Managementul inovării în educație

  Eduard Charles Francis Publius de Bono (născut în 1933, Malta), psiholog, autor de cărți, consultant, a propus în 1967 o alternativă la gândirea tradițională  rațională.   Prin această „invenție” Bono a demonstrat limitele gândirii raționale, un concept care dăinuie de mii de ani, concept căruia i se „supune” aproape orice tip de instruire și de proces educațional. Eduard de Bono a susținut permanent introducerea în școală a modului de gândire laterală, tocmai pentru a se crea o felxibilitatea și o diversitate considerabilă în modurile de gândire ale copiilor, posibilități extrem de utile în viitoarele meserii abordate de aceștia.   Implementarea modului de gândire laterală la nivelul grupului /clasei de elevi nu trebuie să se realizeze integrat cu alte activități - implementare treptată („invizibilă”). educatorul trebuie să-și fixeze acest gen de activitate într-un anumit interval, cel puțin odata pe săptămână.   Pentru copii, spre exempli, Bono apreciează că o „oră pe săptămână în întreg ciclul educațional ar fi sufiecient pentru formarea atitudinii specifice gândirii laterale - sau atitudinea creativă, dacă preferați acest termen”     Marii savanți au utilizat tehnici de gândire laterală?   Este evident că gândirea laterală este o altă abordare a procesului de creativitate. Dacă analizăm contextul apariției marilor teorii în știință, concluzionam că marii savanți au utilizat (conștient sau nu) din plin procese specifice gândirii laterale.   Utilitatea gândirii laterale în rezolvarea creativă a problemelor TRIZ și procesul de creativitate   Există situații, evenimente, domenii și chiar meserii în care generarea ideilor noi reprezintă o necesitate (spre exemplu: cercetare, design, inginerie, publicitate, etc). Ideile noi nu apar ușor, mai ales în contextul gândirii verticale.   Gândirea laterală creează exact posibilitățile de a emite idei noi. Ideile noi, inerent, atunci când ne află în fața unei probleme. Nu prea avem de ales, căci trebuie să încercăm rezolvarea problemei respective.   „O problemă reprezintă pur și simplu, diferența dintre ceea ce are cineva și ceea ce își dorește”   Modelul gândirii laterale (GL) este aplicabil oricărei categorii de vârstă. Elementele simple, specifice formării deprinderilor de GL sunt aplicabile oricărui grup, oricât de „sofisticat” ar fi acesta (din perspectiva instruirii componenților).     De reținut că la grupele cu vârste mici, forma vizuală este mult mai eficientă decât cea transmisă pe calea cuvintelor vorbite (pe cale orală), deoarece, întotdeauna un copil va încerca să exprime ceea ce gândește prin imagini și,ceea ce este și mai important, să înțeleagă un mesaj exprimat vizual.   Procesul gândirii laterale este relevant începând cu subiecți a căror vârstă este de 7 ani și până la adulți cu educație universitară”.     Plaja temoprală, extem de largă privind aplivabilitatea procesului de gândire laterală, implică, în  mod evident, și abilități corespunzătoare de aplicare a acestui mod de gândire de către profesori. prin urmare, înainte de a putea aplica la clasă elementele specifice acestui mod de gândire, profesorul înuși trebuie să aibă suficientă experiență privind modul de construire a gândirii laterale.     Eduard de Bono atrage atenția asupra a două tipuri de greșeli majore care se fac, de regulă, în ceea ce privește acest tip de gândire:   Presupunerea eronată că acest tip de gândire este de la sine înțeles și că oricum toate persoanele (instruite) pot gândi în acest mod, indiferent dacă știe sau nu acest lucru;   Presupunerea eronată că acest subiect este unul de natură „specială”, exclusivistă destinat doar unui anumit grup de persoane, un subiect nerelevant pentru larga majoritate a oamenilor.   Modelul de gândire laterală propus de Bono descrie „un proces de gândire inovator, ce elimină tiparele limitattive ale gândirii logice. Punând în valoare creativitatea, GL oferă o nouă perspectivă asupra modului în care funcționează mintea, crescând simțitor capacitatea de dezvoltare de noi idei și identificare de noi soluții. GL nu înlocuiește gândirea verticală(logica), ci o completează.   Cele două tipuri de gândire nu se exclud una pe alta. Si ma ales, a nu se întelege că gândirea laterală este un substitut pentru gândirea verticală.   Cele două moduri de gândire sunt „necesare și mai degraba complementare”. Gândirea laterală este generativă. Gândirea verticală este selectivă.   În fapt Bono propune un model de gândire prin care să ieșim din tiparele vechi și să căutăm soluții la probleme utilizând alți algoritmi decât cei clasici.     Specialiștii atrag atentția asupra efectelor pozitiv multiple privind dezvoltarea unui mod de gândire critică la nivelul preșcolar. Iată câteva dintre efectele respective:   „- Lărgește perspectiva lucrurilor din jur de către copii; - Le oferă posibilitatea acestora de a formula un punct de vedere bazat pe argumente privind problemele cu care ei intră în contact; - Își pot exprima propria opinie; - Descoperă idei noi; - Este stimulată gândirea originală; - Diminuează și preîntâmpină blocajele în gândire; - Descoperă metode și soluții noi în rezolvarea problemelor; - Descoperă noi oportunități acolo unde alții văd doar limitări; - Descoperă erori și prejudecăti astfel încât își pot construi un sistem de gândire propuși eficient.”     În timp ce modelul „clasic” de gândire verticală „presupune parcurgerea unor pași secvențiali bine stabiliți, justificați, modelul gândirii laterale presupune exact „ruperea„ acestei logici, de secvențe clare și logice.     „În gândirea laterală, folosim inflromația nu de dragul ei, ci pentru efectele pe care le produce. În gândirea laterală se poate întâmpla să fie nevoie de o greșeală într-o anumită etapă pentru a ajunge în final la o soluție corectă - lucru imposibil în gândirea verticală)bazată pe logica matematică).”   CONCLUZIE:   În concluzie pentru a face față provocărilor multiple, „asaltului” fluxurilor informaționale, este vital ca, începând chiar de la vârste fragede, să se introducă lecții/cursuri de formare a copiilor pentru a stăpâni modul de gândire critică și pentru a dezvolta creativitatea acestora prin stăpânirea tehnicilor de gândire laterală.   Societatea actuală evoluează - mai ales în domeniul tehnologic - cu o viteză din ce în ce mai mare, accelerația acestei evoluții nu este constantă, având o creștere proprie, ceea ce face ca viteza schmbărilor din jur să crească amețitor, fără să lase timp de analize a efectelor salturilor tehnologice.   A patra revoluție industrială, se află în plină ascensiune, deși o mare parte din omenire nici nu a conștientizat traversarea rapidă a celei de-a treia revoluție industrială.   Pentru rezolvarea problemelor, pe care orice om aflat într-un context economic - social, le întâlnește, va trebui să stăpânească cu acuratețe tehnici de gândire critică și de gândire laterală, pentru a-și dezvolta continuu gîândirea creativă.     Albert Einstein:   „Nu putem rezolva problemele folosibd același tip de gândire pe care l-am folosit atunci când l-am creat”.   Am văzut că intr-un context cotidian aflat într-o schimbare continuă și accelerată - caracteristic lumii moderne- al exploziei informaționale, al comunicării nelimitate (cu oricine, oricând, oriunde..) necesitatea gândirii critice în procesele educaționale este evidentă și vitală.   Problemele actuale sunt din ce în ce mai sofisticate, indiferent de domeniu. Ele necesită abilități speciale de rezolvare, care implică stăpânirea tehnicilor specifice de gândire critică dar și de gândire laterală.   De asemenea, creativitatea, după cum am văzut se bazează inclusiv, pe cele două tipuri de gândire - critică și laterală.                                                  

INTRODUCERE Managementul inovării înseamnă că organizația (școlară) a ajuns la maturitatea necesară să poată dezvolta programe și proiecții reale de inovare a proceselor proprii.   Managementul inovării se referă în primul rând la procese dar și la produsele realizate de organizație. În mod evident, când ne referim la o organizație/entitate educațională, produsele realizate sunt cele educaționale (produse și servicii) oferite elevilor/studenților.   Managementul inovării este, fără îndoială unul dintre instrumentele cel mai importante prin care se pot dezvolta capacitățile creative ale personalului unei organizații. De-a lungul timpului s-au elaborat, creat și dezvoltat mai multe instrumente specifice managementului inovării:   - TRIZ (Teoria Rezolvării Creative a Problemelor), - modelul Phase – Gate, - Fuzzy Front End Process etc.   Există două perspective ale inovării în ((micro)sistemele și procesele educaționale: Un proces de inovare impus din exteriorul organizației, prin norme, instrumente, mecanisme și idei care vin de la o  autoritate superioară.   De regulă, la aceste impuneri se creează și cea mai mare rezistență la schimbare: organizațiile lucrează și acceptă de nevoie, capacitățile creative sunt, în foarte puține situații, declanșate!   Este o inovare „Top down” – de sus în jos! Avem numeroase exemple de „inovare” de acest tip: schimbarea curriculum-ului, schimbarea mecanismelor de evaluare/autoevaluare, introducerea a numeroase platforme și aplicații electronice în care școlile trebuie să încarce tot felul de date „necesare și utile școlii”...   Al doilea tip de inovare poate fi pornit din interiorul organizației: „Bottom up” – de ”Jos în sus” sau din interiorul organizației spre sistem! Acest proces poate fi mult mai ușor acceptat, totul depinde de liderii organizației! În ambele situații, managementul   inovării în educație.   Modulul I: INOVARE ȘI CREATIVITATE. CONCEPTE, DEFINIȚII, MODELE SPECIFICE I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării I.2 Prezentarea celor mai importante modele și referențiale specifice inovării și creativității: - TRIZ; o Fuzzy front - end process; - „Phase – Gate” model;   I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării Presiunea enormă exercitată de multitudinea descoperirilor științifice într-un timp extrem de scurt constituie un avans tehnologic fără precedent, a cărui viteză de mișcare crește accelerat spre valori necunoscute… Prin urmare un management al proceselor specifice inovării, în orice organizație, este de la sine înțeles deoarece el devine nu doar util, devine vital!   Prin conceptul managementul inovării înțelegem procesul prin care, în funcționarea unei organizații, mai ales în procesele sale de bază, sunt implementate cele mai noi descoperiri și idei care apar în domeniul de funcționare al organizației.   O definiție coerentă a managementului inovării o găsim în lucrarea comună a Sandrine Fernez-Walch și François Romon (2009) ca fiind „ansamblul acțiunilor conduse de o întreprindere și al opțiunilor efectuate pentru a favoriza emergența proiectelor de inovare,a decide lansarea lor și a realiza comercializarea noilor produse sau implementarea de noi procese în întreprindere, pentru creșterea competitivității”.   