Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

PSIHOLOGIA COPILULUI         NOTĂ PENTRU PĂRINŢI   Societatea contemporană nu oferă, practic, nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte. În momentul în care o femeie devine mamă este ca şi cum societatea i-ar spune brusc: “sunteţi părinte; nu v-am învăţat mare lucru despre asta, dar încercaţi să vă descurcaţi cât mai bine.”           A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special.           Sunteţi psihologul copilăriei deoarece aveţi nevoie să înţelegeţi cum funcţionează mentalul copilului dumneavoastră. De asemenea sunteţi şi cel mai influent profesor pe care îl va avea acest copil. Sunteţi primul său educator. Lucrurile pe care îl învăţaţi ( chiar si cele de care nu sunteţi conştientă că le învaţă de la dumneavoastră) reprezintă lecţiile cele mai importante care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare.           Precum majoritatea femeilor, probabil că şi dumneavoastră vă lipsesc informaţiile şi experienţa necesară exercitării cu succes a “meseriei de părinte”. Dvs. trebuie să învăţaţi lucrurile care vă vor conduce la deplina înţelegere a nevoilor nou-născuţilor şi copiilor. Un psiholog sau un profesor lucrează în medie 8 ore pe zi. In fiecare zi sau la sfârşit de săptămână au timp liber. În fiecare an au vacanţe. Nu este şi cazul dumneavoastră. Asta ar fi suficient să vă frustreze puţin chiar de la început. Pe de altă parte, psihologii şi profesorii lucrează cu un număr mare de copii, astfel încât sentimentele care îi incearcă în prezenţa lor sunt mult mai estompate faţă de cele ale unei mame. Iar faptul că acei copii nu le aparţin, înţelegerea şi rezolvarea problemelor  acestora nu îi implică afectiv la fel de profund. Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât de a fi polivalent, de a lucra 24 din 24 când psiholog când profesor şi educator. Asta este meseria de mamă.           A fi părinte este de fapt un curs deschis permanent. În momentul în care deprinzi o nouă tehnică – fie că este vorba de a conduce o maşină, de a cânta la un instrument sau de a creşte un copil - nu progresezi decât făcând greşeli şi învăţând din ele. Totuşi, în acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puţin eficient. Intenţia mea este de a vă comunica ceea ce m-au învăţat cei 20 de ani de activitate profesională şi propria mea experienţă de părinte. Pentru ca această lucrare să poată stabili un contact între autor şi cititor, ea trebuie să se prezinte sub forma unui dialog pozitiv.  De aceea am intenţia să anticipez întrebările dvs, şi să ghicesc momentele în care câteva datele stiinţifice vor părea potrivite. Încerc să scriu această carte pe tonul conversaţiei între prieteni, ca şi cum dumneavoastră şi cu mine ne-am afla faţă în faţă, discutând şi servind o cafea. Spre exemplu, voi cita din când în când experienţele pe care le-am avut cu proprii mei copii. Am citat, desigur, şi câteva lucrări fundamentale în psihologie, dar am încercat să reduc la minim acest gen de citate. Stiu că majoritatea cititorilor nu agreează o lucrare burduşită cu note savante sau referiri la experienţe ştiinţifice. Mi-am îndreptat atenţia în mod special asupra a două categorii de mame care vor citi această carte: prima este mama care nu a avut încă copii. Probabil că aceasta va citi această carte în cel mai potrivit moment posibil. Va putea învăţa multe lucruri care o vor ajuta înainte de a trebui să se confrunte cu problemele ridicate de creşterea şi îngrijirea unui copil. De asemenea, trebuie ţinut cont că nu se poate învăţa cum să creşti un copil numai din lectura acestei cărţi, la fel cum nu se poate conduce un automobil numai după lecturarea instrucţiunilor. Informaţiile cuprinse în această carte trebuie adaptate realităţii palpabile constituite de venirea pe lume a unui copil. Ţineţi cont de faptul că acest copil nu se va asemănă cu nici un altul. Este o fiinţă unică. Această carte, precum toate celelalte lucrări care tratează teme de educaţie, nu poate fi decât o descriere generală în raport cu realitatea impusă de către copilul dumneavoastră O mamă îşi cunoaşte copilul mai bine decât oricine, de aceea deşi unele pasaje vin în întâmpinarea sentimentelor dumneavoastră materne uitaţi cele citite şi urmaţi-vă instinctul.           Cu toţii avem tendinţa, ca atunci când ne însuşim cunoştinţe noi, să ne îndoim de noi înşine şi să dorim ca altcineva să impună reguli pentru a ne arăta ceea ce trebuie să facem. Odată cu experienţa devenim mai încrezători. Începem să distingem locurile unde regulile trebuie schimbate pentru a se adapta situaţiilor particulare.           Bazându-mă pe propria experienţă de părinte, vă pot asigura că vă veţi simţi mult mai sigură pe dumneavoastră crescând cel de-al doilea sau cel de-al treilea copil, decât crescându-l pe primul. Motivul este că primul copil ne-a învăţat câteva lucruri pe care le putem aplica celui de-al doilea sau al treilea. Odată cu primul copil câştigăm ceva, iar pe de altă parte pierdem ceva. Facem greşeli dar avem şi momente de inspiraţie. Aparent se poate aprecia că facem mai multe greşeli cu primul copil decât cu ceilalţi. De îndată ce vă daţi seama că aţi reacţionat “stângaci” faţă de copil, atunci veţi fi conştientă de apartenenţa dumneavoastră la clubul “ gaffeurilor” pe care îi numim părinţi. Bun venit în club!           Aceasta mă aduce la cea de-a doua categorie de mame care vor citi această carte. Cele care au un copil mai mic de 5 ani dar şi unul sau mai mulţi copii mai mari. Câteva pasaje din această lucrare le vor face să exclame: “Mi-aş fi dorit să citesc această carte cu câţiva ani in urmă! Acum realizez ce gafă am făcut când Sofia nu mergea încă în picioare. Îmi dau seama că nu era cea mai bună soluţie.” Este posibil să se simtă puţin vinovate şi să-şi facă câteva reproşuri. Sper că nu este cazul. Nici un părinte nu merită să fie blamat. Cu toţii încercăm să ne creştem copiii cât mai bine. Dacă luăm în considerare faptul că cei mai mulţi dintre noi nu avem nici un fel de experienţă, după părerea mea, facem totuşi un lucru extraordinar. De asemenea sper că veţi fi indulgentă cu dumneavoastră înşivă vis-à-vis de greşelile pe care credeţi că le-aţi comis apropos de copil.           Din partea mea, experienţa pe care o am, deseori obţinută în mod dureros, îmi permite să vă spun că poţi fi doctor în psihologie şi să greşeli mari crescând primul copil. Din fericire, odată cu experienţa primului născut vine şi asigurarea că în viitor veţi greşi mai puţin faţă de următorii copii.           Tot experienţa mă face să mă gândesc la povestea psihologului care la începutul carierei avea şase teorii şi nici un copil, iar la sfârşitul carierei s-a regăsit cu şase copii şi nici o teorie.           In orice caz, sentimentul culpabilităţii nu favorizează exercitarea meseriei de părine. Tot timpul trebuie să ne gândim că facem ceea ce este mai bine. Însuşi faptul că aţi găsit timp să citiţi această lucrare arată că vă preocupă copilul dumneavoastră ; altfel n-aţi fi făcut-o.           De-a lungul anilor, atunci când părinţii îmi vorbeau de puericultură în timpul lecţiilor de medicină sau în timpul dezbaterilor care urmau cursurilor mele, am descoperit un mare număr de mame şi de taţi care comiteau o greşală majoră faţă de psihologia modernă. M-am gândit că ar fi util să abordăm acum câteva neînţelegeri, înainte de a merge mai departe. Aşa că, înainte de a vorbi despre rolul psihologiei în puericultură, să discutăm puţin despre ceea ce psihologia “refuză să creadă”           Psihologia modernă “refuză să creadă” că este bine ca părinţii să fie liberali, iar prin acest liberalism înţelegem permiterea copilului de a face tot ceea ce are chef să facă. Nici un psiholog normal n-a susţinut vreodată o asemenea idee. Dar, oricât de incredibil ar putea părea, am întâlnit părinţi care permit copiilor să deseneze pe pereţi deoarece ei cred că ar produce un rău psiholgic copilului dacă ar încerca să-l împiedice. De fapt, în majoritatea cazurilor de acest gen, mamei îi este teamă să spună “nu” copilului şi încearcă să facă apel la psihologia modernă pentru a masca lipsa de fermitate.           Al doilea principiu la care psihologia se fereşte să subscrie este că pe măsură ce copii trec prin diverse stadii de dezvoltare, părinţii trebuie să se menţină la distanţă fără a interveni deloc în dezvoltarea copilului lor. Sigur este faptul că cei mici trec prin etape de dezvoltare distincte, mai ales la vârsta preşcolară. O mamă nu trebuie să se aştepte ca un copil de patru ani să reacţioneze la fel ca unul de trei. Deasemenea ea nu trebuie să rămână pe margine, crezând că nu-i poate modifica niciuna din aceste etape. Am întâlnit părinţi care tolerau copiilor lor un comportament vulgar, în ideea că aceştia din urmă se găsesc în plină evoluţie. Aici de obicei tatăl ridică din umeri spunând că nu este nimic de făcut.           Părinţii trebuie să reacţioneze. Modul în care vor aborda o anumită etapă în dezvoltarea unui copil va acţiona direct asupra felului în care copilul va reuşi să o depăşască. Am consacrat un spaţiu extins in această lucrare etapelor de dezvoltare a copiilor deoarece sunt de părere că parinţii trebuie să le cunoască cât mai precis cu putinţă.           De asemenea, numeroşi părinţi sunt convinşi că psihologia modernă le interzice să aplice vreo pedeapsă corporală copiilor. Unii psihologi şi psihiatri au enunţat întradevăr această idee. Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică. Asta nu înseamnă însă că orice pedeapsă este bună pentru copil. În capitolul consacrat disciplinei voi vorbi despre pedepsele pozitive şi cele negative. Totuşi, sunt de părere că unele pedepse sunt necesare, chiar inevitabile, pentru a creşte copii cu un psihic sănătos.           Altă noţiune curent răspândită este aceea că un părinte nu trebuie să arate niciodată copilului că este nervos sau contrariat. Toţi părinţii au perioade de euforie şi perioade de depresie. Câteodată ne simţim foarte bine în timp ce punem la punct pe micuţul cu comportament dificil. Alteori cea mai mică greşală ne face să ne ieşim din minţi. Este important pentru părinţi a putea să-şi exprime sentimentele şi trăirile cu cea mai mare sinceritate. Psihologia nu ne învaţă că trebuie să rămânem mereu calmi şi senini. Dacă ar fi fost aşa, ar fi impus părinţilor o tensiune emoţională imposibilă. În general, oamenii cred că un psiholog le va spune ce trebuie să simtă în calitate de părinte şi ce fel de comportament, “ştiinţific” normal, trebuie să adopte faţă de copiii pe care îi cresc. Este regretabil faptul că unii psihologi au lăsat să se înţeleagă asta. Din nefericire nimeni nu se poate abţine să-si facă griji sau să gândească altfel decât de obicei. Sentimentele sunt spontane iar gândurile iau naştere în spiritul nostru fără a ne putea împotrivi.           Nu voi încerca să explic părinţilor ce ar trebui să simtă. Voi explica doar ce trebuie făcut. Acţiunile dumneavoastră sunt subordonate voinţei iar sentimentele nu. Vă voi da noţiuni care vă vor ajuta să înţelegeţi mai bine pe cel mic şi voi sugera modul în care trebuie folosite aceste noţiuni pentru a avea ca rezultat o fiinţă fericită şi inteligentă.           Este posibil ca unii dintre dumneavoastră să nu fie capabili să urmeze sfaturile din această carte şi din nici o alta. Vă veţi da seama că în ciuda tuturor eforturilor sincere din partea dumneavoastră , copiii vă scapă din mână şi sunteţi la capătul puterilor. O astfel de situaţie arată că aveţi nevoie de intervenţia unui specialist. Cu alte cuvinte, aveţi nevoie de altceva decât de cărţi. Disperarea scoate la ivelă faptul că suferiţi de pe urma unui blocaj afectiv şi numai un specialist vă poate ajuta să îl depăşiţi.           Pentru dumneavoastră esenţialul este că primii 5 ani din viaţa copilului sunt anii cei mai importanţi, anii de formare. Nu spun prin asta că anii ce urmează sunt mai puţin importanţi, că totul se termină pentru el înainte de a şasea aniversare: cert este faptul că primii 5 sunt determinanţi.           În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte; comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.           Primii cinci ani nu sunt importanţi numai pentru dezvoltarea emoţională a copilului dar şi pentru dezvoltarea sa intelectuală.           Cel mai bun mijloc de a conştientiza importanţa acestor primi ani în dezvoltarea intelectuală a copilului este de a vă pune o întrebare: La ce vârstă credeţi că a atins copilul dumneavoastră 50% din dezvoltarea sa intelectuală? La 21, la 17 sau la 12 ani?           Răspunsul corect este: la 4 ani!           Dr. Benjamin Bloom de la Universitatea din Chicago a concluzionat, în urma numeroaselor sale cercetări, că un copil atinge jumătatea nivelului său de inteligenţă la vârsta de 4 ani, 30% mai mult, la 8 ani, iar restul de 20% la 17 ani.           Apropos, nu confundaţi inteligenţa cu ştiinţa. Evident, copilul dumneavoastră nu a acumulat jumătate din cunoştinţele sale la vârsta de 4 ani. Inteligenţa reprezintă aptitudinea pe care o are, să manipuleze mental cunoştinţele pe care le capătă. Iar jumătate din această capacitate este atinsă la 4 ani.           Dacă estimarea dumneavoastră a fost falsă, nu vă faceţi probleme. Marea majoritate a adulţilor subestimează mult, pe de-o parte inteligenţa, pe de altă parte capacitatea de învăţare a unui copil de vârstă preşcolară. S-a crezut, până în ultimii ani, că fiecare avem o anumită doză de inteligenţă înnăscută, fixată de ereditate şi definitivă.           Studii recente au demonstrat că nu este adevărat. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primeşte un copil în primii cinci ani de viaţă determină în mod esenţial inteligenţa vârstei sale adulte.           Deoarece aceşti primi cinci ani sunt atât de importanţi, am pus accentul în această lucrare pe vârsta primei copilării. Anii care urmează şi adolescenţa merită să fie trataţi separat.           Aici, voi lua exemplul unui copil imaginar şi voi analiza dezvoltarea sa din momentul naşterii şi trecând prin primii ani de viaţă. Ar fi neîndemânatic din partea mea să mă refer la acest copil ca şi  “el sau ea după caz”. Aşa că, pentru uşurinţă, voi vorbi despre acest copil la masculin. Dacă dumneavoastră aveţi o fetiţă, înlocuiţi mental “el” cu “ea”           Să vorbim acum despre mame şi despre ceea ce simt ele vis-à-vis de noul născut.   MAMELE ŞI SENTIMENTELE LOR   Marea majoritate a tratatelor de puericultură încep prin a descrie ce este un copil şi cum trebuie îngrijit. Ele neglijază sentimentele mamei. După părerea mea aceasta este o greşeală gravă.           Mamele cărora le vorbesc de ani de zile, în situaţia lor de paciente sau prietene sau colege, mi-au spus că de când au născut primul copil, de când s-au întors de la clinică şi au început să se ocupe de el, se simţeau prea puţin sigure de ele însele. Se simţeau “inadaptate”.           Oricare ar fi numărul de cărţi citite în acest domeniu, oricâte cursuri aţi urmat pentru a încerca să vă pregătiţi pentru această experienţă, ea rămâne totuşi un lucru complet nou şi necunoscut. Realitatea ei nu vă atinge atât de mult, ca atunci când revenind de la clinică sunteţi confruntată cu lucrul acela nou care trăieşte şi respiră. Este acolo 24 de ore pe zi, instalat definitiv.           Acest fapt presupune un teribil efort de adaptare. Nu aţi avut niciodată o responsabilitate atât de mare. Marea majoritate a mamelor sunt îngrozite în momentul în care îşi dau seama că pentru prima oară în viaţa lor sunt pe de-a întregul responsabile de viaţa unei fiinţe. În faţa acestei responsabilităţi, cu care se regăsesc investite atât de brutal, numeroase mame au tendinţa de a se simţi incompetente.           Se întâmplă ca o tânără mamă să se îndoiască în aşa măsură de ea însăşi încât să-si facă griji pentru nimicuri. Nu are experienţă legată de creşterea unui copil încât să poată interpreta diferitele evenimente care se pot produce. Dacă copilul doarme profund, ea ar spune că acesta nici nu mai respiră şi se precipită să vadă dacă mai trăieşte. Ea se îngrijorează dacă copilul pare că se sufocă sau dacă are dificultăţi în a digera laptele. Fiecare eveniment capătă valori disproporţionate. O tânără mamă este specialistă în a vedea probleme peste tot. Ea crede că totul pleacă de la ceea ce consideră ca norme de alimentaţie şi de somn şi sunt semnele unei boli grave. De aceea numeroase mame tinere sunt tentate să-l streseze cu telefoanele pe medicul pediatru.           Vedeţi, tânăra mamă a primit tot felul de mesaje din partea culturii noastre, unele explicite altele implicite, din care a învăţat că o mamă este dotată în mod magic cu acea “dragoste maternă” şi cu acel “instinct matern”, caracteristici care o vor face capabilă să îngrijească un nou născut şi să-l iubească. Problema este că, pusă în faţa situaţiei de a avea un copil, ea nu simte nimic din toate astea. Nu se simte în stare să se ocupe de copil. Atunci, se gândeşte că toate celelalte mame sunt dotate cu acel instinct matern care, numai ei îi lipseşte. Este atât de ocupată să se îngrijoreze încât nu-şi mai dă seama că este o mare diferenţă între dragostea maternă şi ştiinţa, experienţa necesară îngrijirii unui nou născut.           Dragostea pentru copil va veni în mod natural. Unele mame simt un elan irezistibil de dragoste la naşterea primului copil. Pentru altele, acest sentiment se dezvoltă treptat. Dar nu există un bagaj de cunoştinţe înăscut despre îngrijirea copilului pe care să-l avem doar pentru că suntem femei. Aceste cunoştinţe sunt fructul experienţei. În orice caz, până la naşterea primului copil, este posibil să nu avem idee despre ceea ce înseamnă viaţa alături de el.           Pe lângă acest sentiment de incompetenţă care o tulbură pe tânăra mamă, se mai adaugă şi un sentiment inconştient de “ură”.  Multe mame se simt frustrate din cauza acestui orar prelungit la care sunt supuse după naşterea copilului. Întreaga viaţă a mamei pare că gravitează acum în jurul micuţului din leagăn de care trebuie să se ocupe cu seriozitate. Este perfect normal. Din nefericire nimeni nu a pregătit-o pentru acest sentiment de “ură”. De unde şi contradicţia în care se simte deseori vinovată de a reproşa ceva acestui copil pe care de fapt îl iubeşte.           Trebuie ca tânăra mamă să înţeleagă că aceste sentimente contradictorii sunt perfect normale. După o perioadă de adaptare la această situaţie nouă şi la această responsabilitate neobişnuită, sentimentul negativ va dispare, va fi absorbit într-o dragoste irezistibilă pentru copil.           Mai este un motiv care împinge o mamă să aibă sentimente negative faţă de copil. Ea crede că acest copil o va uni mai puternic de soţul ei. La urma urmei l-au făcut împreună, şi ea crede că odată născut, copilul, soţul ei si ea vor forma un trio foarte unit. Din nefericire, multe tinere mame realizează că se întâmplă exact invers. În loc să-i apropie pe soţi, copilul actionează psihologic ca un lucru care îi desparte. Mama observă că soţul este deseori gelos pentru atenţia pe care ea o acordă copilului. Se comportă mai mult ca un rival decât ca un tată. De asemenea se poate întâmpla ca soţul să nu joace un rol afectiv eficace în responsabilitatea faţă de nou născut. Se poate întâmpla ca soţul să lase mamei impresia că ea este singura responsabilă vis-à-vis de copil. De aceea mama poate sa-l învinuiască pe copil pentru producerea acestei situaţii.           Rămâne la latitudinea fiecărei femei să reglementeze situaţia şi să aducă familia la starea de unitate.           Dacă, din întâmplare, aveţi un soţ capabil să împartă cu dumneavoastră responsablitatea morală a creşterii copilului, fiţi sigură ca aveţi mare noroc. Folosiţi-vă de el pentru a vă sonda sentimentele. Înţelegeţi că aceste sentimente sunt perfect normale şi nu vă feriţi să le discutaţi cu el. Dacă puteţi face acest lucru, veţi simţi imediat că responsabilitatea creşterii copilului nu se mai află doar pe umerii dumneavoastră Asta vă va aduce multă uşurare.           Amintiţi-vă că de mii de ani mamele se luptă cu aceşti doi monştrii: incompetenţa si resentimentele faţă de copil, şi că mereu au reuşit să îi invingă. Şi dumneavoastră veţi reuşi, chiar dacă la început va părea destul de greu. Veţi avea momente penibile şi cu siguranţă veţi plânge puţin. Dar, cu cât de cinstită veţi fi cu dumneavoastră înşivă şi cu sentimentele dumneavoastră, cu atât mai rapid veţi depăşi această perioadă de adaptare. Mai devreme sau mai târziu, precum milioane de mame înaintea dumneavoastră veţi trece peste această perioadă dificilă. Între timp însă, va trebui să învăţaţi multe lucruri din propria experienţă.           Copilul tocmai s-a născut. Vi se pare minuscul şi foarte fragil. Acordaţi o importanţă prea mare celei mai mici anomalii în care zăriţi semnele unui accident grav. O tânără mamă va trece prin perioade de panică în care nici inteligenţa nici bunul simţ nu îi vor permite să analizeze calm situaţia. Într-o astfel de situaţie, o mamă poate foarte uşor să uite că are bun simţ. Începe să caute cu disperare o “autoritate” care să-i poată indica ce are de făcut. Dacă nu poate să vorbească imediat cu medicul pediatrul, se va repezi la telefon şi va cere sfatul unei vecine. Totuşi, o mamă trebuie să înţeleagă că toate aceste lucruri sunt normale. Ideea că noul născut nu este nici atât de slab, nici atât de fragil cum aţi crezut la început, se va impune de la sine cu timpul. De milioane de ani copiii au găsit mijloace să depăşască şi neîndemânarea şi sentimentele de incompetenţă ale mamelor lor. Şi copilul dumneavoastră va supravieţui neîndemânării si neliniştii dumneavoastră. Odată cu experienţa va creşte şi încrederea: îl veţi ţine mai confortabil, îl veţi hrăni cu mai multă încredere şi când va avea deja două luni, vă veţi da seama că are şanse serioase să supravieţuiască.           Este bine să luaţi un ajutor, o persoană din familie, în primele săptămâni după întoarcerea de la clinică. Dar, chiar în acest caz va trebui să vă asumaţi în intregime responsabilitatea psihologică a copilului dumneavoastră. Fiecare tânără mamă trebuie să treacă acest “botez al focului” în primele luni de viaţă a copilului. Nimeni nu poate să o facă in locul său.           Bineînţeles este o mare uşurare să vorbiţi cu alte mame şi să aflaţi că şi ele trec prin aceleaşi greutăţi. Veţi descoperii că nu sunteţi singura. Încercaţi să staţi de vorbă cu alte mame. Nu faceţi greşala să vă referiţi altei mame sau unei vecine ca unei autorităţi superioare. Este exact ceea ce multe mame fac în momentul în care îşi pierd capul. Folosiţi sfaturile altor mame ca pe un catalizator pentru a verifica valoarea propriilor dumneavoastră sentimente. Şi nu uitaţi niciodată că micuţul dumneavoastră este unic şi că ceea ce a reuşit la copilul vecinei nu este neapărat valabil pentru al dumneavoastră           Nici nu ştiu cum să fac să subliniez încă o dată caracterul unic al copilului dumneavoastră. Nu există nici o fiinţă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuţului dumneavoastră. Şi ceea ce este valabil pentru amprentele sale, este valabil pentru întreaga lui fiinţă, atât fiziologic cât şi psihologic. Combinarea particulară a genelor sale n-a mai existat înainte şi nu va mai exista niciodată. Nu uitaţi asta. Probabil că următoarea comparaţie va face lucrurile ceva mai clare: să presupunem că la naştere fiecare copil are o culoare unică; că n-ar exista pe lume doi copii identici; bineînţeles vor fi asemănări: un copil portocaliu va semăna mai mult cu alt copil portocaliu decât cu unul verde. Dar fiecare copil portocaliu va avea nuanţa sa proprie. În acelaşi fel fiecare copil pe care îl aveţi se deosebeşte de ceilalţi.           Când spun că fiecare copil este unic, mă refer la faptul că nici unul nu corespunde descrierii generale care se găseşte în cărţile de puericultură. Dacă copilul dumneavoastră nu corespunde nici unei descrieri de ansamblu nu vă grăbiţi totuşi să afirmaţi că este anormal. Felul său de a mânca sau de a dormi sunt lucruri proprii. Şi este bine aşa. Nu încercaţi să modelaţi acţiunile copilului după o imagine ideală luată dintr-o carte. El este ceea ce este, asta-i tot.           Copilul dumneavoastră scrie povestea propriei sale dezvoltări pe parcursul creşterii. Lăsaţi-l în pace. Fiecare copil are propriul său stil de viaţă. Acest stil începe încă de la naştere. Cei trei copii ai mei, de exemplu, sunt absolut diferiţi. Aceste diferenţe le-am putut consta încă de la cele mai fragede vârste.           Când insist asupra acestei originalităţi a copilului, nu vreau să insinuez că rolul dumneavoastră de mamă ar fi inutil. Din contră. Copilul are nevoie de dumneavoastră pentru a-şi dezvolta această latură excepţională. Nu poate singur. Are nevoie de dumneavoastră pentru a-i încuraja fiecare pas în această viaţă. Voi încerca de-a lungul acestei cărţi să vă spun cum putem ajuta copilul să dea strălucire tuturor faţetelor personalităţii sale.           Încă de la naştere este timpul să-i respectăm individualitatea. Dacă ştiţi să acceptaţi felul în care mănâncă, felul în care doarme, temperamentul şi umorul său de bebeluş, vă va fi mult mai uşor să acceptaţi stilul său de viaţă în etapele ulterioare ale dezvoltării sale. Oricum, copilul va fi unic, fie că vreţi acest lucru, fie că nu. Nu veţi putea să-l împiedicaţi să rămână ceea ce este. La ce bun să încercaţi?           Această carte are ca scop principal de a vă arăta că cel mai frumos cadou consistă în a lăsa libertatea copilului să se implinească pe deplin. El este unic. Daţi-i posibilitatea să rămână aşa.           Înainte de a trece la noul-născut aş vrea să spun câteva cuvinte despre diferitele stadii de dezvoltare.           Toţi trec prin aceste stadii. Aceasta este una dintre descoperirile esenţiale ale specialiştilor în comportament în ultimii ani.           Aceste etape sunt mult mai diferenţiate în primii cinci ani de viaţă decât în următorii. Astfel, schimbările care apar la un copil între cea de-a doua şi cea de-a treia aniversare sunt enorme comparativ cu cele ce au loc între opt şi nouă ani. Fiecare copil trece în general prin aceleaşi stadii de dezvoltare. Totuşi, fiecare le depăşeşte în felul său şi în propriul sau ritm. Este posibil ca un stadiu să se întindă pe durata unui an, pentru un copil, în timp ce pentru altul, să fie suficiente 8-9 luni. Timpul acordat fiecărei etape variază mult în funcţie de copil. Insist asupra faptului că acest ritm nu poate fi accelerat. Aşa că, nu încercaţi.           Fiecare etapă asigură o bază solidă pentru abordarea următoarei. Evenimentele din viaţa unui copil mic sunt revelatoare pentru cele ce se vor produce odată cu maturizarea.           Elementul cel mai important în formarea acestei structuri de bază a personalităţii este “conceptul despre sine”, adică imaginea mentală pe care copilul o are despre el însuşi. Tot comportamentul său depinde de conceptul despre sine (reuşita şcolară şi cursul întregii sale vieţi ulterioare).           Conceptul despre sine al copilului dumneavoastră va fi ideea de bază a acestei cărţi. Pas cu pas, vă voi arăta că acesta se formează încă din primele zile de viaţă şi se dezvoltă de-a lungul primilor cinci ani. Vă voi explica cum putem favoriza dezvoltarea unei personalităţi puternice şi sănătoase la un copil.

