Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

PSIHOLOGIA COPILULUI         NOTĂ PENTRU PĂRINŢI   Societatea contemporană nu oferă, practic, nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte. În momentul în care o femeie devine mamă este ca şi cum societatea i-ar spune brusc: “sunteţi părinte; nu v-am învăţat mare lucru despre asta, dar încercaţi să vă descurcaţi cât mai bine.”           A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special.           Sunteţi psihologul copilăriei deoarece aveţi nevoie să înţelegeţi cum funcţionează mentalul copilului dumneavoastră. De asemenea sunteţi şi cel mai influent profesor pe care îl va avea acest copil. Sunteţi primul său educator. Lucrurile pe care îl învăţaţi ( chiar si cele de care nu sunteţi conştientă că le învaţă de la dumneavoastră) reprezintă lecţiile cele mai importante care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare.           Precum majoritatea femeilor, probabil că şi dumneavoastră vă lipsesc informaţiile şi experienţa necesară exercitării cu succes a “meseriei de părinte”. Dvs. trebuie să învăţaţi lucrurile care vă vor conduce la deplina înţelegere a nevoilor nou-născuţilor şi copiilor. Un psiholog sau un profesor lucrează în medie 8 ore pe zi. In fiecare zi sau la sfârşit de săptămână au timp liber. În fiecare an au vacanţe. Nu este şi cazul dumneavoastră. Asta ar fi suficient să vă frustreze puţin chiar de la început. Pe de altă parte, psihologii şi profesorii lucrează cu un număr mare de copii, astfel încât sentimentele care îi incearcă în prezenţa lor sunt mult mai estompate faţă de cele ale unei mame. Iar faptul că acei copii nu le aparţin, înţelegerea şi rezolvarea problemelor  acestora nu îi implică afectiv la fel de profund. Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât de a fi polivalent, de a lucra 24 din 24 când psiholog când profesor şi educator. Asta este meseria de mamă.           A fi părinte este de fapt un curs deschis permanent. În momentul în care deprinzi o nouă tehnică – fie că este vorba de a conduce o maşină, de a cânta la un instrument sau de a creşte un copil - nu progresezi decât făcând greşeli şi învăţând din ele. Totuşi, în acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puţin eficient. Intenţia mea este de a vă comunica ceea ce m-au învăţat cei 20 de ani de activitate profesională şi propria mea experienţă de părinte. Pentru ca această lucrare să poată stabili un contact între autor şi cititor, ea trebuie să se prezinte sub forma unui dialog pozitiv.  De aceea am intenţia să anticipez întrebările dvs, şi să ghicesc momentele în care câteva datele stiinţifice vor părea potrivite. Încerc să scriu această carte pe tonul conversaţiei între prieteni, ca şi cum dumneavoastră şi cu mine ne-am afla faţă în faţă, discutând şi servind o cafea. Spre exemplu, voi cita din când în când experienţele pe care le-am avut cu proprii mei copii. Am citat, desigur, şi câteva lucrări fundamentale în psihologie, dar am încercat să reduc la minim acest gen de citate. Stiu că majoritatea cititorilor nu agreează o lucrare burduşită cu note savante sau referiri la experienţe ştiinţifice. Mi-am îndreptat atenţia în mod special asupra a două categorii de mame care vor citi această carte: prima este mama care nu a avut încă copii. Probabil că aceasta va citi această carte în cel mai potrivit moment posibil. Va putea învăţa multe lucruri care o vor ajuta înainte de a trebui să se confrunte cu problemele ridicate de creşterea şi îngrijirea unui copil. De asemenea, trebuie ţinut cont că nu se poate învăţa cum să creşti un copil numai din lectura acestei cărţi, la fel cum nu se poate conduce un automobil numai după lecturarea instrucţiunilor. Informaţiile cuprinse în această carte trebuie adaptate realităţii palpabile constituite de venirea pe lume a unui copil. Ţineţi cont de faptul că acest copil nu se va asemănă cu nici un altul. Este o fiinţă unică. Această carte, precum toate celelalte lucrări care tratează teme de educaţie, nu poate fi decât o descriere generală în raport cu realitatea impusă de către copilul dumneavoastră O mamă îşi cunoaşte copilul mai bine decât oricine, de aceea deşi unele pasaje vin în întâmpinarea sentimentelor dumneavoastră materne uitaţi cele citite şi urmaţi-vă instinctul.           Cu toţii avem tendinţa, ca atunci când ne însuşim cunoştinţe noi, să ne îndoim de noi înşine şi să dorim ca altcineva să impună reguli pentru a ne arăta ceea ce trebuie să facem. Odată cu experienţa devenim mai încrezători. Începem să distingem locurile unde regulile trebuie schimbate pentru a se adapta situaţiilor particulare.           Bazându-mă pe propria experienţă de părinte, vă pot asigura că vă veţi simţi mult mai sigură pe dumneavoastră crescând cel de-al doilea sau cel de-al treilea copil, decât crescându-l pe primul. Motivul este că primul copil ne-a învăţat câteva lucruri pe care le putem aplica celui de-al doilea sau al treilea. Odată cu primul copil câştigăm ceva, iar pe de altă parte pierdem ceva. Facem greşeli dar avem şi momente de inspiraţie. Aparent se poate aprecia că facem mai multe greşeli cu primul copil decât cu ceilalţi. De îndată ce vă daţi seama că aţi reacţionat “stângaci” faţă de copil, atunci veţi fi conştientă de apartenenţa dumneavoastră la clubul “ gaffeurilor” pe care îi numim părinţi. Bun venit în club!           Aceasta mă aduce la cea de-a doua categorie de mame care vor citi această carte. Cele care au un copil mai mic de 5 ani dar şi unul sau mai mulţi copii mai mari. Câteva pasaje din această lucrare le vor face să exclame: “Mi-aş fi dorit să citesc această carte cu câţiva ani in urmă! Acum realizez ce gafă am făcut când Sofia nu mergea încă în picioare. Îmi dau seama că nu era cea mai bună soluţie.” Este posibil să se simtă puţin vinovate şi să-şi facă câteva reproşuri. Sper că nu este cazul. Nici un părinte nu merită să fie blamat. Cu toţii încercăm să ne creştem copiii cât mai bine. Dacă luăm în considerare faptul că cei mai mulţi dintre noi nu avem nici un fel de experienţă, după părerea mea, facem totuşi un lucru extraordinar. De asemenea sper că veţi fi indulgentă cu dumneavoastră înşivă vis-à-vis de greşelile pe care credeţi că le-aţi comis apropos de copil.           Din partea mea, experienţa pe care o am, deseori obţinută în mod dureros, îmi permite să vă spun că poţi fi doctor în psihologie şi să greşeli mari crescând primul copil. Din fericire, odată cu experienţa primului născut vine şi asigurarea că în viitor veţi greşi mai puţin faţă de următorii copii.           Tot experienţa mă face să mă gândesc la povestea psihologului care la începutul carierei avea şase teorii şi nici un copil, iar la sfârşitul carierei s-a regăsit cu şase copii şi nici o teorie.           In orice caz, sentimentul culpabilităţii nu favorizează exercitarea meseriei de părine. Tot timpul trebuie să ne gândim că facem ceea ce este mai bine. Însuşi faptul că aţi găsit timp să citiţi această lucrare arată că vă preocupă copilul dumneavoastră ; altfel n-aţi fi făcut-o.           De-a lungul anilor, atunci când părinţii îmi vorbeau de puericultură în timpul lecţiilor de medicină sau în timpul dezbaterilor care urmau cursurilor mele, am descoperit un mare număr de mame şi de taţi care comiteau o greşală majoră faţă de psihologia modernă. M-am gândit că ar fi util să abordăm acum câteva neînţelegeri, înainte de a merge mai departe. Aşa că, înainte de a vorbi despre rolul psihologiei în puericultură, să discutăm puţin despre ceea ce psihologia “refuză să creadă”           Psihologia modernă “refuză să creadă” că este bine ca părinţii să fie liberali, iar prin acest liberalism înţelegem permiterea copilului de a face tot ceea ce are chef să facă. Nici un psiholog normal n-a susţinut vreodată o asemenea idee. Dar, oricât de incredibil ar putea părea, am întâlnit părinţi care permit copiilor să deseneze pe pereţi deoarece ei cred că ar produce un rău psiholgic copilului dacă ar încerca să-l împiedice. De fapt, în majoritatea cazurilor de acest gen, mamei îi este teamă să spună “nu” copilului şi încearcă să facă apel la psihologia modernă pentru a masca lipsa de fermitate.           Al doilea principiu la care psihologia se fereşte să subscrie este că pe măsură ce copii trec prin diverse stadii de dezvoltare, părinţii trebuie să se menţină la distanţă fără a interveni deloc în dezvoltarea copilului lor. Sigur este faptul că cei mici trec prin etape de dezvoltare distincte, mai ales la vârsta preşcolară. O mamă nu trebuie să se aştepte ca un copil de patru ani să reacţioneze la fel ca unul de trei. Deasemenea ea nu trebuie să rămână pe margine, crezând că nu-i poate modifica niciuna din aceste etape. Am întâlnit părinţi care tolerau copiilor lor un comportament vulgar, în ideea că aceştia din urmă se găsesc în plină evoluţie. Aici de obicei tatăl ridică din umeri spunând că nu este nimic de făcut.           Părinţii trebuie să reacţioneze. Modul în care vor aborda o anumită etapă în dezvoltarea unui copil va acţiona direct asupra felului în care copilul va reuşi să o depăşască. Am consacrat un spaţiu extins in această lucrare etapelor de dezvoltare a copiilor deoarece sunt de părere că parinţii trebuie să le cunoască cât mai precis cu putinţă.           De asemenea, numeroşi părinţi sunt convinşi că psihologia modernă le interzice să aplice vreo pedeapsă corporală copiilor. Unii psihologi şi psihiatri au enunţat întradevăr această idee. Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică. Asta nu înseamnă însă că orice pedeapsă este bună pentru copil. În capitolul consacrat disciplinei voi vorbi despre pedepsele pozitive şi cele negative. Totuşi, sunt de părere că unele pedepse sunt necesare, chiar inevitabile, pentru a creşte copii cu un psihic sănătos.           Altă noţiune curent răspândită este aceea că un părinte nu trebuie să arate niciodată copilului că este nervos sau contrariat. Toţi părinţii au perioade de euforie şi perioade de depresie. Câteodată ne simţim foarte bine în timp ce punem la punct pe micuţul cu comportament dificil. Alteori cea mai mică greşală ne face să ne ieşim din minţi. Este important pentru părinţi a putea să-şi exprime sentimentele şi trăirile cu cea mai mare sinceritate. Psihologia nu ne învaţă că trebuie să rămânem mereu calmi şi senini. Dacă ar fi fost aşa, ar fi impus părinţilor o tensiune emoţională imposibilă. În general, oamenii cred că un psiholog le va spune ce trebuie să simtă în calitate de părinte şi ce fel de comportament, “ştiinţific” normal, trebuie să adopte faţă de copiii pe care îi cresc. Este regretabil faptul că unii psihologi au lăsat să se înţeleagă asta. Din nefericire nimeni nu se poate abţine să-si facă griji sau să gândească altfel decât de obicei. Sentimentele sunt spontane iar gândurile iau naştere în spiritul nostru fără a ne putea împotrivi.           Nu voi încerca să explic părinţilor ce ar trebui să simtă. Voi explica doar ce trebuie făcut. Acţiunile dumneavoastră sunt subordonate voinţei iar sentimentele nu. Vă voi da noţiuni care vă vor ajuta să înţelegeţi mai bine pe cel mic şi voi sugera modul în care trebuie folosite aceste noţiuni pentru a avea ca rezultat o fiinţă fericită şi inteligentă.           Este posibil ca unii dintre dumneavoastră să nu fie capabili să urmeze sfaturile din această carte şi din nici o alta. Vă veţi da seama că în ciuda tuturor eforturilor sincere din partea dumneavoastră , copiii vă scapă din mână şi sunteţi la capătul puterilor. O astfel de situaţie arată că aveţi nevoie de intervenţia unui specialist. Cu alte cuvinte, aveţi nevoie de altceva decât de cărţi. Disperarea scoate la ivelă faptul că suferiţi de pe urma unui blocaj afectiv şi numai un specialist vă poate ajuta să îl depăşiţi.           Pentru dumneavoastră esenţialul este că primii 5 ani din viaţa copilului sunt anii cei mai importanţi, anii de formare. Nu spun prin asta că anii ce urmează sunt mai puţin importanţi, că totul se termină pentru el înainte de a şasea aniversare: cert este faptul că primii 5 sunt determinanţi.           În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte; comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.           Primii cinci ani nu sunt importanţi numai pentru dezvoltarea emoţională a copilului dar şi pentru dezvoltarea sa intelectuală.           Cel mai bun mijloc de a conştientiza importanţa acestor primi ani în dezvoltarea intelectuală a copilului este de a vă pune o întrebare: La ce vârstă credeţi că a atins copilul dumneavoastră 50% din dezvoltarea sa intelectuală? La 21, la 17 sau la 12 ani?           Răspunsul corect este: la 4 ani!           Dr. Benjamin Bloom de la Universitatea din Chicago a concluzionat, în urma numeroaselor sale cercetări, că un copil atinge jumătatea nivelului său de inteligenţă la vârsta de 4 ani, 30% mai mult, la 8 ani, iar restul de 20% la 17 ani.           Apropos, nu confundaţi inteligenţa cu ştiinţa. Evident, copilul dumneavoastră nu a acumulat jumătate din cunoştinţele sale la vârsta de 4 ani. Inteligenţa reprezintă aptitudinea pe care o are, să manipuleze mental cunoştinţele pe care le capătă. Iar jumătate din această capacitate este atinsă la 4 ani.           Dacă estimarea dumneavoastră a fost falsă, nu vă faceţi probleme. Marea majoritate a adulţilor subestimează mult, pe de-o parte inteligenţa, pe de altă parte capacitatea de învăţare a unui copil de vârstă preşcolară. S-a crezut, până în ultimii ani, că fiecare avem o anumită doză de inteligenţă înnăscută, fixată de ereditate şi definitivă.           Studii recente au demonstrat că nu este adevărat. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primeşte un copil în primii cinci ani de viaţă determină în mod esenţial inteligenţa vârstei sale adulte.           Deoarece aceşti primi cinci ani sunt atât de importanţi, am pus accentul în această lucrare pe vârsta primei copilării. Anii care urmează şi adolescenţa merită să fie trataţi separat.           Aici, voi lua exemplul unui copil imaginar şi voi analiza dezvoltarea sa din momentul naşterii şi trecând prin primii ani de viaţă. Ar fi neîndemânatic din partea mea să mă refer la acest copil ca şi  “el sau ea după caz”. Aşa că, pentru uşurinţă, voi vorbi despre acest copil la masculin. Dacă dumneavoastră aveţi o fetiţă, înlocuiţi mental “el” cu “ea”           Să vorbim acum despre mame şi despre ceea ce simt ele vis-à-vis de noul născut.   MAMELE ŞI SENTIMENTELE LOR   Marea majoritate a tratatelor de puericultură încep prin a descrie ce este un copil şi cum trebuie îngrijit. Ele neglijază sentimentele mamei. După părerea mea aceasta este o greşeală gravă.           Mamele cărora le vorbesc de ani de zile, în situaţia lor de paciente sau prietene sau colege, mi-au spus că de când au născut primul copil, de când s-au întors de la clinică şi au început să se ocupe de el, se simţeau prea puţin sigure de ele însele. Se simţeau “inadaptate”.           Oricare ar fi numărul de cărţi citite în acest domeniu, oricâte cursuri aţi urmat pentru a încerca să vă pregătiţi pentru această experienţă, ea rămâne totuşi un lucru complet nou şi necunoscut. Realitatea ei nu vă atinge atât de mult, ca atunci când revenind de la clinică sunteţi confruntată cu lucrul acela nou care trăieşte şi respiră. Este acolo 24 de ore pe zi, instalat definitiv.           Acest fapt presupune un teribil efort de adaptare. Nu aţi avut niciodată o responsabilitate atât de mare. Marea majoritate a mamelor sunt îngrozite în momentul în care îşi dau seama că pentru prima oară în viaţa lor sunt pe de-a întregul responsabile de viaţa unei fiinţe. În faţa acestei responsabilităţi, cu care se regăsesc investite atât de brutal, numeroase mame au tendinţa de a se simţi incompetente.           Se întâmplă ca o tânără mamă să se îndoiască în aşa măsură de ea însăşi încât să-si facă griji pentru nimicuri. Nu are experienţă legată de creşterea unui copil încât să poată interpreta diferitele evenimente care se pot produce. Dacă copilul doarme profund, ea ar spune că acesta nici nu mai respiră şi se precipită să vadă dacă mai trăieşte. Ea se îngrijorează dacă copilul pare că se sufocă sau dacă are dificultăţi în a digera laptele. Fiecare eveniment capătă valori disproporţionate. O tânără mamă este specialistă în a vedea probleme peste tot. Ea crede că totul pleacă de la ceea ce consideră ca norme de alimentaţie şi de somn şi sunt semnele unei boli grave. De aceea numeroase mame tinere sunt tentate să-l streseze cu telefoanele pe medicul pediatru.           