Alexandre Dumas

Capitolul XIII 31 MAI   În cursul faimoasei zile de 31 mai, când clopotele şi trompetele de alarmă prinseră a suna chiar de când mijiseră zorile, batalionul de gardă al suburbiei Saint-Victor pătrundea în închisoarea Temple. După ce toate formalităţile de rigoare fuseseră îndeplinite şi santinelele repartizate la posturi, sosiră cetăţenii municipali de serviciu şi patru tunuri pentru întărirea pazei veniră să se adauge celor dispuse în baterie la poarta închisorii. Odată cu tunurile sosi şi Santerre, într-o ţinută cu epoleţi de lână galbenă; pe haină i se putea citi patriotismul în nişte mari pete de grăsime. Trecu în revistă batalionul, îl socoti apt şi numără cetăţenii municipali, care nu erau decât trei. — De ce numai trei cetăţeni municipali? întrebă el, şi care-i cetăţeanul mizerabil care lipseşte? — Cel care lipseşte, cetăţene general, nu-i unul dintre cei leneşi, răspunse Agricola, vechea noastră cunoştinţă; e secretarul secţiei Lepelletier, e şeful vitejilor din unitatea Termopile, cetăţenul Maurice Lindey. — Bine, bine, făcu Santerre. Şi eu ca şi tine recunosc patriotismul cetăţeanului Maurice Lindey, dar asta nu mă împiedică să-l pun pe lista absenţilor, dacă nu se prezintă în zece minute. Şi Santerre trecu la alte probleme. La câţiva paşi de general, în clipa în care acesta pronunţase cuvintele de mai sus, un căpitan de vânători şi un soldat şedeau deoparte, unul sprijinit de puşcă, celălalt şezând pe un tun. — Ai auzit? spuse pe şoptite căpitanul soldatului, Maurice n-a sosit încă. — Dacă n-o să vină, zise căpitanul, te-aş pune pe tine de santinelă pe scară şi cum ea va urca probabil în turn pe platformă, ai putea să-i strecori un cuvânt. În momentul acela, un bărbat, cetăţean municipal după eşarfa tricoloră pe care-o purta, intră. Numai că omul acela era un necunoscut pentru căpitan şi pentru vânător, drept care privirile lor se fixară asupra lui. — Cetăţene general, spuse nou-venitul, adresându-se lui Santerre, te rog să mă primeşti în locul cetăţeanului Maurice Lindey, care e bolnav. Iată aici şi certificatul medicului. Rândul meu de gardă cade peste opt zile şi schimb cu dânsul, peste opt zile are să facă el de serviciu in locul meu, aşa cum astăzi fac eu în locul lui. — Numai dacă familia Capet, femei şi bărbaţi, va mai fi în viaţă peste opt zile, spuse unul dintre cetăţenii municipali. Santerre răspunse cu un zâmbet vag la gluma pe care o făcuse zelosul acela; apoi, întorcându-se spre înlocuitorul lui Maurice, zise: — Bine, du-te de semnează în condică în locul lui Maurice Lindey şi consemnează în coloana observaţiunilor pricinile acestei schimbări. Căpitanul şi vânătorul s-au privit cu o expresie de surprindere bucuroasă.  — Peste opt zile, îşi spuseră ei. — Căpitane Dixmer, strigă Santerre, ia postul în primire în grădină împreună cu însoţitorul pe care-l ai. — Hai, Morand, spuse căpitanul vânătorului care-l întovărăşea. Se auzi toba bătând, iar compania de sub comanda meşterului tăbăcar se depărta în direcţia indicată. După ce puştile fură puse în piramidă, compania se despărţi în grupuri, care începură să se plimbe în lung şi-n lat, care cum îl tăia capul. Locul plimbării lor era tocmai grădina unde, pe vremea lui Ludovic al XVI-lea, familia regală venea uneori să ia aer. Grădina era goală, aridă, dezolată, lipsită cu desăvârşire de flori, arbori sau verdeaţă. La vreo douăzeci şi cinci de paşi de porţiunea de zid ce dădea spre strada Porte-Foin, se înălţa un fel de cabană a cărei construire, datorită prevederilor municipalităţii, fusese îngăduită pentru un cât mai mulţumitor confort al gărzilor naţionale ce staţionau la Temple şi care, în zilele de răzmeriţă când le era interzisă ieşirea, găseau acolo de băut şi de mâncat. Conducerea micii locante interioare fusese grozav de râvnită. În sfârşit, concesiunea a fost dată unei patriote de nădejde, văduva unuia din cartier, ucis la 10 august, şi anume jupânesei Plumeau. Ghereta aceea mică, construită din scânduri şi chirpici, era aşezată în mijlocul unui răzor, căruia i se puteau recunoaşte marginile, datorită unui gard viu de merişor pitic. Era alcătuită dintr-o încăpere de vreo douăsprezece picioare pătrate, sub care se întindea o pivniţă, unde coborai pe nişte trepte grosolane tăiate chiar în pământ. Acolo văduva Plumeau ţinea sub cheie băuturile şi merindele, pe care le vegheau pe rând ea şi cu fiică-sa, o copilă între doisprezece şi cincisprezece ani. Abia instalaţi în bivuacul lor, cei din gărzile naţionale s-au apucat, precum am mai spus, unii să se plimbe prin grădină, alţii să stea de vorbă cu portăresele; unii se uitau la desenele schiţate pe pereţi care reprezentau, toate, subiecte patriotice, cum ar fi regele spânzurat, cu inscripţia: „Domnul Veto luând o baie de aer", sau regele ghilotinat, cu inscripţia: „Domnul Veto scuipând în paner", iar ceilalţi făceau propuneri doamnei Plumeau în privinţa unor proiecte gastronomice, sugerate de poftele lor, mai mari sau mai mici. În rândul acestora din urmă se aflau căpitanul şi vânătorul despre care am luat cunoştinţă. — A! căpitane Dixmer, exclamă cantiniera, am un vin grozav de Saumur, ehei! — Prea bine, cetăţeană Plumeau, dar vinul de Saumur, după părerea mea cel puţin, nu face nici doi bani fără brânza de Brie, răspunse căpitanul, care înainte de-a enunţa asemenea combinaţie se uitase cu grijă în jurul lui şi băgase de seamă că dintre merindele felurite cu care se făleau tejghelele cantinei lipsea tocmai alimentul acesta atât de apreciat de dânsul. — Vai! căpitane, parcă-i un făcut, dar tocmai am dat ultima bucată. — Atunci, spuse căpitanul, unde nu-i brânza de Brie, nici vinul de Saumur nu merge. Şi ia aminte, cetăţeană Plumeau, consumaţia ar fi meritat truda, mai ales că intenţionam să fac cinste întregii companii. — Căpitane, nu-ţi cer decât cinci minute, cât dau o fugă să caut la cetăţeanul portar, care-mi face concurenţă şi care are totdeauna; am s-o plătesc mai scump, dar tu eşti un prea bun patriot ca să nu mă despăgubeşti. — Da, da, du-te, răspunse Dixmer, iar noi în timpul ăsta avem să coborâm în pivniţă ca să ne alegem singuri vinul. — Ca la tine acasă, căpitane, chiar aşa. Şi văduva Plumeau începu s-alerge cât o ţineau picioarele spre ghereta portarului, în timp ce căpitanul şi vânătorul, înarmaţi cu o lumânare aprinsă, ridicau chepengul şi coborau în pivniţă. — Bine, zise Morand, după câteva clipe de cercetare, pivniţa se prelungeşte în direcţia străzii Porte-Foin. E adâncă de noua zece picioare şi n-are nici un soi de zidărie. — Cum este solul? întrebă Dixmer. — Tuf calcaros. Pământuri de umplutură. Toate grădinile de-aici au fost întoarse de mai multe