Sau definiția lui Nagîț, Gh. (2001): „Prin managementul inovării se poate înțelege procesul orientat spre organizarea și alocarea resurselor disponibile,atât umane cât și tehnice și economice, în scopul dobândirii de noi cunoștințe, de generare a ideilor care permit obținerea de noi produse,procese și servicii sau îmbunătățirea celor existente și al transferului celor mai bune idei spre fazele de fabricare și comercializare”…   După specialiști (Turell și Lindow (2003)) managementul inovării este un proces caracterizat de trei faze importante: a. Identificarea oportunităților. Cu referire la extinderea pieței și ofertei firmei/ organizației respective sau a noilor tehnologii necesare dezvoltării organizației; b. Generarea, colectarea, dezvoltarea, evaluarea și selectarea noilor idei de dezvoltare a firmei (noi idei de afaceri). Aceste (sub)procese includ: brainstorming-ul, tehnici de creativitate (TRIZ), focus –grupuri, fuzzy front end process etc. c. Managementul oportunităților; d. Proiectare, dezvoltare și execuție – ideile noi sunt implementate în procesele curente de funcționare ale firmei.   Alți specialiști (Boly și Romon (1999) propun o abordare matricială a managementului inovării, cu următoarele faze: emergența ideilor inovative; fezabilitatea proiectelor inovative; definirea proiectelor inovative; realizarea proiectelor inovative.

                                         Parteneriate educaționale programul „A doua șansă”               Sunt tot mai frecvente parteneriatele educaționale realizate în interiorul sistemului educațional. Acestea pot fi întâlnite la nivelul școlii, între școli sau între școli și diferite instituții, firme etc din afara școlii. Conform definițiilor din businessdictionary31, parteneriatul este ”un tip de afacere organizată în care două sau mai multe persoane, firme etc pun în comun abilități, resurse, cota de profit precum și eventualele pierderi în conformitate cu punctul comun de vedere privind acordul de parteneriat.”               Parteneriatul educaţional (amintea inst. Ionela Petrosel în articolul său: ,,Despre parteneriatul educational”) , se realizează între:  - instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate; - agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.); - membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.);            Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor, şi se referă la a acţiona în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia, trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un părinte, să nu fie negat de celălalt.           Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe impuse - pe obiective, de pe programe abstracte - pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de interes al tuturor.    În privinţa  comunităţii, încercând să-i dăm o definiţie, am putea spune că este: -Spaţiu în care oamenii conlucrează pentru a identifica nevoile comune şi valorile pe care le preţuiesc; -Spaţiu al interacţiunilor sociale bazate pe nevoi, interese şi aspiraţii comune; -Spaţiu în care membrii au încredere unii în alţii şi conlucrează la rezolvarea problemelor comune; -Spaţiu în  care există consens axiologic al membrilor (respect civic, respect etnic, cooperare etc.)          Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens, vin în ajutor proiectele de  parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.     Parteneriate încheiate între școli        Astfel de tipuri de parteneriate pot fi încheiate cu scopul realizării unor programe educaționale dedicate unor grupuri/persoane defavorizate sau care, din diverse motive, au nevoie să-și completeze studiile, ori, pot beneficia de prevederile acestor acorduri pentru o mobilitate profesională facilă (titularizare, transfer de posturi etc). Cele mai cunoscute parteneriate de acest tip sunt programul ” A doua Șansă” sau cele realizate prin ”consorțiile școlare”.          Programul “A doua şansă” se adresează adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, proveniţi din medii sociale diverse şi cu vârste variate, care nu au urmat sau nu au finalizat învăţământul primar și gimnazial. Programul oferă acestor categorii de persoane posibilitatea continuării şi finalizării învățământului obligatoriu fără a fi nevoite să-şi întrerupă eventualele activităţi profesionale sau familiale în care sunt angrenate.          Programul este structurat pe două niveluri: A doua şansă – învăţământ primar şi A doua şansă – învăţământ secundar inferior – acesta din urmă având şi o componentă de pregătire profesională.        Nu există  limită superioară de vârstă pentru cei care doresc să se înscrie în acest program.        Programul „A doua șansă” este un program flexibil, astfel încât să motiveze cursanţii şi să-i determine să-l finalizeze, să ofere mai multă autonomie şcolilor în ceea ce priveşte implementarea lui, dar şi sprijinul necesar tuturor celor implicaţi, prin programe de formare a personalului didactic şi materiale educaţionale pentru cursanţi şi pentru cadrele didactice.         Prin intermediul programului s-au introdus elemente inovatoare în procesul educaţional, cum ar fi: curriculumul modular şi sistemul de credite pentru educaţia de bază, evaluarea, certificarea şi recunoaşterea competenţelor dobândite anterior de către cursanţi, asigurarea unui program de pregătire individualizat.         Înscrierea în programul A doua şansă se poate realiza, în fiecare an, în două sesiuni: octombrie şi februarie.          Scopul acestui program, prin insuși denumirea lui, este de a acorda o șansă beneficiarilor de a se integra in sistemul social. Se consideră, că în România programul „A doua șansă” nu a fost bine gândit deoarece acesta a fost structurat exclusiv pentru continuarea studiilor abandonate din diverse motive, dar nu si pentru integrarea socială pe piața muncii a celor defavorizați. În aceste condiții, consider că nu a existat o conexiune reală între studii și integrare.            

