Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

 “Toate panzele  sus” de Radu Tudoran Volumul I  rezumat comentariu literar   Capitolul I    Kir Iani, capitan pe vasul Penelopa, acosteaza la vechiul chei de zid din Galati.    Anton Lupan, un inginer, si-a incarcat cufarul intr-o birja, iar el a plecat sa caute un vechi prieten, dar afla ca intre  timp acesta a murit, ceea ce la facut pe Anton Lupan sa mearga ganditor pe Calea Domneasca, deschizandu-se in fata lui un maidan intins unde l-a intalnit pe primul om care-l va insoti in calatoriile sale, Ieremie.    Acestia au mers povestind intamplari din viata lor pana cand au ajuns la portul unde era acostata Penelopa.    Anton Lupan a vorbitcu Kir Iani, care le-a ingaduit sa mearga cu corabia pana la Stambul platind 7 icosari.    Mai tarziu Penelopa acosta la Cheiul secund al Sulinei. Anton Lupan a plecat sa cerceteze imprejurimile pana cand a zarit o corabie care i se parea cunoscuta si care s-a dovedit a fi chiar corabia lui unde se poate sa fi murit vechiul sau prieten pe care l-a cautat si la vechiul chei de zid din Galati.   Capitolul II    Anton Lupan a plecat din Valahia, de langa tatal sau de la o varsta foarte frageda pentru a merge la Paris sa invete. Acolo l-a intalnit pe Pierre Vaillant si au devenit foarte buni prieteni.    Intr-o zi, bunicul lui Pierre Vaillant, Mos Leon a plecat la prietenul sau, Mos Gir, iar Pierre Vaillant cu Anton Lupan, manati de curiozitate deoarece niciodata nu au intrat in camera lui Mos Leon, au reusit sa intre in camera, unde au gasit un jurnal si o carte a lui Charles Darwin pe care au inceput sa le citeasca.    Citind, ei au descoperit ca bunicul lui Pierre Vaillant si cu Charles Darwin au cautat odata un pamant nemaicalcat pana atunci picior de om, dar nu aun reusit sa-l cerceteze. Peste ani, s-a desfasurat aceeasi expeditie in acre s-au dus si tatal lui Pierre Vaillant, Arnold Vaillant cu Mos Gir, dar din nefericire nici ei n-au reusit sa cerceteze pamantul, iar toti au murit, cu exceptia unui singur om, care a fost Mos Gir, dar care niciodata nu a vorbit despre asta.    Atunci cei doi tineri, Anton Lupan si Pierre Vaillant s-au hotarat sa-i scrie lui Charles Darwin si sa-i spuna ca vor merge chiar ei in expeditie.    Anton Lupan cu Pierre Vaillant au inceput sa stranga bani pentru a cumpara o corabie si pt.a plati un echipaj, iar din aceasta cauza ei s-au dus la Stambul sa lucreze la constructia unui drum de fier, asta pana cand au cumparat o goeleta olandeza pe care au numit-o L’Esperance.    Atunci ei au decis ca Anton Lupan sa ramna la Stambul si sa astepte sa se termine contractul incheiat cu sultan, iar Pierre sa caute un echipaj, dar cand a venit timpul sa plece in expeditia planuita timp de atatia ani, Anton Lupan afla ca prietenul lui ar putea fi mort.   Capitolul III    In continuarea actiunii, Anton Lupan impreuna cu Gherasim, fostul carmaci al corabiei Penelopa, Iermie, Ismail, fostul bucatar al corabiei Penelopa si Haralamb, au inceput a o dezgropa pe L’Esperance pentru a o repara, dar pentru acest lucru, Anton Lupan l-a trimis pe Ieremie la Galati pentru a cumpara materiale, iar cand s-a intors, a adus un baiat de 16 ani pe nume Mihu si cu cainele sau Negrila, pe care Anton Lupan l-a invitat sa ramana cu ei pe vas, iar Mihu a acceptat indata.    Capitolul IV    Cand Ieremie a plecat la Galati, dupa materiale, el a lasat vorba unui plutas, care era pasionat de corabii, pe nume Cristea Busuioc sa-I aduca pini la Galati, dar acest plutas si-a construit o pluta cu care a venit pana la Sulina. Can Cristea Busuioc a vazut corabia lui Anton Lupan, l-a rugat sa-l lase si pe el sa se alature echipajului, iar din acea seara, Cristea Busuioc a devenit membru al echipajului de peL’Esperance. • Capitolul V    In seara cand Cristea Busuioc a intrat in randul marinarilor, Anton Lupan a vorbit echipajului despre traseul pe care o sa-l parcurga.    Gherasim si Ismail nu erau foarte incantati deoarece ei stiau ce periculos este traseul, in schimb Ieremia si Mihu erau foarte bucurosi.    In acea seara marinarii au ales si un nou nume corabiei care este asemanator cu cel de pana acum. Corabia se numea din acel moment SPERANTA.   Capitolul VI    Intr-o seara cand Mos Ifrim, care era paznicu farului, s-a imbatat si a inceput sa-si dezvaluie taina pe care a tinut-o timp de mai multi ani. Acesta a zis ca el l-a omorat pe fratele lui Gherasim, si ca cel mai bun prieten al lui Anton Lupan, Pierre Vaillant, s-ar putea totusi sa fie in viata.    In urmatoarele zile, corabia Speranta a fost finalizata,iar capitanul impreuna cu echipajul sau se pregatesc de a face o incercare de a iesi in larg.   Capitolul VII    Dupa iesirea in larg a Sperantei, aceasta s-a intors inapoi in port pentru a lua mancare si tot ce avea nevoie pentru drum si pentru a-si lua ramas bun de la Haralamb, Capitanul portului si de la toti cei pe care-i cunosteau.    Exact atunci cand Speranta isi ridica ancora, Haralamb l-a vazut pe fostul lui socru de care ii era teama sa nu-l omoare pentru ca a parasit-o pe fiica acestuia, nemaistand pe ganduri, s-a urcat pe corabie.    La 15 iulie 1881, Speranta a pornit la drum cu toate panzele sus spre Tarigrad.   Capitolul IX    Ajunsi in Tarigrad, Ismail s-a dus sa-si vada casa, iar ceilalti au plecat sa se plimbe prin acest oras. Dupa mai mult timp, un armean numit Agop din bazar a venit pe bordul Sperantei rugandu-l pe capitan sa-l duca pana la Atena platind o buna suma de bani.    Dupa aceea Anton Lupan s-a dus la un hotel renumit ptentru vizitatorii straini, pentru a citi ziare sa afle ce s-a mai intamplat prin lume, pana ce a vazut un geamantan ce I se parea cunoscut, dar nu i-a dat importanta.    Mai tarziu, Anton Lupan il aude pe portar spunand unui client:”Bon voyage Monsieur Vaillant”, iar el auzind aceste cuvinte, si-a dat seama ca bunul lui prieten Pierre traieste si a inceput sa-l caute peste tot, dar fara nici un folos. Atunci Anton Lupan a hotarat sa plece la Atena, dar inainte sa ridice ancora, un calugar l-a rugat pe capitan sa-l duca si pe el pe insula Skyros.    De cum s-a imbarcat calugarul, Speranta a plecat la drum.   Capitolul XI     In timp ce se indreptau spre Skyros, Mihu il banuia pe acel calugar care incepuse sa se poarte ciudat. Cand Mihu a vrut sa citeasca din Biblie, el a observat ca de fapt calugarul citea de fapt “Contele de Monte Cristo”. Dupa ce calugarul a stat o zi intreaga in cabina, Mihu a reusit sa-i cotrobaie prin lucruri, profitand ca a iesit o clipa din cabina, iar acesta a vazut pasaportul lui pe care scria ca, calugarul era de fapt Pierre Vaillant, dar de fapt Anton Lupan a descoperit ca era Spanu’, piratul care l-a omorat pe Pierre.    