Intelege-ti copilul de Kay Kuzma

INTRODUCERE LA PRIMA EDIŢIE A VOLUMULUI „MINTEA ABSORBANTĂ”   Volumul de faţă este bazat pe prelegerile ţinute de dr. Maria Montessori la Ahmedabad în timpul primului curs de instruire iniţiat după exilarea ei în India, care a durat până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. În volum, ea ilustrează puterile mentale unice ale copilului mic care-i îngăduie să construiască şi să stabilească cu fermitate, în doar câţiva ani, - fără profesori, fără niciunul dintre mijloacele obişnuite ale educaţiei, ba mai mult, aproape abandonat şi, adesea, obstrucţionat - toate caracteristicile personalităţii umane. Această realizare a unei fiinţe născute cu mari posibilităţi, deşi atât de slabă din punct de vedere fizic, atât de lipsită de toate facultăţile obişnuite ale minţii, încât aproape că poate fi numită o nulitate, şi care, după nu mai mult de şase ani, depăşeşte deja toate celelalte specii, este, într-adevăr, unul din cele mai mari mistere ale vieţii. În prezentul volum dr. Montessori nu numai că aruncă un spot de lumină, prin intermediul înţelegerii ei pătrunzătoare bazată pe observaţie directă şi judecată precisă, asupra fenomenelor acestei perioade prime şi, totuşi, decisive, a vieţii omeneşti, dar, de asemenea, indică responsabilitatea umanităţii adulte faţă de ea. Cu adevărat, ea dă un înţeles practic necesităţii „educaţiei de la naştere”, acum universal acceptată. Acesta poate fi dat doar când educaţia devine un „ajutor dat vieţii” şi transcende limitele înguste ale predării şi ale transmiterii directe a cunoştinţelor sau ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai bine cunoscute ale metodei Montessori este „pregătirea mediului”. În acest stadiu al vieţii, cu mult înainte ca de a merge la şcoală, acest principiu furnizează cheia spre o „educaţie de la naştere” şi pentru adevărata „cultivare” a individului uman chiar de la început. Aceasta este o pledoarie realizată pe baze ştiinţifice, dar ea este, de asemenea, o pledoarie validată de experienţele celei care a asistat şi a sprijinit manifestările naturii copilului, pretutindeni în lume, manifestări ale măreţiei mentale şi spirituale care contrastează uimitor cu tabloul omenirii de azi - o omenire care, abandonată în timpul perioadei formative, se dezvoltă ca fiind cea mai mare ameninţare pentru propria ei supravieţuire.   Karachi, 1949 MARIO MONTESSORI             Nota traducătorului   Să ne imaginăm că o sută de oameni cocoşaţi, şchiopi, ciungi, cu părţi ale corpului paralizate, cu trupurile contorsionate în fel şi chip, altfel sănătoşi tun, hotărăsc, cu bună intenţie, să construiască împreună o casă. În ciuda intenţiilor bune, procesul de construcţie va fi extrem de anevoios. Şchiopul va răsturna găleţile cu mortar ale cocoşatului pentru că va călca alături; împălişatul, privind în stânga şi păşind în dreapta, se va ciocni cu ciungul; surdul, probabil, că le va potrivi cum ştie el, etc. Construcţia merge mână în mână cu distrugerea a ceea ce se construieşte. Deviaţiile de la normalitatea fizică produc toate necazurile şi întârzierile. Să ne mai imaginăm că aceste personaje n-ar fi văzut niciodată un om normal, întreg, cu trupul drept, vertical şi că, dintr-o dată, apare un asemenea om în mijlocul lor. Cine credeţi că este anormal din punct de vedere fizic? Ei, bine, dacă din punct de vedere fizic avem o imagine a normalităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă sub aspectul personalităţii omului. Lăcomia, invidia, minciuna, lenea, orgoliul, complexele de inferioritate sau de superioritate, capriciile de orice fel, ţâfnoşenia, harţagul, timiditatea, violenţa, ura, avariţia, dezordinea şi confuzia mentală, trăirea in închipuire, depresiile nu sunt altceva decât cocoaşe ale personalităţii umane. Şi pentru că fiecare dintre noi avem, în grade diferite, unele sau altele din aceste deviaţii, nu mai suntem în stare să recunoaştem adevărata normalitate în sfera personalităţii. Însă, aşa cum deviaţiile fizice au cauze externe şi cele ale personalităţii se datorează factorilor de mediu. Omul a progresat în afară până la dimensiuni nebănuite, explorează spaţiul cosmic, stăpâneşte energiile naturii, dar în interior a rămas acelaşi de veacuri. Războaiele, conflictele şi ameninţările continuă fără încetare. Omul e victimă a civilizaţiei pe care a construit-o. Mai bine de trei sferturi din munca sa pe această planetă e dedicată reconstruirii a ceea ce distruge şi satisfacerii deviaţiilor sale. Despre normalitate şi normalizare este vorba în această carte. „M-aş discredita dacă ar fi să salut această carte ca fiind cea mai importantă care a apărut vreodată în istoria umanităţii (pe lângă Sfânta Scriptură). Totuşi, dacă mi s-ar cere, n-aş putea să numesc unul din momentele mai importante pentru prosperitatea viitoare a omului”, afirmă Claude A. Clermont, traducătoarea acestei cărţi în limba engleză în 1958. Şi dacă Biblia se referă la Facerea lumii, această carte, şi întreaga operă a Măriei Montessori, ar putea fi intitulată, fără a greşi prea mult, Re-facerea lumii. „Noi ştim”, spune autoarea, „cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munţi şi cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conştienţi de existenţa germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuşi, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea”. Toate drepturile omului clamate pe toate meridianele devin caduce fără dreptul la normalitate. Ce rost are să dai libertate unor deviaţii de la normalitate? Când, în 1995, am început proiectul Montessori to Romania înfiinţând prima grupă de grădiniţă Montessori din România postbelică şi organizând primul curs de formare în pedagogia Montessori a educatoarelor ţinut vreodată în România împreună cu fundaţii şi institute din SUA, sub egida Association Montessori Internationale, m-am izbit de toate răutăţile umane. Atunci voiam să ajut la reformarea învăţământului din ţara noastră, dar terenul nu era copt încă. Astăzi, când situaţia indisciplinei în şcoala românească a devenit subiect general al mass-mediei, cred că apariţia acestei cărţi în limba română va genera un proces de reflecţie asupra modului cum concepem educaţia. Montessori e mai mult decât o metodă sau un sistem de educaţie, e o mişcare universală pentru drepturile copilului. „Nimic nu este în lumea adultului dacă n-a fost mai întâi în lumea copilului”. Reforma educaţiei nu e o problemă care aparţine sistemului de învăţământ, e o problemă socială. A conflictului neştiut, neînţeles şi ignorat dintre doi mari poli ai omenirii; adulţii şi copiii. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii s-au eliberat prin revoluţii, mişcările feministe promovează eliberarea femeilor şi egalitatea cu bărbaţii; e nevoie de o mişcare de eliberare a copiilor de sub prejudecăţile adulţilor. De o revoluţie nonviolentă. Ultima. Sergey Brin şi Larry Page sunt doi tineri care au creat motorul de căutare pe internet Google. Au o avere de multe milioane de dolari. Brin conduce o maşină obişnuită iar Page nu şi-a construit nici o vilă şi locuieşte într-un apartament închiriat. Pentru ei munca în folosul omenirii e cea mai mare satisfacţie. În 2004 la un post de televiziune american ei au declarat că succesul lor se datorează educaţiei Montessori pe care au primit-o în copilărie. Ianuarie, 2006 Dr. MARCEL CĂPRARU Preşedintele Asociaţiei Alternative Pedagogice Drobeta Turnu Severin educaţie a minţii. Şi îşi propune să o instruiască pe aceleaşi direcţii vechi, fără a încerca să utilizeze vreo forţă vitalizatoare sau constructivă nouă. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia pot aduce o contribuţie imensă la această întreprindere, dar cât de numeroşi sunt filosofii în această lume ultra-civilizată! Câţi n-au existat în trecut şi câţi nu vor mai exista şi în viitor? Idealuri nobile şi standarde înalte am avut mereu. Ele formează o mare parte din ceea ce predăm. Şi totuşi, războaiele şi conflictele nu arată nici un semn de domolire. Iar dacă educaţia continuă a fi concepută mereu pe aceleaşi linii învechite ale unei simple transmiteri a cunoaşterii, atunci, dinspre partea ei, există puţine speranţe de îmbunătăţire a viitorului omenirii. La ce foloseşte transmiterea cunoştinţelor dacă dezvoltarea globală a individului rămâne în urmă? în schimb, ar trebui să luăm în considerare o entitate psihică, o personalitate socială, o nouă forţă universală, nenumărabilă în totalitatea comunităţii ei de membri, care în prezent este ascunsă şi ignorată. Dacă ajutorul şi salvarea urmează să vină, ele nu pot veni decât la copii, întrucât copiii sunt producătorii, constructorii oamenilor adulţi. Copilul este înzestrat cu puteri necunoscute care ne pot călăuzi spre un viitor strălucit. Dacă ceea ce vrem cu adevărat este o lume nouă, atunci educaţia trebuie să aibă drept scop dezvoltarea acestor posibilităţi ascunse. În zilele noastre s-a văzut o mare creştere a interesului pentru viaţa mentală a noului născut. Unii psihologi au făcut observaţii speciale asupra creşterii copilului începând cu primele trei ore de după naştere. Alţii, ca rezultat al unui studiu atent, au ajuns la concluzia că primii doi ani sunt cei mai importanţi din toată durata vieţii omeneşti. Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii. Din această aproape mistică afirmaţie, provine ceea ce poate părea a fi o concluzie ciudată: aceea că educaţia trebuie să înceapă de la naştere. Ciudată, întrucât, cum putem noi educa, din punct de vedere practic, un nou născut sau chiar un prunc în timpul primilor doi ani ai vieţii sale? Ce lecţii să dăm acestei mititele fiinţe care nu înţelege nimic din ceea ce spunem şi care nici măcar nu-şi poate mişca membrele? Sau vrem să spunem că e vorba doar de igienă când vorbim despre educaţia unui copil atât de mic? Nici vorbă! Ne referim la mult mai mult decât atât. În cursul acestei perioade timpurii, educaţia trebuie înţeleasă ca un ajutor dat procesului de desfăşurare a puterilor psihice înnăscute ale copilului. Aceasta înseamnă că nu putem folosi metodele obişnuite de predare, care sunt bazate pe vorbire. S-a arătat pe larg de către cercetări recente că micuţii copii sunt înzestraţi cu o natură psihică specifică lor. Iar acest lucru scoate în relief o nouă direcţie de acţiune a educatorului. Este ceva ieşit din comun, ceva care n-a fost recunoscut până în prezent, dar ceva care, în mod vital, priveşte omenirea. Adevărata energie constructivă a copilului, o forţă dinamică, a rămas, mii de ani, neobservată. Întocmai cum oamenii au străbătut pământul cu piciorul şi ulterior i-au arat suprafaţa fără să gândească la bogăţia imensă ascunsă în adâncimile lui, tot aşa oamenii de azi realizează progres după progres în civilizaţie, fără să observe comorile care zac ascunse în universul psihic al primei copilării. Din zorii apariţiei vieţii umane pe pământ, aceste energii au fost înăbuşite şi anulate. Nici până astăzi vreo intuiţie a existenţei lor nu a început să-şi găsească exprimarea. Doar recent, de exemplu, Carrel a scris: „Perioada copilăriei este, fără îndoială, cea mai bogată. Ea ar trebui să fie utilizată de către educaţie în orice mod posibil şi imaginabil. Irosirea acestei perioade din viaţă nu mai poate fi niciodată compensată. În loc să ignorăm anii timpurii, este de datoria noastră să-i cultivăm cu maximă responsabilitate”. Astăzi începem să vedem valoarea acestor roade neculese, mai preţioase decât aurul, căci ele sunt însuşi spiritul omului. Primii doi ani ai vieţii deschid în faţa noastră noi orizonturi, căci aici putem vedea legile construirii psihicului, necunoscute până în prezent. Cel care ne prezintă aceste revelaţii este copilul însuşi. El ne aduce la cunoştinţă un tip de viaţă psihică total diferită de cea a adulţilor, lată noua linie de acţiune! Nu mai e cazul ca cercetătorul să aplice noţiunile psihologiei la copilărie, ci copiii înşişi urmează să- şi dezvăluie psihologia lor acelora care-i studiază. Această afirmaţie ar putea părea neclară, dar devine limpede îndată ce pătrundem mai profund în detalii. Copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoaşterea. El are capacitatea de a-şi preda singur. O singură observaţie este suficientă ca să dovedească acest lucru. Copilul creşte vorbind limba părintească, în timp ce pentru adulţi învăţarea unei limbi este o realizare intelectuală remarcabilă. Nimeni nu-i . predă copilului; totuşi, el ajunge să folosească substantive, verbe şi adjective la perfecţie. A urmări un copil în procesul de dezvoltare a limbajului este un studiu de foarte mare interes şi toţi cei care i s-au dedicat sunt de acord că folosirea cuvintelor, a numelor - primele elemente ale limbii - pică într-o perioadă fixă din viaţa copilului, ca şi când un cronometru precis ar supraveghea această parte a activităţii lui. Copilul pare să urmeze un program sever, impus de natură, atât de exact şi de demn de încredere încât ar putea să-l perfecţioneze pe al oricărei şcoli tradiţionale, oricât de bine organizată. Mai mult, urmând acest program, copilul învaţă toate neregularităţile şi construcţiile gramaticale ale limbii lui cu o sârguinţă ireproşabilă. În fiecare copil există - ca să spunem aşa - un profesor conştiincios, atât de abil, încât obţine rezultate identice la toţi copiii din toate părţile lumii. Singura limbă pe care oamenii o vorbesc perfect este cea pe care au învăţat-o în prima copilărie, când nimeni nu le poate preda ceva! Nu doar atât, dar dacă, la o vârstă ulterioară, copilul trebuie să înveţe altă limbă, nici un ajutor de înaltă calificare nu-l va face capabil s-o vorbească cu aceeaşi perfecţiune cu care o vorbeşte pe prima. Prin urmare, trebuie să existe o forţă psihică specială care lucrează şi care îl ajută pe copil să se dezvolte. Şi asta nu e valabil doar pentru limbă; la doi ani el poate recunoaşte toate persoanele şi lucrurile din jurul său. Dacă ţinem cont de acest lucru, devine şi mai clar că micuţul face o muncă impresionantă de formare interioară. Tot ceea ce suntem noi înşine a fost făcut de către copil, de copilul care am fost în primii doi ani ai vieţii noastre. Nu numai că cel mic trebuie să recunoască ceea ce vede în jurul său, să înţeleagă şi să se adapteze modului nostru de viaţă, ci, de asemenea, - în timp ce încă nu i se pot preda lecţii - el trebuie să clădească în interior toate acele formaţiuni complexe care vor deveni inteligenţa noastră, temelia sentimentelor noastre religioase şi a sentimentelor sociale şi naţionale specifice. Este ca şi cum natura ar fi protejat pe fiecare copil de influenţa raţiunii adulte, aşa încât să dea prioritate profesorului lăuntric care-l însufleţeşte. El are şansa să clădească o structură psihică completă înainte ca inteligenţa adulţilor să poată ajunge la spiritul lui şi să producă schimbări în acesta. Până la vârsta de trei ani, copilul şi-a pus deja temeliile personalităţii lui ca fiinţă umană, şi de abia atunci are nevoie de ajutorul unor influenţe scolastice speciale. Atât de mari sunt cuceririle pe care el le-a făcut, încât s-ar putea spune pe bună dreptate: copilul care merge la şcoală la vârsta de trei ani este deja un om mic. Psihologii au afirmat adesea că, dacă propria noastră abilitate adultă ar fi comparată cu aceea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă grea ca să facem ceea ce el înfăptuieşte în trei; şi au exprimat asta prin aceleaşi cuvinte: „La trei ani copilul este deja om”. Totuşi, el este încă departe de a-şi fi epuizat această stranie putere pe care o posedă, de a absorbi din mediul ce-l înconjoară. În primele noastre şcoli copiii intrau, de obicei, la vârsta de trei ani. Nimeni nu le putea preda întrucât nu erau receptivi; totuşi, ei ne-au oferit uluitoare revelaţii ale măreţiei sufletului omenesc. Şcoala noastră era mai degrabă o casă pentru copii decât o şcoală adevărată. Noi pregătisem pentru copii un loc în care o cultură difuză să poată fi asimilată din mediu fără necesitatea unei instruiri directe. Copiii proveneau din cele mai umile clase sociale, iar părinţii lor erau analfabeţi. Şi da, aceşti copii au învăţat să citească şi să scrie înainte de a împlini cinci ani şi nimeni nu le predase vreo lecţie. Dacă vizitatorii îi întrebau: „Cine te-a învăţat să scrii?”, ei răspundeau adesea cu uimire: „Cine să mă înveţe? Nimeni nu m-a învăţat!”. La acea vreme părea un miracol faptul că pruncii de patru ani şi jumătate erau capabili să scrie şi că învăţaseră fără a avea sentimentul că li s-a predat. Presa a început să vorbească despre „cultură dobândită în mod spontan”. Psihologii se întrebau dacă aceşti copii erau cumva diferiţi de ceilalţi, şi noi înşine am fost puşi în încurcătură pentru o lungă perioadă de timp. Doar după experimente repetate am concluzionat cu certitudine că toţi copiii sunt înzestraţi cu această capacitate de „a absorbi” cultura. Dacă acest lucru este adevărat - am argumentat apoi - dacă cultura poate fi însuşită fără efort, atunci hai să oferim copiilor alte elemente ale culturii. Şi atunci i-am văzut cum „absorb” mult mai mult decât citirea şi scrierea: botanica, zoologia, matematica, geografia - cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără a obosi. Şi astfel am descoperit că educaţia nu este ceva făcut de profesor, ci că ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în fiinţa umană. Nu este însuşită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experienţelor prin care copilul acţionează asupra mediului său. Sarcina profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să aranjeze o serie de motive pentru activitate culturală într-un mediu special organizat pentru copil. Experimentele mele, organizate în multe ţări diferite, se desfăşoară deja de patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii îmi cereau mereu să extind metodele mele şi la vârste mai mari. Apoi am descoperit că activitatea individuală este singurul factor care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este tot atât de adevărat pentru copiii de şcoală elementară, medie sau superioară, cât este de adevărat pentru cei care aparţin vârstei preşcolare. O nouă figură apăruse în faţa ochilor noştri. Nu doar o şcoală sau o metodă educaţională, ci OMUL însuşi: OMUL a cărui adevărată natură se arată în capacitatea lui de dezvoltare liberă, a cărui măreţie devine vizibilă imediat ce opresiunea încetează să se exercite asupra minţii lui, să-i limiteze munca interioară şi să-i apese spiritul. De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie bazată pe personalitatea omului. Omul însuşi trebuie să devină centrul educaţiei şi nu trebuie să uităm niciodată că omul nu se dezvoltă doar la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală la naştere şi o continuă cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani ai vieţii. Este obligatoriu să acordăm o îngrijire activă acestei perioade, mai mult decât oricărei alteia. Dacă urmăm aceste reguli, copilul, în loc să fie o povară, ni se arată ca cea mai măreaţă şi reconfortantă dintre minunăţiile naturii! Ne găsim confruntaţi cu o fiinţă ce nu mai poate fi socotită neajutorată, un gol receptiv care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; ci una a cărei demnitate creşte în măsura în care vedem în ea consructorul propriei noastre minţi; una călăuzită de profesorul ei interior, care trudeşte neobosit în bucurie şi fericire - urmând un orar precis - la opera de construire a celei mai mari minunăţii a Universului, fiinţa umană. Noi, profesorii, putem doar ajuta opera în desfăşurare, aşa cum servitorii însoţesc stăpânul. Atunci devenim martori la dezvoltarea sufletului uman; la apariţia Omului Nou, care nu va mai fi victima evenimentelor ci, datorită clarităţii viziunii sale, va deveni capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul omenirii.   EDUCAŢIA PENTRU VIAŢĂ   În scopul de a clarifica de la început ce înţelegem prin educaţia pentru viaţă începând de la naştere, este necesar să intrăm mai mult în detalii. Unul din liderii naţionali ai lumii - Gandhi - a anunţat nu cu mult timp în urmă că educaţia trebuie să devină coextensivă cu viaţa, şi nu numai asta, dar a mai spus că punctul central al educaţiei trebuie să fie apărarea vieţii. Este pentru prima dată când un lider social şi spiritual a făcut o asemenea afirmaţie. Pe de altă parte, ştiinţa nu numai că a declarat necesitatea acestui lucru, dar a dovedit, încă de la începutul secolului nostru, că prelungirea educaţiei pe tot parcursul vieţii ar putea deveni un succes practic. Cu toate acestea, nici un minister al învăţământului nu a adoptat încă ideea. Educaţia din zilele noastre este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, dar trebuie încă să se spună că ea nu ţine deloc cont de viaţa însăşi. Dintre toate metodele folosite oficial în diverse ţări nici una nu-şi propune să ajute individul de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Educaţia, aşa cum este astăzi concepută, e ceva separat atât de viaţa socială cât şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei tind să fie izolaţi de societate. Studenţilor de la universitate li se cere să respecte regulamentele facultăţii de care aparţin şi să urmeze la unison programul de studii stabilit de către autorităţi. Dar, până nu demult, se putea spune că universitatea nu se interesa deloc de condiţiile vieţii lor fizice şi sociale. Dacă un student era subnutrit sau dacă defecte ale vederii sau auzului îi diminuau aptitudinile, el primea note mai mici. Este adevărat că defectele fizice au început acum să primească atenţia cuvenită, dar numai din punct de vedere igienic. Nimeni nu se întreabă dacă mintea studentului nu poate fi ameninţată sau chiar afectată de către metodele educaţionale nepotrivite şi deficiente. Mişcarea pentru Noua Educaţie, susţinută cu pasiune de către Claparede, a presupus o cercetare asupra numărului obiectelor de studiu incluse în planul de învăţământ şi a încercat să le reducă în aşa fel încât să diminueze oboseala mentală. Dar acest lucru nu atinge problema modului în care elevii ar putea însuşi bogăţiile culturii fără să obosească. În majoritatea sistemelor controlate de stat ceea ce contează este parcurgerea deplină a programei. Dacă spiritul unui student reacţionează la nedreptatea socială sau la problemele politice cu privire la adevăruri adânc resimţite, autorităţile emit ordine conform cărora tinerii trebuie să evite politica şi să se concentreze asupra studiilor. Ceea ce se întâmplă apoi este faptul că tinerii părăsesc universitatea având mintea aşa de încătuşată şi sacrificată încât şi-au pierdut toată puterea individualizării şi nu mai pot să judece problemele epocii în care trăiesc. Maşinăria şcolară este atât de înstrăinată de viaţa socială ca şi când aceasta şi toate problemele ei s-ar afla în afara sferei şcolii. Lumea educaţiei este asemenea unei insule unde oamenii, izolaţi de societate, sunt pregătiţi pentru viaţă prin excluderea din cadrul ei. Să presupunem că se întâmplă ca un student de la universitate să fie infectat cu tuberculoză şi să moară. Nu este curios şi trist faptul că universitatea - mediul (milieu) social în care trăieşte - ignorându-l în timp ce era bolnav, trebuie să-şi facă apariţia brusc şi pe neaşteptate la înmormântarea lui în calitate de reprezentant? (Doar în câteva ţări s-au făcut, după război, încercări de îmbunătăţire a acestei situaţii. În Olanda, de exemplu, există actualmente sanatorii pentru studenţi. Un alt exemplu îl reprezintă sistemul tutorial folosit de mult timp în colegiile rezidenţiale ale vecilor universităţi. Dar acestea sunt mai mult internate şcolare cu pierderea corespunzătoare a libertăţii individuale) Există absolvenţi aşa de temători încât, atunci când ies în lume, nu se pot descurca singuri şi constituie o povară pentru prietenii şi familiile lor. Cu toate acestea, să nu ne aşteptăm ca organismul academic să ia cunoştinţă de acest lucru: o indiferenţă pe larg justificată de regulamentele care-i interzic să se intereseze de cazurile psihologice şi care-i permit doar să organizeze studiile şi să susţină examenele. Acelora care promovează li se acordă o diplomă sau un grad. Acesta este, în zilele noastre, cel mai înalt nivel atins de educaţia instituţională. Între timp, cercetătorii care investighează problemele sociale descoperă că absolvenţii învăţământului superior şi licenţiaţii din şcoli nu sunt pregătiţi pentru viaţă, ba, mai mult, le-a fost diminuată capacitatea de a se angaja util în activitatea socială. Statisticile dezvăluie o creştere izbitoare a numărului nebunilor, criminalilor şi al acelora pe care vecinii lor îi consideră „dubioşi”. Sociologii solicită şcolii să remedieze aceste lucruri rele, dar şcoala este o lume aparte, o lume care s-a separat de astfel de probleme. Este o instituţie cu o obârşie prea veche pentru ca tradiţiile să se schimbe din interior. Doar o presiune din afară poate schimba, renova şi găsi remedii pentru greşelile care distrug educaţia la toate nivelele şi îngreunează viaţa celor care aflaţi în interiorul ei. Ce am putea spune, însă, despre perioada de la naştere şi până la vârsta de şase sau şapte ani? Şcoala, aşa-numita şcoală, nu se interesează de aceasta. De aceea este numită preşcolară, adică în afara cadrului învăţământului oficial. Şi, într-adevăr, ce ar putea să facă micuţii nou născuţi într-o şcoală? Oriunde au apărut instituţii pentru copilul preşcolar, ele depind doar rareori de autoritatea centrală de învăţământ. Ele sunt controlate de asociaţii neoficiale, sau sunt administrate privat de oameni care urmăresc, adesea, scopuri filantropice. Nu există un interes în a proteja viaţa psihică a bebeluşilor ca problemă socială. În plus, societatea proclamă prin lege că pruncii aparţin familiei, nu statului. Noua importanţă care se acordă acum primilor ani din viaţă nu a ajuns încă la vreo sugestie practică în privinţa educaţiei. Deocamdată, toţi se gândesc doar că ar trebui îmbunătăţită viaţa în familie, în sensul că, acum, se consideră ca fiind necesară o pregătire a mamelor. Dar căminul nu este o parte a şcolii; el aparţine societăţii. În consecinţă, personalitatea umană sau grija pentru aceasta, este dezbinată. De o parte se află căminul familial care aparţine societăţii, dar este izolat de societate şi este neglijat sau ignorat de ea; de cealaltă parte se află şcoala, de asemenea izolată de societate; şi, în final, învăţământul superior. Nu există unitate de gândire şi nici grijă socială pentru viaţa ca atare; există doar frânturi care se ignoră reciproc şi care apelează succesiv sau alternativ, la şcoală, familie sau universitate, aceasta din urmă fiind considerată ca un alt fel de şcoală pentru partea finală a perioadei de educaţie. Chiar şi ştiinţele sociale noi, care înţeleg efectele negative ale acestei izolări, ştiinţe ca sociologia şi psihologia socială, sunt mereu în afara şcolii. Prin urmare, nu există nici un sistem adevărat care să ajute dezvoltarea vieţii. Conceptul educaţiei ca ajutor dat vieţii nu este o noutate pentru ştiinţă, după cum susţinem, dar el încă nu are statut sau loc în organismul social. Iar acesta este următorul pas pe care civilizaţia trebuie să-l facă urgent. Drumul pe care trebuie să păşim a fost deja trasat. Criticii arată cu uşurinţă erorile situaţiei noastre prezente. Diverşi cercetători au clarificat remediile de care avem nevoie în toate perioadele vieţii. Deci, totul este pregătit; trebuie doar să clădim. Variatele contribuţii ale ştiinţei sunt ca blocurile de piatră din carieră gata cioplite pentru a fi aşezate în zid. Tot ceea ce trebuie să facem este să găsim oameni pregătiţi să le îmbine şi, astfel, să înalţe noua structură de care civilizaţia are atâta nevoie. Conceptul de educaţie axată pe grija pentru fiinţa vie schimbă toate ideile anterioare. Fără să se mai bazeze pe un plan de învăţământ sau pe un orar, educaţia trebuie să se conformeze faptelor vieţii umane. În lumina acestei convingeri, educaţia nou- născuţilor capătă, dintr-o dată, o importanţă primordială. Este foarte adevărat că pruncul nou-născut nu poate face nimic; că nu Putem să-i predăm lecţii în sensul obişnuit al cuvântului. El poate fi doar un obiect al observaţiei, al unui studiu pe care trebuie să-l întreprindem pentru a-i descoperi nevoile vitale. Este tocmai modul de observaţie pe care noi înşine îl practicăm. El are un scop. Obiectivul lui este de a descoperi care sunt legile vieţii, căci, dacă vrem să ajutăm viaţa, prima condiţie a succesului este să ştim legile care o guvernează. Nu e de ajuns să le ştim pur şi simplu, căci dacă ne-am opri la acest stadiu am rămâne, în mod exclusiv, în domeniul psihologiei. N-am merge niciodată mai departe şi n-am deveni educatori. Ştiinţa dezvoltării mentale a copilului mic trebuie să devină larg răspândită, căci doar atunci pedagogia va fi capabilă să vorbească cu o voce nouă şi să spună lumii cu autoritate: „Legile vieţii sunt aşa şi aşa. Ele nu pot fi ignorate. Trebuie să acţionaţi în conformitate cu ele pentru că ele proclamă drepturile omului care sunt universale şi comune tuturor”. Dacă societatea susţine că e necesar ca învăţământul să fie obligatoriu, atunci educaţia trebuie făcută într-un stil practic şi, dacă suntem acum de acord că educaţia începe de la naştere, atunci bovine extrem de necesar ca fiecare să cunoască legile dezvoltării. În loc să rămână distantă şi ignorată de societate, educaţia trebuie să dobândească autoritatea de a conduce societatea. Maşinăria socială trebuie adaptată necesităţilor inerente ale noii concepţii, cum că viaţa trebuie să fie protejată. Toţi sunt chemaţi să ajute. Taţii şi mamele trebuie să-şi asume responsabilităţile; şi, dacă familia eşuează din lipsa mijloacelor, atunci se cere ca societatea nu numai să asigure instruirea necesară, ci şi sprijinul necesar pentru educarea copiilor. Dacă educaţia înseamnă o protecţie a individului, dacă societatea recunoaşte ca necesare pentru dezvoltarea copilului lucruri pe care familia nu le poate da, atunci este de datoria societăţii să furnizeze acele lucruri. Statul nu trebuie să abandoneze niciodată copilul. Sistemul educaţional va fi astfel obligat să acţioneze cu autoritate asupra societăţii din care a fost exclus în mod formal. Dacă este clar că societatea trebuie să exercite un control binefăcător asupra indivizilor umani, şi dacă, de asemenea, e adevărat că educaţia trebuie să fie considerată ca un ajutor dat vieţii, atunci acest control nu va fi niciodată restrictiv şi opresiv, ci trebuie să ia forma unui ajutor fizic şi psihic. Aceasta înseamnă că primul pas al societăţii trebuie să fie acela de a aloca o mai mare proporţie din bugetul ei către sistemul educaţional. Trebuinţele copilului în timpul anilor de creştere au fost studiate, iar rezultatele acestor studii au fost publicate. Acum trebuie ca societatea în întregul ei să-şi sume responsabilitatea educaţiei în mod conştient, în timp ce educaţia va compensa, la rândul ei, societatea în mod înzecit prin beneficiile rezultate din progresul ei. Astfel concepută, educaţia nu mai este doar o problemă a copiilor şi părinţilor, ci şi a statului şi a relaţiilor internaţionale. Ea devine un stimul pentru fiecare componentă a organismului social, un stimul pentru cel mai important dintre progresele sociale. Există ceva mai de neclintit, mai static şi mai indiferent ca învăţământul de azi? Când o ţară trebuie să-şi reducă cheltuielile, cu siguranţă educaţia urmează să fie prima victimă. Dacă îi cerem unui politician să-şi exprime punctul de vedere asupra educaţiei va zice că nu-i treaba lui, că a încredinţat soţiei educaţia copiilor săi, care, la rândul său, a încredinţat-o unei şcoli. În zilele care vor veni va fi absolut imposibil pentru un politician să dea un asemenea răspuns sau să manifeste o asemenea indiferenţă. Ce concluzii putem trage din relatările psihologilor care au studiat copiii din primele lor zile de viaţă? Toţi sunt de acord că având grija şi ajutorul cuvenite copilul urmează să-şi dezvolte o putere mai mare, să atingă un echilibru mental mai bun şi un caracter mult mai energic. În loc ca totul să fie lăsat la voia întâmplării, dezvoltarea copilului în această perioadă ar trebui să fie o problemă în atenţia şi preocuparea ştiinţei. Aceasta presupune că e nevoie de ceva mai mult decât simpla igienă fizică. Aşa cum aceasta îl fereşte de rănirea şi îmbolnăvirea corpului, tot aşa e nevoie de igienă mentală pentru a-i proteja mintea şi sufletul de ceea ce este rău. Ştiinţa a făcut şi alte descoperiri referitoare la aceste prime zile. Copilul purtat în braţe posedă energii mentale mult mai mari decât ne putem închipui. La naştere el nu e nimic - psihologic vorbind - şi nu doar mental, deoarece la naştere el nu este nici măcar capabil de vreo mişcare coordonată. Cu membrele lui aproape inutile, el nu poate să facă nimic. Nu poate nici să vorbească, chiar dacă el vede ceea ce se întâmplă în jurul său. Dar, cu trecerea timpului, copilul păşeşte, vorbeşte şi progresează de la o realizare la alta, până când se formează un om în toată grandoarea dăruită corpului şi minţii sale. Acest lucru dezvăluie un adevăr imperativ: copilul nu este o fiinţă inertă care ne datorează nouă tot ceea ce poate face, ca şi când ar fi un vas gol pe care noi trebuie să-l umplem. Nu, copilul construieşte adultul şi nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva. Marile energii constructive ale copilului despre care am spus deja atât de multe şi pe care oamenii de ştiinţă sunt îndemnaţi acum să le studieze, au fost ascunse până acum sub o multitudine de idei privitoare la maternitate. Obişnuiam să spunem că mama e cea care formează copilul, deoarece ea îl învaţă să meargă, să vorbească, ş.a.m.d. Dar nimic din aceste lucruri nu sunt făcute cu adevărat de către mamă. Sunt o realizare a copilului. Mama e doar cea care naşte copilul, dar copilul este cel care produce omul. Chiar dacă moare mama, copilul mic continuă să crească şi îşi înfăptuieşte opera de a construi adultul. Un bebeluş indian dus în America şi lăsat în grija americanilor învaţă să vorbească engleza şi nu hindi. Deci limba lui nu vine de la mamă, ci copilul este cel care-şi însuşeşte limba, întocmai cum îşi însuşeşte obiceiurile şi tradiţiile oamenilor în mijlocul cărora se întâmplă să trăiască. Prin urmare, nu este nimic ereditar în nici una din aceste achiziţii. Copilul este cel care absoarbe material din lumea înconjurătoare; el e cel care îl frământă şi îl transformă în omul viitor. A recunoaşte această măreaţă operă a copilului nu înseamnă a diminua autoritatea părinţilor. Îndată ce se pot convinge că nu ei sunt constructorii, că ei acţionează doar ca nişte colaboratori la procesul de construire, părinţii devin mult mai capabili să-şi îndeplinească obligaţiile reale; şi astfel, în lumina unei viziuni mai largi, ajutorul lor devine cu adevărat preţios. Copilul poate construi bine doar dacă acest ajutor este dat într-un mod corespunzător. Astfel, autoritatea părinţilor nu vine dintr-o demnitate teoretică, ci provine din ajutorul pe care ei sunt capabili să-l dea copiilor lor. Demnitatea părinţilor şi măreţia autorităţii lor depinde numai de acest ajutor. Dar haidem să ne gândim la locul copilului în societate dintr- un alt punct de vedere. Imaginea muncitorului care trudeşte, lăudat de teoria marxistă, a devenit acum o parte a conştiinţei moderne. El este văzut ca producătorul prosperităţii şi bunăstării, un partener esenţial în marea operă a vieţii civilizate. Societatea a ajuns să-i recunoască valoarea economică şi morală, să-i acorde mijloacele şi condiţiile de muncă necesare, ca o chestiune de drept. Să presupunem că mutăm această idee în lumea copilului. Acesta, de asemenea, este un truditor, iar scopul muncii lui este să producă un om adult. Este adevărat că părinţii îi furnizează mijloacele esenţiale vieţii şi activităţii creative, dar problema socială în ceea ce îl priveşte este mult mai importantă întrucât roadele muncii lui nu sunt doar lucruri materiale, ci el croieşte umanitatea însăşi - şi nu doar un neam, o castă sau un grup social, ci întreaga omenire. Astfel văzută, concluzia că societatea trebuie să ia în seamă copilul, să-i recunoască drepturile şi să-i satisfacă trebuinţele, este de netăgăduit. Îndată ce ne concentrăm atenţia şi studiile asupra vieţii înseşi, descoperim că atingem taina omenirii şi că, în mâinile noastre va sta ştiinţa de a o guverna şi ajuta. De asemenea, când vorbim de educaţie noi proclamăm o revoluţie, una în care tot ceea ce ştim azi va fi transformat. Mă gândesc la acest lucru ca la o ultimă revoluţie; nu la una violentă, chiar şi fără vărsare de sânge, ci una din care violenţa este complet exclusă - întrucât productivitatea psihică a copilului mic este lovită mortal de către cea mai vagă umbră de violenţă. Ceea ce trebuie ocrotit este construcţia normalităţii umane. N-au fost toate eforturile noastre îndreptate spre înlăturarea obstacolelor din drumul dezvoltării copilului şi spre îndepărtarea pericolelor şi neînţelegerilor care-l ameninţă peste tot? Aceasta este educaţia înţeleasă ca un ajutor dat vieţii; o educaţie de la naştere care întreţine o revoluţie paşnică şi îi uneşte pe toţi într-un scop comun, atrăgându-i către un centru unic. Mame, taţi, politicieni: toţi trebuie să se asocieze în respectarea şi ajutorarea acestei delicate munci de formare pe care copilaşul o desfăşoară în străfundurile unei taine psihice, sub supravegherea unei călăuze interioare. Aceasta este noua speranţă luminoasă pentru omenire. Nu reconstrucţia, ci ajutor pentru munca constructivă pe care sufletul uman este chemat să o facă şi să o ducă la realizare; o operă de formare care dezvăluie imensele potenţialităţi cu care sunt înzestraţi copiii, fiii oamenilor.   PERIOADELE CREŞTERII   Psihologii care au studiat creşterea copiilor de la naştere şi până le vârsta studenţiei susţin că aceasta poate fi împărţită în câteva perioade distincte. Pe urmele lui Havelock Ellis şi, mult mai recent, pe cele ale lui W. Stern, şi alţi cercetători s-au ocupat de această idee, în mod deosebit Charlotte Buhler şi adepţii ei; în acelaşi timp, dintr-un alt punct de vedere, ideea figurează pe larg în opera şcolii freudiene. Ea diferă foarte mult de ideile ce erau la modă în epocile anterioare. Acestea susţineau că fiinţa umană era mai puţin importantă în primii ani de viaţă şi se desăvârşea prin creştere. Conform acestei idei, copilul era ceva mic aflat într-un proces de dezvoltare, ceva care creştea în mod treptat, dar care păstra mereu aceeaşi formă. Renunţând la acest punct de vedere învechit, psihologia acceptă acum că, în fazele succesive ale creşterii, există tipuri diferite de mentalitate.* Aceste faze sunt foarte distincte una de cealaltă şi este interesant să descoperi că ele Pentru ultimele informaţii pe acest subiect şi pe punctele de vedere menţionate, vezi W. Stern, Psychology of Early Childhood: Up to the 6th Year of Age, 2nd ed. 1930 (1st German ed. 1914). Ch. Buhler, Kindheit und Jugend, 3rd ed. 1931. E. Jones, Some Problems of Adolescence, Brit. Journal of Psychology, July, 1922. Pentru o abordare biologică mai profundă consultaţi opera lui Arnold Gesell. corespund fazelor de creştere fizică. Schimbările sunt aşa de pronunţate - psihologic vorbind - încât uneori este folosită următoarea exagerare pitorească: „Dezvoltarea înseamnă o serie de renaşteri”. Vine un timp când o anumită personalitate psihică se sfârşeşte şi începe alta. Prima dintre aceste perioade durează de la naştere şi până la vârsta de şase ani. În acest timp tipul de mentalitate rămâne acelaşi, deşi diferă foarte mult de cele din perioadele ulterioare. Există două subfaze: de la naştere şi până la trei ani şi de la trei până la şase ani. În prima dintre ele, copilul posedă un tip de minte pe care adultul nu o poate aborda, cu alte cuvinte, nu putem exercita o influenţă directă asupra ei. În fapt, nu există şcoli pentru asemenea copii. În subfaza a doua (de la trei la şase ani) tipul mental este încă acelaşi, dar, în unele privinţe, copilul începe să devină susceptibil la influenţa adultului. În timpul acestei perioade personalitatea suferă schimbări majore. Trebuie doar să comparăm bebeluşul nou născut cu un copil de şase ani ca să observăm acest lucru. Lăsând deoparte, pentru moment, modul în care au avut loc aceste transformări, realitatea este că un copil de şase ani a devenit-în limbaj popular - destul de inteligent pentru a merge la şcoală. Următoarea perioadă se întinde de la şase ani până la doisprezece ani. Este o perioadă de creştere neînsoţită de altă schimbare. Copilul este calm şi fericit. În plan mental, el este într-o stare de sănătate, putere şi siguranţă. „Această stabilitate mentală şi fizică”, afirmă Ross, scriind despre copiii de vârsta aceasta, „este cea mai vădită caracteristică a copilăriei târzii. O fiinţă de pe altă planetă care nu ar cunoaşte rasa umană, ar putea să creadă, cu uşurinţă, că aceşti copii de zece ani sunt adulţii speciei, presupunând că nu întâlnise adulţi adevăraţi” (J. S. Ross, Ground Work of Educaţional Psychology, London, 1944, p.114 (1st ed. 1931).). Pe latura fizică există semne care par să fixeze graniţele între aceste două perioade psihologice. Schimbările sunt foarte vizibile. Să amintim doar una din ele: copilul îşi pierde primul set de dinţi şi-i apare al doilea. A treia perioadă merge de la doisprezece până la optsprezece ani, fiind o perioadă de schimbări atât de profunde, încât aminteşte de prima. La rândul său, ea poate fi împărţită în două subfaze: una de la doisprezece la cincisprezece ani şi cealaltă de la cincisprezece la optsprezece ani. Există, de asemenea, schimbări fizice în timpul acestei perioade, corpul ajungând la maturitatea lui completă. Omul, după optsprezece ani, este pe deplin dezvoltat şi nu mai suferă schimbări remarcabile. El înaintează doar în vârstă. Curios este că educaţia oficială a recunoscut aceste tipuri psihologice diferite. Se pare că, într-un mod obscur, le-a intuit. Prima perioadă, de la naştere până la şase ani, a fost recunoscută în mod evident, întrucât ea este exclusă din sfera educaţiei obligatorii. Este bine cunoscut faptul că la vârsta de şase ani are loc o schimbare, făcând copilul destul de matur pentru viaţa şcolară. Este acceptat, astfel, faptul că de la vârsta de şase ani copilul ştie deja multe lucruri. De fapt, dacă nu s-ar putea descurca, dacă n-ar putea merge sau n-ar înţelege ce spune învăţătorul, copiii n-ar fi pregătiţi pentru viaţa colectivă. În concluzie, putem spune că această transformare a fost recunoscută în practică. Totuşi, teoreticienii educaţiei înţeleg cu greutate faptul că, dacă un copil poate merge la şcoală, se descurcă singur şi înţelege ideile ce îi sunt prezentate, aceasta înseamnă că mintea lui a suferit o dezvoltare semnificativă, întrucât la naştere el nu era capabil să efectueze niciunul dintre aceste lucruri. Există, de asemenea, o recunoaştere inconştientă a celei de- a doua perioade, deoarece în multe ţări copiii părăsesc şcoala pregătitoare sau primară la vârsta de doisprezece ani şi continuă cu gimnaziul sau şcoala secundară. De ce perioada de la şase la doisprezece ani este considerată favorabilă pentru a da copiilor primele idei de bază ale culturii? Aceasta se întâmplă în toate ţările lumii, deci nu poate fi o chestiune întâmplătoare de pură inspiraţie. Doar o bază psihologică, comună tuturor copiilor poate să facă posibil acest tip de organizare şcolară care se sprijină, dincolo de orice îndoială, pe concluziile la care a ajuns experienţa. De fapt, experienţa ne spune că în această perioadă copilul se poate supune unui regim al muncii mentale cerut de şcoală: el poate înţelege ce vrea să spună învăţătorul şi este destul de răbdător să asculte şi să înveţe. De-a lungul acestei întregi perioade el este constant în muncă şi are o sănătate puternică. De aceea această perioadă este socotită ca fiind cea mai bună pentru receptarea culturii. După vârsta de doisprezece ani, începe un mod de şcolarizare superioară, ceea ce înseamnă că sistemul de educaţie oficial a înţeles că individul intră acum într-un alt tip de viaţă psihică. Şi această etapă are două subfaze, indicate de faptul că şcoala secundară este organizată în două cicluri: inferior şi superior; cel inferior durează trei ani iar cel superior este uneori de patru. Dar nu contează în cât de mulţi ani este repartizată instruirea. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că şi în educaţia superioară perioada de şase ani devine, în practică, împărţită în două. Pe ansamblu, această perioadă este mai puţin calmă şi uşoară decât cea precedentă. Psihologii interesaţi de educaţia adolescentului o consideră o perioadă de o atât de mare transformare psihică, încât suferă comparaţii cu prima perioadă, cea de la naştere până la de şase ani. Caracterul este rareori stabil la această vârstă; apar semne ale indisciplinei şi răzvrătirii. Sănătatea fizică este mai puţin stabilă şi sigură decât înainte. Dar şcolile nu ţin cont de acest lucru. A fost trasat un program, iar băieţii trebuie să-l urmeze, vrând-nevrând. Ei trebuie, de asemenea, să stea în bănci şi să asculte ore întregi, trebuie să se supună şi să petreacă mult timp învăţând materia pe dinafară. Şi, ca o încoronare a acestor ani de şcoală, urmează universitatea, care nu diferă în mod substanţial de tipurile şcolare precedente, exceptând, poate, intensitatea muncii. Şi aici profesorii vorbesc şi studenţii ascultă. În anii studenţiei mele, tinerii nu se bărbiereau şi era comic să-i vezi îngrămădiţi pe holurile mari, majoritatea cu bărbi mai mult sau mai puţin formidabile, purtând cu toţii mustăţi a căror varietate era câtă frunză şi iarbă. Cu toate acestea, aceşti oameni complet maturi, erau trataţi ca nişte copii: trebuia să stea aşezaţi şi să asculte; să facă ceea ce le spuneau profesorii; depindeau de generozitatea părinţilor care le dădeau bani de ţigări şi tramvai şi care erau în permanenţă gata să-i ocărască în caz că-şi picau examenele. Aceşti tineri erau totuşi adulţi, oameni de a căror inteligenţă şi experienţă va fi nevoie într-o zi pentru a conduce lumea. Mintea ar putea fi instrumentul strădaniilor lor în cele mai înalte profesii; ei erau viitori doctori, ingineri, avocaţi. Şi cât de mult durează, putem noi adăuga, până a obţine o diplomă în zilele noastre? Poate fi careva sigur chiar şi de faptul că- şi va câştiga existenţa? Cine merge la un medic proaspăt absolvent? Cine încredinţează proiectul unei fabrici unui tânăr inginer sau cine angajează un avocat căruia tocmai i s-a permis să profeseze? Cum să explicăm această lipsă de încredere? Motivul este acela că aceşti tineri şi-au petrecut ani de zile ascultând predici, iar ascultatul nu formează un om. Doar experienţa şi munca practică maturizează tânărul. De aceea întâlnim doctori tineri care trebuie să profeseze mulţi ani în spitale; avocaţi tineri care trebuie să dobândească experienţă în birourile experţilor; ingineri care trebuie să facă acelaşi lucru înainte de a putea practica meseria pe cont propriu. Şi nu numai asta, dar pentru a dobândi accesul în aceste locuri de practică, absolvenţii trebuie să caute favoruri şi recomandări şi să învingă obstacole deloc uşoare. E destul de trist că acest lucru se întâmplă în toate ţările. Un caz tipic s-a întâmplat odată în New York unde a fost organizată o manifestaţie a sute de absolvenţi incapabili să-şi găsească de lucru. Purtau un banner pe care era scris: „Suntem şomeri şi înfometaţi. Ce aţi vrea să facem?” Nimeni nu putea răspunde la această întrebare. Educaţia este scăpată de sub control şi nu-şi poate schimba obiceiurile înrădăcinate. Ceea ce a făcut până acum este că a recunoscut în procesul de creştere a individului forme diferite de dezvoltare în stadii diferite ale vieţii. În anii tinereţii mele, nimeni nu se gândea la copiii între doi şi şase ani. Acum există instituţii preşcolare de diverse feluri, care primesc copii între trei şi şase ani; dar azi, ca şi în trecut, universitatea este socotită cea mai nobilă treaptă de educaţie, deoarece de aici provin aceia a căror facultate umană esenţială, inteligenţa, a fost cultivată pe deplin. Dar acum, când psihologii au început să studieze însăşi viaţa, există o tendinţă crescândă de a face exact contrariul. Sunt mulţi care susţin, la fel ca mine, că cea mai importantă perioadă a vieţii nu este vârsta studiilor universitare ci prima, perioada de la naştere până la vârsta de şase ani. Pentru că atunci e timpul când se formează inteligenţa omului, unealta lui cea mai valoroasă. Şi nu numai inteligenţa; totalitatea completă a puterilor sale psihice. Această idee nouă a impresionat în mare măsură pe aceia care aprofundează viaţa psihică şi mulţi au început să studieze noul născut şi copilul de un an, care este creatorul personalităţii adulte. Atenţia acordată acestuia şi minunăţiilor sale, trezeşte cercetătorului emoţii nu foarte diferite de acelea pe care oamenii le simţeau în trecut, când meditau asupra morţii. Ce se întâmplă după moarte? Nici o întrebare nu a avut o putere mai mare de a mişca sufletele oamenilor. Dar acum imaginaţia este captivată de intrarea omului în lume, întrucât, în noul născut, descoperim propria noastră natură ascunsă. De ce ar fi necesar ca fiinţa umană să îndure o primă copilărie atât de lungă şi de laborioasă? Nici un animal nu are o copilărie atât de grea. Ce se întâmplă în acest timp al copilăriei? Fără îndoială există un fel de creativitate. La început, nu există nimic, şi apoi, circa un an mai târziu, copilul ştie tot. Copilul nu se naşte cu câteva cunoştinţe, cu puţină memorie, cu puţină voinţă, pe care trebuie doar să le dezvolte cu trecerea timpului. Pisica poate, oarecum, să miaune de la naştere; puiul de găină şi viţelul produc acelaşi fel de sunete pe care le vor produce şi când vor fi adulţi. Dar puiul de om este mut; el se poate exprima doar prin plâns. Prin urmare, în cazul omului, nu avem de-a face cu ceva care se dezvoltă, ci cu un act de formare; ceva inexistent trebuie să se producă, începând de la nimic. Pasul minunat făcut de bebeluş este acela de a trece de la nimic la ceva, iar pentru minţile noastre dezlegarea acestei enigme e foarte dificilă. Este nevoie de o minte diferită de a noastră pentru a face acel pas. Copilul are alte puteri decât ale noastre, iar creaţia pe care el o realizează nu este una lipsită de importanţă; înseamnă totul. El îşi creează nu numai limba, ci îşi conturează şi instrumentele care-i permit să încadreze cuvintele. El trebuie să producă baza fizică a fiecărui moment, a tuturor elementelor intelectului nostru, a tot ceea ce binecuvântează fiinţa umană. Această operă minunată nu este produsul intenţiei conştiente. Noi, adulţii, ştim ce vrem. Dacă dorim să învăţăm ceva ne apucăm să învăţăm în mod conştient. Dar acest sentiment de a vrea nu există la copil; atât cunoaşterea cât şi voinţa trebuie să fie create. Dacă noi numim mentalitatea noastră adultă ca fiind una conştientă, atunci pe aceea a copilului trebuie să o numim inconştientă, dar tipul inconştient nu este, în mod necesar, inferior. O minte inconştientă poate fi mult mai inteligentă. O găsim în acţiune în fiecare specie chiar şi în rândul insectelor. Ele posedă o inteligenţă care nu este conştientă, deşi, adesea, pare a fi înzestrată cu raţiune. Copilul are o inteligenţă de acest tip, inconştientă, şi aceasta este cea care duce la progresul lui uluitor. Ea începe prin cunoaşterea a ceea ce e în jurul copilului. Cum asimilează copilul mediul? O face numai în virtutea uneia din acele caracteristici pe care ştim acum că le posedă. Aceasta este o sensibilitate intensă şi specializată, în urma căreia lucrurile din jurul lui îi trezesc un interes şi un entuziasm atât de mari încât ele devin încorporate în propria sa existenţă. Copilul absoarbe aceste impresii nu cu mintea, ci chiar cu propria-i viaţă. Limba oferă cel mai evident exemplu. Cum se face că micuţul învaţă să vorbească? Spunem că este înzestrat cu auz şi ascultă vocile omeneşti. Dar, chiar admiţând acest lucru, trebuie totuşi să ne întrebăm cum se întâmplă că, dintre miile de sunete şi zgomote care-l înconjoară, le aude şi le reproduce doar pe acelea ale vocii omeneşti? Dacă este adevărat că el aude şi învaţă doar limba fiinţelor omeneşti, atunci înseamnă că sunetele vorbirii umane îl impresionează mai puternic decât oricare alte sunete. Aceste impresii trebuie să fie atât de puternice şi să cauzeze o asemenea intensitate a emoţiei - un entuziasm atât de profund, încât să pună în mişcare fibrele invizibile ale corpului, fibre care încep să vibreze în strădania de a reproduce acele sunete. Prin analogie, să ne gândim la ce se întâmplă la un concert. O expresie vrăjită apare pe feţele auditoriului; capete şi mâini încep să se mişte la unison. Ce poate cauza acest lucru dacă nu un răspuns psihic la muzică? Ceva asemănător trebuie să se întâmple şi în mintea inconştientă a copilului. Vocile îl emoţionează aşa de profund încât răspunsul nostru la muzică este nimic în comparaţie cu ceea ce se întâmplă cu el. Aproape că-i putem vedea mişcările tremurate ale limbii, tremurul micilor corzi vocale şi al obrajilor. Totul se află în mişcare, încercând într-o pregătire internă, neauzită, să reproducă sunetele care au cauzat o asemenea agitaţie în mintea sa inconştientă. Cum se face că micuţul învaţă o limbă în toate detaliile ei, cu atâta exactitate şi precizie, încât devine o parte a personalităţii lui psihice? Această limbă pe care o însuşeşte în prima copilărie poartă numele de limbă maternă şi diferă, în mod clar, de toate celelalte limbi pe care le poate învăţa mai târziu, întocmai precum o dantură naturală e diferită de o proteză dentară. Cum se face că aceste sunete, la început fără înţeles, produc deodată în mintea lui înţelesuri şi idei? Copilul nu a absorbit doar cuvintele şi înţelesurile lor; el a absorbit în fapt propoziţii şi construcţiile lor. Noi nu putem înţelege limba fără să înţelegem structura propoziţiilor. Să presupunem că zicem: „Paharul este pe masă”; înţelesul pe care îl dăm acestor cuvinte derivă, în parte, din ordinea în care le rostim. Dacă am fi zis: „Pe pahar este masă”, intenţia noastră ar fi fost greu de înţeles. Noi extragem înţelesul din ordinea cuvintelor, ordine pe care copilul o poate, de asemenea, absorbi. Şi cum se întâmplă toate acestea? Zicem: „Copilul îşi aminteşte lucrurile”, dar pentru a-şi aminti ceva, este necesar să aibă memorie, iar copilul nu o are. Din contră, el trebuie să o construiască. Înainte ca cineva să poată aprecia modul în care ordinea cuvintelor într-o propoziţie îi afectează înţelesul, acel cineva trebuie să fie capabil să gândească. Dar aceasta este, de asemenea, o abilitate pe care copilul trebuie să o producă. Aşa cum este ea, mintea noastră n-ar fi capabilă să facă ceea ce face mintea copilului. Pentru a dezvolta o limbă din nimic e nevoie de un tip diferit de mentalitate. Copilul o are. Inteligenţa lui nu este de aceeaşi natură cu a noastră. Se poate spune că noi dobândim cunoştinţe prin folosirea minţii; copilul însă, absoarbe cunoştinţele direct în viaţa lui psihică. Pur şi simplu, copilul învaţă să vorbească limba maternă doar prin faptul că trăieşte. Înăuntrul lui se desfăşoară un fel de chimie mentală. Prin contrast, noi suntem receptori. Impresiile se revarsă în noi şi noi le înmagazinăm în mintea noastră; dar noi înşine rămânem separaţi de ele, întocmai cum un vas se separă de apa pe care o conţine. În schimb, copilul suferă o transformare. Impresiile nu pătrund pur şi simplu în mintea lui; o formează. Ele se încarnează în el. Copilul îşi creează propriii „muşchi mentali”, folosind, pentru aceasta, ceea ce găseşte în lumea care-l înconjoară. Noi am numit acest tip de mentalitate, Mintea Absorbantă.