ori, piatră nu găseşti nicăieri. — Iute, spuse repezit Dixmer, aud saboţii vivandierei noastre. Ia două sticle de vin şi hai să urcăm. Amândoi îşi făcură tocmai apariţia în deschizătura chepengului, când jupâneasa Plumeau se întoarse, aducând faimoasa brânză de Brie, cerută cu atâta stăruinţă. În urma ei veneau mai mulţi vânători, ademeniţi de înfăţişarea straşnică a brânzei cu pricina. Dixmer făcu cinste, oferi vreo douăzeci de sticle de vin companiei sale, în timp ce Morand povestea soldaţilor despre devotamenul lui Curtius, despre modestia lui Fabricius şi despre patriotismul lui Brutus şi Casisius, poveşti care fură cam tot atât de gustate cât şi brânză de Brie şi vinul de Anjou, oferite de Dixmer, ceea ce nu e puţin lucru. Bătură unsprezece ceasuri. La unsprezece şi jumătate se schimbau santinelele în posturi. — De obicei austriaca nu se plimbă de la douăsprezece până la unu? întrebă Dixmer pe Tison, care tocmai trecea prin faţa cabanei. — Ba da, chiar de la amiază la unu. Şi se apucă să cânte:   Cucoana urcă-n turn,  Miroton, tonton, mirontum.   Năzbâtia asta fu primită cu râsetele unanime ale soldaţilor din gărzile naţionale. Numaidecât după aceea Dixmer făcu apelul oamenilor din compania sa care trebuiau să intre de gardă de la unsprezece jumătate la unu jumătate, îi sfătui să se grăbească cu prânzul şi lui Morand îi dădu armele, ca să-l pună de gardă, aşa cum conveniseră, la ultimul etaj al turnului, chiar în ghereta în spatele căreia se ascunsese Maurice în ziua când interceptase semnalele ce-i fuseseră făcute reginei, de la fereastra unei case de pe strada Porte-Foin. Dacă te-ai fi uitat la Morand, în clipa în care primise dispoziţia de mai sus, atât de firească şi atât de aşteptată, ai fi văzut cum păleşte faţa lui încadrată de lungile şuviţe de păr negru. Deodată un zgomot surd zgudui curţile închisorii Temple şi în depărtare se auzi un fel de vijelie de strigăte şi urlete. — Ce-o mai fi şi asta? îl întrebă Dixmer pe Tison. — Ei! răspunse temnicierul, nimic. Se vede că-i vreun pui de răzmeriţă pe care ar vrea să ne-o facă ticăloşii ceia de partizani ai lui Brissot, înainte de-a merge la ghilotină. Strigătele deveneau din ce în ce mai ameninţătoare, se auzea duruitul artileriei în mers şi o ceată de oameni, care urlau, trecu pe-aproape de închisoarea Temple, strigând: „Trăiască secţiile! Trăiască Henriot! Jos cu brissotinii! Jos cu rolandiştii! Jos cu cocoana Veto!" — Bine! Bine! făcu Tison, frecându-şi mâinile, mă duc să-i dau drumul cocoanei Veto, să se bucure făr' de margini de dragostea pe care i-o poartă poporul. Şi se apropie de vizeta turnului. — Ei! Tison! strigă o voce tunătoare. — Da, cetăţene general, răspunse cel strigat, oprindu-se scurt în loc. — Azi nu-i plimbare! spuse Santerre. Arestatele n-au voie să iasă din celulă. Ordinul era fără apel. — Fie! făcu Tison, mai puţină bătaie de cap. Dixmer şi Morand schimbară o privire sumbră. Aşteptând apoi ca semnalul de schimbare a gărzii, acum de prisos, să sune, plecară amândoi să se plimbe între cantină şi zidul ce da spre strada Porte-Foin. Acolo, Morand se apucă să măsoare distanţa, făcând nişte paşi regulaţi, adică de câte trei picioare. — Care-i distanţa? întrebă Dixmer. — Între şaizeci şi şaizeci şi unu de picioare, răspunse Morand. — Câte zile ne-ar trebui? Morand se gândi, schiţă pe nisip cu o vergea câteva semne geometrice şi matematice, pe care le şterse numaidecât. — Şapte zile cel puţin, spuse el. — Maurice e de gardă peste opt zile, murmură Dixmer. Trebuie aşadar neapărat ca de azi în opt zile să fim împăcaţi cu Maurice. Ceasul bătu unsprezece jumătate. Morand apucă puşca, suspinând, şi, îndrumat de caporal, se duse să schimbe santinela care se plimba pe platforma turnului.     Capitolul XIV DEVOTAMENT    În ziua următoare celei în care se petrecuseră toate scenele pe care vi le-am povestit, adică la 1 iunie, la ceasurile zece dimineaţa, Geneviève şedea la locul ei obişnuit, de sub fereastră, şi se întreba de ce de trei săptămâni încoace zilele începeau atât de trist pentru ea, de ce treceau atât de încet şi, în sfârşit, de ce în loc s-aştepte seara cu nerăbdare, o aştepta acuma cu temere. Mai cu seamă nopţile îi erau triste. Nopţile ei de altădată erau atât de frumoase, nopţile acelea pe care şi le petrecea visând la ce se întâmplase în ajun şi la ce avea să fie a doua zi. Deodată, privirile îi căzură asupra unor minunate glastre cu garoafe roşii pe care încă din timpul iernii le scosese din sera cea mică, unde Maurice fusese închis, şi le ţinea în camera ei, ca să înflorească. Maurice o învăţase să le cultive pe răzorul din cutia de lemn de mahon, în care erau răsădite; acolo le stropise, le rărise şi le legase pe araci, cât timp venea Maurice, deoarece îi plăcea să-i arate progresele pe care încântătoarele flori le făcuseră în timpul nopţii, datorită îngrijirilor atente de care se bucurau. Dar de când Maurice încetase a mai veni, sărmanele garoafe fuseseră lăsate în părăsire şi iată că, daţi uitării, bieţii boboci moleşiţi rămăseseră seci şi se aplecau, îngălbenindu-se, peste marginile cutiei, pe jumătate veştejiţi. Geneviève, la simpla lor vedere, a înţeles şi motivul tristeţii sale. Îşi spuse că se întâmplă cu florile cum se întâmplă şi cu unele prietenii, pe care le hrăneşti, le cultivi cu pasiune şi care îţi fac inima să înflorească; pe urmă, într-o bună dimineaţă, o toană sau un neajuns retează prietenia din rădăcină, iar inima pe care prietenia aceea o însufleţea se închirceşte moleşită şi se ofileşte. Tânăra noastră simţi atunci toată groaza pe care-o avea în inimă. Sentimentul pe care a vrut să-l înfrunte şi pe care nădăjduise să-l răpună se zbătea înlăuntrul conştiinţei şi gândurilor sale, mai puternic ca oricând strigând că nu moare decât odată cu inima. Urmă o clipă de disperare, căci simţea că nu mai poate îndura lupta. Îşi aplecă uşor capul, îmbrăţişă unul dintre bobocii aceia veştejiţi. Tocmai în clipa în care îşi ştergea ochii, intră soţul ei. Dar şi Dixmer, pe de altă parte, era atât de preocupat şi absorbit de propiile-i gânduri, încât nici vorbă să ghicească tulburarea dureroasă pe care tocmai o încercase soţia lui, şi nu observă deloc roşcata trădătoare a pleoapelor ei. E drept că Geneviève, zărindu-şi soţul, se ridică în grabă şi, alergând spre el, astfel încât să fie cu spatele spre fereastră, îl întrebă. — Ei, cum e? — Cum să fie? Nimic nou. Cu neputinţă să-i strecori ceva, cu neputinţă s-o vezi măcar. — Cum? izbucni Geneviève, chiar cu toate zvonurile care bântuie prin Paris? — Ei, vezi, tocmai zvonurile de care vorbeşti au sporit neîncrederea paznicilor; s-au temut să nu se profite de învălmăşeala generală