Cand capitanul Sperantei si restul echipajului s-au apropiat de el ca sa-l doboare, Spanu’ l-a luat pe Mihu drept ostatic, dar Negrila vazand ca stapanul sau e amenintat, l-a rapus pe presupusul calugar. Putin mai tarziu, echipajul a aflat ca Spanu’ a stat toata ziua in cabina pt a le infunda pustile, iar profitand de o clipa de neatentie a carmaciului, acesta le-a stricat busola, indreptandu-i catre o insula parasita unde ii asteptau oamenii lui Spanu’ pt. a le fura averea pe care o avea Agop.    Dupa catva timp, Speranta a ajuns pe insula pustie pe care se aflau oamenii lui Spanu’.   Capitolul XII    Anton Lupan a coborat impreuna cu ceilalti pe insula ca sa-i prinda pe ceilalti pirati. I-au prins pe unii dintre ei si i-au legat impreuna cu Spanu’.   Dupa aceea au plecat iar sa cerceteze insula si au gasit-o pe Penelopa, cu unii marinari,cu capitanul Kir Iani si cu o fata pe nume Adnana pe care un bun prieten al lui Spanu’, Huseim i-a vandut-o acestuia.    Intre timp, Spanu’ i-a spus lui Agop din bazar sa-i dezlege, iar acesta de frica, i-a dezlegat, iar pe Agop si pe Ismail care ramasese de paza, dar care adormise, i-a inchis in hambar, iar dupa aceea piratii au plecat cu Speranta.    Anton Lupan impreuna cu restul echipajului, dupa ce au descoperit ca Speranta nu mai era ancorata, ei s-au urcat la bordul Penelopei pt a ajunge din urma corabia furata de pirati, numai ca acum capitan pe corabia Penelopa este Anton Lupan.    Prinsi din urma pe malul Africii, capitanul Sperantei s-a hotarat sa-i duca pe Spanu’ si pe Huseim la Pireu sa-i dea pe mana judecatorilor, dar acestia doi s-au aruncat in apa sperand sa ajunga la mal, dar ei au sfarsit prin a fi mancati de rechini. Speranta se roti spre miazanoapte si a plecat la drum.   Capitolul XIV    Dupa ce au ajuns la Pireu, Agop din bazar a plecat fara sa-si mai ia ramas bun de la echipajul Sperantei, iar ceilalti pirati au fost dusi la judecata.    Anton Lupan cu Adnana si cu Negrila au plecat sa vada Acropolele, iar Haralamb cu Mihu si cu Ieremie s-au dus sa cunoasca orasul, dar mai tarziu ei s-au despartit, Ieremie intorcandu-se sa-i tina de urat lui Ismail care era de veghe, iar Gherasim a plecat sa-si vada familia. Mai pe seara, toti se intorsesera in afara de Haralamb cand deodata apare insotit de o grecoaica durduluie, anuntandu-i pe toti ca au de gand sa se insore. Echipajul Sperantei a incercat sa-l convinga pe Haralamb sa ramana cu ei dar n-au reusit.    Atunci Anton Lupan l-a trimis pe Gherasim sa mai caute un om, dar din nefericere, el n-a mai gasit pe nimeni, si astfel Anton Lupan a hotarat ca Adnana sa faca parte din echipaj pana la Marsilia, dar inainte de aceasta lau luat si pe Kir Nicolachi pana la destinatia lor pentru 120 de icosari.    Cand se pregateau sa plece, apare Haralamb foarte frumos imbracat si ii spuse capitanului ca atunci cand vor mai ajunge la Pireu sa treaca pe la cafeneaua lor pe care o detinea viitoarea lui sotie.    Cand Gherasim ridica ancora, Haralamb sari pe schela in ultimul moment, si astfel echipajul ramase acelasi ca pana acum, si astfel Speranta a plecat cu toate panzele sus spre Marsilia. Aici gasiti filmul integral pe episoade.........https://latimp.eu/?s=toate+panzele+sus

‎Povestea unui om leneş de Ion Creanga  Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevie si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!  Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:  - Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.  - Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumneavoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.  - Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine, fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! A manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de paine. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.  - I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunericul sa te bata, uraciunea oamenilor! Sai degraba din car si multumeste cucoanei ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puna cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva Bine-a mai zis cine-a zis ca "Boii ara si caii mananca". Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.  - Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.  - Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni. - Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?  - Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?  - Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?  - Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!  Atunci unul din sateni zise cucoanei: - Bunatatea dumnevoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!  Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se leha- meteste si de binefacere si de tot, zicand:  - Oameni buni, faceti dar cum v-a lumina Dumnezeu! Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul. Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul.  Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.  S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.   

Dăscălița de Octavian Goga comentariu literar   Poezia lui Octavian Goga, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile și Octavian Goga au un timbru specific, imbinând adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (înrobiti înca în „înstrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. „Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.   Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incât punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.   Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake insemne funerare precum: „Jalea si sfiala", „cint pribeag", „sa plinga", „risipirea", „eu pling". Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de zapada", ochi „limpezi", „mâini frumoase"), în prim-plan aparind datele psihologice, în primul rând puritatea morala a tinerei învatatoare: „Copil blajin, cuminte prea devreme", „sfielnica", „din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor: „A vremii noastre dreapta mucenita".   Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii de rând din stat: batrinii care o asculta cu drag citindu-le din cartile sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor „dusi in slujba la-imparatul", fetele care învață cusaturi alese de la „domnisoara". umplându-si cu har menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji „copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, tânara invățatoare încearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de rindunica".          . Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii: „amurg", „toamna mohorita", „podoaba... bolnava", „cadelniti", „fumul de tamiie". „Cântul pribeag" de la inceput se transforma in „Povestea ta, frumoasa domnisoara...." Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plângându-l, jelindu-l, se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, evocindu-i faptele bune din timpul vietii, întâmplarile memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tânara învatatoare, adresându-i-se direct. De observat, în acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua („tu nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...", „...ochilor tai limpezi", „buza ta", „cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil blajin", „fecioara", „frumoasa domnisoara").   Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de început si de sfârsit "si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele în legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani în tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular („blajin , „pribeag", „prinos", „altita", „soptesc", „ulicioara", „grijind”, „fragar", „sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor religioase („mucenita", „ispita", „ceaslov", „scriptura") si cu termeni legati de biserica („strana", „cadelniti", „tamâie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.   În cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm, înscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete. Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu căldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori romani.   Dăscălița de Octavian Goga versuri    Cand, tremurandu-si jalea si sfiala, Un cant pribeag imbratiseaza firea, Si-un trandafir crescut in umbra moare, Si soare nu-i sa-i planga risipirea, Eu plang atunci, caci tu-mi rasai in zare, A vremii noastre dreapta mucenita, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnica, balaie dascalita.   Ca stralucirea ochilor tai limpezi, Poveste nu-i mai jalnic povestita, Tu esti din leagan sora cu sfiala, Pe buza ta n-a tremurat ispita.   Cununa ta de zile si de visuri Au impletit-o rele ursitoare, Ca fruntea ta nu-i frunte de zapada, Si mana nu-i atatea stiutoare.   Mosnegi, ceteti ai cartilor din strana, Din graiul tau culeg invatatura, E scrisa parca-n zambetele tale Seninatatea slovei din scriptura.   In barba lor, carunta ca amurgul, Ei strang prinosul lacrimilor sfinte, Caci vad aievea intrupat ceaslovul In vorba ta domoala si cuminte.   La tine vin nevestele sa-si planga Feciorii dusi in slujba la-mparatul, Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove, In alte tari cand le trimiti oftatul...   Si fete vin, sa le-nfloresti altita, La pragul tau e plina ulicioara, Si fetele isi sopotesc in taina: “Ce maini frumoase are domnisoara!”   ...Asa, grijind copiii altor mame, Te stingi zambind in calea ta, fecioara, Iar capataiul somnului tau vitreg De-un vis desert zadarnic se-nfioara.   Tu parc-auzi cum picura la geamuri Un ciripit de pui de randunica Si-un gand razlet iti infierbanta tampla, Cu tine-adoarme-o dulce, sfanta frica.   Sfios, amurgul toamnei mohorate Isi misca-ncet podoaba lui bolnava, Ca din cadelniti fumul de tamaie, Prelung se zbate frunza din dumbrava.   Tu stai in prag, si din fragar o frunza La sanul tau s-a coborat sa moara, Iar vantul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasa domnisoara... (1905)

Nume……………………………………… Clasa……………………………………… FIŞĂ DE LECTURĂ Opera epică Zece negri mititei de Aghata Christie Trăsăturile operei epice :“Zece negri mititei” este un roman politist scris in saisprezece capitol si epilog. Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat):Cartea incepe cu prezentarea insulei Negrilor si a oamenilor care locuiau acolo. Aceasta insula era una foarte luxoasa si casa in care se vor intalni oamenii deasemenea. Ei afla de la mojordom ca patronii lipsesc de acasa si acestia incearca sa lege prietenii intre ei. Dar intr-o zip e cand stateau la masa aud pe cineva vorbind la microfon care ii acuza de o crima care nu a putut fi dovedita. Dupa interogatoriul toti incercau sa-si dea seama cine e de vina. Anthony Marston a baut dintr-un pahar si ca cazut. Doctorul a constatat ca a fost omorat cu cianura de potasium facandu-I pe ceilalti sa intre in panica si interogatoriul reancepu. S-a raspandit zvonul ca acesta s-ar fi sinucis, oamenii intrebandu-se de c ear face-o un barbat in floarea tineretii, frumos si vessel. Apoi a murit sotia majordomului la fel ca Anthony Marston si s-a presupus ca este tot o sinucidere, nimeni nu credea ca poate fi crima. In dimineata aceea majordomul se uita pe masa din sufragerie unde inainte erau zece negrii mititei, acum ramasesera numai opt. Incepura sa vorbeasca intre ei, sa caute vinovatul sip e cine ar fi banuit. Cel mai suspect era majordomul Roger.Vera discuta cu generalul Mercathur care o linisti si-I spuse ca lui nu-I era frica de moarte. Pana sa puna masa pe seara generalul era mort si atunci si-au dat seama ca ucigasul e unul dintre ei. Judecatorul conducea cazul dar s-a retras pentru ca nu avea suspect si le-a transmis celorlalti normele de siguranta pe care trebuiau sa le ia. Toti se intrebau cine ar putea fi ucigasul sic el mai probabil era doctoral Armstrong dar si Philip Lombard care a venit cu un revolver pea ca insula. A doua zi in camera lui Roger si a Emilyei Brent era goala sip e masa din sufragerie erau numai sase negri mititei, deci unul dintre ei murise. Cand au oesit afara l-au gasit pe Roger cu gatul taiat si apoi aparu si Emily care le spuse ca a fost in recunoastere pe acea insula. In acel moment Vera incepu sa rada isteric deoarece vazuse ca totul semana cu cantecul ce era afisat in camera fiecarui invitat. Doctorul putu sa o linisteasca abia dupa ce îi trase o palma peste obraz. Cand toti se mai calmara incepura iar suspiciunile,  dar la sfarsitul capitolului toti erau linistiti si se comportau ca niste oameni normali. Este ucisa si Emily Brent cu o seringa fiind lasata langa ea o albina ca scenariul mortii ei sa se potriveasca cu cantecul din camera ei. Pe cand facea mancare Vera simte mirosul ierbei de mare si cand isi dadu seama ca se apropie si o strange de gat incepu sa tipe. Ceilalti alertati venira spre ea, mai putin judecatorul care fusese ucis in roba lui de judecator. Ramasesera doar patru (Vera, Lombard, Blore si Armstrong)  si incepura sa se priveasca suspiciosi unul pe altul. Noaptea se incuiase fiecare in camera lui Moare si Blore incercand sa manance aducandu-I Verei idea ca numai Armstrong putea sa fie ucigasul. Mai ramasesera trei negri mititei. Au plecat in cautarea lui Armstrong si l-au gasit intre stanci, mort. Era ea cu Lombard, caruia ii lua pistolul ca sa n-o impuste, apoi il omori si se intoase in casa lua o funie si se spanzura la fel ca in cantec, visand la un barbat pe care il iubea foarte ,mult. Pe acel barbat il chema Hugo. Cazul a ramas inchis pentru ca nu exista nici un martor. Ulterior Wargrave a povestit intr-o scrisoare ca el i-a ucis pe toti pentru ca si ei au ucis la randul lor si ca el si-a inscenat singur moartea. Personajele -principale  trăsături morale:Anthony Marston, Armstrong, Blore, , Lombard, Vera, Emily Brent,Roger Brent, judecatorul, doctorul,  generalul Mercathur, majordomul Roger. -secundare: sotia majordomului, inspectorii, -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc):   Motivează de ce te-a impresionat opera:Romanul mi-a placut foarte mult pentru ca a fost o ancheta plina de suspans.