Din secțiunea „Poate ne e de folos”, vă las un curs care ne poate ajuta la întocmirea lucrărilor pentru examen.     1. INOVAREA   Inovarea în sisteme informaționale   Reacţia inovativă se amorsează prin activarea unei puteri creative de la care se va naşte ideea. Creuzetul favorit al acestei activări poate fi individul, ca atare, dar poate fi şi un grup formal sau informal, în cadrul căruia există un climat fertil inovării.  Ideea acţionează întotdeauna la un semnal declanşator, a cărui origine oferă un criteriu pentru clasificarea reacţiilor inovative: originea internă a grupului, ce semnifică introvertirea, sau originea externă, ce relevă extravertirea [1]. Această distincţie întreţine controversele cu privire la mecanismele evoluţiei viului, ea însăşi jalonată de nenumărate exemple de inovare, fie că este vorba de aripile păsărilor, fie de colţii prădătorilor.   Fără a dezvolta o analiză asupra originii speciilor, ar fi utilă o comparaţie a celor două sisteme de gândire opuse, promovate de biologii evoluţionişti ai secolului al XIX – lea. Se poate aminti ipoteza darwiniană a variaţiilor aleatorii în raport cu selecţia naturală. De asemenea, se poate face referire la ipoteza lamarckiană a variaţiei dirijate într-un sens definit de influenţa condiţiilor exterioare.  Aceste două ipoteze sunt prezentate schematic în figura 1, unde sunt legate de organism proiectul, în stânga, iar condiţiile de mediu, în dreapta.   Semi - ramura de jos rezumă teza darwiniană, iar cea de sus teza lamarckiană. Prima se exprimă prin hazard (prin proiect) şi necesitate (mediul). În mod simetric, a doua se exprimă prin sfidare (a mediului) şi răspuns (prin proiect).  Transpuse în întreprindere, aceste interpretări evocă două căi ale inovării, în cazul concepţiei unui produs nou. Prima se referă la o idee internă care se maturizează până la fabricaţie şi care înfruntă arena pieţei, doar, în ultima etapă.  Această viziune asupra inovării este una orgolioasă, presupunând adesea producerea unei rupturi tehnologice şi manifestându-se mai liberă prin spontaneitatea sa, adecvată anticipării.                             A doua cale, extravertită, se opune primei căi, introvertite.   Aceasta se activează printr-o largă perspectivă asupra triadei de condiţii exterioare: piaţa, tehnologia, concurenţa şi permite orientarea sectorului de cercetaredezvoltare către proiectarea unui produs capabil să înfrunte mediul, cu o probabilitate de succes mai mare.  În completitudinea sa, inovarea se relevă, incontestabil, prin globalismul său, care se exprimă prin mutaţiile din ansamblul format din:   Piaţă – Produs – Adopţie – Tehnologie     Având piaţa la origine, inovarea presupune conjugarea celor două căi (introvertită şi extravertită), pentru a parcurge bucla completă – ansamblul format de semi - bucla darwiniană şi de semi - bucla lamarckiană.  Inovarea se naşte astfel într-un creuzet al “şocului”, între o nevoie şi una sau mai multe tehnologii.   Şocul poate interveni sub diverse forme: un transfer, o asociere de idei, o previziune, o coincidenţă etc.  Nevoia poate fi constatată, recunoscută ca potenţială sau imaginată şi ca atare proiectată. Din şocul acesta, acolo unde este favorizat prin deschiderea cea mai largă, uneori de piaţă, alteori de tehnologie, în interior ori în exterior, rezultă reacţia purtătoare a primului germen inovativ. De aceea, acest germen apare ca un rezultat al hazardului, care nu favorizează, decât, spiritele pregătite (aşa cum se exprima Pasteur).   Comportamentul dual deschidere – reacţie se afirmă, astfel, în centrul actului inovativ. Câmpul său de acţiune se poate limita la prezent şi se poate răspândi pe distanţe mari în spaţiu, la limită, în întreaga lume. El poate, de asemnea, detecta, în prezent, ceea ce anunţă viitorul, trecând în domeniul anticipaţiei şi incitând, înaintea altora, comportamentele viitoare.   Utilizarea viziunii evoluţioniste duale în explicitarea inovării umane este determinată şi de existenţa necesităţii, s-ar putea spune, matematică, pentru creativitate umană, datorită faptului că modul, în care percepţia umană lucrează, este cel al unui sistem informaţional cu auto-organizare [2]. Astfel de sisteme au nevoie de creativitate şi de provocări.  În ultimii ani, în domeniul afacerilor, s-au “jucat” trei jocuri majore: cel al restructurării, cel al reducerii costurilor şi cel al caliăţii.   Ce se întâmplă, însă, când un competitor este la fel de competent şi de “costefectiv”, comparativ cu un altul ?    În mod evident, este nevoie de o gândire creativă, de inovare, astfel, încât, unul din competitori să capete un avantaj faţă de celălalt.  Există aserţiunea, conform căreia, creativitatea aparţine lumii “artei” şi că, oricum, este o problemă de talent.  Eduard de Bono, în lucrarea “Serios Creativity” [2], arăta că acest mod, de a înţelege creativitatea, este depăşit.             Raţiunile, pentru care nu s-a acordat, până în prezent, atenţia cuvenită creativităţii, sunt: - O primă raţiune ar fi cea care considera că orice idee creativă valabilă trebuie, întotdeauna, să fie logică în perspectivă; dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar exista posibilitatea de a se vedea valabilitatea ideii şi ea ar fi, doar, o “idee nebună”; de asemenea, dacă fiecare idee valabilă creativă ar fi logică în perspectivă, atunci, natural este să se presupună că asemenea idee ar fi putut să fie aflată prin logica de la început şi, deci, creativitatea nu ar mai fi fost necesară.   