Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

 “Toate panzele  sus” de Radu Tudoran Volumul I  rezumat comentariu literar   Capitolul I    Kir Iani, capitan pe vasul Penelopa, acosteaza la vechiul chei de zid din Galati.    Anton Lupan, un inginer, si-a incarcat cufarul intr-o birja, iar el a plecat sa caute un vechi prieten, dar afla ca intre  timp acesta a murit, ceea ce la facut pe Anton Lupan sa mearga ganditor pe Calea Domneasca, deschizandu-se in fata lui un maidan intins unde l-a intalnit pe primul om care-l va insoti in calatoriile sale, Ieremie.    Acestia au mers povestind intamplari din viata lor pana cand au ajuns la portul unde era acostata Penelopa.    Anton Lupan a vorbitcu Kir Iani, care le-a ingaduit sa mearga cu corabia pana la Stambul platind 7 icosari.    Mai tarziu Penelopa acosta la Cheiul secund al Sulinei. Anton Lupan a plecat sa cerceteze imprejurimile pana cand a zarit o corabie care i se parea cunoscuta si care s-a dovedit a fi chiar corabia lui unde se poate sa fi murit vechiul sau prieten pe care l-a cautat si la vechiul chei de zid din Galati.   Capitolul II    Anton Lupan a plecat din Valahia, de langa tatal sau de la o varsta foarte frageda pentru a merge la Paris sa invete. Acolo l-a intalnit pe Pierre Vaillant si au devenit foarte buni prieteni.    Intr-o zi, bunicul lui Pierre Vaillant, Mos Leon a plecat la prietenul sau, Mos Gir, iar Pierre Vaillant cu Anton Lupan, manati de curiozitate deoarece niciodata nu au intrat in camera lui Mos Leon, au reusit sa intre in camera, unde au gasit un jurnal si o carte a lui Charles Darwin pe care au inceput sa le citeasca.    Citind, ei au descoperit ca bunicul lui Pierre Vaillant si cu Charles Darwin au cautat odata un pamant nemaicalcat pana atunci picior de om, dar nu aun reusit sa-l cerceteze. Peste ani, s-a desfasurat aceeasi expeditie in acre s-au dus si tatal lui Pierre Vaillant, Arnold Vaillant cu Mos Gir, dar din nefericire nici ei n-au reusit sa cerceteze pamantul, iar toti au murit, cu exceptia unui singur om, care a fost Mos Gir, dar care niciodata nu a vorbit despre asta.    Atunci cei doi tineri, Anton Lupan si Pierre Vaillant s-au hotarat sa-i scrie lui Charles Darwin si sa-i spuna ca vor merge chiar ei in expeditie.    Anton Lupan cu Pierre Vaillant au inceput sa stranga bani pentru a cumpara o corabie si pt.a plati un echipaj, iar din aceasta cauza ei s-au dus la Stambul sa lucreze la constructia unui drum de fier, asta pana cand au cumparat o goeleta olandeza pe care au numit-o L’Esperance.    Atunci ei au decis ca Anton Lupan sa ramna la Stambul si sa astepte sa se termine contractul incheiat cu sultan, iar Pierre sa caute un echipaj, dar cand a venit timpul sa plece in expeditia planuita timp de atatia ani, Anton Lupan afla ca prietenul lui ar putea fi mort.   Capitolul III    In continuarea actiunii, Anton Lupan impreuna cu Gherasim, fostul carmaci al corabiei Penelopa, Iermie, Ismail, fostul bucatar al corabiei Penelopa si Haralamb, au inceput a o dezgropa pe L’Esperance pentru a o repara, dar pentru acest lucru, Anton Lupan l-a trimis pe Ieremie la Galati pentru a cumpara materiale, iar cand s-a intors, a adus un baiat de 16 ani pe nume Mihu si cu cainele sau Negrila, pe care Anton Lupan l-a invitat sa ramana cu ei pe vas, iar Mihu a acceptat indata.    Capitolul IV    Cand Ieremie a plecat la Galati, dupa materiale, el a lasat vorba unui plutas, care era pasionat de corabii, pe nume Cristea Busuioc sa-I aduca pini la Galati, dar acest plutas si-a construit o pluta cu care a venit pana la Sulina. Can Cristea Busuioc a vazut corabia lui Anton Lupan, l-a rugat sa-l lase si pe el sa se alature echipajului, iar din acea seara, Cristea Busuioc a devenit membru al echipajului de peL’Esperance. • Capitolul V    In seara cand Cristea Busuioc a intrat in randul marinarilor, Anton Lupan a vorbit echipajului despre traseul pe care o sa-l parcurga.    