                                            Zana Zorilor                                                                          de Ioan Slavici                  A fost odata un imparat care avea trei feciori si acestia nu aveau curaj sa-l intrebe de ce un ochi ii plange si celalalt rade. Fratii mai mari il lasara pe Petre baiatul mai mic  sa-l intrebe si cand i-a pus imparatului intrebarea acesta se enerva si-i dadu cate o palma pentru fiecare ochi. Petre nu se supara pentru ca a observat ca ochiul care plangea acum plangea mai putin iar celalalt radea mai mult. Il mai intreba o data pe taica-su si iar primi doua palme iar Petre le spuse fratilor sai ca poate indura atatea palme pana vor rade amandoi ochii. Atunci imparatul ii spuse ca ochiul care rade e fericit ca are trei feciori de imparat si celalat plange ca dupa moartea lui nu vor fi in stare sa imparteasca si sa conduca imparatia asa cum se cuvine. Ii  spuse sa se duca la izvorul Zanei Zorilor si sa-i aduca apa de acolo sa se spele cu ea ca sa rada cu amandoi ochii stiind ca are feciori voinici pe care se poate baza. Petre e de acord dar imparatul il opri spunandu-i ca se cuvine sa se duca fratele mai mare Florea apoi Costan si abia la urma se poate duce si el. Florea pleca primul. Apoi pleca si Costan si nu se mai intorsesera. O batranica ii spuse ca numai cu calul tatalui sau va putea izbuti sa ajunga la gradina Zanei Zorilor si-l puse sa-l intrebe pe taica’su unde era calul lui din tinerete. Imparatul se enerva si mai tare cand auzi asa o intrebare.                  Din acel cal nu ramase decat o curea pe care baba o descanta, apoi descanta si fraiiele pe care Petre le trosni si se auzi un nechezat de cal. Acesta era nazdravan si incepu sa vorbeasca. Incaleca pe el si pleca la drum. In padurea de arama Petre a vrut sa culeaga flori dar calul nu-l lasa spunandu-i ca sunt fermecate. Dupa ce le culese veni Valva si calul il sfatui sa scoata sabia si s-o loveasca. Dupa ce o lovi Valva se transforma intr-un roib fratele calului sau. Ajunsera in padurea de argint si chiar daca cei doi roibi ii spuse sa nu culeaga flori el culese si veni Valva de Argint pe care Petre o lovi puternic, aceasta transormandu-se in alt frte de-al roibului sau. Plecara toti patru. Ajunsera in padurea de aur si Petre facu la fel ca in celelalte paduri si lovi si Valva de aur doborand-o cu multa greutate si din ea iesi o roaiba frumoasa care-i multumi. Intrara in casa Sfintei Miercuri, unde roibul lui ii spuse ca acolo era frig si pe margine vor fi focuri si-i era frica ca Petre sa nu se duca sa se incalzeasca la ele. Pe drum il ruga sa indure frigul si sa nu asculte la glasurile focurilor. In fata casei lui Sfintei Miercuri si ea-l pofti si-i dadu o cutie din strabuni care putea sa raspunda la orice intrebare ii puneai. Atunci afla ca Florea si Costan le cere imparatia tatalui sau si acesta nu se indura pana nu va veni si el.                   Intrara in imparatia de cald a Sfintei Joi. Indura caldura cu multa greutate, dar roibul ii spuse sa nu asculte de vocile pe care le auzea. Ajunse la Sfinta Joi care-i spuse sa treaca si pe Sfanta Vineri sa-i ureze sanatate din partea ei. Roibul ii spuse ca in jurul casei sunt numai naluci.   Petre arunca una din cununele ramase de la cele trei valve. Sfanta Vineri nu-l primi pentru ca nu era si cu calul lui dar Petre ii arata cununa si asa il primi in casa sa-i spuna povestea ei. Ea ii spuse ca daca se duce la izvorul Zanei Zorilor sa-i aduca si ei apa ca sa bea si sa intinereasca. Ii dadu un fluier ca sa cante tot timpul din el cand era in imparatia Zanei Zorilor. Il mai sfatui sa lase un cal la ea si sa plece numai cu trei si cel mai important sa nu se uite la Zana Zorilor. Bau vin si manca mancare si o saruta pe Zana Zorilor de trei ori, indragostindu-se de ea. A umplut urcioarele si unul il dadu Sfintei Vineri. Trecu si  pe la Sfinta Joi care-I spuse sa nu lege vorba cu om de oriunde ar fi si-i dadu o naframa pe care-i i-o puse la gat sa-l fereasca de rele. De la cutie afla ca Zana Zorilor e furioasa si ca Sfanta Vineri de bucurie a spart urciorul. Mai afla ca tatal lui era orb si fratii lui ii puse gand rau sa-i fure urciorul cu apa fermecata. N-a ascultat-o pe sfanta Joi si nici cutia fermecata si Petre cazu in capcana fratilor lui care-l pacali sa se apropie de o  fantana unde-l arunca pe Petre. Ii luara apa vie si i-o duse tatalui lor si acesta le dadu imparatia.                     Cand se trezi Zana Zorilor descoperi ca cineva ii bause din vin ii mancase din paine si ii luase apa. Trimise zanele in lume sa gaseasca pe cel care a facut asa ceva. Pana la intoarcerea lor ea ascunse soarele. Feciorii de imparat se laudara la zana ca ei au furat apa si aceasta le doua cate doua palme lasandu-i fara vedere si aruncandu-i intr-un beci. Sfanta Vineri porni in cautarea lui Petre dar ii gasi numai oasele. Sfanta Miercuri le ceru cenusa lui si boabe de roua ca sa unga oasele voinicului care invie dupa ce fusese descantat.Ruga murgul sa-l duca spre casa dar in drum sa se opreasca si la Zana Zorilor.                  Ea a fost fericita ca l-a vazut si dadu oamenilor soarele inapoi apoi plecara spre imparatia tatalui lui Petre care a fost fericit sa-l vada. S-au casatorit si au stapanit imparatia. Pe fratii lui Petre ii ierta.  

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum                    Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.                  Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.                   Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.                 La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele.                Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.                Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.                 Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint.  Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei  organelor aparent lipsa. Cat pentru  Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.                 Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.                Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi  solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.                Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.               Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.               Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen. Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz. Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.   La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele. Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.   Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata. Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.   Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire. Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.   Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.   Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA. Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .

                                                                                             Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                   Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă. Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.                În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie? Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.                Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată. Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul. Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat, până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului. Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.              Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.                    Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui. Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe. Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.               În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune, exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”, îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care, presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare, prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.             Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii, un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.             În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui, rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”             Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.  Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.             Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,  din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”. Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului, care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente: răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.             Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.            Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior, dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”, „maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire. Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ, în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.            Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.         O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.         În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate, între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.             Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului, a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.           Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic. A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.              Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.           Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/  