Cuprins Cuvânt-înainte: Văd ceea ce gândeşti Mulţumiri Capitolul 1 Descifrarea secretelor comunicării nonverbale Capitolul 2 O moştenire preţioasă: sistemul limbic al creierului Capitolul 3 Cele mai sincere părţi ale corpului nostru. Limbajul picioarelor Capitolul 4 Secretele trunchiului. Limbajul umerilor, pieptului şi şoldurilor Capitolul 5 La îndemâna noastră. Limbajul braţelor Capitolul 6 Ţineţi-vă bine! Limbajul mâinilor şi degetelor Capitolul 7 Canavaua minţii. Limbajul feţei Capitolul 8 Detectarea minciunii. Procedaţi cu grijă! Capitolul 9 Câteva gânduri de încheiere Bibliografie Index           CUVÂNT-ÎNAINTE Văd ceea ce gândeşti Marvin Karlins, Ph. D.   Omul stătea cu stoicism la un capăt al mesei, alegându-şi cu atenţie replicile la întrebările agentului FBI. Nu era considerat suspectul principal în cazul acelei crime. Alibiul său era credibil şi el părea sincer, cu toate acestea agentul insista. Cu acordul suspectului, investigatorul i-a mai pus câteva întrebări despre arma crimei:   „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un pistol?” „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un cuţit?” „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit o daltă de spart gheaţa?” „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un ciocan?”   Una dintre aceste arme, dalta de spart gheaţă, chiar era implicată în comiterea crimei, dar informaţia nu a fost făcută publică. De aceea, doar criminalul ar fi ştiut care era adevărata armă a crimei. În timp ce-i citea lista armelor, agentul FBI îl observa atent pe suspect. Când a fost pomenită dalta de spart gheaţă, pleoapele suspectului s-au lăsat în jos şi au rămas aşa până când a fost menţionată următoarea armă. Agentul a înţeles imediat semnificaţia mişcării pleoapelor la care fusese martor, iar din acel moment aşa-zisul suspect a devenit personajul principal în acea investigaţie. Mai târziu şi-a mărturisit crima. Haideţi să-l cunoaştem pe Joe Navarro, o persoană remarcabilă care, pe lângă demascarea autorului crimei cu dalta de spart gheaţă, este renumit pentru prinderea a numeroşi infractori, incluzându-i aici şi pe „aşii spionilor”, pe parcursul unei cariere de 25 de ani în cadrul FBI. Cum a reuşit toate aceste lucruri? Dacă l-aţi întreba, v-ar răspunde calm: „Pentru că pot să «citesc» ce se petrece în mintea oamenilor.” De-a lungul întregii sale vieţi profesionale Joe a studiat, a aplicat şi a rafinat ştiinţa comunicării nonverbale – expresiile faciale, gesturile, mişcările (kinezica sau kinetica), utilizarea spaţiului (proxemica), atingerea (haptica), postura corporală, chiar şi vestimentaţia, pentru a descifra ceea ce gândesc oamenii, cum intenţionează să acţioneze şi dacă ceea ce spun este adevărat sau fals. Nu sunt veşti bune pentru infractori, criminali, terorişti şi spioni, care, sub atenta sa observare, îi oferă atât de multe informaţii prin intermediul semnalelor corpului (aşa-numitele „indicii”), facându-şi gândurile şi intenţiile transparente şi detectabile. În schimb, veştile sunt bune pentru cititori, deoarece tocmai aceste informaţii nonverbale pe care s-a bazat Joe atunci când a devenit maestru în prinderea spionilor, un „detector uman de minciuni” şi instructor în cadrul FBI, vă vor fi împărtăşite pentru a putea înţelege mai bine sentimentele, gândurile şi intenţiile celor din jur. Din perspectiva sa de autor şi profesor renumit, Joe vă va învăţa cum să observaţi ca un adevărat expert, detectând şi descifrând comportamentele nonverbale ale celorlalţi astfel încât să-i înţelegeţi din ce în ce mai bine. Fie că le veţi aplica în viaţa profesională sau în cea personală, aceste informaţii vă vor lărgi orizontul şi vor schimba în bine tot ceea ce veţi întreprinde. Multe dintre cunoştinţele pe care Joe vi le va împărtăşi în această carte nu erau recunoscute de comunitatea ştiinţifică în urmă cu 15 ani. Prin intermediul recentelor descoperiri care au folosit tehnologii de scanare a creierului şi neuroimagistica, oamenii de ştiinţă au reuşit să stabilească validitatea comportamentelor pe care Joe le descrie în carte. Prin integrarea celor mai recente descoperiri din psihologie, neurobiologie, medicină, sociologie, criminologie, ştiinţele comunicării şi antropologie, adăugate la un sfert de secol de experienţă în utilizarea comunicării nonverbale în munca sa de agent FBI –, Joe este în mod deosebit calificat să vă ajute să înţelegeţi limbajul semnelor nonverbale. Expertiza sa este recunoscută şi apreciată la nivel mondial. În afara interviurilor acordate periodic în cadrul unor emisiuni celebre precum Today Show de la NBC, Headline News de la CNN, Fox Cable News şi Good Morning America de la ABC, el continuă să susţină seminare despre comunicarea nonverbală pentru FBI şi CIA, precum şi pentru alţi membri din comunitatea spionajului şi contraspionajului. Este consultant pentru sectorul bancar şi de asigurări, precum şi pentru firme de avocatură importante din Statele Unite şi de peste hotare. Este şi profesor la Universitatea Saint Leo şi susţine cursuri la numeroase şcoli medicale de pe întreg teritoriul Statelor Unite, unde abordările sale unice din domeniul comunicării nonverbale au găsit o audienţă receptivă, inclusiv în rândul doctorilor care doresc să-şi diagnosticheze pacienţii cu mai mare rapiditate şi precizie. Competenţele sale academice şi experienţa profesională, cuplate cu capacitatea sa de a stăpâni arta comunicării nonverbale în viaţa cotidiană şi în situaţii extreme, îl plasează la loc de frunte în rândul experţilor în descifrarea mesajelor corpului, aşa cum veţi descoperi în această carte. După ce am lucrat cu Joe, am participat la seminarele lui şi i-am aplicat ideile, cred cu tărie că materialul cuprins în paginile acestei cărţi reprezintă un progres major în înţelegerea tuturor comportamentelor nonverbale. Spun asta din poziţia mea de psiholog care s-a implicat în scrierea acestui proiect deoarece a fost încântat de munca de pionierat a lui Joe în descifrarea ştiinţifică a elementelor comunicării nonverbale pentru atingerea obiectivelor profesionale şi obţinerea succesului personal. Am fost impresionat şi de abordarea atentă şi raţională pe care Joe a acordat-o acestui subiect. De exemplu, deşi observarea elementelor nonverbale ne permite să interpretăm corect multe comportamente, Joe ne avertizează că utilizarea limbajului corpului pentru a detecta minciuna este o sarcină dificilă şi provocatoare. Este o descoperire semnificativă – rar recunoscută de comunitatea forţelor de ordine sau de nespecialişti – care ne serveşte ca un semnal de alarmă pentru a fi extrem de atenţi atunci când afirmăm că o persoană este sinceră sau mincinoasă doar pe baza comportamentului său nonverbal. Spre deosebire de multe alte cărţi despre comunicarea nonverbală, informaţia prezentată aici se bazează pe fapte ştiinţifice şi descoperiri testate pe teren, nu pe opinia personală a autorului sau pe speculaţii de la distanţă. Mai mult, textul scoate în evidenţă ceea ce alte lucrări publicate ignoră adesea: rolul critic al sistemului limbic al creierului uman în înţelegerea şi utilizarea eficientă a indiciilor nonverbale. Puteţi stăpâni limbajul tăcut al corpului. Fie că studiaţi comunicarea nonverbală pentru că vreţi să avansaţi pe scara ierarhică profesională sau doar pentru că vreţi să vă înţelegeţi mai bine cu prietenii şi familia, această carte vă este destinată. Pentru a câştiga expertiză în acest domeniu va trebui să studiaţi cu atenţie capitolele care urmează, iar în plus să începeţi să acordaţi timp şi energie pentru a învăţa şi aplica învăţăturile lui Joe în viaţa de zi cu zi. „Citirea” cu succes a oamenilor – învăţarea, decodificarea şi utilizarea semnificaţiilor comportamentului nonverbal pentru a le prevedea acţiunile – este o sarcină care merită întreaga dumneavoastră atenţie, deoarece vă va oferi mari recompense pentru eforturile depuse. Aşadar treceţi cu hotărâre la pagina următoare şi pregătiţi-vă să învăţaţi şi să observaţi toate semnalele nonverbale importante pe care Joe vi le va arăta. Nu va dura mult până veţi descoperi, doar dintr-o privire, ce „spune” corpul fiecărei persoane! Mulţumiri   Când am început să scriu primele pagini ale cărţii, am realizat că acest proiect a avut un drum lung de parcurs. Nu a început cu interesul meu pentru citirea semnelor nonverbale, nici cu studiile mele academice în acest domeniu, nici în cadrul FBI-ului. În realitate, a început în familia mea cu mult timp înainte. Am învăţat să-i „citesc” pe ceilalţi în primul rând plecând de la învăţăturile părinţilor mei, Albert şi Mariana Lopez, precum şi de la bunica mea, Adelina Paniagua Espino. Fiecare în felul său m-a învăţat câte ceva despre semnificaţia şi puterea comunicării nonverbale. De la mama am învăţat că toate elementele nonverbale sunt extrem de preţioase în comunicarea cu ceilalţi. Un comportament atent, m-a învăţat ea, poate evita situaţiile ciudate sau îi poate face pe ceilalţi să se simtă foarte bine în prezenţa ta – o abilitate de care ea s-a slujit toată viaţa, fără niciun efort. De la tatăl meu, am învăţat puterea expresiei; cu o singură privire el poate comunica volume întregi de informaţii cu o claritate desăvârşită. Este o persoană care impune respect prin simpla sa prezenţă. De la bunica mea, căreia i-am dedicat această carte, am învăţat că micile gesturi pot fi foarte importante: un zâmbet, o mişcare a capului, o atingere uşoară la momentul potrivit pot transmite atât de multe, ba pot chiar vindeca. Zi de zi, ei m-au învăţat toate aceste lucruri, pregătindu-mă astfel pentru a observa lumea din jurul meu cu alţi ochi. Învăţăturile lor, precum şi ale multor altora, le veţi regăsi în paginile acestei cărţi. Pe vremea când eram la Brigham Young University, J. Wesley Sherwood, Richard Townsend şi Dean Clive Winn II m-au învăţat despre munca în activitatea de poliţie şi despre observarea infractorilor. Mai târziu, în FBI, oameni precum Doug Gregory, Tom Riley, Julian „Jay” Koerner, dr. Richard Ault şi David G. Major m-au învăţat nuanţele subtile din activitatea de contraspionaj şi comportamentul spionilor. Tuturor le sunt recunoscător pentru „ascuţirea” abilităţilor mele de „citire” a oamenilor. De asemenea, trebuie să-i mulţumesc dr. John Schafer, fost agent FBI şi membru al Programului de Analiză Comportamentală (activitate de elită a Biroului), care m-a încurajat să scriu şi mi-a permis să fiu coautor în variate ocazii. Marc Reeser, care a fost o perioadă îndelungată alături de mine în misiunile de depistare a spionilor, merită de asemenea recunoştinţa mea. Tuturor celorlalţi colegi ai mei şi celor din Divizia Naţională de Securitate a FBI-ului, le mulţumesc pentru susţinere. De-a lungul anilor, FBI ne-a asigurat cea mai bună instruire, astfel că am beneficiat de cunoştinţele profesorilor Joe Kulis, Paul Ekman, Maureen O’Sullivan, Mark Frank, Bella M. Depaulo, Aldert Vrij, Reid Meloy şi Judy Burgoon, de la care am învăţat – în mod direct sau din lucrările scrise – multe aspecte despre cercetările asupra comunicării nonverbale. Am legat prietenii cu mulţi dintre aceştia, inclusiv cu David Givens, care conduce Centrul de Cercetări pentru Comportamentul Nonverbal în Spokane, Washington, şi ale cărui scrieri, studii şi sugestii au contat foarte mult pentru mine. Cercetările şi lucrările lor mi-au îmbogăţit viaţa, fapt pentru care am inclus în acest volum o parte din munca lor, precum şi din a altor maeştri, cum ar fi Desmond Morris, Edward Hall şi Charles Darwin, de la cartea căruia, „Exprimarea emoţiilor la oameni şi animale”, a început totul. În timp ce toţi aceştia mi-au furnizat baza academică, alţii au contribuit în mod diferit la acest proiect şi acestora trebuie să le mulţumesc individual. Buna mea prietenă, Elizabeth Lee Barron de la Universitatea din Tampa, este excepţională în materie de cercetare. Îi sunt îndatorat şi dr. Phil Quinn de la Universitatea din Tampa, şi profesorului Barry Glover de la Universitatea Saint Leo, pentru anii de prietenie şi bunăvoinţa de a se acomoda programului meu încărcat. Această carte nu ar fi avut aceeaşi valoare fără fotografii, fapt pentru care îi sunt recunoscător renumitului fotograf Mark Wemple. Gratitudinea mea se îndreaptă şi spre Ashlee B. Castle, asistenta mea, care, întrebată dacă vrea să pozeze pentru carte, a răspuns «Desigur, de ce nu?» Sunteţi cu toţii minunaţi. Vreau de asemenea să îi mulţumesc artistului David R. Andrade din Tampa pentru ilustraţiile sale. Matthew Benjamin, editorul meu de la Harpercollins, care cu calmul său deosebit a dat coerenţă prezentării acestui proiect, merită aprecierea mea pentru că este un profesionist adevărat şi un om remarcabil. Mulţumirile mele se îndreaptă şi spre directorul editorial Toni Sciarra, care a muncit cu abnegaţie pentru a finaliza proiectul. Matthew şi Toni lucrează cu o echipă extraordinară în cadrul editurii Harpercollins, din care face parte şi redactorul Paula Cooper, căreia îi datorez multe mulţumiri. Şi încă o dată, aş dori să îi mulţumesc dr. Marvin Karlins, mai întâi pentru că, prin această carte, a dat din nou viaţă şi contur ideilor mele, iar în al doilea rând pentru amabilele sale cuvinte introductive. Gratitudinea mea se îndreaptă şi spre prietena mea dragă dr. Elizabeth A. Murray, un adevărat educator şi om de ştiinţă, care şi-a alocat timp din programul său de predare pentru a redacta primele ciorne ale acestui manuscris şi mi-a împărtăşit din numeroasele sale cunoştinţe despre corpul uman. Tuturor membrilor familiei mele, de aproape şi de departe, le mulţumesc pentru că mi-au tolerat preocuparea pentru scris în detrimentul timpului destinat relaxării alături de ei. Pentru Luca, muito obrigado. Fiicei mele, Stephanie, îi mulţumesc în fiecare zi pentru sufletul ei iubitor. Toate aceste persoane au contribuit într-un fel anume la această carte; cunoştinţele şi descoperirile lor, mici sau mari, vi le-am împărtăşit şi dumneavoastră. Am scris această carte cu convingerea fermă că mulţi cititori vor utiliza aceste cunoştinţe în viaţa de zi cu zi. Cu acest scop, am muncit asiduu pentru a prezenta aceste informaţii ştiinţifice şi empirice cu claritate. Dacă veţi întâlni erori în cadrul cărţii, responsabilitea este doar a mea. Un vechi dicton latin afirmă „Qui docet, discit” (Cine îi educă pe alţii, învaţă). În multe privinţe, se poate spune acelaşi lucru şi despre scrisul unei cărţi; este un proces de învăţare şi discernământ, care la sfârşitul zilei se transformă în satisfacţie. Sper că atunci când veţi ajunge la sfârşitul acestei cărţi şi vă veţi însuşi cunoştinţele aprofundate de comunicare nonverbală, veţi avea foarte mult de câştigat, aşa cum am avut şi eu, descoperind în toate împrejurările vieţii ceea ce spune fiecare corp.   CAPITOLUL UNU Descifrarea secretelor comunicării nonverbale   De câte ori învăţ pe câte cineva despre comunicarea nonverbală, mi se pune invariabil această întrebare: „Joe, cum ai ajuns să fii interesat de studierea comportamentului nonverbal?”. Nu a fost ceva planificat, nici rezultatul unei fascinaţii personale pentru subiect. A fost un interes mult mai practic, născut din necesitate, din dorinţa de adaptare cu succes la un mod de viaţă total diferit. Când aveam opt ani, am ajuns în Statele Unite cu statutul de refugiat din Cuba. Am părăsit Cuba doar la câteva luni după invazia din Golful Porcilor şi sincer am crezut că vom fi refugiaţi doar pentru o scurtă perioadă de timp. Incapabil pe atunci să vorbesc limba engleză, am făcut ceea ce mii de emigranţi fac când ajung în America. Am învăţat rapid că, pentru a mă integra alături de noii mei colegi la şcoală, trebuia să fiu atent şi sensibil la un alt „limbaj” care se vorbea în jurul meu, acela al comunicării nonverbale. Am descoperit că era un limbaj pe care îl puteam traduce şi înţelege imediat. În mintea mea tânără, vedeam corpul uman ca pe un „afiş stradal” care transmitea mereu ceea ce gândea persoana, prin gesturile, expresiile faciale şi mişcările pe care le puteam interpreta. Cu timpul, bineînţeles, am învăţat limba engleză, ba chiar am pierdut din fluenţa exprimării în limba spaniolă – dar elementele nonverbale nu le-am uitat niciodată. Am descoperit de la o vârstă foarte fragedă că pot întotdeauna să mă bazez pe comunicarea nonverbală. Am învăţat să folosesc comportamentul nonverbal pentru a descifra ceea ce colegii şi profesorii mei încercau să-mi comunice şi ceea ce simţeau despre mine. Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost că elevii sau profesorii care mă plăceau sincer îşi arcuiau sprâncenele când mă vedeau intrând în sala de clasă. Pe de altă parte, acele persoane care nu erau prea prietenoase cu mine îşi îngustau privirea când apăream – un comportament pe care, odată ce îl observi, nu-l mai uiţi niciodată. Am folosit aceste informaţii transmise nonverbal, ca şi alţi imigranţi, pentru a evalua situaţiile şi a lega rapid prietenii, pentru a comunica în ciuda barierei evidente de limbaj, pentru a evita duşmanii şi pentru a dezvolta relaţii interpersonale sănătoase. Mulţi ani mai târziu am folosit aceeaşi comunicare nonverbală a ochilor pentru a rezolva diverse cazuri ca agent special în cadrul Biroului Federal de Investigaţii (vezi caseta 1). Pe baza experienţei, a educaţiei şi a pregătirii mele, vreau să vă învăţ să vedeţi lumea aşa cum o priveşte un expert FBI în comunicarea nonverbală: ca pe un mediu plin de viaţă, dinamic, unde fiecare relaţie interumană rezonează cu informaţia, şi ca pe o oportunitate de a folosi limbajul tăcut al corpului pentru a afla mai multe lucruri despre felul în care gândesc oamenii, despre ce simt şi cum intenţionează să acţioneze. Folosirea acestor cunoştinţe vă va ajuta să vă distingeţi în rândul celorlalţi oameni. De asemenea, vă va proteja şi vă va oferi informaţii până acum inaccesibile despre comportamentul uman. CE ESTE, MAI EXACT, COMUNICAREA NONVERBALĂ?   Comunicarea nonverbală, deseori numită şi comportament nonverbal sau limbajul corpului, este o modalitate de a transmite informaţii – la fel ca şi cuvintele –, doar că se realizează prin intermediul expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, mişcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale (haine, bijuterii, stilul părului, tatuaje etc.) şi chiar prin tonul, timbrul şi volumul vocii fiecăruia (mai degrabă decât prin conţinutul vorbelor). Comportamentele nonverbale includ aproximativ 60-65 din întreaga comunicare interpersonală, iar în timpul momentelor intime pot constitui chiar 100 din comunicarea dintre parteneri (Burgoon, 1994, 229-285). Comunicarea nonverbală poate scoate la iveală, de asemenea, adevăratele gânduri, sentimente şi intenţii ale unei persoane. Din acest motiv, elementele ei sunt uneori numite „indicii”, pentru că dezvăluie adevărata Caseta 1: CÂT AI CLIPI DIN OCHI   Refuzul de a privi este un indicator nonverbal care poate apărea atunci când ne simţim ameninţaţi şi/sau când nu ne place ceea ce vedem. Îngustarea privirii (asemenea cazului colegilor mei descris mai sus) şi închiderea sau acoperirea ochilor sunt acţiuni care s-au format pentru a ne proteja creierul de „vederea” unor imagini nedorite şi pentru a comunica desconsiderarea faţă de ceilalţi. Ca investigator, am folosit indiciul refuzului de a privi pentru a rezolva investigarea unei incendieri premeditate într-un tragic caz petrecut într-un hotel din Puerto Rico, care s-a soldat cu pierderea a 97 de vieţi omeneşti. Un gardian responsabil cu securitatea a devenit imediat suspect deoarece incendiul a izbucnit exact în sectorul alocat lui. Una dintre modalităţile prin care am decis că el nu era implicat în provocarea focului a fost adresarea de întrebări specifice – unde a fost înainte de incendiu, în timpul incendiului şi dacă el a pus la cale focul sau nu. După fiecare întrebare i-am observat faţa, urmărind eventuale semne ale refuzului de a privi. Ochii lui se închideau numai când era întrebat unde fusese atunci când începuse incendiul. Ciudat, în schimb nu părea deloc deranjat de întrebarea: „Tu ai pus focul?” Acest semn mi-a indicat faptul că problema reală era locul în care se afla în timpul incendiului, nu posibila sa implicare în izbucnirea focului. A fost întrebat mai amănunţit despre această situaţie de către investigatorii cazului şi în final a recunoscut că şi-a părăsit postul pentru a-şi vizita prietena, care lucra în acelaşi hotel. Din nefericire, în timp ce el era plecat, infractorii au intrat în sectorul pe care ar fi trebuit să-l păzească şi au provocat incendiul. În acest caz, indiciul refuzului de a privi ne-a oferit informaţia pentru alegerea căii de urmat în interogatoriu şi care ulterior ne-a soluţionat cazul. În final, cei trei infractori responsabili de tragicul incendiu au fost arestaţi şi condamnaţi. Gardianul, deşi teribil de neglijent şi împovărat de o uriaşă responsabilitate, nu fusese, totuşi, vinovatul.   stare mentală a persoanei. Deoarece oamenii nu sunt mereu conştienţi de comunicarea nonverbală, limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer decât cel verbal, care este utilizat deliberat (conştient) pentru a atinge obiectivele vorbitorului (vezi caseta 2). Ori de câte ori observarea comportamentului nonverbal al unei alte persoane vă ajută să înţelegeţi sentimentele, intenţiile şi acţiunile sale, sau vă clarifică sensul cuvintelor spuse, tot de atâtea ori înseamnă că aţi decodificat şi aţi folosit cu succes acest mijloc tăcut al comunicării. DESCIFRAREA LIMBAJULUI NONVERBAL VĂ POATE ÎMBUNĂTĂŢI VIAŢA   Cercetările au stabilit faptul că acele persoane care pot observa şi interpreta eficient limbajul nonverbal, influenţând felul în care sunt percepuţi de ceilalţi, vor avea un succes mai mare în viaţă decât indivizii care Caseta 2: FAPTELE SPUN MAI MULT DECÂT CUVINTELE   Un exemplu memorabil despre felul în care limbajul corpului poate fi câteodată mai sincer decât cel verbal este legat de violarea unei tinere femei în rezervaţia indiană Parker din Arizona. A fost adus pentru interogare un suspect. Cuvintele sale sunau convingător şi povestea era plauzibilă. El susţinea că nu a văzut victima şi că, în timp ce era pe câmp, a mers de-a lungul unei plantaţii de bumbac, apoi a luat-o la stânga şi s-a dus direct acasă. În timp ce colegii mei notau toate aceste detalii pe care le auzeau, mi-am aţintit ochii pe suspect şi am văzut că în timp ce spunea povestea cu luatul la stânga şi mersul către casă, mâna lui a făcut un gest către dreapta, adică exact direcţia către locul violului. Dacă nu îl observam cu atenţie, nu aş fi remarcat discrepanţa dintre exprimarea verbală („Am luat-o la stânga”) şi cea nonverbală (gestul mâinii către dreapta). Dar, odată ce am văzut acest gest, l-am suspectat că minţea. Am aşteptat câteva momente şi apoi l-am interogat din nou, iar în cele din urmă şi-a mărturisit fapta.   nu au această abilitate (Goleman, 1995, 13-92). Cartea aceasta îşi propune să vă înveţe cum să observaţi lumea din jur şi să determinaţi semnificaţia elementelor nonverbale în orice situaţie. Aceste cunoştinţe valoroase vă vor îmbunătăţi comunicarea cu ceilalţi şi vă vor îmbogăţi viaţa, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu. Unul dintre aspectele fascinante referitoare la aprecierea comportamentului nonverbal este aplicabilitatea sa universală. Este valabilă oriunde există relaţii interumane. Elementele nonverbale sunt omniprezente şi sigure. Odată ce cunoaşteţi semnificaţia unui anumit indiciu nonverbal, puteţi folosi acea informaţie în diferite circumstanţe şi în diverse medii. De fapt, este dificil să comunici eficient fără utilizarea mijloacelor nonverbale. Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce oamenii încă se mai grăbesc să ajungă la întâlniri în era computerelor, a mesajelor text, a e-mail-urilor, a telefoanelor şi a videoconferinţelor, răspunsul este: din cauza nevoii de a comunica direct şi de a observa limbajul nonverbal al interlocutorilor. Nimic nu poate înlocui observarea elementelor nonverbale de aproape şi prin prisma personală. De ce? Deoarece elementele nonverbale sunt puternice şi au o semnificaţie. Ceea ce veţi învăţa în această carte veţi putea aplica în orice situaţie şi în orice mediu. Spre exemplificare citiţi caseta 3. STĂPÂNIREA COMUNICĂRII NONVERBALE NECESITĂ UN PARTENERIAT   Sunt convins că fiecare om inteligent poate învăţa să folosească comunicarea nonverbală pentru a obţine performanţe mai bune. Ştiu asta pentru că în ultimii 20 de ani am învăţat mii de oameni ca dumneavoastră cum să decodifice cu succes limbajul nonverbal şi cum să folosească aceste informaţii pentru a-şi îmbunătăţi viaţa lor, a celor pe care îi iubesc şi pentru a-şi atinge obiectivele personale şi profesionale. Pentru a realiza aceste lucruri, totuşi, este nevoie ca dumneavoastră şi cu mine să stabilim un parteneriat de lucru, fiecare contribuind cu ceva semnificativ la efortul nostru comun. Caseta 3:” AVANTAJUL” DOCTORULUI   În urmă cu câteva luni am susţinut un seminar pentru un grup de jucători de poker, despre felul în care se poate folosi limbajul corpului pentru a sesiza în ce situaţie se află adversarii şi a câştiga mai mulţi bani. Deoarece pokerul este un joc care pune mare preţ pe cacealma şi prefăcătorie, jucătorii au un interes aparte în descifrarea indiciilor nonverbale ale oponenţilor. Pentru a avea succes, decodificarea limbajului nonverbal este esenţială. Deşi mulţi dintre ei au fost recunoscători pentru informaţiile pe care li le furnizasem, m-a uimit să văd câţi dintre participanţii la seminar au fost capabili să înţeleagă valoarea cunoaşterii şi utilizării comportamentului nonverbal şi în alte situaţii în afara mesei de poker. La două săptămâni după încheierea seminarului am primit un e-mail de la unul dintre participanţi, doctor în Texas. „Mi se pare extraodinar”, îmi scria el, „că ceea ce am învăţat la seminarul de poker m-a ajutat şi în meseria mea. Elementele nonverbale pe care ni le-ai predat pentru a-i «citi» pe jucătorii de poker m-au ajutat să-mi «citesc» şi pacienţii. Acum îmi dau seama când nu se simt bine, când au încredere sau când nu sunt sinceri sută la sută.” Mesajul doctorului vorbeşte despre universalitatea comunicării nonverbale şi despre valoarea acesteia în toate domeniile vieţii. Cele 10 legi pentru observarea şi interpretarea cu succes a limbajului nonverbal   „Citirea” cu succes a oamenilor – colectarea informaţiilor nonverbale pentru a le identifica gândurile, sentimentele şi intenţiile – este o abilitate care cere o exersare continuă şi o pregătire pe măsură. Pentru a vă ajuta în direcţia pregătirii, vreau să vă prezint câteva legi importante sau recomandări care să vă maximizeze eficienţa în interpretarea semnalelor nonverbale. Pe măsură ce veţi integra aceste legi în viaţa de zi cu zi, transformându-le în rutină, ele vor deveni o a doua natură, aproape nemaifiind necesar efortul conştient. Seamănă foarte mult cu şcoala de şoferi. Vă amintiţi cum a fost prima dată când a trebuit să porniţi maşina de pe loc? Dacă aţi procedat ca mine, v-aţi concentrat atât de mult pentru a executa toate manevrele necesare, încât v-a fost greu să urmăriţi în acelaşi timp şi ce se întâmpla pe şosea. Doar când v-aţi simţit în largul dumneavoastră la volan v-aţi putut extinde atenţia pentru a cuprinde în acelaşi timp spaţiul din interiorul maşinii şi cel din exterior. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu comportamentul nonverbal. Odată ce veţi stăpâni mecanismele pentru utilizarea eficientă a comunicării nonverbale, va deveni ceva automat şi veţi putea să vă concentraţi întreaga atenţie asupra decodificării lumii din jur.   Legea 1: Fiţi un observator competent al mediului din jur.   Este cerinţa fundamentală pentru oricine doreşte să decodifice şi să folosească eficient comunicarea nonverbală. Imaginaţi-vă că încercaţi să ascultaţi pe cineva în timp ce aveţi căşti la urechi. N-aţi putea auzi mai nimic şi mesajul comunicat s-ar pierde. De aceea, cei mai atenţi ascultători nu merg purtând căşti! Totuşi, când vine vorba despre observarea limbajului tăcut al comunicării nonverbale, mulţi privitori ar putea fi la fel de bine legaţi la ochi, atât sunt de inconştienţi de semnele corporale ale celor din jur. Reflectaţi la acest fapt. La fel cum ascultarea atentă este esenţială pentru înţelegerea comunicării verbale, şi observarea atentă este crucială pentru înţelegerea limbajului corpului. Nu treceţi uşor mai departe de această frază. Ceea ce tocmai aţi citit este deosebit de important. Observarea concertată (care presupune un efort de concentrare) este absolut esenţială pentru detectarea cu succes a indiciilor nonverbale şi înţelegerea situaţiei. Problema este că cei mai mulţi oameni îşi petrec viaţa privind, însă fiind de fapt „nevăzători”, aşa cum îi spunea Sherlock Holmes, meticulosul detectiv englez, partenerului său, doctorul Watson: „Vezi, dar nu observi.” Din păcate, majoritatea indivizilor privesc în jurul lor cu un efort minim de a observa. Aceşti oameni nu-şi dau seama de schimbările subtile care se petrec în lumea lor. Sunt incapabili să distingă multitudinea de detalii care îi înconjoară, cum ar fi o mică mişcare a mâinii sau a piciorului persoanei din faţa lor, gesturi care i-ar putea trăda acesteia gândurile şi intenţiile. Diversele studii ştiinţifice au demonstrat că oamenii sunt slabi observatori ai lumii în care trăiesc. De exemplu, când un bărbat îmbrăcat în costum de maimuţă s-a plimbat prin faţa unui grup de studenţi care desfăşurau alte activităţi, jumătate dintre ei nici măcar n-au remarcat „gorila” din mijlocul lor (Simons Chabris, 1999, 1059-1074)! Oamenilor cu spirit de observaţie redus le lipseşte ceea ce piloţii numesc „cunoaşterea situaţională”, adică nu au o reprezentare mentală clară a ceea ce se întâmplă de jur împrejur sau chiar în faţa ochilor. Cereţi-le să între într-o cameră necunoscută plină cu oameni, daţi-le timp să se uite peste tot şi apoi cereţi-le să închidă ochii şi să spună ce au văzut. Veţi fi surprinşi de incapacitatea lor de a-şi aminti chiar şi cele mai evidente caracteristici ale camerei. Mi se pare descurajam să văd cât de des întâlnim sau aflăm despre persoane care par legate la ochi tot timpul în faţa evenimentelor vieţii. Plângerile primite din partea acestui tip de oameni sună aproape mereu la fel:   „Soţia mea tocmai a intentat divorţul. Nu am avut niciun indiciu că ar fi fost nefericită în căsnicie.”   „Asistenta socială mi-a spus că fiul meu consumă cocaină de trei ani. Nu aveam nicio idee că are o problemă cu drogurile.”   „Mă certam cu tipul ăsta şi dintr-odată m-a lovit. Nici n-am văzut lovitura venind.”   „Credeam că şeful meu este destul de mulţumit de rezultatele mele profesionale. Nu mi-aş fi imaginat că o să mă dea afară.”   Acestea sunt doar câteva exemple de oameni care nu au învăţat cum să observe eficient lumea din jurul lor. În realitate, afirmaţiile lor nu sunt deloc surprinzătoare. De fapt, nici în copilărie, şi nici în timpul trecerii la viaţa adultă, nu ne învaţă nimeni cum să observăm indiciile nonverbale ale comportamentului celorlalţi. Nu se fac cursuri speciale nici în şcoala elementară, nici în liceu sau facultate pentru a învăţa „cunoaşterea situaţională”. Cei mai norocoşi învaţă singuri să devină observatori din ce în ce mai buni. Ceilalţi pierd un volum incredibil de informaţii utile care i-ar putea ajuta să evite problemele şi le-ar putea face viaţa mai frumoasă, fie în sfera relaţiilor romantice, a celor de serviciu sau de familie. Din fericire, observarea este o abilitate care poate fi învăţată. Nu trebuie să mergem prin viaţă legaţi la ochi. Mai mult chiar, fiind o abilitate, o putem îmbunătăţi printr-o pregătire corespunzătoare şi prin practică. Dacă pentru dumneavoastră observarea atentă este o provocare prea mare, nu disperaţi. Puteţi trece peste această dificultate dacă sunteţi dispuşi să consacraţi timp şi efort pentru a observa lumea din jur din ce în ce mai conştiincios. Trebuie să faceţi din observarea concertată un mod de viaţă. A conştientiza ce se întâmplă în jur nu este un act pasiv. Este un comportament conştient, deliberat, pentru dobândirea căruia este nevoie de efort, energie şi concentrare, la fel cum pentru păstrarea abilităţilor se cere o practică permanentă. Observaţia poate fi asemănată cu un muşchi, care devine din ce în ce mai puternic prin folosire şi se atrofiază dacă nu mai este întrebuinţat. Exersaţi-vă „muşchiul” observaţiei şi veţi descifra mult mai eficient ceea ce se petrece în preajma dumneavoastră. Când vorbesc despre observarea concertată, vă cer să folosiţi toate simţurile, nu doar pe cel al văzului. Ori de câte ori intru în apartamentul meu, respir adânc. Dacă lucrurile nu „miros” normal, devin atent. Odată am detectat un miros remanent de fum de ţigară când m-am întors acasă dintr-o călătorie. Nasul m-a alertat despre un posibil pericol înainte ca ochii să poată scana apartamentul. S-a dovedit că un băiat din personalul de întreţinere al blocului venise să repare o ţeavă, iar mirosul de fum din hainele şi pielea lui plutea încă în aer şi după câteva ore. Din fericire, era un intrus bine-venit, dar ar fi putut fi şi un hoţ ascuns în camera alăturată. Ideea este că, folosindu-mi toate simţurile, am putut să-mi evaluez corect mediul şi să contribui la propria mea siguranţă.   Legea 2: Observarea în context este cheia înţelegerii comportamentului nonverbal.   Când încercaţi să interpretaţi comportamentul nonverbal în situaţii reale de viaţă, cu cât vă daţi seama mai bine de contextul în care se întâmplă, cu atât mai corect veţi prinde semnificaţia. De exemplu, după un accident în trafic, mă aştept ca oamenii să fie în stare de şoc şi să umble de colo-colo cu privirea pierdută. Mă aştept să le tremure mâinile şi chiar să ia decizii nepotrivite, cum ar fi să se îndrepte către maşinile care se apropie pe partea carosabilă. (Din acest motiv agenţii de circulaţie vă cer uneori să rămâneţi în maşină.) De ce se întâmplă aşa? După un accident, oamenii suferă de efectele scoaterii din funcţiune a „părţii raţionale” a creierului de către regiunea numită sistem limbic. Prin urmare apar comportamente precum tremurături, dezorientare, nervozitate, disconfort. În acest context, astfel de acţiuni sunt aşteptate, confirmând stresul provocat de accident. În timpul unui interviu de angajare, mă aştept de la candidaţi să fie timoraţi la început, iar apoi nervozitatea să se disipeze. Dacă reapare când pun anumite întrebări, încep să mă întreb de ce aceste comportamente nervoase sunt prezente din nou.   Legea 3: învăţaţi să recunoaşteţi şi să decodificaţi comportamentele nonverbale care sunt universale.   Anumite comportamente nonverbale sunt considerate universale pentru că sunt realizate în mod asemănător de majoritatea oamenilor. De exemplu, când cineva îşi strânge buzele în aşa fel încât aproape nu se mai văd, este un semn clar că este tulburat şi că ceva este în neregulă. Acest gest de comprimare a buzelor este unul dintre indiciile universale pe care le voi descrie în capitolele care urmează (vezi caseta 4). Cu cât veţi recunoaşte şi veţi interpreta corect mai multe dintre aceste elemente nonverbale universale, cu atât veţi fi mai eficienţi în evaluarea gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor celor din jur.   Legea 4: învăţaţi să recunoaşteţi şi să decodificaţi comportamente nonverbale particulare.   Elementele nonverbale universale constituie un grup de indicii – aceleaşi pentru toată lumea. Există şi alt tip de indicii corporale numite elemente nonverbale particulare, care pot fi semne unice, specifice unei anumite persoane. În încercarea de a identifica semnele nonverbale particulare va trebui să căutaţi modele (tipare) comportamentale la oamenii cu care comunicaţi regulat (prieteni, familie, colegi, persoane care vă furnizează servicii şi produse). Cu cât cunoaşteţi mai bine fiecare individ sau cu cât petreceţi mai mult timp în preajma Caseta 4: O STRÂNGERE DIN BUZE NE-A PERMIS SALVAREA A MILIOANE DE DOLARI   Indiciile universale oferite de buze m-au ajutat foarte mult în timpul unei sesiuni de consultanţă pentru o companie britanică navală. Clientul meu englez m-a rugat să asist la negocierile unui contract cu o importantă corporaţie multinaţională care trebuia să-i echipeze navele. Am fost de acord şi am sugerat ca acel contract propus să fie prezentat punct cu punct, să fie agreat de ambele părţi pe fiecare clauză şi abia apoi să continuăm tratativele. Doar în acest fel aş fi putut să-l urmăresc îndeaproape pe negociatorul corporaţiei pentru a scoate la iveală orice element nonverbal ce putea furniza informaţii preţioase clientului meu. „O să-ţi pasez o notă dacă observ ceva care solicită atenţia ta”, i-am spus clientului meu şi apoi am urmărit ambele părţi în timp ce revizuiau contractul, clauză cu clauză. Nu am avut mult de aşteptat până la apariţia unui indiciu important. La citirea unei clauze contractuale ce detalia echiparea unei anumite părţi a vasului – o fază de construcţie care implica milioane de dolari –, negociatorul şef de la corporaţia multinaţională şi-a încreţit buzele, un indiciu clar că ceva din acea parte contractuală nu era pe placul său. I-am pasat un bileţel clientului meu, atrăgându-i atenţia asupra clauzei respective din contract care părea problematică şi care trebuia revăzută şi discutată cu mare grijă în timp ce eram cu toţii la masa negocierii. Prin confruntarea acestei situaţii şi concentrarea asupra detaliilor clauzei în cauză, cei doi negociatori au reuşit să finalizeze o înţelegere faţă în faţă, care în final l-a salvat pe clientul meu de pierderea a 13,5 milioane de dolari. Gestul de nemulţumire al negociatorului (încreţirea buzelor) a fost elementul cheie pentru evidenţierea problemei care după aceea a fost rezolvată imediat şi eficient.   sa, cu atât vă va fi mai uşor să descoperiţi aceste informaţii, deoarece veţi avea o bază mare de date pe care să vă fundamentaţi aprecierea. De exemplu, dacă observaţi că băiatul dumneavoastră adolescent se scarpină în cap şi îşi muşcă buzele când vorbeşte despre un test, acestea pot fi elemente nonverbale particulare sigure, care vă dezvăluie emotivitatea sau lipsa lui de pregătire. Nu încape îndoială că fac parte din comportamentul lui de gestionare a stresului şi le veţi mai vedea repetându-se, pentru că „cel mai bun mijloc de anticipare al comportamentului viitor este comportamentul din trecut”.   Legea 5: Când comunicaţi cu ceilalţi, încercaţi să stabiliţi elementele lor nonverbale de bază.   Pentru a putea stabili care sunt elementele nonverbale de bază ale oamenilor pe care-i întâlniţi în mod regulat, trebuie să observaţi cum arată aceştia de obicei, cum stau, cum îşi ţin mâinile, care este poziţia obişnuită a picioarelor, ţinuta corpului şi expresiile faciale (vezi figurile 1 şi 2), felul în care înclină capul şi chiar locurile în care îşi aşază lucrurile sau felul în care le ţin, cum ar fi o geantă de exemplu. Trebuie să fiţi pregătiţi să faceţi diferenţa dintre mina lor „normală” şi mina lor „stresată”. A nu avea o bază de plecare vă pune în aceeaşi situaţie cu a părinţilor care nu se uită în gâtul copiilor decât când aceştia sunt bolnavi. Când sună la telefon doctorul şi încearcă să-i descrie starea acestuia, nu au niciun reper de comparaţie, deoarece nu s-au uitat niciodată în gâtul copilului când era sănătos. Examinând ceea ce este normal, începem să recunoaştem şi să identificăm ceea ce este anormal. Chiar şi după o singură întâlnire cu cineva, ar trebui să încercaţi să remarcaţi „poziţia de început” a sa din primele momente. Stabilirea comportamentului de bază al unei persoane este esenţială, deoarece vă permite să determinaţi eventualele devieri, extrem de importante şi care vă pot oferi multe informaţii (vezi caseta 5).   Legea 6: întotdeauna încercaţi să priviţi oamenii pentru a extrage indicii multiple – comportamente care pot fi grupate sau se succed.   Acurateţea în „citirea” oamenilor poate fi sporită când observaţi indicii multiple sau grupuri de semne pe care să vă puteţi baza. Aceste semnale lucrează împreună precum părţile unui puzzle. Cu cât aveţi mai multe piese din puzzle, cu atât cresc şansele de a le pune laolaltă şi a descoperi imaginea de ansamblu. Pentru a ilustra o astfel de situaţie, dacă văd un competitor într-o negociere care prezintă o serie de elemente nonverbale indicatoare de stres, urmate imediat de gesturi de calmare, pot spune cu certitudine că acea persoană negociază de pe o poziţie slabă.   Legea 7: Este important să căutaţi schimbările de comportament ale unei persoane care pot semnala modificări în gânduri, emoţii, interese sau intenţii.   Schimbările bruşte în comportamentul cuiva ne pot ajuta să înţelegem cum interpretează această persoană informaţia sau cum se adaptează la evenimentele emoţionale. Un copil care se arată încântat la auzul posibilităţii de a intra într-un parc de distracţii îşi va schimba comportamentul imediat ce va afla că locul este închis. Adulţii sunt la fel. De câte ori primim veşti rele la telefon sau vedem ceva ce ne afectează, corpul nostru reflectă imediat schimbarea. Modificările în comportamentul oamenilor le pot scoate la iveală interesul sau intenţiile în anumite circumstanţe. Observarea lor cu Atenţie vă permite să   Caseta 5: TOTUL ESTE RELATIV   Imaginaţi-vă pentru un moment că sunteţi părintele unui copil de 8 ani care îşi aşteaptă rândul pentru a-şi saluta rudele la o reuniune cu toată familia. Deoarece este un ritual anual, aţi stat alături de el în numeroase ocazii în timp ce-şi aştepta rândul să-i întâmpine pe toţi. Niciodată nu a ezitat să alerge şi să ofere membrilor familiei o îmbrăţişare. Totuşi, de data aceasta, când a venit rândul să-l îmbrăţişeze pe unchiul Harry, el stă pe loc de parcă ar fi îngheţat. — Ce se întâmplă? îi şoptiţi, împingându-l înaintea unchiului care aşteaptă. Fiul dumneavoastră nu spune nimic, dar este reticent să răspundă la îndemn. Ce ar trebui să faceţi? Lucrul cel mai important în acest caz este să observaţi o deviere de la comportamentul de bază. În trecut, nu a ezitat niciodată să-şi îmbrăţişeze unchiul. De ce şi-a schimbat comportamentul? Reacţia sa „îngheţată” sugerează că se simte ameninţat sau că are un sentiment negativ. Poate nu există niciun motiv justificat pentru temerea sa, dar pentru un părinte care este un atent observator, tot apare un semnal de alarmă. Devierea comportamentului fiului de la cel anterior sugerează că ceva negativ s-a petrecut între el şi unchi de la ultima întâlnire. Poate fi o simplă ciocnire de opinii, o ciudăţenie a celui mic sau o reacţie a sa la tratamentul preferenţial faţă de ceilalţi nepoţi. Însă acest comportament poate indica şi ceva mult mai sinistru. Este de reţinut faptul că schimbarea comportamentului de bază sugerează că ceva este în neregulă, iar în acest caz, probabil sugerează o atenţie sporită.   preziceţi evoluţia lucrurilor, oferindu-vă clar un avantaj – mai ales dacă acea acţiune v-ar putea răni pe dumneavoastră sau pe alţii (vezi caseta 6).   Legea 8: învăţarea detectării semnalelor nonverbale false sau mincinoase este de asemenea esenţială.   Abilitatea de a face diferenţa între indiciile autentice şi cele înşelătoare cere practică şi experienţă. Presupune nu numai o observare concertată, dar şi o Caseta 6: NASUL VĂ POATE DESCONSPIRA   Printre cele mai importante semne nonverbale despre gândurile unei persoane sunt schimbările în limbajul corpului, care reprezintă indicii de intenţie. Aceste comportamente dezvăluie ceea ce urmează să facă o persoană şi oferă unui observator competent timp suplimentar pentru a se pregăti să prevină o acţiune înainte ca ea să se realizeze. Un exemplu personal despre cât este de important să observi schimbările în comportamentul oamenilor – mai ales când implică semnale de intenţie – este legat de o încercare de jaf într-un magazin în care lucram. În această situaţie, am observat la o persoană care stătea lângă casa de marcat un comportament care mi-a atras atenţia, deoarece părea că nu are niciun motiv să stea acolo; nu aştepta la rând şi nu cumpărase nimic. Mai mult, tot timpul cât a stat acolo, ochii i-au fost fixaţi pe casa de marcat. Dacă ar fi rămas pur şi simplu tăcut în acelaşi loc, mi-aş fi pierdut până la urmă interesul şi mi-aş fi îndreptat atenţia în altă parte. Dar, în timp ce-l observam, comportamentul său s-a modificat. Concret, nările au început să-i freamăte, semn că avea nevoie de mai mult oxigen înainte de a trece la acţiune. Am ghicit care urma să fie acţiunea, cu o secundă înainte de a se întâmpla. N-am avut decât o secundă pentru a da alarma. I-am strigat casierului: „Fii atent!”. În acelaşi timp s-au întâmplat trei lucruri diferite: 1) casierul tocmai înregistrase o vânzare, deschizând sertarul casei de marcat; 2) omul de lângă casa de marcat s-a aruncat şi a întins mâna spre sertar pentru a lua banii; şi 3) alertat de strigătul meu, casierul i-a prins mâna şi i-a răsucit-o, făcându-i să scape banii şi să fugă din magazin. Dacă nu aş fi observat indiciul de intenţie, sunt sigur că ar fi reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul. Întâmplarea a făcut ca respectivul casier să fi fost tatăl meu, care administra un mic magazin cu articole de menaj, în 1974 în Miami. Eu lucram acolo pe timpul verii.   evaluare corectă. În capitolele următoare, vă voi învăţa să sesizaţi diferenţele subtile dintre acţiunile persoanelor, care vă pot indica dacă atitudinea lor este sinceră sau nu, sporindu-vă şansele de a „citi” cât mai corect persoana cu care comunicaţi.   Legea 9: Diferenţierea între starea de confort psihic şi cea de disconfort vă va ajuta să vă concentraţi pe cele mai importante indicii pentru decodificarea comunicării nonverbale.   După ce am studiat în cea mai mare parte a vieţii mele comportamentul nonverbal al oamenilor, am înţeles că sunt două aspecte principale care trebuie căutate şi urmărite cu atenţie: starea de confort psihic şi cea de disconfort. Acestea sunt fundamentale pentru stilul în care predau eu comunicarea nonverbală. Învăţând cum să citim corect semnalele de confort şi disconfort ale celorlalţi, vom descifra mai uşor ce ne spun cu adevărat corpurile şi minţile lor. Dacă nu sunteţi siguri de semnificaţia unui comportament, întrebaţi-vă dacă pare o atitudine ce ilustrează confortul (de exemplu, mulţumire, fericire, relaxare) sau disconfortul (neplăcere, nefericire, stres, anxietate, tensiune). În cele mai multe cazuri veţi putea încadra comportamentele observate în una dintre aceste două categorii (confort sau disconfort).   Legea 10: Când îi observaţi pe ceilalţi, fiţi discreţi.   Interpretarea comportamentului nonverbal vă cere să observaţi oamenii cu atenţie şi să le decodificaţi corect mesajele. Totuşi, nu cred că aveţi intenţia ca atunci când îi observaţi să vă arătaţi pe faţă intenţiile. La început, când încearcă să detecteze semnele nonverbale, mulţi oameni tind să se holbeze la ceilalţi. O astfel de observare exagerată este de evitat. Ideal ar fi să exersaţi observarea fără că ei să-şi dea seama, cu alte cuvinte, nu atât de evident. Străduiţi-vă să vă perfecţionaţi abilităţile şi veţi ajunge în situaţia în care eforturile vă vor fi încununate de succes, iar mijloacele de observare vor fi discrete. Totul ţine de practică şi perseverenţă. Vi s-a prezentat până acum partea dumneavoastră de parteneriat, cele 10 legi pe care trebuie să le urmaţi pentru decodificarea cu succes a comunicării nonverbale. Întrebarea care se pune acum este: „Ce fel de semnale nonverbale să urmăriţi şi ce informaţii importante dezvăluie ele?” Aici intervine rolul meu. Identificarea comportamentelor nonverbale esenţiale şi a semnificaţiei lor   Corpul omenesc este capabil să ofere mii de „semnale” nonverbale sau mesaje. Care sunt cele mai importante şi cum putem să le decodificăm? Problema este că s-ar putea să aveţi nevoie de o viaţă întreagă de observaţii, evaluări şi validări pentru a identifica şi a interpreta corect comunicarea nonverbală. Din fericire, cu ajutorul unor cercetători dedicaţi şi pe baza experienţei mele concrete ca expert FBI în comportamentul nonverbal, putem avea o abordare mai directă care să vă sprijine în acest demers. Am identificat deja comportamentele nonverbale extrem de importante, aşa încât veţi putea pune imediat în aplicare aceste informaţii unice. Am elaborat şi o paradigmă sau un model care înlesneşte descifrarea indiciilor nonverbale. Chiar dacă veţi uita semnificaţia exactă a unui anumit semnal nonverbal, tot veţi putea să-l descifraţi. În paginile următoare veţi citi anumite informaţii despre comportamentul nonverbal care nu au fost dezvăluite în nicio altă carte despre limbajul corpului (inclusiv exemple de indicii nonverbale folosite de FBI pentru rezolvarea unor cazuri). Unele informaţii vă vor suprinde. De exemplu, dacă ar fi să alegeţi „cea mai sinceră” parte a corpului unei persoane - care îi poate dezvălui sentimentele sau intenţiile reale – ce anume aţi selecta? încercaţi să ghiciţi. După ce vă voi da răspunsul, veţi şti unde să vă uitaţi mai întâi atunci când vreţi să aflaţi ce gândeşte, ce simte sau ce intenţionează un asociat în afaceri, un membru al familiei, un prieten sau chiar un străin. O să vă explic şi baza fiziologică a comportamentului nonverbal, rolul creierului în cadrul comunicării nonverbale. Vă voi dezvălui adevărul despre detectarea minciunii, aşa cum niciun alt agent de contraspionaj n-a mai făcut-o până acum. Cred cu tărie că aflarea bazelor biologice ale limbajului corpului vă va ajuta să înţelegeţi felul în care funcţionează şi de ce este un factor atât de puternic de identificare a gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor. De aceea, încep următorul capitol cu prezentarea miraculosului organ care este creierul, arătându-vă cum controlează acesta fiecare aspect al limbajului nostru corporal. Dar, înainte de a face acest lucru, vă voi împărtăşi o observaţie personală privind validitatea folosirii limbajului corpului pentru înţelegerea şi decodificarea comportamentul uman.  