Gherasim si Ismail nu erau foarte incantati deoarece ei stiau ce periculos este traseul, in schimb Ieremia si Mihu erau foarte bucurosi.    In acea seara marinarii au ales si un nou nume corabiei care este asemanator cu cel de pana acum. Corabia se numea din acel moment SPERANTA.   Capitolul VI    Intr-o seara cand Mos Ifrim, care era paznicu farului, s-a imbatat si a inceput sa-si dezvaluie taina pe care a tinut-o timp de mai multi ani. Acesta a zis ca el l-a omorat pe fratele lui Gherasim, si ca cel mai bun prieten al lui Anton Lupan, Pierre Vaillant, s-ar putea totusi sa fie in viata.    In urmatoarele zile, corabia Speranta a fost finalizata,iar capitanul impreuna cu echipajul sau se pregatesc de a face o incercare de a iesi in larg.   Capitolul VII    Dupa iesirea in larg a Sperantei, aceasta s-a intors inapoi in port pentru a lua mancare si tot ce avea nevoie pentru drum si pentru a-si lua ramas bun de la Haralamb, Capitanul portului si de la toti cei pe care-i cunosteau.    Exact atunci cand Speranta isi ridica ancora, Haralamb l-a vazut pe fostul lui socru de care ii era teama sa nu-l omoare pentru ca a parasit-o pe fiica acestuia, nemaistand pe ganduri, s-a urcat pe corabie.    La 15 iulie 1881, Speranta a pornit la drum cu toate panzele sus spre Tarigrad.   Capitolul IX    Ajunsi in Tarigrad, Ismail s-a dus sa-si vada casa, iar ceilalti au plecat sa se plimbe prin acest oras. Dupa mai mult timp, un armean numit Agop din bazar a venit pe bordul Sperantei rugandu-l pe capitan sa-l duca pana la Atena platind o buna suma de bani.    Dupa aceea Anton Lupan s-a dus la un hotel renumit ptentru vizitatorii straini, pentru a citi ziare sa afle ce s-a mai intamplat prin lume, pana ce a vazut un geamantan ce I se parea cunoscut, dar nu i-a dat importanta.    Mai tarziu, Anton Lupan il aude pe portar spunand unui client:”Bon voyage Monsieur Vaillant”, iar el auzind aceste cuvinte, si-a dat seama ca bunul lui prieten Pierre traieste si a inceput sa-l caute peste tot, dar fara nici un folos. Atunci Anton Lupan a hotarat sa plece la Atena, dar inainte sa ridice ancora, un calugar l-a rugat pe capitan sa-l duca si pe el pe insula Skyros.    De cum s-a imbarcat calugarul, Speranta a plecat la drum.   Capitolul XI     In timp ce se indreptau spre Skyros, Mihu il banuia pe acel calugar care incepuse sa se poarte ciudat. Cand Mihu a vrut sa citeasca din Biblie, el a observat ca de fapt calugarul citea de fapt “Contele de Monte Cristo”. Dupa ce calugarul a stat o zi intreaga in cabina, Mihu a reusit sa-i cotrobaie prin lucruri, profitand ca a iesit o clipa din cabina, iar acesta a vazut pasaportul lui pe care scria ca, calugarul era de fapt Pierre Vaillant, dar de fapt Anton Lupan a descoperit ca era Spanu’, piratul care l-a omorat pe Pierre.    Cand capitanul Sperantei si restul echipajului s-au apropiat de el ca sa-l doboare, Spanu’ l-a luat pe Mihu drept ostatic, dar Negrila vazand ca stapanul sau e amenintat, l-a rapus pe presupusul calugar. Putin mai tarziu, echipajul a aflat ca Spanu’ a stat toata ziua in cabina pt a le infunda pustile, iar profitand de o clipa de neatentie a carmaciului, acesta le-a stricat busola, indreptandu-i catre o insula parasita unde ii asteptau oamenii lui Spanu’ pt. a le fura averea pe care o avea Agop.    Dupa catva timp, Speranta a ajuns pe insula pustie pe care se aflau oamenii lui Spanu’.   Capitolul XII    Anton Lupan a coborat impreuna cu ceilalti pe insula ca sa-i prinda pe ceilalti pirati. I-au prins pe unii dintre ei si i-au legat impreuna cu Spanu’.   Dupa aceea au plecat iar sa cerceteze insula si au gasit-o pe Penelopa, cu unii marinari,cu capitanul Kir Iani si cu o fata pe nume Adnana pe care un bun prieten al lui Spanu’, Huseim i-a vandut-o acestuia.    Intre timp, Spanu’ i-a spus lui Agop din bazar sa-i dezlege, iar acesta de frica, i-a dezlegat, iar pe Agop si pe Ismail care ramasese de paza, dar care adormise, i-a inchis in hambar, iar dupa aceea piratii au plecat cu Speranta.    