şi să se urzească tentativa de-a pune mâna pe închisoarea Temple. De aceea, în clipa în care majestatea-sa avea să urce pe platformă, Santerre a dat ordin să nu fie lăsate să iasă nici regina, nici doamna Elisabeth, nici principesa. — Sărmanul cavaler, cât de amărât trebuie să fi fost! — Era disperat când a văzut că ne scapă un asemenea prilej. S-a făcut atât de alb la faţă încât, de frică să nu se trădeze, l-am luat şi l-am dus de-acolo. — Dar, întrebă cu sfială Geneviève, nu se afla la Temple nici un cetăţean municipal dintre cunoştinţele dumitale? — Trebuia să fie unul, dar acela n-a venit deloc. — Cine? — Cetăţeanul Maurice Lindey, spuse Dixmer cu un glas pe care se silea să şi-l prefacă indiferent. — Şi de ce n-a venit? întrebă Geneviève, făcând şi ea acelaşi efort de-a părea nepăsătoare. — E bolnav. — Bolnav, el? — Da, ba chiar destul de grav. Patriot, cum îl ştii, s-a văzut totuşi silit să-şi cedeze rândul altuia. O, Doamne-Dumnezeule! dar chiar dac-ar fi fost acolo, urmă Dixmer, ar fi fost acelaşi lucru, înţelegi? Certaţi cum suntem, poate că s-ar fi ferit să stea de vorbă cu mine. — Cred, dragul meu, că dumneata exagerezi gravitatea situaţiei. S-ar putea ca domnul Maurice să nu mai vină pe-aici dintr-un capriciu, din cine ştie ce motive neîntemeiate. Dar asta nu înseamnă că e duşmanul nostru. Răceala nu înlătură politeţea şi, dacă te-ar fi văzut venind către el, sunt sigură c-ar fi făcut şi el jumătate de drum către dumneata. — Geneviève, îi răspunse Dixmer, pentru ceea ce aşteptăm noi de la Maurice, ar trebui mai mult decât o simplă politeţe: n-ar fi prea mult nici chiar o prietenie adevărată şi adâncă. Dar prietenia noastră e zdrobită. N-a mai rămas nici o speranţă în această privinţă. Şi Dixmer scoase un suspin adânc, pe când fruntea lui, de obicei senină, se încreţi plină de tristeţe. — Dar, spuse Geneviève cu sfiiciune, dacă socoteşti că domnul Maurice este atât de necesar proiectelor voastre... — Atât de necesar încât, interveni Dixmer, mă cuprinde deznădejdea văzând că nu vor izbuti fără el. — Ei bine, atunci de ce nu încerci un nou demers pe lângă cetăţeanul Lindey? I se părea că dacă-i rostea numele de familie, intonaţia vocii îi era mai puţin mângâietoare decât atunci când îl rostea pe cel de botez. — Nu, răspunse Dixmer, clătinând din cap, nu; am făcut tot ce puteam face, un nou demers ar părea ciudat şi i-ar trezi cu siguranţă bănuielile; nu, şi apoi, ştii ceva, Geneviève, eu văd puţin mai departe în toată povestea asta decât dumneata, în adâncul inimii lui Maurice e o rană. — O rană? întrebă Geneviève, foarte emoţionată. Vai! Doamne! ce vrei să spui? Vorbeşte, dragul meu. — Vreau să spun, şi dealtfel şi dumneata eşti încredinţată ca şi mine, că pricina rupturii noastre cu cetăţeanul Lindey e mai mult decât un capriciu. — Şi-atunci cărui fapt îi atribui dumneata ruptura? — Orgoliului, poate, spuse Dixmer cu promptitudine. — Orgoliului?... — Da, după părerea lui cel puţin, ne făcea o onoare, el, burghezul din Paris, el, pe jumătate nobil, păstrându-şi susceptibilităţile sub scutul patriotismului; ne făcea o onoare, el, republicanul atotputernic în secţia lui, în clubul şi-n municipalitatea lui, acordând prietenie unor fabricanţi pielari. Poate c-am fost prea rezervaţi, poate c-am fost necuviincioşi... — Dar, interveni Geneviève, dacă am fost prea rezervaţi, dacă am fost necuviincioşi, îmi pare că demersul pe care l-ai făcut dumneata pe lângă el a răscumpărat totul. — Da, presupunând că necazul a venit de la mine; dar dacă, dimpotrivă, supărarea îi vine de la dumneata? — De la mine? Şi cum crezi oare, dragul meu, că i-aş fi putut prilejui o supărare domnului Maurice? întrebă Geneviève mirată. — Ei! cine ştie, cu o fire ca a lui! Nu l-ai învinuit dumneata, şi încă cea dintâi, că e capricios? Iată, mă întorc iarăşi la primul meu gând. Geneviève, cred c-ai greşit că nu i-ai scris lui Maurice. — Eu! izbucni Geneviève, chiar crezi? — Nu numai că cred, răspunse Dixmer, dar chiar m-am gândit mult şi serios în răstimpul celor trei săptămâni de când s-a petrecut ruptura dintre noi. — Şi?...,întrebă timid Geneviève. — Şi socot că un asemenea demers este absolut indispensabil. — Oh! izbucni din nou Geneviève, nu, nu, Dixmer, nu-mi cere aşa ceva. — Ştii doar, Geneviève, că nu cer niciodată nimic de la dumneata; te rog numai. Ei bine, înţelegi?, te rog să-i scrii cetăţeanului Maurice. — Dar..., făcu Geneviève. — Ascultă, draga mea, începu iarăşi Dixmer, întrerupând-o, sau între dumneata şi Maurice sunt motive grave de ceartă, deoarece, în ce mă priveşte, niciodată nu s-a plâns de felul meu de-a fi şi de-a proceda, sau cearta dintre voi e urmarea vreunei copilării. Geneviève nu răspunse nici un cuvânt. — Dacă cearta e prilejuită de-o copilărie, ar fi curată nebunie din partea dumitale s-o lungeşti la nesfârşit; dacă totuşi are un motiv serios, în situaţia în care ne aflăm se cade, ia aminte bine la cele ce spun, să nu mai ţinem atât de mult la demnitatea sau la amorul-propriu. Zău, crede-mă, o ceartă dintre doi tineri trage mai puţin în cumpănă decât nişte interese uriaşe. Fă un efort, calcă-ţi pe suflet, scrie-i un cuvânt cetăţeanului Maurice Lindey şi-atunci are să se-ntoarcă. Geneviève rămase o clipă pe gânduri. — Dar, spuse ea, nu s-ar putea găsi un mijloc mai puţin compromiţător de-a restabili buna înţelegere dintre voi şi domnul Maurice? — Compromiţător zici? Dar, dimpotrivă, să-i scrii mi se pare un mijloc foarte firesc. — Mie nu, dragul meu. — Eşti tare îndărătnică, Geneviève. — Cel puţin dă-mi voie să-ţi spun că pentru prima oară observi la mine un asemenea cusur. Dixmer, care de câteva clipe îşi tot mototolea batista în mâini, îşi şterse fruntea plină de sudoare. — Da, răspunse el, şi tocmai de-aceea mirarea mea creşte. — Doamne, Doamne! făcu Geneviève, e oare cu putinţă, Dixmer, să nu fi înţeles motivele împotrivirii mele şi să vrei să mă sileşti să vorbesc? Şi, fără nici o vlagă, ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor, lăsă să-i cadă capul pe piept şi braţele în lături. Dixmer păru ca face un efort puternic să se stăpânească, o apucă pe Geneviève de mână, o sili să ridice capul, şi privind-o în adâncul ochilor, izbucni în râs, într-un hohot ce i s-ar fi părut silit Genevièvei, dacă ea însăşi nu ar fi fost tulburată în momentele acelea. — Acum văd ce s-a întâmplat, spuse el. La drept vorbind, ai dreptate. Am fost orb. Cu inteligenţa dumitale, dragă Geneviève, cu fineţea şi discreţia de care te bucuri, te-ai lăsat furată de un gând banal, te-ai temut ca Maurice să nu se îndrăgostească de dumneata. Geneviève simţi cum un fior de frig ucigător îi pătrunde în inimă. Ironia soţului