Cuvânt înainte Dr. Buckner Fanning subliniază faptul că o parabolă este o povestire simplă cu un înţeles complex. Şi ne împărtăşeşte următoarea parabolă, preluată direct din benzile desenate ale lui Charles Schulz cu personajele „arahide”. Primul cadru înfăţişează o noapte întunecată; căţelul Snoopy stă în căsuţa lui. Se duce la uşa din faţă a lui Charlie Brown şi o loveşte cu laba. Charlie Brown se uită pe fereastră şi spune: „Iar te simţi singur?” În următorul cadru, Charlie Brown şi Snoopy se plimbă împreună, iar Charlie îi spune căţelului: „E un simţământ îngrozitor, nu-i aşa?” În următoarea imagine, sunt amândoi în pat, cu păturile trase, iar Charlie Brown încearcă să-şi îmbărbăteze tovarăşul deprimat, spunând: „Te trezeşti în toiul nopţii şi totul pare lipsit de speranţă. Eşti complet singur.” Snoopy îşi trage şi mai mult pătura peste cap. Charlie Brown spune: „Te întrebi ce sens are de fapt viaţa şi de ce eşti aici. Oare îi pasă cuiva cu adevărat? Priveşti ţintă în întuneric şi te simţi complet singur.” În ultimul cadru, Snoopy se uită la Charlie Brown şi întreabă tânjind: „Avem prăjituri de noapte?” Din când în când, cu toţii avem nevoie de „prăjituri de noapte”. Scopul acestei cărţi este să vă ofere nişte „prăjituri de noapte” şi să vă convingă să le dăruiţi şi altora. „Prăjiturile de noapte” sunt în esenţă încurajări sau interludii plăcute care pot produce o schimbare în viaţa oamenilor. Dicţionarul american al limbii engleze, Noah Webster 1828 (la care mă voi referi de mai multe ori în această carte) defineşte schimbarea ca fiind „faptul de a da unui lucru altă formă, alt aspect; modificare, transformare”. A produce înseamnă a face ceva ce nu exista înainte, a crea, a înfiinţa. Uneori veţi produce o schimbare în moduri neaşteptate şi inexplicabile. În timp ce citiţi aceste parabole şi aplicaţiile lor, vă veţi spune adesea: „Dacă el poate, atunci pot şi eu”, „Dacă ea poate, pot şi eu.” Este primul pas în a produce o schimbare. Îmi place foarte mult povestea despre o clasă de sociologie care a studiat peste 200 de băieţi, majoritatea originari din centrul oraşului Baltimore, Maryland. În urma studiului, studenţii au ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la fiecare dintre băieţi: „N-are nicio şansă.” Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, un alt profesor de sociologie a întreprins un studiu de urmărire şi a reuşit să găsească 180 din cei 200 de băieţi. Dintre aceştia, 176 deveniseră medici, avocaţi, oameni de afaceri de succes etc. Când au fost întrebaţi cum de au reuşit să răstoarne prezicerile legate de viitorul lor, răspunsul tuturor a fost în esenţă acelaşi: „Am avut o profesoară…” Profesorul de sociologie a dat de urma ei şi a întrebat-o cum reuşise să aibă o asemenea influenţă asupra atâtor tineri. Ea pur şi simplu a zâmbit şi a spus: „îi iubeam pe băieţii aceia.” Speranţa mea este că prin această carte veţi intra în contact cu dragostea celor despre care vă vorbesc şi cu ceea ce au însemnat poveştile lor pentru atâţia oameni. Dacă puneţi în aplicare cele învăţate şi îmi împărtăşiţi povestea voastră e posibil să o regăsiţi într-o viitoare carte.   Introducere Această carte îşi propune câteva obiective clare. În primul rând, după cum o spune şi titlul ei, doreşte să vă ofere un cuvânt zilnic de încurajare, care este combustibilul speranţei. De asemenea, vă va oferi motive pentru a zâmbi şi, uneori, chiar pentru a izbucni într-un râs sănătos. Fiecare pagină este destinată a împlini o nevoie a voastră, care poate că astăzi nu e evidentă, dar se va manifesta la un moment dat în viaţa fiecăruia. Firmele pot folosi pagini din această carte pentru a organiza întruniri de vânzări, şedinţe de personal sau întruniri de departament. La aceste scurte întâlniri, cineva poate să citească sau să explice povestea şi oamenii pot face schimb de idei despre cum se aplică acele concepte în situaţia respectivă. Soţii şi soţiile îşi pot citi cartea unul altuia, la micul dejun sau la cină, creând astfel o mai mare apropiere între ei. Profesorii o pot împărtăşi elevilor, iar în unele companii se pot face copii pentru a le înmâna fiecărui angajat. Oameni de toate profesiile pot împărtăşi pasajele preferate prietenilor sau membrilor familiei care au nevoie de un cuvânt de încurajare. Pe scurt, aceste mesaje pot fi folosite în multe feluri pentru a vă încuraja pe voi înşivă şi pe alţii. Într-o lume atât de negativă, sunt convins că zilnic avem nevoie de ceva care să ne învingă negativismul. Cred că veţi găsi cuvinte de încurajare care vor produce o schimbare în viaţa voastră. Vă invit nu doar să citiţi cartea, ci să o disecaţi pagină cu pagină. Vă sugerez să ţineţi un pix la îndemână şi să însemnaţi anumite gânduri şi idei. Astfel, când veţi avea ocazia sa folosiţi o povestire, un exemplu, o ilustrare sau o glumă, banca voastră de date va fi pregătită. Cu siguranţă că ultimele gânduri pe care le depanăm în minte chiar înainte de a adormi au o influenţă asupra noastră. Aşadar, chiar înainte de a merge seara la culcare, citiţi unul dintre aceste mesaje şi concentraţi-vă asupra lui. Dacă v-aţi uitat la ştirile de seară, aţi face bine să citiţi mai multe pagini şi să meditaţi la cele citite înainte de a stinge lumina.   Urmează liderul Experienţa este un profesor dur. Întâi să testul, apoi predă lecţia.   Sunt primul care recunoaşte că oile nu sunt cele mai inteligente creaturi de pe pământ, dar uneori mă întreb ce se poate spune despre unii dintre noi, oamenii. Când păstorii vor să-şi ducă turma de pe o păşune pe alta, dacă e vreun obstacol pe drum, lasă o capră să deschidă drumul şi aceasta va sări peste obstacol. Oile o vor urma în mod conştiincios. Şi mai interesant este că dacă dau la o parte obstacolul, oile vor continua să sară ca şi cum acesta ar fi încă acolo. Într-o oarecare măsură, oamenii sunt  la fel. La Kuala Lumpur, în Malaezia, s-a organizat un cros pe o distanţă de 11 km. După două ore de la începerea cursei, la locul de sosire nu se vedea niciun alergător, aşa că organizatorii s-au gândit că poate s-a întâmplat ceva. S-au urcat în automobile şi au pornit în căutarea alergătorilor; i-au descoperit la cel puţin 10 km distanţă, alergând într-o direcţie greşită. De fapt, unii dintre ei parcurseseră deja peste 16 km. A. J. Rogers, unul dintre organizatorii cursei, a declarat că, aparent, încurcătura s-a produs când alergătorul aflat în frunte a luat-o în direcţie greşita la al cincilea punct de control, iar restul alegătorilor l-a urmat. John Maxwell din San Diego, California, spune că pe parcursul vieţii sale, un om obişnuit influenţează, direct sau indirect, zece mii de alţi oameni. Cei aflaţi în poziţii de conducere influenţează cu mult mai mulţi. Iată motivul pentru care conducerea presupune o imensă responsabilitate – aceea de a te asigura că te îndrepţi în direcţia potrivită, că hotărârile pe care le iei sunt bazate pe voinţă şi că ai ales un drum bun. Când iei o decizie, aceasta va influenţa, direct sau indirect, nenumărate alte persoane. Deciziile potrivite luate de persoanele potrivite pot avea o influenţă pozitivă asupra oamenilor, aşa că… luaţi decizii bune.   N-o vei lua niciodată înaintea altora atâta vreme cât încerci să fii chit cu ei. Ambiţia – bună sau rea? Problema este lipsa unui scop, nu lipsa de timp. Cu toţii avem 24 de ore pe zi.   Am convingerea că ambiţia, alimentată de compasiune, înţelepciune şi integritate, este o forţă însemnată care ne conduce spre mai bine. Va pune în mişcare forţa întreprinzătoare şi va deschide uşa posibilităţilor pentru tine şi pentru mii de alţi oameni. Dar când e alimentată cu lăcomie şi dorinţă de putere, ambiţia e o forţă distructivă care, în cele din urmă, poate produce un rău ireparabil celui care o nutreşte şi celor din preajma sa. A spune că ambiţia ne poate înălţa sau distruge este mai mult decât un simplu clişeu. Ambiţia ne înalţă arunci când auzim cuvintele lui Henry Van Dyke, care a spus: „Există o ambiţie mai măreaţă decât aceea de a sta cu fruntea sus. Este ambiţia de a te apleca şi a ridica omenirea puţin mai sus.” George Matthew Adams a remarcat că „cel mai sus ajunge acela care-l ajută pe un altul să urce”. John Lubbock a spus-o în felul următor: „Să faci ceva, oricât de neînsemnat, pentru ca oamenii din jur să devină mai fericiţi şi mai buni este cea mai mare ambiţie, cea mai înălţătoare speranţă ce poate însufleţi o fiinţă umană.” În timpul copilăriei petrecute în Yazoo City, Mississippi, i-am auzit deseori pe mama mea şi pe bărbatul pentru care lucram la băcănie cum descriau pe cineva prin cuvintele: „Este un tânăr extrem de ambiţios” sau „Are foarte multă ambiţie.” După tonul vocii, se vedea că apreciau foarte mult această trăsătură a persoanei. Am înţeles implicit că era vorba de ambiţie alimentată de compasiune, înţelepciune şi integritate. Pe de altă parte, deseori i-am auzit spunând: „E un om drăguţ, dar n-are niciun pic de ambiţie.” Din punctul meu de vedere, faptul că oamenii care au o aptitudine – inclusiv cei care citesc aceste cuvinte – şi nu o folosesc reprezintă una din realele tragedii ale vieţii. Binecunoscuta butadă din medicină „Funcţia creează organul” este cum nu se poate mai adevărată. Pe scurt, ambiţia, alimentată de compasiune şi de un scop, poate fi o forţă însemnată care ne conduce spre mai bine.   „Acolo era atât de frig”, spune un om, „încât flacăra lumânării a îngheţat şi n-am putut s-o mai stingem.” „Asta nu-i nimic”, spuse celălalt. „Acolo unde eram noi, cuvintele ne ieşeau din gură sub forma unor bucăţele de gheaţă şi a trebuit să le prăjim ca să înţelegem despre ce vorbeam.” (revista Courier Journal) De la fiică de dijmaş la rector universitar Toţi suntem modelaţi de aşteptările celorlalţi. Trăim la nivelul a ceea ce cred ceilalţi despre noi şi despre posibilităţile noastre. De fapt, ceea ce cred alţii despre noi este deseori mai important şi ne influenţează mai puternic decât ceea ce credem noi înşine.   Mama mea avea o vorbă: „De vreme ce lăstarul e strâmb, copacul va creşte.” Cred că Ruth Simmons, noul rector al faimosului Smith College din Massachusetts, este exemplul clasic care susţine adevărul acestei afirmaţii. De asemenea, este o personificare a Visului American şi o dovadă vie că acesta n-a pierit şi e bine sănătos în America. În copilărie, doamna Simmons i-a spus unei colege că într-o zi va fi rector universitar. Era o afirmaţie remarcabilă din partea celui de-al doisprezecelea copil al unui dijmaş din Texas. Pe-atunci nu ştia că avea să fie vorba despre una dintre cele mai respectate şcoli din ţară. Ea este prima femeie americană de culoare ajunsă în fruntea unui colegiu sau a unei universităţi de prestigiu. Cum femeile rector – în special cele de culoare – sunt un lucru destul de rar, haideţi să vedem ce s-a întâmplat. Majoritatea povestirilor despre succes încep cu părinţii, în acest caz cu mama. Aceasta accentua cât de important este să ai caracter şi tărie morală şi să preţuieşti „anumite lucruri legate de felul în care îi tratezi pe oameni”. Apoi, dra Simmons a spus: „M-am străduit mult în tot ce făceam, dar asta nu fiindcă voiam să iau note bune… nu fiindcă aş fi căutat apreciere sau bogăţie… ci fiindcă aşa am fost învăţată.” Medicul Ross Campbell spune că 80% din caracterul unui copil este deja format la vârsta de 5 ani şi povestea drei Simmons pare să confirme acest lucru. Comitetul de selecţie de la Smith College a subliniat faptul că dra Simmons n-a fost selectată fiindcă era o femeie de culoare. Peter Rose, un membru al comitetului, a afirmat: „Am dorit să avem la dispoziţie o gamă cât mai largă de opţiuni, pentru a putea selecta cea mai bună persoană. Ceea ce ne-a făcut să ne hotărâm a fost tăria acestei femei. Performanţele ei academice extraordinare. Forţa personalităţii ei.” Permiteţi-mi să vă sugerez că dacă vă educaţi copiii în spiritul unor valori morale puternice, ca familia Simmons, e posibil să creşteţi un viitor rector universitar!   Mama se plângea de ameţeli, aşa că tata a dus-o la doctor pentru o consultaţie. A terminat devreme, s-a dus la cumpărături şi apoi i-a spus tatei: „Acum că mi-am cumpărat o pălărie nouă mă simt mult mai bine.” „Bun”, spuse tata. „Eşti îmbrăcată din cap până-n picioare şi nu mai ai ameţeli.” (trimisa la Reader’s Digest de Betty Booher Jones) Puterea cuvântului Un comitet este un grup de persoane care separat nu pot face nimic, dar care se întrunesc şi hotărăsc că nu e nimic de făcut. Guvernatorul Alfred Smith Deseori devenim atât de pragmatici încât nu mai reuşim să fim eficienţi. Cu ani în urmă, redactorul-şef de la Dallas Morning News le-a atras atenţia redactorilor rubricilor de sport că nu e bine să folosească diminutivul „Bill” în loc de William şi „Charlie” în loc de Charles. Luând-o ad litteram, unul dintre aceşti redactori, pe vremea când Doak Walter de la Southern Methodist University era în plină glorie, a scris despre un meci important. În articolul lui, spunea că în cel de-al treilea sfert Doak Walter a părăsit jocul cu un „Charles horse”[1]. Cred că sunteţi de acord cu mine că povestea şi-a pierdut o parte din înţeles fiindcă s-a folosit „Charles horse”. Poate cea mai mare absurditate este cea relatată într-un articol dintr-o publicaţie naţională, în care autorul povesteşte ce s-a întâmplat când a pus calculatorul să analizeze discursul lui Lincoln de la Gettysburg. Întâmplător, discursul conţinea 362 de cuvinte, dintre care 302 de o singură silabă. Este un discurs simplu şi direct, dar plin de forţă şi foarte eficient. Însă calculatorul a făcut câteva recomandări despre cum ar fi trebuit să fie ţinut de fapt discursul. De exemplu, calculatorul a decis că expresia „peste opt decenii” e prea vagă şi a sugerat „peste 80 de ani”. Eficienţa în ceea ce priveşte precizia este evidentă, dar şi mai evidentă este pierderea în ceea ce priveşte efectul, forţa, drama şi pasiunea. Când Lincoln a spus „Suntem implicaţi într-un mare război civil”, calculatorul a pus întrebarea dacă este justificat cuvântul „mare”. Şi asta în ciuda faptului că naţiunea a înregistrat 646.392 de victime, dintre care 364.511 morţi. Calculatorul a declarat că frazele erau prea lungi şi a criticat afirmaţia „că nu vom putea uita niciodată ce s-a întâmplat la Gettysburg” ca fiind negativă. Cred că suntem cu toţii de acord că elocvenţa şi caracterul dramatic, împreună cu pasiunea, logica şi bunul-simţ, sunt mult mai eficiente în a-i inspira pe oameni să facă lucruri măreţe decât precizia tehnică. Gândiţi-vă la asta. Ştiind ce putere au cuvintele, folosiţi-le cu atenţie. Veţi face foarte multe pentru omenire.   În toiul iernii, la staţia meteorologică soseşte o notă: „Tocmai am îndepărtat de pe alee un metru de cer parţial noros.” Aspectul contează Oamenii umili nu se gândesc că sunt mai prejos decât alţii; pur şi simplu se gândesc la ei înşişi mai puţin decât alţii.   Conform unui studiu recent, felul în care arătăm are o influenţă directă asupra salariului. Cercetătorii au studiat datele de angajare pentru 7.000 de adulţi. Au împărţit grupul în trei categorii, după înfăţişare, apoi au comparat salariile celor cu posturi similare din fiecare categorie. Cei cu o înfăţişare socotită sub medie câştigau mai puţin decât cei din categoria medie. Cei apreciaţi ca având o înfăţişare medie câştigau mai puţin decât cei cu o înfăţişare mai plăcută decât media. Aspectul se referă la multe lucruri. Stilul şi caracterul ordonat al îmbrăcăminţii, strălucirea pantofilor, dungile de la cămaşă, culorile pe care le porţi şi o sumedenie de alte lucruri influenţează evaluarea înfăţişării tale. Contează şi felul în care vă coafaţi, machiajul şi toate elementele legate de îngrijirea personală. Însă cel mai important factor este zâmbetul, urmat îndeaproape de atitudine şi de simţul umorului. Un bun simţ al umorului şi o atitudine pozitivă sunt deosebit de importante atunci când urci pe treptele cele mai înalte din lumea afacerilor. Adevărul este că oamenii sunt promovaţi de oameni. Există multe dovezi că dintre oamenii cu aceleaşi aptitudini profesionale, îl vom alege pe cel care ne place şi nu pe cel faţă de care avem o atitudine neutră sau negativă. Întrebarea este: „De cine ne place?” Cred că veţi fi de acord că oamenii simpatici, veseli şi optimişti au mai multe şanse să fie plăcuţi decât cei înclinaţi spre o atitudine severă sau chiar negativă. La fel de adevărat este că o persoană veselă şi optimistă va face mai multă treabă şi va obţine mai multă cooperare din partea tovarăşilor săi de lucru decât o persoană negativistă. E o chestiune de natură practică: patronii îi caută pe cei care „corespund”, fac mai multă treabă şi sunt nişte oameni plăcuţi. Aşadar, fie ca hainele cele mai bune să fie însoţite întotdeauna de un zâmbet, o atitudine extraordinară şi simţul umorului. Încercaţi şi pot să pun pariu că vă veţi alătura celor cu un salariu şi un succes în viaţă deasupra mediei. Urmaţi-mi sfatul.   Un optimist crede că paharul este pe jumătate plin; un pesimist crede că paharul este pe jumătate gol. Un realist ştie că dacă stă prin preajmă, până la urmă oricum va trebui să spele paharul. (Sindicatul Los Angeles Times în Executive Speechwriter Newsletter) De ce să ne facem griji? Viaţa este în mare măsură ca un cadou de Crăciun. Ai mai multe şanse să primeşti ceea ce te aştepţi decât ceea ce-ţi doreşti.   Îngrijorarea a fost descrisă ca „dobânda plătită pe probleme înainte de scadenţă”. Unul dintre cei mai mari duşmani ai Americii este îngrijorarea. Îngrijorarea este ca un balansoar: necesită foarte multă energie şi nu te duce nicăieri. Leo Buscaglia a spus: „Îngrijorarea nu alungă amărăciunea zilei de mâine, dar răpeşte bucuria zilei de azi.” Întrebare: Aveţi obiceiul să vă faceţi griji? Americanii iau mai multe pilule pentru a uita de mai multe griji legate de mai multe lucruri decât înainte şi mai mult decât orice alt popor din istorie. Mare păcat. După dr. Charles Mayo, „îngrijorarea afectează circulaţia sângelui şi întregul sistem nervos. N-am întâlnit niciodată un om care să moară de prea multă muncă, dar am întâlnit mulţi care au murit de îndoială.” Îndoiala produce întotdeauna îngrijorare şi, în majoritatea cazurilor, lipsa informaţiei o sporeşte. Din punct de vedere matematic, îngrijorarea n-are absolut niciun sens. Psihologii şi alţi cercetători ne dau de ştire că circa 40% dintre lucrurile cu privire la care ne facem griji nu se vor întâmpla niciodată, iar 30% deja s-au întâmplat. În plus, 12% dintre grijile noastre sunt temeri nefondate privind sănătatea. Un alt procent de 10% se referă la diversele frământări zilnice care nu duc nicăieri. Aşa că rămân doar 8%. Spus la modul cel mai simplu, americanii îşi fac griji 92% din timp fără niciun temei real şi, dacă dr. Mayo are dreptate, asta ne omoară. O soluţie pentru a reduce starea de îngrijorare este următoarea: nu vă faceţi griji în legătură cu ceea ce nu puteţi schimba. De exemplu: timp de ani întregi am parcurs cu avionul peste două sute de mii de mile pe an. Uneori zborurile sunt anulate sau amânate. Chiar acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, stau pe pista de decolare aşteptând să se elibereze poarta. Dacă îmi fac griji sau mă înfurii, asta nu va schimba nimic. Dacă fac ceva constructiv şi închei acest capitol, am făcut un pas înainte. Este un mod pozitiv de a folosi energia pe care aş fi consumat-o dând curs unor stări de mânie, frustrare sau îngrijorare. Mesajul este limpede: Dacă nu vă place situaţia, nu vă îngrijoraţi şi nu vă frământaţi – faceţi ceva pentru a rezolva problema. Aveţi nevoie de mai puţine griji şi de mai multă acţiune   Ce le-aş spune celor care doresc să fie bogaţi şi celebri: „Mai întâi îmbogăţiţi-vă şi apoi vedeţi dacă asta nu e de ajuns” (Bill Murray) Să-ţi legi şireturile Unii oameni găsesc greşeli de parcă vor fi răsplătiţi pentru asta. Alţii văd binele în orice problemă.   Roger Crawford nu şi-a putut lega şireturile de la pantofi până la vârsta de 16 ani, şi chiar şi atunci asta s-a datorat firmei Velcro[2]. Dar excela în alte domenii cum ar fi sportul, devenind un jucător de tenis extraordinar. În liceu a fost jucător campion, câştigând peste 95% dintre meciurile jucate. La facultate a continuat în aproape acelaşi ritm şi a reuşit ca jucător profesionist. Dacă vă uitaţi la Roger, vă daţi seama că are un handicap, însă după cum spune el, handicapurile celor mai mulţi oameni sunt invizibile, dar la fel de reale şi, în majoritatea cazurilor, mai însemnate decât al lui. Roger s-a născut cu un picior lipsă de la genunchi în jos. În plus, nu are două mâini întregi, cu cinci degete la fiecare. De fapt, în locul degetelor are numai două falange, pe care însă le foloseşte pentru a realiza nişte lucruri cu totul remarcabile. Roger nu se plânge de ceea ce nu are, ci foloseşte din plin ceea ce are. Această atitudine i-a permis să devină primul atlet cu handicapuri severe care a concurat într-un sport din divizia NCAA[3]. Roger nu pretinde că ar fi uşor, dar asta pentru cei mai mulţi dintre noi viaţa nu e decât rareori uşoară. În ziua de azi, Roger este unul dintre cei mai buni oratori din ţară, un autor de foarte mare succes şi tată de familie. Ţine discursuri la firme din aproape întreaga lume, de la companii din topul Fortune 500[4] la asociaţii de comerţ şi educative. Vă sugerez tuturor să luaţi exemplu de la Roger Crawford. Politicienii se laudă că vor să pună economia pe roate. Evident, nu ştiu să deosebească roţile de butuci. Liderii acceptă responsabilitatea Adevărata răsplată pentru un lucru bine făcut este chiar faptul de a-l fi realizat.   Hakeem Olajuwon este centrul profesionist al echipei Houston Rockets, câştigătorii titlului Asociaţiei Naţionale de Baschet în 1994 şi 1995. Cu un an înainte de a câştiga primul campionat în meciul cu echipa New Yorks Knicks, Hakeem şi-a dat seama că fiind liderul echipei are o responsabilitate mai mare decât oricine altcineva. A recunoscut că stilul său de joc avea o deficienţă, şi anume lovitura de la 5 metri. Gândiţi-vă numai! Câştiga milioane de dolari pe an şi fusese campion profesionist timp de şase ani la rând. Însă avea sentimentul că echipa sa nu avea să câştige un campionat până când nu-şi va îmbunătăţi lovitura de la cinci metri. Înaintea sezonului 1993-1994, s-a dus la sala de gimnastică în fiecare zi şi a exersat 500 de lovituri de la cinci metri. A fost un test incredibil pentru a-şi clădi forţa, rezistenţa şi a-şi îmbunătăţi performanţele. În 1994, când Houston Rockets a învins New York Knicks în şapte meciuri, într-un singur meci diferenţa de scor a fost de peste cinci puncte. Reluările au relevat faptul că dacă Hakeem nu şi-ar fi îmbunătăţit procentul de lovituri reuşite de la cinci metri, în locul echipei lui ar fi câştigat New Yorks Knicks. Iată câteva întrebări la care să vă gândiţi: în primul rând, credeţi că Hakeem se bucură de popularitate în rândul colegilor datorită efortului suplimentar pe care l-a făcut ca să asigure victoria echipei sale? În al doilea rând, credeţi că Hakeem a fost emoţionat când a câştigat acel campionat mondial? Iar în al treilea rând, înţelegeţi de ce a primit o mărire de salariu semnificativă atunci când i s-a reînnoit contractul? E adevărat: puteţi obţine tot ce vreţi de la viaţă dacă ajutaţi suficienţi oameni să obţină ceea ce vor. Hakeem şi-a ajutat colegii de echipă, şefii şi fanii să câştige acel campionat. Câştigul lui a fost enorm, fiindcă şi el făcea parte din echipa câştigătoare şi, de fapt, a fost numit jucătorul cel mai valoros datorită eforturilor sale extraordinare.   Dacă dosul pantalonilor ţi se toceşte înaintea tălpilor de la pantofi, înseamnă că nu valorifici partea potrivită a corpului. (Anonim) Prevenirea – cel mai bun „remediu” pentru dependenţă Dacă oamenii nu au un comportament responsabil în viaţa personală, e foarte posibil să fie iresponsabili şi la lucru. Stephen F. Arterburn   Fostul rege al drogurilor William Bennett afirmă că putem face ceva pentru a-i împiedica pe copiii noştri să folosească droguri. După părerea lui, copiii care comunică bine cu părinţii, care merg la biserică în mod regulat şi se implică în activităţi extraşcolare (sport, formaţii muzicale, grupuri de discuţii etc.) rareori încearcă să se drogheze. Ne îndeamnă să-i implicăm tot timpul într-o activitate şi să le reamintim că sunt fiinţe morale şi spirituale. Ne îndeamnă să le spunem că abuzul de droguri reprezintă o degradare a caracterului şi a spiritului, ceva nedemn de ei. Iată şi alte câteva idei interesante de la specialistul în droguri dr. Forest Tennant. După părerea lui, în viaţa unui om ordinea este extrem de importantă. Ne recomandă să avem o structură şi un program centrat pe activităţi pozitive. Pentru tineri, lucruri cum ar fi prânzul în familie, orele regulate de trezire şi de culcare şi un timp bine stabilit pentru studii pot fi de mare ajutor. De asemenea, subliniază faptul că îi putem învăţa pe copii ceea ce ştim, dar ei vor copia ceea ce suntem. Dacă luaţi droguri, sunt şanse mult mai mari ca şi copiii dvs. să încerce să consume droguri şi eventual să devină dependenţi. Mai precis, dr. Tennant spune că atunci când copiii vă văd consumând bere sau cocteiluri, ei cred că o faceţi pentru a vă reorganiza gândirea. Vor privi acest lucru ca pe ceva de dorit, iar conceptul de a se droga li se va părea ceva perfect acceptabil. Dr. Tennant scoate în evidenţă faptul că tutunul şi alcoolul sunt în mod invariabil drogurile „uşoare” care conduc la droguri ilegale. Acest fapt este susţinut de un articol din U.S. News & World Report, unde se afirmă că rareori se întâlnesc persoane care să consume droguri interzise şi care să nu fi început cu tutun şi/sau alcool. Sfaturile lui William Bennett, împreună cu gândurile doctorului Tennant, sunt nişte sugestii extraordinare şi demne de a fi luate în seamă de orice părinte.   Familiile, companiile şi vecinii ar trebui să se adune la un loc. Nu uitaţi, banana poate fi decojită doar când nu se mai află în mănunchi. …Cade, dar se ridică Trecutul este important, dar nu îndeajuns de important pentru a vă controla viitorul.   A murit de trei ori în drum spre spital, după o coliziune frontală a motocicletei sale cu o maşină care îi tăiase brusc calea. Vorbesc despre un tânăr deosebit pe nume Billy Wright, dar să n-o iau înaintea poveştii. Pe când era la facultate, Bill l-a convins pe tatăl lui să-i semneze o notă de plată de 125.000 de dolari pentru o afacere de vândut motociclete. După ce a semnat nota, şi-a dat seama că nu are experienţă în vânzare directă. S-a dus la librării, a cumpărat o grămadă de cărţi despre vânzare şi motivaţie şi le-a studiat. A hotărât că metoda cea mai bună de a pune pe picioare o afacere erau vânzările repetate, aşa că s-a implicat în vânzarea directă şi a cultivat relaţiile cu toţi clienţii săi. În primul an a câştigat 250.000 de dolari, iar după opt ani câştiga 1,5 milioane de dolari pe an. Circa 80% din vânzări erau pentru clienţi care mai cumpăraseră şi altă dată. Totul mergea bine – şi apoi a urmat accidentul. Billy a fost în stare de inconştienţă timp de patru luni şi jumătate. Rănile sale erau atât de grave încât medicii au spus că dacă ar fi fost fumător şi n-ar fi avut o condiţie fizică atât de bună n-ar fi supravieţuit. În cursul celor patru luni şi jumătate de comă, a pierdut 35 de kilograme. În primul an după ce şi-a revenit, a urmat ceea ce el numeşte cea mai însemnată perioadă educativă din viaţa lui. Soţia i-a adus cărţi şi casete, iar în următoarele 12 luni Billy a învăţat mai multe decât în toţi ceilalţi 27 de ani ai vieţii sale. Era un punct de cotitură şi l-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Trauma şi cheltuielile au fost imense şi a pierdut aproape totul, inclusiv soţia, banii şi afacerea, dar nu şi-a pierdut atitudinea pozitivă şi voinţa de a învinge. În ziua de azi îşi construieşte o carieră de succes în domeniul afacerilor cu automobile. Perfect adevărat. Omul care nu se dă bătut nu poate fi învins. Adoptaţi această idee şi păstraţi-vă atitudinea potrivită.   Soţul către soţie: „De 16 am de când suntem căsătoriţi n-am reuşit să fim de acord cu nimic.” Soţia răspunse: „De 17 ani.” (Executive Speechwriter Newsletter) Puterea atitudinii Nu încheiaţi o întrunire până când n-aţi încredinţat fiecare problemă unei persoane potrivite şi nu aţi stabilit un termen. O decizie fără un termen de finalizare este o discuţie fără rost.   Prietenul şi asociatul meu John Maxwell spune: „Nu subestimaţi niciodată puterea atitudinii. Este ceea ce vom deveni. Rădăcinile sale sunt în interior, dar roadele sale în exterior. Este prietenul nostru cel mai bun sau cel mai rău duşman. Este ceva mai cinstit şi mai consecvent decât vorbele noastre. Felul în care se manifestă în exterior depinde de experienţele noastre din trecut. Este ceea ce îi atrage pe oameni către noi sau îi respinge. Nu e mulţumită până când nu se exprimă. Este bibliotecarul trecutului, oratorul prezentului şi profetul viitorului nostru.” Mulţi oameni au afirmat că atitudinea este mai importantă decât faptele, iar cercetătorii au stabilit faptul că circa 85% dintre motivele pentru care obţinem slujbe şi progresăm în aceste slujbe sunt legate de atitudinea noastră. Din nefericire, printre foarte mulţi tineri din ziua de azi, când se discută despre atitudine, în general e vorba de o atitudine proastă. Atitudinea este cheia educaţiei. Este cheia unei bune înţelegeri cu ceilalţi şi a progresului în viaţă. Pentru elevul cu o atitudine potrivită, dorinţa de a învăţa reprezintă mai mult decât obiectivul de a trece anul. Un muncitor cu o atitudine bună va învăţa să-şi facă treaba mai bine şi cu mai multă plăcere. Soţul sau soţia cu o atitudine potrivită va trata situaţiile dificile într-un mod mult mai eficient, ceea ce va îmbunătăţi semnificativ relaţia. Medicul cu o atitudine bună îi va putea ajuta mai bine pe pacienţi. În orice situaţie de egalitate sau când există îndoieli, antrenorul îl va alege întotdeauna pe atletul cu cea mai bună atitudine. Aşa vor proceda şi patronul, şi bărbatul sau femeia care îşi caută un tovarăş de viaţă. Mesajul: Construiţi-vă o atitudine de învingător.   Când i s-a cerut să facă curai în camera sa, adolescentul răspunse, simulând descurajarea: „Ce spui? Vrei să stric echilibrul ecologic natural al mediului meu de viaţă?” (Dorothea Kent) Conducătorii sunt manageri Vino cu idei şi tratează-le regeşte, fiindcă unele dintre ele pot fi adevăraţi regi. Martin Van Doren   Auzim o mulţime de discuţii, citim o sumedenie de articole şi vedem un număr uluitor de cărţi despre conducere şi management. Deşi sunt funcţii diferite, liderii trebuie să ştie multe amănunte despre management, iar managerii, la rândul lor, trebuie să ştie multe despre conducere. Peste 98% dintre companiile americane sunt compuse din mai puţin de 100 de persoane. Marea majoritate nu au mai mult de 50 de angajaţi. Aceasta înseamnă că rolurile de conducător şi de manager deseori cad pe aceiaşi umeri. Prin urmare, este absolut necesar ca fiecare dintre aceşti oameni să ştie câte ceva despre conducere şi despre management. E un lucru valabil şi în cazul familiilor.  În lumea afacerilor, managerul este cel care stă în tranşee şi în linia întâi şi-şi murdăreşte mâinile. Pe umerii lui cad responsabilităţile zilnice ale lucrului eficient cu oamenii. El se asigură că ceea ce trebuie făcut va fi îndeplinit într-un mod eficient şi la timp. Pe de altă parte, conducătorul îl încurajează pe manager, iar managerul pune în aplicare programul conducătorului Acesta este înconjurat de o aură care deseori este asociată cu faptul de a fi capul organizaţiei. Managerul îşi expune defectele în discuţiile zilnice cu oamenii săi şi foloseşte disciplina atunci când e necesar. Acesta e unul dintre motivele pentru care conducătorul trebuie să-l susţină tot timpul pe manager şi rolul său, astfel încât mesajul să ajungă integral la întreaga echipă. În plus, conducătorul trebuie să înţeleagă că aşa cum îi tratează pe manager îi va trata şi acesta pe oamenii lui, iar aceştia îi vor trata la fel pe clienţi. În cazul ideal, conducătorul sporeşte eficienţa managerului, iar acesta sporeşte eficienţa conducătorului. Conducătorul oferă managerului responsabilitate, autoritate, sprijin şi încurajare. Se poate spune că cei care conduc sunt sclipirea de încurajare ce aprinde flacăra speranţei în cineva care, la rândul său, o va da mai departe. Dacă aspiraţi la poziţia de conducător, puneţi în aplicare această idee.   Băiatul meu adolescent s-a împăcat, în fine, cu sine însuşi, dar se luptă în continuare cu toţi ceilalţi. (Family Life)   [1] Charlie horse (engl.) - crampe musculare. [2] Companie americană specializată în tehnologii şi sisteme de prindere folosite la scara mondială în industrie. [3] National Collegiate Athletism Association (Asociaţia naţională studenţească de atletism). [4] Topul celor mai importante 500 de companii în America.  