Anton Lupan impreuna cu restul echipajului, dupa ce au descoperit ca Speranta nu mai era ancorata, ei s-au urcat la bordul Penelopei pt a ajunge din urma corabia furata de pirati, numai ca acum capitan pe corabia Penelopa este Anton Lupan.    Prinsi din urma pe malul Africii, capitanul Sperantei s-a hotarat sa-i duca pe Spanu’ si pe Huseim la Pireu sa-i dea pe mana judecatorilor, dar acestia doi s-au aruncat in apa sperand sa ajunga la mal, dar ei au sfarsit prin a fi mancati de rechini. Speranta se roti spre miazanoapte si a plecat la drum.   Capitolul XIV    Dupa ce au ajuns la Pireu, Agop din bazar a plecat fara sa-si mai ia ramas bun de la echipajul Sperantei, iar ceilalti pirati au fost dusi la judecata.    Anton Lupan cu Adnana si cu Negrila au plecat sa vada Acropolele, iar Haralamb cu Mihu si cu Ieremie s-au dus sa cunoasca orasul, dar mai tarziu ei s-au despartit, Ieremie intorcandu-se sa-i tina de urat lui Ismail care era de veghe, iar Gherasim a plecat sa-si vada familia. Mai pe seara, toti se intorsesera in afara de Haralamb cand deodata apare insotit de o grecoaica durduluie, anuntandu-i pe toti ca au de gand sa se insore. Echipajul Sperantei a incercat sa-l convinga pe Haralamb sa ramana cu ei dar n-au reusit.    Atunci Anton Lupan l-a trimis pe Gherasim sa mai caute un om, dar din nefericere, el n-a mai gasit pe nimeni, si astfel Anton Lupan a hotarat ca Adnana sa faca parte din echipaj pana la Marsilia, dar inainte de aceasta lau luat si pe Kir Nicolachi pana la destinatia lor pentru 120 de icosari.    Cand se pregateau sa plece, apare Haralamb foarte frumos imbracat si ii spuse capitanului ca atunci cand vor mai ajunge la Pireu sa treaca pe la cafeneaua lor pe care o detinea viitoarea lui sotie.    Cand Gherasim ridica ancora, Haralamb sari pe schela in ultimul moment, si astfel echipajul ramase acelasi ca pana acum, si astfel Speranta a plecat cu toate panzele sus spre Marsilia. Aici gasiti filmul integral pe episoade.........https://latimp.eu/?s=toate+panzele+sus

‎Povestea unui om leneş de Ion Creanga  Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevie si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!  Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:  - Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.  - Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumneavoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.  - Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine, fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! A manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de paine. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.  - I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunericul sa te bata, uraciunea oamenilor! Sai degraba din car si multumeste cucoanei ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puna cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva Bine-a mai zis cine-a zis ca "Boii ara si caii mananca". Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.  - Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.  - Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni. - Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?  - Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da' el nu poate sa si-i moaie?  - Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?  - Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!  Atunci unul din sateni zise cucoanei: - Bunatatea dumnevoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!  Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se leha- meteste si de binefacere si de tot, zicand:  - Oameni buni, faceti dar cum v-a lumina Dumnezeu! Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul. Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul.  Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.  S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.   