Vizită de I.L.Caragiale Apartenenta operei la genul epic, specia literara schita. Ion Luca Caragiale [1852-1912] a ramas, pâna astazi, cel mai mare dramaturg din literatura româna, mai ales prin comediile: "O noapte furtunoasa", "O scrisoare pierduta" si "D-ale carnavalului", în care prezinta aspecte caracteristice ale lumii românesti de la sfârsitul secolului al XlX-lea.   Numele sau este legat si de inegalabilele  "Momente si schite", în care prezinta, într-o viziune comica, întâmplari la care   participa   personaje   reprezentative    din     societatea contemporana autorului. "Schita este o opera epica - o naratiune - în proza, de mici dimensiuni,  în  care se relateaza o singura întâmplare semnificativa din viata unor personaje.   Actiunea dintr-o schita se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi si într-un spatiu restrâns. In opera literara "Vizita", care este o schita, I.L.Caragiale înfatiseaza întâmplari ce evidentiaza efectele educatiei gresite, primite în familie. Titlul precizeaza împrejurarea în care povestitorul se întâlneste cu Ionel si constata urmarile "educatiei" despre care vorbea, cu mândrie, mama copilului.   Prin folosirea substantivului "vizita", în forma sa nearticulata, autorul da un caracter general întâmplarii, rasfatatul Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii. "Fiind o opera epica, autorul îsi exprima în mod indirect gândurile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Intâmplarile sant povestite de catre narator, care, în aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece participa la actiune. Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I".   Ca în orice naratiune, actiunea se constituie în "momente ale subiectului". Prima fraza a schitei, "M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina" ca "s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu,...", constituie intriga actiunii [cauza actiunii].   Dupa ce precizeaza motivul vizitei, în "expozitiune" autorul îl prezinta pe Ionel, "un copilas foarte dragut de vreo opt anisori", "îmbracat ca maior de rosiori, în uniforma de mare tinuta". Musafirul îi duce în dar copilului o minge "foarte mare de cauciuc si foarte elastica", ceea ce face placere atât doamnei Popescu, cât si fiului ei. Dupa ce discuta despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca absenta, în ultimul timp, din societate a doamnei. Aceasta se scuza, explicându-i ca se ocupa de educatia copilului, deoarece "s-a facut baiat mare".   Desfasurarea  actiunii evidentiaza urmarile  "educatiei". Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude "o voce ragusita de femeie batrâna", care-i aclama mamei ca Ionel "nu s-astâmpara" si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dupa ce-si arata încântarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cât este de destept, doamna Popescu se îndreapta spre usa, unde îi apare în fata micul maior", "luând o poza martiala". Mama-l saruta si îl scuipa sa nu-l deoache, apoi; rugându-l sa nu se mai apropie de masina", îsi continua conversatia cu musafirul.   In acest timp, Ionel merge într-un colt al salonului unde "pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos stau gramadite fe de fel de jucarii" si alege o trâmbita si o toba, cu care, în timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulti nu se mai înteleg. Observatia mamei "ca nu e frumos când sunt musafiri" si mai ales precizarea oaspetelui ca "la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita, schimba jocul copilului, care scoate sabia si începe sa atace tot ce-i iese în cale. Prima victima este "jupâneasa cea ragusita", care intra pentru a aduce cafea si dulceata.   Ea este salvata în ultimul moment de mama ce-i sarise în ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o "puternica lovitura de spada", sub ochiul drept, întâmplarea nu o supara pe doamna Popescu, deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, îi spune râzând ca si "maiorului" "îi cam place". Surprins, musafirul îi atrage atentia ca tutunul este o "otrava", iar copilul, care lucra "cu lingura în cheseaua de dulceata", întreaba obraznic: "Dar tu de ce tragi?".   Dupa remarca mamei ca a mâncat prea multa dulceata, mai ia câteva lingurite si dispare în "vestibul", de unde se întoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o pune în gura si, salutând militareste, cere un foc. La îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pâna la carton, apoi începe sa se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, dupa ce "tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal" ai candelabrului, îi zboara musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea îsi consoleaza oaspetele, spunându-i ca pata de pe pantalon "iese cu nitica apa calda". In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este "disperata", îl stropeste cu apa rece, pâna îsi revine.   Deznodamântul schitei include plecarea oaspetelui care, abia acasa, îsi da seama de ce disparuse Ionel în vestibul cu cheseauaj de dulceata - ca sa-i toarne dulceata în sosoni.   "Intâmplarea povestita - vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în câteva momente: discutia cu doamna Popescu, conflicul cu slujnica, joaca cu trâmbita si toba, atacul, fumatul, trântirea mingii si lesinul îi ofera autorului prilejul de a reliefa personajele        -        Ionel,        doamna        Popescu,        slujnica,        naratorul." Ionel este personajul principal al schitei, deoarece participa in toate momentele actiunii, fiind "eroul" întâmplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza, "proasta crestere".   Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta, în ciuda faptului ca era în vârsta, dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si îi toarna oaspetelui dulceata în sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului.   Faptele lui Ionel stârnesc râsul, mai ales râsul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie. Indulgenta fata de nazbâtiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a conveni unei educatii "sanatoase", cum pretindea la începutul schitei. Naratorul-personaj, cu rol pasiv, aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza micile incidente, sugereaza pozitia sa critica.   Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si în schita "Vizita". El îmbina, în principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schita de portret facuta lui   Ionel si în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. "Deoarece este o opera literara epica în proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, în care se povesteste o singura întâmplare - vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii s fiului sau - prin care se evidentiaza câte o trasatura caracteristica a personajelor-proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul-iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sant restranse, naratiunea "Vizita" de I.L. Caragiale, este o schita."

                                                                   I.L. Caragiale - Vizita IONEL-caracterizarea personajului principal                   Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii poporului nostru.                 Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.                  Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins  doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit  imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”.  Pe scurt este descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea  vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.                Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.               Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.               Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”                 Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”                Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.                 Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste o doza de viclenie.               Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii romane.         Vizita schita de citit