INTRODUCERE Ce este zen? A fi zen înseamnă a accede la o seninătate pierdută, într-o lume în care aparenţa şi câştigul au devenit motoare mult mai importante decât starea de bine din interior. Civilizaţiile occidentale au separat dintotdeauna sănătatea corpului de cea a spiritului. Corpul este o maşinărie pe care o dorim ascultătoare, trebuie să tacă şi să funcţioneze. Pentru maeştrii zen, seninătatea se obţine printr-o armonie între corp şi spirit; a-l stăpâni pe primul înseamnă a-l pune în armonie cu cel de-al doilea. Trăim vremuri în care alergăm mereu: tot mai multă muncă pentru câştiguri mai mari, pentru a cumpăra mai multe obiecte. Ne vindem libertatea şi liniştea în speranţa unei stări de bine amânate fără încetare pentru ziua de mâine. Şi dacă ne-am aşeza o secundă pentru a opri infernala maşină? A rămâne zen înseamnă a modifica infim obiceiurile zilnice şi, în acelaşi timp, a vedea lumea în mod diferit, a privi în interior şi a ne zâmbi nouă înşine. Bineînţeles, nu ne vom refugia cu toţii într-o mănăstire budistă pe vârful unui munte pustiu. Dar pentru a deveni şi a rămâne zen nu este necesar să alungăm totul din jur: cu câteva mici nimicuri, puţin timp, singurătate, respiraţie, o ceaşcă de ceai sau un moment de reflecţie, este posibil să ne transformăm viaţa şi să percepem altfel fiecare moment. în această carte sunt prezentate o mulţime de căi, în speranţa că fiecare va extrage din paginile ci plăcerea de a găsi noi resurse şi de a descoperi în sine căi noi. A rămâne zen nu înseamnă neapărat a petrece ziua meditând, departe de ceilalţi, sau a vă consacra tot timpul unor exerciţii complicate. Câteva minute sunt de ajuns pentru a vă permite să vă regăsiţi seninătatea uitată.     Avertisment Sfaturile reunite în această carte nu sunt menite să înlocuiască sfatul unui terapeut. Nu ezitaţi să consultaţi medicul şi nu practicaţi niciun exerciţiu de gimnastică fără avizul său dacă aveţi o constituţie fragilă. Dacă vă simţiţi deprimat sau profund descurajat, dacă aveţi adesea gânduri negre, nu ezitaţi să consultaţi un psihoterapeut. Zen în 10 minute nu are ambiţia de a înlocui cuvântul şi diagnosticul unui specialist.         ZEN ÎN CORPUL DUMNEAVOASTRĂ   ÎNVĂŢAŢI SĂ VĂ ASCULTAŢI CORPUL „Sătul până peste cap?” Corpul vă vorbeşte, ascultaţi-l! Am „un nod în gât“, „sunt sătul până peste cap“, „mi s-a făcut rău de la stomac“… Expresiile care ne fac corpul să vorbească nu ne lipsesc. El se exprimă, şi totuşi, în majoritatea timpului, nu-l ascultăm. Punem prea des aceste simptome pe seama oboselii. Dar dacă ne-am opri o clipă pentru a da atenţie lucrurilor pe care ni le spune corpul nostru am fi surprinşi de ceea ce ne învaţă despre noi. Aveţi adesea dureri în gât? Aţi avea de spus ceva ce nu puteţi formula? Aveţi dureri de spate? Orarul dumneavoastră este prea încărcat? Vă simţiţi balonat?! Cu toţii avem mici dureri care ne strică uneori cheful de viaţă. Afle, mâncărimi, dureri cronice. Consultaţi un medic. Dacă nu descoperă nimic grav, puteţi decide să „clasaţi afacerea fără urmări11 şi să suportaţi micile neplăceri. Aţi pus totul pe seama… stresului. Şi atât? Tulburarea se află încă acolo. Lăsaţi-o să se exprime. MICĂ PLIMBARE PE PROPRIUL CORP » Pentru a învăţa să-l ascultaţi, amuzaţi-vă imaginându-vă că faceţi o plimbare pe corpul dumneavoastră în timp ce staţi întins. Imaginaţi-vă că sunteţi o buburuză sau un fluture şi aşezaţi-vă pe el. Vă simţiţi degetul ccl mare de la picior? Scobitura genunchilor? — » Treceţi apoi în interiorul corpului, încercând să acţionaţi grupe mici de muşchi: de exemplu, încordaţi doar partea stângă a corpului sau încercaţi să vă „contractaţi’1 abdomenul între cele două părţi ale cutiei toracice. REMONTAŢI-VĂ COLOANA CA Şi CÂND AŢI ÎNTOARCE UN CEAS »Osteopaţii lucrează pe baza acestei cunoştinţe ancestrale: coloana nu este doar o arhitectură osoasă. Pe ca se grefează esenţialul vieţii noastre: porţiunea dintre prima şi cea de-a patra vertebră corespunde inimii, cea dintre a patra şi a opta, stomacului, cea dintre a opta şi a unsprezecea, ficatului, zonei lombare îi corespund uterul şi rectul. Vă doare spatele? Suferiţi probabil de o altă durere, interioară, căci organele noastre apasă pe coloană şi o obosesc. Un osteopat poate explica acest lucru. ; Pentru a vă destinde şi a vă „remonta” coloana, ghemuiţi-vă pe vine. Apoi reveniţi foarte încet, având grijă să vă întindeţi coloana, vertebră cu vertebră. Acest exerciţiu este relaxant în i special dimineaţa, imediat după ce vă treziţi.   LĂSAŢI-VĂ CORPUL SĂ VORBEASCĂ »Luaţi o foaie de hârtie şi notaţi tară să vă gândiţi tot ce vă evocă durerile de care suferiţi. Află… dificultatea de a vorbi… îmi apare adesea atunci când am întâlnire cu… » Limbajul corpului nu poate fi stăpânit de la prima încercare. Repetaţi operaţia în mod regulat, pentru a învăţa să ascultaţi ce vă spune corpui. Notaţi într-un carnet momentele în care vă simţiţi mai bine şi pe cele În care durerea revine. În câteva săptămâni, limbajul corpului ar trebui să se dezvăluie. Din enigmatic, va deveni limpede. Simplul fapt de a fi înţeles îl face uneori să tacă până la urmă. Simplul fapt că ţineţi cont de momentele în care corpul e într-o stare proastă vă va ajuta, încetul cu încetul, să învăţaţi să evitaţi momentele şi situaţiile în care nu vă simţiţi bine. » Nu ezitaţi să reveniţi puţin în trecut. Căderea părului, de exemplu, poate fi consecinţa unei stări de anxietate. Însă un fir de păr care moare are nevoie de mai mult de trei luni pentru a cădea. Trebuie deci să reveniţi la acea perioadă, pentru a înţelege ce a resimţit corpul dumneavoastră atunci. Mai degrabă să preveniţi decât să trataţi jp; | Corpul nostru nu este o maşină. Or noi îl luăm în considerare adesea chiar mai puţin decât pe propria maşină, pe care ne gândim să o alimentăm cu ulei şi benzină ca să funcţioneze, li cerem corpului să continue să funcţioneze pe când noi nu-i oferim minimumul vital ca să rămână zen şi într-o stare de sănătate bună. De exemplu vă doare capul deseori: prea multă muncă, nopţi scurtate, există numeroase motive. Dar aveţi întotdeauna la dumneavoastră o pilulă magică pentru a potoli durerea. Cu această pilulă faceţi să dispară partea vizibilă a aisbergului. Toţi homeopaţii sunt de părere că, dacă un simptom este stins cu un medicament, focul mocneşte în continuare şi va reapărea în altă parte, mai târziu, amplificat, mai dureros, mai grav. Pentru a fi zen trebuie să ascultaţi aceste simptome care sunt tot atâtea semnale luminoase pentru a vă ghida către seninătate. Prevenirea este o practică obişnuită în China, în aceasta constă principala diferenţă dintre medicina noastră şi medicina lor. În China, un medic care are mulţi pacienţi bolnavi este un medic prost. Căci un medic bun este atent la cele mai mici simptome şi ştie să prevină mai degrabă decât să trateze. În Occident, filosofia noastră este diferită: mergem la medic atunci când suntem bolnavi şi aşteptăm medicamentul care să ne vindece. Căutăm înainte de toate să scăpăm de durere, de ceea ce ne deranjează. Foarte adesea, pentru cele mai mici dureri, precum eczemele, durerile abdominale sau de cap, dacă medicii nu au găsit nimic grav urmăm tratamentul indicat şi totul funcţionează în timpul tratamentului. Însă de îndată ce renunţăm la el simptomele revin… O durere de cap poate să ne strice ziua. Cum să rămânem zen când simţim că o arsură la stomac ne va otrăvi seara?   STOP! îi cerem corpului să facă performanţă în fiecare zi, fără să ne oprim o clipă să-l ascultăm.     DOUĂ REGULI DE AUR » De urmat clacă corpul dumneavoastră nu mai vrea să funcţioneze bine. Pentru a preveni mai degrabă decât a trata: Odihniţi-vă atunci când sunteţi obosit. Nu vă gândiţi că veţi lua o aspirină luni dimineaţă, culeaţi-vă mai devreme duminică seară. Ascultaţi-vă! Dacă făcând zece ore de sport pe săptămână vă dor articulaţiile, luaţi-o mai uşor! Dacă şampania vă dă o stare de mahmureală… încercaţi altă băutură!     ÎNVĂŢAŢI SĂ VĂ AUTOANALIZAŢI NEVOILE » Aveţi dureri inexplicabile de stomac. După ce aţi consultat medicul, dacă nu a găsit nimic grav, v-a prescris fără îndoială un pansament gastric. Aşa cum indică numele lui, pansamentul calmează, însă dacă rana rămâne deschisă sub pansament, n-o vindecaţi, ci doar calmaţi durerea.     » Sunteţi ce! mai bun medic al corpului dumneavoastră, căci sunteţi cel mai în măsură să ştiţi ce simte! Efectuaţi pe cont propriu mici teste alimentare: dacă digeraţi prost masa de prânz, notaţi într-un carnet timp de o săptămână ce mâncaţi în fiecare zi. Notaţi de asemenea ce aţi simţit. Dureri, balonări. Notaţi momentele din zi care au reprezentat o sursă de stres: o reuniune, o luare de cuvânt în public ctc. După o săptămână alegeţi să înlăturaţi un aliment pe care aveţi obiceiul să-l consumaţi zilnic cafeaua, produsele lactate, fructele la sfârşitul mesei şi notaţi schimbările. Dacă nu apare niciuna, reintroduceţi alimentul. «Această autoanaliză alimentară, recomandată de terapeuţii nutriţionişti, vă ajută să descoperiţi alimentele potrivite organismului dumneavoastră şi pe cele pe care trebuie să le evitaţi. Această metodă nu prezintă niciun pericol, însă poate dura mai multe săptămâni. Fiţi răbdător şi atent la fiecare simptom: un aliment pe care nu-l toleraţi la micul dejun poate provoca o balonare la ora 14, în timp ce dumneavoastră incriminaţi masa de prânz! Ascultaţi-vă bioritmurile A fi zen contrazicând „ceasul intern11 este complet imposibil, liste ca şi cum aţi trăi în permanenţă în decalaj orar. Veţi alerga toată ziua, însoţit de oboseală, fără să apreciaţi niciun moment al zilei. Oamenii de ştiinţă au constatat de multă vreme că ne este mai greu să ne trezim iama, când lumina este mai slabă. Însă viaţa actuală merge total împotriva vechilor ritmuri. Vara era dedicată lungilor zile de muncă la câmp, iar iarna, după ce stăteau de veghe, strămoşii noştri mergeau la culcare odată cu găinile! Astăzi, ne odihnim mai ales vara, şi iama începem să muncim înainte să se facă ziuă! Desigur, nu putem trăi împotriva curentului, însă putem totuşi învăţa să ne cunoaştem mai bine bioritmurile. O activitate potrivită intr-un moment potrivit al zilei înseamnă seninătate şi plăcere.. ■ „_ Studiul bioritmurilor se bazează pe; constatarea ca, în univers, totul este \ ritm: ciclul lunii, ciclul anotimpurilor, ciclul femeii. în funcţie de data naşterii, bioritmia calculează fluctuaţiile energiei dumneavoastră pe parcursul întregii vieţi şi vă oferă informaţii cu privire la forma fizică, emoţională şi intelectuală, în Japonia, unde studiul bioritmurilor este considerat în mod real o ştiinţă, numeroase întreprinderi au adoptat această analiză pentru a vă planifica treburile. Nu sunteţi într-o zi fastă? Rămâneţi acasă. Este o lună în care sunteţi în formă? Munciţi de două ori mai mult. Aceste întreprinderi au constatat o scădere a erorilor informatice şi a accidentelor. Studiul bioritmurilor este utilizat de asemenea de numeroşi sportivi de performanţă. Calculul bioritmurilor în funcţie de vârstă şi de data naşterii este destul de complex. Pentru a le defini la scara întregii vieţi, există numeroase site-uri gratuite pe Internet. Atenţie totuşi la site-urile mai puţin serioase care se ocupă cu prezicerea viitorului. Puteţi consulta cartea lui Patrick Debarbieux, ABC des biorythmes (Ed. Jacques Grancher, 1999).   ORELE ZEN » Pe parcursul celor 24 de ore ale zilei, corpul nostru are propriul său ritm. A-l contrazice este o sursă de stres. > Capacitatea noastră de atenţie şi de concentrare începe să crească de îndată ce ne trezim, pentru a atinge un vârf la ora  11. Apoi scade până la ora 14 şi urcă apoi la un nou vârf spre sfârşitul după-amiezii. » Insă la scara unei ore corpul îşi impune, de asemenea, propriul ritm, care se modifică la aproximativ 90 de minute. Atenţia noastră se află în punctul maxim după 25 de minute în timpul unei activităţi. Apoi scade încetul cu încetul. Oboseala începe să se facă simţită după 75 de minute. De ce să nu facem o pauză în acel moment? Este, deloc întâmplător, şi una dintre regulile pentru siguranţa rutieră!   CĂTRE DESCOPERIREA CEASULUI DUMNEAVOASTRĂ INTERN » Fiecare fiinţă umană are ritmul său personal, astfel că şi dumneavoastră trebuie să vă descoperiţi ritmul propriu. De exemplu, puteţi fi mai mult sau mai puţin sensibil la schimbările de anotimp, la nevoia de odihnă din jurul orei 14. începeţi prin a vă studia ciclul somnului notând zilele în care vă simţiţi odihnit şi orele la care vă treziţi. Somn lent, somn paradoxal, un ciclu de somn durează în medie 90 de minute. Este mai bine uneori să vă treziţi cu jumătate de oră mai devreme şi să nu intraţi într-un nou ciclu.[1] Redescoperiţi siesta Nuc timp? Nu e bine să vorbeşti despre asta? Este o ruşine? în Japonia, siesta este general acceptată, şi japonezii nu sunt chiar renumiţi pentru trândăvia lor. Ştiaţi că în secolul al XlX-lea se muncea mult mai puţin decât astăzi? Lipsa electricităţii şi a încălzirii îi făcea pe oameni să meargă mai devreme, la culcare. Nu erau deloc grăbiţi. Către ora 14, ceasul biologic ne infonnează că ar trebui să ne odihnim puţin. De ce să nu-l ascultăm? La birou, să nu vă fie ruşine să vă anunţaţi intenţiile: închideţi ochii câteva momente, în jur de ora 14, pentru a fi mai performant. Este o pauză ca oricare alta. Pentru reîncărcarea bateriilor sunt suficiente câteva minute. SIESTA CU OCHII DESCHIŞI » Vă este chiar imposibil să închideţi puţin ochii la locul de mutică? Practicaţi siesta trează. Ţineţi în faţă un document şi fixaţi cu privirea primele rânduri fără să vă mişcaţi. Vederea vi se va înceţoşa încetul cu încetul. Vă veţi simţi cu capul în nori. Dacă rămâneţi perfect imobil în această poziţie, corpul şi spiritul se vor odihni. Ieşiţi uşor din toropeală întinzând braţele şi respirând adânc. SIESTELE-FULGER Dacă aveţi posibilitatea, întindeţi-vă 10 minute, fără să vă acoperiţi. Temperatura corpului va scădea. Vă va trezi o uşoară senzaţie de frig! Însuşiţi-vă lentoarea. încetiniţi! Suntem dependenţi de viteză: agende încărcate, săptămâni pline, weekcnduri-maraton… Şi dacă am încetini? Avem nevoie de momente libere pentru a ne acorda timp să respirăm, să ne regăsim. » Să începem ziua tară urgenţe. Foarte puţine lucruri sunt cu adevărat grave şi urgente. Confundăm adesea „urgent“ şi „grav“: un copil bolnav, un accident sunt evenimente grave, care din fericire nu apar în fiecare zi. Restul este,. Urgent“, doar urgent. Chiar aşa de urgent? Stop! Să încetăm să alergăm! Alergăm pe scări, ne precipităm în maşină, facem duş în viteză. Pentru a câştiga câteva minute într-o zi. Sunt de atât de preţioase încât să vă împiedice să respiraţi? » Să încetăm să facem mai multe lucruri deodată: le pregătiţi copiilor micul dejun în timp ce goliţi maşina de spălat vase. De ce să nu beţi în linişte o ceaşcă de ceai cu ei? Doar pentru plăcerea de a vă aşeza şi a discuta, de a împărtăşi un moment de răgaz? » Să ne oferim timp pentru a căuta seninătatea. Aceasta nu se poate cumpăra de la distribuitorul automat. Vine încet la noi şi impregnează fiecare moment al zilei. » Pentru a rămâne zen, să apreciem momentele care vor veni şi să le uităm pe acelea care se risipesc. În majoritatea timpului, ceasul nu ne ajută să citim ora, ci ne este indispensabil pentru „a calcula cât timp mai avem“. De aceea ne dă o stare permanentă de stres.     Trucuri pentru a uita de ceas » Lăsaţi-l pe noptieră. Vă veţi simţi debusolat, însă veţi observa că există o mie şi una de modalităţi de a afla cât este ora pe parcursul zilei: pe stradă, după lumina zilei, pe telefon, pe calculator, ora este pretutindeni. » > Vă veţi da seama de asemenea că sunteţi capabil să îndepliniţi sarcinile zilnice fără ca ceasul să vă amintească fără încetare că „pierdeţi timp”. Astfel, nu mai alergaţi după timp, ci îl savuraţi. » Pentru ca timpul să devină o plăcere, şi nu o pierdere, inventaţi ritualuri pe care le iubiţi: un clopoţel cu sunet plăcut care să le anunţe copiilor ora mesei (în plus nu va mai trebui să ţipaţi pentru a-i chema), un nume pentru fiecare oră: ora 8, „stare de bine sub duş”, ora 16, „ora ceaiului”, ora 10, „pauza mea personală pentru telefon”, ora 14, „momentul meu de respiro”. «Cum să vă încetiniţi gesturile » Gesturile mecanice pe care le efectuăm zilnic sunt adesea crispate. A vă destinde înseamnă a încetini şi a lungi mişcarea: dacă urcaţi scările în grabă, încordat, şi obosiţi repede, încercaţi să întindeţi încet tendonu! lui Ahile punând vârful picioarelor pe fiecare treaptă. » Asociaţi mişcările cele mai obişnuite, banale şi laborioase, cu o mică plăcere personală: atunci când trebuie să faceţi patul, încheiaţi activitatea parfumând pernele înainte de a aranja cearşafurile; respiraţi adânc atunci când deschideţi jaluzelele, priviţi în depărtare venirea zorilor. Spuneţi nu excitanţilor Este acelaşi principiu ca în cazul dopajului: îi infuzăm organismului o substanţă pentru a-l exploata la maximum, fără să ţinem cont de oboseală. Cafea, ţigări, zahăr, suplimente cumpărate de la farmacie, absorbim aceste substanţe care ne ajută să facem faţă. Însă ele nu ne ajută să rămânem zen. Atunci când oboseala se face simţită, cum din punct de vedere psihologic suntem programaţi să nu ne oprim niciodată, corpul nostru caută ajutor. Cofeina ne „energizează“ pentru o oră. Ţigara ne trezeşte pentru jumătate de oră. Zahărul ne dă o energie care se consumă rapid în sânge. Ne simţim mai bine. Însă efectul este limitat în timp, şi oboseala revine, mai puternică. Ce este de făcut? Bem încă o ceaşcă de cafea, fumăm încă o ţigară, ronţăim un baton de ciocolată. Şi aşa mai departe. Fumând o ţigară ne vine să fumăm încă una, zahărul cerc zahăr, cafeaua creează în continuare nevoia de cofeină. Urmaţi-vă ritmul şi înlocuiţi excitanţii cu pauze. Dacă v-aţi culcat la ora 3 dimineaţa în ajun, fiţi indulgent cu corpul dumneavoastră. Aveţi un ritm lent, este normal, mâine veţi fi mai performant după o noapte de somn bun!   CEAI SAU CAFEA? » Ceaiul şi cafeaua au la bază o substanţă excitantă: cofeina. » Insă compoziţia ceaiului este puţin diferită. Mai întâi, o ceaşcă de ceai conţine de două-troi ori mai puţină cofeină decât o ceaşcă de cafea, în plus, prezenţa polifenolilor în ceai modifică semnificativ acţiunea   i nl’einei, încetinind răspândirea ei în corp. Cofeina din cafea poate să genereze o stare de agitaţie sau să dea palpitaţii, deoarece este activă în plinătatea de oră care urmează absorbţiei. Cofeina din ceai are nevoie de patru-cinci ore să se răspândească în sânge. De aceea se spune adesea că ceaiul stimulează, dar nu excită. » Pe de altă parte, un studiu al Universităţii Surrey din Marea Brilunie a demonstrat efectul antistres al ceaiului: acesta încălzeşte corpul m mod durabil, provocând o creştere a temperaturii pielii. Mâinile umede şi reci sunt adesea dovada stării de stres: ceaiul vă poate ajuta să rămâneţi zen!     UN CEAI FĂRĂ TEINĂ » Dacă preparaţi un ceai fară teină, turnaţi apa fierbinte în ceainic, aşteptaţi câteva minute şi aruncaţi prima infuzie. Cea de-a doua nu va mai conţine teină. » în ce priveşte cafeaua, nu depăşiţi cinci ceşti pe zi. Acordaţi-i răgaz organismului încă o zi lungă, în care nu prea v-aţi gândit la dumneavoastră. La prânz aţi înfulecat un sendviş în viteză, aţi băut cafea toată după-amiaza ca să nu adormiţi în faţa calculatorului şi aţi alergat să prindeţi autobuzul. O zi zen perfectă! » O seară pe săptămână, sau mai bine un weekend din când în când, gândiţi-vă la dumneavoastră şi la această maşină care vă serveşte toată ziua: corpul dumneavoastră. Întoarceţi-vă devreme acasă şi decuplaţi telefonulStingeţi radioul, televizorul. Nu deschideţi corespondenţa: puneţi o barieră între dumneavoastră şi lumea exterioară. » Pregătiţi-vă o masă uşoară, o supă, un fruct: un meniu de convalescent. Evitaţi dulciurile, excitanţii. Lăsaţi organismul să se odihnească. » întins pe pat, acordaţi-vă timp să respiraţi adânc timp de 5 minute. Inspiraţi, biocaţi-vă o clipă respiraţia, expiraţi adânc. Apoi goliţj-vă mintea. Cum anume? Fixaţi un obiect plăcut: o floare, un tablou, un bibelou. Încercaţi să vă gândiţi doar Ia el timp de 5 minute. Descrieţi-l în minte, detaliaţi-i culorile. Vă simţiţi liniştit? Perfect! Este ora… 9 seara, acum puteţi merge… la culcare! UN MASAJ PENTRU A ADORMI » întins pe spate sau ghemuit, masaţi-vă încet fruntea, dinspre nas spre tâmple. Sprijiniţi-vă cotul pe o pernă, ca să nu fie încordat. DETOXIFIAŢI-VĂ » înainte de masă, beţi un suc de lămâie cu puţină apă caldă. » De asemenea, puteţi să beţi un pahar mare din crema de legume pe care aţi preparat-o pentru supă. CUM SA VA DESTINDEŢI Da sportului, nu tensiunii Adesea se consideră că „este utiD să faci sport. De altfel, acesta este motivul pentru care sălile de spoit sunt pline începând cu luna aprilie: vrem să ne tonifiem muşchii înaintea verii, ca să arătăm bine în costum de baie. Practicăm un sport pentru… a slăbi, pentru… a ne întreţine, pentru… competiţie. Şi plăcerea în toate acestea? Resimţim un dezgust extrem în faţa celor 30 de minute de alergat pe care ni Ic impunem în fiecare duminică dimineaţa. Dacă nu există plăcere, abandonăm repede această activitate de corvoadă! Sportul ne-a intrat în obiceiuri deoarece ne mişcăm din ce în ce mai puţin. Este adevărat că altădată, atunci când mergeam să cumpărăm pâine pe jos sau când plecam cu bicicleta să vizităm o prietenă din satul vecin, nu vorbeam de sport. Şi totuşi, ne mişcăm, nE aeriseam, aveam timp. Astăzi, între maşină şi calculator, corpul are de fapt puţine ocazii de a se exprima. Dar între un veritabil program de competiţie obositor şi stresant şi o stare de bine legată de o activitate fizică este o diferenţă enormă. Este mai bine să avem o activitate regulată şi moderată decât să facem sport în exces două luni pe an. Găsiţi un orar care să vă convină, un loc care să nu fie prea departe de casă, pentru a nu adăuga stresul transportului. Tmpuneţi-vă ritmul la birou: nu spuneţi în niciun caz că plecaţi mai devreme pentru şedinţa de relaxare săptămânală! S-ar crede că nu este atât de important şi există mari şanse să vi se impună un dosar urgent în ultimul moment. Găsiţi un pretext imparabil: trebuie să luaţi copilul de la doică, aveţi o programare la medic pentru un tratament regulat. GĂSIŢI SPORTUL CARE VĂ CONVINE » Da, un spori, dar care? Pentru a găsi activitatea fizică care vă place, nu plecaţi de la obiectiv. Dacă alegeţi aerobicul pentru a slăbi, deşi aveţi oroare de sporturile intense, vă veţi impune o activitate şi un stres suplimentare şi veţi abandona destul de repede. » Plecaţi de la senzaţii care vă plac: apa, prospeţimea, să vă întingeţi ca o pisică, să vă eliberaţi de energie. Inventariaţi sporturile care corespund acestor senzaţii. Apoi faceţi un test. Numeroase săli propun un prim curs gratuit. Este ideal pentru a testa la faţa locului!   [1]              Luaţi în scamă şi orele în care aţi fost mulţumit de munca dumneavoastră, pentru că eraţi foarte concentrat, pentru că nu v-aţi risipit forţele. Notaţi timpul pc care l-aţi consacrat acelei activităţi. Tn măsura în care se poate, încercaţi în zilele următoare să vă organizaţi programul în funcţie dc aceste observaţii şi faceţi pauze în momentele în care simţiţi că vă copleşeşte oboseala. Nu ezitaţi să închideţi ochii câteva momente, să vă preparaţi o băutură caldă sau să respiraţi câteva minute la fereastră.    

Știați că în trupul nostru există șapte centre de energie? Acestea pot dezlănțui forțe nebănuite în ființa noastră. Descoperiți-le și folosiți-le pentru binele personal și al semenilor. Lucrarea de față este un neprețuit ghid în descoperirea propriei noastre ființe și a resurselor nebănuite ce zac în noi. NAOMI OZANIEC ELEMENTE DE CHAKRA PREFAȚĂ Această carte a fost scrisă ca parte a încercării mele de a înțelege. Aveam nevoie să dau sens unei părți din viața mea. Ceakrele mele erau destabilizate cu mult timp înainte ca eu să găsesc vreo carte despre acest subiect, cu mult înainte ca eu să știu despre existența vreunui drum drept sau greșit în cercetarea energiilor subtile. Ceakrele mele erau deja cunoscute, nu de către mine, ci de altcineva, ceea ce reprezenta o primă violare a tuturor legilor practicii spirituale. Am experimentat pe mine însămi pericolele și capcanele cauzate de trezirea prematură a acestor energii. În sens literal, acesta a fost botezul focului pentru mine. Timpul a trecut, rănile, atât cele fizice, cât și cele psihice, s-au vindecat. Am rămas însă cu pasiunea arzătoare de a înțelege ceea ce ceakrele trebuie să ne învețe. Eu continuu să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri, dar pot oferi cititorului ceea ce am câștigat de-a lungul acestui drum. În spiritul tantrei, am descoperit că este posibilă transformarea răului în bine. Mi-au trebuit ani ca să înțeleg aceasta. Ceea ce am câștigat este mult mai valoros decât pierderea inițială. Am supraviețuit întâlnirii înspăimântătoare cu șarpele Kundalini. Însă sunt bucuroasă că mi s-a oferit o astfel de ocazie în timpul vieții. Karma se echilibrează într-adevăr dintr-o viață în alta. NAOMI OZANIEC   Mulțumiri Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să dau la lumină această carte. În acest sens, aș dori să-i mulțumesc lui Jerome, care mi-a oferit timpul pentru a scrie, și Juliei Mecutchen, care mi-a citit cu atenție opera. Aș mai dori să mulțumesc Editurii Timeless Book, pentru acordul de a folosi desenele ceakrelor, iar Editurii Teozofice, pentru permisiunea citării operei lui Hiroshi Motoyama. Aș mai vrea să-mi exprim recunoștința și să mulțumesc pentru contribuția nevăzută a acelora care îndrumă mințile și care, în momentele critice, m-au îndreptat în direcția cea bună. CUM SĂ FOLOSIȚI ACEASTĂ CARTE Această carte este mai mult decât o introducere într-un domeniu vast al cunoașterii. Ea oferă un cadru intelectual și câteva îndrumări practice pentru a lucra cu energia ceakrelor, în timpul vieții dumneavoastră. Dacă v-ați decis să aplicați exercițiile indicate, este absolut vital să nu treceți în grabă peste ele. Nu anticipați rezultate spectaculoase. Schimbările pot fi abia simțite. Puteți deveni conștient(ă) de modul cum influențează energiile ceakrelor viața dumneavoastră, de care vă apropiați în mod spontan și care vi se par mai distante. Practica dumneavoastră va avea nevoie de periodicitate: meditație, pranayama și activitate fizică. Acestea ar trebui să devină integrate ideal existentei cotidiene. În sine, acest lucru este dificil și cere un înalt nivel de dăruire. Ceea ce veți primi din munca dumneavoastră va fi direct proporțional cu ceea ce includeți în ea. Cartea conține sugestii suficiente pentru dumneavoastră pentru a vă planifica atent propriul program de lucru cu fiecare dintre ceakre. Puteți să combinați fără probleme afirmațiile cu remediile florii Bach, cu muzica potrivită sau cu exercițiile preliminarii. Dacă veți face astfel, vă veți orienta mintea spre ceakra corespunzătoare. Cu cât tehnicile de asana și pranayama sunt mai avansate, fără îndoială că ele sunt cu atât mai solicitante. Dacă simțiți că aceste tehnici depășesc capacitatea sau cerințele dumneavoastră, atunci urmați-vă instinctul și așteptați până când veți fi pregătit pentru a începe. În cele din urmă, succesul în această întreprindere depinde de dumneavoastră. Spiritul în care faceți demersuri în această activitate este hotărâtor. Curiozitatea, pur și simplu, ca și interesul pur academic pot aduce doar un câștig redus. De la început, aveți nevoie de o dăruire profundă și de capacitatea de a persevera. O carte de inițiere este într-adevăr un substitut sărac pentru un îndrumar, iar în lumea interioară a unui învățat erudit, când fiecare ceakră se trezește într-un anume fel, se reînnoadă deseori fire din vieți anterioare. Nimeni dintre noi nu pornește din același loc. Unii consideră trezirea conștientă prea ușoară; alții o consideră înceată, laborioasă și riscantă. E posibil ca factorii destinului să fie cei mai semnificativi în determinarea atât a capacității noastre, cât și a puterii noastre de decizie. În absența profesorului, care ar putea detecta factorii karmici implicați, este corect să spunem că intensitatea sentimentului este un ghid foarte serios al aspirației spirituale. Dacă aveți motivația și voința să urmați cursul unui studiu spiritual și aplicarea acestuia, atunci veți fi recompensat(ă).     INTRODUCERE O, Zeiță! Această știință a lui Shiva este o știință măreață. Însă dintotdeauna a fost păstrată în taină. De aceea, chiar dacă această cunoaștere este revelată prin mine, înțelepții ar trebui să o tăinuiască în continuare. Siva Samhita, versul 206   Era noastră preamărește sinceritatea și valorile neîngrădite prin accesul la informație. Oamenii sunt pregătiți să lupte pentru dreptul de a cunoaște, de a fi se spune și de a răspândi informații referitoare la viața lor cotidiană. În orice lume ne-am afla, nu ne place să știm că ar exista zone de experiență interzise, fără limite sau care să aibă interdicții. Ideea că orice activitate poate fi tăinuită ar fi incompatibilă cu democrația. Aceasta este, într-adevăr, era OMULUI. Subiectul acestui studiu a fost păstrat secret timp de multe secole. Cunoașterea ceakrelor s-a transmis de la inițiat la profan, ca parte indisolubilă a unei tradiții spirituale orale. În acest fel, cunoașterea a fost păstrată. Oamenii au devenit încetul cu încetul conștienți de binefacerile și responsabilitățile care sunt inseparabile de revelarea adevărurilor despre ceakre. Dar timpurile s-au schimbat, unele aspecte ale cunoașterii acestor învățături au fost înregistrate și, implicit, desprinse din limitele originare. Propria noastră tradiție religioasă lasă loc credinței că tot ceea ce este de natură spirituală poate fi tăinuit. Într-adevăr, aspectul exoteric al religiei, cu accentele lui pe destin și adorație, oferă doar instrumentul, pe care oricine îl poate folosi pentru a practica această religie. Prin contrast, aspectul ezoteric al religiei oferă practica înaintea doctrinei. Pur și simplu, ezoteric înseamnă „pentru cei puțini”. Nu este o cale accesibilă tuturor. În mod paradoxal, cu toate că deschiderea ezoterică este întotdeauna accesibilă tuturor, inițierea este căutată de puțini. Învățăturile ezoterice au fost considerate de cele mai multe ori ca fiind secrete, ceea ce a creat suspiciune și neînțelegere. În realitate, cunoașterea ezoterică nu poate fi transmisă în același fel ca și în alte domenii ale cunoașterii. Dacă, de exemplu, v-aș spune dumneavoastră că aveți un număr de centri energetici, sau ceakre, mă veți crede sau nu. Dacă nu v-a convins afirmația mea, veți fi și mai puțin convinși de argumentele pe care eu le consider acceptabile. Dacă aveți predispoziția de a mă crede, acceptul dumneavoastră în acest moment este doar de natură intelectuală. Dacă, într-adevăr, doriți să vă formați un crez implacabil în ceea ce v-am descris, este necesar să participați activ la propriul proces de cunoaștere. Descoperirile pe care le veți face vor fi în întregime de natură personală și acestea vor depinde de un număr mare de factori. Dacă nu vreți să experimentați ipotezele ezoterice doar pentru dumneavoastră înșivă, atunci realitatea ceakrelor, în mod inevitabil, nu vă va fi descoperită. Calea ezoterică cere din partea dumneavoastră o implicare activă. Nu puteți fi nici spectator, nici doar observator, ci trebuie să acționați. Atunci când dumneavoastră veți acționa în concordanță cu principiile ezoterice și veți aplica această practică, veți crea comunicarea. Nimeni altcineva nu o poate face pentru dumneavoastră. Sunteți direct implicat(ă) în proces. În timpul procesului de cunoaștere, la un moment dat, atitudinile dumneavoastră, sistemul de credințe, valorile și aspirațiile, în mod firesc, sunt supuse schimbării. Aceasta se va întâmpla în mod progresiv, în timp ce procesul își va contura propriul său ritm. Procesul de reorientare și de eventuală renaștere este el însuși secret. El este personal, delicat și valoros, ca și dezvoltarea embrionară a copilului. Nașterea unui nou nivel de conștiință pretinde un mediu propice. Demersul ezoteric interferează cu majoritatea religiilor, fiind mai mult sau mai puțin evident, în funcție de circumstanțele exterioare. Astfel, Cabala prezintă fața interioară a iudaismului, tradiția sufi pe cea a islamismului, iar budismul Shignon, calea interioară a celui japonez. Tantra împletește armonios căile interioare ale iudaismului și budismului. În mod ciudat, toate aceste tradiții au o înțelegere profundă a ceakrelor. Cunoașterea ceakrelor își face încet apariția și în domeniul public. Aceasta se întâmplă cu atât mai mult în Noua Eră, cu cât aici nimic nu este într-adevăr surprinzător. Astăzi există o sete autentică de cunoaștere a tuturor subiectelor ezoterice. Societatea occidentală a fost construită pe fundamentul solid al câștigului material și al puterii exterioare. Religia ezoterică și-a pierdut autoritatea. Oamenii se întorc la căile străvechi, mai subtile, în căutarea unei noi tendințe morale. Există o dorință sinceră pentru o aspirație spirituală și o implicare personală, care nu vor fi nici ușor de găsit, dar nici ușor de pierdut. Ea este prea profund resimțită. Răspândirea cunoașterii, în orice domeniu, presupune responsabilitate, dar cunoașterea conferă putere doar atunci când este aplicată. Cunoașterea ezoterică nu este nici ea o excepție. Ea deține puterea de a schimba viața oamenilor în mod dramatic. Există o atare certitudine în contextul unei tradiții spirituale, pe care o pierdem în parte, atunci când extragem și izolăm anumite învățături. Câțiva dintre magiștri ar considera elementul cel mai lipsit de înțelepciune inițierea în ceakre în afara contextului tradiției. Astfel, o inițiere superficială poate fi un element periculos, pe când o inițiere ezoterică de aceeași natură poate fi dezastruoasă. Desigur, există câteva pericole în transmiterea germenilor ezoterici fără un anumit scop. Este imposibil de știut dacă instrucțiunile vor fi urmate sau dacă cititorul va hotărî pur și simplu să încerce un drum mai scurt. Nu poți judeca disponibilitatea și apetența candidaților. Atât Yoga, cât și Tantra recunosc diversitatea temperamentelor, dar și tipurile de persoană care caută să se inițieze. Ambele sisteme presupun o paletă largă de modalități pentru a antrena discipolul în cunoaștere. Mediul cuvântului scris face practic imposibilă acordarea unui ajutor suplimentar sau prevederea tuturor problemelor care se pot ivi. Cititorul este lăsat singur să analizeze și să funcționalizeze toate schimbările derivate din participarea la inițiere. Totuși, această metodă pentru răspândirea principiilor ezoterice pare să fie proprie spațiului și timpului în care trăim. De aceea, noi vom încerca cu seriozitate să facem o virtute din aceasta. Va trebui să echilibrăm potențialul rău cu virtualul bine care ar rezulta din răspândirea acestui aspect specific al cunoașterii ezoterice. De asemenea, trebuie să credem în bunul simț și maturitatea spirituală a cititorului. Dezvoltarea psihică sau inițierea metafizică de orice fel este deja vizibilă prin cunoașterea ceakrelor, pentru oricine este implicat în devenirea propriului spirit prin yoga. Oricine este fie medium, fie psihiatru, fie vindecător sau practician spiritual al oricărei convingeri, trebuie întotdeauna să stăpânească aceste energii vii. Cunoașterea, în acest context, poate fi folositoare, ori absolut necesară, în anumite situații. Totuși, se pare că există o lipsă generală de înțelegere a ceakrelor, chiar și în cercurile ezoterice occidentale. Deseori, am întâlnit opinia potrivit căreia ceakrele sunt „elemente orientale”, ca și când occidentalii n-ar avea ceakre. Fiecare dintre noi avem ceakre. Forța spirituală de netăgăduit din Occident dă naștere unei noi tradiții, eclectice și dinamice. Această nouă tradiție derivă din multe surse și integrează aspecte spirituale, psihologice și terapeutice. Ea este concentrată în profunzime asupra problemelor lumii reale și are obligația de a redescoperi realitățile spirituale. Cunoașterea ceakrelor va fi în siguranță în astfel de mâini; eu sper ca acest lucru să se îndeplinească.   1. PEISAJUL ENERGIILOR PROFUNDE   În trupul tău se află muntele Meru, Înconjurat de cele șapte continente, De asemenea, există izvoare, Lacuri, munți, câmpii, Și zei ai diverselor regiuni. Există și profeți acolo, Călugări și locuri de pelerinaj. Și deasupra zeilor guvernatori Se află stelele, planetele, Și soarele, împreună cu luna; Și, totodată, mai există și cele două puteri cosmice, Cea care distruge și cea care creează; Și toate elementele: eterul, Aerul și focul, apa și pământul. Da, toate acestea sunt în interiorul trupului tău; Ele există în trei lumi, Și ele toate își împlinesc menirea În jurul muntelui Meru. Doar cel care știe aceasta Poate deveni un adevărat yoghin. Siva Samhita, versurile 1–5   „Ceakra” este un cuvânt de origine sanscrită, care înseamnă roată. Aceasta se învârtește în jurul propriului ax; ea poate să se învârtească încet sau repede. Ca și discurile colorate pe care copiii le învârtesc pe o frânghie, tot așa o ceakră se rotește, în funcție de gradul de energie din sistem. Roata însăși este un simbol puternic, reprezentând multele cicluri ale vieții. Totuși, este ciudat să găsim acest termen străvechi și străin, integrat în întregime vocabularului Noii Ere. Așa cum se întâmplă deseori azi, ceea ce pare a fi „Noua Eră” este, în realitate, limita extremă a „Vechii Ere”. Ceakrele sunt numite în același timp și lotuși sau padme. Acest simbol frumos ne spune mult despre natura ceakrei ca forță vie. Lotusul, care nu este decât un crin de apă, este răspândit de-a lungul Asiei. Floarea, de o deosebită frumusețe, crește deasupra apei, dar rădăcinile ei sunt adânc îngropate în mâlul de pe fundul apei. Ea ar putea reprezenta condiția umană. Își are rădăcinile în mâlul și întunecimea adâncurilor, dar, în cele din urmă, înflorește la lumina soarelui. Exact ca un lotus, ceakra poate fi închisă în boboc, deschizându-se sau înflorind, activă sau în stare latentă. Ceakrele se dezvoltă gradat și în mod natural, de-a lungul unei perioade de timp, ca parte a evoluției întregii persoane. Unele sisteme spirituale caută să educe întreaga ființă, știind că ceakrele se vor schimba în consecință. Totodată, este posibilă grăbirea deschiderii și accelerarea acestui proces evolutiv. Alte sisteme spirituale caută trezirea ceakrelor, știind că aceasta va afecta în consecință întreaga ființă. Unde sunt ceakrele, roți sau lotuși? Ele pot fi găsite în interiorul fiecăruia dintre noi. Atâta timp cât fiecare dintre noi are un corp fizic, tot așa, în complementaritate, fiecare are și un corp spiritual. Ceakrele servesc ca un mecanism de legătură între substanța fizică și cea profundă, spirituală. Am găsit informații despre ceakre, cele mai importante, în literatura canonică hindi, începând cu Upanișadele. Patru texte au legături evidente cu ceakrele: Upanișada Shri Jabala Darshana, Upanișada Cudamini, Upanișada Yoga-Shikka și Upanișada Shandilya. Aceste texte precizează localizarea ceakrelor și oferă descrieri simbolice ale fiecăreia dintre ele. În secolul al zecelea, Gorakshashatakam a fost scrisă de guru Goraknath. El a fost considerat un sfânt al timpului său. El a sistematizat cunoașterea practică în folosul discipolilor săi. Textul său a oferit informații noi, referitoare la puterile care însoțesc trezirea centrilor. Totodată, el a stabilit legătura dintre trezirea ceakrelor și practica meditației. Noi am găsit studiul cel mai detaliat și mai accesibil despre ceakre în Sat-Cakra-Nirupana (Descrierea și investigarea celor șase centri ai corpului). Acesta este al șaselea capitol al unei opere majore, compusă în secolul al șaisprezecelea de Purananda Svami numită Shri-Tattva-Cintamini și include descrieri detaliate ale ceakrelor, cu ilustrații. Totodată, textul identifică puterile care însoțesc trezirea ceakrelor și descrie practicile pe care discipolul trebuie să le stăpânească. În vocabularul modern, acest text are toate calitățile unei culegeri de exerciții. Tradiția hindi este o sursă bogată de informație și inspirație. Ea ne furnizează descrieri, reprezentări și tehnici practice pentru activarea ceakrelor. Inițiații spirituali ai acestei tradiții au utilizat în mod extensiv toate aceste energii și au lăsat o moștenire bogată în picturi, imagini simbolice, cosmograme, meditații și texte. Noi găsim învățăturile referitoare la ceakre în multe alte tradiții spirituale. În interiorul budismului tibetan, cunoașterea ceakrelor este în întregime integrată practicii. Centrii sunt numiți rotile canalului. Ei sunt utilizați extensiv în anumite vizualizări semnificative de către practician. Yoga taoistă este o disciplină complexă, bazată pe controlul și circulația energiilor vitale. Tradiția alchimistă occidentală a avut la bază o înțelegere profundă a ceakrelor. Metalele și plantele au fost alăturate de ceakre, într-un sistem elaborat de corespondențe, care a format baza metodei alchimiștilor de a căuta transformarea spirituală. O dată cu declinul artelor alchimiștilor, cunoașterea codificată despre ceakre a dispărut în Occident. Interesul față de ceakre a reînviat o dată cu apariția mișcării teozofice de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului al douăzecilea. Teozofii erau interesați îndeosebi într-o gamă largă de concepte metafizice orientale și au adus multe idei cheie în spiritualitatea occidentalilor. Editura Teozofică a realizat câteva volume despre ceakre, cel mai important dintre ele fiind Ceakrele de C.W. Leadbeater. Cele mai recente rămân însă operele complete ale lui Alice Bailey. Ea s-a aflat în comunicare telepatică cu maestrul tibetan Djwhal Khul timp de treizeci de ani. Tibetanul a oferit puține detalii personale în timpul acestei lungi perioade. El a oferit atât cât a fost necesar de prezentat în prefața fiecărui volum; adică, faptul că el a locuit la granițele Tibetului și și-a definit menirea astfel: „Munca mea este de a iniția și de a răspândi cunoașterea înțelepciunii Eterne, oriunde pot găsi un răspuns”. Colaborarea lor fructuoasă a produs un depozit uriaș de învățătură ezoterică, incluzând o bogată informație despre ceakre. Noi am ajuns la consens în această arie largă de surse, referitor la localizarea, natura și funcțiile ceakrelor. Este doar crezul meu, potrivit căruia, cu cât Noua Eră se apropie, cu atât schimbările în conștiința grupului vor aduce o reevaluare a ceakrelor și a semnificației acestora pentru noi, ca individualități și ca grup. Noi intrăm într-o eră unde valorile spirituale vor avea o semnificație profundă, la un nivel mult mai larg. Ceakrele reprezintă radiografia spirituală la care mulți vor apela, pentru a se regăsi pe ei înșiși. Ceakrele și anatomia profundă Ceakrele însele sunt parte a unei rețele mai vaste de energii profunde. Noi nu le putem izola fără a viola principiile sacre. Structura noastră fizică este destul de bine studiată și analizată prin intermediul științelor care au ca obiect de studiu corpul uman. Dar structura noastră profundă poate fi explorată doar prin mijloace total diferite: implicarea, mai mult decât detașarea clinică, și un context integrator de referință. Oricum, aspectele fizice și non-fizice ale ființei sunt două elemente ale aceluiași întreg; ele, în realitate, nu pot fi separate. De aceea, noi nu putem analiza pe unul, fără a face referiri la altele. Noi nu putem analiza configurația energetică fără a o lega de cea fizică. În egală măsură, anatomia fizică, fără cunoașterea celei profunde, este incompletă. Ideea, potrivit căreia celulele vii, umane, animale sau vegetale, au o existență invizibilă, a existat dintotdeauna. Evoluția tehnicii fotografice a lui Kirlian a revelat acum, pentru prima oară, realitatea energiei vieții. Posibilitatea de a vedea energia care curge și rezultă din forme simple de viață este surprinsă într-o formă frumoasă a fotografiei. Această tehnică a revelat realitatea unor energii non-fizice în mod evident. Dacă acum putem observa, la o privire rapidă, emanațiile de la structuri celulare simple, ca ale plantelor sau chiar ale legumelor, ne putem întreba ce tipare energetice complicate ar putea răspândi ființele umane complexe și conștiente[1]. Simple mecanisme ale țesutului viu generează luminozitate. Este ca și când grupuri de celule mai specializate, aranjate în organe fizice, vor da la iveală tipare energetice și mai organizate. Opriți-vă și inventariați pentru o clipă sistemele majore ale corpului. Inventarul dumneavoastră va cuprinde, probabil, cunoașterea, respirația, circulația, digestia, reproducerea și excreția. Echivalentele acestora sunt cele șase ceakre. Creierul, fără a vă surprinde, are un centru auxiliar care mărește numărul ceakrelor la șapte. Acestea sunt localizate deasupra creștetului capului, deasupra sprâncenelor (în mijlocul frunții), la gât, la inimă, la plexul solar, la sex și la baza corpului (vezi figura 1). Ceakrele și corpul fizic Fiecare ceakră corespunde unui anumit sistem fizic și organului corespunzător. Ceakra bazei este legată de intestinul gros și de rect. Totodată, ea este responsabilă de funcționarea rinichilor care înlătură din organism toxinele. Ceakra sacrală este conectată sistemului de reproducere, ovare și testicule, vezica urinară și rinichii. În ceea ce privește ceakra plexului solar, ea este legată de ficat, vezica biliară, stomac, splină și intestinul subțire. Ceakra inimii este legată cu inima și brațele. Ceakra gâtului are conexiuni la plămâni și gât. Ceakra sprâncenei este conectată creierului. Ceakra creștetului nu este limitată unei părți a corpului, ci este legată de întreaga ființă.   [1] Vezi The Body Electric de Thelma Moss pentru o prezentare autobiografică a evoluției în domeniul fotografiei kirliene