Dăscălița de Octavian Goga comentariu literar   Poezia lui Octavian Goga, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile și Octavian Goga au un timbru specific, imbinând adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (înrobiti înca în „înstrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. „Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.   Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incât punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.   Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake insemne funerare precum: „Jalea si sfiala", „cint pribeag", „sa plinga", „risipirea", „eu pling". Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de zapada", ochi „limpezi", „mâini frumoase"), în prim-plan aparind datele psihologice, în primul rând puritatea morala a tinerei învatatoare: „Copil blajin, cuminte prea devreme", „sfielnica", „din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor: „A vremii noastre dreapta mucenita".   Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii de rând din stat: batrinii care o asculta cu drag citindu-le din cartile sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor „dusi in slujba la-imparatul", fetele care învață cusaturi alese de la „domnisoara". umplându-si cu har menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji „copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, tânara invățatoare încearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de rindunica".          . Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii: „amurg", „toamna mohorita", „podoaba... bolnava", „cadelniti", „fumul de tamiie". „Cântul pribeag" de la inceput se transforma in „Povestea ta, frumoasa domnisoara...." Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plângându-l, jelindu-l, se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, evocindu-i faptele bune din timpul vietii, întâmplarile memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tânara învatatoare, adresându-i-se direct. De observat, în acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua („tu nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...", „...ochilor tai limpezi", „buza ta", „cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil blajin", „fecioara", „frumoasa domnisoara").   Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de început si de sfârsit "si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele în legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani în tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular („blajin , „pribeag", „prinos", „altita", „soptesc", „ulicioara", „grijind”, „fragar", „sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor religioase („mucenita", „ispita", „ceaslov", „scriptura") si cu termeni legati de biserica („strana", „cadelniti", „tamâie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.   În cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm, înscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete. Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu căldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori romani.   Dăscălița de Octavian Goga versuri    Cand, tremurandu-si jalea si sfiala, Un cant pribeag imbratiseaza firea, Si-un trandafir crescut in umbra moare, Si soare nu-i sa-i planga risipirea, Eu plang atunci, caci tu-mi rasai in zare, A vremii noastre dreapta mucenita, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnica, balaie dascalita.   Ca stralucirea ochilor tai limpezi, Poveste nu-i mai jalnic povestita, Tu esti din leagan sora cu sfiala, Pe buza ta n-a tremurat ispita.   