ei cu privire la dragostea pe care i-o purta Maurice, dragoste a cărei aprigă putere o putea lesne cântări după toate câte ştia ea despre firea tânărului nostru, dragoste pe care, în sfârşit, şi ea o împărtăşea în adâncul inimii fără să şi-o mărturisească altfel decât prin multe remuşcări, ironia aceea o ului. N-avu nici măcar puterea de-a se uita la el. Simţi că i-ar fi cu neputinţă să răspundă. — Am ghicit, nu-i aşa? urmă Dixmer. Ei bine, linişteşte-te, Geneviève, eu îl cunosc pe Maurice, e un republican înverşunat, care n-are în sufletul lui altă dragoste decât cea pentru patrie. — Domnule, întrebă Geneviève, eşti absolul sigur de cele ce spui? — Da! Fără îndoială, urmă Dixmer, dacă Maurice te-ar fi iubit, în loc să se certe cu mine, şi-ar fi îndoit numărul atenţiilor şi-al amabilităţilor faţă de cel pe care avea tot interesul să-l înşele. Dacă Maurice te-ar fi iubit, n-ar fi renunţat cu atâta uşurinţă la titlul de prieten al casei, cu ajutorul căruia, de obicei, se pot acoperi asemenea infidelităţi. — Zău, izbucni Geneviève, nu glumi deloc, te rog, cu asemenea lucruri. — Dar nu glumesc deloc, doamnă; îţi spun numai că Maurice nu te iubeşte, asta-i tot. — Iar eu, eu, se repezi Geneviève, îţi spun că te înşeli. — În cazul acesta, zise Dixmer, Maurice, care a avut mai curând puterea de-a se îndepărta decât de-a înşela încrederea gazdei sale, e un om cinstit; or, oamenii cinstiţi sunt rari, Geneviève, şi ai datoria să faci tot ce trebuie ca să-i readuci când au plecat de lângă tine. Geneviève, ai să-i scrii lui Maurice, nu-i aşa? — O! Doamne! exclamă tânăra noastră. Şi-şi lăsă capul să-i cadă între mâini: cel pe care trebuia să se sprijine în clipa primejdiei îi lipsea cu desăvârşire, ba mai curând o împingea în prăpastie, în loc s-o apere. Dixmer o privi o clipă, pe urmă, silindu-se să-i zâmbească, îi spuse: — Haide, draga mea, lasă la o parte amorul-propriu de femeie. Dacă Maurice doreşte să-ţi facă iarăşi declaraţii înfocate, râzi şi de astea cum ai râs de cele dintâi. Te cunosc, Geneviève, ai un suflet demn şi nobil. Sunt sigur de dumneata. — Vai! exclamă Geneviève, lăsându-se s-alunece aşa încât ajunse cu un ghenunchi jos, vai! Doamne!, cum poţi fi sigur de altul când nu eşti sigur de tine? Dixmer păli de parcă tot sângele i s-ar fi adunat în inimă. — Geneviève, spuse el, am greşit făcându-te să treci prin toate chinurile pe care le-ai încercat. Ar fi trebuit să-ţi spun chiar de la început: Geneviève, ne aflăm în epoca marilor dăruiri; Geneviève, i-am dăruit reginei, binefăcătoarea noastră, nu numai braţul, nu numai capul, dar şi fericirea mea. Alţii au să-i dăruiască vieţile lor. Voi face mai mult decât să-i dau viaţa, îmi voi risca onoarea; şi onoarea mea, dacă piere, nu va însemna decât o lacrimă ce se rostogoleşte în oceanul suferinţelor care e gata să înghită Franţa. Dar onoarea mea nu riscă nimic când se află sub paza unei femei ca Geneviève a mea. Pentru întâia oară Dixmer se dezvăluise în întregime. Geneviève înălţă capul, îşi pironi asupra lui ochii ei frumoşi, plini de admiraţie, se sculă încetişor şi-i întinse fruntea ca să i-o sărute. — Dumneata chiar vrei să-i scriu? îl întrebă ea. Dixmer făcu un semn afirmativ cu capul. — Atunci dictează. Şi luă o pană. — Nu, nicidecum, spuse Dixmer, e destul că uzez, că abuzez poate de tânărul acesta atât de demn. Şi de vreme ce se va împăca cu noi în urma unei scrisori pe care o va fi primit de la Geneviève, scrisoarea trebuie să fie chiar de la Geneviève şi nu de la domnul Dixmer. Şi Dixmer îşi sărută a doua oară soţia pe frunte, îi mulţumi şi plecă. Atunci Geneviève, cuprinsă de-un tremur, scrise:   „ Cetăţene Maurice, Ai ştiut cât de mult ţine soţul meu la dumneata. Trei săptămâni de despărţire, trei săptămâni ce ne-au părut cât un secol, te-au făcut să-l uiţi? Vino, te aşteptăm! Întoarcerea domniei-tale va fi o adevărată sărbătoare pentru noi. Geneviève"     Capitolul XV ZEIŢA RAŢIUNE   Maurice era într-adevăr serios bolnav, aşa cum trimisese vorbă în ajun generalului Santerre. De când nu mai ieşea din casă, Lorin venise regulat să-l vadă şi făcuse tot ce putuse ca să-l înduplece să mai petreacă puţin. Dar Maurice rezistase cu toată tăria. Sunt boli de care nu doreşti să te vindeci. În ziua de 1 iunie veni către ora unu. — Ce noutăţi de seamă pe ziua de azi? îl întrebă Maurice. Eşti grozav de impunător. Într-adevăr, Lorin purta costumul de zile mari: boneta roşie, carmaniola şi centura tricoloră împodobită cu cele două instrumente care, pe vremea aceea, erau numite pocalurile abatelui Maury, dar care mai înainte şi după aceea s-au chemat pur şi simplu pistoale. — Mai întâi, răspunse Lorin, are loc prăbuşirea generală a girondei, care e pe cale de-a se desăvârşi, dar ştii, iute, cât ai zice peşte, în clipa de faţă, de exemplu, se pregăteşte măcelul în Piaţa Carrousel. Apoi, îţi spun în mod special ţie, se pune la cale o mare solemnitate la care te poftesc poimâine. — Dar astăzi, ce se petrece astăzi? Zici c-ai venit să mă inviţi undeva. — Da, astăzi avem repetiţia. — Care repetiţie? — Repetiţia marii solemnităţi. — Dragul meu, spuse Maurice, doar ştii că de opt zile n-am mai ieşit, ca atare nu mai sunt la curent cu absolut nimic şi ţin neapărat să fiu încunoştinţat. — Cum! Încă nu ţi-am spus? — Nu mi-ai spus nimic. — Mai întâi, dragul meu, ştiai doar că l-am desfiinţat pe Dumnezeu pentru o bucată de vreme şi l-am înlocuit cu Fiinţa Supremă. — Da, asta o ştiu. — Ei bine, se pare că s-a băgat de seamă ceva: s-a văzut că Fiinţa Supremă e un individ moderat, un rolandist, un girondin. — Lorin, fără glume când e vorba de lucruri sfinte. Doar stii că asemenea lucruri nu-mi plac deloc. — Ce vrei, dragă? Trebuie să fii omul secolului în care trăieşti. Şi mie mi-era destul de drag Dumnezeul cel vechi, mai întâi de toate fiindcă eram obişnuit cu el. Cât despre Fiinţa Supremă — ar părea că are într-adevăr păcate şi că de când a ajuns acolo sus toate merg anapoda. În sfârşit, legislatorii noştri i-au decretat dizgraţierea. Maurice ridică din umeri. — Ridică tu din umeri cât pofteşti, spuse Lorin.   Cum ne-a-nvăţat filosofia,  Noi, mari adepţi ai lui Momus,  Decretăm ca nebunia  Să-şi aibă cultul in partibus.   