Vedeţi, tânăra mamă a primit tot felul de mesaje din partea culturii noastre, unele explicite altele implicite, din care a învăţat că o mamă este dotată în mod magic cu acea “dragoste maternă” şi cu acel “instinct matern”, caracteristici care o vor face capabilă să îngrijească un nou născut şi să-l iubească. Problema este că, pusă în faţa situaţiei de a avea un copil, ea nu simte nimic din toate astea. Nu se simte în stare să se ocupe de copil. Atunci, se gândeşte că toate celelalte mame sunt dotate cu acel instinct matern care, numai ei îi lipseşte. Este atât de ocupată să se îngrijoreze încât nu-şi mai dă seama că este o mare diferenţă între dragostea maternă şi ştiinţa, experienţa necesară îngrijirii unui nou născut.           Dragostea pentru copil va veni în mod natural. Unele mame simt un elan irezistibil de dragoste la naşterea primului copil. Pentru altele, acest sentiment se dezvoltă treptat. Dar nu există un bagaj de cunoştinţe înăscut despre îngrijirea copilului pe care să-l avem doar pentru că suntem femei. Aceste cunoştinţe sunt fructul experienţei. În orice caz, până la naşterea primului copil, este posibil să nu avem idee despre ceea ce înseamnă viaţa alături de el.           Pe lângă acest sentiment de incompetenţă care o tulbură pe tânăra mamă, se mai adaugă şi un sentiment inconştient de “ură”.  Multe mame se simt frustrate din cauza acestui orar prelungit la care sunt supuse după naşterea copilului. Întreaga viaţă a mamei pare că gravitează acum în jurul micuţului din leagăn de care trebuie să se ocupe cu seriozitate. Este perfect normal. Din nefericire nimeni nu a pregătit-o pentru acest sentiment de “ură”. De unde şi contradicţia în care se simte deseori vinovată de a reproşa ceva acestui copil pe care de fapt îl iubeşte.           Trebuie ca tânăra mamă să înţeleagă că aceste sentimente contradictorii sunt perfect normale. După o perioadă de adaptare la această situaţie nouă şi la această responsabilitate neobişnuită, sentimentul negativ va dispare, va fi absorbit într-o dragoste irezistibilă pentru copil.           Mai este un motiv care împinge o mamă să aibă sentimente negative faţă de copil. Ea crede că acest copil o va uni mai puternic de soţul ei. La urma urmei l-au făcut împreună, şi ea crede că odată născut, copilul, soţul ei si ea vor forma un trio foarte unit. Din nefericire, multe tinere mame realizează că se întâmplă exact invers. În loc să-i apropie pe soţi, copilul actionează psihologic ca un lucru care îi desparte. Mama observă că soţul este deseori gelos pentru atenţia pe care ea o acordă copilului. Se comportă mai mult ca un rival decât ca un tată. De asemenea se poate întâmpla ca soţul să nu joace un rol afectiv eficace în responsabilitatea faţă de nou născut. Se poate întâmpla ca soţul să lase mamei impresia că ea este singura responsabilă vis-à-vis de copil. De aceea mama poate sa-l învinuiască pe copil pentru producerea acestei situaţii.           Rămâne la latitudinea fiecărei femei să reglementeze situaţia şi să aducă familia la starea de unitate.           Dacă, din întâmplare, aveţi un soţ capabil să împartă cu dumneavoastră responsablitatea morală a creşterii copilului, fiţi sigură ca aveţi mare noroc. Folosiţi-vă de el pentru a vă sonda sentimentele. Înţelegeţi că aceste sentimente sunt perfect normale şi nu vă feriţi să le discutaţi cu el. Dacă puteţi face acest lucru, veţi simţi imediat că responsabilitatea creşterii copilului nu se mai află doar pe umerii dumneavoastră Asta vă va aduce multă uşurare.           Amintiţi-vă că de mii de ani mamele se luptă cu aceşti doi monştrii: incompetenţa si resentimentele faţă de copil, şi că mereu au reuşit să îi invingă. Şi dumneavoastră veţi reuşi, chiar dacă la început va părea destul de greu. Veţi avea momente penibile şi cu siguranţă veţi plânge puţin. Dar, cu cât de cinstită veţi fi cu dumneavoastră înşivă şi cu sentimentele dumneavoastră, cu atât mai rapid veţi depăşi această perioadă de adaptare. Mai devreme sau mai târziu, precum milioane de mame înaintea dumneavoastră veţi trece peste această perioadă dificilă. Între timp însă, va trebui să învăţaţi multe lucruri din propria experienţă.           Copilul tocmai s-a născut. Vi se pare minuscul şi foarte fragil. Acordaţi o importanţă prea mare celei mai mici anomalii în care zăriţi semnele unui accident grav. O tânără mamă va trece prin perioade de panică în care nici inteligenţa nici bunul simţ nu îi vor permite să analizeze calm situaţia. Într-o astfel de situaţie, o mamă poate foarte uşor să uite că are bun simţ. Începe să caute cu disperare o “autoritate” care să-i poată indica ce are de făcut. Dacă nu poate să vorbească imediat cu medicul pediatrul, se va repezi la telefon şi va cere sfatul unei vecine. Totuşi, o mamă trebuie să înţeleagă că toate aceste lucruri sunt normale. Ideea că noul născut nu este nici atât de slab, nici atât de fragil cum aţi crezut la început, se va impune de la sine cu timpul. De milioane de ani copiii au găsit mijloace să depăşască şi neîndemânarea şi sentimentele de incompetenţă ale mamelor lor. Şi copilul dumneavoastră va supravieţui neîndemânării si neliniştii dumneavoastră. Odată cu experienţa va creşte şi încrederea: îl veţi ţine mai confortabil, îl veţi hrăni cu mai multă încredere şi când va avea deja două luni, vă veţi da seama că are şanse serioase să supravieţuiască.           Este bine să luaţi un ajutor, o persoană din familie, în primele săptămâni după întoarcerea de la clinică. Dar, chiar în acest caz va trebui să vă asumaţi în intregime responsabilitatea psihologică a copilului dumneavoastră. Fiecare tânără mamă trebuie să treacă acest “botez al focului” în primele luni de viaţă a copilului. Nimeni nu poate să o facă in locul său.           Bineînţeles este o mare uşurare să vorbiţi cu alte mame şi să aflaţi că şi ele trec prin aceleaşi greutăţi. Veţi descoperii că nu sunteţi singura. Încercaţi să staţi de vorbă cu alte mame. Nu faceţi greşala să vă referiţi altei mame sau unei vecine ca unei autorităţi superioare. Este exact ceea ce multe mame fac în momentul în care îşi pierd capul. Folosiţi sfaturile altor mame ca pe un catalizator pentru a verifica valoarea propriilor dumneavoastră sentimente. Şi nu uitaţi niciodată că micuţul dumneavoastră este unic şi că ceea ce a reuşit la copilul vecinei nu este neapărat valabil pentru al dumneavoastră           Nici nu ştiu cum să fac să subliniez încă o dată caracterul unic al copilului dumneavoastră. Nu există nici o fiinţă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuţului dumneavoastră. Şi ceea ce este valabil pentru amprentele sale, este valabil pentru întreaga lui fiinţă, atât fiziologic cât şi psihologic. Combinarea particulară a genelor sale n-a mai existat înainte şi nu va mai exista niciodată. Nu uitaţi asta. Probabil că următoarea comparaţie va face lucrurile ceva mai clare: să presupunem că la naştere fiecare copil are o culoare unică; că n-ar exista pe lume doi copii identici; bineînţeles vor fi asemănări: un copil portocaliu va semăna mai mult cu alt copil portocaliu decât cu unul verde. Dar fiecare copil portocaliu va avea nuanţa sa proprie. În acelaşi fel fiecare copil pe care îl aveţi se deosebeşte de ceilalţi.           Când spun că fiecare copil este unic, mă refer la faptul că nici unul nu corespunde descrierii generale care se găseşte în cărţile de puericultură. Dacă copilul dumneavoastră nu corespunde nici unei descrieri de ansamblu nu vă grăbiţi totuşi să afirmaţi că este anormal. Felul său de a mânca sau de a dormi sunt lucruri proprii. Şi este bine aşa. Nu încercaţi să modelaţi acţiunile copilului după o imagine ideală luată dintr-o carte. El este ceea ce este, asta-i tot.           Copilul dumneavoastră scrie povestea propriei sale dezvoltări pe parcursul creşterii. Lăsaţi-l în pace. Fiecare copil are propriul său stil de viaţă. Acest stil începe încă de la naştere. Cei trei copii ai mei, de exemplu, sunt absolut diferiţi. Aceste diferenţe le-am putut consta încă de la cele mai fragede vârste.           Când insist asupra acestei originalităţi a copilului, nu vreau să insinuez că rolul dumneavoastră de mamă ar fi inutil. Din contră. Copilul are nevoie de dumneavoastră pentru a-şi dezvolta această latură excepţională. Nu poate singur. Are nevoie de dumneavoastră pentru a-i încuraja fiecare pas în această viaţă. Voi încerca de-a lungul acestei cărţi să vă spun cum putem ajuta copilul să dea strălucire tuturor faţetelor personalităţii sale.           Încă de la naştere este timpul să-i respectăm individualitatea. Dacă ştiţi să acceptaţi felul în care mănâncă, felul în care doarme, temperamentul şi umorul său de bebeluş, vă va fi mult mai uşor să acceptaţi stilul său de viaţă în etapele ulterioare ale dezvoltării sale. Oricum, copilul va fi unic, fie că vreţi acest lucru, fie că nu. Nu veţi putea să-l împiedicaţi să rămână ceea ce este. La ce bun să încercaţi?           Această carte are ca scop principal de a vă arăta că cel mai frumos cadou consistă în a lăsa libertatea copilului să se implinească pe deplin. El este unic. Daţi-i posibilitatea să rămână aşa.           Înainte de a trece la noul-născut aş vrea să spun câteva cuvinte despre diferitele stadii de dezvoltare.           Toţi trec prin aceste stadii. Aceasta este una dintre descoperirile esenţiale ale specialiştilor în comportament în ultimii ani.           Aceste etape sunt mult mai diferenţiate în primii cinci ani de viaţă decât în următorii. Astfel, schimbările care apar la un copil între cea de-a doua şi cea de-a treia aniversare sunt enorme comparativ cu cele ce au loc între opt şi nouă ani. Fiecare copil trece în general prin aceleaşi stadii de dezvoltare. Totuşi, fiecare le depăşeşte în felul său şi în propriul sau ritm. Este posibil ca un stadiu să se întindă pe durata unui an, pentru un copil, în timp ce pentru altul, să fie suficiente 8-9 luni. Timpul acordat fiecărei etape variază mult în funcţie de copil. Insist asupra faptului că acest ritm nu poate fi accelerat. Aşa că, nu încercaţi.           Fiecare etapă asigură o bază solidă pentru abordarea următoarei. Evenimentele din viaţa unui copil mic sunt revelatoare pentru cele ce se vor produce odată cu maturizarea.           Elementul cel mai important în formarea acestei structuri de bază a personalităţii este “conceptul despre sine”, adică imaginea mentală pe care copilul o are despre el însuşi. Tot comportamentul său depinde de conceptul despre sine (reuşita şcolară şi cursul întregii sale vieţi ulterioare).           Conceptul despre sine al copilului dumneavoastră va fi ideea de bază a acestei cărţi. Pas cu pas, vă voi arăta că acesta se formează încă din primele zile de viaţă şi se dezvoltă de-a lungul primilor cinci ani. Vă voi explica cum putem favoriza dezvoltarea unei personalităţi puternice şi sănătoase la un copil.

Intelege-ti copilul de Kay Kuzma

INTRODUCERE LA PRIMA EDIŢIE A VOLUMULUI „MINTEA ABSORBANTĂ”   Volumul de faţă este bazat pe prelegerile ţinute de dr. Maria Montessori la Ahmedabad în timpul primului curs de instruire iniţiat după exilarea ei în India, care a durat până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. În volum, ea ilustrează puterile mentale unice ale copilului mic care-i îngăduie să construiască şi să stabilească cu fermitate, în doar câţiva ani, - fără profesori, fără niciunul dintre mijloacele obişnuite ale educaţiei, ba mai mult, aproape abandonat şi, adesea, obstrucţionat - toate caracteristicile personalităţii umane. Această realizare a unei fiinţe născute cu mari posibilităţi, deşi atât de slabă din punct de vedere fizic, atât de lipsită de toate facultăţile obişnuite ale minţii, încât aproape că poate fi numită o nulitate, şi care, după nu mai mult de şase ani, depăşeşte deja toate celelalte specii, este, într-adevăr, unul din cele mai mari mistere ale vieţii. În prezentul volum dr. Montessori nu numai că aruncă un spot de lumină, prin intermediul înţelegerii ei pătrunzătoare bazată pe observaţie directă şi judecată precisă, asupra fenomenelor acestei perioade prime şi, totuşi, decisive, a vieţii omeneşti, dar, de asemenea, indică responsabilitatea umanităţii adulte faţă de ea. Cu adevărat, ea dă un înţeles practic necesităţii „educaţiei de la naştere”, acum universal acceptată. Acesta poate fi dat doar când educaţia devine un „ajutor dat vieţii” şi transcende limitele înguste ale predării şi ale transmiterii directe a cunoştinţelor sau ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai bine cunoscute ale metodei Montessori este „pregătirea mediului”. În acest stadiu al vieţii, cu mult înainte ca de a merge la şcoală, acest principiu furnizează cheia spre o „educaţie de la naştere” şi pentru adevărata „cultivare” a individului uman chiar de la început. Aceasta este o pledoarie realizată pe baze ştiinţifice, dar ea este, de asemenea, o pledoarie validată de experienţele celei care a asistat şi a sprijinit manifestările naturii copilului, pretutindeni în lume, manifestări ale măreţiei mentale şi spirituale care contrastează uimitor cu tabloul omenirii de azi - o omenire care, abandonată în timpul perioadei formative, se dezvoltă ca fiind cea mai mare ameninţare pentru propria ei supravieţuire.   Karachi, 1949 MARIO MONTESSORI             Nota traducătorului   Să ne imaginăm că o sută de oameni cocoşaţi, şchiopi, ciungi, cu părţi ale corpului paralizate, cu trupurile contorsionate în fel şi chip, altfel sănătoşi tun, hotărăsc, cu bună intenţie, să construiască împreună o casă. În ciuda intenţiilor bune, procesul de construcţie va fi extrem de anevoios. Şchiopul va răsturna găleţile cu mortar ale cocoşatului pentru că va călca alături; împălişatul, privind în stânga şi păşind în dreapta, se va ciocni cu ciungul; surdul, probabil, că le va potrivi cum ştie el, etc. Construcţia merge mână în mână cu distrugerea a ceea ce se construieşte. Deviaţiile de la normalitatea fizică produc toate necazurile şi întârzierile. Să ne mai imaginăm că aceste personaje n-ar fi văzut niciodată un om normal, întreg, cu trupul drept, vertical şi că, dintr-o dată, apare un asemenea om în mijlocul lor. Cine credeţi că este anormal din punct de vedere fizic? Ei, bine, dacă din punct de vedere fizic avem o imagine a normalităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă sub aspectul personalităţii omului. Lăcomia, invidia, minciuna, lenea, orgoliul, complexele de inferioritate sau de superioritate, capriciile de orice fel, ţâfnoşenia, harţagul, timiditatea, violenţa, ura, avariţia, dezordinea şi confuzia mentală, trăirea in închipuire, depresiile nu sunt altceva decât cocoaşe ale personalităţii umane. Şi pentru că fiecare dintre noi avem, în grade diferite, unele sau altele din aceste deviaţii, nu mai suntem în stare să recunoaştem adevărata normalitate în sfera personalităţii. Însă, aşa cum deviaţiile fizice au cauze externe şi cele ale personalităţii se datorează factorilor de mediu. Omul a progresat în afară până la dimensiuni nebănuite, explorează spaţiul cosmic, stăpâneşte energiile naturii, dar în interior a rămas acelaşi de veacuri. Războaiele, conflictele şi ameninţările continuă fără încetare. Omul e victimă a civilizaţiei pe care a construit-o. Mai bine de trei sferturi din munca sa pe această planetă e dedicată reconstruirii a ceea ce distruge şi satisfacerii deviaţiilor sale. Despre normalitate şi normalizare este vorba în această carte. „M-aş discredita dacă ar fi să salut această carte ca fiind cea mai importantă care a apărut vreodată în istoria umanităţii (pe lângă Sfânta Scriptură). Totuşi, dacă mi s-ar cere, n-aş putea să numesc unul din momentele mai importante pentru prosperitatea viitoare a omului”, afirmă Claude A. Clermont, traducătoarea acestei cărţi în limba engleză în 1958. Şi dacă Biblia se referă la Facerea lumii, această carte, şi întreaga operă a Măriei Montessori, ar putea fi intitulată, fără a greşi prea mult, Re-facerea lumii. „Noi ştim”, spune autoarea, „cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munţi şi cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conştienţi de existenţa germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuşi, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea”. Toate drepturile omului clamate pe toate meridianele devin caduce fără dreptul la normalitate. Ce rost are să dai libertate unor deviaţii de la normalitate? Când, în 1995, am început proiectul Montessori to Romania înfiinţând prima grupă de grădiniţă Montessori din România postbelică şi organizând primul curs de formare în pedagogia Montessori a educatoarelor ţinut vreodată în România împreună cu fundaţii şi institute din SUA, sub egida Association Montessori Internationale, m-am izbit de toate răutăţile umane. Atunci voiam să ajut la reformarea învăţământului din ţara noastră, dar terenul nu era copt încă. Astăzi, când situaţia indisciplinei în şcoala românească a devenit subiect general al mass-mediei, cred că apariţia acestei cărţi în limba română va genera un proces de reflecţie asupra modului cum concepem educaţia. Montessori e mai mult decât o metodă sau un sistem de educaţie, e o mişcare universală pentru drepturile copilului. „Nimic nu este în lumea adultului dacă n-a fost mai întâi în lumea copilului”. Reforma educaţiei nu e o problemă care aparţine sistemului de învăţământ, e o problemă socială. A conflictului neştiut, neînţeles şi ignorat dintre doi mari poli ai omenirii; adulţii şi copiii. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii s-au eliberat prin revoluţii, mişcările feministe promovează eliberarea femeilor şi egalitatea cu bărbaţii; e nevoie de o mişcare de eliberare a copiilor de sub prejudecăţile adulţilor. De o revoluţie nonviolentă. Ultima. Sergey Brin şi Larry Page sunt doi tineri care au creat motorul de căutare pe internet Google. Au o avere de multe milioane de dolari. Brin conduce o maşină obişnuită iar Page nu şi-a construit nici o vilă şi locuieşte într-un apartament închiriat. Pentru ei munca în folosul omenirii e cea mai mare satisfacţie. În 2004 la un post de televiziune american ei au declarat că succesul lor se datorează educaţiei Montessori pe care au primit-o în copilărie. Ianuarie, 2006 Dr. MARCEL CĂPRARU Preşedintele Asociaţiei Alternative Pedagogice Drobeta Turnu Severin educaţie a minţii. Şi îşi propune să o instruiască pe aceleaşi direcţii vechi, fără a încerca să utilizeze vreo forţă vitalizatoare sau constructivă nouă. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia pot aduce o contribuţie imensă la această întreprindere, dar cât de numeroşi sunt filosofii în această lume ultra-civilizată! Câţi n-au existat în trecut şi câţi nu vor mai exista şi în viitor? Idealuri nobile şi standarde înalte am avut mereu. Ele formează o mare parte din ceea ce predăm. Şi totuşi, războaiele şi conflictele nu arată nici un semn de domolire. Iar dacă educaţia continuă a fi concepută mereu pe aceleaşi linii învechite ale unei simple transmiteri a cunoaşterii, atunci, dinspre partea ei, există puţine speranţe de îmbunătăţire a viitorului omenirii. La ce foloseşte transmiterea cunoştinţelor dacă dezvoltarea globală a individului rămâne în urmă? în schimb, ar trebui să luăm în considerare o entitate psihică, o personalitate socială, o nouă forţă universală, nenumărabilă în totalitatea comunităţii ei de membri, care în prezent este ascunsă şi ignorată. Dacă ajutorul şi salvarea urmează să vină, ele nu pot veni decât la copii, întrucât copiii sunt producătorii, constructorii oamenilor adulţi. Copilul este înzestrat cu puteri necunoscute care ne pot călăuzi spre un viitor strălucit. Dacă ceea ce vrem cu adevărat este o lume nouă, atunci educaţia trebuie să aibă drept scop dezvoltarea acestor posibilităţi ascunse. În zilele noastre s-a văzut o mare creştere a interesului pentru viaţa mentală a noului născut. Unii psihologi au făcut observaţii speciale asupra creşterii copilului începând cu primele trei ore de după naştere. Alţii, ca rezultat al unui studiu atent, au ajuns la concluzia că primii doi ani sunt cei mai importanţi din toată durata vieţii omeneşti. Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii. Din această aproape mistică afirmaţie, provine ceea ce poate părea a fi o concluzie ciudată: aceea că educaţia trebuie să înceapă de la naştere. Ciudată, întrucât, cum putem noi educa, din punct de vedere practic, un nou născut sau chiar un prunc în timpul primilor doi ani ai vieţii sale? Ce lecţii să dăm acestei mititele fiinţe care nu înţelege nimic din ceea ce spunem şi care nici măcar nu-şi poate mişca membrele? Sau vrem să spunem că e vorba doar de igienă când vorbim despre educaţia unui copil atât de mic? Nici vorbă! Ne referim la mult mai mult decât atât. În cursul acestei perioade timpurii, educaţia trebuie înţeleasă ca un ajutor dat procesului de desfăşurare a puterilor psihice înnăscute ale copilului. Aceasta înseamnă că nu putem folosi metodele obişnuite de predare, care sunt bazate pe vorbire. S-a arătat pe larg de către cercetări recente că micuţii copii sunt înzestraţi cu o natură psihică specifică lor. Iar acest lucru scoate în relief o nouă direcţie de acţiune a educatorului. Este ceva ieşit din comun, ceva care n-a fost recunoscut până în prezent, dar ceva care, în mod vital, priveşte omenirea. Adevărata energie constructivă a copilului, o forţă dinamică, a rămas, mii de ani, neobservată. Întocmai cum oamenii au străbătut pământul cu piciorul şi ulterior i-au arat suprafaţa fără să gândească la bogăţia imensă ascunsă în adâncimile lui, tot aşa oamenii de azi realizează progres după progres în civilizaţie, fără să observe comorile care zac ascunse în universul psihic al primei copilării. Din zorii apariţiei vieţii umane pe pământ, aceste energii au fost înăbuşite şi anulate. Nici până astăzi vreo intuiţie a existenţei lor nu a început să-şi găsească exprimarea. Doar recent, de exemplu, Carrel a scris: „Perioada copilăriei este, fără îndoială, cea mai bogată. Ea ar trebui să fie utilizată de către educaţie în orice mod posibil şi imaginabil. Irosirea acestei perioade din viaţă nu mai poate fi niciodată compensată. În loc să ignorăm anii timpurii, este de datoria noastră să-i cultivăm cu maximă responsabilitate”. Astăzi începem să vedem valoarea acestor roade neculese, mai preţioase decât aurul, căci ele sunt însuşi spiritul omului. Primii doi ani ai vieţii deschid în faţa noastră noi orizonturi, căci aici putem vedea legile construirii psihicului, necunoscute până în prezent. Cel care ne prezintă aceste revelaţii este copilul însuşi. El ne aduce la cunoştinţă un tip de viaţă psihică total diferită de cea a adulţilor, lată noua linie de acţiune! Nu mai e cazul ca cercetătorul să aplice noţiunile psihologiei la copilărie, ci copiii înşişi urmează să- şi dezvăluie psihologia lor acelora care-i studiază. Această afirmaţie ar putea părea neclară, dar devine limpede îndată ce pătrundem mai profund în detalii. Copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoaşterea. El are capacitatea de a-şi preda singur. O singură observaţie este suficientă ca să dovedească acest lucru. Copilul creşte vorbind limba părintească, în timp ce pentru adulţi învăţarea unei limbi este o realizare intelectuală remarcabilă. Nimeni nu-i . predă copilului; totuşi, el ajunge să folosească substantive, verbe şi adjective la perfecţie. A urmări un copil în procesul de dezvoltare a limbajului este un studiu de foarte mare interes şi toţi cei care i s-au dedicat sunt de acord că folosirea cuvintelor, a numelor - primele elemente ale limbii - pică într-o perioadă fixă din viaţa copilului, ca şi când un cronometru precis ar supraveghea această parte a activităţii lui. Copilul pare să urmeze un program sever, impus de natură, atât de exact şi de demn de încredere încât ar putea să-l perfecţioneze pe al oricărei şcoli tradiţionale, oricât de bine organizată. Mai mult, urmând acest program, copilul învaţă toate neregularităţile şi construcţiile gramaticale ale limbii lui cu o sârguinţă ireproşabilă. În fiecare copil există - ca să spunem aşa - un profesor conştiincios, atât de abil, încât obţine rezultate identice la toţi copiii din toate părţile lumii. Singura limbă pe care oamenii o vorbesc perfect este cea pe care au învăţat-o în prima copilărie, când nimeni nu le poate preda ceva! Nu doar atât, dar dacă, la o vârstă ulterioară, copilul trebuie să înveţe altă limbă, nici un ajutor de înaltă calificare nu-l va face capabil s-o vorbească cu aceeaşi perfecţiune cu care o vorbeşte pe prima. Prin urmare, trebuie să existe o forţă psihică specială care lucrează şi care îl ajută pe copil să se dezvolte. Şi asta nu e valabil doar pentru limbă; la doi ani el poate recunoaşte toate persoanele şi lucrurile din jurul său. Dacă ţinem cont de acest lucru, devine şi mai clar că micuţul face o muncă impresionantă de formare interioară. Tot ceea ce suntem noi înşine a fost făcut de către copil, de copilul care am fost în primii doi ani ai vieţii noastre. Nu numai că cel mic trebuie să recunoască ceea ce vede în jurul său, să înţeleagă şi să se adapteze modului nostru de viaţă, ci, de asemenea, - în timp ce încă nu i se pot preda lecţii - el trebuie să clădească în interior toate acele formaţiuni complexe care vor deveni inteligenţa noastră, temelia sentimentelor noastre religioase şi a sentimentelor sociale şi naţionale specifice. Este ca şi cum natura ar fi protejat pe fiecare copil de influenţa raţiunii adulte, aşa încât să dea prioritate profesorului lăuntric care-l însufleţeşte. El are şansa să clădească o structură psihică completă înainte ca inteligenţa adulţilor să poată ajunge la spiritul lui şi să producă schimbări în acesta. Până la vârsta de trei ani, copilul şi-a pus deja temeliile personalităţii lui ca fiinţă umană, şi de abia atunci are nevoie de ajutorul unor influenţe scolastice speciale. Atât de mari sunt cuceririle pe care el le-a făcut, încât s-ar putea spune pe bună dreptate: copilul care merge la şcoală la vârsta de trei ani este deja un om mic. Psihologii au afirmat adesea că, dacă propria noastră abilitate adultă ar fi comparată cu aceea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă grea ca să facem ceea ce el înfăptuieşte în trei; şi au exprimat asta prin aceleaşi cuvinte: „La trei ani copilul este deja om”. Totuşi, el este încă departe de a-şi fi epuizat această stranie putere pe care o posedă, de a absorbi din mediul ce-l înconjoară. În primele noastre şcoli copiii intrau, de obicei, la vârsta de trei ani. Nimeni nu le putea preda întrucât nu erau receptivi; totuşi, ei ne-au oferit uluitoare revelaţii ale măreţiei sufletului omenesc. Şcoala noastră era mai degrabă o casă pentru copii decât o şcoală adevărată. Noi pregătisem pentru copii un loc în care o cultură difuză să poată fi asimilată din mediu fără necesitatea unei instruiri directe. Copiii proveneau din cele mai umile clase sociale, iar părinţii lor erau analfabeţi. Şi da, aceşti copii au învăţat să citească şi să scrie înainte de a împlini cinci ani şi nimeni nu le predase vreo lecţie. Dacă vizitatorii îi întrebau: „Cine te-a învăţat să scrii?”, ei răspundeau adesea cu uimire: „Cine să mă înveţe? Nimeni nu m-a învăţat!”. La acea vreme părea un miracol faptul că pruncii de patru ani şi jumătate erau capabili să scrie şi că învăţaseră fără a avea sentimentul că li s-a predat. Presa a început să vorbească despre „cultură dobândită în mod spontan”. Psihologii se întrebau dacă aceşti copii erau cumva diferiţi de ceilalţi, şi noi înşine am fost puşi în încurcătură pentru o lungă perioadă de timp. Doar după experimente repetate am concluzionat cu certitudine că toţi copiii sunt înzestraţi cu această capacitate de „a absorbi” cultura. Dacă acest lucru este adevărat - am argumentat apoi - dacă cultura poate fi însuşită fără efort, atunci hai să oferim copiilor alte elemente ale culturii. Şi atunci i-am văzut cum „absorb” mult mai mult decât citirea şi scrierea: botanica, zoologia, matematica, geografia - cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără a obosi. Şi astfel am descoperit că educaţia nu este ceva făcut de profesor, ci că ea este un proces natural care se dezvoltă spontan în fiinţa umană. Nu este însuşită prin ascultarea vorbelor, ci în virtutea experienţelor prin care copilul acţionează asupra mediului său. Sarcina profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să aranjeze o serie de motive pentru activitate culturală într-un mediu special organizat pentru copil. Experimentele mele, organizate în multe ţări diferite, se desfăşoară deja de patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii îmi cereau mereu să extind metodele mele şi la vârste mai mari. Apoi am descoperit că activitatea individuală este singurul factor care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este tot atât de adevărat pentru copiii de şcoală elementară, medie sau superioară, cât este de adevărat pentru cei care aparţin vârstei preşcolare. O nouă figură apăruse în faţa ochilor noştri. Nu doar o şcoală sau o metodă educaţională, ci OMUL însuşi: OMUL a cărui adevărată natură se arată în capacitatea lui de dezvoltare liberă, a cărui măreţie devine vizibilă imediat ce opresiunea încetează să se exercite asupra minţii lui, să-i limiteze munca interioară şi să-i apese spiritul. De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie bazată pe personalitatea omului. Omul însuşi trebuie să devină centrul educaţiei şi nu trebuie să uităm niciodată că omul nu se dezvoltă doar la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală la naştere şi o continuă cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani ai vieţii. Este obligatoriu să acordăm o îngrijire activă acestei perioade, mai mult decât oricărei alteia. Dacă urmăm aceste reguli, copilul, în loc să fie o povară, ni se arată ca cea mai măreaţă şi reconfortantă dintre minunăţiile naturii! Ne găsim confruntaţi cu o fiinţă ce nu mai poate fi socotită neajutorată, un gol receptiv care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; ci una a cărei demnitate creşte în măsura în care vedem în ea consructorul propriei noastre minţi; una călăuzită de profesorul ei interior, care trudeşte neobosit în bucurie şi fericire - urmând un orar precis - la opera de construire a celei mai mari minunăţii a Universului, fiinţa umană. Noi, profesorii, putem doar ajuta opera în desfăşurare, aşa cum servitorii însoţesc stăpânul. Atunci devenim martori la dezvoltarea sufletului uman; la apariţia Omului Nou, care nu va mai fi victima evenimentelor ci, datorită clarităţii viziunii sale, va deveni capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul omenirii.   EDUCAŢIA PENTRU VIAŢĂ   În scopul de a clarifica de la început ce înţelegem prin educaţia pentru viaţă începând de la naştere, este necesar să intrăm mai mult în detalii. Unul din liderii naţionali ai lumii - Gandhi - a anunţat nu cu mult timp în urmă că educaţia trebuie să devină coextensivă cu viaţa, şi nu numai asta, dar a mai spus că punctul central al educaţiei trebuie să fie apărarea vieţii. Este pentru prima dată când un lider social şi spiritual a făcut o asemenea afirmaţie. Pe de altă parte, ştiinţa nu numai că a declarat necesitatea acestui lucru, dar a dovedit, încă de la începutul secolului nostru, că prelungirea educaţiei pe tot parcursul vieţii ar putea deveni un succes practic. Cu toate acestea, nici un minister al învăţământului nu a adoptat încă ideea. Educaţia din zilele noastre este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, dar trebuie încă să se spună că ea nu ţine deloc cont de viaţa însăşi. Dintre toate metodele folosite oficial în diverse ţări nici una nu-şi propune să ajute individul de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Educaţia, aşa cum este astăzi concepută, e ceva separat atât de viaţa socială cât şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei tind să fie izolaţi de societate. Studenţilor de la universitate li se cere să respecte regulamentele facultăţii de care aparţin şi să urmeze la unison programul de studii stabilit de către autorităţi. Dar, până nu demult, se putea spune că universitatea nu se interesa deloc de condiţiile vieţii lor fizice şi sociale. Dacă un student era subnutrit sau dacă defecte ale vederii sau auzului îi diminuau aptitudinile, el primea note mai mici. Este adevărat că defectele fizice au început acum să primească atenţia cuvenită, dar numai din punct de vedere igienic. Nimeni nu se întreabă dacă mintea studentului nu poate fi ameninţată sau chiar afectată de către metodele educaţionale nepotrivite şi deficiente. Mişcarea pentru Noua Educaţie, susţinută cu pasiune de către Claparede, a presupus o cercetare asupra numărului obiectelor de studiu incluse în planul de învăţământ şi a încercat să le reducă în aşa fel încât să diminueze oboseala mentală. Dar acest lucru nu atinge problema modului în care elevii ar putea însuşi bogăţiile culturii fără să obosească. În majoritatea sistemelor controlate de stat ceea ce contează este parcurgerea deplină a programei. Dacă spiritul unui student reacţionează la nedreptatea socială sau la problemele politice cu privire la adevăruri adânc resimţite, autorităţile emit ordine conform cărora tinerii trebuie să evite politica şi să se concentreze asupra studiilor. Ceea ce se întâmplă apoi este faptul că tinerii părăsesc universitatea având