Cununa ta de zile si de visuri Au impletit-o rele ursitoare, Ca fruntea ta nu-i frunte de zapada, Si mana nu-i atatea stiutoare.   Mosnegi, ceteti ai cartilor din strana, Din graiul tau culeg invatatura, E scrisa parca-n zambetele tale Seninatatea slovei din scriptura.   In barba lor, carunta ca amurgul, Ei strang prinosul lacrimilor sfinte, Caci vad aievea intrupat ceaslovul In vorba ta domoala si cuminte.   La tine vin nevestele sa-si planga Feciorii dusi in slujba la-mparatul, Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove, In alte tari cand le trimiti oftatul...   Si fete vin, sa le-nfloresti altita, La pragul tau e plina ulicioara, Si fetele isi sopotesc in taina: “Ce maini frumoase are domnisoara!”   ...Asa, grijind copiii altor mame, Te stingi zambind in calea ta, fecioara, Iar capataiul somnului tau vitreg De-un vis desert zadarnic se-nfioara.   Tu parc-auzi cum picura la geamuri Un ciripit de pui de randunica Si-un gand razlet iti infierbanta tampla, Cu tine-adoarme-o dulce, sfanta frica.   Sfios, amurgul toamnei mohorate Isi misca-ncet podoaba lui bolnava, Ca din cadelniti fumul de tamaie, Prelung se zbate frunza din dumbrava.   Tu stai in prag, si din fragar o frunza La sanul tau s-a coborat sa moara, Iar vantul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasa domnisoara... (1905)

Nume……………………………………… Clasa……………………………………… FIŞĂ DE LECTURĂ Opera epică Zece negri mititei de Aghata Christie Trăsăturile operei epice :“Zece negri mititei” este un roman politist scris in saisprezece capitol si epilog. Prezentarea pe scurt a subiectului (rezumat):Cartea incepe cu prezentarea insulei Negrilor si a oamenilor care locuiau acolo. Aceasta insula era una foarte luxoasa si casa in care se vor intalni oamenii deasemenea. Ei afla de la mojordom ca patronii lipsesc de acasa si acestia incearca sa lege prietenii intre ei. Dar intr-o zip e cand stateau la masa aud pe cineva vorbind la microfon care ii acuza de o crima care nu a putut fi dovedita. Dupa interogatoriul toti incercau sa-si dea seama cine e de vina. Anthony Marston a baut dintr-un pahar si ca cazut. Doctorul a constatat ca a fost omorat cu cianura de potasium facandu-I pe ceilalti sa intre in panica si interogatoriul reancepu. S-a raspandit zvonul ca acesta s-ar fi sinucis, oamenii intrebandu-se de c ear face-o un barbat in floarea tineretii, frumos si vessel. Apoi a murit sotia majordomului la fel ca Anthony Marston si s-a presupus ca este tot o sinucidere, nimeni nu credea ca poate fi crima. In dimineata aceea majordomul se uita pe masa din sufragerie unde inainte erau zece negrii mititei, acum ramasesera numai opt. Incepura sa vorbeasca intre ei, sa caute vinovatul sip e cine ar fi banuit. Cel mai suspect era majordomul Roger.Vera discuta cu generalul Mercathur care o linisti si-I spuse ca lui nu-I era frica de moarte. Pana sa puna masa pe seara generalul era mort si atunci si-au dat seama ca ucigasul e unul dintre ei. Judecatorul conducea cazul dar s-a retras pentru ca nu avea suspect si le-a transmis celorlalti normele de siguranta pe care trebuiau sa le ia. Toti se intrebau cine ar putea fi ucigasul sic el mai probabil era doctoral Armstrong dar si Philip Lombard care a venit cu un revolver pea ca insula. A doua zi in camera lui Roger si a Emilyei Brent era goala sip e masa din sufragerie erau numai sase negri mititei, deci unul dintre ei murise. Cand au oesit afara l-au gasit pe Roger cu gatul taiat si apoi aparu si Emily care le spuse ca a fost in recunoastere pe acea insula. In acel moment Vera incepu sa rada isteric