Aşa că, urmă Lorin, de-aici înainte avem s-o adorăm câte puţin pe zeiţa Raţiune. — Şi tu te bagi în toate mascaradele astea? întrebă Maurice. — Vai! dragul meu, dacă ai cunoaşte-o şi tu pe zeiţa Raţiune aşa cum o cunosc eu, ai fi unul dintre partizanii ei cei mai înflăcăraţi. Ascultă, vreau s-o cunoşti şi tu, am să i te prezint. — Lasă-mă în pace cu toate nebuniile tale; sunt trist, doar ştii. — Cu atât mai mult, ce naiba!, ea are să te înveselească. E fată bună... Ei! dar tu o cunoşti pe sobra zeiţă pe care parizienii au s-o încununeze cu lauri şi-au s-o plimbe într-un car învelit de hârtie aurită. E... ia ghiceşte... — Cum vrei să ghicesc? — E Arthémise. — Arthémise? repetă Maurice controlându-şi memoria fară ca numele de mai sus să-i amintească cât de cât ceva. — Da, o brunetă înaltă, pe care am cunoscut-o anul trecut, la bal, la Operă, drept care tu ai venit să iei supeul cu noi şi ai ameţit-o. — A! da, e-adevărat, răspunse Maurice, acum mi-aduc aminte. Ea e? — Da, are cele mai multe şanse. Am prezentat-o la concurs. Toţi cei din clubul Termopile mi-au făgăduit votul. Peste trei zile — alegerea generală. Astăzi — ospăţ pregătitor, azi vărsăm vinul de Champagne, poate poimâine se va vărsa sânge! Dar să se verse ce se varsă, numai Arthémise să fie zieţă; de nu, să mă ia dracu! uf, vino! o îmbrăcăm noi cu tunica. — Mulţumesc. De când mă ştiu mi-a fost silă de-asemenea lucruri.  — Silă să îmbraci zeiţele? La naiba!, dragul meu, dar dificil mai eşti! Hai să vedem dacă aşa te-nvoieşti: eu am să-i pun tunica si tu ai să i-o scoţi. — Lorin, sunt bolnav şi nu numai că veselia m-a părăsit, dar chiar şi veselia altora îmi face rău. — Ei, asta e! ştii că mă sperii, Maurice! Nu te mai lupţi, nu mai râzi... nu cumva pui la cale o conspiraţie, aşa din întâmplare? — Eu? Ferească Dumnezeu! — Vrei să zici ferească zeiţa Raţiune! — Lasă-mă în pace, Lorin. Nu pot şi nici nu vreau să ies din casă. Stau în pat şi în pat rămân. Lorin se scarpină după ureche. — Bine! făcu el, acuma văd eu ce este. — Şi ce vezi? — Văd c-o aştepţi pe zeiţa Raţiune. — Ei, drăcia dracului! izbucni Maurice, prietenii spirituali mă stingheresc. Pleacă sau te dau dracului cu zeiţa ta cu tot. — Aşa, atacă, atacă... Maurice era gata să ridice mâna şi să-l dea dracului când fu oprit de îndatoritorul său, care intră tocmai în clipa aceea, ţinând în mâna o scrisoare pentru cetăţeanul fratele său. — Cetăţene Agesilau, interveni Lorin, ai intrat tocmai când nu trebuia; stăpânul tău era pe punctul de-a trăi o clipă sublimă. Maurice coborî mâna şi o întinse cu nepăsare spre scrisoare, dar abia o atinse, şi tresări; apoi, apropiind-o cu lăcomie de ochi, îi sorbi dintr-o privire scrisul şi pecetea, şi, pălind treptat la faţă, de parcă avea să i se facă rău, rupse pecetea. — Vai! şopti Lorin, iată că în fine ni se trezeşte interesul, după cât se pare. Dar Maurice nu mai asculta, citea cu nesaţ cele câteva rânduri de la Geneviève. Le- a citit şi le-a recitit de două, de trei, de patru ori. Pe urmă îşi şterse fruntea, lăsă mâinile să-i cadă şi se uită la Lorin năucit. — Ei, drace! zise Lorin, iată o scrisoare care, pare-se, cuprinde nişte veşti straşnice. Maurice reciti scrisoarea pentru a cincea oară şi se îmbujoră. Ochii săi seci se umeziră, un suspin adânc îi umflă pieptul. Apoi, uitând dintr-o dată de boală şi de slăbiciunea care o însoţise, sări jos din pat. — Hainele! strigă el către îndatoritorul său uluit. Hainele, dragă Agesilau! Ah! bietul Lorin, bunul meu Lorin, o aşteptam în fiecare zi, dar, drept să-ţi spun, nu mai aveam nici o speranţa s-o primesc. Dă-mi un pantalon alb şi o cămaşă cu jabou, piaptănă-mi părul şi rade-mă numaidecât. Îndatoritorul se porni să execute în grabă poruncile lui Maurice; îl pieptănă şi îl bărbieri într-o clipă. — S-o văd iarăşi! s-o văd iarăşi! izbucni tânărul nostru, ştii tu, Lorin, că habar n-am avut până acum ce înseamnă fericirea?! — Bietul de tine, Maurice, spuse Lorin, eu cred că ai nevoie să te duci să vezi pe cine te sfătuiam. — Dragul meu, exclamă Maurice, iartă-mă, drept să-ţi spun mi-am pierdut raţiunea. — Hai să ţi-o dau eu pe-a mea, răspunse Lorin, râzând de oribilul calambur. Lucru tare de mirare, până şi Maurice râse. Odată cu fericirea îi revenise cheful de-a gusta glumele. Şi nu numai atât. — Poftim, zise el, tăind o ramură de portocal plină de flori, du din partea mea buchetul ăsta demnei văduve a lui Mausoleus. — Bravo! exclamă Lorin, o galanterie ca asta mai zic şi eu. Te iert dealtfel. Şi pe urmă, mi se pare că eşti îndrăgostit de-a binelea şi trebuie să-ţi spun că totdeauna am avut cel mai profund respect pentru marile nefericiri. — Ei, da, aşa e, sunt îndrăgostit, spuse hotărât Maurice, a cărui inimă plesnea de bucurie, sunt îndrăgostit şi acum pot s-o mărturisesc pentru că şi ea mă iubeşte. De vreme ce mă cheamă, înseamnă că mă iubeşte, nu-i aşa Lorin? — Fără îndoială, răspunse cu complezenţă adoratorul zeiţei Raţiune. Dar, ia seama, Maurice, felul cum înţelegi tu lucrul acesta mă înspăimântă...   Când te iubeşte-o Egerie Nu e decât o-nşelăciune  De la tiranul Cupidon,  Iar înţeleaptă te ia-n balon,  Îndrăgosteşte-te de Raţiune  Fără să faci vreo nebunie!   — Bravo, bravo! strigă Maurice, bătând din palme. Şi luând-o la picior, coborî scara în goană, ajunse pe chei şi se repezi în direcţia atât de cunoscută a vechii străzi Saint-Jacques. — Ei, Agesilau, crezi că m-a aplaudat? îi ceru Lorin părerea. — Da, cu siguranţă, cetăţene, şi nici nu-i de mirare, căci ceea ce ai spus dumneata era tare frumos! — Atunci e mai bolnav decât credeam, adăugă Lorin. Apoi, la rândul său, coborî scara, dar cu un pas mai liniştit. Arthémise nu era Geneviève. Abia ajunsese cu florile lui de portocal pe strada Saint-Honoré, când o ceată de tineri cetăţeni cărora Lorin obişnuia să le împartă, după starea de spirit în care se afla, fie câte zece centime, fie câte un genunchi pe sub carmaniolă, se porniră să-l urmărească, plini de respect, luându-l, fără îndoială, drept unul dintre oamenii aceia virtuoşi, cărora Saint-Just propusese să li se dea haine albe şi buchete de flori de portocal. Cum cortegiul creştea fără încetare, un om virtuos fiind chiar şi-n epoca aceea ceva rar de văzut, o gloată de câteva mii de tineri se adunase când buchetul fu oferit Artémisei. A fost un omagiu la vederea căruia multe alte Raţiuni, care se aliniau în front, se simţiră rău, apucându-le chiar şi durerea de cap. În aceeaşi seară s-a răspândit în tot Parisul faimoasa cantată:   Trăiască zeiţa Raţiune,  Flacără pură, dulce lumină,  Cea mai frumoasă din lume.   Şi cum întâmplarea face să fi ajuns până la noi fără a se cunoaşte numele autorului, ceea ce a dat mult de furcă arheologilor Revoluţiei, aproape că am îndrăzni să afirmăm că faimoasa cantată a fost compusă pentru frumoasa Arthémise chiar de către amicul nostru Hyacinthe Lorin.  