mintea aşa de încătuşată şi sacrificată încât şi-au pierdut toată puterea individualizării şi nu mai pot să judece problemele epocii în care trăiesc. Maşinăria şcolară este atât de înstrăinată de viaţa socială ca şi când aceasta şi toate problemele ei s-ar afla în afara sferei şcolii. Lumea educaţiei este asemenea unei insule unde oamenii, izolaţi de societate, sunt pregătiţi pentru viaţă prin excluderea din cadrul ei. Să presupunem că se întâmplă ca un student de la universitate să fie infectat cu tuberculoză şi să moară. Nu este curios şi trist faptul că universitatea - mediul (milieu) social în care trăieşte - ignorându-l în timp ce era bolnav, trebuie să-şi facă apariţia brusc şi pe neaşteptate la înmormântarea lui în calitate de reprezentant? (Doar în câteva ţări s-au făcut, după război, încercări de îmbunătăţire a acestei situaţii. În Olanda, de exemplu, există actualmente sanatorii pentru studenţi. Un alt exemplu îl reprezintă sistemul tutorial folosit de mult timp în colegiile rezidenţiale ale vecilor universităţi. Dar acestea sunt mai mult internate şcolare cu pierderea corespunzătoare a libertăţii individuale) Există absolvenţi aşa de temători încât, atunci când ies în lume, nu se pot descurca singuri şi constituie o povară pentru prietenii şi familiile lor. Cu toate acestea, să nu ne aşteptăm ca organismul academic să ia cunoştinţă de acest lucru: o indiferenţă pe larg justificată de regulamentele care-i interzic să se intereseze de cazurile psihologice şi care-i permit doar să organizeze studiile şi să susţină examenele. Acelora care promovează li se acordă o diplomă sau un grad. Acesta este, în zilele noastre, cel mai înalt nivel atins de educaţia instituţională. Între timp, cercetătorii care investighează problemele sociale descoperă că absolvenţii învăţământului superior şi licenţiaţii din şcoli nu sunt pregătiţi pentru viaţă, ba, mai mult, le-a fost diminuată capacitatea de a se angaja util în activitatea socială. Statisticile dezvăluie o creştere izbitoare a numărului nebunilor, criminalilor şi al acelora pe care vecinii lor îi consideră „dubioşi”. Sociologii solicită şcolii să remedieze aceste lucruri rele, dar şcoala este o lume aparte, o lume care s-a separat de astfel de probleme. Este o instituţie cu o obârşie prea veche pentru ca tradiţiile să se schimbe din interior. Doar o presiune din afară poate schimba, renova şi găsi remedii pentru greşelile care distrug educaţia la toate nivelele şi îngreunează viaţa celor care aflaţi în interiorul ei. Ce am putea spune, însă, despre perioada de la naştere şi până la vârsta de şase sau şapte ani? Şcoala, aşa-numita şcoală, nu se interesează de aceasta. De aceea este numită preşcolară, adică în afara cadrului învăţământului oficial. Şi, într-adevăr, ce ar putea să facă micuţii nou născuţi într-o şcoală? Oriunde au apărut instituţii pentru copilul preşcolar, ele depind doar rareori de autoritatea centrală de învăţământ. Ele sunt controlate de asociaţii neoficiale, sau sunt administrate privat de oameni care urmăresc, adesea, scopuri filantropice. Nu există un interes în a proteja viaţa psihică a bebeluşilor ca problemă socială. În plus, societatea proclamă prin lege că pruncii aparţin familiei, nu statului. Noua importanţă care se acordă acum primilor ani din viaţă nu a ajuns încă la vreo sugestie practică în privinţa educaţiei. Deocamdată, toţi se gândesc doar că ar trebui îmbunătăţită viaţa în familie, în sensul că, acum, se consideră ca fiind necesară o pregătire a mamelor. Dar căminul nu este o parte a şcolii; el aparţine societăţii. În consecinţă, personalitatea umană sau grija pentru aceasta, este dezbinată. De o parte se află căminul familial care aparţine societăţii, dar este izolat de societate şi este neglijat sau ignorat de ea; de cealaltă parte se află şcoala, de asemenea izolată de societate; şi, în final, învăţământul superior. Nu există unitate de gândire şi nici grijă socială pentru viaţa ca atare; există doar frânturi care se ignoră reciproc şi care apelează succesiv sau alternativ, la şcoală, familie sau universitate, aceasta din urmă fiind considerată ca un alt fel de şcoală pentru partea finală a perioadei de educaţie. Chiar şi ştiinţele sociale noi, care înţeleg efectele negative ale acestei izolări, ştiinţe ca sociologia şi psihologia socială, sunt mereu în afara şcolii. Prin urmare, nu există nici un sistem adevărat care să ajute dezvoltarea vieţii. Conceptul educaţiei ca ajutor dat vieţii nu este o noutate pentru ştiinţă, după cum susţinem, dar el încă nu are statut sau loc în organismul social. Iar acesta este următorul pas pe care civilizaţia trebuie să-l facă urgent. Drumul pe care trebuie să păşim a fost deja trasat. Criticii arată cu uşurinţă erorile situaţiei noastre prezente. Diverşi cercetători au clarificat remediile de care avem nevoie în toate perioadele vieţii. Deci, totul este pregătit; trebuie doar să clădim. Variatele contribuţii ale ştiinţei sunt ca blocurile de piatră din carieră gata cioplite pentru a fi aşezate în zid. Tot ceea ce trebuie să facem este să găsim oameni pregătiţi să le îmbine şi, astfel, să înalţe noua structură de care civilizaţia are atâta nevoie. Conceptul de educaţie axată pe grija pentru fiinţa vie schimbă toate ideile anterioare. Fără să se mai bazeze pe un plan de învăţământ sau pe un orar, educaţia trebuie să se conformeze faptelor vieţii umane. În lumina acestei convingeri, educaţia nou- născuţilor capătă, dintr-o dată, o importanţă primordială. Este foarte adevărat că pruncul nou-născut nu poate face nimic; că nu Putem să-i predăm lecţii în sensul obişnuit al cuvântului. El poate fi doar un obiect al observaţiei, al unui studiu pe care trebuie să-l întreprindem pentru a-i descoperi nevoile vitale. Este tocmai modul de observaţie pe care noi înşine îl practicăm. El are un scop. Obiectivul lui este de a descoperi care sunt legile vieţii, căci, dacă vrem să ajutăm viaţa, prima condiţie a succesului este să ştim legile care o guvernează. Nu e de ajuns să le ştim pur şi simplu, căci dacă ne-am opri la acest stadiu am rămâne, în mod exclusiv, în domeniul psihologiei. N-am merge niciodată mai departe şi n-am deveni educatori. Ştiinţa dezvoltării mentale a copilului mic trebuie să devină larg răspândită, căci doar atunci pedagogia va fi capabilă să vorbească cu o voce nouă şi să spună lumii cu autoritate: „Legile vieţii sunt aşa şi aşa. Ele nu pot fi ignorate. Trebuie să acţionaţi în conformitate cu ele pentru că ele proclamă drepturile omului care sunt universale şi comune tuturor”. Dacă societatea susţine că e necesar ca învăţământul să fie obligatoriu, atunci educaţia trebuie făcută într-un stil practic şi, dacă suntem acum de acord că educaţia începe de la naştere, atunci bovine extrem de necesar ca fiecare să cunoască legile dezvoltării. În loc să rămână distantă şi ignorată de societate, educaţia trebuie să dobândească autoritatea de a conduce societatea. Maşinăria socială trebuie adaptată necesităţilor inerente ale noii concepţii, cum că viaţa trebuie să fie protejată. Toţi sunt chemaţi să ajute. Taţii şi mamele trebuie să-şi asume responsabilităţile; şi, dacă familia eşuează din lipsa mijloacelor, atunci se cere ca societatea nu numai să asigure instruirea necesară, ci şi sprijinul necesar pentru educarea copiilor. Dacă educaţia înseamnă o protecţie a individului, dacă societatea recunoaşte ca necesare pentru dezvoltarea copilului lucruri pe care familia nu le poate da, atunci este de datoria societăţii să furnizeze acele lucruri. Statul nu trebuie să abandoneze niciodată copilul. Sistemul educaţional va fi astfel obligat să acţioneze cu autoritate asupra societăţii din care a fost exclus în mod formal. Dacă este clar că societatea trebuie să exercite un control binefăcător asupra indivizilor umani, şi dacă, de asemenea, e adevărat că educaţia trebuie să fie considerată ca un ajutor dat vieţii, atunci acest control nu va fi niciodată restrictiv şi opresiv, ci trebuie să ia forma unui ajutor fizic şi psihic. Aceasta înseamnă că primul pas al societăţii trebuie să fie acela de a aloca o mai mare proporţie din bugetul ei către sistemul educaţional. Trebuinţele copilului în timpul anilor de creştere au fost studiate, iar rezultatele acestor studii au fost publicate. Acum trebuie ca societatea în întregul ei să-şi sume responsabilitatea educaţiei în mod conştient, în timp ce educaţia va compensa, la rândul ei, societatea în mod înzecit prin beneficiile rezultate din progresul ei. Astfel concepută, educaţia nu mai este doar o problemă a copiilor şi părinţilor, ci şi a statului şi a relaţiilor internaţionale. Ea devine un stimul pentru fiecare componentă a organismului social, un stimul pentru cel mai important dintre progresele sociale. Există ceva mai de neclintit, mai static şi mai indiferent ca învăţământul de azi? Când o ţară trebuie să-şi reducă cheltuielile, cu siguranţă educaţia urmează să fie prima victimă. Dacă îi cerem unui politician să-şi exprime punctul de vedere asupra educaţiei va zice că nu-i treaba lui, că a încredinţat soţiei educaţia copiilor săi, care, la rândul său, a încredinţat-o unei şcoli. În zilele care vor veni va fi absolut imposibil pentru un politician să dea un asemenea răspuns sau să manifeste o asemenea indiferenţă. Ce concluzii putem trage din relatările psihologilor care au studiat copiii din primele lor zile de viaţă? Toţi sunt de acord că având grija şi ajutorul cuvenite copilul urmează să-şi dezvolte o putere mai mare, să atingă un echilibru mental mai bun şi un caracter mult mai energic. În loc ca totul să fie lăsat la voia întâmplării, dezvoltarea copilului în această perioadă ar trebui să fie o problemă în atenţia şi preocuparea ştiinţei. Aceasta presupune că e nevoie de ceva mai mult decât simpla igienă fizică. Aşa cum aceasta îl fereşte de rănirea şi îmbolnăvirea corpului, tot aşa e nevoie de igienă mentală pentru a-i proteja mintea şi sufletul de ceea ce este rău. Ştiinţa a făcut şi alte descoperiri referitoare la aceste prime zile. Copilul purtat în braţe posedă energii mentale mult mai mari decât ne putem închipui. La naştere el nu e nimic - psihologic vorbind - şi nu doar mental, deoarece la naştere el nu este nici măcar capabil de vreo mişcare coordonată. Cu membrele lui aproape inutile, el nu poate să facă nimic. Nu poate nici să vorbească, chiar dacă el vede ceea ce se întâmplă în jurul său. Dar, cu trecerea timpului, copilul păşeşte, vorbeşte şi progresează de la o realizare la alta, până când se formează un om în toată grandoarea dăruită corpului şi minţii sale. Acest lucru dezvăluie un adevăr imperativ: copilul nu este o fiinţă inertă care ne datorează nouă tot ceea ce poate face, ca şi când ar fi un vas gol pe care noi trebuie să-l umplem. Nu, copilul construieşte adultul şi nu există om care să nu fie creat de către copilul care a fost cândva. Marile energii constructive ale copilului despre care am spus deja atât de multe şi pe care oamenii de ştiinţă sunt îndemnaţi acum să le studieze, au fost ascunse până acum sub o multitudine de idei privitoare la maternitate. Obişnuiam să spunem că mama e cea care formează copilul, deoarece ea îl învaţă să meargă, să vorbească, ş.a.m.d. Dar nimic din aceste lucruri nu sunt făcute cu adevărat de către mamă. Sunt o realizare a copilului. Mama e doar cea care naşte copilul, dar copilul este cel care produce omul. Chiar dacă moare mama, copilul mic continuă să crească şi îşi înfăptuieşte opera de a construi adultul. Un bebeluş indian dus în America şi lăsat în grija americanilor învaţă să vorbească engleza şi nu hindi. Deci limba lui nu vine de la mamă, ci copilul este cel care-şi însuşeşte limba, întocmai cum îşi însuşeşte obiceiurile şi tradiţiile oamenilor în mijlocul cărora se întâmplă să trăiască. Prin urmare, nu este nimic ereditar în nici una din aceste achiziţii. Copilul este cel care absoarbe material din lumea înconjurătoare; el e cel care îl frământă şi îl transformă în omul viitor. A recunoaşte această măreaţă operă a copilului nu înseamnă a diminua autoritatea părinţilor. Îndată ce se pot convinge că nu ei sunt constructorii, că ei acţionează doar ca nişte colaboratori la procesul de construire, părinţii devin mult mai capabili să-şi îndeplinească obligaţiile reale; şi astfel, în lumina unei viziuni mai largi, ajutorul lor devine cu adevărat preţios. Copilul poate construi bine doar dacă acest ajutor este dat într-un mod corespunzător. Astfel, autoritatea părinţilor nu vine dintr-o demnitate teoretică, ci provine din ajutorul pe care ei sunt capabili să-l dea copiilor lor. Demnitatea părinţilor şi măreţia autorităţii lor depinde numai de acest ajutor. Dar haidem să ne gândim la locul copilului în societate dintr- un alt punct de vedere. Imaginea muncitorului care trudeşte, lăudat de teoria marxistă, a devenit acum o parte a conştiinţei moderne. El este văzut ca producătorul prosperităţii şi bunăstării, un partener esenţial în marea operă a vieţii civilizate. Societatea a ajuns să-i recunoască valoarea economică şi morală, să-i acorde mijloacele şi condiţiile de muncă necesare, ca o chestiune de drept. Să presupunem că mutăm această idee în lumea copilului. Acesta, de asemenea, este un truditor, iar scopul muncii lui este să producă un om adult. Este adevărat că părinţii îi furnizează mijloacele esenţiale vieţii şi activităţii creative, dar problema socială în ceea ce îl priveşte este mult mai importantă întrucât roadele muncii lui nu sunt doar lucruri materiale, ci el croieşte umanitatea însăşi - şi nu doar un neam, o castă sau un grup social, ci întreaga omenire. Astfel văzută, concluzia că societatea trebuie să ia în seamă copilul, să-i recunoască drepturile şi să-i satisfacă trebuinţele, este de netăgăduit. Îndată ce ne concentrăm atenţia şi studiile asupra vieţii înseşi, descoperim că atingem taina omenirii şi că, în mâinile noastre va sta ştiinţa de a o guverna şi ajuta. De asemenea, când vorbim de educaţie noi proclamăm o revoluţie, una în care tot ceea ce ştim azi va fi transformat. Mă gândesc la acest lucru ca la o ultimă revoluţie; nu la una violentă, chiar şi fără vărsare de sânge, ci una din care violenţa este complet exclusă - întrucât productivitatea psihică a copilului mic este lovită mortal de către cea mai vagă umbră de violenţă. Ceea ce trebuie ocrotit este construcţia normalităţii umane. N-au fost toate eforturile noastre îndreptate spre înlăturarea obstacolelor din drumul dezvoltării copilului şi spre îndepărtarea pericolelor şi neînţelegerilor care-l ameninţă peste tot? Aceasta este educaţia înţeleasă ca un ajutor dat vieţii; o educaţie de la naştere care întreţine o revoluţie paşnică şi îi uneşte pe toţi într-un scop comun, atrăgându-i către un centru unic. Mame, taţi, politicieni: toţi trebuie să se asocieze în respectarea şi ajutorarea acestei delicate munci de formare pe care copilaşul o desfăşoară în străfundurile unei taine psihice, sub supravegherea unei călăuze interioare. Aceasta este noua speranţă luminoasă pentru omenire. Nu reconstrucţia, ci ajutor pentru munca constructivă pe care sufletul uman este chemat să o facă şi să o ducă la realizare; o operă de formare care dezvăluie imensele potenţialităţi cu care sunt înzestraţi copiii, fiii oamenilor.   PERIOADELE CREŞTERII   Psihologii care au studiat creşterea copiilor de la naştere şi până le vârsta studenţiei susţin că aceasta poate fi împărţită în câteva perioade distincte. Pe urmele lui Havelock Ellis şi, mult mai recent, pe cele ale lui W. Stern, şi alţi cercetători s-au ocupat de această idee, în mod deosebit Charlotte Buhler şi adepţii ei; în acelaşi timp, dintr-un alt punct de vedere, ideea figurează pe larg în opera şcolii freudiene. Ea diferă foarte mult de ideile ce erau la modă în epocile anterioare. Acestea susţineau că fiinţa umană era mai puţin importantă în primii ani de viaţă şi se desăvârşea prin creştere. Conform acestei idei, copilul era ceva mic aflat într-un proces de dezvoltare, ceva care creştea în mod treptat, dar care păstra mereu aceeaşi formă. Renunţând la acest punct de vedere învechit, psihologia acceptă acum că, în fazele succesive ale creşterii, există tipuri diferite de mentalitate.