Viața la țară   Romanul „Viața la țară”, scris de către Duiliu Zamfirescu, a fost publicat pentru prima oară în anul 1894 în revista „Convorbiri literare”, sub formă de foileton, și în volum în anul 1898. Este primul roman din seria „Romanul Comăneștenilor”, ce cuprinde alte patru volume.   Capitolul I   Casa boierului Dinu Murgulet si a sotiei sale Sofita este vizitata de Tanase Scatiu impreuna cu mama sa.Curtea boiereasca este situata in pragul dealului in Ciulritei si pare a fi destul de bogata si populate cu carduri intregi de gaste,curci si cirezi de vite.Tanase Scatiu este poftit de boier in casa impreuna cu mama sa Profira,sunt tratati cu cafea le este prezentata fiica sa facand chiar glume cu acestia ca ar fi bine sa se cuscreasca.Aceasta era doar o gluma pentru ca boierul Dinu il considera pe acesta mitocan si mojic ce nu ar fi demn de fata sa.   Capitolul II    După vizita primită, în camera acestuia intră Saşa, fiica unui prieten vechi al boierului, apreciată foarte mult de acesta care îl cheamă la sora lui Diamandula care zăcea grav bolnavă. Boierul îi spune Sașei despre gluma sa de a-i da pe fiica lui Tincuța junelui Scatiu. Coana Diamandula era o bătrână bolnavă cu trupul istovit de puteri ce-şi mai trăia viaţa doar din dorinţa de a-şi revedea unicul fiu plecat în Italia de mulţi ani şi de la care primea numai scrisori. Boierul Dinu îi era fratele cel mai mic şi îi promisese acesteia că-i va chema fiul cât mai repede. Vestea mult aşteptată a înveselit repede toată casa spre seară când au aflat că Matei fiul bătrânei se va întoarce acasă a doua zi.   Capitolul III   In dimineata urmatoare toata familia gramadita in trasura lor lustruita au plecat la gara sa-l astepte pe Matei.Intr-o jumatate de ora toata familia era ajunsa la gara,trenul soseste si Matei sare din tren in bratele celor ce-l asteptau.Au pornit cu totii acasa,iar pe drum au admirat campurile bogate,i-au fost prezentate mosiile si s-au intalnit cu anumiti cunoscuti despre care boierul i-a spus lucruri pe care acesta nu le stia. Au ajuns in Ciulnitei la curtea boiereasca asezata pe deal unde toate slugile si argatii erau iesiti sa-l vada.   Capitolul IV     Odată ajunşi acasă au dat toţi navală să o anunţe pe coana Diamandula că i-a sosit feciorul. Acesta îşi îmbrăţişează mama iar ea îl mângâie pe păr şi umeri radiind de fericire. Matei Damian o întâlneşte în casă şi pe Saşa o salută, îi spune că nu s-a schimbat prea mult şi deapănă cu toţi amintiri. Le spune acestora lucruri trăite de el departe de casă, se reîntâlneşte cu Tincuța care îi era ca o soră şi servesc masa împreună.   Capitolul V   Sasa,Mihai si alte doua surori mai mici Victoria si Mary aveau mosia Comanesti asezata la o jumatate de ceas de Ciulnitei.Dupa revederea cu Matei au pornit spre mosia lor cu trasura.Sasa era omul de baza pentru cei trei frati dupa ce parintii lor murisera ,ea fiind pazitoarea numelui si averii ce-i ramasese de la parinti,iar boierul Dinu Murgulet era vechi prieten al tatalui sau.   Capitolul  VI   La Ciulnitei batrana mama a lui Matei era din ce in ce mai rau.Aceasta in ultimile clipe de viata si-a chemat fiul langa ea si l-a indemnat ca dupa moartea sa sa se insoare ,i-a lasat tot ce era strans pentru el cu rugamintea de a se apuca de treburile la mosie sa nu mai plece departe si sa incerce de a o cunoaste mai bine pe Sasa care este o fata tare cumsecade.Dupa ce i-a spus toate aceste lucruri batrana si-a dat sfarsitul.   Capitolul VII   Acest capitol este cel mai trist din roman întrucât se prezintă despărţirea pentru totdeauna a lui Matei de mama sa şi felul cum tot satul o conduce pe ultimul drum pe “sora boierului”   Capitolul VIII   Dupa aceasta cruda despartire Matei ramane o saptamana in casa unchiului sau,iar apoi se muta in casa parinteasca.Aici incepe sa-si puna lucrurile la punct,dorea sa alcatuieasca averea la loc,sa ajute pe tarani sa le faca o scoala sa-i scoata din mizerie.Pentru ca lucrurile sa-i para mai clare merge la Sasa,sa-i ceara sfaturi in legatura cu munca campului.   Capitolul IX   Matei pleaca de la Sasa cu gandul de a ajunge drept "la arie" unde se treiera graul.Aici are surpriza neplacuta sa vada ca oamenii ce-i lucrau nu strangeau graul bine,il risipeau si el a trebuit sa le faca observatie.Vestea ca boierul este pe mosie s-a raspandit repede si oamenii au inceput sa-si vada mai bine de treaba.   Capitolul X   Tincuța a fost în vizită la Comăneşti iar la plecare Mihai şi surorile sale au condus-o acasă. Pe drum trăsura s-a rupt la un hop, iar aceştia au fost nevoiţi să meargă pe jos. Astfel Mihai şi Tincuța au avut ocazia să se apropie mai mult să-şi facă jurăminte şi să înceapă între ei o iubire juvenilă. Acest capitol prezintă cele mai curate şi înduioşătoare scene de dragoste din literatura romană.   Capitolul XI   Matei s-a familiarizat repede cu gospodaria,astfel cele mai multe treburi fiind acum facute de el,mai greu fiindu-i doar cu programul care incepe mult prea devreme in agricultura.   Capitolul XII   In fiecare duminica Matei mergea la cimintir la mormantul parintilor dupa aceea l-a biserica.Pe Sasa o intalnea tot aici ,participau la slujba apoi mergeau la mosia Sasei.Petreceau impreuna restul zilei jucand table uneori isi facea prezenta chiar si Tanase Scatiu de care ei faceau haz pentru ca acesta era grosolan,mitocan si laudaros.   Capitolul XIII   La plecarea spre casă Tănase Scatiu l-a luat în trăsură şi pe Matei iar cu acest pretext şi-a lăudat caii pe care tocmai îi cumpărase. L-a dus pe Matei până la gospodăria sa dar aici a avut o surpriză neplăcută de a o găsi pe mama sa Profira beată şi certându-se cu toţi argaţii. Scatiu era mereu cu gândul la fata boierului, Tincuța, astfel el ar fi putut pune mâna pe banii boierului.   Capitolul XIV   Matei o vizita mereu pe Sasa,iar aceasta era bucuroasa de acest lucru.Ii marturiseste ca este fericit alaturi de ea si este exact ceea ce si-a dorit si atnci cand era departe de ea.   Capitolul XV   In acest capitol este prezentata vizita primarului in casa Sasei si a preotului.Tot aici se prezinta participarea intregii familii la o slujba religioasa facuta de alti preoti si calugarite sositi in sat ce s-au rugat pentru a-i feri de cutremure si seceta.Sasa ,fetele conu Dinu si Matei au participat la slujba dupa care au servit masa impreuna cu preotii si calugaritele la Sasa.     Capitolul XVI   Au plecat cu totii la Comanesti,iar Matei se gandea tot mai serios sa-i spuna unchiului sau despre intentia sa de a o lua de sotie pe Sasa. Boierul Dinu avea si el sa-i faca o destainuire lui Matei si anume aceea ca el a luat bani cu dobanda de la Scatiu si nu a platit la timp,iar acesta pretinde de a-i da mana fiicei sale Tincuta.Pentru a incerca sa-l ajute,Matei se ofera sa-i dea unchiului sau din banii care-i are zestre de la mama sa.Destainuirea ce i-a facut-o cu privire la iubirea sa pentru Sasa il bucura nespus pe unchiul sau si-i promite ca-l va sustine.   Capitolul XVII   Conul Dinu nu a mai stat pe ganduri si a mers la Sasa sa-i spuna despre Matei.Aceasta insa desi nutrea sentimente de dragoste fata de nepotul Conului Dinu nu poate sa-i dea repede un raspuns deoarece trebuie sa-l insoteasca pe Mihai pentru prima oara in strainatate.   Capitolul XVIII   Cu cat plecarea lui Mihai se apropia trebuiau aranjate toate lucrurile.Surorile lui aveau sa stea pe perioada plecarii Sasei la conul Dinu.Idila dintre Tincuta si Mihai incepe sa capete proportii neasteptate in acest capitol,cand ei au curajul de a se intalni la "helesteul"dintre localitatile Comanesti si Ciulnitei.In mijlocul naturii ei isi dau seama ca sunt legati sufleteste si potriviti ca pereche.Mihai o roaga sa-l insoteasca la Paris,ea nu poate merge dar ei isi promit ca-si vor scrie cat mai des si jura sa nu se casatoreasca pe perioada despartirii lor.   Capitolul XIX   Dupa plecarea Sasei,Matei se reintoarce la treburile mosiei intelegandu-se bine cu taranii si avand relatii bune cu acestia.Unchiul sau Dinu scapa de datoria catre Scatiu cu ajutorul banilor primiti de la el.Pe perioada plecarii Sasei are ragazul de a se edifica asupra sentimentelor fata de aceasta.     Capitolul XX   Sasa trimite multe scrisori lui Matei iar intr-una din ele ii spune acestuia ca a aflat despre dragostea lui Mihai fata de Tincuta.   Capitolul XXI   Mihai dupa plecarea din tara a fost cuprins de o mare tristete din cauza despartirii sale de Tincuta.El duce in perioada razboiului o viata zbuciumata si grea,iar dorul pentru ea il chinuia si mai tare.   Capitolul XXII   Tincuta este casatorita fortat cu Tanase Scatiu care a avut mari probleme cu autoritatile si chiar cu toti oamenii satului.Tincuta este asuprita ,degradata sufleteste pana la nevroza autosuprimata traind pentru Mihai un vis de iubire intr-o lume fara idealuri.   Capitolul XXIII   Ultimul capitol al romanului se incheie intr-un mod mai optimist intrucat Sasa si Matei isi declara dragostea fara ocolisuri.Matei ii confirma Sasei ca o iubeste ,se casatoresc si intemeiaza o familie fericita.Ultima imagine a romanului imprima mai mult aceasta fericire a familiei intrucat prezinta acea sanie pe partia stralucitoare ce ii ducea pe cei doi intre Comanesti si Ciulnitei.   comentariul in format electronic 

