Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

POŢI SĂ-ŢI VINDECI VIAŢA PARTEA I: INTRODUCERE Sugestii pentru cititori Am scris aceasta carte ca să împărtăşesc cu voi, cititorii mei, ceea ce ştiu şi îmi place să-i învăţ pe alţii. Cărticica mea „Vindecă-ţi viaţa” a devenit larg acceptată ca o carte cu autoritate în domeniul tiparelor mentale ce pot crea boli trupeşti. Am primit sute de scrisori de la cititori care mă roagă să împărtăşesc mai multe informaţii cu ei. Multe persoane care au lucrat cu mine ca pacienţi şi altele care au luat parte la sesiunile mele de comunicări, mi-au cerut să-mi fac timp să scriu această carte. Am organizat aceasta carte în aşa fel, încât când o citeşti, să te simţi ca şi cum ai fi pacientul meu la o consultaţie sau ai fi un participant la un seminar.   Daca vei face exerciţiile prescrise în mod progresiv, aşa cum sunt descrise în carte, când o vei termina de citit vei începe deja să-ţi schimbi viaţa. As sugera să citeţti cartea o dată de la început la sfârşit. Apoi, reciteşte-o încet şi de această dată fă cu seriozitate exerciţiile recomandate. Dă-ţi timp să lucrezi fiecare exerciţiu cu un prieten sau un membru al familiei. Fiecare capitol se deschide cu o afirmaţie. Fiecare afirmaţie este bună să o foloseşti atunci când lucrezi cu aspectul corespunzător din viaţa ta. Ia două sau trei zile să studiezi şi să lucrezi cu fiecare capitol. Repetă în scris şi verbal afirmaţia cu care se deschide fiecare capitol.   Capitolele se încheie cu o succesiune de afirmaţii. Aceasta este o succesiune de idei pozitive desemnate să schimbe conştiinţa. Citeşte-le de câteva ori pe zi. Inchei aceasta carte prin a vă împărtăşi povestea vieţii mele. Ştiu că asta vă va arăta că indiferent de unde venim fiecare şi indiferent cât de jos este locul de unde venim, putem să ne schimbăm viaţa radical, în mai bine! Vreau de asemeni să ştiţi ca în timp ce veţi lucra cu aceste idei sprijinul meu plin de dragoste va fi cu voi. Câteva puncte ale filosofiei mele Suntem 100% responsabili pentru toate experienţele noastre. Fiecare gând pe care îl gândim, crează viitorul. Puterea este întotdeauna în momentul prezent. Toţi suferim de ură împotriva propriei noastre fiinţe şi vinovaţie. Ideea de bază pentru fiecare este: „Nu sunt destul de bun”. Acesta este doar un gând şi un gând poate fi schimbat. Resentimentul, criticismul şi vinovăţia sunt cele mai dăunătoare tipare de gândire. Eliberarea de resentimente poate dizolva până şi cancerul. Când ne iubim cu adevărat pe noi înşine, totul în viaţa noastră merge bine. Trebuie să ne eliberăm de trecut şi să iertăm pe toata lumea. Trebuie să vrem să începem a învăţa să ne iubim pe noi înşine. Aprobare de sine şi acceptare de sine sunt cheia schimbărilor pozitive. Noi creem fiecare aşa-numita „boală” în trupul nostru. În infinitatea vieţii unde sunt eu, totul este perfect, întreg şi complet şi totuşi viaţa este în continuă schimbare. Nu există început şi sfârşit, numai un ciclu constant şi o reciclare a materiei şi experienţelor. Viaţa nu este niciodată blocată sau statică sau ţintuită pentru ca fiecare moment este veşnic nou şi proaspăt. Sunt una cu însăşi Puterea care m-a creat şi această Putere mi-a dat şi mie puterea de a-mi crea propriile circumstanţe. Mă bucur la gândul că pot folosi puterea minţii mele în orice mod doresc. Fiecare moment al vieţii este un nou punct de început care ne îndepartează de ceea ce este vechi. Momentul acesta este un nou punct de început pentru mine, chiar aici şi chiar acum.   TOTUL ESTE BINE ÎN LUMEA MEA!   