* Aceste faze sunt foarte distincte una de cealaltă şi este interesant să descoperi că ele Pentru ultimele informaţii pe acest subiect şi pe punctele de vedere menţionate, vezi W. Stern, Psychology of Early Childhood: Up to the 6th Year of Age, 2nd ed. 1930 (1st German ed. 1914). Ch. Buhler, Kindheit und Jugend, 3rd ed. 1931. E. Jones, Some Problems of Adolescence, Brit. Journal of Psychology, July, 1922. Pentru o abordare biologică mai profundă consultaţi opera lui Arnold Gesell. corespund fazelor de creştere fizică. Schimbările sunt aşa de pronunţate - psihologic vorbind - încât uneori este folosită următoarea exagerare pitorească: „Dezvoltarea înseamnă o serie de renaşteri”. Vine un timp când o anumită personalitate psihică se sfârşeşte şi începe alta. Prima dintre aceste perioade durează de la naştere şi până la vârsta de şase ani. În acest timp tipul de mentalitate rămâne acelaşi, deşi diferă foarte mult de cele din perioadele ulterioare. Există două subfaze: de la naştere şi până la trei ani şi de la trei până la şase ani. În prima dintre ele, copilul posedă un tip de minte pe care adultul nu o poate aborda, cu alte cuvinte, nu putem exercita o influenţă directă asupra ei. În fapt, nu există şcoli pentru asemenea copii. În subfaza a doua (de la trei la şase ani) tipul mental este încă acelaşi, dar, în unele privinţe, copilul începe să devină susceptibil la influenţa adultului. În timpul acestei perioade personalitatea suferă schimbări majore. Trebuie doar să comparăm bebeluşul nou născut cu un copil de şase ani ca să observăm acest lucru. Lăsând deoparte, pentru moment, modul în care au avut loc aceste transformări, realitatea este că un copil de şase ani a devenit-în limbaj popular - destul de inteligent pentru a merge la şcoală. Următoarea perioadă se întinde de la şase ani până la doisprezece ani. Este o perioadă de creştere neînsoţită de altă schimbare. Copilul este calm şi fericit. În plan mental, el este într-o stare de sănătate, putere şi siguranţă. „Această stabilitate mentală şi fizică”, afirmă Ross, scriind despre copiii de vârsta aceasta, „este cea mai vădită caracteristică a copilăriei târzii. O fiinţă de pe altă planetă care nu ar cunoaşte rasa umană, ar putea să creadă, cu uşurinţă, că aceşti copii de zece ani sunt adulţii speciei, presupunând că nu întâlnise adulţi adevăraţi” (J. S. Ross, Ground Work of Educaţional Psychology, London, 1944, p.114 (1st ed. 1931).). Pe latura fizică există semne care par să fixeze graniţele între aceste două perioade psihologice. Schimbările sunt foarte vizibile. Să amintim doar una din ele: copilul îşi pierde primul set de dinţi şi-i apare al doilea. A treia perioadă merge de la doisprezece până la optsprezece ani, fiind o perioadă de schimbări atât de profunde, încât aminteşte de prima. La rândul său, ea poate fi împărţită în două subfaze: una de la doisprezece la cincisprezece ani şi cealaltă de la cincisprezece la optsprezece ani. Există, de asemenea, schimbări fizice în timpul acestei perioade, corpul ajungând la maturitatea lui completă. Omul, după optsprezece ani, este pe deplin dezvoltat şi nu mai suferă schimbări remarcabile. El înaintează doar în vârstă. Curios este că educaţia oficială a recunoscut aceste tipuri psihologice diferite. Se pare că, într-un mod obscur, le-a intuit. Prima perioadă, de la naştere până la şase ani, a fost recunoscută în mod evident, întrucât ea este exclusă din sfera educaţiei obligatorii. Este bine cunoscut faptul că la vârsta de şase ani are loc o schimbare, făcând copilul destul de matur pentru viaţa şcolară. Este acceptat, astfel, faptul că de la vârsta de şase ani copilul ştie deja multe lucruri. De fapt, dacă nu s-ar putea descurca, dacă n-ar putea merge sau n-ar înţelege ce spune învăţătorul, copiii n-ar fi pregătiţi pentru viaţa colectivă. În concluzie, putem spune că această transformare a fost recunoscută în practică. Totuşi, teoreticienii educaţiei înţeleg cu greutate faptul că, dacă un copil poate merge la şcoală, se descurcă singur şi înţelege ideile ce îi sunt prezentate, aceasta înseamnă că mintea lui a suferit o dezvoltare semnificativă, întrucât la naştere el nu era capabil să efectueze niciunul dintre aceste lucruri. Există, de asemenea, o recunoaştere inconştientă a celei de- a doua perioade, deoarece în multe ţări copiii părăsesc şcoala pregătitoare sau primară la vârsta de doisprezece ani şi continuă cu gimnaziul sau şcoala secundară. De ce perioada de la şase la doisprezece ani este considerată favorabilă pentru a da copiilor primele idei de bază ale culturii? Aceasta se întâmplă în toate ţările lumii, deci nu poate fi o chestiune întâmplătoare de pură inspiraţie. Doar o bază psihologică, comună tuturor copiilor poate să facă posibil acest tip de organizare şcolară care se sprijină, dincolo de orice îndoială, pe concluziile la care a ajuns experienţa. De fapt, experienţa ne spune că în această perioadă copilul se poate supune unui regim al muncii mentale cerut de şcoală: el poate înţelege ce vrea să spună învăţătorul şi este destul de răbdător să asculte şi să înveţe. De-a lungul acestei întregi perioade el este constant în muncă şi are o sănătate puternică. De aceea această perioadă este socotită ca fiind cea mai bună pentru receptarea culturii. După vârsta de doisprezece ani, începe un mod de şcolarizare superioară, ceea ce înseamnă că sistemul de educaţie oficial a înţeles că individul intră acum într-un alt tip de viaţă psihică. Şi această etapă are două subfaze, indicate de faptul că şcoala secundară este organizată în două cicluri: inferior şi superior; cel inferior durează trei ani iar cel superior este uneori de patru. Dar nu contează în cât de mulţi ani este repartizată instruirea. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că şi în educaţia superioară perioada de şase ani devine, în practică, împărţită în două. Pe ansamblu, această perioadă este mai puţin calmă şi uşoară decât cea precedentă. Psihologii interesaţi de educaţia adolescentului o consideră o perioadă de o atât de mare transformare psihică, încât suferă comparaţii cu prima perioadă, cea de la naştere până la de şase ani. Caracterul este rareori stabil la această vârstă; apar semne ale indisciplinei şi răzvrătirii. Sănătatea fizică este mai puţin stabilă şi sigură decât înainte. Dar şcolile nu ţin cont de acest lucru. A fost trasat un program, iar băieţii trebuie să-l urmeze, vrând-nevrând. Ei trebuie, de asemenea, să stea în bănci şi să asculte ore întregi, trebuie să se supună şi să petreacă mult timp învăţând materia pe dinafară. Şi, ca o încoronare a acestor ani de şcoală, urmează universitatea, care nu diferă în mod substanţial de tipurile şcolare precedente, exceptând, poate, intensitatea muncii. Şi aici profesorii vorbesc şi studenţii ascultă. În anii studenţiei mele, tinerii nu se bărbiereau şi era comic să-i vezi îngrămădiţi pe holurile mari, majoritatea cu bărbi mai mult sau mai puţin formidabile, purtând cu toţii mustăţi a căror varietate era câtă frunză şi iarbă. Cu toate acestea, aceşti oameni complet maturi, erau trataţi ca nişte copii: trebuia să stea aşezaţi şi să asculte; să facă ceea ce le spuneau profesorii; depindeau de generozitatea părinţilor care le dădeau bani de ţigări şi tramvai şi care erau în permanenţă gata să-i ocărască în caz că-şi picau examenele. Aceşti tineri erau totuşi adulţi, oameni de a căror inteligenţă şi experienţă va fi nevoie într-o zi pentru a conduce lumea. Mintea ar putea fi instrumentul strădaniilor lor în cele mai înalte profesii; ei erau viitori doctori, ingineri, avocaţi. Şi cât de mult durează, putem noi adăuga, până a obţine o diplomă în zilele noastre? Poate fi careva sigur chiar şi de faptul că- şi va câştiga existenţa? Cine merge la un medic proaspăt absolvent? Cine încredinţează proiectul unei fabrici unui tânăr inginer sau cine angajează un avocat căruia tocmai i s-a permis să profeseze? Cum să explicăm această lipsă de încredere? Motivul este acela că aceşti tineri şi-au petrecut ani de zile ascultând predici, iar ascultatul nu formează un om. Doar experienţa şi munca practică maturizează tânărul. De aceea întâlnim doctori tineri care trebuie să profeseze mulţi ani în spitale; avocaţi tineri care trebuie să dobândească experienţă în birourile experţilor; ingineri care trebuie să facă acelaşi lucru înainte de a putea practica meseria pe cont propriu. Şi nu numai asta, dar pentru a dobândi accesul în aceste locuri de practică, absolvenţii trebuie să caute favoruri şi recomandări şi să învingă obstacole deloc uşoare. E destul de trist că acest lucru se întâmplă în toate ţările. Un caz tipic s-a întâmplat odată în New York unde a fost organizată o manifestaţie a sute de absolvenţi incapabili să-şi găsească de lucru. Purtau un banner pe care era scris: „Suntem şomeri şi înfometaţi. Ce aţi vrea să facem?” Nimeni nu putea răspunde la această întrebare. Educaţia este scăpată de sub control şi nu-şi poate schimba obiceiurile înrădăcinate. Ceea ce a făcut până acum este că a recunoscut în procesul de creştere a individului forme diferite de dezvoltare în stadii diferite ale vieţii. În anii tinereţii mele, nimeni nu se gândea la copiii între doi şi şase ani. Acum există instituţii preşcolare de diverse feluri, care primesc copii între trei şi şase ani; dar azi, ca şi în trecut, universitatea este socotită cea mai nobilă treaptă de educaţie, deoarece de aici provin aceia a căror facultate umană esenţială, inteligenţa, a fost cultivată pe deplin. Dar acum, când psihologii au început să studieze însăşi viaţa, există o tendinţă crescândă de a face exact contrariul. Sunt mulţi care susţin, la fel ca mine, că cea mai importantă perioadă a vieţii nu este vârsta studiilor universitare ci prima, perioada de la naştere până la vârsta de şase ani. Pentru că atunci e timpul când se formează inteligenţa omului, unealta lui cea mai valoroasă. Şi nu numai inteligenţa; totalitatea completă a puterilor sale psihice. Această idee nouă a impresionat în mare măsură pe aceia care aprofundează viaţa psihică şi mulţi au început să studieze noul născut şi copilul de un an, care este creatorul personalităţii adulte. Atenţia acordată acestuia şi minunăţiilor sale, trezeşte cercetătorului emoţii nu foarte diferite de acelea pe care oamenii le simţeau în trecut, când meditau asupra morţii. Ce se întâmplă după moarte? Nici o întrebare nu a avut o putere mai mare de a mişca sufletele oamenilor. Dar acum imaginaţia este captivată de intrarea omului în lume, întrucât, în noul născut, descoperim propria noastră natură ascunsă. De ce ar fi necesar ca fiinţa umană să îndure o primă copilărie atât de lungă şi de laborioasă? Nici un animal nu are o copilărie atât de grea. Ce se întâmplă în acest timp al copilăriei? Fără îndoială există un fel de creativitate. La început, nu există nimic, şi apoi, circa un an mai târziu, copilul ştie tot. Copilul nu se naşte cu câteva cunoştinţe, cu puţină memorie, cu puţină voinţă, pe care trebuie doar să le dezvolte cu trecerea timpului. Pisica poate, oarecum, să miaune de la naştere; puiul de găină şi viţelul produc acelaşi fel de sunete pe care le vor produce şi când vor fi adulţi. Dar puiul de om este mut; el se poate exprima doar prin plâns. Prin urmare, în cazul omului, nu avem de-a face cu ceva care se dezvoltă, ci cu un act de formare; ceva inexistent trebuie să se producă, începând de la nimic. Pasul minunat făcut de bebeluş este acela de a trece de la nimic la ceva, iar pentru minţile noastre dezlegarea acestei enigme e foarte dificilă. Este nevoie de o minte diferită de a noastră pentru a face acel pas. Copilul are alte puteri decât ale noastre, iar creaţia pe care el o realizează nu este una lipsită de importanţă; înseamnă totul. El îşi creează nu numai limba, ci îşi conturează şi instrumentele care-i permit să încadreze cuvintele. El trebuie să producă baza fizică a fiecărui moment, a tuturor elementelor intelectului nostru, a tot ceea ce binecuvântează fiinţa umană. Această operă minunată nu este produsul intenţiei conştiente. Noi, adulţii, ştim ce vrem. Dacă dorim să învăţăm ceva ne apucăm să învăţăm în mod conştient. Dar acest sentiment de a vrea nu există la copil; atât cunoaşterea cât şi voinţa trebuie să fie create. Dacă noi numim mentalitatea noastră adultă ca fiind una conştientă, atunci pe aceea a copilului trebuie să o numim inconştientă, dar tipul inconştient nu este, în mod necesar, inferior. O minte inconştientă poate fi mult mai inteligentă. O găsim în acţiune în fiecare specie chiar şi în rândul insectelor. Ele posedă o inteligenţă care nu este conştientă, deşi, adesea, pare a fi înzestrată cu raţiune. Copilul are o inteligenţă de acest tip, inconştientă, şi aceasta este cea care duce la progresul lui uluitor. Ea începe prin cunoaşterea a ceea ce e în jurul copilului. Cum asimilează copilul mediul? O face numai în virtutea uneia din acele caracteristici pe care ştim acum că le posedă. Aceasta este o sensibilitate intensă şi specializată, în urma căreia lucrurile din jurul lui îi trezesc un interes şi un entuziasm atât de mari încât ele devin încorporate în propria sa existenţă. Copilul absoarbe aceste impresii nu cu mintea, ci chiar cu propria-i viaţă. Limba oferă cel mai evident exemplu. Cum se face că micuţul învaţă să vorbească? Spunem că este înzestrat cu auz şi ascultă vocile omeneşti. Dar, chiar admiţând acest lucru, trebuie totuşi să ne întrebăm cum se întâmplă că, dintre miile de sunete şi zgomote care-l înconjoară, le aude şi le reproduce doar pe acelea ale vocii omeneşti? Dacă este adevărat că el aude şi învaţă doar limba fiinţelor omeneşti, atunci înseamnă că sunetele vorbirii umane îl impresionează mai puternic decât oricare alte sunete. Aceste impresii trebuie să fie atât de puternice şi să cauzeze o asemenea intensitate a emoţiei - un entuziasm atât de profund, încât să pună în mişcare fibrele invizibile ale corpului, fibre care încep să vibreze în strădania de a reproduce acele sunete. Prin analogie, să ne gândim la ce se întâmplă la un concert. O expresie vrăjită apare pe feţele auditoriului; capete şi mâini încep să se mişte la unison. Ce poate cauza acest lucru dacă nu un răspuns psihic la muzică? Ceva asemănător trebuie să se întâmple şi în mintea inconştientă a copilului. Vocile îl emoţionează aşa de profund încât răspunsul nostru la muzică este nimic în comparaţie cu ceea ce se întâmplă cu el. Aproape că-i putem vedea mişcările tremurate ale limbii, tremurul micilor corzi vocale şi al obrajilor. Totul se află în mişcare, încercând într-o pregătire internă, neauzită, să reproducă sunetele care au cauzat o asemenea agitaţie în mintea sa inconştientă. Cum se face că micuţul învaţă o limbă în toate detaliile ei, cu atâta exactitate şi precizie, încât devine o parte a personalităţii lui psihice? Această limbă pe care o însuşeşte în prima copilărie poartă numele de limbă maternă şi diferă, în mod clar, de toate celelalte limbi pe care le poate învăţa mai târziu, întocmai precum o dantură naturală e diferită de o proteză dentară. Cum se face că aceste sunete, la început fără înţeles, produc deodată în mintea lui înţelesuri şi idei? Copilul nu a absorbit doar cuvintele şi înţelesurile lor; el a absorbit în fapt propoziţii şi construcţiile lor. Noi nu putem înţelege limba fără să înţelegem structura propoziţiilor. Să presupunem că zicem: „Paharul este pe masă”; înţelesul pe care îl dăm acestor cuvinte derivă, în parte, din ordinea în care le rostim. Dacă am fi zis: „Pe pahar este masă”, intenţia noastră ar fi fost greu de înţeles. Noi extragem înţelesul din ordinea cuvintelor, ordine pe care copilul o poate, de asemenea, absorbi. Şi cum se întâmplă toate acestea? Zicem: „Copilul îşi aminteşte lucrurile”, dar pentru a-şi aminti ceva, este necesar să aibă memorie, iar copilul nu o are. Din contră, el trebuie să o construiască. Înainte ca cineva să poată aprecia modul în care ordinea cuvintelor într-o propoziţie îi afectează înţelesul, acel cineva trebuie să fie capabil să gândească. Dar aceasta este, de asemenea, o abilitate pe care copilul trebuie să o producă. Aşa cum este ea, mintea noastră n-ar fi capabilă să facă ceea ce face mintea copilului. Pentru a dezvolta o limbă din nimic e nevoie de un tip diferit de mentalitate. Copilul o are. Inteligenţa lui nu este de aceeaşi natură cu a noastră. Se poate spune că noi dobândim cunoştinţe prin folosirea minţii; copilul însă, absoarbe cunoştinţele direct în viaţa lui psihică. Pur şi simplu, copilul învaţă să vorbească limba maternă doar prin faptul că trăieşte. Înăuntrul lui se desfăşoară un fel de chimie mentală. Prin contrast, noi suntem receptori. Impresiile se revarsă în noi şi noi le înmagazinăm în mintea noastră; dar noi înşine rămânem separaţi de ele, întocmai cum un vas se separă de apa pe care o conţine. În schimb, copilul suferă o transformare. Impresiile nu pătrund pur şi simplu în mintea lui; o formează. Ele se încarnează în el. Copilul îşi creează propriii „muşchi mentali”, folosind, pentru aceasta, ceea ce găseşte în lumea care-l înconjoară. Noi am numit acest tip de mentalitate, Mintea Absorbantă.