Intreaba-te de ce de Sinek Simon INTRODUCERE De ce să începem prin a ne întreba DE CE? Lucrarea de faţă vorbeşte despre un model care apare în mod firesc, un mod de a gândi, de a acţiona şi de a comunica ce le conferă anumitor lideri abilitatea de a‑i inspira pe cei din jur. Deşi se poate ca aceşti „lideri înnăscuţi" să fi venit pe lume meniţi fiind să‑i inspire pe ceilalţi, nu vorbim despre o abilitate rezervată exclusiv acestora. Fiecare dintre noi putem deprinde modelul aferent. Cu puţină disciplină, orice lider sau organizaţie îi poate inspira pe cei din jur, atât din interior, cât şi din exterior, ajutându‑i să îşi îmbunătăţească propriile idei şi viziuni. Cu toţii putem învăţa să conducem. Scopul acestei cărţi nu este pur şi simplu acela de a încerca să remedieze ceea ce nu funcţionează, ci am scris‑o mai degrabă ca pe un ghid care să ne ajute să ne concentrăm şi să potenţăm ceea ce are, într‑adevăr, rezultate. Nu mi‑am propus să critic soluţiile propuse de alţi autori. Cele mai multe dintre răspunsurile pe care le obţinem, atunci când sunt bazate pe dovezi solide, sunt perfect valide. Cu toate acestea, dacă începem prin a ne pune întrebările greşite, dacă nu înţelegem cauza, atunci chiar şi răspunsurile corecte ne îndreaptă în cele din urmă în direcţia greşită. Adevărul, aşa cum vei vedea, iese întotdeauna la iveală. Exemplele prezentate în continuare sunt cele ale unor persoane sau organizaţii care au îmbrăţişat în mod firesc acest tipar ‑ mai exact, ale celor care au început prin a se întreba DE CE. 1. Scopul era unul ambiţios. Interesul publicului larg era foarte ridicat. Specialiştii erau nerăbdători să îşi aducă contribuţia. Banii erau disponibili de pretutindeni. Înarmat cu toate ingredientele posibile pentru obţinerea succesului, Samuel Pierpont Langley şi‑a propus, la începutul anilor 1900, să devină prima persoană care avea să piloteze un avion. Avea o reputaţie extraordinară şi era ofiţer senior la Institutul Smithsonian, un profesor de matematică care lucrase, printre altele, şi la Harvard. Printre prietenii lui se numărau unii dintre cei mai puternici oameni de afaceri sau din sfera guvernamentală, inclusiv Andrew Carnegie şi Alexander Graham Bell. Langley a obţinut fonduri în valoare de 50.000 de dolari din partea Departamentului de Stat pentru Război pentru a‑şi finanţa proiectul ‑ o sumă uriaşă în perioada aceea. A strâns laolaltă cele mai strălucite minţi ale vremii ‑ o veritabilă echipă de vis, formată din personalităţi extrem de talentate. Langley şi oamenii lui foloseau cele mai bune materiale, iar presa îi urmărea pretutindeni. Persoane din toată ţara erau fascinate de povestea lor, aşteptând să citească despre momentul în care avea să îşi atingă scopul. Alături de echipa pe care şi‑o formase şi având la îndemână resursele acelea ample, succesul îi era garantat. Aşa să fie? La câteva sute de mile distanţă, Wilbur şi Orville Wright lucrau la propriul lor aparat de zbor. Pasiunea acestora pentru zbor era atât de intensă încât au inspirat un grup de oameni dedicaţi din Dayton, Ohio, prin entuziasmul şi angajamentul lor. Nimeni nu le‑a finanţat proiectul. Nu a existat nici un împrumut garantat de guvern. Nici legături la nivel înalt. Nici măcar o singură persoană din echipa lor nu avea studii aprofundate şi nu absolvise vreo facultate, nici măcar Wilbur sau Orville. Însă toţi aceşti oameni au început să lucreze împreună într‑un modest magazin de biciclete şi şi‑au transformat visul în realitate. Pe 17 decembrie 1903, au fost martorii primului zbor din istorie. Cum de a fost posibil ca fraţii Wright să reuşească acolo unde o echipă mult mai bine dotată, finanţată şi experimentată nu a putut să o facă? Nu a fost vorba nicidecum de noroc. Atât fraţii Wright, cât şi Langley erau extrem de motivaţi. Toţi trei aveau o etică a muncii bine reliefată, dar şi o orientare ştiinţifică. Urmăreau exact acelaşi scop, însă doar fraţii Wright i‑au putut inspira pe cei din jur, conducându‑şi echipa astfel încât să poată dezvolta cu adevărat o tehnologie care să schimbe pentru totdeauna lumea. Doar fraţii Wright au început prin a se întreba DE CE. 2. În 1965, studenţii din campusul Universităţii Berkeley, California, au fost primii care şi‑au dat foc formularelor prin care erau chemaţi să se înroleze în armată, pentru a protesta vizavi de implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam. Nordul Californiei era dominat de sentimente antiguvernamentale şi de lupte împotriva sistemului; imaginile cu revoltele din Berkeley şi Oakland s‑au răspândit în jurul lumii, alimentând mişcări de simpatie faţă de manifestanţi pe tot teritoriul Statelor Unite, dar şi în Europa. Dar abia în 1976, la aproape trei ani de când America îşi retrăsese trupele din Vietnam, a izbucnit o altfel de revoluţie. Autorii acesteia îşi propuseseră să aibă un impact, şi încă unul foarte mare, şi chiar să pună sub semnul întrebării modul în care oamenii percepeau felul în care funcţiona lumea. Însă aceşti tineri revoluţionari nu aruncau cu pietre şi nici nu ridicau armele împotriva vreunui regim totalitar. În schimb, au decis să învingă sistemul cu propriile lui arme. Pentru Steve Wozniak şi Steve Jobs, cofondatorii Apple Computers, terenul de luptă era reprezentat de lumea afacerilor, iar arma aleasă ‑ computerul personal. Revoluţia PC‑urilor a început să se declanşeze atunci când Wozniak a înfiinţat Apple I. Fiind abia la început, tehnologia era considerată adresându‑se în principal companiilor. Computerele erau mult prea complicate şi destul de scumpe pentru o persoană obişnuită. Însă Wozniak, un individ care nu era deloc motivat de bani, şi‑a imaginat un scop mai nobil în care să fie folosită tehnologia. Dacă ar fi putut găsi o modalitate ca un computer să ajungă în casele oamenilor ‑ se gândea el ‑ atunci respectivul computer ar fi putut oferi aproape oricui capacitatea de a îndeplini o mare parte dintre funcţiile de care se ocupa o companie foarte bine dotată. Computerul personal ar fi putut modifica terenul de joacă şi să schimbe astfel lumea. Woz a conceput Apple I şi a perfecţionat tehnologia odată cu Apple II, astfel încât să fie uşor de folosit şi toată lumea să şi‑l poată permite. Indiferent cât este de vizionară sau de strălucită, o idee extraordinară sau un produs foarte bun nu valorează nimic dacă nimeni nu vrea să le cumpere. Prietenul cel mai bun al lui Wozniak de la acea vreme, Steve Jobs, de 26 de ani, ştia exact ce anume trebuie să facă. Deşi avea experienţă în vânzarea de componente electronice, Jobs se dovedise a fi mai mult decât un bun comerciant. Voia să facă ceva care să schimbe lumea, iar cea mai bună modalitate era să construiască o companie. Apple era instrumentul pe care l‑a folosit ca să declanşeze propria revoluţie. În primul an de activitate, în condiţiile în care comercializa un singur produs, Apple a avut venituri de un milion de dolari. În al doilea an, vânzările au crescut la 10 milioane. În al patrulea an au vândut computere în valoare de 100 de milioane de dolari. Şi, în doar şase ani, Apple Computer era o companie în valoare de 1 miliard de dolari, cu peste 3.000 de angajaţi. Jobs şi Woz nu au fost singurii care au contribuit la revoluţia computerelor personale. Nu au fost unicii tipi isteţi din acest domeniu; de fapt, nici măcar nu ştiau prea multe despre afaceri. Apple nu este specială prin prisma abilităţii sale de a construi o companie cu o dezvoltare atât de rapidă şi nici a capacităţii de a gândi diferit computerele personale. Ci a faptului că a putut repeta permanent modelul iniţial. Spre deosebire de competitorii săi, Apple a provocat cu succes modul de gândire tradiţional din industria computerelor, a aparatelor electronice mici, a industriei muzicale, a telefoanelor mobile şi, în general, a divertismentului. Şi motivul este unul simplu. Apple inspiră. Apple a început prin a se întreba DE CE. 3. Nu era perfect, însă era complex. Nu era singurul care avusese de suferit în America de dinaintea războiului pentru drepturile civile şi mai existau o mulţime de oratori carismatici. Dar Martin Luther King Jr. avea un dar. Ştia cum să inspire oamenii. Dr. King era conştient că dacă era ca mişcarea pentru drepturile civile să aibă succes, dacă avea să se producă o schimbare reală şi de durată, ar fi fost nevoie de mult mai multe persoane în afară de el şi de aliaţii săi apropiaţi. Era nevoie de mai mult decât de nişte simple cuvinte şi discursuri elocvente. Era nevoie de oameni, de zeci de mii de cetăţeni obişnuiţi, uniţi de o singură viziune, pentru a schimba ţara din temelii. Pe 28 august 1963, la ora 11 dimineaţa, trimiteau un mesaj la Washington, în care spuneau că e timpul ca America să o apuce pe un nou drum. Organizatorii mişcării pentru drepturile civile nu au trimis mii de invitaţii şi nici nu exista un site pe internet cu ajutorul căruia să se promoveze data manifestaţiei. Însă oamenii au venit. Şi au continuat să vină. Un sfert de milion de persoane au ajuns în capitala naţiunii exact la timp ca să audă cuvintele imortalizate în istorie, rostite de un om care a condus mişcarea ce avea să schimbe pentru totdeauna istoria Americii: „Am un vis". Abilitatea de a atrage atât de mulţi oameni din întreaga ţară, de toate rasele, care să se strângă împreună în acea zi, exact la momentul oportun, presupune ceva special. Deşi şi alţii ştiau ce anume trebuie schimbat astfel încât să fie instaurate drepturile civile. Martin Luther King a fost cel capabil să inspire întreaga ţară să se schimbe, nu doar în folosul unei minorităţi, ci spre binele tuturor. Martin Luther King a început prin a se întreba DE CE. * * * Există lideri şi există cei care conduc. Cu doar 6% cotă de piaţă în Statele Unite şi 3% în toată lumea, Apple nu este principalul producător de computere. Cu toate acestea, compania conduce detaşat industria computerelor, fiind acum lider şi în alte domenii. Experienţa lui Martin Luther King nu era unică în lume, dar cu toate acestea a inspirat schimbarea unei naţiuni întregi. Fraţii Wright nu erau cei mai puternici concurenţi din cursă care să efectueze primul zbor cu avionul, dar ne‑au condus într‑o nouă eră a aviaţiei, schimbând astfel din temelii epoca în care trăim. Scopul lor nu era diferit de al altora, iar sistemele şi procesele propuse de ei au fost imitate cu uşurinţă. Cu toate acestea, fraţii Wright, Apple şi Martin Luther King au ieşit în evidenţă. S‑au distanţat de norme, iar impactul pe care l‑au avut nu poate fi atât de simplu de egalat. Sunt membrii unui grup foarte select de lideri care au făcut ceva foarte, foarte special. Şi ne inspiră. Aproape fiecare persoană sau organizaţie trebuie să îi motiveze pe ceilalţi să acţioneze dintr‑o anumită perspectivă sau alta. Unii vor să motiveze o decizie de cumpărare. Alţii caută sprijin sau un vot. Unii încearcă să‑i motiveze pe cei din jur să lucreze mai mult sau mai inteligent ori pur şi simplu să urmeze regulile. Abilitatea de a motiva oamenii nu este dificilă, luată ca atare. De obicei este legată de un factor extern. Stimulentele tentante sau ameninţarea unei pedepse vor atrage de cele mai multe ori comportamentul dorit. General Motors, de exemplu, a motivat atât de bine oamenii să îi cumpere produsele încât au vândut mai multe automobile decât orice alt producător din lume timp de 77 de ani. Însă, deşi erau lideri în industrie, nu o dominau. Marii lideri, în schimb, sunt capabili să îi inspire pe ceilalţi să acţioneze. Cei care îi pot inspira pe ceilalţi le oferă un sentiment al scopului sau al apartenenţei, care are o foarte mică legătură cu orice alt stimulent extern sau beneficiu dobândit. Cei care conduc cu adevărat sunt capabili să‑şi facă adepţi, care acţionează nu fiindcă sunt obligaţi, ci fiindcă sunt inspiraţi. Pentru aceştia din urmă, motivaţia de a acţiona este una profund personală. Este mult mai puţin probabil ca ei să fie impulsionaţi de stimulente. Cei care sunt inspiraţi sunt dispuşi să plătească un preţ sau să treacă de anumite inconveniente, chiar dacă au de suferit la nivel personal. Cei care sunt capabili să inspire îşi vor face adepţi ‑ suporteri, votanţi, clienţi ‑ care vor acţiona spre binele tuturor, nu fiindcă aşa trebuie, ci fiindcă aşa îşi doresc. Deşi relativ puţini la număr, organizaţiile şi liderii care au abilitatea înnăscută de a ne inspira au trăsături diverse. Pot fi regăsiţi atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Lucrează în absolut toate domeniile ‑ vânzând direct clienţilor sau altor companii. Indiferent de locul unde îi întâlneşti, au o anumită influenţă în domeniul lor de activitate. Au cei mai loiali clienţi şi cei mai loiali angajaţi. Au tendinţa să obţină un profit mult mai mare decât omologii lor din acelaşi domeniu. Sunt mult mai inovatori şi, cel mai important, sunt capabili să susţină toate aceste lucruri pe termen lung. Mulţi dintre ei schimbă faţa unei industrii. Alţii pot schimba chiar lumea întreagă. Fraţii Wright, Apple şi dr. King sunt doar trei exemple. Harley‑Davidson, Disney şi Southwest Airlines sunt altele trei. John F. Kennedy şi Ronald Reagan au fost, şi ei, capabili să îi inspire pe ceilalţi. Indiferent de mediul din care provin, au cu toţii ceva în comun. Toţi aceşti lideri şi companii care inspiră, indiferent de mărimea lor sau de domeniul în care activează, gândesc, acţionează şi comunică exact la fel. Şi se deosebesc total de restul lumii. Ce‑ar fi dacă am putea cu toţii să gândim, să acţionăm sau să comunicăm aşa cum o fac cei care ne inspiră? Îmi imaginez o lume în care abilitatea de a inspira este pusă în practică nu doar de câţiva aleşi pe sprânceană, ci de marea majoritate a oamenilor. Studiile arată că peste 80% dintre americani nu au locul de muncă pe care l‑au visat. Dacă mai mulţi oameni ar şti cum să construiască organizaţii care să inspire, am putea trăi într‑o lume în care această statistică s‑ar inversa ‑ o lume în care 80% ar fi satisfăcuţi de viata lor profesională. Cei cărora le place să meargă la serviciu sunt mult mai productivi şi mult mai creativi. Ajung acasă mai bucuroşi şi au nişte familii mai fericite. Îşi tratează mai bine colegii, potenţialii clienţi sau consumatorii. Angajaţii inspiraţi îşi aduc contribuţia la companii mai puternice şi la nişte economii solide. De aceea am şi scris această carte. Sper ca cititorii mei să‑i inspire pe ceilalţi să facă lucruri care să îi inspire pe ei, la rândul lor, astfel încât împreună să putem construi companii, economii şi o lume în care încrederea şi loialitatea să reprezinte regula, nu excepţia. Lucrarea de faţă nu are menirea să îţi spună ce să faci sau cum să procedezi. Scopul ei nu este să îţi ofere o direcţie de acţiune, ci o cauză. Pentru cei care au mintea deschisă la idei noi, care încearcă să aibă succes pe termen lung şi care cred că pentru asta au nevoie de ajutorul celorlalţi, propun o provocare. Începând chiar din acest moment, începe prin a te întreba DE CE.

GHIDUL IPOHONDRULUI o boală pentru orice simptom, o suferinţă pentru orice ocazie   INTRODUCERE Să inventăm o nouă boală. Îi vom da numele Sindrom Ipohondric Modern (SIM). Care îi sunt simptomele? Nelămurita şi sâcâitoarea teamă de boală, fascinaţia noilor boli, imboldul de a azvârli banii pe tratamente costisitoare, utilizarea excesivă a unor cuvinte precum „stare de bine” sau „nutritiv”. Factorii de risc: viaţa într-o naţiune destul de bogată şi lipsa unor ameninţări reale care să dea de gândit. Aşadar, tocmai am creat SIM, o nouă şi îngrijorătoare boală socială. A fost uşor, nu-i aşa? Ei bine, n-a fost cu nimic mai greu să creăm Sindromul de Deficienţă a Plăcerii, despre care un sondaj efectuat pe un eşantion de două mii de subiecţi ne avertizează că face ravagii în Marea Britanie. În noiembrie 2003, în sondajul realizat de Yougov a fost citat psihologul Linda Papadopoulos, care susţinea că victimele acestui sindrom reclamă stări de oboseală, plictiseală la locul de muncă şi letargie. „Există dovezi că oamenii suferă disfuncţii deoarece nu beneficiază de plăceri în mod frecvent pentru a fi fericiţi şi sănătoşi”, afirmă ea. Dacă asta nu vă face să ridicaţi braţele spre cer a deznădejde, atunci gândiţi-vă la Sindromul Venerării Personalităţilor, care, se pare, afectează pe unul din trei britanici şi, în cazuri extreme, este „aproape patologic”. Victimele acestui sindrom pot deveni „impulsive, greu de strunit şi insensibile”, se susţine într-un articol publicat pe 14 aprilie 2003 de Daily Mail privind un studiu apărut în Jurnalul bolilor nervoase şi mintale. Aşadar, fiţi cu ochii în patru, altfel, într-o bună zi, s-ar putea să vă treziţi umbra unui prezentator de emisiuni-concurs televizate ce se transmit în cursul zilei. Sindromul Venerării Personalităţilor nu e nicidecum cel de-al Cincilea Călăreţ al Apocalipsei, nu-i aşa? Războiul, ciuma, foametea şi Sindromul Venerării Personalităţilor. Cu toate acestea, astfel de suferinţe ridicole devin adevărate epidemii. Lumea dezvoltată este mai sigură ca oricând, însă „bolile” noi apar neîncetat ca să le dea de lucru şi să-i umple de bucurie pe doctori, terapeuţi şi companiile producătoare de medicamente. Apetitul nostru pentru cea mai la modă ameninţare pare insaţiabil. Într-o oarecare măsură, cu toţii purtăm germenul ipohondriei. La început în doze mici, ca instrument de supravieţuire. Creierul nostru de om al cavernelor ne ţine permanent pregătiţi pentru fi obsedaţi de ameninţări. Istorisirile despre bolile stranii sau mortale ne plac la fel de mult ca poveştile de groază spuse la gura sobei. Graţie medicinii şi produselor de curăţat moderne, acele primejdii nu mai sunt nici pe departe la fel de reale. În acelaşi timp însă, civilizaţia ne-a oferit mai mult timp, bani şi energie, pe care să le cheltuim gândindu-ne la boli. Prin urmare, lumea occidentală a înregistrat o reducere spectaculoasă a numărului de boli mortale şi a făcut un salt uriaş în privinţa diagnosticării. Câte persoane cunoaşteţi (excluzându-i pe psihopaţi) care, în adâncul sufletului, sunt convinse că nu suferă de absolut nimic? Pariez că dacă aţi îmbrăca un halat alb, aţi porni cu un vehicul de tip ambulanţă pe un bulevard, după care, oprind în dreptul unui trecător, aţi sări din maşină şi i-aţi spune: „Urcaţi, am descoperit ce suferinţă aveţi”, acesta v-ar urma imediat. Haideţi, faceţi o încercare. Pe mulţi medici îi îngrijorează tendinţa de a se prescrie tot mai multe medicamente şi tratamente noi pentru lista mereu crescândă de boli. Jurnalul medical britanic din aprilie 2002 a realizat un sondaj în rândul doctorilor britanici privind „non-bolile” de vârf, redefinite medical ca suferinţe. Pe primul loc se situează îmbătrânirea, urmată de muncă, plictiseală şi pungile de sub ochi. Alţii includ calviţia, pistruii, urâţenia, dezorientarea după călătorii lungi cu avionul, statura scundă, rosul unghiilor, respiraţia neplăcut mirositoare, insomnia şi excesul folicular. Însă mulţi alţii abia aşteaptă să descopere ori să inventeze noi boli spre folosul nostru. Asta îi face să-şi vadă numele în jurnalele medicale al căror număr creşte neîncetat şi care sunt avide de asemenea articole. Dacă noua boală inventată de ei este suficient de înspăimântătoare sau destul de sexy, numele lor pot apărea şi în ziare. Iar dacă se specializează în tratarea noilor suferinţe, asta le poate aduce o groază de bani. Banul, bătrânul diavol, pândeşte din umbra numeroaselor suferinţe ipohondre. Ca şi noi de altfel, industria farmaceutică are nevoie de noi boli. Dacă această industrie ar lecui orice, ritmul creşterii economice ar scădea, spre groaza acţionarilor. Ea prosperă din asigurarea de tratamente – deşi companiile au descoperit şmecheria de a inventa tratamente pentru boli care nici nu există. La urma urmelor, acestea sunt mai lesne de abordat. Simplele suferinţe sunt ridicate la rangul de boli de companiile de public-relations (PR) bine plătite, iar despre numărul bolilor rare se spune că este în creştere. Caracteristici fireşti precum timiditatea sunt transformate în maladii. Compania Roche a elaborat medicamentul Manerix pentru a trata „fobia socială” şi a afirmat că un milion de australieni suferă de ea. Însă iniţial, compania nu a găsit suficienţi suferinzi pentru teste clinice. Asta s-a întâmplat în urmă cu câţiva ani. În prezent, fobia socială este cvasiacceptată ca suferinţă. Pfizer comercializează în America medicamentul Zoloft ca tratament pentru „tulburarea de anxietate socială”. Mda, tristă situaţie. Tehnologiile recente au propulsat patima noastră pentru informaţii privind bolile. După pornografie, sănătatea a ajuns subiectul numărul doi ca importanţă în căutările noastre pe Internet. Doctorii numesc asta ciberhondrie. Persoane care au nasul uşor înfundat îşi caută pe Google simptomele şi se aleg cu un şir kilometric de boli. Indigestia, susţin website-urile, ar putea fi semn de cancer, durerile ar prevesti tumori pe creier, furnicăturile ar putea însemna scleroză în plăci. Cei care se fac cei mai vinovaţi de alimentarea ipohondriei modeme sunt oameni ca mine, care lucrează în industria informaţiilor. Cititorii vor să afle despre recent descoperitele ameninţări la adresa sănătăţii lor trupeşti şi mintale, iar jurnaliştii sunt extrem de încântaţi să le cânte în strună – deseori rescriind, cu un condamnabil ochi necritic, comunicatele de presă supralicitate ale companiilor producătoare de medicamente. Doi experţi londonezi ai breslei medicale s-au plâns în Jurnalul medical britanic din 28 februarie 2004 că doar în luna precedentă citiseră prezentări de presă privind studii care „dovedeau” că mutarea la ţară, vinul sau discutarea în pat a problemelor amoroase pot îmbunătăţi performanţele sexuale. Tot ei au citit că posesia unui animal de companie ajută la însănătoşirea mai grabnică după o boală, testosteronul provoacă erecţie întreruptă, iar citirea critică a unor texte este bună pentru sănătatea mintală. Însă asta e doar o linguşeală a celor de la public-relations, şi se spune: „Companiile de PR beneficiază de bugete grase pentru a-şi promova cercetările, excluzând în acelaşi timp lucrările etice, mai cu greutate. Deseori, astfel de companii hotărăsc rezultatul cu mult înainte de începerea studiului. Cum rezultatele sondajelor sunt prezentate ca şocante, jurnaliştii pot găsi un titlu atrăgător, un subiect accesibil pentru un articol sau o modalitate de a respecta un deadline.” Iar Centrul de Cercetări pentru Aspecte Sociale cu sediul la Oxford a atacat recent obiceiul presei de a da speranţe false prin publicarea unor invenţii medicale care nu există. „Trebuie să vină vremea când se va limita numărul ştirilor optimiste, nefundamentate şi excesive, care deseori se dovedesc a fi doar farse nemiloase”, afirmă un cercetător de la acest centru. Unii speră. Cine vrea o mulţime de statistici şi fapte medicale complicate care să-i tulbure liniştea? Însă în ciuda tuturor acestor aspecte, nu trebuie să vedem cu ochi răi nevroza în masă ce bântuie în prezent. Asta ar putea da naştere unei epidemii de Sindrom de Negare a Hipocondriazei care ar afecta milioane de persoane extrem de vulnerabile ce sunt împătimite ale sănătăţii. Ar trebui mai curând să riscăm şi să lăudăm ipohondria, măreaţa realizare a creativităţii umane. Cele ce urmează reprezintă rezultatul strângerii, cu râvna unei veveriţe, a sute de articole inteligente, tulburătoare, rare, ciudate, scandaloase, demente şi, uneori, dezgustătoare, din reviste de cercetări medicale, pe care le-am tezaurizat într-un sertar în ultimii zece ani, de când sunt jurnalist pe probleme de sănătate. Din acest amalgam medical s-a născut un monument închinat suferinţei ipohondrice a umanităţii. Această carte este de asemenea un omagiu adus activităţii intense – sub forma excesului, a producătorilor de medicamente, a creativităţii şarlatanilor, a inventivităţii cercetătorilor, a goanei după senzaţional a jurnaliştilor – şi, desigur, plăcerii paranoice pure pe care o avem de a înghiţi orice în fiecare zi. Administrată în masă, această supradoză de ştiri funeste ar putea fi suficientă pentru a convinge chiar şi persoanele cu mintea întreagă să renunţe la obsesia sănătăţii şi să se dedice trăirii unei vieţi fără nevroze în era cea mai sigură pe care a cunoscut-o vreodată umanitatea. Aceasta ar fi cu adevărat o realizare monumentală a ştiinţei medicale.   OBSERVAŢIE IMPORTANTĂ Studiile clinice demonstrează că ipohondria poate ucide (vezi p. 36) – iar persoanele agitate sunt mai susceptibile de a se îmbolnăvi de cancer şi Alzheimer (p. 155). Nu uitaţi: nu permiteţi ca informaţiile cuprinse în prezenta carte să vă îngrijoreze. Străduiți-vă să luaţi totul cu o idee de umor. Dar nici prea mult umor, fiindcă şi acesta face rău. Nota redacţiei: Temele prezentate în această lucrare sunt preluate din reviste medicale. Majoritatea titlurilor acestor reviste au fost traduse în limba română pentru a facilita lectura, dar sunt redate trimiterile la paginile exemplarelor originale, spre exemplu: (2005,15; 167:1104), adică an, volum; numărul publicaţiei: pagina, în unele cazuri nu se precizează numărul volumului. Amendament: Consultarea acestei lucrări nu exclude vizita la medic sau la farmacist.         Confortul căminului PENTRU CA IPOHONDRIA SE NAŞTE ACASĂ   CONGESTIA CEREBRALA PROVOCATA DE TELEFON În atenţia vorbăreţilor: dacă vă place să petreceţi ore întregi la telefon, riscaţi să vă alegeţi cu o congestie cerebrală ce vă poate debilita, ne avertizează Jurnalul Asociaţiei Medicale Canadiene (2002, 10; 167:1104). Doctorul Malvinder Parmar, directorul medical al Spitalului Districtual Timmins din statul Ontario de Nord, afirmă că a descoperit „congestia cerebrală provocată de telefon” examinând un bărbat de şaizeci şi trei de ani care avea tulburări de vorbire, prezenta instabilitate şi slăbiciune a părţii drepte după ce încheiase o convorbire telefonică de cincizeci şi şase de minute. Acesta suferise o obstrucţie a circulaţiei sanguine, despre care dr. Parmar susţine că a fost cauzată cel mai probabil de comprimarea unei artere importante în timpul discuţiei, când victima a ţinut capul înclinat spre dreapta. Medicul susţine că pentru a evita astfel de vătămări trebuie să procedaţi cu precauţie şi să schimbaţi urechea mai des ori să folosiţi un aparat de tip hands-free. Ori, pur şi simplu, să vorbiţi mai puţin. Doctorul Parmar a adăugat congestia cerebrală cauzată de telefon la lista de suferinţe similare provocate de strâmbarea gâtului care se produce la manipularea chiropractică, tratamente dentare ce durează mult, poziţionarea pentru efectuarea unor radiografii şi…   SINDROMUL SALONULUI DE COAFURĂ Deşertăciunea se poate plăti cu vârf şi îndesat şi nu numai la salonul de înfrumuseţare. Sindromul Salonului de Coafură a fost identificat de Michael Weintraub, de la Colegiul Medical New York, Valhalla. El a descoperit primejdia pe care o presupune păstrarea aparenţelor după ce a consultat cinci femei internate în spital, care suferiseră congestii cerebrale după ce fuseseră spălate pe cap şi coafate. Femeile, cu vârste între cincizeci şi patru şi optzeci şi patru de ani, au plecat de la coafor cu simptome similare congestiei, începând cu vertij şi terminând cu paralizie parţială. Weintraub consideră că ele au suferit vătămări ale arterelor ce alimentează creierul cu sânge atunci când au stat cu capul întins pe spate, deasupra lavoarelor. El a transmis un mesaj proprietarilor de saloane prin intermediul Jurnalului Asociaţiei Medicale Americane (1993, 269; 16:2086): luaţi-le mai uşurel pe clientele vârstnice, altfel vă mor în scaun.   BATISTA CU BUCLUC Batistele Kleenex ar trebui să fie însoţite de avertismente legate de sănătate? Suflatul nasului cu prea multă putere poate, în cazuri rare, crea o creştere a presiunii interne atât de puternică, încât există posibilitatea de a crăpa orbita, cavitatea osoasă în care este aşezat ochiul. Iar aceasta poate duce la necazuri mai grave, ne previn medicii. Suflarea nasului foarte tare poate împinge aerul în craniu prin orbita fracturată, unde poate produce emfizem subcutanat – adică aer prins în ţesuturi, unde nu-şi are locul – susţin doctorii de la Spitalul Municipal Birmingham. În Jurnalul de laringologie şi otologie (2003, 117; 2:141) ei prezintă cazul unei femei de douăzeci de ani care a reuşit să introducă atât de mult aer prin orbita fracturată încât acesta a ajuns până în cavitatea toracică, provocându-i dureri mari. Suflatul nasului cu exces de zel poate provoca uneori orbirea, din cauza efectelor presiunii aerului şi a infecţiilor, ne previn doctorii de la Spitalul Zonal Craigavon, Irlanda de Nord, în aceeaşi publicaţie (2001, 115; 4:319). Ceea ce ne mai linişteşte întrucâtva este afirmaţia lor că deseori fractura se vindecă de la sine în decurs de aproximativ două săptămâni.   SUFLATUL ASURZITOR Nu numai ochii şi pieptul sunt periclitate de folosirea prea viguroasă a batistei. Medicii japonezi de la Spitalul Municipal Kawanishi au anunţat că un bărbat de cincizeci şi cinci de ani şi-a pierdut total auzul după ce şi-a suflat sănătos nasul în batistă. Treptat, el a început să aibă stări de vertij, apoi au apărut probleme la globul ocular stâng. Afecţiunile oculare şi vertijul au dispărut, însă după un an auzul nu-i revenise, se susţine în prezentarea cazului din Nippon Jibiinkoka Gakkai Kaiho (1997, 100; 11:1375). Medicii afirmă că afecţiunea a fost provocată de suprapresiunea din urechea internă a pacientului. Unii o caută cu lumânarea. Doctorii germani prezintă în Laryngorhinootologie (1992, 71; 9:485) cazul unui alt pacient care s-a ales cu acelaşi tip de vătămare la o petrecere, încercând să umfle cu nasul un balon.   PROBLEME CU BANII? Dacă aveţi aversiune faţă de discuţiile cu directorii de bancă, probabil că asta nu se explică doar prin precaritatea situaţiei dumneavoastră financiare. S-ar putea să aveţi o boală reală. Cercetătorii de la Universitatea Cambridge susţin că au descoperit o suferinţă psihologică pe care au denumit-o fobie financiară. Ei afirmă că aceasta afectează peste nouă milioane de britanici. Bolnavii sunt cuprinşi de anxietate, sentimente de vinovăţie şi plictis când se confruntă cu obligaţia de a-şi gestiona banii. Ei recurg la tehnici de evitare, precum refuzul de a verifica extrasele de cont şi, în cazuri extreme, aruncarea scrisorilor de la bancă fără a le mai deschide. Cinci sute de subiecţi, aproximativ jumătate din eşantionul pe care s-a făcut studiul, altfel persoane foarte echilibrate, au înregistrat accelerări ale pulsului când s-au văzut siliţi să se ocupe de bani: 15% au afirmat că s-au simţit incapabili să se mişte, 12% au avut o senzaţie de rău fizic, iar 11% au avut ameţeli. Brendan Burchell, lector de ştiinţe sociale şi politice, afirmă în Guardian (27 ianuarie 2003) că fobia financiară afectează circa 20% din populaţie, îndeosebi femei şi tineri. Aproximativ o treime dintre cei intervievaţi au declarat că preferă să meargă la dentist decât să se aşeze la masă pentru a-şi citi extrasul de cont.   VICTIMELE MODEI Nu cumva vă strâng puţin pantalonii? Purtarea pantalonilor strâmţi nu numai că vă face să arătaţi ridicol, dar vă poate provoca necazuri. Octavio Bessa din Stanford, Connecticut, afirmă că a consultat pacienţi cu dureri misterioase de stomac, pe care medicina modernă nu le putea explica. El şi-a dat seama că pacienţii săi se îngrăşaseră, dar nu mai investiseră de mult în haine mai largi. „Am observat că diferenţa dintre talia acestor pacienţi şi cea a pantalonilor este de obicei de 7,5 cm. Toate simptomele dispar după folosirea bretelelor şi schimbarea măsurii la pantaloni”, susţine el în Arhive de medicină internă (1993, 153; 11:1396). „Eu am dat acestei suferinţe numele de sindrom al pantalonilor strâmţi.” Doctorul Deborah Allen de la Facultatea de Medicină a Universităţii Indiana, Indianapolis, i-a răspuns lui Bessa, spunând că pacienţii supraponderali prezintă deseori semne de hernie hiatală, care dispar la examinare. Şi asta pentru că pacienţii şi-au scos pantalonii supărători.   PANTALONII ŞOFERULUI DE CAMION Probleme similare apar în rândul faimoaselor victime ale modei – şoferii de camion. „Majoritatea sunt obezi şi poartă blugi strâmţi", afirmă doctorul J.R. Boyce, de la Universitatea din Alabama, Birmingham. El scrie în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane (1984, 251; 12:1553): „La o serie de şoferi de camion care au fost de acord să poarte pantaloni mai largi, chiar dacă mai puţin la modă, s-au ameliorat substanţial simptomele."   IADUL PANTALONILOR CU TALIE JOASĂ Traume şi mai grave legate de purtarea pantalonilor sunt puse pe seama celor cu talie joasă, care sunt acum la modă. Aceştia pot provoca senzaţii misterioase de gâdilături pe coapse (la purtătoare, nu la privitori). Malvinder Parmar, directorul medical al Spitalului Districtual Timmins, Ontario, Canada, spune că a examinat trei tinere uşor obeze, cu vârste între douăzeci şi doi şi treizeci şi cinci de ani, care purtaseră pantaloni cu talia joasă cu şase până la opt luni înainte de consult. Toate prezentau simptome de gâdilături sau de arsură pe partea laterală a coapsei. Una dintre ele era aproape convinsă că are scleroză multiplă şi dorea să facă un examen RMN, însă Parmar şi-a dat seama că presiunea exercitată asupra nervului femural lateral era de vină, iar cauza o constituiau pantalonii cu talie joasă. Recomandarea lui, publicată în Jurnalul Asociaţiei Medicale Canadiene (2003, 168; 1:16), a fost ca femeia să poarte rochii mai largi, ceea ce era şi mai potrivit pentru o doamnă.   SECTORUL LENJERIE INTIMĂ Şi tanga, modalitatea modernă de a evita inestetica linie vizibilă a chilotului, este învinuită pentru crearea unor probleme de sănătate. S-a constatat că aceşti chiloţei cvasiinexistenţi provoacă unele infecţii cronice, precum cistita. Cei de la magazinul Marks & Spencer susţin că chilotul-aţă este articolul de lenjerie intimă cu cea mai mare vânzare din Marea Britanie, însă Enciclopedia bolnavei de cistită avertizează că multe modele au cusături rigide, care irită zona vaginală, iar aţa poate transfera bacterii de la anus. Sexy, nu? Celălalt fenomen modern al lenjeriei, sutienul ridicat, a fost şi el criticat de medici, care pretind că sutienele strâmte pot provoca dureri de spate. În 1995, antropologul Sydney Singer a afirmat că sutienele strânse pot provoca congestia ganglionilor limfatici. Cancerul mamar, susţine el, este o problemă doar în culturile în care femeile poartă sutien. Nici Facultatea de Osteopatie din Marea Britanie nu iubeşte sutienele. Cei de acolo afirmă că ele sunt la originea unui spectru larg de probleme de sănătate, precum dificultăţi de respiraţie şi dureri de coloană, ba chiar a unor efecte secundare, precum constipaţia şi sindromul de intestin iritat.   PEDEPSIŢI DE ŞLIŢ Şi bărbaţii sunt ameninţaţi de propriile haine. Câţi dintre ei nu au fost pedepsiţi de şliţ? Cercetătorii pot doar bănui că majoritatea bărbaţilor au suferit de rănirea penisului în fermoar. De cele mai multe ori este vorba de traume suferite în copilărie – iată încă una dintre dureroasele lecţii ale vieţii. Consultanţii scoţieni în probleme de victime anunţă în Rănile (1994, 25; 1:59) că unul din 4 000 de pacienţi este un copil care şi-a prins penisul în fermoar. Cu toate acestea, numeroşi bărbaţi uită această întâmplare cu valoare educativă, afirmă Richard Hockey, analist de informaţii la Unitatea de Supraveghere a Accidentelor din Queensland, Australia. El a constatat că organele genitale zgâriate constituie de departe cauza principală a rănirilor provocate de îmbrăcăminte, atunci când a analizat statisticile întocmite de serviciile de urgenţe medicale între 1998 şi 2001. „Probabil că bărbaţii încearcă să se trateze singuri. Jena îi face să evite pe cât posibil orice consult medical”, afirmă el în ziarul Curierul medical (8 octombrie 2002). „Pesemne că acest lucru se întâmplă în mod sezonier. Ca anecdotă, pe vreme caniculară, unii preferă să nu poarte chiloţi.” Medicii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte rezolvarea problemei. Cei din New York sugerează, în Asistenţa medicală pediatrică de urgenţă (1993, 9; 2:90), că bărbaţii captivi se pot elibera turnând ulei mineral pe dinţii fermoarului, în vreme ce pe partea cealaltă a Atlanticului, cercetătorii ne recomandă în Urologia europeană (1981, 7; 6:365) tăierea transversală a fermoarului acolo unde a pişcat din prepuţ. Alţii cred că tragerea bruscă a fermoarului în jos poate rezolva problema. Iar noi spunem că tot demodatul şliţ cu nasturi este răspunsul pe termen lung.   AVERTISMENTUL PORTOFELULUI O cauză suplimentară de traume pentru bărbaţi: Elmar Lutz de la Spitalul St Mary din New Jersey prezintă cazul a doi pacienţi care sufereau de dureri inexplicabile ale coapselor şi şalelor – la unul dintre ei, suferinţa a ţinut paisprezece luni, la celălalt – opt ani. S-au efectuat investigaţii privind o probabilă discopatie, au fost consultaţi chiropracticieni, dar fără niciun folos. Explicaţia, şi-a dat Lutz seama, este greşeala de a sta pe un portofel gros perioade lungi de timp. Portofelul unuia dintre pacienţi avea grosimea de 2,5 cm şi conţinea o mică bibliotecă de cărţi de credit. În fiecare caz, sciatica provocată de cărţile de credit a fost vindecată printr-o „procedură simplă, pe care o vom boteza portofelotomie”, afirmă Lutz în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane (1978, 240; 8:738). Dispariţia simptomelor a fost „aproape instantanee.” „Am întâlnit multe alte cazuri de-a lungul anilor, iar acest lucru tinde să arate că suferinţa e mai răspândită decât ne închipuim” afirmă el. „Dacă nu se rezolvă, acest lucru poate provoca o disfuncţie neurovasculară mai gravă şi leziuni ale nervilor.” Din fericire, există doctori care vă pot ajuta să vă goliţi repede portofelele.   PROBLEMELE BIBLIOFILILOR Vă rugăm să nu lăsaţi această carte în baie. Cititul pe tron vă poate provoca hemoroizi, ne avertizează un articol publicat în Lancet (1989, 1; 8628:54). Doctorii de la Spitalul John Radeliffe din Oxford au comparat obiceiurile a o sută de persoane care suferă de hemoroizi cu cele ale o sută de persoane neafectate şi au constatat că o proporţie mai mare dintre cei suferinzi aveau obiceiul de a citi pe scaunul de toaletă. În sine, cititul nu face rău, însă şederea pe acel scaun perioade îndelungate poate exercita presiuni nedorite asupra părţii dorsale, spun doctorii de la Oxford.   TREBURILE CASNICE ÎI MASACREAZĂ PE BĂRBAŢI Fă totul singur s-ar putea interpreta şi fă-ţi-o singur, dacă e să dăm crezare cifrelor care arată că bărbaţii se confruntă cu riscuri de zece ori mai mari pe minut ocupându-se de treburi casnice şi de întreţinere decât femeile, ba chiar riscă de patru ori mai mult o vătămare când fac treburi simple în casă. Statisticile, extrase din dosarele de medicină legală din Australia pe o perioadă de trei ani, demonstrează ce loc primejdios este căminul pentru bărbaţi. Aceştia reprezintă 83% din victimele deceselor înregistrate la domiciliu. În studiu s-a constatat că obiectele cel mai frecvent cauzatoare de moarte sunt scările (18%), cricurile de maşină care cedează (7%) şi cablurile electrice portabile (5%). Majoritatea deceselor au fost uimitor de asemănătoare, afirmă cercetătorii în publicaţia Prevenirea rănirilor (2003, 9; 1:15). Acestea sunt: Persoane (de obicei bărbaţi) ce fac operaţiuni de întreţinere la automobile care au fost ridicate impropriu pe cric şi care s-au răsturnat sau au căzut pe ei, provocând decesul prin asfixie traumatică sau răniri la cap. Persoane (de obicei bărbaţi) ce desfăşoară operaţiuni de întreţinere a locuinţei cu ajutorul unor echipamente improprii sau fără a se asigura că circuitele electrice relevante sunt izolate. Persoane (de obicei bărbaţi) ucise în incendii izbucnite pentru că au uitat aragazul deschis după ce au gătit sau au lăsat ceva pe foc şi au adormit. Puneţi-vă la adăpost, domnilor! Lăsaţi femeile să facă totul.   VIŢA DIN EXTERIOR E 0 JUNGLĂ Echipamentele pentru grădinărit cel mai frecvent cauzatoare de vătămări sunt: Maşinile de tuns iarba. Foarfecele de grădină, instrumentele de curăţire a crăcilor uscate şi cosoarele. Trimerele pentru garduri vii. Cazmalele, sapele, lopeţile şi greblele. Ferăstraiele. Scările pliante. Scările. Trimerele de iarbă. (Sursă: Statistică de supraveghere a accidentelor casnice în Marea Britanie, 2000)   Acesta este doar vârful aisbergului. Peste o mie de britanici se rănesc în timp ce folosesc roabele. Iar patru sute reuşesc să se rănească utilizând mistria.   BOALA CÂRPEI DE VASE Nevinovata cârpă de spălat vasele vă poate şterge de pe faţa pământului. Un studiu făcut în Marea Britanie de Forumul Ştiinţific Internaţional privind igiena locuinţei afirmă că 84% din cârpele de spălat sunt contaminate de bacteria alimentară listeria. Forumul afirmă că puteţi lua pe mâini până la un milion de bacterii doar storcând un burete sau o cârpă de spălat parazitată. Până una, alta, Charles Gerba şi echipa sa de la Universitatea Arizona din Tucson au analizat cârpele de spălat vase folosite în SUA şi au concluzionat că ele îmbolnăvesc numeroase persoane. Microbiologii au colectat cârpe şi bureţi de spălat vase din o sută de locuinţe din cele cinci mari oraşe ale statului şi au descoperit diferiţi agenţi patogeni în 70 din ei. 20 găzduiau salmonela şi stafilococi, cele mai obişnuite cauze ale bolilor provocate de alimente, afirmă Gerba în New Scientist (2 septembrie 1995).   NU ATINGEŢI CLANŢA! Potrivit cercetătorilor germani care şi-au publicat studiul în Jurnalul infecţiilor spitaliceşti (2000, 46:61), o clanţă contaminată cu bacterii vătămătoare sau cu viruşi poate infecta cel puţin primele 14 persoane care o ating. Acest lucru ar fi suficient să provoace panică în orice locuinţă, deoarece clanţele, pe lângă robinete, dispozitivele de tragere a apei la toaletă şi cele de picurare a săpunului lichid, reprezintă modalităţile cele mai simple de a prelua viruşi lăsaţi de cineva care nu s-a spălat pe mâini după ce a folosit toaleta, potrivit unui studiu din 2001 pentru Ştiinţă şi medicină socială. Aparent, nu există scăpare: simpla tragere a apei la toaletă după un episod diareic poate infecta scaunul, capacul şi aerul cu bacterii infecţioase, care pot supravieţui în apa toaletei până la cincizeci de zile, ne anunţă Jurnalul de microbiologie aplicată (2000, 89:137).   ORI POATE TREBUIE SĂ NE MURDĂRIM S-ar putea vorbi şi de părerea igieniştilor, care susţin că tot mai mulţi copii se îmbolnăvesc de astm deoarece nu au fost expuşi la murdărie şi bacterii de la o vârstă fragedă. Această afirmaţie se bazează pe studii precum cel prezentat în Deutsch Medical Wochenschreib (2000, 125; 31-32:923), în care s-au urmărit o mie trei sute de copii timp de şaisprezece ani şi s-a constatat că incidenţa astmului la cei crescuţi în mediul rural era mult mai mică decât la cei crescuţi în cămine urbane cu pretenţii. Oamenii de ştiinţă bănuiesc că lipsa unor „agresiuni ale mediului” privează sistemele imunitare al copiilor din mediul urban de stimulii timpurii care le silesc să se dezvolte pe deplin. Lipsa de expunere la mediul natural murdar poate însemna că aceşti copii au sisteme de protecţie fragile, care nu pot depista diferenţa dintre substanţele periculoase şi cele inofensive.   CU TOATE ACESTEA… Poluarea din cadrul căminului poate periclita sănătatea mai mult decât cea din exterior, susţin oamenii de ştiinţă într-un raport comandat de Uniunea Europeană şi prezentat în septembrie 2003. Potrivit profeţilor europeni ai Apocalipsei, numeroasele cazuri de cancer şi alergii au legătură cu expunerea constantă la gaze şi substanţe chimice eliminate de produsele folosite la domiciliu. În acelaşi raport al UE se afirmă că fumul de ţigară şi obiecte precum computerele, covoarele, vopselele şi materialele plastice eliberează în aer produşi chimici toxici. Tot el susţine că incidenţa astmului, de care suferă, conform unor studii, unul din cinci britanici, are legătură cu efectele dăunătoare ale aerului din interiorul locuinţelor.   OCHELARII MORŢII Alte şi alte pericole ale traiului între patru pereţi, de astă dată pentru persoanele mioape: purtarea ochelarilor cu rame din metal vă expune riscului de cecitate nocturnă sau chiar de cancer ocular, ne avertizează Pat Thomas, autorul cărţii, apărute în 2003, Viaţă riscantă: toxinele zilnice vă creează problemei Autoarea susţine că ramele de ochelari metalice pot acţiona ca nişte antene concentratoare ale câmpurilor electromagnetice produse de computere, periuţe de dinţi electrice, cuptoare cu microunde, aspiratoare şi prăjitoare de pâine – de fapt, de majoritatea aparatelor dotate cu ştecăr. V-aţi simţit vreodată ameninţat de prăjitorul de pâine? Autoarea susţine că Organizaţia Mondială a Sănătăţii are cunoştinţă de acest risc.   LUMÂNĂRILE UCIGAŞE Thomas nu este o persoană care să te relaxeze când îţi intră în casă: tot ea ne previne că lumânările pot da naştere unor nori de substanţe chimice periculoase. Ea citează un studiu publicat în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane (2000, 284; 2:180) de câţiva cercetători care au cumpărat lumânări de la douăsprezece magazine diferite şi au constatat că o treime dintre acestea vindeau lumânări metalice, dintre care o zecime conţineau plumb. Acest metal mai este folosit încă de unii producători pentru rigidizarea fitilului. „De fiecare dată când ardeţi una dintre aceste lumânări, eliberaţi în aer cantităţi considerabile de plumb, toxic pentru sistemul nervos”, ne spune Thomas. Un alt studiu publicat în Mediul ştiinţific integral (2002, 296; 1-3:159) ne avertizează că, dacă ardem mai mult de o lumânare într-o încăpere, putem depăşi concentraţia-limită de plumb admisă în Statele Unite. Uite-aşa se duce pe apa sâmbetei o cină romantică…   SCLEROZA DE APARTAMENT Dacă asta n-a fost suficient ca să vă scoată din casă, iată încă ceva: statul între patru pereţi vă poate ajuta să vă puneţi capăt vieţii. Cunoaştem cu toţii numeroasele avertismente privitoare la legătura dintre plimbările în aer liber şi cancerul de piele, însă cercetătorii australieni de la Universitatea din Tasmania susţin că, dacă vă bucuraţi de soare în copilărie, riscul de a face scleroză în plăci este mai redus. Aceştia au comparat o sută treizeci şi şase de bolnavi de scleroză în plăci cu două sute şaptezeci şi două de persoane alese la întâmplare, dar având aceleaşi vârste şi au descoperit că cele care stătuseră la soare mai mult de trei ore pe zi între şase şi cincisprezece ani prezentau un risc semnificativ mai redus de a suferi de această boală. Cercetătorii au recomandat o expunere mai îndelungată la soare în timpul iernii şi nu vara. Ei au concluzionat, în Jurnalul medical britanic (2003, 327; 7410:316), că o expunere insuficientă la raze ultraviolete poate determina apariţia bolii cu evoluţie potenţial mortală.   CARCINOMUL IUBITORULUI DE UMBRĂ Evitarea razelor solare vă poate face mai vulnerabili la o serie de tipuri de cancer care ucid peste 38 000 de britanici pe an, susţine profesorul Cedric Garland de la Universitatea din California. El vă recomandă să încercaţi să primiţi câte o porţie de soare pe zi pentru a facilita sinteza vitaminei D, ce reduce riscul diferitelor tipuri de cancere, în special al celui de colon, sân şi prostată. Tot el afirmă în Jurnalul medical britanic (2003, 327; 7425:1228): „Evitarea razelor solare nu este cea mai fericită soluţie pentru a reduce incidenţa cancerului.” Garland recomandă, de exemplu, ca britanicii să se expună la soare zece-cincisprezece minute pe zi, atunci când vremea o îngăduie, fără să utilizeze creme protectoare, pentru a permite sinteza corespunzătoare de vitamină D. El adaugă: „Englezii nu pot sintetiza vitamina D din luna noiembrie şi până la sfârşitul lunii martie, astfel încât au deficienţe începând cu luna decembrie.”   CUM VEŢI MURI? (De e păianjen veninos ori accident provocat de petarde, şansele sunt cam aceleaşi.)   Şansele de a da ochii cu Doamna cu Coasa prin:   Complicaţii după îngrijirea spitalicească: 1 la 1 170 Conducerea unei motociclete: 1 la 1 295 Accident aerian mortal: 1 la 4 608 Împuşcare accidentală: 1 la 4 613 Împiedicarea şi căderea pe teren plan: 1 la 6 336 Căderea de pe o scară: 1 la 8 689 Sufocarea cu propria vomă: 1 la 9 372 Conducerea unui camion de mare tonaj: 1 la 9 702 înecul în cadă: 1 la 10 948 Sufocarea în pat: 1 la 10 948 Opărirea cu apă fierbinte de la robinet: 1 la 65 092 Înţepături de bărzăun, viespe sau albină: 1 la 66 297 Într-un vehicul cu trei roţi: 1 la 155 654 Din picioare: 1 la 610 000 Focuri de artificii: 1 la 716 010 Păianjeni veninoşi: 1 la 716 010 (Sursă: Studiu de risc de deces pe durata vieţii al Consiliului Naţional American pentru Siguranţă, 2000)   PE DE ALTĂ PARTE… Călătoria cu trenul este mai puţin riscantă decât ciocnirea Pământului cu un asteroid (şi nu numai).   Dacă scala de evaluare americană nu vi se pare suficient de precisă, ştiinţa a creat alt sistem care să ne ajute pe noi, muritorii, să facem o fixaţie faţă de decesul nostru inevitabil. Frank Duckworth, eminent statistician şi editor al revistei Royal Statistical Society News, a folosit cifre publicate în Jurnalul medical britanic şi de Comisia de Siguranţă şi Sănătate din Marea Britanie pentru a elabora „riscometrul” (nume care plânge după prefixul „super”) ce evaluează riscurile vieţii de zi cu zi. La fel ca Scara Richter pentru cutremure de pământ şi ca Scara Beaufort pentru viteza vântului, riscometrul Duckworth este o scară logaritmică. Asta înseamnă că lucrurile devin cu atât mai periculoase cu cât se urcă pe ierarhizarea numerică. O indică pur şi simplu viaţa pe pământ vreme de un an; o idee mai riscant este să faci o călătorie cu trenul de o sută şaizeci de km, evaluată la 0,3; la 8,0 se situează o ruletă rusească, la care pistolul are butoiaşul cu cartuşe plin.   EVALUĂRILE RISCOMETRULUI 8,0 Sinuciderea; ruleta rusească (cu şase gloanţe în butoiaş); aruncarea de pe Turnul Eiffel; aşezarea în faţa unui tren expres. 7,2 Ruleta rusească (un joc, un cartuş). 7,1 Fumatul (bărbaţii în vârstă de treizeci şi cinci de ani, patruzeci de ţigări pe zi). 6,9 Fumatul (bărbaţii în vârstă de treizeci şi cinci de ani, douăzeci de ţigări pe zi). 6,7 Fumatul (bărbaţii în vârstă de treizeci şi cinci de ani, zece ţigări pe zi). 6,4 Pescuitul submarin (o carieră de patruzeci de ani). 6,3 Căţăratul pe stânci (peste douăzeci de ani). 5,5 Căderi accidentale (nou-născuţi de sex masculin). 5,5 Călătoria cu automobilul (nou-născuţi de sex masculin); decesul în timpul folosirii aspiratorului, spălării vaselor, mersului pe stradă. 4,6 Asasinare (nou-născuţi de sex masculin, pe întreaga durată a vieţii). 4,2 Căţăratul pe stânci (o sesiune). 1,9 Călătoria cu automobilul pe o distanţă de o sută şaizeci km (şofer de vârstă medie, fără să fi consumat alcool). 1,7 Zbor pe distanţa de o mie şase sute km. 1,6 Impactul cu un asteroid pe durata vieţii unui nou-născut de sex masculin. 0,3 Călătorie cu trenul pe distanţa de o sută şaizeci km.   De ce folosirea aspiratorului şi spălarea vaselor sunt mai riscante decât căţăratul pe stânci? Este vorba de timpul pe care îl petreceţi făcând aceste activităţi, susţine Duckworth: „Cred că riscul de deces în perioada de viaţă în care se derulează activităţi casnice ar fi între 4 şi 6.” În ceea ce priveşte asteroizii şi călătoriile cu trenul, vă recomand să priviţi atent pe fereastra vagonului ca să descoperiţi pietrele cosmice care au luat-o razna.   VICTIME ALE ŞOCULUI TELEFONIC Alex Derrick, în vârstă de cincisprezece ani, vorbea cu prietena lui la telefon în noaptea dinaintea Zilei darurilor[1], când a suferit un şoc îngrozitor. Nu, nu l-a părăsit fata. A fost lovit de un fulger care a trecut prin telefon. „Am auzit bubuitul tunetului, apoi a urmat un zgomot asurzitor şi am văzut tabloul de siguranţe explodând şi m-a izbit o scânteie uriaşă. Am scăpat receptorul din mână şi am simţit o arsură pe braţ", povesteşte Derrick. Vi s-ar putea întâmpla şi dumneavoastră. Experţii în electricitate sugerează în Western Daily Press (29 decembrie 1999) că fulgerul a lovit firul telefonic conectat la casa lui Derrick, provocând o descărcare de înaltă tensiune care s-a propagat prin linia telefonică. El a suferit un şoc serios, dar a scăpat nevătămat datorită faptului că purta pantofi cu talpă din cauciuc. Transmiterea fulgerului prin cablurile telefonice nu este un fenomen foarte rar. Când studentul newyorkez Jason Findley, în vârstă de şaptesprezece ani, a fost găsit mort în pat cu receptorul la ureche, poliţiştii au conchis că fusese electrocutat de un supravoltaj produs de un fulger şi transmis prin firul telefonic în urechea lui stângă, care i-a provocat stop cardiac, anunţă ziarul New York Times (16 februarie 1986). Reprezentanţii Companiei Bell Telephone din New Jersey afirmă că şocurile electrice transmise prin firul telefonic nu sunt neobişnuite, dar accidentele mortale sunt rare. Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Findley, un alt bărbat din New Jersey a fost găsit fără cunoştinţă, cu receptorul în mână, după ce suferise un şoc electric. Acesta din urmă a supravieţuit. În 2001, Jurnalul de laringologie şi otologie (2001, 115; 1:4) a prezentat optsprezece cazuri de vătămări ale urechii provocate de fulger şi înregistrate la Spitalul Universitar din Split, Croaţia, între 1984 şi 1999. Deloc surprinzător, pacienţii au fost internaţi după ce au acuzat „dureri puternice, tinnitus (zgomote auriculare) şi scăderea acuităţii auditive". Doisprezece dintre aceştia aveau timpanul perforat, dar toate cazurile au fost rezolvate favorabil. „Suplimentar, supravieţuitorii fulgerelor au nevoie de psihoterapie", recomandă medicii. Doctorul Christopher Andrews din Queensland, Australia, susţine necesitatea terapiei psihologice. El afirmă că, anual, în jur de optzeci de australieni sunt electrocutaţi de supravoltajul produs de fulgere în timp ce folosesc telefonul şi adaugă, în Jurnalul medical al Australiei (1993, 157; 11-2:823), că victimele nu au nevoie doar de îngrijirea traumatismelor şi arsurilor. Acestora trebuie să li se administreze şi antidepresive, întrucât fenomenul implică un element „pe care nimeni nu pare să îl înţeleagă”. Supravieţuitorii fulgerelor transmise prin liniile telefonice nu prea se bucură de înţelegere – până şi prietenii înclină să se tăvălească de râs când aud aşa ceva.   MANIA MUCEGAIURILOR N-aţi observat pete de mucegai în căminul dumneavoastră? O parte din americani au fost cuprinşi de mania alergiei la mucegai, după ce Melinda Ballard şi soţul ei, Ron Allison, au primit despăgubiri de treizeci şi două de milioane de dolari în 2001, când au reclamat că domiciliul lor fusese infectat de mucegaiul negru, ceea ce i-a provocat lui Allison episoade de pierdere a memoriei, iar fiului lor astm şi crize de epilepsie. Pe tot cuprinsul Statelor Unite, proprietarii caselor invadate de mucegai s-au panicat, părăsindu-şi domiciliile. Despăgubirile ca urmare a reclamaţiilor de acest gen au ajuns la un miliard de dolari în decurs de trei ani. O agenţie guvernamentală – Centrul pentru Combaterea Bolilor – a decretat iniţial că mucegaiurile pot provoca sângerări pulmonare la sugari. Ulterior, agenţia şi-a schimbat părerea. În urma recursului, doamna Ballard a primit doar patru milioane de dolari, dar nu despăgubiri pentru prezenţa mucegaiului, ci ca daune, deoarece compania de asigurări a tergiversat rezolvarea cazului. Judecătorul de şedinţă a respins toate probele medicale privind efectele mucegaiurilor asupra sănătăţii, întrucât justificările ştiinţifice în sprijinul reclamanţilor au fost considerate neconcludente. Cu toate acestea, spaima de mucegaiuri manifestă este în continuă creştere. Articole cu titluri de genul „Cum se depistează afecţiunile provocate de mucegaiuri” au început să apară cu regularitate în publicaţiile medicale, iar Baroul Statului Texas organizează în prezent un Curs avansat anual privind procesele legate de mucegaiuri. „În urmă cu cinci ani, primeam câte o reclamaţie pe lună în legătură cu prezenţa mucegaiurilor”, declară Robert Krell, preşedintele IAQ Technologies, o companie de consultanţă în domeniul mediului casnic din Syracusa, New York. „În prezent, primim zece apeluri zilnic. Am văzut oameni care s-au îmbolnăvit din cauza acestei isterii.” Dan Sitomer, avocat specializat în astfel de procese, a afirmat la ABC News (23 martie 2004): „Din momentul în care se consideră că o clădire prezintă probleme din cauza mucegaiului, valoarea ei devine egală cu zero. Procesele sunt atât de agresive şi s-au înmulţit atât de rapid, încât industria asigurărilor este înspăimântată. Cererile de despăgubiri pot cuprinde aproape orice. Dureri şi suferinţe, neglijenţă, reclamaţiile curg gârlă.” În prezent, companiile de asigurări din Statele Unite nu acoperă daunele legate de mucegaiuri, anunţă ABC News. Dar nu toţi sunt convinşi că acest pericol este real. „Bolile provocate de mucegaiuri sunt ipoteze ce trebuie studiate mai amănunţit”, a declarat în Texas Monthly doctorul Robert Haley, şeful Departamentului de epidemiologie de la Centrul Medical Southwestern, Texas. „Deocamdată, s-ar părea că multe persoane au fost diagnosticate de avocaţii lor.” [1] Prima zi lucrătoare după Crăciun, 26 decembrie, când se oferă cadouri angajaţilor, poştaşilor sau comisionarilor (n. Tr.).    