deoarece vazuse ca totul semana cu cantecul ce era afisat in camera fiecarui invitat. Doctorul putu sa o linisteasca abia dupa ce îi trase o palma peste obraz. Cand toti se mai calmara incepura iar suspiciunile,  dar la sfarsitul capitolului toti erau linistiti si se comportau ca niste oameni normali. Este ucisa si Emily Brent cu o seringa fiind lasata langa ea o albina ca scenariul mortii ei sa se potriveasca cu cantecul din camera ei. Pe cand facea mancare Vera simte mirosul ierbei de mare si cand isi dadu seama ca se apropie si o strange de gat incepu sa tipe. Ceilalti alertati venira spre ea, mai putin judecatorul care fusese ucis in roba lui de judecator. Ramasesera doar patru (Vera, Lombard, Blore si Armstrong)  si incepura sa se priveasca suspiciosi unul pe altul. Noaptea se incuiase fiecare in camera lui Moare si Blore incercand sa manance aducandu-I Verei idea ca numai Armstrong putea sa fie ucigasul. Mai ramasesera trei negri mititei. Au plecat in cautarea lui Armstrong si l-au gasit intre stanci, mort. Era ea cu Lombard, caruia ii lua pistolul ca sa n-o impuste, apoi il omori si se intoase in casa lua o funie si se spanzura la fel ca in cantec, visand la un barbat pe care il iubea foarte ,mult. Pe acel barbat il chema Hugo. Cazul a ramas inchis pentru ca nu exista nici un martor. Ulterior Wargrave a povestit intr-o scrisoare ca el i-a ucis pe toti pentru ca si ei au ucis la randul lor si ca el si-a inscenat singur moartea. Personajele -principale  trăsături morale:Anthony Marston, Armstrong, Blore, , Lombard, Vera, Emily Brent,Roger Brent, judecatorul, doctorul,  generalul Mercathur, majordomul Roger. -secundare: sotia majordomului, inspectorii, -alte personaje (colective, episodice, pozitive, negative, fantastice, reale etc):   Motivează de ce te-a impresionat opera:Romanul mi-a placut foarte mult pentru ca a fost o ancheta plina de suspans.

                                            Zana Zorilor                                                                          de Ioan Slavici                  A fost odata un imparat care avea trei feciori si acestia nu aveau curaj sa-l intrebe de ce un ochi ii plange si celalalt rade. Fratii mai mari il lasara pe Petre baiatul mai mic  sa-l intrebe si cand i-a pus imparatului intrebarea acesta se enerva si-i dadu cate o palma pentru fiecare ochi. Petre nu se supara pentru ca a observat ca ochiul care plangea acum plangea mai putin iar celalalt radea mai mult. Il mai intreba o data pe taica-su si iar primi doua palme iar Petre le spuse fratilor sai ca poate indura atatea palme pana vor rade amandoi ochii. Atunci imparatul ii spuse ca ochiul care rade e fericit ca are trei feciori de imparat si celalat plange ca dupa moartea lui nu vor fi in stare sa imparteasca si sa conduca imparatia asa cum se cuvine. Ii  spuse sa se duca la izvorul Zanei Zorilor si sa-i aduca apa de acolo sa se spele cu ea ca sa rada cu amandoi ochii stiind ca are feciori voinici pe care se poate baza. Petre e de acord dar imparatul il opri spunandu-i ca se cuvine sa se duca fratele mai mare Florea apoi Costan si abia la urma se poate duce si el. Florea pleca primul. Apoi pleca si Costan si nu se mai intorsesera. O batranica ii spuse ca numai cu calul tatalui sau va putea izbuti sa ajunga la gradina Zanei Zorilor si-l puse sa-l intrebe pe taica’su unde era calul lui din tinerete. Imparatul se enerva si mai tare cand auzi asa o intrebare.                  