Capitolul XVI FIUL RISIPITOR   Maurice n-ar fi putut merge mai repede, chiar dacă ar fi avut aripi. Străzile erau pline de lume, dar el nu băga de seamă mulţimea decât în măsura în care îl făcea să întârzie. Umbla vorba, în grupuri, că fusese asediată Convenţia, că majestatea-sa poporul era jignit prin reprezentanţii săi, că era oprită libera circulaţie, şi faptele puteau fi adevărate căci se auzea sunând clopotul de alarmă şi bubuind tunul. Dar ce-i păsa lui Maurice în clipa aceea de tunul şi de clopotul de-alarmă? Ce-l privea că deputaţii puteau sau nu ieşi, câtă vreme opreliştea n-ajungea până la el? El alerga, şi asta era tot. În timp ce alerga, îşi închipuia că Geneviève îl aştepta la ferestruica ce da asupra grădinii, ca să-i poată trimite, din depărtare, de cum îl va vedea, surâsul ei cel mai fermecător. Dixmer şi el trebuie să fi fost prevenit de fericita reîntoarcere, şi are să-i întindă lui Maurice mâna lui mare şi bună, atât de sinceră şi de leală în strânsoarea-i caldă. Îi era drag Dixmer în ziua aceea, îi era drag până şi Morand, cu părul lui negru şi ochelarii verzi, în dosul cărora crezuse până atunci ca vede lucind un ochi viclean şi ipocrit. Îi era drag tot ce se afla sub soare, fiindcă era fericit; ar fi aruncat bucuros flori asupra capetelor tuturor oamenilor, ca toţi oamenii să fie fericiţi ca el. Totuşi, bietul Maurice se înşela în speranţele sale, da, se înşela cum se întâmplă, de nouăsprezece ori din douăzeci, omului care gândeşte după cum îl îmbie inima, şi se ia după ce-i spune ea. În locul surâsului dulce pe care-l aştepta Maurice şi care trebuia să-l întâmpine de departe, de cum va fi fost zărit, Geneviève se hotărâse să nu-i arate eroului nostru decât o politeţe rece, răgaz şubred cu care voia să stăvilească torentul ce ameninţa să-i copleşească inima. Se retrăsese în camera ei de la primul etaj şi n-avea să coboare decât atunci când va fi poftită. Vai! şi ea se înşela. Numai Dixmer nici gând să se înşele; îl pândea pe Maurice de după un grilaj şi zâmbea ironic. Cetăţeanul Morand vopsea liniştit în negru nişte cozi mici pe are urma să le prindă de nişte pielicele albe de pisică, ca să facă din ele hermină. Maurice împinse portiţa aleii ca să intre simplu şi prieteneşte prin grădină. Ca altădată, portiţa dădu glas clopoţelului, în felul acela anumit care arăta că Maurice e cel ce o deschide. Geneviève, care stătea în picioare în faţa ferestrei închise, tresări. Lăsă să cadă perdeaua pe care o crăpase. Prima senzaţie pe care o încercă Maurice, reintrând acolo unde fusese poftit, fu, aşadar, o dezamăgire. Nu numai că Geneviève nu-l aştepta la fereastra ei de la parter, dar, intrând în salonaşul în care se despărţise de ea, n-o găsi şi fu silit să-şi anunţe prezenţa, ca şi cum, în cursul celor trei săptămâni în care lipsise, ajunsese să fie un străin. Inima i se strânse. Pe Dixmer l-a văzut Maurice cel dintâi; Dixmer dădu fuga şi-l strânse pe Maurice în braţe, cu exclamaţii de bucurie. Atunci coborî şi Geneviève. Îşi plesnise obrajii cu cuţitu-i de sidef, ca să-şi readucă sângele în obraji, dar nici măcar nu coborâse cele douăzeci de trepte şi carminul acela nefiresc pieri, întorcându-se în valuri spre inimă. Maurice o văzu pe Geneviève apărând în penumbra uşii, se îndreptă spre ea surâzând, ca să-i sărute mâna. Abia atunci îşi dădu seama cât de mult se schimbase. Şi ea, pe de altă parte, observă starea de slăbiciune a lui Maurice şi lucirea febrilă din ochii săi. — Aşadar, iată-te, domnule! îl întâmpină cu o voce din care nu-şi putu stăpâni emoţia. Se hotărâse să-i spună cu un glas indiferent: — „Bună ziua, cetăţene Maurice. De ce te arăţi atât de rar?" Varianta îi păru şi aşa rece lui Maurice, şi totuşi, ce nuanţă! Dixmer puse capăt cercetărilor prea prelungite şi reproşurilor reciproce. Porunci să li se servească prânzul, căci era aproape ora două. Intrând în sufragerie, Maurice băgă de seamă că tacâmul său fusese pus. Atunci sosi şi cetăţeanul Morand, îmbrăcat cu aceeaşi haină cafenie şi cu aceeaşi vestă. Purta tot ochelari verzi, avea aceleaşi plete mari, negre, şi acelaşi jabou alb. Maurice se arătă cât putu de afectuos cu tot grupul, care îi inspira infinit mai puţină temere când îl avea sub ochi decât când era departe. Într-adevăr, ce l-ar putea îndemna să creadă că Geneviève l-ar iubi pe chimistul acela mărunt? Trebuie să fii grozav de îndrăgostit şi, ca atare, nebun, ca să-ţi treacă asemenea trăsnaie prin cap. Dealtfel, momentul ar fi fost cum nu se poate mai prost ales ca să fii gelos. Maurice ţinea în buzunarul vestei scrisoarea primită de la Geneviève şi inima-i tresălta de bucurie. Geneviève îşi recăpătase seninătatea. Femeile se bucură de acea trăsătură aparte, datorită căreia prezentul poate aproape totdeauna să şteargă în ele urmele trecutului sau ameninţările viitorului. Redevenind fericită, Geneviève se simţi iarăşi stăpână pe ea, adică rece şi calmă, totuşi afectuoasă, altă nuanţă pe care Maurice n-a fost destul de pătrunzător spre a o înţelege. Lorin i-ar fi găsit explicaţia în Parny, Berlin sau în Gentil-Bernard. Conversaţia se opri asupra zeiţei Raţiune. Căderea girondinilor şi noul cult care trecea moştenirea puterii celeste în mâinile femeilor erau cele două evenimente ale zilei. Dixmer pretinse că nu i-ar fi părut deloc rău să vadă asemenea cinste de nepreţuit oferindu-i-se Genevièvei. Maurice dădu a râde, dar Geneviève fu de părerea soţului ei, aşa că Maurice îi privi pe amândoi uimit că patriotismul a putut rătăci până într-atât un spirit rezonabil cum era cel al lui Dixmer şi o fire plină de poezie cum era cea a Genevièvei. Morand dezvoltă teoria femeii politice, pornind de la Théroigne de Mericourt, eroina zilei de 10 august, şi ajungând la doamna Roland, sufletul Girondei. Pe urmă, în treacăt, lăsă să-i scape câteva vorbe împotriva femeilor ce asistă tricotând la şedinţele Convenţiei. Cuvintele lui îl făcură pe Maurice să zâmbească. De fapt, erau ironii amare împotriva acelor femele patriote, cărora mai târziu li s-a dat porecla hidoasă de „linge-ghilotină". — Vai! cetăţene Morand, spuse Dixmer, să respectăm patriotismul chiar şi-atunci când cade în rătăcire. — Cât despre mine, interveni Maurice, găsesc că femeile sunt totdeauna îndeajuns de patriote când nu sunt prea aristocrate. — Ai foarte mare dreptate, zise Morand. Eu mărturisesc cu toată sinceritatea că găsesc tot atât de demnă de dispreţ femeia care-şi dă aere de bărbat, pe cât de laş bărbatul care insultă o femeie, chiar dacă femeia aceea îi este cea mai înverşunată duşmancă. Cum era şi firesc, Morand căută să-l atragă pe Maurice pe un teren delicat. La rândul lui, Maurice răspunsese printr-un semn afirmativ. Arena de luptă era deschisă. Atunci, Dixmer, precum heraldul care dă semnalul, adăugă: — O clipă, o clipă, cetăţene Morand, exceptezi, sper, femeile care sunt duşmancele naţiunii. O tăcere de câteva secunde urmă după această ripostă la replica lui Morand