Capitolul Întâi CEEA CE CRED EU   “Porţile către înţelepciune şi cunoaştere sunt întotdeauna deschise.” Viaţa este de fapt foarte simplă. Ceea ce dăruim, este ceea ce primim înapoi. Ceea ce gândim despre noi înşine devine adevărat pentru noi. Cred că fiecare dintre noi, incluzându-mă şi pe mine este 100% responsabil pentru ceea ce se petrece în viaţa noastră, bun sau rău. Fiecare gând pe care îl gândim, creează viitorul nostru. Fiecare dintre noi îşi crează propriile experienţe prin propriile gânduri şi sentimente. Gândurile pe care le gândim şi vorbele pe care le rostim creează exprienţele noastre de viaţă. Noi creăm o situaţie, apoi cedăm puterea pe care o avem, dând vina pe alţii pentru frustrarea noastră. Nici o persoană, nici un loc, nici un lucru nu are putere asupra noastră, pentru că noi suntem singurii care controlăm propriile noastre gânduri. Noi creem experienţele noastre, realitatea noastră şi toate persoanele din ea. Când creem pace şi armonie şi echilibru în mintea noastră. Care dintre afirmaţii seamănă mai mult cu tine? “Toţi oamenii îmi sunt duşmani.” “Toţi sunt binevoitori cu mine şi gata să mă ajute.”   Fiecare dintre aceste crezuri va crea experienţe de viaţă foarte diferite. Ceea ce credem despre noi înşine, despre viaţă devine atât de adevărat pentru noi. Universul ne sprijină total în fiecare gând pe care alegem să-l gândim şi să-l credem. În alte cuvinte, subconştientul nostru acceptă orice vrem noi să credem. Aceasta însemnă că, ceea ce cred despre mine şi despre viaţă devine adevărat pentru mine. Ceea ce alegi să gândeşti despre tine însuţi şi despre viaţă, devine adevărat pentru tine. Şi alegerea pentru ceea ce vrem să gândim are o infinitate de posibilităţi. Când ştim lucrul acesta ni se pare logic să alegem mai degrabă “Toţi sunt binevoitori cu mine şi gata să mă ajute” decât “Toţi oamenii îmi sunt duşmani.” Puterea Universală nu ne judeca şi nu ne critică niciodată   Ea ne acceptă doar la propria noastră valoare. Apoi, reflectă crezurile noastre în viaţă. Dacă eu vreau să cred că viaţa este singuratică şi nimeni nu mă iubeşte, atunci aceasta este ceea ce voi găsi în lumea mea. Totuşi, dacă eu doresc să mă eliberez de acest crez si să afirm pentru mine că “dragostea este peste tot şi eu sunt iubitoare şi demnă de iubit” şi dacă mă ţin constant de aceasta afirmaţie şi o repet mereu, atunci ea va deveni adevarată pentru mine. Atunci, vor veni în viaţa mea oameni plini de dragoste, oameni care există deja în viaţa mea vor deveni mai iubitori faţă de mine, iar eu, voi începe să-mi exprim cu uşurinţă dragostea faţă de alţii. Cea mai mare parte dintre noi avem idei ciudate despre cine suntem noi şi multe, multe reguli rigide despre felul în care viaţa trebuie trăită   Aceasta nu este ca să ne auto-condamnăm căci, chiar în clipa aceasta fiecare face ceea ce crede că este mai bine. Dacă am fi ştiut mai bine şi am fi avut mai multă conştiinţa şi înţelegere, am face lucrurile diferit. Te rog să nu te auto-acuzi pentru că ai ajuns acolo unde eşti astăzi. Însuşi faptul că ai găsit această carte şi m-ai descoperit pe mine, înseamna că eşti pregătit să faci o schimbare pozitivă în viaţa ta. Felicită-te pentru asta. “Bărbaţii nu plâng!”, “Femeile nu ştiu să folosească banii!”, ce idei limitate ca să trăieşti cu ele! Când suntem foarte mici, învăţăm ce să credem despre noi înşine şi despre viaţă, din reacţiile adulţilor din jurul nostru Aşa învăţăm ce să gândim despre noi înşine şi despre lumea ce ne înconjoară. Acum, dacă ai trăit cu oameni care erau nefericiţi, speriaţi, vinovaţi sau mânioşi, atunci ai învăţat o mulţime de lucruri negative despre tine însuţi şi despre lumea care te înconjoară. “Eu niciodată nu fac nimic aşa cum trebuie.” “Este numai vina mea!””Dacă mă supăr sunt o persoană rea.” Credinţe ca acestea, creează o viaţă plină de frustrare. Când creştem avem tendinţa de a re-crea mediul emoţional din casa unde am trăit primele stagii