Din acel cal nu ramase decat o curea pe care baba o descanta, apoi descanta si fraiiele pe care Petre le trosni si se auzi un nechezat de cal. Acesta era nazdravan si incepu sa vorbeasca. Incaleca pe el si pleca la drum. In padurea de arama Petre a vrut sa culeaga flori dar calul nu-l lasa spunandu-i ca sunt fermecate. Dupa ce le culese veni Valva si calul il sfatui sa scoata sabia si s-o loveasca. Dupa ce o lovi Valva se transforma intr-un roib fratele calului sau. Ajunsera in padurea de argint si chiar daca cei doi roibi ii spuse sa nu culeaga flori el culese si veni Valva de Argint pe care Petre o lovi puternic, aceasta transormandu-se in alt frte de-al roibului sau. Plecara toti patru. Ajunsera in padurea de aur si Petre facu la fel ca in celelalte paduri si lovi si Valva de aur doborand-o cu multa greutate si din ea iesi o roaiba frumoasa care-i multumi. Intrara in casa Sfintei Miercuri, unde roibul lui ii spuse ca acolo era frig si pe margine vor fi focuri si-i era frica ca Petre sa nu se duca sa se incalzeasca la ele. Pe drum il ruga sa indure frigul si sa nu asculte la glasurile focurilor. In fata casei lui Sfintei Miercuri si ea-l pofti si-i dadu o cutie din strabuni care putea sa raspunda la orice intrebare ii puneai. Atunci afla ca Florea si Costan le cere imparatia tatalui sau si acesta nu se indura pana nu va veni si el.                   Intrara in imparatia de cald a Sfintei Joi. Indura caldura cu multa greutate, dar roibul ii spuse sa nu asculte de vocile pe care le auzea. Ajunse la Sfinta Joi care-i spuse sa treaca si pe Sfanta Vineri sa-i ureze sanatate din partea ei. Roibul ii spuse ca in jurul casei sunt numai naluci.   Petre arunca una din cununele ramase de la cele trei valve. Sfanta Vineri nu-l primi pentru ca nu era si cu calul lui dar Petre ii arata cununa si asa il primi in casa sa-i spuna povestea ei. Ea ii spuse ca daca se duce la izvorul Zanei Zorilor sa-i aduca si ei apa ca sa bea si sa intinereasca. Ii dadu un fluier ca sa cante tot timpul din el cand era in imparatia Zanei Zorilor. Il mai sfatui sa lase un cal la ea si sa plece numai cu trei si cel mai important sa nu se uite la Zana Zorilor. Bau vin si manca mancare si o saruta pe Zana Zorilor de trei ori, indragostindu-se de ea. A umplut urcioarele si unul il dadu Sfintei Vineri. Trecu si  pe la Sfinta Joi care-I spuse sa nu lege vorba cu om de oriunde ar fi si-i dadu o naframa pe care-i i-o puse la gat sa-l fereasca de rele. De la cutie afla ca Zana Zorilor e furioasa si ca Sfanta Vineri de bucurie a spart urciorul. Mai afla ca tatal lui era orb si fratii lui ii puse gand rau sa-i fure urciorul cu apa fermecata. N-a ascultat-o pe sfanta Joi si nici cutia fermecata si Petre cazu in capcana fratilor lui care-l pacali sa se apropie de o  fantana unde-l arunca pe Petre. Ii luara apa vie si i-o duse tatalui lor si acesta le dadu imparatia.                     Cand se trezi Zana Zorilor descoperi ca cineva ii bause din vin ii mancase din paine si ii luase apa. Trimise zanele in lume sa gaseasca pe cel care a facut asa ceva. Pana la intoarcerea lor ea ascunse soarele. Feciorii de imparat se laudara la zana ca ei au furat apa si aceasta le doua cate doua palme lasandu-i fara vedere si aruncandu-i intr-un beci. Sfanta Vineri porni in cautarea lui Petre dar ii gasi numai oasele. Sfanta Miercuri le ceru cenusa lui si boabe de roua ca sa unga oasele voinicului care invie dupa ce fusese descantat.Ruga murgul sa-l duca spre casa dar in drum sa se opreasca si la Zana Zorilor.                  Ea a fost fericita ca l-a vazut si dadu oamenilor soarele inapoi apoi plecara spre imparatia tatalui lui Petre care a fost fericit sa-l vada. S-au casatorit si au stapanit imparatia. Pe fratii lui Petre ii ierta.