şi la semnul afirmativ al lui Maurice. Tăcerea fu ruptă de Maurice. — Ba să nu exceptăm pe nimeni, spuse el cu tristeţe. Femeile care au fost duşmancele naţiunii sunt astăzi, pare-mi-se, tare pedepsite. — Te gândeşti la prizonierele de la Temple, austriaca, cumnata ei şi fata Capet, izbucni Dixmer cu o repeziciune şi volubilitate care alungau din vorbele lui orice expresie. Morand păli în aşteptarea răspunsului tânărului municipal şi oricine l-ar fi observat ar fi zis că avea să-şi sape brazde pe piept, într-atât de adânc îşi înfipsese unghiile în carne. — Tocmai de ele vorbesc, răspunse Maurice. — Cum! exclamă Morand cu vocea gâtuită, ceea ce se spune e adevărat, cetăţene Maurice? — Dar ce se spune? întrebă tânărul. — Că prizonierele sunt tratate cu cruzime, câteodată chiar de cei a căror datorie ar fi să le apere. — Există oameni, răspunse Maurice, care nu merită numele de oameni. Sunt cei laşi care nu s-au luptat niciodată şi care simt nevoia să-i tortureze pe cei învinşi ca să se încredinţeze că sunt învingători. — Dumneata, Maurice, nu faci parte dintre oamenii aceia, sunt sigură, izbucni Geneviève. — Doamnă, răspunse Maurice, eu, cel care vă vorbeşte, am fost de gardă lângă eşafod când a pierit răposatul rege. Aveam sabia în mână şi eram postat acolo ca să ucid cu mâna mea pe oricine ar fi căutat să-l salveze. Totuşi, în clipa în care a ajuns lângă mine, mi-am scos fără să vreau pălăria şi întorcându-mă către oamenii mei le-am spus: „Cetăţeni, vă pun în vedere că voi străpunge cu sabia trupul primului care ar îndrăzni s-arunce injurii regelui aici de faţă." Ei bine! desfid pe oricine cutează să spună că măcar un singur strigăt s-a înălţat din rândurile companiei mele. Tot eu am scris cu mâna mea prima dintre cele zece mii de lozinci afişate în Paris, când regele fu readus de la Varennes: „Oricine va saluta pe rege, va fi bătut; oricine îl va insulta, va fi spânzurat." Ei bine, urmă Maurice, fără să observe ce puternic efect făcuseră vorbele lui în rândurile celor de faţă, ei bine, am dovedit, aşadar, că sunt un patriot bun şi sincer, şi că detest regii şi pe sprijinitorii lor. Şi, în ciuda părerilor pe care le am şi care nu sunt decât expresia convingerilor mele adânci, cu toată certitudinea mea că austriaca are o bună parte de vină în nenorocirile care mâhnesc şi tulbură Franţa, declar că niciodată, dar niciodată un om, oricare ar fi el, fie chiar Santerre, n-o va insulta pe fosta regină în prezenţa mea. — Cetăţene, îl întrerupse Dixmer, clătinând din cap, ca unul care dezaprobă asemenea îndrăzneală, ştii dumneata c-ar trebui să fii tare sigur de noi ca să spui asemenea lucruri în faţa noastră? — Le spun în faţa domniilor-voastre şi în faţa tuturor, Dixmer. Aş mai adăuga: poate că şi ea va pieri pe eşafodul pe care a pierit soţul ei, şi eu nu sunt dintr-aceia care să se teamă de-o femeie, şi totdeauna îi voi cruţa pe toţi cei mai slabi ca mine. — Şi regina, întrebă cu sfiiciune Geneviève, ţi-a arătat vreodată în vreun fel, domnule Maurice, că ar fi fost mişcată de asemenea delicateţe, cu care acum e departe de-a fi obişnuită? — Arestata mi-a mulţumit de mai multe ori pentru menajamentele mele faţă de ea, doamnă. — Atunci trebuie să aştepte cu plăcere când e rondul dumitale de gardă... — Aşa cred, răspunse Maurice. — Deci, spuse Morand, tremurând ca o femeie, de vreme ce faci dovada că eşti un suflet generos, cum nimeni nu mai face dovadă acum, cred că nu persecuţi nici copiii. — Eu? făcu Maurice. Întrebaţi-l pe nelegiuitul de Simon ce greutate are braţul cetăţeanului municipal în faţa căruia a avut îndrăzneala să-l lovească pe micuţul Capet. Răspunsul de mai sus a stârnit o reacţie spontană la masa lui Dixmer. Toţi comesenii se sculară în semn de respect. Numai Maurice rămase pe scaun, neîndoindu-se că lui i se datora elanul de admiraţie. — Ei bine, ce e? întrebă mirat. — Am crezut c-a strigat cineva din atelier, răspunse Dixmer. — Nu, nu, spuse Geneviève. Şi eu am crezut la început la fel, dar ne-am înşelat. Şi cu toţii se reaşezară. — A! deci dumneata, cetăţene Maurice, spuse Morand cu un tremur în glas, eşti cetăţenul municipal despre care s-a vorbit atât de mult şi care a apărat un copil într-un chip atât de nobil? — S-a vorbit? întrebă Maurice cu o naivitate aproape sublimă. — Oh! iată un suflet nobil, spuse Morand, sculându-se de la masă, ca să nu se trădeze, şi retrăgându-se în atelier, ca şi cum o lucrare grabnică l-ar fi chemat acolo. — Da, cetăţene, răspunse Dixmer, da, s-a vorbit, şi trebuie să recunosc că toţi oamenii cu suflet şi plini de curaj te-au lăudat fără să te cunoască. — Hai să-l lăsăm să rămână necunoscut, adăugă Geneviève. Gloria pe care i-ar aduce-o asemenea fapte ar fi prea primejdioasă. Astfel, în cursul acelei ciudate convorbiri, fiecare, fără să ştie, îşi spusese cuvântul cu privire la eroism, la devotament, la afecţiune şi bunătate. Ajunseseră până aproape de exclamaţia de dragoste.     Capitolul XVII MINERII   În clipa în care se sculau de la masă, Dixmer fu înştiinţat că notarul său îl aştepta în birou. Cerându-i scuze lui Maurice, de care obişnuia să se despartă în acest fel, se duse acolo unde îl aştepta notarul. Era vorba de cumpărarea unei mici case din strada Corderie, situată în faţa grădinii închisorii Temple. Dealtfel, s-ar fi putut spune că Dixmer cumpăra un loc de casă, şi nu o casă, fiindcă imobilul existent nu era decât o ruină. El însă avea intenţia s-o reclădească. De aceea nici târgul cu proprietarul n-a durat mult. Chiar în dimineaţa aceea notarul o văzuse şi căzuse de acord cu preţul de nouăsprezece mii cinci sute de livre, îi supusese propietarului contractul spre semnare şi urma să-i înmâneze suma convenită în schimbul imobilului. Proprietarul era obligat să elibereze chiar în cursul zilei casa în care aveau să intre lucrătorii a doua zi. Contractul odată semnat, Dixmer şi Morand se duseră împreună cu notarul în strada Corderie, grăbiţi să vadă noua achiziţie fiindcă fusese făcută „pe nevăzute". Era o casă aşezată cam pe unde se află astăzi numărul 20, cu trei etaje, având şi o mansardă. Parterul fusese închiriat cândva unui negustor de vinuri şi avea nişte pivniţe straşnice. Proprietarul lăudă cu deosebire pivniţele; erau partea cea mai valoroasă a casei. Dixmer şi Morand păreau că arată prea puţin interes pivniţelor acelora şi totuşi, amândoi, ca din complezenţă, coborâră în „subterane", cum le numea propietarul. În pofida obiceiului proprietarilor, acesta într-adevăr nu minţise: pivniţele erau grozave, una dintre ele se întindea până sub strada Corderie, deasupra se auzea duruitul trăsurilor. Dixmer şi Morand nu părură a pune mare preţ pe-un asemenea