Aceasta este principala cauză culturală, pentru care nu s-a acordat o atenţie serioasă creativităţii. După evaluarea lui Eduard de Bono, aproximativ 95 % din lumea academică are această viziune [2].  Într-un sistem informaţional pasiv (sistem organizat extern) este perfect corect să se considere că o idee, care este logică în perspectivă, trebuie să fie accesibilă logic de la început. Dar, nu este acelaşi lucru pentru un sisten informaţional activ (sistem autoorganizat), în care asimetria modelelor înseamnă că o idee poate fi logică şi, chiar, evidentă în perspectivă, dar invizibilă pentru logica primului moment. Acest lucru poate fi vizibil, doar, celor care sunt capabili să se deplaseze din paradigma sistemelor organizate extern în paradigma sistemelor auto-organizate.   În al doilea rând, unii cred în importanţa şi realitatea creativităţii, dar, fără a se putea face nimic asupra ei. În acest caz, creativitatea apare ca un har semi-mistic, pe care unii oameni îl posedă, iar alţii nu. Într-o asemenea viziune, există o considerabilă confuzie între creativitatea artistică (care, adesea, este non-creativă) şi abilitatea de a schimba conceptele şi percepţiile. Aici, singurul lucru, care ar putea fi făcut, ar fi acela de a găsi oamenii creativi şi de a-i încuraja.  Pentru cei ce cred că abilităţile gândirii creative pot fi îmbunătăţite prin efort direct şi prin atenţie, există două dificultăţi: inhibiţia (teama de a greşi şi teama de eşec) este cea care împiedică la asumarea riscului creativităţii. Există credinţa că înlăturarea inhibiţiei este suficientă pentru ca o persoană să devină creativă, ceea ce ar însemna că nu ar mai fi necesar “brainstorming-ul” ci, doar, “brain-sailing-ul”. gândirea creativă este tratată drept ceva “neserios” şi este devalorizată, ca fiind ceva periferic, pe care, doar, “oamenii nebuni” o folosesc [2]. Includerea atributului de “serios”, pe lângă creativitate, vrea să arate, tocmai, că este necesar să ne despărţim de atributul “crazy” (după expresia lui Eduard de Bono), care, de obicei, este ataşat creativităţii.   Există unii care cred că instrumentele sistematice şi deliberate nu pot conduce la creativitate, pentru că orice structură va limita imediat libertatea. Există, într-adevăr, structuri restrictive, dar există şi structuri care eliberează (de exemplu, o notaţie matematică adecvată).  Gândirea creativă (gândirea laterală) poate fi privită ca u tip special de operare a informaţiei, pe lângă altele ca : logica, simularea pe computer etc.   A înţelege logica creativităţii înseamnă să fie vizat comportamentul sistemelor informaţionale cu auto-organizare; acestea sunt sisteme care formează şi utilizează modele. După înţelegeea logicii creativităţii, al doilea nivel este cel care se referă la motivaţie, adică la voinţa unei persoane de a face o pauză, o ruptură a pragmatismului cotidian şi de a se focaliza pe anumite puncte şi apoi de a face puţină gândire laterală.   Este nevoie de creativitate şi pentru a deveni liberi de structurile temporale, care au fost instaurate de o secvenţă particulară a experienţei. Deci, în orice sistem cu auto-organizare este necesară creativitate, deorece creativitatea nu este, doar, o cale simplă de a face lucrurile mai bine; fără ea, nimeni nu este capabil de a utiliza informaţia şi experienţa, care sunt, deja, la îndemână pentru utilizare şi care sunt închise în structuri vechi, modele vechi, concepte şi percepţii vechi.   Managementul de întreţinere este puternic orientat spre “rezolvarea problemelor”, dar, într-o lume dinamică, acest tip de management nu mai este suficient; este nevoie de o gândire creativă, de diferenţiere şi de iniţiative de marketing.   Competiția nu mai este suficientă; competiţie înseamnă a concura, în aceeaşi cursă cu competitorii, în care comportamentul unuia este, în mare, determinat de comportamentul celorlalţi competitori. De aceea, este necesară, ceea ce s-ar putea numi “Supra / petiţie”, care ar însemna “a crea propria ta cursă”, sau de a crea noi “monopoluri ale valorii” [2]. O asemenea observaţie poate avea o semnificaţie aparte pentru înţelegerea acestei paradigme a monopolului valorii, mai ales, dacă ţinem seama că Huberman arăta, într-o viziune aproape nietzsche-niană, că inovarea se realizează prin necesitatea creativităţii care învinge rezistenţa socială [3].   De altfel, după observaţiile psihologilor, indivizii rezistă, cu tenacitatea cea mai mare, exact în punctul în care presiunea schimbării a atins valoarea maximă. Interpretare ce are sens, deoarece: - informaţia poate fi (şi este) putere; - informaţia asigură climatul concurenţial.   Aceste “monopoluri ale valorii” se bazează, în mare, pe valori integrate. Dacă, într-o primă fază, businessul a fost cel al “produselor şi serviciilor”, apoi cel al “competiţiei”, acum se poate vorbi de faza “valorilor integrate”. În această fază, este mare nevoie de creativitate.    Este adevărat că, dacă am avea informaţie perfectă într-o situaţie particulară, atunci gândirea nu ar mai fi necesară; dar această şansă este mică şi avem nevoie de gândire pentru a căuta sensul în informaţie şi nu, doar, gândire “analitică”.   Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi oamenii de afaceri cred că, dacă, doar se analizează datele, atunci se vor găsi idei noi. Din păcate, acest lucru nu este adevărat, deoarece mintea poate să vadă, doar, ceea ce este pregătită să vadă. Analiza datelor permite selecţia, din repertoriul vechilor idei, pe cea care se potriveşte. Deci, analiza nu produce idei noi. Dacă se doreşte o idee nouă, este necesar să existe capacitatea minţii de a începe, cu creativitate, o idee nouă, care să fie, apoi, comparată cu realitatea.   O ipoteză este o “ghicire”, o “speculaţie”, sau cum spunea Novalis, o “plasă de pescuit”. Ipoteza dă un cadru prin care se poate privi la informaţie ca prin “ochelari de cal” [2]. O ipoteză ar trebui să deschidă posibilităţile, dar, adesea, ea le închide, pentru că se presupune că ipotezele ar trebui să fie rezonabile şi atunci nu există altă alternativă de succes, decât, schimbarea paradigmelor. Deci, este nevoie de gândire creativă, de tehnici şi metode pentru schimbarea paradigmelor şi conceptelor.  Este surprinzător, dar benefic acestui studiu, ceea ce, cu mult timp în urmă, formula Gaston Bachelard, în Dialectica spiritului ştiinţific modern [4]   “Se confundă, aproape, mereu acţiunea decisivă a raţiunii cu recurgerea monotonă la certitudinile memoriei … A întoarce raţionalismul dinspre trecut spre viitorul spiritului, dinspre amintire spre tentativă, dinspre elementar spre complex, dinspre logic spre supralogic, iată sarcini indispensabile unei revoluţii spirituale”.   Dar, mai surprinzător este faptul că Gaston Bachelard, în lucrarea menţionată mai sus, îl citează pe Dostoievski, care a putut scrie că “raţiunea cunoaşte numai ce a reuşit să înveţe”.                             Şi, totuşi, pentru a gândi, de câte lucruri nu va trebui, mai întâi, să te dezveţi.  În sensul acestei paradigme, Gaston Bachelard susţinea că trebuie redată raţiunii umane funcţia sa de turbulenţă  şi agresivitate [4]. S-ar contribui, astfel, la întemeierea unui supraraţionalism care ar înmulţi ocaziile de gândire, iar, în mod vizionar, Gaston Bachelard mai scria că “atunci când îşi va fi găsit doctrina, acest supraraţionalism va putea fi pus în corelaţie cu suprarealismul, căci sensibilitatea şi raţiunea vor fi deopotrivă redate fluidităţii lor”.   Cultural, au fost dezvoltate excelente metode de procesare a informaţiei, dar nu şi de percepere a ei.  Producerea “ingredientelor” pentru procesarea informaţiei este rolul percepţiei. Percepţia organizează lumea în x şi y, care apoi sunt tratate matematic. Ea ne dă observaţiile şi propoziţiile, pe care, apoi, le procesăm cu logica. Tot ea ne dă cuvintele şi alegerea cuvintelor cu care gândim despre orice.   Nu s-a făcut mare lucru despre percepţie, pentru că nu a fost înţeleasă [2]. S-a presupus mereu că percepţia operează, ca şi procesarea, într-un sistem informaţional pasiv, organizat extern. Doar, în ultimele decenii s-a început înţelegerea comportamentului sistemelor informaţionale auto-organizate şi al reţelelor neuronale auto-organizate. Abia, de acum există modele conceptuale pentru a se începe înţelegerea percepţiei, umorului şi  creativităţii.    A devenit, din ce în ce mai evident, că inovarea are loc în faza perceptuală a gândirii. Aici se formează percepţiile şi conceptele şi tot aici ele trebuie să fie schimbate. Astfel, apare rolul central al percepţiei în gândirea creativă şi cum gândirea laterală este strâns legată de gândirea perceptuală, cea mai mare parte a gândirii ordinare are loc în faza perceptuală; majoritatea greşelilor în gândire sunt inadecvări ale percepţiei, mai degrabă, decât, greşeli de logică.   Tradiţia a pus logica deasupra percepţiei şi a generat un sentiment inconfortabil în raport cu fluiditatea şi “posibilităţile percepţiei”, căutându-se un refugiu în aparenţele  certitudinii  adevărului “logic”. Cu percepţia nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum o percepem, modelele percepţiei fiind construite de o anumită secvenţă temporală a experienţei, care ne poate împiedica să vedem “viitorii”, pentru care suntem înzestraţi să-i putem alege. Se crează o sferă personală a percepţiei, în interiorul căreia totul este logic. Aceasta aduce aminte de remarca Sfântului Augustin cu privire la dezordinea (haosul) creat de cel care “percepe”, doar, un fragment al mozaicului şi acţionează la nivelul întregului, pentru a face ordine. Evident, rezultatul este haosul. Logica este corectă, dar, dacă percepţia este limitată, atunci rezultatul ar putea fi neadecvat. Din sferte logice diferite rezultă comportamente diferite, dar fiecare individ se comportă adecvat în sfera sa logică.   De aici, provine nevoia de instrumente de lărgire a percepţiei, chiar, în mod creativ şi apelând, chiar, la “logica” apei-substanţa ideală din natură. “Logica” apei este logica percepţiei, faţă de “logica” stâncii, care reprezintă logica tradiţională a procesării [2]. Stânca are o formă permanentă şi stabilă, iar apa se adaptează, se “potriveşte” vasului sau circumstanţelor. Percepţia depinde de context, experienţă, emoţii, puncte de vedere, cadru etc. Ca şi apa, percepţia se construieşte în straturi, ce se “compun” pentru a da o percepţie totală.   O stâncă este statică; apa este fluidă şi curge. “Logica” stâncii se ocupă cu “ce este”, pe când “logica” apei şi percepţia se ocupă cu “ce ar putea fi”. Stânca are un contur, o margine bine conturată, iar apa are margini fluide; acestea se relaţionează cu logica “fuzzy” a percepţiei. Percepţia caută înţelesuri şi încearcă să găsească sensul celor prezente; ea caută, de asemenea, ca şi apa, o stare stabilă (în termenii reţelei neuronale din creier).    