Cuprins Cuvânt-înainte: Văd ceea ce gândeşti Mulţumiri Capitolul 1 Descifrarea secretelor comunicării nonverbale Capitolul 2 O moştenire preţioasă: sistemul limbic al creierului Capitolul 3 Cele mai sincere părţi ale corpului nostru. Limbajul picioarelor Capitolul 4 Secretele trunchiului. Limbajul umerilor, pieptului şi şoldurilor Capitolul 5 La îndemâna noastră. Limbajul braţelor Capitolul 6 Ţineţi-vă bine! Limbajul mâinilor şi degetelor Capitolul 7 Canavaua minţii. Limbajul feţei Capitolul 8 Detectarea minciunii. Procedaţi cu grijă! Capitolul 9 Câteva gânduri de încheiere Bibliografie Index           CUVÂNT-ÎNAINTE Văd ceea ce gândeşti Marvin Karlins, Ph. D.   Omul stătea cu stoicism la un capăt al mesei, alegându-şi cu atenţie replicile la întrebările agentului FBI. Nu era considerat suspectul principal în cazul acelei crime. Alibiul său era credibil şi el părea sincer, cu toate acestea agentul insista. Cu acordul suspectului, investigatorul i-a mai pus câteva întrebări despre arma crimei:   „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un pistol?” „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un cuţit?” „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit o daltă de spart gheaţa?” „Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un ciocan?”   Una dintre aceste arme, dalta de spart gheaţă, chiar era implicată în comiterea crimei, dar informaţia nu a fost făcută publică. De aceea, doar criminalul ar fi ştiut care era adevărata armă a crimei. În timp ce-i citea lista armelor, agentul FBI îl observa atent pe suspect. Când a fost pomenită dalta de spart gheaţă, pleoapele suspectului s-au lăsat în jos şi au rămas aşa până când a fost menţionată următoarea armă. Agentul a înţeles imediat semnificaţia mişcării pleoapelor la care fusese martor, iar din acel moment aşa-zisul suspect a devenit personajul principal în acea investigaţie. Mai târziu şi-a mărturisit crima. Haideţi să-l cunoaştem pe Joe Navarro, o persoană remarcabilă care, pe lângă demascarea autorului crimei cu dalta de spart gheaţă, este renumit pentru prinderea a numeroşi infractori, incluzându-i aici şi pe „aşii spionilor”, pe parcursul unei cariere de 25 de ani în cadrul FBI. Cum a reuşit toate aceste lucruri? Dacă l-aţi întreba, v-ar răspunde calm: „Pentru că pot să «citesc» ce se petrece în mintea oamenilor.” De-a lungul întregii sale vieţi profesionale Joe a studiat, a aplicat şi a rafinat ştiinţa comunicării nonverbale – expresiile faciale, gesturile, mişcările (kinezica sau kinetica), utilizarea spaţiului (proxemica), atingerea (haptica), postura corporală, chiar şi vestimentaţia, pentru a descifra ceea ce gândesc oamenii, cum intenţionează să acţioneze şi dacă ceea ce spun este adevărat sau fals. Nu sunt veşti bune pentru infractori, criminali, terorişti şi spioni, care, sub atenta sa observare, îi oferă atât de multe informaţii prin intermediul semnalelor corpului (aşa-numitele „indicii”), facându-şi gândurile şi intenţiile transparente şi detectabile. În schimb, veştile sunt bune pentru cititori, deoarece tocmai aceste informaţii nonverbale pe care s-a bazat Joe atunci când a devenit maestru în prinderea spionilor, un „detector uman de minciuni” şi instructor în cadrul FBI, vă vor fi împărtăşite pentru a putea înţelege mai bine sentimentele, gândurile şi intenţiile celor din jur. Din perspectiva sa de autor şi profesor renumit, Joe vă va învăţa cum să observaţi ca un adevărat expert, detectând şi descifrând comportamentele nonverbale ale celorlalţi astfel încât să-i înţelegeţi din ce în ce mai bine. Fie că le veţi aplica în viaţa profesională sau în cea personală, aceste informaţii vă vor lărgi orizontul şi vor schimba în bine tot ceea ce veţi întreprinde. Multe dintre cunoştinţele pe care Joe vi le va împărtăşi în această carte nu erau recunoscute de comunitatea ştiinţifică în urmă cu 15 ani. Prin intermediul recentelor descoperiri care au folosit tehnologii de scanare a creierului şi neuroimagistica, oamenii de ştiinţă au reuşit să stabilească validitatea comportamentelor pe care Joe le descrie în carte. Prin integrarea celor mai recente descoperiri din psihologie, neurobiologie, medicină, sociologie, criminologie, ştiinţele comunicării şi antropologie, adăugate la un sfert de secol de experienţă în utilizarea comunicării nonverbale în munca sa de agent FBI –, Joe este în mod deosebit calificat să vă ajute să înţelegeţi limbajul semnelor nonverbale. Expertiza sa este recunoscută şi apreciată la nivel mondial. În afara interviurilor acordate periodic în cadrul unor emisiuni celebre precum Today Show de la NBC, Headline News de la CNN, Fox Cable News şi Good Morning America de la ABC, el continuă să susţină seminare despre comunicarea nonverbală pentru FBI şi CIA, precum şi pentru alţi membri din comunitatea spionajului şi contraspionajului. Este consultant pentru sectorul bancar şi de asigurări, precum şi pentru firme de avocatură importante din Statele Unite şi de peste hotare. Este şi profesor la Universitatea Saint Leo şi susţine cursuri la numeroase şcoli medicale de pe întreg teritoriul Statelor Unite, unde abordările sale unice din domeniul comunicării nonverbale au găsit o audienţă receptivă, inclusiv în rândul doctorilor care doresc să-şi diagnosticheze pacienţii cu mai mare rapiditate şi precizie. Competenţele sale academice şi experienţa profesională, cuplate cu capacitatea sa de a stăpâni arta comunicării nonverbale în viaţa cotidiană şi în situaţii extreme, îl plasează la loc de frunte în rândul experţilor în descifrarea mesajelor corpului, aşa cum veţi descoperi în această carte. După ce am lucrat cu Joe, am participat la seminarele lui şi i-am aplicat ideile, cred cu tărie că materialul cuprins în paginile acestei cărţi reprezintă un progres major în înţelegerea tuturor comportamentelor nonverbale. Spun asta din poziţia mea de psiholog care s-a implicat în scrierea acestui proiect deoarece a fost încântat de munca de pionierat a lui Joe în descifrarea ştiinţifică a elementelor comunicării nonverbale pentru atingerea obiectivelor profesionale şi obţinerea succesului personal. Am fost impresionat şi de abordarea atentă şi raţională pe care Joe a acordat-o acestui subiect. De exemplu, deşi observarea elementelor nonverbale ne permite să interpretăm corect multe comportamente, Joe ne avertizează că utilizarea limbajului corpului pentru a detecta minciuna este o sarcină dificilă şi provocatoare. Este o descoperire semnificativă – rar recunoscută de comunitatea forţelor de ordine sau de nespecialişti – care ne serveşte ca un semnal de alarmă pentru a fi extrem de atenţi atunci când afirmăm că o persoană este sinceră sau mincinoasă doar pe baza comportamentului său nonverbal. Spre deosebire de multe alte cărţi despre comunicarea nonverbală, informaţia prezentată aici se bazează pe fapte ştiinţifice şi descoperiri testate pe teren, nu pe opinia personală a autorului sau pe speculaţii de la distanţă. Mai mult, textul scoate în evidenţă ceea ce alte lucrări publicate ignoră adesea: rolul critic al sistemului limbic al creierului uman în înţelegerea şi utilizarea eficientă a indiciilor nonverbale. Puteţi stăpâni limbajul tăcut al corpului. Fie că studiaţi comunicarea nonverbală pentru că vreţi să avansaţi pe scara ierarhică profesională sau doar pentru că vreţi să vă înţelegeţi mai bine cu prietenii şi familia, această carte vă este destinată. Pentru a câştiga expertiză în acest domeniu va trebui să studiaţi cu atenţie capitolele care urmează, iar în plus să începeţi să acordaţi timp şi energie pentru a învăţa şi aplica învăţăturile lui Joe în viaţa de zi cu zi. „Citirea” cu succes a oamenilor – învăţarea, decodificarea şi utilizarea semnificaţiilor comportamentului nonverbal pentru a le prevedea acţiunile – este o sarcină care merită întreaga dumneavoastră atenţie, deoarece vă va oferi mari recompense pentru eforturile depuse. Aşadar treceţi cu hotărâre la pagina următoare şi pregătiţi-vă să învăţaţi şi să observaţi toate semnalele nonverbale importante pe care Joe vi le va arăta. Nu va dura mult până veţi descoperi, doar dintr-o privire, ce „spune” corpul fiecărei persoane! Mulţumiri   Când am început să scriu primele pagini ale cărţii, am realizat că acest proiect a avut un drum lung de parcurs. Nu a început cu interesul meu pentru citirea semnelor nonverbale, nici cu studiile mele academice în acest domeniu, nici în cadrul FBI-ului. În realitate, a început în familia mea cu mult timp înainte. Am învăţat să-i „citesc” pe ceilalţi în primul rând plecând de la învăţăturile părinţilor mei, Albert şi Mariana Lopez, precum şi de la bunica mea, Adelina Paniagua Espino. Fiecare în felul său m-a învăţat câte ceva despre semnificaţia şi puterea comunicării nonverbale. De la mama am învăţat că toate elementele nonverbale sunt extrem de preţioase în comunicarea cu ceilalţi. Un comportament atent, m-a învăţat ea, poate evita situaţiile ciudate sau îi poate face pe ceilalţi să se simtă foarte bine în prezenţa ta – o abilitate de care ea s-a slujit toată viaţa, fără niciun efort. De la tatăl meu, am învăţat puterea expresiei; cu o singură privire el poate comunica volume întregi de informaţii cu o claritate desăvârşită. Este o persoană care impune respect prin simpla sa prezenţă. De la bunica mea, căreia i-am dedicat această carte, am învăţat că micile gesturi pot fi foarte importante: un zâmbet, o mişcare a capului, o atingere uşoară la momentul potrivit pot transmite atât de multe, ba pot chiar vindeca. Zi de zi, ei m-au învăţat toate aceste lucruri, pregătindu-mă astfel pentru a observa lumea din jurul meu cu alţi ochi. Învăţăturile lor, precum şi ale multor altora, le veţi regăsi în paginile acestei cărţi. Pe vremea când eram la Brigham Young University, J. Wesley Sherwood, Richard Townsend şi Dean Clive Winn II m-au învăţat despre munca în activitatea de poliţie şi despre observarea infractorilor. Mai târziu, în FBI, oameni precum Doug Gregory, Tom Riley, Julian „Jay” Koerner, dr. Richard Ault şi David G. Major m-au învăţat nuanţele subtile din activitatea de contraspionaj şi comportamentul spionilor. Tuturor le sunt recunoscător pentru „ascuţirea” abilităţilor mele de „citire” a oamenilor. De asemenea, trebuie să-i mulţumesc dr. John Schafer, fost agent FBI şi membru al Programului de Analiză Comportamentală (activitate de elită a Biroului), care m-a încurajat să scriu şi mi-a permis să fiu coautor în variate ocazii. Marc Reeser, care a fost o perioadă îndelungată alături de mine în misiunile de depistare a spionilor, merită de asemenea recunoştinţa mea. Tuturor celorlalţi colegi ai mei şi celor din Divizia Naţională de Securitate a FBI-ului, le mulţumesc pentru susţinere. De-a lungul anilor, FBI ne-a asigurat cea mai bună instruire, astfel că am beneficiat de cunoştinţele profesorilor Joe Kulis, Paul Ekman, Maureen O’Sullivan, Mark Frank, Bella M. Depaulo, Aldert Vrij, Reid Meloy şi Judy Burgoon, de la care am învăţat – în mod direct sau din lucrările scrise – multe aspecte despre cercetările asupra comunicării nonverbale. Am legat prietenii cu mulţi dintre aceştia, inclusiv cu David Givens, care conduce Centrul de Cercetări pentru Comportamentul Nonverbal în Spokane, Washington, şi ale cărui scrieri, studii şi sugestii au contat foarte mult pentru mine. Cercetările şi lucrările lor mi-au îmbogăţit viaţa, fapt pentru care am inclus în acest volum o parte din munca lor, precum şi din a altor maeştri, cum ar fi Desmond Morris, Edward Hall şi Charles Darwin, de la cartea căruia, „Exprimarea emoţiilor la oameni şi animale”, a început totul. În timp ce toţi aceştia mi-au furnizat baza academică, alţii au contribuit în mod diferit la acest proiect şi acestora trebuie să le mulţumesc individual. Buna mea prietenă, Elizabeth Lee Barron de la Universitatea din Tampa, este excepţională în materie de cercetare. Îi sunt îndatorat şi dr. Phil Quinn de la Universitatea din Tampa, şi profesorului Barry Glover de la Universitatea Saint Leo, pentru anii de prietenie şi bunăvoinţa de a se acomoda programului meu încărcat. Această carte nu ar fi avut aceeaşi valoare fără fotografii, fapt pentru care îi sunt recunoscător renumitului fotograf Mark Wemple. Gratitudinea mea se îndreaptă şi spre Ashlee B. Castle, asistenta mea, care, întrebată dacă vrea să pozeze pentru carte, a răspuns «Desigur, de ce nu?» Sunteţi cu toţii minunaţi. Vreau de asemenea să îi mulţumesc artistului David R. Andrade din Tampa pentru ilustraţiile sale. Matthew Benjamin, editorul meu de la Harpercollins, care cu calmul său deosebit a dat coerenţă prezentării acestui proiect, merită aprecierea mea pentru că este un profesionist adevărat şi un om remarcabil. Mulţumirile mele se îndreaptă şi spre directorul editorial Toni Sciarra, care a muncit cu abnegaţie pentru a finaliza proiectul. Matthew şi Toni lucrează cu o echipă extraordinară în cadrul editurii Harpercollins, din care face parte şi redactorul Paula Cooper, căreia îi datorez multe mulţumiri. Şi încă o dată, aş dori să îi mulţumesc dr. Marvin Karlins, mai întâi pentru că, prin această carte, a dat din nou viaţă şi contur ideilor mele, iar în al doilea rând pentru amabilele sale cuvinte introductive. Gratitudinea mea se îndreaptă şi spre prietena mea dragă dr. Elizabeth A. Murray, un adevărat educator şi om de ştiinţă, care şi-a alocat timp din programul său de predare pentru a redacta primele ciorne ale acestui manuscris şi mi-a împărtăşit din numeroasele sale cunoştinţe despre corpul uman. Tuturor membrilor familiei mele, de aproape şi de departe, le mulţumesc pentru că mi-au tolerat preocuparea pentru scris în detrimentul timpului destinat relaxării alături de ei. Pentru Luca, muito obrigado. Fiicei mele, Stephanie, îi mulţumesc în fiecare zi pentru sufletul ei iubitor. Toate aceste persoane au contribuit într-un fel anume la această carte; cunoştinţele şi descoperirile lor, mici sau mari, vi le-am împărtăşit şi dumneavoastră. Am scris această carte cu convingerea fermă că mulţi cititori vor utiliza aceste cunoştinţe în viaţa de zi cu zi. Cu acest scop, am muncit asiduu pentru a prezenta aceste informaţii ştiinţifice şi empirice cu claritate. Dacă veţi întâlni erori în cadrul cărţii, responsabilitea este doar a mea. Un vechi dicton latin afirmă „Qui docet, discit” (Cine îi educă pe alţii, învaţă). În multe privinţe, se poate spune acelaşi lucru şi despre scrisul unei cărţi; este un proces de învăţare şi discernământ, care la sfârşitul zilei se transformă în satisfacţie. Sper că atunci când veţi ajunge la sfârşitul acestei cărţi şi vă veţi însuşi cunoştinţele aprofundate de comunicare nonverbală, veţi avea foarte mult de câştigat, aşa cum am avut şi eu, descoperind în toate împrejurările vieţii ceea ce spune fiecare corp.   CAPITOLUL UNU Descifrarea secretelor comunicării nonverbale   De câte ori învăţ pe câte cineva despre comunicarea nonverbală, mi se pune invariabil această întrebare: „Joe, cum ai ajuns să fii interesat de studierea comportamentului nonverbal?”. Nu a fost ceva planificat, nici rezultatul unei fascinaţii personale pentru subiect. A fost un interes mult mai practic, născut din necesitate, din dorinţa de adaptare cu succes la un mod de viaţă total diferit. Când aveam opt ani, am ajuns în Statele Unite cu statutul de refugiat din Cuba. Am părăsit Cuba doar la câteva luni după invazia din Golful Porcilor şi sincer am crezut că vom fi refugiaţi doar pentru o scurtă perioadă de timp. Incapabil pe atunci să vorbesc limba engleză, am făcut ceea ce mii de emigranţi fac când ajung în America. Am învăţat rapid că, pentru a mă integra alături de noii mei colegi la şcoală, trebuia să fiu atent şi sensibil la un alt „limbaj” care se vorbea în jurul meu, acela al comunicării nonverbale. Am descoperit că era un limbaj pe care îl puteam traduce şi înţelege imediat. În mintea mea tânără, vedeam corpul uman ca pe un „afiş stradal” care transmitea mereu ceea ce gândea persoana, prin gesturile, expresiile faciale şi mişcările pe care le puteam interpreta. Cu timpul, bineînţeles, am învăţat limba engleză, ba chiar am pierdut din fluenţa exprimării în limba spaniolă – dar elementele nonverbale nu le-am uitat niciodată. Am descoperit de la o vârstă foarte fragedă că pot întotdeauna să mă bazez pe comunicarea nonverbală. Am învăţat să folosesc comportamentul nonverbal pentru a descifra ceea ce colegii şi profesorii mei încercau să-mi comunice şi ceea ce simţeau despre mine. Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost că elevii sau profesorii care mă plăceau sincer îşi arcuiau sprâncenele când mă vedeau intrând în sala de clasă. Pe de altă parte, acele persoane care nu erau prea prietenoase cu mine îşi îngustau privirea când apăream – un comportament pe care, odată ce îl observi, nu-l mai uiţi niciodată. Am folosit aceste informaţii transmise nonverbal, ca şi alţi imigranţi, pentru a evalua situaţiile şi a lega rapid prietenii, pentru a comunica în ciuda barierei evidente de limbaj, pentru a evita duşmanii şi pentru a dezvolta relaţii interpersonale sănătoase. Mulţi ani mai târziu am folosit aceeaşi comunicare nonverbală a ochilor pentru a rezolva diverse cazuri ca agent special în cadrul Biroului Federal de Investigaţii (vezi caseta 1). Pe baza experienţei, a educaţiei şi a pregătirii mele, vreau să vă învăţ să vedeţi lumea aşa cum o priveşte un expert FBI în comunicarea nonverbală: ca pe un mediu plin de viaţă, dinamic, unde fiecare relaţie interumană rezonează cu informaţia, şi ca pe o oportunitate de a folosi limbajul tăcut al corpului pentru a afla mai multe lucruri despre felul în care gândesc oamenii, despre ce simt şi cum intenţionează să acţioneze. Folosirea acestor cunoştinţe vă va ajuta să vă distingeţi în rândul celorlalţi oameni. De asemenea, vă va proteja şi vă va oferi informaţii până acum inaccesibile despre comportamentul uman. CE ESTE, MAI EXACT, COMUNICAREA NONVERBALĂ?   Comunicarea nonverbală, deseori numită şi comportament nonverbal sau limbajul corpului, este o modalitate de a transmite informaţii – la fel ca şi cuvintele –, doar că se realizează prin intermediul expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, mişcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale (haine, bijuterii, stilul părului, tatuaje etc.) şi chiar prin tonul, timbrul şi volumul vocii fiecăruia (mai degrabă decât prin conţinutul vorbelor). Comportamentele nonverbale includ aproximativ 60-65 din întreaga comunicare interpersonală, iar în timpul momentelor intime pot constitui chiar 100 din comunicarea dintre parteneri (Burgoon, 1994, 229-285). Comunicarea nonverbală poate scoate la iveală, de asemenea, adevăratele gânduri, sentimente şi intenţii ale unei persoane. Din acest motiv, elementele ei sunt uneori numite „indicii”, pentru că dezvăluie adevărata Caseta 1: CÂT AI CLIPI DIN OCHI   Refuzul de a privi este un indicator nonverbal care poate apărea atunci când ne simţim ameninţaţi şi/sau când nu ne place ceea ce vedem. Îngustarea privirii (asemenea cazului colegilor mei descris mai sus) şi închiderea sau acoperirea ochilor sunt acţiuni care s-au format pentru a ne proteja creierul de „vederea” unor imagini nedorite şi pentru a comunica desconsiderarea faţă de ceilalţi. Ca investigator, am folosit indiciul refuzului de a privi pentru a rezolva investigarea unei incendieri premeditate într-un tragic caz petrecut într-un hotel din Puerto Rico, care s-a soldat cu pierderea a 97 de vieţi omeneşti. Un gardian responsabil cu securitatea a devenit imediat suspect deoarece incendiul a izbucnit exact în sectorul alocat lui. Una dintre modalităţile prin care am decis că el nu era implicat în provocarea focului a fost adresarea de întrebări specifice – unde a fost înainte de incendiu, în timpul incendiului şi dacă el a pus la cale focul sau nu. După fiecare întrebare i-am observat faţa, urmărind eventuale semne ale refuzului de a privi. Ochii lui se închideau numai când era întrebat unde fusese atunci când începuse incendiul. Ciudat, în schimb nu părea deloc deranjat de întrebarea: „Tu ai pus focul?” Acest semn mi-a indicat faptul că problema reală era locul în care se afla în timpul incendiului, nu posibila sa implicare în izbucnirea focului. A fost întrebat mai amănunţit despre această situaţie de către investigatorii cazului şi în final a recunoscut că şi-a părăsit postul pentru a-şi vizita prietena, care lucra în acelaşi hotel. Din nefericire, în timp ce el era plecat, infractorii au intrat în sectorul pe care ar fi trebuit să-l păzească şi au provocat incendiul. În acest caz, indiciul refuzului de a privi ne-a oferit informaţia pentru alegerea căii de urmat în interogatoriu şi care ulterior ne-a soluţionat cazul. În final, cei trei infractori responsabili de tragicul incendiu au fost arestaţi şi condamnaţi. Gardianul, deşi teribil de neglijent şi împovărat de o uriaşă responsabilitate, nu fusese, totuşi, vinovatul.   stare mentală a persoanei. Deoarece oamenii nu sunt mereu conştienţi de comunicarea nonverbală, limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer decât cel verbal, care este utilizat deliberat (conştient) pentru a atinge obiectivele vorbitorului (vezi caseta 2). Ori de câte ori observarea comportamentului nonverbal al unei alte persoane vă ajută să înţelegeţi sentimentele, intenţiile şi acţiunile sale, sau vă clarifică sensul cuvintelor spuse, tot de atâtea ori înseamnă că aţi decodificat şi aţi folosit cu succes acest mijloc tăcut al comunicării. DESCIFRAREA LIMBAJULUI NONVERBAL VĂ POATE ÎMBUNĂTĂŢI VIAŢA   Cercetările au stabilit faptul că acele persoane care pot observa şi interpreta eficient limbajul nonverbal, influenţând felul în care sunt percepuţi de ceilalţi, vor avea un succes mai mare în viaţă decât indivizii care Caseta 2: FAPTELE SPUN MAI MULT DECÂT CUVINTELE   Un exemplu memorabil despre felul în care limbajul corpului poate fi câteodată mai sincer decât cel verbal este legat de violarea unei tinere femei în rezervaţia indiană Parker din Arizona. A fost adus pentru interogare un suspect. Cuvintele sale sunau convingător şi povestea era plauzibilă. El susţinea că nu a văzut victima şi că, în timp ce era pe câmp, a mers de-a lungul unei plantaţii de bumbac, apoi a luat-o la stânga şi s-a dus direct acasă. În timp ce colegii mei notau toate aceste detalii pe care le auzeau, mi-am aţintit ochii pe suspect şi am văzut că în timp ce spunea povestea cu luatul la stânga şi mersul către casă, mâna lui a făcut un gest către dreapta, adică exact direcţia către locul violului. Dacă nu îl observam cu atenţie, nu aş fi remarcat discrepanţa dintre exprimarea verbală („Am luat-o la stânga”) şi cea nonverbală (gestul mâinii către dreapta). Dar, odată ce am văzut acest gest, l-am suspectat că minţea. Am aşteptat câteva momente şi apoi l-am interogat din nou, iar în cele din urmă şi-a mărturisit fapta.   nu au această abilitate (Goleman, 1995, 13-92). Cartea aceasta îşi propune să vă înveţe cum să observaţi lumea din jur şi să determinaţi semnificaţia elementelor nonverbale în orice situaţie. Aceste cunoştinţe valoroase vă vor îmbunătăţi comunicarea cu ceilalţi şi vă vor îmbogăţi viaţa, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu. Unul dintre aspectele fascinante referitoare la aprecierea comportamentului nonverbal este aplicabilitatea sa universală. Este valabilă oriunde există relaţii interumane. Elementele nonverbale sunt omniprezente şi sigure. Odată ce cunoaşteţi semnificaţia unui anumit indiciu nonverbal, puteţi folosi acea informaţie în diferite circumstanţe şi în diverse medii. De fapt, este dificil să comunici eficient fără utilizarea mijloacelor nonverbale. Dacă v-aţi întrebat vreodată de ce oamenii încă se mai grăbesc să ajungă la întâlniri în era computerelor, a mesajelor text, a e-mail-urilor, a telefoanelor şi a videoconferinţelor, răspunsul este: din cauza nevoii de a comunica direct şi de a observa limbajul nonverbal al interlocutorilor. Nimic nu poate înlocui observarea elementelor nonverbale de aproape şi prin prisma personală. De ce? Deoarece elementele nonverbale sunt puternice şi au o semnificaţie. Ceea ce veţi învăţa în această carte veţi putea aplica în orice situaţie şi în orice mediu. Spre exemplificare citiţi caseta 3. STĂPÂNIREA COMUNICĂRII NONVERBALE NECESITĂ UN PARTENERIAT   Sunt convins că fiecare om inteligent poate învăţa să folosească comunicarea nonverbală pentru a obţine performanţe mai bune. Ştiu asta pentru că în ultimii 20 de ani am învăţat mii de oameni ca dumneavoastră cum să decodifice cu succes limbajul nonverbal şi cum să folosească aceste informaţii pentru a-şi îmbunătăţi viaţa lor, a celor pe care îi iubesc şi pentru a-şi atinge obiectivele personale şi profesionale. Pentru a realiza aceste lucruri, totuşi, este nevoie ca dumneavoastră şi cu mine să stabilim un parteneriat de lucru, fiecare contribuind cu ceva semnificativ la efortul nostru comun. Caseta 3:” AVANTAJUL” DOCTORULUI   În urmă cu câteva luni am susţinut un seminar pentru un grup de jucători de poker, despre felul în care se poate folosi limbajul corpului pentru a sesiza în ce situaţie se află adversarii şi a câştiga mai mulţi bani. Deoarece pokerul este un joc care pune mare preţ pe cacealma şi prefăcătorie, jucătorii au un interes aparte în descifrarea indiciilor nonverbale ale oponenţilor. Pentru a avea succes, decodificarea limbajului nonverbal este esenţială. Deşi mulţi dintre ei au fost recunoscători pentru informaţiile pe care li le furnizasem, m-a uimit să văd câţi dintre participanţii la seminar au fost capabili să înţeleagă valoarea cunoaşterii şi utilizării comportamentului nonverbal şi în alte situaţii în afara mesei de poker. La două săptămâni după încheierea seminarului am primit un e-mail de la unul dintre participanţi, doctor în Texas. „Mi se pare extraodinar”, îmi scria el, „că ceea ce am învăţat la seminarul de poker m-a ajutat şi în meseria mea. Elementele nonverbale pe care ni le-ai predat pentru a-i «citi» pe jucătorii de poker m-au ajutat să-mi «citesc» şi pacienţii. Acum îmi dau seama când nu se simt bine, când au încredere sau când nu sunt sinceri sută la sută.” Mesajul doctorului vorbeşte despre universalitatea comunicării nonverbale şi despre valoarea acesteia în toate domeniile vieţii. Cele 10 legi pentru observarea şi interpretarea cu succes a limbajului nonverbal   „Citirea” cu succes a oamenilor – colectarea informaţiilor nonverbale pentru a le identifica gândurile, sentimentele şi intenţiile – este o abilitate care cere o exersare continuă şi o pregătire pe măsură. Pentru a vă ajuta în direcţia pregătirii, vreau să vă prezint câteva legi importante sau recomandări care să vă maximizeze eficienţa în interpretarea semnalelor nonverbale. Pe măsură ce veţi integra aceste legi în viaţa de zi cu zi, transformându-le în rutină, ele vor deveni o a doua natură, aproape nemaifiind necesar efortul conştient. Seamănă foarte mult cu şcoala de şoferi. Vă amintiţi cum a fost prima dată când a trebuit să porniţi maşina de pe loc? Dacă aţi procedat ca mine, v-aţi concentrat atât de mult pentru a executa toate manevrele necesare, încât v-a fost greu să urmăriţi în acelaşi timp şi ce se întâmpla pe şosea. Doar când v-aţi simţit în largul dumneavoastră la volan v-aţi putut extinde atenţia pentru a cuprinde în acelaşi timp spaţiul din interiorul maşinii şi cel din exterior. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu comportamentul nonverbal. Odată ce veţi stăpâni mecanismele pentru utilizarea eficientă a comunicării nonverbale, va deveni ceva automat şi veţi putea să vă concentraţi întreaga atenţie asupra decodificării lumii din jur.   Legea 1: Fiţi un observator competent al mediului din jur.   Este cerinţa fundamentală pentru oricine doreşte să decodifice şi să folosească eficient comunicarea nonverbală. Imaginaţi-vă că încercaţi să ascultaţi pe cineva în timp ce aveţi căşti la urechi. N-aţi putea auzi mai nimic şi mesajul comunicat s-ar pierde. De aceea, cei mai atenţi ascultători nu merg purtând căşti! Totuşi, când vine vorba despre observarea limbajului tăcut al comunicării nonverbale, mulţi privitori ar putea fi la fel de bine legaţi la ochi, atât sunt de inconştienţi de semnele corporale ale celor din jur. Reflectaţi la acest fapt. La fel cum ascultarea atentă este esenţială pentru înţelegerea comunicării verbale, şi observarea atentă este crucială pentru înţelegerea limbajului corpului. Nu treceţi uşor mai departe de această frază. Ceea ce tocmai aţi citit este deosebit de important. Observarea concertată (care presupune un efort de concentrare) este absolut esenţială pentru detectarea cu succes a indiciilor nonverbale şi înţelegerea situaţiei. Problema este că cei mai mulţi oameni îşi petrec viaţa privind, însă fiind de fapt „nevăzători”, aşa cum îi spunea Sherlock Holmes, meticulosul detectiv englez, partenerului său, doctorul Watson: „Vezi, dar nu observi.” Din păcate, majoritatea indivizilor privesc în jurul lor cu un efort minim de a observa. Aceşti oameni nu-şi dau seama de schimbările subtile care se petrec în lumea lor. Sunt incapabili să distingă multitudinea de detalii care îi înconjoară, cum ar fi o mică mişcare a mâinii sau a piciorului persoanei din faţa lor, gesturi care i-ar putea trăda acesteia gândurile şi intenţiile. Diversele studii ştiinţifice au demonstrat că oamenii sunt slabi observatori ai lumii în care trăiesc. De exemplu, când un bărbat îmbrăcat în costum de maimuţă s-a plimbat prin faţa unui grup de studenţi care desfăşurau alte activităţi, jumătate dintre ei nici măcar n-au remarcat „gorila” din mijlocul lor (Simons Chabris, 1999, 1059-1074)! Oamenilor cu spirit de observaţie redus le lipseşte ceea ce piloţii numesc „cunoaşterea situaţională”, adică nu au o reprezentare mentală clară a ceea ce se întâmplă de jur împrejur sau chiar în faţa ochilor. Cereţi-le să între într-o cameră necunoscută plină cu oameni, daţi-le timp să se uite peste tot şi apoi cereţi-le să închidă ochii şi să spună ce au văzut. Veţi fi surprinşi de incapacitatea lor de a-şi aminti chiar şi cele mai evidente caracteristici ale camerei. Mi se pare descurajam să văd cât de des întâlnim sau aflăm despre persoane care par legate la ochi tot timpul în faţa evenimentelor vieţii. Plângerile primite din partea acestui tip de oameni sună aproape mereu la fel:   „Soţia mea tocmai a intentat divorţul. Nu am avut niciun indiciu că ar fi fost nefericită în căsnicie.”   „Asistenta socială mi-a spus că fiul meu consumă cocaină de trei ani. Nu aveam nicio idee că are o problemă cu drogurile.”   „Mă certam cu tipul ăsta şi dintr-odată m-a lovit. Nici n-am văzut lovitura venind.”   „Credeam că şeful meu este destul de mulţumit de rezultatele mele profesionale. Nu mi-aş fi imaginat că o să mă dea afară.”   Acestea sunt doar câteva exemple de oameni care nu au învăţat cum să observe eficient lumea din jurul lor. În realitate, afirmaţiile lor nu sunt deloc surprinzătoare. De fapt, nici în copilărie, şi nici în timpul trecerii la viaţa adultă, nu ne învaţă nimeni cum să observăm indiciile nonverbale ale comportamentului celorlalţi. Nu se fac cursuri speciale nici în şcoala elementară, nici în liceu sau facultate pentru a învăţa „cunoaşterea situaţională”. Cei mai norocoşi învaţă singuri să devină observatori din ce în ce mai buni. Ceilalţi pierd un volum incredibil de informaţii utile care i-ar putea ajuta să evite problemele şi le-ar putea face viaţa mai frumoasă, fie în sfera relaţiilor romantice, a celor de serviciu sau de familie. Din fericire, observarea este o abilitate care poate fi învăţată. Nu trebuie să mergem prin viaţă legaţi la ochi. Mai mult chiar, fiind o abilitate, o putem îmbunătăţi printr-o pregătire corespunzătoare şi prin practică. Dacă pentru dumneavoastră observarea atentă este o provocare prea mare, nu disperaţi. Puteţi trece peste această dificultate dacă sunteţi dispuşi să consacraţi timp şi efort pentru a observa lumea din jur din ce în ce mai conştiincios. Trebuie să faceţi din observarea concertată un mod de viaţă. A conştientiza ce se întâmplă în jur nu este un act pasiv. Este un comportament conştient, deliberat, pentru dobândirea căruia este nevoie de efort, energie şi concentrare, la fel cum pentru păstrarea abilităţilor se cere o practică permanentă. Observaţia poate fi asemănată cu un muşchi, care devine din ce în ce mai puternic prin folosire şi se atrofiază dacă nu mai este întrebuinţat. Exersaţi-vă „muşchiul” observaţiei şi veţi descifra mult mai eficient ceea ce se petrece în preajma dumneavoastră. Când vorbesc despre observarea concertată, vă cer să folosiţi toate simţurile, nu doar pe cel al văzului. Ori de câte ori intru în apartamentul meu, respir adânc. Dacă lucrurile nu „miros” normal, devin atent. Odată am detectat un miros remanent de fum de ţigară când m-am întors acasă dintr-o călătorie. Nasul m-a alertat despre un posibil pericol înainte ca ochii să poată scana apartamentul. S-a dovedit că un băiat din personalul de întreţinere al blocului venise să repare o ţeavă, iar mirosul de fum din hainele şi pielea lui plutea încă în aer şi după câteva ore. Din fericire, era un intrus bine-venit, dar ar fi putut fi şi un hoţ ascuns în camera alăturată. Ideea este că, folosindu-mi toate simţurile, am putut să-mi evaluez corect mediul şi să contribui la propria mea siguranţă.   Legea 2: Observarea în context este cheia înţelegerii comportamentului nonverbal.   