ale copilăriei   Aceasta nu este bine sau rău, corect sau greşit; este doar ceea ce recunoaştem înăuntrul nostru ca “acasă”. Deasemenea, noi avem tendinţa de a re-crea în viaţa noastră personală relaţiile pe care le-am avut cu mamele sau cu taţii noştri, relaţii pe care le-au avut părinţii unul cu celălalt. Găndeşte-te de câte ori ai avut un iubit sau un şef care era “exact” ca unul din părinţii tăi. Ba mai mult, noi ne tratăm pe noi înşine aşa cum ne-au tratat părinţii noştri. Ne certăm şi ne pedepsim pe noi înşine în acelaşi fel. Aproape că poţi auzi cuvintele, dacă asculţi bine. Şi în acelaşi mod, noi ne iubim si ne încurajăm la fel cum eram iubiţi şi încurajaţi când eram copii. “Nu faci niciodată nimic ca lumea.” “Este numai vina mea.” “Cât de des ţi-ai spus ţie însuţi cuvintele acestea?” “Eşti minunat.””Te iubesc.” Cât de des îţi repeţi aceste cuvinte? Totusi, eu nu aş învinovăţi părinţii noştri pentru asta   Noi suntem victime ale victimelor şi lor le-ar fi fost imposibil să ne înveţe ceea ce nici ei nu au ştiut. Dacă mama ta nu a ştiut cum să se iubească pe ea însăşi şi tatăl tău nu a ştiut cum să se iubească pe el însuşi, evident că le-a fost imposibil să te înveţe pe tine cum să te iubeşti. Ei au facut ceea au ştiut cel mai bine, cu ceea ce au fost şi ei învăţaţi când erau copii. Dacă vrei să-ţi cunoşti mai bine părinţii, spune-le să-ţi vorbească de copilăria lor şi dacă ai să asculţi cu compasiune, ai să înţelegi de unde vin fricile lor şi şabloanele lor rigide. Oamenii aceia care “ţi-au făcut ţie toate astea”, erau de fapt, la fel de speriaţi şi înfricoşaţi ca şi tine. Eu cred că noi ne alegem părinţii Fiecare dintre noi alege să se reîncarneze pe această planetă la anumite coordonate în timp şi spaţiu. Noi am ales să venim aici ca să învăţăm o anumită lecţie care ne va duce cu o treaptă mai sus în călătoria noastră spirituală. Ne alegem sexul, culoarea pielii, ţara şi după aceea ne căutăm părinţii potriviţi care să oglindească tiparele dupa care noi va trebui să lucrăm în această viaţă. Apoi, după aceea creştem, îi arătăm cu degetul pe proprii noştri părinţi în mod acuzator:”voi m-aţi adus aici.” Dar în realitate, noi i-am ales pe ei, pentru că erau perfecţi pentru munca noastră de a depăşi o anumită treaptă. Noi învăţăm sistemul nostru de credinţe atunci, foarte devreme, în copilărie şi apoi trecem prin viaţă creând experienţe care să se potrivească cu sistemul nostru de credinţe. Uită-te înapoi la viaţa ta şi vezi de câte ori ai trecut prin aceeaşi experienţă. Ei bine, eu cred că ai creat şi re-creat acele experienţe pentru că ele oglindeau ceva ce tu credeai despre tine însuţi. Nu este chiar aşa de important pentru atâta vreme cât am avut o problemă sau cât de mare este problema noastră sau cât de ameninţătoare pentru viaţa noastră este ea.   Punctul de putere este întotdeauna în momentul prezent Toate evenimentele pe care le-ai trăit de-a lungul vieţii tale, până în acest moment au fost create de gândurile şi credinţele tale din trecut. Au fost create de gânduri şi cuvinte pe care le-ai rostit ieri, săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut, acum 10,20,30, 40 de ani sau mai mult, în funcţie de vârsta pe care o ai. Dar, acesta este trecutul tău. A trecut şi s-a terminat! Ceea ce este important în acest moment este să alegi şi să crezi ce spui în acest moment! Pentru că aceste gânduri şi cuvinte vor creea viitorul tău. Punctul tău de putere este în momentul prezent şi formează deja experienţele tale de mâine, de săptămâna viitoare, de luna viitoare, de anul viitor, etc. Uită-te ce anume gândeşti în acest moment. Este ceva negative sau pozitiv? Vrei ca acest gând să-ţi creeze viitorul? Doar observă şi fii alert.   download de aici:.........