Pentru a fi creativi, este important să ne dăm seama de fluiditatea percepţiei şi de posibilitatea percepţiilor multiple, fiecare fiind valabile. Acest lucru este esenţial pentru o gândire creativă, pentru a înlocui “este” cu “poate fi”. La sfârşitul gândirii creative, totuşi, avem nevoie să revenim la logica stâncii, pentru a prezenta ideile care sunt solide, bune de înfăptuit şi cu valoare testabilă. Dar, pentru a ajunge la ele, mai întâi, este nevoie de fluiditatea logicii apei şi de gândirea laterală.                2. Inovarea în sistemul antreprenorial   Inovarea este instrumentul specific al sistemului antreprenorial [5]. Este actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea bogăţie. Inovarea crează un mijloc, al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură cu valoare economică.                             Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [5], este deosebit de elocvent: “Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau eforturi disperate pentru a-şi proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat că această era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.   Acelaşi lucru este adevărat şi pentru sfera socială şi pentru cea economică. Nu există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea de cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ.  Webster (citat în [6]), defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou în existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman conducând la un rezultat nou, util (rezolvă o problemă existentă şi satisface o nevoie) şi inteligibil (poate fi reprodus) [5, 6].   O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra psihologiei sociale. După Amabile (citat în [6]), un produs sau o reacţie  vor   fi judecate ca fiind inovative până la limita în care sunt noi şi compatibile, utile, corecte sau valabile scopului vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul algoritmic.   Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este clară şi bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă interacţie dintre persoane, un scop şi un mediu social.                             Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ?                            S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei creative.  După o, aproape exhaustivă, revizie a literaturii de specialitate, Roe propune următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [7] : ► Deschidere către experiment. ► Atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale. ► Curiozitate. ► Acceptare şi reconciliere între opoziţii aparente. ► Toleranţa ambiguităţii. ► Independenţa judecăţii, minţii şi a acţiunii. ► Nevoia şi asumarea autonomiei. ► Auto-încredere. ► Nu este subiectul standardelor şi controlului de grup. ► Voinţa riscului calculat. ► Perseverenţă.                             La această listă, Raudsepp (citat în [6]) mai adaugă trăsăturile: ► Sensibilitate faţă de probleme. ► Fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei. ► Flexibilitate. ► Originalitate. ► Empatie sentimentală. ► Deschidere către fenomenele subconştientului. ► Motivare. ► Libertate faţă de teama eşecului. ► Abilitate la concentrare. ► Gândirea în imagini. ► Selectivitate.   Pentru a răspunde şi la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de preferat modul concis, în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este sterilă, în timp ce inspiraţia, fără analiză, este adesea arbitrară sau nechibzuită” [6].  Există mai multe stadii ale inovării. După cum se arată în tabelul nr. 1, aceasta începe cu interesul : trebuie să fie ceva irezistibil intrisec problemei.   Tabelul nr. 1 – Procesul inovării.   STADIUL INOVĂRII ACTIVITATEA STILUL PSIHOLOGIC Interesul Cercetarea mediului Intuiţie / Emoţie Pregătirea Prepararea expediţiei Detaliere / Planificare Incubarea “Pigmentarea lucrurilor” Intuiţie Iluminarea Experienţa “Eureka” Intuiţie Verificarea Cercetarea de piaţă Detaliere / Raţionalitate Exploatarea Magnat industrial Detaliere / Raţionalitate                  Interesul este urmat de stadiul pregătirii, în care se elaborează agenda intelectuală, mai mult, chiar, decât cineva care ar pleca într-o excursie. Incubarea urmează ca o intuitivă şi ardentă muncă asupra problemei. Iluminarea urmează ca o ieşire intuitivă la lumina deplinei descoperiri. În final, rezultatul trebuie verificat, iar, în stadiul exploatării, acesta trebuie să producă valoare adăugată.  Atenţia acordată de diverşi autori inovării, atunci când analizează antreprenoriatul, este determinată de legăturile intrinseci dintre creativitate şi antreprenoriat.   Un antreprenor poate fi definit ca fiind cineva care este sensibil la oportunităţi şi are simţul libertăţii atât în sens personal, cât şi în sens organizaţional, pentru a acţiona asupra oportunităţii. Antreprenoriatul are conotaţia implementării (doing).  În timp ce inovarea implică o viziune asupra a ceea ce este posibil, antreprenorul transpune viziunea creată în acţiune, într-o viziune umană care ghidează munca grupurilor de oameni.   Dacă, termenul de inovare sugerează procesul de implementare, prin care inspiraţia creativă conduce la rezultate practice, atunci antreprenoriatul este procesul uman şi organizaţional prin care inovarea are loc.          