Introducere „Dispoziţiile umane şi reacţiile la întâlnirea cu Nimicul variază considerabil de la persoană la persoană şi de la o cultură la alta. Taoiştii chinezi au considerat Marele Vid ca fiind liniştitor, odihnitor şi aducător de bucurie. Pentru budiştii din India, ideea de Nimic evoca o atmosferă de compasiune universală inerentă aspectelor unei existenţe care, până la urmă, nu are fundament material. În cultura japoneză, ideea de Nimic oferă tonalităţi încântătoare ale unui sentiment estetic care se regăseşte în pictură, arhitectură şi chiar şi în ritualurile cotidiene. Occidentalul se afundă însă în posesiuni până la gât, are bunuri şi afaceri de întreţinut şi se foloseşte de ele ca să se apere de posibila întâlnire cu Nimicul.” WILLIAM BARRETT (1913–1992), Studiu despre Nimic   Într-o dimineaţă, ne trezim şi ne dăm seama că avem prea multe pe cap: obiecte în dezordine prin casă, de făcut menajul, scrisori încă nescrise, cărţi pe care trebuie să le terminăm de citit, angajamente exterioare, stres, oboseală, anxietate… Am încercat o mie de remedii (lecturi şi conferinţe pe tema stresului sau a stării de bine, talasoterapie, parfumuri ambientale, uleiuri de baie relaxante, vacanţe la soare…), dar nimic n-a funcţionat. Suntem obosiţi? Stresaţi? Lipsiţi de energie? Sfatul pe care-l primim este întotdeauna acelaşi: „Încercaţi, cumpăraţi, adăugaţi, folosiţi…” Dar de ce nu ni se spune pur şi simplu „Lăsaţi totul baltă, abandonaţi, încetaţi, opriţi, refuzaţi, eliminaţi, renunţaţi la dorinţa de a avea, lăsaţi un gol în jurul vostru şi în voi înşivă”? Cauza oboselii noastre, a apatiei, a lipsei de entuziasm este deseori preaplinul de lucruri care ne goleşte, ne uzează, ne aruncă în vârtejul nesfârşit al încercărilor din ce în ce mai istovitoare de a ne regăsi energia. Toate aceste „remedii” nu fac decât să ne înveţe cum să gestionăm prea multul în loc să-l eliminăm… pur şi simplu! Iată de unde ne vine starea de nemulţumire: dintr-o supraîncărcare, dintr-un exces care, lăsat aşa cum e, va acţiona asupra noastră încet, dar sigur, concret şi pe deplin. Aşadar, ceea ce trebuie să faceţi este să atacaţi direct miezul problemei. Renunţaţi la tot ce nu este esenţial, la tot ce nu mai are nici utilitate, nici sens. Fără acest „prea mult din toate”, veţi putea fi cu adevărat voi înşivă. La prima vedere, să arunci un lucru pare ceva uşor, dar puţine persoane sunt capabile s-o facă. Şi asta, deoarece pentru a-ţi face curăţenie în viaţă trebuie să te cunoşti foarte bine pe tine însuţi! Trebuie să ştii cine eşti, ce-ţi place cu adevărat, de ce ai nevoie şi de ce te poţi lipsi. Fie că vorbim despre viaţa materială, de planul mental sau de cel spiritual, trebuie să ştim ce ne face într-adevăr fericiţi şi împliniţi, ce ne ajută să progresăm, ce stă în puterea noastră pentru a proteja mediul şi pentru a ne apăra pe noi înşine de tot ceea ce este artificiu. Gestul de a arunca lucrurile inutile funcţionează nu doar ca o veritabilă terapie (una dintre cele mai eficiente), dar este totodată o filosofie şi o artă. După ce veţi fi făcut asta veţi descoperi o nouă formă de lejeritate, o nouă calitate a vieţii şi mai mult spaţiu în toate domeniile existenţei. Partea întâi ELIXIRUL SIMPLIFICĂRII 1 LA NIVEL COTIDIAN O EXTRAORDINARĂ LEJERITATE Mai mult timp   „Cu puţin putem trăi prezentul la infinit.” Maxima mea preferată   Ce este viaţa dacă nu orele, zilele şi anii pe care îi avem la dispoziţie? Atunci când ai puţine posesiuni, câştigi un timp preţios: să ai mai puţine lucruri înseamnă să aloci mai puţin timp întreţinerii lor şi celorlalte sarcini menajere (să ştergi praful, să speli, să ceruieşti, să lustruieşti, să mişti obiectele din loc pentru curăţenie), înseamnă să pierzi mai puţin timp ca să cauţi, să scotoceşti prin dulapuri, prin genţi, prin poduri sau prin dosare ca să „găseşti”. Iar când ai mai mult timp, ritmul vieţii se poate domoli, poţi să trăieşti liniştit, poţi să-ţi păstrezi concentrarea, nu mai eşti în mod constant presat şi surmenat, nu trebuie să duci o viaţă care se rezumă la o succesiune de activităţi notate într-o agendă. Fie că suntem în casă sau în exterior, deseori se întâmplă să facem ceva care are legătură cu obiectele din jur. Aţi calculat vreodată cât timp pierdeţi gândindu-vă la obiecte, vorbind despre ele, dorindu-le, cumpărându-le, transportându-le, întreţinându-le şi apoi aruncându-le? Faptul că renunţi la ceea ce este superfluu, că îţi restrângi posesiunile la cele de care ai cu adevărat nevoie, îţi permite să duci o viaţă plină de sens, de plăcere şi de momente senine: să petreci timp cu ai tăi, să faci totul temeinic şi pe îndelete, fie că mănânci, te plimbi, mergi la cinema, citeşti, faci baie, trăieşti conform propriului ritm… Asta înseamnă să nu laşi viaţa să treacă pe lângă tine! Înseamnă să nu-ţi pierzi viaţa pentru ceea ce… nu trăieşte! În „casa vidului”, care nu conţine decât foarte puţine lucruri, existenţa voastră va fi mult mai intensă.   Mai puţine neplăceri   „Dacă am puţine bunuri, am şi puţine griji, iar Dumnezeu ştie că sunt mai tulburată atunci când în viaţa mea există un exces, decât când se manifestă o lipsă.” SFÂNTA TEREZA DE AVILA   Mai mult decât orice altceva, posesiunile sunt cele care ne provoacă neplăceri. Să te eliberezi de posesiunile inutile înseamnă să te eliberezi de probleme. Cafetiera care trebuie reparată, imprimanta care s-a blocat, datoriile sau împrumuturile făcute pentru a plăti achiziţii nechibzuite şi inutile, taxele, asigurările, divorţurile costisitoare (cauzate deseori de problemele materiale), garajele care trebuie închiriate, reparaţiile, operaţiunile de întreţinere, demersurile care trebuie făcute ca să ne ocupăm de toate aceste „lucruri”: nu aţi obosit să vă petreceţi viaţa rezolvând problemele pricinuite de obiectele pe care le deţineţi, să aveţi în mod constant necazuri care, în lipsa acestor posesiuni, ar putea fi evitate? Dacă stăm să ne gândim, obiectele pe care le avem ne costă mult mai mult decât preţul plătit la cumpărarea lor, nu doar din punct de vedere financiar, ci şi emoţional, psihologic şi mental. Ca să nu mai spunem că, fără ele, am avea mai mulţi bani în bancă, mai mult timp să mergem la picnicuri, în parc, să visăm cu ochii deschişi relaxându-ne la soare sau pe balcon. Din clipa în care veţi decide să renunţaţi la tot ce nu vă este strict necesar, să vă faceţi curat în viaţă la nivel material şi mental, multe probleme vor dispărea.   Mai multă energie   „Nu-ţi irosi energia! Pune-o în valoare!” WILHELM OSWALD (1853–1932)   Acumulările inutile sunt, în egală măsură, sursa şi consecinţa stării noastre de letargie. Înainte de orice, fiinţa umană este energie. Investind energie în ceea ce ţine de domeniul material, ne limităm. Exerciţiul de a privi viaţa în ansamblul ei, nu dintr-o perspectivă parţială, poate să transforme complet o persoană în ceea ce priveşte atitudinile ei, emoţiile, intelectul, psihicul, spiritualitatea, ba chiar şi fizicul. Dacă vrem să schimbăm lumea din jurul nostru, nu trebuie decât să schimbăm calitatea propriilor vibraţii. Pe măsură ce acestea se vor transforma, calitatea mediului din jurul nostru se va modifica şi ea. Circumstanţele, situaţiile, evenimentele şi persoanele pe care le întâlnim în viaţă sunt reflectarea stării noastre de conştiinţă. Lumea este o oglindă. Dacă suntem ancoraţi în „sinele superior”, lumea întreagă ne va sta la dispoziţie. Vom fi astfel capabili să conştientizăm, din ce în ce mai limpede, că noi şi numai noi suntem responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă şi că tot ce se află în jurul nostru exprimă această energie. Simplificarea mediului în care trăim ne permite să descătuşăm energia care se află deja în noi. Faptul că nu ne mai ataşăm, că nu ne mai agăţăm de nimic generează energie, adică viaţă. Iar acesta este singurul lucru de care putem dispune cu adevărat. Dar pentru asta, trebuie să retezăm de la rădăcină tot ceea ce ne privează sau ne diminuează energia. Trebuie să aruncăm tot ce este de prisos. UN INTERIOR SIMPLIFICAT Mai multă organizare   „Vreau să renunţ la tot ceea ce nu serveşte la nimic. Sufăr de obsesia inutilului. […] Numesc debandadă tot ceea ce-mi afectează sănătatea mentală […]: ziarele de dimineaţă care n-au ajuns deja la gunoi înainte de ora prânzului, un pulover care zace aruncat, o linguriţă rătăcită printre cuţite, o carte aşezată invers în bibliotecă. Fiecare lucru are locul lui, iar eu am locul meu, pe care nimic şi nimeni nu-l va putea deranja.” PASCAL SEVRAN, Des lendemains des fêtes   Lipsa de obiecte pe care să le aranjezi sau pe care să le cauţi în mod constant, a colţurilor de ocolit ca să poţi să ajungi la dulap, calmul, spaţiul, ordinea, liniştea „vizuală” a unei încăperi, iată adevăratul confort, garanţia păcii sufleteşti şi a relaxării pe care partea practică a vieţii ar trebui să ni le ofere. Dezordinea ne împiedică să gustăm din plăcerile autentice, ne sufocă, ne afectează dacă o lăsăm să ne copleşească. Ne face letargici şi obosiţi, ne întemniţează în trecut (regrete, gânduri, sentimentul de vină pentru că am lăsat totul în voia sorţii…), ne împiedică să ne creăm un viitor mai bun. Iar cu timpul, dezordinea nu face decât să sporească. Eliberaţi-vă de toate acele lucruri care nu mai înseamnă nimic pentru voi: vă veţi simţi de zece ori mai uşori fizic şi psihic deopotrivă. Cu cât numărul de obiecte pe care le aveţi de aranjat se va reduce, cu atât veţi întâmpina mai puţine probleme legate de dezordine şi disconfort. Adevărata cauză a dezordinii este excesul de bunuri. Organizarea eficientă aduce cu ea plăcerea preciziei, în vreme ce un obiect prost poziţionat va atrage după el un al doilea, apoi un al treilea şi aşa mai departe. Totul începe cu un simplu detaliu care, încetul cu încetul, antrenează un altul, până când debandada atinge proporţii inadmisibile, reuşind să ne blocheze atât fizic, cât şi psihic. Atunci când debandada e prea densă, prea compactă, resimţim un sentiment de opresiune, de disconfort. Valoarea unui obiect rezidă în gradul lui de utilitate şi de accesibilitate. Aceasta ne oferă imensul avantaj de a nu ne lăsa copleşiţi nici de lucruri, nici de evenimente. În schimb, dezordinea deprimă. Se creează astfel un real cerc vicios: din clipa în care o persoană este deprimată, dezordinea din viaţa ei sporeşte. Ca atare, persoana nu mai poate face nimic, amână totul pentru o altă zi, iar debandada se intensifică. Suprimarea a tot ceea ce este superfluu constituie, probabil, primul pas pe calea către vindecare.   Mai mult rafinament   „Camerele cu mult mobilier au foarte puţin în ele. Proporţiile în sine ale unei încăperi ne influenţează sensibilitatea mai mult decât ceea ce este declarat de conştienţa noastră actuală.” ROBERT HENRI, arhitect american (interviu)   Dezordinea dintr-un apartament boem are, cu siguranţă, şarm, dar numai în apartamentele altora! Să trăieşti cu foarte puţin, în rafinament, este nu doar posibil, ci chiar indispensabil dacă vrei să mergi mai departe şi să nu te laşi îngropat în surplusul de posesiuni. În civilizaţia noastră occidentală, rafinamentul unei încăperi este judecat în funcţie de ceea ce se află în interiorul ei: mobilier, opere de artă, obiecte… Dar pentru a-ţi înfrumuseţa interiorul, gestul de a îndepărta tot ceea ce este „deco” şi de a nu mai păstra decât ce e indispensabil confortului şi activităţilor cotidiene are un efect spectaculos. O casă nu este un muzeu, iar obiectele de folosinţă zilnică nu trebuie să fie, fiecare în sine, o piesă rară. Exagerarea urâţeşte totul, inclusiv ceea ce este frumos. Cine ar vrea să locuiască în palatul Versailles? În Japonia, una dintre culmile esteticii în materie de arhitectură este încăperea în care se oficiază ceremonia ceaiului, inspirată din filosofia zen. Practicanţii acestei ceremonii o numesc „căminul fanteziei”. Încăperea în cauză (uneori un mic pavilion în inima unei grădini zen) este construită exclusiv ca un refugiu al aspiraţiilor poetice. Fiind lipsită de orice decoraţiuni, ea invită nu doar la un comportament liber, ci şi la încercarea de a aduce în interiorul ei numai acel ceva care ne satisface un capriciu estetic pasager, ceva neterminat, pe care jocurile imaginaţiei îl vor desăvârşi după bunul lor plac. Aparentul dezinteres care domneşte în acest spaţiu este menit să ne aducă aminte că dragostea de viaţă poate fi regăsită doar în spiritul care, întrupat în lucrurile simple, le înfrumuseţează cu lumina subtilă a rafinamentului său.   Mai mult lux   „Simplitatea vieţii, chiar şi atunci când nu mai avem nimic în jur, nu înseamnă sărăcie, ci este baza rafinamentului.” WILLIAM MORRIS, artist, designer şi scriitor american (1834–1896)   Să trăieşti fără casă, hrană, veşminte şi îngrijiri medicale adecvate nu înseamnă să trăieşti simplu. Aceasta nu ar fi o simplitate aleasă deliberat, ci o formă de sărăcie impusă. Să trăieşti simplu nu înseamnă să respingi confortul material, ci să duci o viaţă mai lejeră, mai profundă şi… mai luxoasă! Se poate să trăieşti bine chiar şi cu bani foarte puţini, bucurându-te de unul dintre cele mai rafinate tipuri de lux posibile: luxul „zen”. Luxul, un concept epicurian, presupune să nu irosim niciun moment prin alegeri automate, să nu ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ne înconjoară (deseori persoanele care au îmbătrânit frumos au respectat acest principiu: au trăit în acord cu ele însele). Luxul nu e reprezentat doar de interioare splendide şi spaţioase, cu pereţi albi şi design modern, chiar dacă frumuseţea este esenţială în viaţă. Luxul autentic se situează departe de iluziile care ne sunt impuse: să nu te grăbeşti, să nu iroseşti, să nu faci niciodată compromisuri în privinţa calităţii, să te consideri unic şi să te respecţi. Dar mai mult decât atât, luxul presupune posibilitatea de a refuza să faci ceva, fiindcă acel ceva te stresează şi, la fel de bine, posibilitatea de a refuza să accepţi aproape de tine orice lucru care te încorsetează. Luxul este întruchipat de o încăpere aerisită, liniştită şi odihnitoare după o zi de muncă, un apartament lipsit de orice zorzoane, în care nu mai ai nimic de făcut. Luxul înseamnă să elimini sutele de mici alegeri pe care ni le impune cotidianul, fără să te închistezi într-un sistem rigid şi tem. Luxul înseamnă să nu ai decât strictul necesar pentru a dobândi o anume libertate de spirit şi pentru a-ţi crea un soi de imaginar în jurul lucrurilor care te îmbogăţesc. Să ne amintim că luxul trebuie să facă trimitere la visare şi la imaginaţie: rolul său este de a ne hrăni sufletul, asemenea obiectelor veritabile, a poveştilor adevărate şi a oamenilor demni de acest nume. De ce ne place atât de mult să stăm la hotel, să mâncăm la restaurant, să ne plimbăm pe plaje largi şi pustii? Pentru că în asemenea locuri nu avem nimic de făcut, nu avem nicio preocupare, nu avem grija de a „sta cu ochii” pe lucruri (poate cu excepţia valizelor). La fel putem să procedăm şi la noi acasă: să ne simplificăm existenţa până când nu mai avem nimic în jur, în afară de tot ce ne oferă confort pentru trup şi spirit. Dacă doriţi să daţi impresia că un obiect anume constituie „piesa de rezistenţă” a unei încăperi, puneţi-i la dispoziţie cât mai mult spaţiu. Adevăratul lux înseamnă să nu deţinem decât obiectele de care avem cu adevărat nevoie, pe care le iubim, cu care nimic nu interferează şi a căror valoare nu poate scădea indiferent de circumstanţe.   Mai mult confort   „Hoţul a luat totul, Singură luna, care era la fereastra mea, Nu.” RYOKAN, sihastru, poet şi caligraf (1758–1831), haiku   O locuinţă primitoare şi una ticsită nu sunt sinonime. De ce să nu urmaţi exemplul anglo-saxonilor, recunoscuţi pentru propensiunea lor către confort, adică să vă reduceţi mobilierul din salon la una sau două canapele mari şi moi (cu un set de măsuţe de cafea „în cuib” amplasat într-un colţ, pe care să-l folosiţi atunci când vreţi să le oferiţi ceai invitaţilor), o masă cu scaune la care să mâncaţi şi să lucraţi şi, dacă imaginea interioarelor albe, moderniste, vă îngrozeşte, o mochetă cu desene mari, în culori întunecate, genul pe care îl regăsim în puburile englezeşti şi pe holurile unor hoteluri şi care are darul de a „încălzi” instantaneu atmosfera oricărui interior? Câteva ziare, o ceaşcă bună de ceai cald, un televizor cu plasmă, de ce altceva ar fi nevoie pentru a „savura” faptul că nu mai sunteţi stânjeniţi de tot acel talmeş-balmeş de măsuţe, gheridoane, bibelouri, coşuri pentru reviste… pe scurt, de tot acel bazar de inutilităţi care sufocă spaţiul şi spiritul?   Bucuria supremă a simplităţii în alegeri   Abundenţa descurajează alegerile. Haine, ustensile de bucătărie, decoraţiuni de interior… Având mai puţin din toate veţi vedea mai clar unde se află fiecare obiect, iar alegerile vă vor fi mult înlesnite. Se spune, de exemplu, că e mult mai plăcut să te fardezi când ai foarte puţine produse de machiaj. Bunicii noştri aveau la dispoziţie alegeri limitate când venea vorba de mâncare, îmbrăcăminte, divertisment şi lecturi. Şi totul părea mult mai simplu. Astăzi dispunem de mai mulţi bani, de un număr imens de oportunităţi şi, cu un simplu card bancar, avem acces la tot, oriunde şi oricând. Şi totuşi, contrar aşteptărilor noastre, nu suntem mai fericiţi. Cu toate aceste opţiuni şi posibilităţi de alegere, ne este din ce în ce mai dificil să luăm decizii, să hotărâm şi să ne păstrăm reperele. Iar atunci când nu mai putem să alegem, începem să acumulăm în neştire. Haine, maşini, computere, ustensile, mobile, diverse nimicuri, aproape totul se multiplică şi ne complică viaţa şi mai mult. Dacă nu aţi ţine în dulapul din bucătărie sau în şifonier decât piesele de care aveţi cu adevărat nevoie, alegerile v-ar fi considerabil simplificate! Începeţi folosindu-vă de acest mic truc: odată ce aţi ales, dintr-o revistă ori un catalog de produse, ceea ce vă interesează să citiţi, să cumpăraţi, să gătiţi, rupeţi pagina în cauză, iar revista aruncaţi-o la coşul de gunoi. Apoi aplicaţi această tehnică şi în alte domenii ale propriei existenţe. Deciziile vă vor deveni mult mai simple şi mai rapide, iar opţiunile, limitate.   Un plus de valoare pentru fiecare dintre bunurile noastre   „În artă există milioane de lucruri, de cuvinte, de gesturi, din toate câte puţin. Dar fiecare cuvânt şi fiecare gest şi fiecare lucru este preţuit la justa lui valoare. Când vom fi dobândit însă un simţ al valorii relative a lucrurilor, vom avea nevoie de mai puţin.” ROBERT HENRI   Cine a fost nevoit să trăiască în deşert sau în ţări foarte „sărace”, cine şi-a pierdut totul în incendii, în inundaţii, sau în urma unui cutremur… Cine a trecut prin astfel de experienţe este surprins să constate apoi cu cât de puţin poate trăi foarte bine, cât de preţioase sunt anumite lucruri şi cât de inutile sunt altele. Când ai puţin, apreciezi cu adevărat tot ce foloseşti. Pe măsură ce lucrurile se acumulează, îşi pierd din valoare, ca şi când utilitatea în exces ar produce efectul invers, descrescând proporţional cu surplusul şi făcându-ne, până la urmă, mai mult rău decât bine. În plus, faptul că avem prea multe lucruri este cel care ne împiedică, în primul rând, să le utilizăm! Mujo sau arta de a trăi cu foarte puţin   „Mai mult decât creştinismul, islamismul sau iudaismul, doctrinele de tip oriental au un caracter metafizic: ele vizează viaţa cotidiană, ceea ce poate fi văzut, trăit, simţit şi experimentat.” ALAN WATTS, Elogiul nesiguranţei   În viaţă, totul evoluează. Niciun moment nu este identic cu altul. În clipa în care încercăm să „prindem” un adevăr şi să-l imobilizăm într-o formă definitivă, el se evaporă. Atunci – ne sfătuiesc călugării zen – trebuie să pronunţăm cuvântul mu. Mu, mu, mu, mu: nimic, nimic, nimic, nimic. Totul e nimic. Nimicul e tot. Acest nimic este senin şi ne îmbogăţeşte. Acest nimic ne permite să avem totul. Mujo este un concept zen care se referă la estetica lejerităţii şi a transparenţei în maniera de a vorbi şi a proceda în viaţa de zi cu zi, totul fiind realizat într-o mişcare fluidă şi uşoară. Acest concept sugerează că orice certitudine se transformă şi se volatilizează şi că singurele lucruri de care putem profita intens sunt cele trecătoare. Mujo înseamnă să trăieşti natural, fără griji, eliberat de orice greutate excesivă, în siguranţă şi confort. Înseamnă să nu „posezi” bogăţii, ci să te bucuri de ele fără să faci eforturi; înseamnă nu neapărat să ai bani mulţi, ci să cheltuieşti banii pe care îi ai cu stil şi rafinament, să foloseşti cu gust ceea ce deţii. De asemenea, mujo înseamnă să devii maestru în arta de a fi „bogat”, chiar şi cu mijloace financiare firave: să exişti cu graţie în lumea „non-lucrurilor”, să respecţi ceea ce ai şi ceea ce faci. Mujo ne mai învaţă că banalitatea cotidianului ne văduveşte de sensul vieţii şi că logica şi conformismul paralizează spiritul. Eleganţa mujo înseamnă, în primul rând, să fii stăpân pe propria persoană, să ştii cine eşti, să fii împăcat cu tine însuţi. Înseamnă să-ţi dezvolţi mai curând propriile gusturi, decât să te laşi ghidat de ale altora, să-ţi redescoperi propria imaginaţie şi propria creativitate, să nu pretinzi că eşti altceva decât ceea ce eşti. Înseamnă să vezi lucrurile din perspectivă personală, să trăieşti în afara unei societăţi mereu grăbite, împotmolite în exces, în supraabundenţă, în multitudinea de sarcini de îndeplinit, să apreciezi, de pildă, muzica, literatura sau o zi frumoasă de primăvară. Înseamnă să elimini toate detaliile stânjenitoare ale vieţii, să eviţi cutumele sociale artificiale, convenţiile, tensiunile, să refuzi tot ceea ce îţi diluează energia şi gândurile, reducându-ţi viaţa la banalitate şi mediocritate. Înseamnă de asemenea să-ţi fii suficient ţie însuţi, să nu mai depinzi de nimeni şi de nimic şi să conştientizezi că poţi să trăieşti cu eleganţă fără să aştepţi nimic în schimb. Poţi să recunoşti graţia mujo la un călugăr zen din felul în care ţine ceaşca de ceai sau alungă insectele. RELAŢII MAI BUNE Să te detaşezi de trecut ca să construieşti o relaţie nouă   Bagajul pe care-l purtăm, amintirile pe care le acumulăm şi de care ne ataşăm, iată cauza incapacităţii de a profita de ceea ce ne oferă prezentul. Numeroase persoane singure nu reuşesc să cunoască oameni noi sau să intre într-o relaţie stabilă fiindcă nu pot face din trecut o tabula rasa. Ele se închid în lumea amintirilor care le controlează viaţa, împiedicându-le să fie libere în mişcări, nu doar în universul exterior, ci şi în cel interior, împiedicându-le să se deschidă către noi oportunităţi atunci când acestea li se înfăţişează. Ca să faci loc noului în sfera inimii, trebuie să-ţi faci curăţenie în casă, în suflet şi în viaţă. Astfel vei deveni mai flexibil, mai înţelept şi mai încrezător. O nouă relaţie este o aventură care nu poate fi trăită pe deplin decât atunci când nu mai e împovărată de reziduurile trecutului. Ca să poţi să iubeşti, trebuie să creşti, să te maturizezi, să nu rămâi ancorat în propriile visuri, trebuie să ştii să dai şi să primeşti, trebuie să-i faci loc celuilalt şi să nu te laşi absorbit de propria persoană, de trecut sau de bunurile tale. Nu vă ataşaţi de lucruri, şi astfel vă veţi ataşa mai puţin de persoane   „Orice pas spre progres şi rafinare înseamnă o renunţare. Sărăcia celui care a renunţat este o adevărată comoară în comparaţie cu bogăţiile celor care-şi păzesc bunurile cu disperare. Poţi să n-ai un sfanţ şi să fii mult mai bogat decât cei mai avuţi oameni din lume. Aceasta a fost filosofia asceţilor rătăcitori. Ei profitau preţ de câteva clipe de bucuria, de confortul şi de bunii prieteni întâlniţi în drum, după care părăseau totul, ca să nu fie niciodată ataşaţi de nimic.” HAZRATINAYAT KHAN (1882–1927), mare maestru sufit   Cu cât aveţi mai multe lucruri, cu atât deveniţi mai vulnerabili. Dar cu cât evoluaţi mai mult spiritual, cu atât veţi avea mai puţină nevoie de bunuri şi de persoane. Detaşarea de obiectele materiale vă ajută să vă detaşaţi deopotrivă în toate celelalte domenii, inclusiv în cel al relaţiilor interumane. Dacă vă veţi spune: „Azi sunt alături de această persoană, totul e minunat, dar ea nu este proprietatea mea, eu nu sunt temnicerul ei, ea e liberă să rămână cu mine sau să plece”, nu numai că vă veţi detaşa în sensul că vă veţi teme mai puţin de ideea de pierdere, dar îi veţi oferi celuilalt spaţiul de care are nevoie – caz în care probabil că vă va rămâne alături. Cu cât ne agăţăm mai mult de lucruri, de oameni sau de evenimente, cu atât mai puţin ele ne aparţin. În egală măsură, trebuie să învăţaţi să permiteţi ca o relaţie să se încheie atunci când simţiţi că a venit momentul pentru asta. Mulţumiţi-i pentru ceea ce v-a oferit şi treceţi la etapa următoare. Rămâneţi în prezent şi asiguraţi-vă că fiecare clipă a vieţii este nouă şi senină. Nu vă întrebaţi ce veţi face mai târziu. Punctul în care vă aflaţi acum vă indică întotdeauna direcţia în care trebuie să mergeţi, încercaţi şi veţi vedea. Renunţând la pornirea de a acumula, nu veţi mai cădea pradă avidităţii, lăcomiei, tânjirii, avariţiei şi geloziei   „Ceea ce-l satură pe om nu este cantitatea de hrană, ci lipsa avidităţii.” GURDJIEFF, Întâlnire cu oameni remarcabili   În clipa în care decizi că posesiunile numeroase îţi dau o stare mult mai dureroasă decât cea în care nu ai nimic, mai multe afecte se schimbă. Îţi dai seama atunci că nu mai eşti invidios pe ceea ce au alţii; nu-i mai invidiezi, fiindcă ştii că tu ai un cu totul alt fel de bogăţie. Te surprinzi chiar resimţind o stare de detaşare şi o anume indiferenţă faţă de disperarea cu care ei caută câştigul, faţă de strădaniile lor de a dobândi cât mai mult şi, în mod paradoxal, constaţi că savurezi în secret plăcerea de a-i lăsa să acumuleze în vreme ce îi urmăreşti, fără să intervii. Şi-n tot acest timp îţi spui că tu, tu ai deja totul. Sentimentele de cupiditate, de invidie, de lăcomie te afectează lent, insidios şi în tăcere. Gândurile marcate de aviditate reduc durata vieţii. Expresiile „a-şi face inima rea” sau „a-şi face sânge rău” sunt atât de pline de sens şi de consecinţe! Mai mult, timpul pe care îl petrecem ocupându-ne de lucruri materiale este un timp pe care nu-l mai putem consacra persoanelor de lângă noi sau relaţiilor umane în general. Astfel, simplificarea poate contribui direct la consolidarea legăturilor care ne unesc cu ceilalţi. Trebuie şi putem să reînvăţăm să trăim fără tot ceea ce societatea de consum încearcă să ne determine să cumpărăm. Prea multul ne face să trecem pe lângă marile momente ale vieţii, pe lângă ceea ce este esenţial. Credem de obicei că acumulările inutile nu afectează decât aspectul material al vieţii, însă ele ne fură o parte din inimă şi şterg ceea ce e bun, blând, romantic, relaxat şi natural în noi. Dorind mereu mai mult, ne îndepărtăm de ceea ce e mai bun în noi înşine! Bunurile materiale şi durerile lumii   „Am foarte puţini dinţi şi chiar şi mai puţine lucruri.” GANDHI   Dacă nimeni n-ar dori să aibă cât mai multe posesiuni, ar mai exista pe lume atâtea războaie, furturi ori crime? Dorinţa perpetuă de a poseda, chiar şi dragostea, ne influenţează viaţa. Să nu mai aşteptăm nimic de la lume, să nu mai încercăm să ne satisfacem nevoile prin fiinţe şi obiecte. Soluţia problemelor cu care ne confruntăm nu se află în exteriorul nostru, ci în noi înşine.   Mai multă independenţă şi autonomie   „Ea resimţea acel soi de voluptate care se naşte atunci când distrugem ordonând, când vedem golul luând locul obiectelor.” HENRY DE MONTHERLANT   Se poate să te rupi de viaţa convenţională, de trecut, de mediul tău obişnuit, fără să fii nevoit să intri în vreun ordin monahal sau să te închizi între zidurile unei mănăstiri. Dar pentru asta trebuie să-ţi creezi structuri personale, să devii cu adevărat întreg, să te încrezi în propria ta judecată şi în propriile abilităţi în ceea ce priveşte drumul pe care trebuie să mergi în viaţă. Nu trebuie să respecţi cutumele epocii decât ca să-ţi afirmi mai bine libertatea interioară. În acest sens, detaşarea îţi aduce o siguranţă extraordinară: schimbări nu în ceea ce este vizibil, ci în adâncul cel mai profund al fiinţei tale.