PARTEA I ARTA DE A INFLUENŢA OAMENII CAPITOLUL I – Dacă vreţi să adunaţi mierea nu răsturnaţi stupul În primăvara aceea, oraşul New-York asistă la cea mai senzaţională vânătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, “Two Gim” Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma şi nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.   O sută cincizeci de poliţişti îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Făcând găuri în acoperiş ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, aşezară mitralierele pe clădirile învecinate şi, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de şuierul gloanţelor şi de pârâitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliţiei. Zece mii de spectatori surescitaţi urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului. După ce l-a prins, şeful poliţiei, Mullrooney, a declarat: “Omul acesta este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic”.   Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împuşcăturile se înteţeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roşu hârtia. In scrisoare el afirma următoarele: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”. Cu puţin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la ţară, aproape de Long Island. Un poliţist s-a apropiat de maşina lui şi i-a zis: ,,Arată-mi permisul dumitale”. Fără a spune o vorbă, Crowley şi-a scos pistoalele şi l-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanţe. În timp ce poliţistul se prăbuşea, banditul a sărit de la volanul maşinii sale şi, luând arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”.   Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Când a sosit ziua osândei, la Sing-Sing, poate gândiţi că a zis spăşit “lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis”. Nu, el a exclamat: “Iată, sânt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr”. Morala acestei povestiri este că “Two Gun” Crowley nu se socotea defel vinovat. Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ? Dacă aşa gândiţi, atunci ce spuneţi de următoarea mărturisire: “Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri şi distracţii oamenilor şi care mi-a fost răsplata ? Insulte şi viaţa unui câine hăituit!”.   Cine spune asta? Nimeni altul decât Al Capone, fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru şef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Capone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînţeles, tratat cu nerecunoştinţă. Acelaşi lucru îl spunea şi Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanţele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Şi o credea. Am câteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar SingSing. El ne asigură că “puţini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca şi alţi oameni. Ei raţionează, explică, vă vor spune de ce au fost obligaţi să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raţionament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduieşte să justifice în proprii ochi actele antisociale comise şi declară dezinvolt că întemniţarea lor este absolut nedreaptă.   Dacă Al Capone, “Two Gun” Crowley, Dulci” Schultz şi toţi ticăloşii închişi se consideră nevinovaţi, ce gândesc despre ei înşişi oamenii pe care-i întâlnim în fiecare zi ? Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată “De treizeci de ani am înţeles că a critica pe cineva este inutil. Mi-e greu să-mi îndrept propriile defecte, dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecţi şi că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenţei”. Wanamaker deprinsese de timpuriu această învăţătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr: în 99 la sută din situaţii omul se socoteşte nevinovat, oricare ar fi enormitatea greşelii sale. Critica este deşartă pentru că ea pune individul în defensivă şi-l împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea răneşte amorul propriu şi stârneşte ranchiuna. În armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plângere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întâi să-şi înăbuşe furia şi să se calmeze. Dacă îşi formula reclamaţia imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfânt, de ce nu avem şi noi o astfel de lege pentru părinţii mustrători, pentru femeile plângăreţe, pentru patronii irascibili şi pentru întreaga hoardă odioasă de nemulţumiţi Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Ţenpot Dome. Timp de mai mulţi ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva in America. Iată faptele: Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill şi Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosinţa marinei. în loc să organizeze o licitaţie, Fall a cedat direct îmbelşugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rândul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit “un împrumut” de 100 000 dolari.   