  Modelul TRIZ al rezolvării problemelor   Altshuller în 1984  enunţă în mod profetic următoarea afirmaţie: "TRIZ ne permite astăzi să rezolvăm probleme non-tipice la un nivel de organizare a activităţii mentale care mâine va reprezenta normalul."   Modelul TRIZ folosit în peste 35 de tari și predat în mai multe universități de renume, care permite abordarea logică a creativității și inovației în soluționarea problemelor dificile. Ideea centrală a metodologiei este ca cineva, undeva, cândva s-a mai confruntat cu problema cu care vă confruntați și a găsit deja o soluție care ar putea fi adaptată situației dumneavoastră.   Originea conceptului   TRIZ este acronimul rusesc al metodologiei „Teoria rezolvării sarcinilor specifice inovării” („Teoriya resheniya izobretatelskikh zadach”), dezvoltată de inventatorul și scriitorul Genrich Altshuller între anii 1946-1985. Metodologia TRIZ a fost dezvoltată pe baza studiului a peste 4.000 de patente, căutând modele de inovare în soluționarea problemelor. Astfel, au fost dezvoltate conceptele de contradicții tehnice, sistem ideal, matricea contradicțiilor, cele 40 de principii ale invențiilor etc.   Înțelegerea conceptului TRIZ pune la dispoziție strategii și instrumente care permit abordarea sistematică, științifică și inovativă a problemelor dificile, în vederea identificării unor soluții inovative, superioare celor obișnuite, standard. La baza oricărei probleme se află de fapt o contradicție între un lucru dorit și un altul nedorit. De exemplu, se dorește creșterea producției, însă aceasta ar presupune și creșterea costurilor cu personalul și mărirea spațiului de producție, fapt nedorit. Soluția standard presupune un compromis, renunțând fie la creșterea producției, fie la menținerea costurilor reduse, însă soluția inovativă va permite organizației să îți crească producția fără o creștere semnificativă a costurilor.   Într-o organizație poate exista un singur utilizator TRIZ sau o echipă de utilizatori TRIZ (care poate depasi chiar granițele organizației sau ale tării). De cele mai multe ori, echipele devin active doar în perioada de soluționare inovativă a problemelor; pentru ca aceasta să fie posibilă, este necesară instruirea anterioară a angajaților, unii dintre ei devenind chiar specialiști în TRIZ. Desigur că se poate apela și la consultanță, mai ales ca varietatea instrumentelor TRIZ este impresionantă.   Având în vedere că procesele presupun o permanentă creativitate,modelul TRIZ poate fi extrem de util în abordarea interațiunilor multiple cu preșcolarii, elevii, studenții și adulții (în cadrul cursurilor de formare).   Într-o organizație poate exista „un singur utilizator TRIZ sau o echipă de utilizatori TRIZ”. Utilizatorii TRIZ pot fi „activați” doar în perioada soluționării problemelor pe baza instrumentelor specifice acestui model. Utilizarea TRIZ contribuie substanțial la modelarea creativă a gândirii membrilor organizației și va crește capacitatea de inovare a acestora.   Nu trebuie să folosiți toate instrumentele TRIZ, ci doar pe acelea pe care le considerați utile și care vă sunt la îndemână. Utilizarea continuă a metodologiei TRIZ va determina modelarea găndirii și va creste capacitatea de inovare a angajaților și a organizației.   Concluzii:   TRIZ este o metodologie de rezolvare a problemelor bazată pe logică, cercetarea datelor și mai puțin pe intuiție. Astfel, printr-o abordare structurată și algoritmică, TRIZ conferă procesului de rezolvare a problemelor: repetabilitate, predictibilitate si fiabilitate.   TRIZ este utilizat frecvent în cadrul proceselor Six Sigma, în managementul de proiect, în sistemele de risc management și în inițiativele inovative ale organizațiilor.     Bibliografie: virtualboard.ro Managementul calității îm învățământul preuniversitar – de Remus Chină