Când încercaţi să interpretaţi comportamentul nonverbal în situaţii reale de viaţă, cu cât vă daţi seama mai bine de contextul în care se întâmplă, cu atât mai corect veţi prinde semnificaţia. De exemplu, după un accident în trafic, mă aştept ca oamenii să fie în stare de şoc şi să umble de colo-colo cu privirea pierdută. Mă aştept să le tremure mâinile şi chiar să ia decizii nepotrivite, cum ar fi să se îndrepte către maşinile care se apropie pe partea carosabilă. (Din acest motiv agenţii de circulaţie vă cer uneori să rămâneţi în maşină.) De ce se întâmplă aşa? După un accident, oamenii suferă de efectele scoaterii din funcţiune a „părţii raţionale” a creierului de către regiunea numită sistem limbic. Prin urmare apar comportamente precum tremurături, dezorientare, nervozitate, disconfort. În acest context, astfel de acţiuni sunt aşteptate, confirmând stresul provocat de accident. În timpul unui interviu de angajare, mă aştept de la candidaţi să fie timoraţi la început, iar apoi nervozitatea să se disipeze. Dacă reapare când pun anumite întrebări, încep să mă întreb de ce aceste comportamente nervoase sunt prezente din nou.   Legea 3: învăţaţi să recunoaşteţi şi să decodificaţi comportamentele nonverbale care sunt universale.   Anumite comportamente nonverbale sunt considerate universale pentru că sunt realizate în mod asemănător de majoritatea oamenilor. De exemplu, când cineva îşi strânge buzele în aşa fel încât aproape nu se mai văd, este un semn clar că este tulburat şi că ceva este în neregulă. Acest gest de comprimare a buzelor este unul dintre indiciile universale pe care le voi descrie în capitolele care urmează (vezi caseta 4). Cu cât veţi recunoaşte şi veţi interpreta corect mai multe dintre aceste elemente nonverbale universale, cu atât veţi fi mai eficienţi în evaluarea gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor celor din jur.   Legea 4: învăţaţi să recunoaşteţi şi să decodificaţi comportamente nonverbale particulare.   Elementele nonverbale universale constituie un grup de indicii – aceleaşi pentru toată lumea. Există şi alt tip de indicii corporale numite elemente nonverbale particulare, care pot fi semne unice, specifice unei anumite persoane. În încercarea de a identifica semnele nonverbale particulare va trebui să căutaţi modele (tipare) comportamentale la oamenii cu care comunicaţi regulat (prieteni, familie, colegi, persoane care vă furnizează servicii şi produse). Cu cât cunoaşteţi mai bine fiecare individ sau cu cât petreceţi mai mult timp în preajma Caseta 4: O STRÂNGERE DIN BUZE NE-A PERMIS SALVAREA A MILIOANE DE DOLARI   Indiciile universale oferite de buze m-au ajutat foarte mult în timpul unei sesiuni de consultanţă pentru o companie britanică navală. Clientul meu englez m-a rugat să asist la negocierile unui contract cu o importantă corporaţie multinaţională care trebuia să-i echipeze navele. Am fost de acord şi am sugerat ca acel contract propus să fie prezentat punct cu punct, să fie agreat de ambele părţi pe fiecare clauză şi abia apoi să continuăm tratativele. Doar în acest fel aş fi putut să-l urmăresc îndeaproape pe negociatorul corporaţiei pentru a scoate la iveală orice element nonverbal ce putea furniza informaţii preţioase clientului meu. „O să-ţi pasez o notă dacă observ ceva care solicită atenţia ta”, i-am spus clientului meu şi apoi am urmărit ambele părţi în timp ce revizuiau contractul, clauză cu clauză. Nu am avut mult de aşteptat până la apariţia unui indiciu important. La citirea unei clauze contractuale ce detalia echiparea unei anumite părţi a vasului – o fază de construcţie care implica milioane de dolari –, negociatorul şef de la corporaţia multinaţională şi-a încreţit buzele, un indiciu clar că ceva din acea parte contractuală nu era pe placul său. I-am pasat un bileţel clientului meu, atrăgându-i atenţia asupra clauzei respective din contract care părea problematică şi care trebuia revăzută şi discutată cu mare grijă în timp ce eram cu toţii la masa negocierii. Prin confruntarea acestei situaţii şi concentrarea asupra detaliilor clauzei în cauză, cei doi negociatori au reuşit să finalizeze o înţelegere faţă în faţă, care în final l-a salvat pe clientul meu de pierderea a 13,5 milioane de dolari. Gestul de nemulţumire al negociatorului (încreţirea buzelor) a fost elementul cheie pentru evidenţierea problemei care după aceea a fost rezolvată imediat şi eficient.   sa, cu atât vă va fi mai uşor să descoperiţi aceste informaţii, deoarece veţi avea o bază mare de date pe care să vă fundamentaţi aprecierea. De exemplu, dacă observaţi că băiatul dumneavoastră adolescent se scarpină în cap şi îşi muşcă buzele când vorbeşte despre un test, acestea pot fi elemente nonverbale particulare sigure, care vă dezvăluie emotivitatea sau lipsa lui de pregătire. Nu încape îndoială că fac parte din comportamentul lui de gestionare a stresului şi le veţi mai vedea repetându-se, pentru că „cel mai bun mijloc de anticipare al comportamentului viitor este comportamentul din trecut”.   Legea 5: Când comunicaţi cu ceilalţi, încercaţi să stabiliţi elementele lor nonverbale de bază.   Pentru a putea stabili care sunt elementele nonverbale de bază ale oamenilor pe care-i întâlniţi în mod regulat, trebuie să observaţi cum arată aceştia de obicei, cum stau, cum îşi ţin mâinile, care este poziţia obişnuită a picioarelor, ţinuta corpului şi expresiile faciale (vezi figurile 1 şi 2), felul în care înclină capul şi chiar locurile în care îşi aşază lucrurile sau felul în care le ţin, cum ar fi o geantă de exemplu. Trebuie să fiţi pregătiţi să faceţi diferenţa dintre mina lor „normală” şi mina lor „stresată”. A nu avea o bază de plecare vă pune în aceeaşi situaţie cu a părinţilor care nu se uită în gâtul copiilor decât când aceştia sunt bolnavi. Când sună la telefon doctorul şi încearcă să-i descrie starea acestuia, nu au niciun reper de comparaţie, deoarece nu s-au uitat niciodată în gâtul copilului când era sănătos. Examinând ceea ce este normal, începem să recunoaştem şi să identificăm ceea ce este anormal. Chiar şi după o singură întâlnire cu cineva, ar trebui să încercaţi să remarcaţi „poziţia de început” a sa din primele momente. Stabilirea comportamentului de bază al unei persoane este esenţială, deoarece vă permite să determinaţi eventualele devieri, extrem de importante şi care vă pot oferi multe informaţii (vezi caseta 5).   Legea 6: întotdeauna încercaţi să priviţi oamenii pentru a extrage indicii multiple – comportamente care pot fi grupate sau se succed.   Acurateţea în „citirea” oamenilor poate fi sporită când observaţi indicii multiple sau grupuri de semne pe care să vă puteţi baza. Aceste semnale lucrează împreună precum părţile unui puzzle. Cu cât aveţi mai multe piese din puzzle, cu atât cresc şansele de a le pune laolaltă şi a descoperi imaginea de ansamblu. Pentru a ilustra o astfel de situaţie, dacă văd un competitor într-o negociere care prezintă o serie de elemente nonverbale indicatoare de stres, urmate imediat de gesturi de calmare, pot spune cu certitudine că acea persoană negociază de pe o poziţie slabă.   Legea 7: Este important să căutaţi schimbările de comportament ale unei persoane care pot semnala modificări în gânduri, emoţii, interese sau intenţii.   Schimbările bruşte în comportamentul cuiva ne pot ajuta să înţelegem cum interpretează această persoană informaţia sau cum se adaptează la evenimentele emoţionale. Un copil care se arată încântat la auzul posibilităţii de a intra într-un parc de distracţii îşi va schimba comportamentul imediat ce va afla că locul este închis. Adulţii sunt la fel. De câte ori primim veşti rele la telefon sau vedem ceva ce ne afectează, corpul nostru reflectă imediat schimbarea. Modificările în comportamentul oamenilor le pot scoate la iveală interesul sau intenţiile în anumite circumstanţe. Observarea lor cu Atenţie vă permite să   Caseta 5: TOTUL ESTE RELATIV   Imaginaţi-vă pentru un moment că sunteţi părintele unui copil de 8 ani care îşi aşteaptă rândul pentru a-şi saluta rudele la o reuniune cu toată familia. Deoarece este un ritual anual, aţi stat alături de el în numeroase ocazii în timp ce-şi aştepta rândul să-i întâmpine pe toţi. Niciodată nu a ezitat să alerge şi să ofere membrilor familiei o îmbrăţişare. Totuşi, de data aceasta, când a venit rândul să-l îmbrăţişeze pe unchiul Harry, el stă pe loc de parcă ar fi îngheţat. — Ce se întâmplă? îi şoptiţi, împingându-l înaintea unchiului care aşteaptă. Fiul dumneavoastră nu spune nimic, dar este reticent să răspundă la îndemn. Ce ar trebui să faceţi? Lucrul cel mai important în acest caz este să observaţi o deviere de la comportamentul de bază. În trecut, nu a ezitat niciodată să-şi îmbrăţişeze unchiul. De ce şi-a schimbat comportamentul? Reacţia sa „îngheţată” sugerează că se simte ameninţat sau că are un sentiment negativ. Poate nu există niciun motiv justificat pentru temerea sa, dar pentru un părinte care este un atent observator, tot apare un semnal de alarmă. Devierea comportamentului fiului de la cel anterior sugerează că ceva negativ s-a petrecut între el şi unchi de la ultima întâlnire. Poate fi o simplă ciocnire de opinii, o ciudăţenie a celui mic sau o reacţie a sa la tratamentul preferenţial faţă de ceilalţi nepoţi. Însă acest comportament poate indica şi ceva mult mai sinistru. Este de reţinut faptul că schimbarea comportamentului de bază sugerează că ceva este în neregulă, iar în acest caz, probabil sugerează o atenţie sporită.   preziceţi evoluţia lucrurilor, oferindu-vă clar un avantaj – mai ales dacă acea acţiune v-ar putea răni pe dumneavoastră sau pe alţii (vezi caseta 6).   Legea 8: învăţarea detectării semnalelor nonverbale false sau mincinoase este de asemenea esenţială.   Abilitatea de a face diferenţa între indiciile autentice şi cele înşelătoare cere practică şi experienţă. Presupune nu numai o observare concertată, dar şi o Caseta 6: NASUL VĂ POATE DESCONSPIRA   Printre cele mai importante semne nonverbale despre gândurile unei persoane sunt schimbările în limbajul corpului, care reprezintă indicii de intenţie. Aceste comportamente dezvăluie ceea ce urmează să facă o persoană şi oferă unui observator competent timp suplimentar pentru a se pregăti să prevină o acţiune înainte ca ea să se realizeze. Un exemplu personal despre cât este de important să observi schimbările în comportamentul oamenilor – mai ales când implică semnale de intenţie – este legat de o încercare de jaf într-un magazin în care lucram. În această situaţie, am observat la o persoană care stătea lângă casa de marcat un comportament care mi-a atras atenţia, deoarece părea că nu are niciun motiv să stea acolo; nu aştepta la rând şi nu cumpărase nimic. Mai mult, tot timpul cât a stat acolo, ochii i-au fost fixaţi pe casa de marcat. Dacă ar fi rămas pur şi simplu tăcut în acelaşi loc, mi-aş fi pierdut până la urmă interesul şi mi-aş fi îndreptat atenţia în altă parte. Dar, în timp ce-l observam, comportamentul său s-a modificat. Concret, nările au început să-i freamăte, semn că avea nevoie de mai mult oxigen înainte de a trece la acţiune. Am ghicit care urma să fie acţiunea, cu o secundă înainte de a se întâmpla. N-am avut decât o secundă pentru a da alarma. I-am strigat casierului: „Fii atent!”. În acelaşi timp s-au întâmplat trei lucruri diferite: 1) casierul tocmai înregistrase o vânzare, deschizând sertarul casei de marcat; 2) omul de lângă casa de marcat s-a aruncat şi a întins mâna spre sertar pentru a lua banii; şi 3) alertat de strigătul meu, casierul i-a prins mâna şi i-a răsucit-o, făcându-i să scape banii şi să fugă din magazin. Dacă nu aş fi observat indiciul de intenţie, sunt sigur că ar fi reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul. Întâmplarea a făcut ca respectivul casier să fi fost tatăl meu, care administra un mic magazin cu articole de menaj, în 1974 în Miami. Eu lucram acolo pe timpul verii.   evaluare corectă. În capitolele următoare, vă voi învăţa să sesizaţi diferenţele subtile dintre acţiunile persoanelor, care vă pot indica dacă atitudinea lor este sinceră sau nu, sporindu-vă şansele de a „citi” cât mai corect persoana cu care comunicaţi.   Legea 9: Diferenţierea între starea de confort psihic şi cea de disconfort vă va ajuta să vă concentraţi pe cele mai importante indicii pentru decodificarea comunicării nonverbale.   După ce am studiat în cea mai mare parte a vieţii mele comportamentul nonverbal al oamenilor, am înţeles că sunt două aspecte principale care trebuie căutate şi urmărite cu atenţie: starea de confort psihic şi cea de disconfort. Acestea sunt fundamentale pentru stilul în care predau eu comunicarea nonverbală. Învăţând cum să citim corect semnalele de confort şi disconfort ale celorlalţi, vom descifra mai uşor ce ne spun cu adevărat corpurile şi minţile lor. Dacă nu sunteţi siguri de semnificaţia unui comportament, întrebaţi-vă dacă pare o atitudine ce ilustrează confortul (de exemplu, mulţumire, fericire, relaxare) sau disconfortul (neplăcere, nefericire, stres, anxietate, tensiune). În cele mai multe cazuri veţi putea încadra comportamentele observate în una dintre aceste două categorii (confort sau disconfort).   Legea 10: Când îi observaţi pe ceilalţi, fiţi discreţi.   Interpretarea comportamentului nonverbal vă cere să observaţi oamenii cu atenţie şi să le decodificaţi corect mesajele. Totuşi, nu cred că aveţi intenţia ca atunci când îi observaţi să vă arătaţi pe faţă intenţiile. La început, când încearcă să detecteze semnele nonverbale, mulţi oameni tind să se holbeze la ceilalţi. O astfel de observare exagerată este de evitat. Ideal ar fi să exersaţi observarea fără că ei să-şi dea seama, cu alte cuvinte, nu atât de evident. Străduiţi-vă să vă perfecţionaţi abilităţile şi veţi ajunge în situaţia în care eforturile vă vor fi încununate de succes, iar mijloacele de observare vor fi discrete. Totul ţine de practică şi perseverenţă. Vi s-a prezentat până acum partea dumneavoastră de parteneriat, cele 10 legi pe care trebuie să le urmaţi pentru decodificarea cu succes a comunicării nonverbale. Întrebarea care se pune acum este: „Ce fel de semnale nonverbale să urmăriţi şi ce informaţii importante dezvăluie ele?” Aici intervine rolul meu. Identificarea comportamentelor nonverbale esenţiale şi a semnificaţiei lor   Corpul omenesc este capabil să ofere mii de „semnale” nonverbale sau mesaje. Care sunt cele mai importante şi cum putem să le decodificăm? Problema este că s-ar putea să aveţi nevoie de o viaţă întreagă de observaţii, evaluări şi validări pentru a identifica şi a interpreta corect comunicarea nonverbală. Din fericire, cu ajutorul unor cercetători dedicaţi şi pe baza experienţei mele concrete ca expert FBI în comportamentul nonverbal, putem avea o abordare mai directă care să vă sprijine în acest demers. Am identificat deja comportamentele nonverbale extrem de importante, aşa încât veţi putea pune imediat în aplicare aceste informaţii unice. Am elaborat şi o paradigmă sau un model care înlesneşte descifrarea indiciilor nonverbale. Chiar dacă veţi uita semnificaţia exactă a unui anumit semnal nonverbal, tot veţi putea să-l descifraţi. În paginile următoare veţi citi anumite informaţii despre comportamentul nonverbal care nu au fost dezvăluite în nicio altă carte despre limbajul corpului (inclusiv exemple de indicii nonverbale folosite de FBI pentru rezolvarea unor cazuri). Unele informaţii vă vor suprinde. De exemplu, dacă ar fi să alegeţi „cea mai sinceră” parte a corpului unei persoane - care îi poate dezvălui sentimentele sau intenţiile reale – ce anume aţi selecta? încercaţi să ghiciţi. După ce vă voi da răspunsul, veţi şti unde să vă uitaţi mai întâi atunci când vreţi să aflaţi ce gândeşte, ce simte sau ce intenţionează un asociat în afaceri, un membru al familiei, un prieten sau chiar un străin. O să vă explic şi baza fiziologică a comportamentului nonverbal, rolul creierului în cadrul comunicării nonverbale. Vă voi dezvălui adevărul despre detectarea minciunii, aşa cum niciun alt agent de contraspionaj n-a mai făcut-o până acum. Cred cu tărie că aflarea bazelor biologice ale limbajului corpului vă va ajuta să înţelegeţi felul în care funcţionează şi de ce este un factor atât de puternic de identificare a gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor. De aceea, încep următorul capitol cu prezentarea miraculosului organ care este creierul, arătându-vă cum controlează acesta fiecare aspect al limbajului nostru corporal. Dar, înainte de a face acest lucru, vă voi împărtăşi o observaţie personală privind validitatea folosirii limbajului corpului pentru înţelegerea şi decodificarea comportamentul uman.