Viata la tara de Duiliu Zamfirescu Romanul s-a publicat in revista "Convorbiri literare" din anul 1894 si a avut ca scop punerea in lumina a clasei romanilor iubitori de pamant cum sunt cei din Comanesti la care face referire autorul. Viata la tara, primul roman din ciclul Comanestenilor - in cadrul caruia este urmat de Tanase Scatiu , In razboi , Indreptari si Anna - , infatiseaza dragostea matura dintre Matei Damian si Sasa Comanesteanu si iubirea adolescentina dintre Mihai , fratele Sasei , si Tincuta , verisoara lui Matei. Viata la tara nu este un roman al satului ci e un roman care prezinta viata , destinul a trei familii - boieri legati de familie , pamant , care nu o duc destul de bine din cauza problemelor pamantului. Romanul a fost scris in anul 1893 la Bruxelles si publicat in 1894-1895 in Convorbiri literare. In 1898 avea sa apara in volum. Dupa ce a fost publicat in Convorbiri literare, romanul a fost considerat de Titu Maiorescu, cel mai bun roman, pe care il avem acum in romaneste. Mai tarziu, G. Calinescuremarca influenta si structura realista a acestei opera, asemanata chiar cu scrierile lui Emile Zola. Romanii chiar si cei ce pretind ca sunt foarte adanci talcurile lor,sunt sireti numai la suprafata,ascund,sub o ironie de cuvinte si de formule,adeseori neroade ,o naivitate incantatoare,de care se leaga totdeauna speranta.Acesta si este marele semn al viitorului. Capitolul I Casa boierului Dinu Murgulet si a sotiei sale Sofita este vizitata de Tanase Scatiu impreuna cu mama sa.Curtea boiereasca este situata in pragul dealului in Ciulritei si pare a fi destul de bogata si populate cu carduri intregi de gaste,curci si cirezi de vite.Tanase Scatiu este poftit de boier in casa impreuna cu mama sa Profira,sunt tratati cu cafea le este prezentata fiica sa facand chiar glume cu acestia ca ar fi bine sa se cuscreasca.Aceasta era doar o gluma pentru ca boierul Dinu il considera pe acesta mitocan si mojic ce nu ar fi demn de fata sa. Capitolul II Dupa vizita primita,in camera acestuia intra Sasa fiica unui prieten vechi al boierului,apreciata foarte mult de acesta care il cheama la sora lui Diamandula care zacea grav bolnava.Boierul ii spune Sasei despre gluma sa de a-i da pe fiica lui Tincuta junelui Scatiu.Coana Diamandula era o batrana bolnava cu trupul istovitde puteri ce-si mai traia viata doar din dorinta de a-si revedea unicul fiu plecat in Italia de multi ani si de la care primea numai scrisori.Boierul Dinu ii era fratele cel mai mic si ii promisese acesteia ca-i va chema fiul cat mai repede.Vestea mult asteptata a inveselit repede toata casa spre seara cand au aflat ca Matei fiul batranei se va intoarce acasa a doua zi. Capitolul III In dimineata urmatoare toata familia gramadita in trasura lor lustruita au plecat la gara sa-l astepte pe Matei.Intr-o jumatate de ora toata familia era ajunsa la gara,trenul soseste si Matei sare din tren in bratele celor ce-l asteptau.Au pornit cu totii acasa,iar pe drum au admirat campurile bogate,i-au fost prezentate mosiile si s-au intalnit cu anumiti cunoscuti despre care boierul i-a spus lucruri pe care acesta nu le stia. Au ajuns in Ciulnitei la curtea boiereasca asezata pe deal unde toate slugile si argatii erau iesiti sa-l vada. Capitolul IV Odata ajunsi acasa au dat toti navala sa o anunte pe coana Diamandula ca i-a sosit feciorul.Acesta isi imbratiseaza mama iar ea il mangaie pe par si umeri radiind de fericire.Matei Damian o intalneste in casa si pe Sasa o saluta,ii spune ca nu s-a schimbat prea mult si deapana cu toti amintiri.Le spune acestora lucruri traite de el daparte de casa,se reintalneste cu Tincuta care ii era ca o sora si servesc masa impreuna. Capitolul V Sasa,Mihai si alte doua surori mai mici Victoria si Mary aveau mosia Comanesti asezata la o jumatate de ceas de Ciulnitei.Dupa revederea cu Matei au pornit spre mosia lor cu trasura.Sasa era omul de baza pentru cei trei frati dupa ce parintii lor murisera ,ea fiind pazitoarea numelui si averii ce-i ramasese de la parinti,iar boierul Dinu Murgulet era vechi prieten al tatalui sau. Capitolul VI La Ciulnitei batrana mama a lui Matei era din ce in ce mai rau.Aceasta in ultimile clipe de viata si-a chemat fiul langa ea si l-a indemnat ca dupa moartea sa sa se insoare ,i-a lasat tot ce era strans pentru el cu rugamintea de a se apuca de treburile la mosie sa nu mai plece departe si sa incerce de a o cunoaste mai bine pe Sasa care este o fata tare cumsecade.Dupa ce i-a spus toate aceste lucruri batrana si-a dat sfarsitul. Capitolul VII Acest capitol este cel mai trist din roman intrucat se prezinta despartirea pentru totdeauna a lui Matei de mama sa si felul cum tot satul o conduce pe ultimul drum pe "sora boierului" Capitolul VIII Dupa aceasta cruda despartire Matei ramane o saptamana in casa unchiului sau,iar apoi se muta in casa parinteasca.Aici incepe sa-si puna lucrurile la punct,dorea sa alcatuieasca averea la loc,sa ajute pe tarani sa le faca o scoala sa-i scoata din mizerie.Pentru ca lucrurile sa-i para mai clare merge la Sasa,sa-i ceara sfaturi in legatura cu munca campului. Capitolul IX Matei pleaca de la Sasa cu gandul de a ajunge drept "la arie" unde se treiera graul.Aici are surpriza neplacuta sa vada ca oamenii ce-i lucrau nu strangeau graul bine,il risipeau si el a trebuit sa le faca observatie.Vestea ca boierul este pe mosie s-a raspandit repede si oamenii au inceput sa-si vada mai bine de treaba. Capitolul X Tincuta a fost in vizita la Comanesti iar la plecare Mihai si surorile sale au condus-o acasa.Pe drum trasura la un hop s-a rupt ,iar acestia au fost nevoiti sa mearga pe jos.Astfel Mihai si Tincuta au avut ocazia sa se apropie mai mult sa-si faca juraminte si sa inceapa intre ei o iubire juvenila.Acest capitol prezinta cele mai curate si induiosatoare scene de dragoste din literature romana.   Concluzie: Eroii sunt bine conturati, supt vii, traiesc cuvintele pe care le rostesc, chiar daca uneori sunt stangace si putin potrivite. Scriitorul stie sa manuiasca arta descrierii: "Dar ochii ei adanci aveau o privire atat de preocupata incat se vedea din genele lor, ce se miscau ganditoare, ca mintea e in alta parte. Gura zambea, umeda de fericire. Mana stanga cu care arunca zarul, tremura." Duiliu Zamfirescu ramane in aria literaturii romane ca un scriitor realist de factura clasicista dar si romantica.   cartea o puteti citi si descarca de aici...Viata la țară de Duiliu Zamfirescu carte de citit

  Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe                    Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.                 Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum se aude.                    Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia.   Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance lacom.                   Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.                   Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.   Povestea audio Ursul păcălit de vulpe click aici pe Povestea de citit  

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu   Camil Petrescu face parte din perioada interbelică, cea care îi cuprinde atât piesele de teatru cât și poeziile și romanele scriitorului. Coexistă în epoca atât romanul modern subiectiv, cât și romanul realist balzacian sau cel mitic tradițional. Opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicată în anul 1930. În 1933 apare al doilea roman „Patul lui Procust”. Semnificația sintagmei titlului din al doilea volum se aplică atât primului roman cât și dramelor de idei, fiind considerată spațiu al nepotrivirii. Geneză Opera a fost anunțată cu mult înainte de apariție în cadrul presei. Se vehicula apariția unei succesiuni de nuvele. Scriitorul mărturisește că nuvela pe care a început s-o scrie și-a mărit dimensiunile la sute de pagini în manuscris, depășind cu mult întinderea nuvelei „Puteam continua la infinit și nu m-aș fi oprit”, „De aceea a trebuit să aleg un final”. La început a fost anunțat romanul căpitanului Andreescu. Titlul suferă modificări devenind „Proces verbal de dragoste și război”, la baza operei ca document autentic stă jurnalul de campanie al scriitorului, povestea de iubire fiind pur inventată. Opera este un roman psihologic subiectiv modern al experienței, având toate caracteristicile necesare. Teorie și tehnici folosite Romanul – specia literară a genului epic, în proză, de mare întindere cu personaje numeroase, complexe și amplu caracterizate, cu o intrigă complicată și o acțiune amplă. Romanul psihologic – are drept obiect investigarea detaliată a vieții interioare, observarea psihologică, iar drept subiect are cazurile de conștiintă. Este scris, de obicei, la persoana întâi pentru că pune accent pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale inconștientului. Anticalofilismul – tehnica prin care scriitorul se declară împotriva expresivității artistice a textului dacă nu exprima toate trăirile personajului. Modernismul – mișcarea literară de la sfârșitul secolului al 19-lea, fiind opusă tradiționalismului. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – roman subiectiv - Unicitatea perspectivei narative - Timpul prezent și subiectiv - Fluxul conștiinței -  Memoria afectivă - Narațiunea la persoana întâi - Luciditatea (autoanalizei) -  Anticalofilismul - Trăirea intensă Titlul – conotativ, indică cele două cărți ale romanului desemnând povestea de iubire dusă până într-un punct și experiența războiului care omoară și ceea ce a rămas din iubirea lui Ștefan și a Elei. Cele două secvențe sunt unite de substantivul „noapte” în mod simbolic, el desemnând dezamăgirea, deziluzia, decăderea valorilor în care personajul credea și care iau o altă ordine. Tema – constituie drama intelectualului inadaptat, lucid și cu probleme de conștiință. Subtemele operei sunt și cele două experiențe care marcheaza destinul personajului, iubirea și războiul. Romanul conține două cărți ce corespund celor două secvențe din titlu. Tip de narator Scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea la persoana întâi presupune existența unui narator implicat. Punctul de vedere, unic și subiectiv, al personajului – narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal. Însă situația eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate și analizate. Incipit Se apelează la un artificiu compozițional, punând în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ – timpul narării și timpul narațiunii (trecutul poveștii de iubire). Subiectul romanului (pe scurt) Romanul începe cu prezentarea lui Ștefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist. „În odăița scundă a popotei” se poartă o discuție în jurul unui fapt divers comentat de presă, privind achitarea de către tribunal a unui bărbat care își ucisese soția surprinsă în flagrant delict de adulter. Dezbaterea asupra acestui caz este aprinsă și contradictorie privind relațiile dintre soți și sentimentul de căsnicie dacă poate sau nu să dea celuilalt dreptul de a decide asupra vieții partenerului. Toți vin cu păreri diferite asupra subiectului, însă intervenția lui Ștefan este surprinzătoare pentru ceilalți, confirmând principiul estetic că nu poți vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile și receptările proprii. Discuțiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepția eroului și-i declanșează acestuia prima experiență a cunoașterii, iubirea simțită cu forța și dominată de incertitudini, în numele căreia se străduiește din răsputeri să obțină permisiunea să plece la Câmpulung pentru a se întâlni cu soția. Prin memorie involuntară, declanșată de discuția de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospective în jurnalul de campanie, aducând în prezent (în timp subiectiv) experiența sa erotică „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colega de la Universitate și bănuiam că mă înșala” este fraza cu care debutează abrupt cel de-al doilea capitol, dar și retrospectiva iubirii dintre Ștefan și Ela. Căsatoria lor este liniștită o vreme, mai ales că duceau o existență modestă, aproape de sărăcie, dar echilibrul familiei este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. El descoperă ca soția sa este subjugată de problemele pragmatice și că în progresul care urmează, ea ține cu îndârjire ca soțul să nu renunțe la moștenire. Ștefan rămâne uimit de aceasta atitudine a soției, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină”. În cele din urma, el primește moștenirea, încearcă să investească banii, dar afacerea se dovedește a fi un dezastru. Într-o după-amiază, cei doi se plimbau la Șosea și o întâlnesc pe Anișoara, o verișoara de-a lui Ștefan, iar sub influența acestei femei, Ela este atrasă de o lume mondenă lipsită de griji, lume în care ea se încadrează uimitor. Fire reflexiva și pasională, Ștefan disecă și analizează cu luciditate noua comportare a Elei, aducând progresiv neliniști și îndoieli interioare care devin sfâșietoare. În casa Anișoarei cunoscuseră un bărbat pe nume „Domnul G” care le învățase să danseze tango. Ei se hotărăsc să plece într-o excursie, Ștefan fiind surprins de eforturile pe care soția le făcuse pentru a-l avea pe acel „Domn G” în mașină. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială al cărui moment culminant are loc cu ocazia acestei excursii. Ela îi acordă o atenție exagerată bărbatului, care dupa opinia personajului – narator, îi va deveni mai târziu amant. Nervos peste măsura, Ștefan îi spune că la întoarcere va divorța de ea, însă Ela este candidă și nevinovată, jură că nu știe despre ce este vorba. Personaje: Ștefan Gheorgidiu, personajul – narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filosof, el are impresia ca s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscut de cititor, decât în măsura în care se reflecta în aceasta conștiință. În acest sens, Ela este cel mai „misterior” personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului – narator. De aceea, cititorul nu poate pronunța asupra fidelității ei sau daca e mai degrabă superficială decât spirituală. Stil: Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoaca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional. Concluzie: Opera este un roman modern, psihologic, având drept caracteristici timpul prezent și obiectiv cât și autenticitatea trăirii.

Stefan Gheorghidiu – caracterizarea personajului Protagonistul Stefan Gheorghidiu, indentificandu-se cu autorul Camil Petrescu, in totalitate, este un personaj in totalitate narator, deoarece relateaza la persoana I si analizeaza cu luciditate evenimentele si starile interioare prin care trece acest personaj, dominat de incertitudine. Stefan Gheorghidiu traieste drama intelectualului lucid analitic si reflexiv. El traieste in doua realitati temporale, cea a timpului cronologic si cea a timpului psihologic, drama iubirii. Toate faptele reale sau psihologice, sunt consemnate in jurnalul de front, in care Gheorghidiu analizeaza cu luciditate alta experienta subiectiva a iubirii cat si cea obiectiva, traita a razboiului. Student la filosofie, intelectual lucid, Stefan traieste in lumea cartilor si nu se poate adapta lumii afacerilor. Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita fictional sub semnul incertitudinii, faptele, gesturile, privirile si cuvintele Elei se reflecta in constiinta eroului care sufera la modul sublim drama erotica. Fire pasionala, puternic reflexiva si hipersensibila, aduna progresiv semne ale nelinistii, ale indoielii, pe care le analizeaza minutios. Initial el a crezut ca traieste marea iubire, iubirea lui fiind nascuta din admiratie si duiosie dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Stefan incearca sa o modeleze pe Ela dupa propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizeaza esecul. Primirea mostenirii genereaza criza matrimoniala. Ela cedeaza tentatiilor mondene spre deosebire de Stefan care refuza sa adopte comportamentul superficial al celorlalti. Gelozia, indoiala personajului, inregistreaza si alte etape ale destramarii cuplului : ruptura, impacarea temporara pana la izbucnirea razboiului. Demistificat – razboiul e tragic si absurd, inseamna, arsita, frig, foamete si mai ales frica, descris intr-o viziune realista, in numele autenticitatii si al adevarului. Drama razboiului estompeaza treptat drama neimplinirii erotice si astfel intoarcerea in lumea careia ii apartine scoate la iveala o indiferenta totala fata de femeia care nu a fost capabila sa se ridice la randul de ideal al sau si pe care o priveste doar ca pe un tablou, dovedind hotarare in decizia de a o parasi definitiv. Gestul lui Stefan, poate fi considerat nobil, cand a luat hotararea de a-i lasa Elei totul, toate lucrurile de care se simtea atasata dar si trecutul lor impreuna si de care el nu mai avea nevoie. Portretul personajului este conturat in special prin caracterizare indirecta, prin prezentarea subiectiva a faptelor, vorbelor, atitudinilor sale. Principalele modalitati de analiza psihologica utilizate de Camil Petrescu,monologul interior, introspectia si retrospectia, autoanaliza, memoria voluntara si involuntara, contureaza o imagine completa asupra unei constiinte unice a unui personaj memorabil, un intelectual superior, care apartine unei lumi mediocre. Originalitatea scrierii deriva in principal din complexitatea analizei psihologice a unei constiinte unice.