Uite linkul... https://latimp.net/attachment/download/?id=1953

. https://latimp.net/attachment/download/?id=1953

Programeaza-ti succesul la examene

Mic curs de autoaparare intelectuala Normand Baillargeon

Distruge-ți obiceiurile nocive  de Joe Dispenza - carte pe care o recomand cu caldura tuturor celor care sunt la rascruci de drumuri, cautand o cale de a-si indeparta obiceiurile vechi inlocuindu-le cu altele noi. Mintea noastra, creierul nostru are nevoie permanent de antrenament si informatii noi. CUVÂNT ÎNAINTE                         Tot ceea ce face-ti implică activitatea creierului - modul de a gândi, de a simţi sau de a acţiona, precum şi felul în care vă înţelegeţi cu ceilalţi. Creierul este organul propriei personalităţi, al caracterului, al inteligenţei şi al tuturor deciziilor pe care le luaţi. În activitatea mea profesională de peste 20 de ani, care a constat în monitorizarea activităţii cerebrale a zeci de mii de pacienţi din întreaga lume, mi-a devenit foarte limpede că, dacă creierul funcţionează corect, şi individul va funcţiona la fel, iar dacă acesta prezintă anumite tulburări sau leziuni, acestea se vor reflecta deopotrivă şi în viaţa persoanei.           Cu un creier mai sănătos eşti mai fericit, mai sănătos fizic, mai bogat, mai înţelept şi iei, pur şi simplu, decizii mai bune, care te ajută să te realizezi şi să trăieşti mai mult. Când creierul nu e sănătos, indiferent din ce cauză, fie că este vorba de o leziune la cap sau de o traumă emoţională suferită în trecut, oamenii sunt mai trişti, mai bolnavi, mai săraci, mai puţin înţelepţi şi au mai puţin succes.           Felul în care o leziune cerebrală poate afecta creierul e uşor de înţeles, însă cercetătorii au constatat, de asemenea, că programarea defectuoasă şi gândirea negativă îl pot leza în egală măsură. De exemplu, eu am crescut cu un frate mai mare care mă brusca mereu. Tensiunea şi teama mea permanentă au dus apoi la creşterea gradului de anxietate, la formarea de tipare specifice de gândire în cheie anxioasă, la o stare de continuă veghe, neîncetat în aşteptarea a ceva ce putea să izbucnească în orice moment. Teama aceasta a condus la o supraexcitare prelungită a centrilor fricii din creierul meu, care s-a temperat de-abia mai târziu, când mi-am putut rezolva problemele.           În cartea sa, colegul meu, dr. Joe Dispenza, vă arată cum să vă îmbunătăţiţi atât structurile fizice, cât şi sistemele logice ale creierului, pentru a vă ajuta să atingeţi o nouă stare mentală. Noua sa carte are fundamente ştiinţifice solide şi e scrisă pe acelaşi ton calm şi plin de înţelepciune ce se regăseşte şi în filmul premiat What the BLEEP do We Know!?, ca şi în prima sa carte, Antrenează-ţi creierul !   Strategii şi tehnici de transformare mentală.           Deşi, în concepţia mea, creierul este un computer prevăzut atât cu o structură fizică pentru calcul, cât şi cu programe, partea fizică (funcţionarea cerebrală fizică şi concretă) nu este separată de program, adică de programarea şi remodelarea constant existente în cursul vieţii noastre. Acestea se influenţează în mod vădit una pe cealaltă.           Cei mai mulţi dintre noi au suferit, la un moment dat în viaţă, cel puţin un eveniment traumatizant, trăind mai apoi cu urmările aferente. Debarasarea de experienţele respective, care au devenit parte integrantă a structurii noastre cerebrale, poate avea efecte uimitor de benefice. Sigur că formarea unor deprinderi sănătoase pentru creier, un regim alimentar corect, mişcarea şi consumul anumitor substanţe hrănitoare sunt esenţiale pentru funcţionarea sa corespunzătoare. Dar, în plus, gândurile efective, de fiecare clipă, exercită şi acestea o puternică influenţă benefică asupra creierului... ori pot acţiona în defavoarea ta. Acelaşi lucru se poate spune şi despre experienţele din trecut, care ţi se pot integra în circuitele cerebrale.           Cercetările pe care le întreprindem la Clinica Amen vizează scintigrafiile cerebrale. SPECT (tomografie computerizată cu emisie fotonică unică sau tomoscintigrafie) este o tehnică de studiu din medicina nucleară care studiază fluxul sanguin şi tiparele de activitate. Spre deosebire de tomografia computerizată şi de rezonanţa magnetică nucleară, al căror obiect de studiu este anatomia cerebrală, SPECT studiază modul de funcţionare a creierului. Activitatea noastră în domeniul SPECT, concretizată în peste 70 000 de imagini până în prezent, ne-a revelat o sumedenie de lecţii importante despre creier, dintre care le vom aminti pe următoarele: -  leziunile cerebrale ne pot distruge viaţa; -alcoolul nu este un aliment sănătos şi consumul acestuia determină frecvent deteriorarea creierului, reflectată în imaginile obţinute prin SPECT; -o serie de tratamente medicamentoase utilizate în mod curent, precum unele dintre anxioliticele obişnuite, sunt nocive pentru creier;boli precum maladia Alzheimer debutează, de fapt, în creier cu zeci de ani înainte de apariţia vreunor simptome.        Din scintigrafiile SPECT am mai învăţat că, la nivel de societate chiar, trebuie să tratăm creierul cu mult mai multă iubire şi respect şi că a-ţi lăsa copiii să practice sporturi de contact precum fotbalul sau hocheiul nu e o idee prea inspirată.           Una dintre cele mai interesante revelaţii pe care le-am avut este aceea că oamenii îşi pot efectiv transforma creierul şi viaţa prin deprinderea unor obiceiuri cotidiene sănătoase pentru creier, precum corectarea convingerilor negative şi folosirea unor procese de meditaţie cum sunt cele prezentate de dr. Dispenza.           În cadrul unei serii de studii pe care le-am publicat s-a constatat că practicarea meditaţiei, aşa cum recomandă autorul cărţii de faţă, creşte aportul de sânge în cortexul prefrontal, partea cea mai implicată în procesele cognitive din creierul uman. Astfel, după opt săptămâni de meditaţie zilnică, cortexul prefrontal în stare de repaos era mai puternic, iar amintirile participanţilor la studiu erau şi ele mai clare. Există atâtea căi de a ne vindeca creierul şi de a-i îmbunătăţi funcţionarea.           Speranţa mea este că, la fel ca şi mine, veţi dori şi dumneavoastră să deveniţi "competitiv din punct de vedere cerebral", adică să beneficiaţi de un creier cu o funcţionare mai bună.           Activitatea desfăşurată în domeniul imagisticii cerebrale mi-a schimbat toate aspectele vieţii. La puţin timp după ce am început să obţin imagini prin SPECT, în 1991, m-am hotărât să arunc o privire asupra propriului creier. Aveam 37 de ani. Când am dat cu ochii de aspectul toxic, bolovănos al acestuia, mi-am dat seama că nu era sănătos. Fusesem toată viaţa o persoană care nu se prea atingea de alcool, de ţigări şi nu consumam droguri. Şi-atunci de ce-mi arăta atât de rău creierul ? Înainte de a-mi da cu adevărat seama ce înseamnă sănătatea cerebrală avusesem multe obiceiuri rele pentru creier. Consumam multe alimente de tip fast food, exageram cu băuturile carbogazoase fără zahăr, mi se întâmpla deseori să nu dorm mai mult de patru-cinci ore pe noapte şi duceam cu mine povara unor suferinţe nerezolvate rămase din trecut. Nu făceam mişcare, sufeream de stres cronic, mă resimţeam şi aveam cam cu 15 kilograme în plus. Ce nu ştiam îmi dăuna... şi nu puţin.           Ultimele analize SPECT pe care mi le-am făcut arată un creier mai sănătos şi mai tânăr decât acum 20 de ani. Peste el timpul a trecut invers - iată cât de sensibil la schimbare ne este creierul, când îţi pui în minte să-l îngrijeşti corespunzător. După ce am văzut cum arăta la început, mi-am dorit să se însănătoşească. Iar cartea aceasta îl va ajuta şi pe al dumneavoastră.           Sper ca această lectură să vă facă tot atâta plăcere câtă mi-a făcut şi mie.           Dr. Daniel G. Amen, autorul cărţii             Schimbă-ţi mintea ca să te vindeci             de tulburările emoţionale                         INTRODUCERE             Cea mai mare obişnuinţă de care vă puteţi dezbăra vreodată             este aceea de a fi dumneavoastră înşivă               Când mă gândesc la toate cărţile despre cum să ne construim viaţa pe care ne-o dorim, îmi dau seama că mulţi dintre noi sunt încă în căutarea unor metode fundamentate pe dovezi ştiinţifice solide, metode care să funcţioneze cu adevărat. Noile cercetări din domeniul creierului şi al corpului, al minţii şi al conştientului, deja efectuate, împreună cu un salt cuantic în felul în care înţelegem fizica, ne sugerează noi posibilităţi de progres spre ceea ce suntem instinctiv conştienţi că reprezintă propriul potenţial. În calitate de doctor în chiropractică aflat la conducerea unei clinici de sănătate integrativă mereu aglomerate, precum şi în cea de formator în domeniile neuroştiinţelor, funcţionării creierului, biologiei şi chimismului cerebral, am avut privilegiul de a mă afla în fruntea unora dintre aceste cercetări, nu numai prin studiul domeniilor de mai sus, ci şi prin observarea efectelor acestei noi ştiinţe, odată puse în practică de oameni ca mine şi ca dumneavoastră. Acesta este momentul în care potenţialul acestei noi ştiinţe devine realitate.           Ca urmare, am fost martorul unor transformări remarcabile în sănătatea şi calitatea vieţii unor persoane, apărute după ce acestea îşi transformaseră cu adevărat mintea. Am avut ocazia, în ultimii ani, să stau de vorbă cu o mulţime de oameni care depăşiseră probleme grave de sănătate, considerate fie în stadiu terminal, fie cronicizate. Conform modelului medical contemporan, astfel de recuperări erau etichetate drept "vindecări spontane".           Cu toate acestea, la o cercetare mai detaliată a călătoriilor lor interioare, am descoperit că mintea le era puternic implicată, iar transformările din plan fizic nu erau, de fapt, chiar atât de spontane. Descoperirea respectivă mi-a impulsionat studiile postuniversitare în domeniul tehnicilor de generare a imaginilor cerebrale, neuroplasticitate, epigenetică şi psihoneuro-imunologie. Mi-am dat pur şi simplu seama că în creier şi în corp trebuie să se întâmple ceva care să poată fI focalizat şi apoi reprodus. în cartea de faţă vreau să vă împărtăşesc câte ceva din cele aflate pe parcurs şi să vă arăt în ce fel, explorând relaţia dintre minte şi materie, puteţi pune în practică aceste principii, nu numai la nivelul propriului corp, ci în aproape orice aspect al vieţii.           Dincolo de teorie... către practică           Mulţi dintre cititorii primei mele cărţi, Antrenează-ţi creierul !, au exprimat aceeaşi solicitare sinceră şi profundă (pe lângă un număr considerabil de aprecieri pozitive), similare cu persoana care scria: "Cartea ta chiar mi-a plăcut; am citit-o de două ori. Conţine informaţii ştiinţifice şi e deosebit de cuprinzătoare şi bogată în idei, dar nu-mi poţi spune cum să procedez ? Cum să fac să-mi antrenez creierul?".           În replică, m-am angajat într-o serie de seminarii referitoare la paşii practici care se află la îndemâna oricui pentru a realiza transformări la nivelul minţii şi al trupului, care să conducă la rezultate de durată. Ca urmare, am întâlnit oameni care au trecut prin vindecări inexplicabile, care s-au eliberat de vechi traume mentale şi emoţionale, au găsit rezolvarea unor probleme imposibile, au creat noi oportunităţi şi au avut parte de belşug în viaţa lor, asta ca să numim doar câteva dintre realizări. Pe unii dintre ei îi veţi întâlni în paginile de faţă.           Ca să înţelegeţi materialul din această carte nu aveţi nevoie s-o citiţi pe prima. Dar, ca să-mi exprim clar intenţia, Distruge-ţi obiceiurile nocive ! a fost scrisă pentru a servi drept ghid practic pentru Antrenează-ţi creierul !. Ce-mi propun cu adevărat este o carte simplă şi pe înţelesul oricui, deşi pe alocuri voi fi nevoit să vă dau informaţii care să pregătească terenul pentru introducerea unui concept pe care vreau să-l dezvolt. Scopul este construirea unui model realist şi funcţional de transformare personală, care să vă ajute să înţelegeţi cum ne putem schimba.           Distruge-ţi obiceiurile nocive ! este rezultatul uneia dintre pasiunile mele - un efort sincer de demistificare a misticului, astfel încât fiecare să înţeleagă că toate cele necesare realizării de schimbări esenţiale în viaţă ne sunt la îndemână. Suntem la faza în care vrem nu numai să "ştim", ci şi să "ştim cum". Cum putem pune în practică şi personaliza conceptele ştiinţifice de ultimă oră şi înţelepciunea străveche pentru a ne crea o viaţă mai bogată ? Când vom fi în stare să punem cap la cap descoperirile ştiinţei despre natura realităţii şi când ne vom îngădui să aplicăm principiile respective în viaţa de zi cu zi, atunci vom deveni, fiecare dintre noi, atât mistici, cât şi oameni de ştiinţă în propria noastră viaţă.           Aşadar, vă invit să încercaţi tot ce vă învaţă această carte şi să observaţi cu obiectivitate rezultatele, cu alte cuvinte, dacă vă veţi strădui să vă transformaţi universul interior de gânduri şi sentimente, mediul extern ar trebui să vă răspundă şi să vă arate că mintea v-a influenţat lumea "exterioară". Ce alt motiv aţi mai avea să încercaţi ?           Dacă dobândiţi informaţii intelectuale pe care le însuşiţi ca filozofie şi începeţi să aplicaţi cunoştinţele respective în viaţă, suficient de frecvent până ajungeţi să le stăpâniţi, veţi reuşi să treceţi de la stadiul de filozof la cel de iniţiat şi, în final, la cel de maestru. Fiţi pe recepţie... există dovezi ştiinţifice solide că se poate.           Din capul locului, vă cer sincer să vă păstraţi mintea deschisă astfel încât să construim, pas cu pas, conceptele pe care le prezint în această carte. Vă ofer toate aceste informaţii ca să le folosiţi în practică - altfel n-ar fi decât subiecte interesante de conversaţie la masă, nu ? Odată ce vă puteţi deschide mintea spre starea reală a lucrurilor şi puteţi renunţa la convingerile condiţionate pe care v-aţi obişnuit să le folosiţi drept cadru al realităţii, veţi ajunge să culegeţi roadele eforturilor depuse. Iată ce îmi doresc pentru dumneavoastră.           Informaţiile cuprinse în aceste pagini au menirea să vă inspire să vă dovediţi calitatea de creator divin.           N-ar trebui să stăm niciodată şi să aşteptăm ca ştiinţa să ne permită să realizăm lucruri neobişnuite, pentru că, dacă procedăm aşa, atunci nu facem altceva decât să transformăm ştiinţa într-un alt fel de religie. Ar trebui să avem destul curaj încât să ne analizăm viaţa, să facem lucruri pe care le considerăm neconvenţionale şi să exersăm neîncetat. Când procedăm astfel, suntem pe cale să accedem la un nivel superior de putere personală. Această capacitate o dobândim când începem să ne analizăm în profunzime convingerile. Putem descoperi că rădăcinile acestora sunt condiţionate religios, cultural, social, educaţional, familial, prin mass-media sau chiar genetic (prin marcare de către experienţele senzoriale din propria viaţă, dar şi din vieţile a nenumărate generaţii anterioare). Ulterior, punem în balanţă vechile idei cu paradigme noi care ne vor sluji, poate, mai bine.           Vremurile sunt în schimbare. Ca indivizi treziţi la o realitate extinsă, facem parte dintr-un ocean al schimbării. Sistemele şi modelele noastre curente de realitate se descompun şi este vremea să apară ceva nou. Peste tot, modelele noastre politice, economice, religioase, ştiinţifice, educaţionale, medicale, precum şi relaţiile noastre cu mediul se conturează altfel decât acum nici zece ani.           Renunţarea la învechit şi adoptarea noului nu par greu de realizat. Dar, cum arătam în Antrenează-ţi creierul !, multe din cele aflate şi trăite s-au înglobat în "sinele" biologic şi le purtăm ca pe un veşmânt. Suntem, pe de altă parte, conştienţi că lucrurile pe care le considerăm adevărate astăzi, mâine s-ar putea să nu mai fie. Aşa cum am ajuns să ne îndoim de felul în care înţelegem atomul ca particulă solidă de materie, tot aşa şi realitatea şi interacţiunile noastre cu aceasta constituie o desfăşurare de idei şi convingeri.           Mai ştim totodată şi că părăsirea mediului cu care ne-am obişnuit şi pătrunderea în paşi de dans în altul nou e ca înotul somonului în susul râului: solicită efort şi, sinceri să fim, nu e comod. În plus, ca să pună capac la toate, ridiculizarea, marginalizarea, opoziţia şi denigrarea din partea celor care se agaţă de cele pe care cred că le cunosc ne urmăresc peste tot.           Cine atunci, cu o astfel de înclinaţie spre neconvenţional, ar fi dispus să înfrunte asemenea adversităţi în numele vreunui concept pe care nu-l poate îmbrăţişa cu simţurile, dar care îi e viu în minte ? De câte ori în istorie indivizi consideraţi eretici şi nebuni, supuşi abuzului din partea mediocrităţii, s-au dovedit genii, sfinţi sau maeştri ? Îndrăzniţi să fiţi original ?           Schimbarea ca opţiune şi nu ca reacţie           Se pare că natura umană este construită astfel încât să ne împotrivim schimbării până ce lucrurile se înrăutăţesc cu totul şi ne deranjează atât de tare, încât nu mai putem continua cum ne-am obişnuit, lucru adevărat deopotrivă pentru indivizi, cât şi pentru societate în general. Ca să îmbrăţişăm adevărata schimbare, aşteptăm să se producă criza, trauma, pierderea, boala şi tragedia, înainte de a ne apleca să analizăm cine suntem, ce facem, cum trăim, ce simţim şi ce credem sau cunoaştem. Nu rareori ni se întâmplă să avem nevoie ca lucrurile să stea cum nu se poate mai rău ca să începem să facem schimbări în sprijinul sănătăţii, al propriilor relaţii şi familii, precum şi al propriului viitor. Mesajul meu este: De ce să aşteptăm ?           Putem învăţa şi apoi ne putem îndrepta spre durere şi suferinţă sau ne putem dezvolta într-o stare de bucurie și inspiraţie. Cei mai mulţi dintre noi aleg prima opţiune. Ca s-o adoptăm pe cea de-a doua, n-avem decât să decidem că schimbarea ne va produce probabil un oarecare disconfort sau neplăcere, va implica o rupere de rutina previzibilă şi o perioadă de necunoaştere.           Cei mai mulţi s-au obişnuit deja cu disconfortul temporar generat de necunoaştere. Ne-am canonit în copilărie să învăţăm cititul, până ce ne-a devenit o a doua natură. Prima dată când am încercat să cântăm la vioară sau să batem toba, părinţii şi-au dorit să ne trimită într-o cameră antifonată. Vai de sărmanul pacient căruia trebuie să i se ia sânge şi încape pe mâinile unui student la medicină care are cunoştinţele necesare, dar căruia îi lipseşte încă îndemânarea pe care n-o va dobândi decât prin practică.           Acumularea de cunoştinţe (a şti) şi apoi dobândirea experienţei practice prin aplicarea celor învăţate, până în momentul în care o anumită abilitate îţi devine o a doua natură (a şti cum), constituie probabil modul în care ne-am căpătat majoritatea abilităţilor care acum ni se par parte a propriei fiinţe (cunoaştere). În mod foarte asemănător, a învăţa cum să ne schimbăm viaţa presupune cunoştinţe şi aplicarea acestora. Iată motivul pentru care volumul de faţă este împărţit în trei părţi cuprinzătoare.           Primele două părţi ale acestei cărţi constituie o succesiune de idei ce alcătuiesc un model mai amplu şi mai dezvoltat de înţelegere pe care să vi-l personalizaţi. Am repetat unele dintre idei pentru că vreau să vă reamintesc ceva ce nu vreau să uitaţi. Exerciţiul repetitiv întăreşte circuitele din creier şi formează mai multe conexiuni neurale astfel încât, chiar în momentele de slăbiciune, să nu vă deziceţi de măreţie. Când vă veţi strecura în partea a III-a a cărţii, cu o bază solidă de cunoştinţe, veţi putea experimenta singur "adevărul" celor aflate înainte.           Partea I: Ştiinţa sinelui           Explorarea noastră va începe cu o trecere în revistă a paradigmelor filosofice şi ştiinţifice aflate în legătură cu cele mai recente cercetări asupra naturii realităţii: cine suntem, de ce multora schimbarea li se pare atât de dificilă şi ce ne stă în putinţă ca fiinţe umane. Această primă parte va fi o lectură uşoară, promit.           Capitolul 1. Sinele cuantic vă oferă o introducere într-un pic de fizică cuantică, dar nu vă alarmaţi. Pornesc de acolo pentru este important să începeţi să vă însuşiţi conceptul conform căruia mintea (subiectivă) are influenţă asupra lumii (obiective). Conform efectului observatorului despre care vorbeşte fizica cuantică, punctul asupra căruia vă concentraţi atenţia este cel spre care vă îndreptaţi energia. Drept urmare, dumneavoastră sunteţi cel care îşi influenţează lumea materială (care, că tot veni vorba, constă în cea mai mare parte din energie). Dacă acceptaţi chiar şi numai o clipă această idee, s-ar putea să începeţi să vă concentraţi asupra celor dorite, mai curând decât asupra celor nedorite. Şi s-ar putea chiar să vă treziţi cu gândul că, dacă un atom este 99,99999% energie şi 0,00001% substanţă fizică, atunci şi eu sunt de fapt mai mult nimic decât ceva. Şi-atunci de ce mă concentrez asupra acelui procent infim de lume materială când eu reprezint mult mai mult de atât ? Nu cumva definirea realităţii mele prezente prin ceea ce îmi percep simţurile este cea mai mare autolimitare ?           Notă: Niels Bohr - "On the constitution of atoms and molecules". Dacă sunteţi cu adevărat interesat de amănunte referitoare la universul subatomic, atunci vă pot spune că volumul unui atom (aproximativ 1 angstrom sau 10-10 metri în diametru) este cu aproape 15 ordine de mărime mai mare decît volumul nucleului (de aproximativ 1 femtometru sau 10-15 în diametru), ceea ce înseamnă că atomul este cam 99,9999999999999% vid. Deşi norul electronic din jurul nucleului ocupă cea mai mare parte din spaţiul în care se află atomul, acest nor este, în cea mai mare parte, spaţiu liber, iar electronii din interiorul său sunt minusculi. Nucleul de mare densitate conţine cea mai mare parte a masei atomului. Mărimea relativă a unui electron prin raportare la nucleu este comparabilă cu raportul de mărime dintre volumul unui bob de mazăre faţă de cel al unui SUV, iar perimetrul norului de electroni în raport cu SUV-ul ar egala, aproximativ, mărimea statului Washington.           În capitolele 2-4 vom analiza ce înseamnă schimbarea - cum să ne depăşim mediul, trupul şi timpul.           Eraţi probabil convins că gândurile vă creează viaţa.   Dar, în Capitolul 2. Depăşirea propriului mediu, vă voi explica de ce, dacă îngăduiţi lumii exterioare să vă controleze gândurile şi simţirea, mediul extern vă va modela circuitele creierului pentru a vă face să gândiţi "corespunzător" cu tot ce vă este familiar. Rezultatul va fi crearea aceluiaşi lucru, dar în cantităţi mai mari - creierul dumneavoastră se va modela astfel încât să reflecte problema, condiţiile şi contextele personale din viaţă. Aşadar, ca să vă schimbaţi trebuie să depăşiţi cadrul tuturor aspectelor fizice din propria viaţă.           Capitolul 3. Depăşirea propriului trup analizează în continuare modul în care trăim, inconştient, conform unui set de comportamente, gânduri şi reacţii emoţionale memorate care funcţionează, toate, ca nişte programe de calculator în culisele conştientului. Iată de ce nu este suficient să "gândim pozitiv" pentru că partea cea mai mare din sinele nostru adevărat s-ar putea să existe subconştient în, propriul corp, sub formă de negativitate. La finalul lecturii acestei cărţi veţi şti cum să pătrundeţi în sistemul de operare al subconştientului şi să realizaţi transformări permanente în chiar sălaşul unor astfel de programe.           Capitolul 4. Depăşirea timpului cercetează modul în care trăim, fie într-o stare de anticipare a evenimentelor viitoare, fie reîntorcându-ne mereu la amintiri (sau amândouă), până ce corpul începe să creadă că trăieşte în alt timp decât prezentul. Ultimele cercetări sprijină ideea că dispunem de o abilitate înnăscută de a ne transforma creierul şi trupul numai prin gând, astfel încât să arate din punct de vedere biologic ca şi cum un anumit eveniment aşteptat ar fi avut deja loc. Pentru că puteţi face gândul mai real decât orice altceva, cu condiţia unei înţelegeri adecvate, vă puteţi transforma identitatea de la celula nervoasă şi până la gene. Când învăţaţi cum să vă folosiţi atenţia ca să accesaţi prezentul, veţi pătrunde prin portalul câmpului cuantic, sălaşul tuturor posibilităţilor.           Capitolul 5. Supravieţuire şi creaţie ilustrează diferenţa dintre viaţa întru supravieţuire şi cea întru creaţie. A trăi pentru supravieţuire înseamnă o viaţă în condiţii de stres şi funcţionare în regim de materialism, cu convingerea că lumea exterioară este mai reală decât cea interioară. Când sunteţi sub ameninţarea sistemului nervos de tip luptă sau fugi, controlat de cocteilul lui de substanţe îmbătătoare, sunteţi programat să nu vă preocupe decât propriul corp, obiectele ori persoanele din jur şi sunteţi obsedat de timp. Creierul şi trupul sunt în dezechilibru. Trăiţi o viaţă previzibilă. Şi totuşi, când vă aflaţi în nobila stare de creaţie, nu sunteţi nici trup, nici obiect, nici timp - pur şi simplu uitaţi de dumneavoastră. Deveniţi conştiinţă pură, eliberat de cătuşele propriei identităţi care are nevoie de realitatea exterioară ca să-şi aducă aminte cine crede că este.           Partea a II-a: Creierul şi meditaţia           În Capitolul 6. Trei creieri: de la a gândi la a face şi apoi la a fi vă veţi familiariza cu conceptul de "creieri" care vă permit să treceţi de la a gândi la a face şi apoi la a fi. Chiar şi mai bine, când vă concentraţi atenţia pe excluderea mediului, a corpului şi timpului, puteţi uşor trece de la a gândi la a fi fară obligaţia de a face ceva. În această stare mentală, creierul nu mai distinge între ce se întâmplă în lumea reală şi ce se întâmplă în lumea interioară, a minţii. Astfel, dacă sunteţi capabil să repetaţi mental o experienţă dorită numai prin intermediul gândului, veţi trăi emoţiile evenimentului respectiv înainte ca acesta să aibă fizic loc. Acum parcurgeţi o nouă stare de a fi, deoarece mintea şi corpul funcţionează în consens. Când începeţi să simţiţi ca şi cum un posibil eveniment viitor are loc în momentul în care vă concentraţi asupra lui, vă rescrieţi obişnuinţele, atitudinile automate şi alte programe subconştiente nedorite.           Capitolul 7. Golul cercetează cum ne putem elibera de emoţiile memorate - care ne-au devenit personalitate - şi cum putem arunca o punte între ceea ce suntem în realitate în universul nostru interior, intim, şi cum apărem în ochii lumii exterioare, sociale. Cu toţii ajungem într-un punct în care încetăm să mai învăţăm şi ne dăm seama că nimic din exterior nu poate îndepărta sentimentele trecutului. Dacă puteţi prevedea cum veţi simţi fiecare experienţă din viaţă, nu va mai fi loc de nimic nou, pentru că o să vă vedeţi viaţa din perspectiva trecutului şi nu a viitorului. Acesta este punctul de joncţiune în care sufletul fie se eliberează, fie cade în uitare.           În acest capitol veţi afla cum să eliberaţi energie sub formă de emoţii, micşorând astfel golul dintre identitatea aparentă şi cea reală, creând, în final, transparenţă. Când sinele văzut din afară şi cel real sunt unul şi acelaşi lucru, atunci sunteţi cu adevărat liber.           Partea a II-a se finalizează cu Capitolul 8. Meditaţie, demistificarea misticului şi unde ale propriului viitor, în care îmi propun să demistific meditaţia astfel încât să ştiţi ce faceţi şi de ce. Discuţia despre undele cerebrale, prezentată simplu, vă va arăta cum vi se încarcă electromagnetic creierul când vă concentraţi, în comparaţie cu stările de excitaţie induse de factorii de stres. VeȚi afla că adevărata menire a meditaţiei este aceea de a depăşi mintea analitică şi de a pătrunde în subconştient pentru a realiza transformări reale şi permanente. Dacă, după meditaţie, sunteţi aceeaşi persoană, atunci înseamnă că nu s-a întâmplat nimic, la niciun nivel. Când meditaţi şi vă puneţi în legătură cu ceva superior, atunci puteţi crea şi apoi memora o asemenea coerenţă între propriile gânduri şi sentimente, încât nimic din universul dumneavoastră exterior - obiecte, persoane ori stări de oricând sau de oriunde - nu vă va putea mişca de pe treapta respectivă de energie. Veţi ajunge să vă stăpâniţi mediul, trupul şi timpul.           Partea a III-a: Pas cu pas spre un nou destin           Toate informaţiile din partea I şi partea a II-a sunt menite să vă echipeze cu cunoştinţele necesare astfel încât, când le veţi pune în practică (aplica) în partea a III-a - care vă arată cum să procedaţi - veţi trece prin experienţa directă a celor învăţate. Partea a III-a în totalitatea sa se referă la modul de implicare a sinelui într-o disciplină efectivă, un exerciţiu mental de folosit în cotidian. Este un proces etapizat de meditaţie menit să vă dea posibilitatea să puneţi în practică teoriile care vi s-au prezentat.           Şi fiindcă veni vorba, aţi simţit că ameţiţi când am pomenit de procesul acesta în mai mulţi paşi ? Dacă da, nu e ceea ce credeţi. Desigur, veţi învăţa o serie de paşi, dar nu peste mult timp îi veţi simţi ca pe unul sau maxim doi paşi extrem de simpli. La urma urmei, şi când vă pregătiţi să urcaţi la volan întreprindeţi probabil de fiecare dată mai multe acţiuni (vă potriviţi scaunul, aprindeţi farurile, priviţi în jur, semnalizaţi, puneţi frână, porniţi înainte sau în marşarier, apăsaţi pe accelerator şi aşa mai departe). Din vremea când învăţaţi să conduceţi, toată această procedură a devenit automată şi uşor de executat. Vă asigur că tot aşa se va întâmpla şi după ce veţi învăţa fiecare pas prezentat în partea a III-a.           S-ar putea să vă întrebaţi: Ce nevoie am să citesc partea I şi partea a II-a ? Ia să trec direct la partea a III-a ! Ştiu, şi eu aş gândi probabil la fel. Hotărârea de a vă oferi informaţia relevantă în primele două părţi vine din dorinţa ca atunci când ajungeţi la cea de-a treia să nu mai rămână loc de presupuneri, atitudini dogmatice sau speculaţii. Când veţi începe să puneţi în practică paşii de meditaţie, veţi şti exact ce faceţi şi de ce faceţi. Cu cât înţelegeţi mai bine ce şi de ce, cu atât veţi cunoaşte mai mult şi veţi şti mai bine cum să procedaţi la momentul potrivit. Astfel, experienţa practică de transformare mentală reală va fi investită cu mai multă forţă şi determinare.           Folosirea paşilor prezentaţi în partea a III-a vă va ajuta să acceptaţi capacitatea înnăscută de transformare a unor aşa-zise situaţii imposibile de viaţă. V-ar putea chiar îngădui să întrezăriţi realităţi posibile la care nici nu vă gândiserăţi înainte de a lua contact cu aceste noi concepte - aţi putea chiar începe să îndrăzniţi neobişnuitul. Iată ce-mi propun să vă determin să faceţi la finalul lecturii acestei cărţi.           Aşa că, dacă puteţi rezista tentaţiei de a sări direct la partea a III-a, vă promit că, odată ajuns acolo, o să vă simţiţi suficient de capacitat de cele aflate. În întreaga serie de workshop-uri pe care le-am susţinut în toată lumea am observat că o astfel de metodă funcţionează. Când au cunoştinţele corespunzătoare şi le înţeleg pe deplin, şi mai beneficiază pe urmă şi de ocazia unei instruiri eficace pentru aplicarea celor învăţate, ca prin minune, oamenii ajung să culeagă roadele propriilor eforturi, sub formă de transformări care servesc drept răspuns în propria viaţă.           Partea a III-a vă va înzestra cu abilităţile de meditaţie care să producă transformări în minte, în trup şi chiar în exterior. În momentul în care veţi observa ce anume aţi înfăptuit în interior, cu efect în afara dumneavoastră, veţi repeta experienţa. Când în viaţa dumneavoastră se va manifesta o nouă experienţă, energia resimţită o veţi primi sub formă de emoţie superioară, ca forţă, fior sau recunoştinţă fară margini, energie care vă va impulsiona să repetaţi experienţa, iar şi iar. Acum sunteţi pe calea adevăratei evoluţii.           Fiecare pas de meditaţie descris în partea III-a este asociat unei informaţii semnificative prezentate anterior. Şi fiindcă la acel moment veţi fi cultivat deja sensul acţiunii, nu vor exista ambiguităţi care să ducă la risipirea viziunii.           Aşa cum se întâmplă cu multe deprinderi dobândite, s-ar putea ca la început să fiţi nevoit să vă folosiţi întreaga capacitate de efort conştient ca să vă păstraţi concentrarea în timp ce învăţaţi cum să meditaţi ca să vă antrenaţi creierul. În cursul acestui proces va trebui să vă abţineţi de la comportamentele tipice şi să vă menţineţi gândurile asupra celor întreprinse, fară abateri spre stimuli externi, astfel încât acţiunile să vă rămână în armonie cu intenţiile.           Exact aşa cum vi s-a întâmplat prima dată când aţi învăţat să gătiţi după reţete Thai, să jucaţi golf, să dansaţi salsa sau să mânuiţi un schimbător de viteze, noutatea acţiunii vă va obliga şi de data aceasta ca mai întâi să exersaţi permanent abilitatea respectivă, antrenându-vă şi mintea şi corpul să memoreze fiecare pas.           Nu uitaţi, mai toate formele de instruire sunt organizate în fragmente uşor de prelucrat, astfel încât corpul şi mintea să poată începe să conlucreze. În momentul în care "v-aţi prins", toţi paşii separaţi pe care i-aţi tot repetat se vor contopi într-un singur proces unic şi fluid. Abordarea metodică, lineară, se transformă lin într-o demonstraţie holistică, lipsită de efort, coerentă. Acesta este momentul posesiunii personale. Se întâmplă câteodată ca efortul implicat să devină obositor, dar, dacă insistaţi cu un anume aport de voinţă şi energie, veţi ajunge, cu timpul, să vă bucuraţi de rezultate.           Când ştiţi că ştiţi "cum" să procedaţi, sunteţi pe cale să deţineţi controlul asupra aspectului respectiv. Îmi face deosebită plăcere să afirm că sunt multe persoane în întreaga lume care folosesc cunoştinţele din cartea aceasta ca să-şi transforme în mod efectiv viaţa. Doresc din tot sufletul ca şi dumneavoastră să vă distrugeţi obiceiurile nocive şi să vă creaţi viaţa nouă pe care v-o doriţi.           Aşadar, să începem.

Cel mai bun an de Jinny Ditzler