Apoi, Fall a expediat imediat un detaşament de soldaţi americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenţii ale căror puţuri megieşe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-ceşti concurenţi, expulzaţi astfel cu baionetele şi puştile, s-au îmbulzit în faţa tribunalelor. Şi au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atât de infectă încât a ruinat administraţia lui Harding, a scârbit o naţiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican şi l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.   Fall a fost condamnat cum puţin oameni politici au fost vreodată. Credeţi că s-a căit ? Nu. Câţiva ani mai târziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea preşedintelui Harding ş-a datorat nelinişti şi chinului suferit din pricina trădării unui amic. Când doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigând: “Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soţul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost cel trădat, crucificat şi pus la stâlp”. Iată o manifestare tipică a naturii umane: vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi. Dar toţi suntem făcuţi la fel. Astfel că, dacă mâine am fi ispitiţi să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley şi AL Fall. Critica este ca porumbelul călător: revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm şi s-o îndreptăm va face să se justifice şi să ne condamne la rându-i. Sau, ca atâţia alţii, va exclama: “Nu văd cum aş fi putut face altfel”. Cunoaşteţi vreo persoană pe care aţi vrea s-o îndreptaţi? Da? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-aţi începe cu dv. înşivă ? Ar fi mult mai de folos decât de a încerca a corija pe alţii şi… mult mai puţin primejdios.   “Când bătălia începe in noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune”, zicea poetul englezul Robert Browning. Să începem prin a ne îndrepta pe noi înşine. Confucius spunea: “Nu te plânge de zăpada ce se găseşte pe acoperişul vecinului, când propriul tău prag este necurăţat”. Când eram tânăr eram foarte pretenţios şi mă străduiam să impresionez pe toată lumea. Într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu câteva săptămâni înainte primisem o depeşă de la o persoană care adăugase această adnotaţie: “Dictată dar necorectată”. Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îţi dă aerul unui personaj important, covârşit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalţ în ochii lui Davis, aşa că am încheiat scurta mea notă cu aceeaşi expresie: “Dictată dar necorectată”.   Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observaţie: “Grosolănia d-tale nu este egalată decât de stupiditatea ce te defineşte”. Adevărat că făcusem o gafă şi meritasem, fără îndoială această injurie. Dar – este omeneşte – ii detestam pe Davis pentru umilinţa ce mi-o servise. Şi furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine – mi-e ruşine s-o mărturisesc – a fost doar răul ce mi-l făcuse. Dacă vreţi să iscaţi furii ce vor mocni ani de-a rândul şi vor stărui până la moarte adresaţi-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veţi vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate. Când vă adresaţi unui om, amintiţi-vă că nu vorbiţi numai unei făpturi logice, ci şi unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul şi amorul ei propriu.   Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanităţii Aceste explozii au grăbit nu de puţine ori moartea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleşit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meşteşugul său de romancier. Benjamin Franklin, brutal şi neîndemânatic în tinereţe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog şi a învăţat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franţa. Secretul succesului ? Iată-l: ,,Nu vreau sa critic pe nimeni… vreau să spun tot binele pe care-l ştiu despre oricine”   Un prost este în stare să critice, să condamn; şi să plângă; este ceea ce, de altminteri, fac toţi proştii. Trebuie însă nobleţe pentru a înţelege şi ierta.   ,,Un om mare îşi arată măreţia în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. În loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înţelege. Să încercăm a descoperi mobilul acţiunilor lor. lată ceea ce este mai folositor şi mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înţelegători şi mai buni”. A şti totul înseamnă a ierta totul! Nu spunea doctorul Johnson că… ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârşitul zilelor lui” ? De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu?   download carte :