avantaj, exprimându-şi chiar dorinţa să astupe cavităţile acelea care, minunate pentru un negustor de vinuri, se dovedeau a fi de prisos pentru nişte burghezi de treabă, care gândeau să ocupe casa-ntreagă. După pivniţe, vizitară parterul, apoi etajul întâi şi pe urmă etajul doi, de unde dădeai cu ochii drept în grădina Temple, invadată ca de obicei de soldaţii din Garda naţională, care se bucurau din plin de ea de când regina nu se mai plimba pe-acolo. Dixmer şi Morand îşi recunoscură prietena, pe văduva Plumeau, care, alergând încoace şi-ncolo, făcea onorurile cantinei. Bineînţeles, dorinţa lor de-a fi recunoscuţi de ea nu era prea mare, de vreme ce se ascundeau în dosul proprietarului, care le demonstra cât e de avantajos să ai o asemenea vedere, pe cât de variată, pe atât de plăcută. Cumpărătorii cerură să vadă mansarda. Proprietarul nu se aşteptase la o asemenea pretenţie, şi nu avea cheia. Dar, înduioşat de teancul de bancnote ce-i fu arătat, dădu fuga jos s-o caute. — Nu m-am înşelat, spuse Morand, casa asta ne convine de minune. — Dar de pivniţă ce ai de spus? — Că e un ajutor al providenţei care ne scuteşte de două zile de muncă. — Crezi că e orientată înspre cantină? — O apucă puţin spre stânga, dar n-are a face. — Dar bine, întrebă Dixmer, cum ai să poţi ţine linia subterană cu toată siguranţa că vei ajunge unde ţinteşti? — Fii pe pace, dragul meu, asta mă priveşte. — Dacă am da totuşi de aici semnalul că veghem? — De la platformă regina n-ar putea să-l vadă, căci numai mansardele sunt, cred, la nivelul platformei, şi nu sunt sigur nici de asta. — N-are a face; Toulan sau Mauny ar putea să-l vadă printr-o deschizătură oarecare, şi-o vor preveni pe majestatea-sa. Dixmer făcu nişte noduri la capătul unei perdele de stambă, şi scoase perdeaua prin fereastră de parcă ar fi împins-o vântul. Pe urmă, amândoi, ca şi cum ar fi fost nerăbdători să vadă mansarda, se duseră să-l aştepte pe propietar la scară, după ce închiseră uşa la etajul al doilea ca nu cumva să-i vină bravului om ideea de-a trage înăuntru perdeaua ce fâlfâia în afară. Mansarda, aşa cum prevăzuse Morand, n-ajungea până la vârful turnului. Era în acelaşi timp o dificultate şi un avantaj: dificultate pentru că nu puteau să comunice cu regina prin semne, avantaj pentru că o asemenea imposibilitate înlătura orice bănuială. Casele înalte erau, fireşte, cele mai supravegheate. — Ar trebui ca prin Mauny, Toulan sau prin fiica lui Tison sa fie găsit un mijloc de a i se comunica să-şi ia măsurile de cuviinţă ca să nu fie surprinsă, murmură Dixmer. — Am să mă gândesc la asta, răspunse Morand. Coborâră. Notarul aştepta în salon cu contractul gata semnat. — E în regulă, spuse Dixmcr, casa îrni convine. Numără-i cetăţeanului cele nouăsprezece mii cinci sute de livre, aşa cum am convenit, şi dă-i să semneze. Proprietarul numără şi el cu atenţie suma şi semnă. — Ştii, cetăţene, îi spuse Dixmer, că una din clauzele principale e să-mi pui casa la dispoziţie chiar în seara asta, ca să pot aduce chiar de mâine lucrătorii. — Mă voi conforma, cetăţene; poţi să iei cheile cu dumneata chiar acum. Deseară la ceasurile opt casa va fi cu desăvârşire goală. — Ah! stai puţin, exclamă Dixmer, parcă dumneata, cetăţene notar, mi-ai spus că mai e o ieşire ce dă în strada Porte-Foin? — Da, cetăţene, răspunse proprietarul, dar am blocat-o, deoarece, c-un singur îndatoritor, bietul de el, era prea greu şi obositor să se vegheze la două uşi. Dealtfel, ieşirea e blocată în aşa fel, încât poate fi pusă iarăşi în folosinţă cu o muncă de cel mult două ceasuri. Vreţi să vă încredinţaţi, cetăţenilor? — Mulţumesc, e de prisos, răspunse Dixmer, n-are nici o importanţă pentru noi ieşirea aceea. Şi plecară amândoi, după ce l-au silit pe proprietar să făgăduiască pentru a treia oară că la orele opt scara casa va fi goală. Seara la cesurile nouă, amândoi se reîntoarseră, urmaţi la oarecare distanţă de şase bărbaţi, cărora, în toiul dezordinii care domnea în tot Parisul, nimeni ne le dădu nici o atenţie Intrară ei doi, mai întâi. Proprietarul se ţinuse de cuvânt, casa era cu desăvârşire goală. Închiseră obloanele cu cea mai mare grijă şi aprinseră lumânările pe care Morand le adusese cu el în buzunar. Cei cinci sau şase bărbaţi intrară unul după altul. Erau comesenii obişnuiţi ai muncitorului tăbăcar, aceiaşi contrabandişti care, într-o seară, fuseseră pe cale să-l ucidă pe Maurice, şi care după aceea ajunseseră prietenii lui. Uşile fură închise şi cu toţii coborâră în pivniţă. Pivniţa, atât de dispreţuită şi nebăgată-n seamă în timpul zilei, devenise, seara, partea cea mai importantă a casei. Astupară mai întâi toate deschizăturile şi crăpăturile prin care o privire curioasă ar fi putut pătrunde înăuntru. Apoi Morand răsturnă numaidecât un butoi gol cu fundul în sus şi se apucă să schiţeze cu creionul pe o bucată de hârtie nişte figuri geometrice. În timp ce trase liniile acelea, ceilalţi, conduşi de Dixmer, au ieşit din casă, au apucat-o pe strada Corderie şi s-au oprit în colţul străzii Beauce, în faţa unei trăsuri acoperite. În trăsură se afla un om care distribui în tăcere fiecăruia câte o unealtă din cele folosite de soldaţii genişti: unuia o cazma, altuia o sapă, altuia o lopată, altuia o rangă. Fiecare dintre ei o ascunsese sub haina îmblănită sau sub mantie. Minerii se întoarseră pe drumul pe care veniseră şi trăsura se făcu nevăzută. Morand isprăvise lucrul. Se duse de-a dreptul într-un ungher al pivniţei.  — Acolo, zise el, săpaţi acolo. Şi muncitorii eliberării se apucară numaidecât de lucru. Situaţia deţinuţilor de la Temple ajunsese din ce în ce mai gravă şi, mai ales, din ce în ce mai dureroasă. Pentru o clipă, regina, doamna Elisabeth şi principesa recăpătaseră oarecare speranţă. Nişte cetăţeni municipali, anume Toulan şi Lepâtre, cuprinşi de milă pentru augustele deţinute, le arătaseră oarecare bunăvoinţă. La început, prea puţin obişnuite cu asemenea semne de simpatie, bietele femei n-avură nici un pic de încredere, dar când speri nu se poate să n-ai încredere. Dealtfel, ce i se mai putea întâmpla reginei pe care închisoarea o despărţise de fiul ei, iar moartea — de soţ? Să meargă la eşafod ca el? De multă vreme privea o asemenea soartă în faţă şi, cu timpul, isprăvise prin a se obişnui cu ea. Prima oară când le veni rândul de gardă lui Toulan şi Lepâtre, regina le ceru, dacă-i adevărat că se interesau de soarta ei, să-i povestească amănuntele morţii regelui. Li se punea simpatia la grea încercare. Lepâtre, care fusese de faţă la execuţie, ascultă de ordinul reginei. Regina ceru gazetele care relatau cum a decurs execuţia. Lepâtre făgădui că le va aduce data viitoare. Rândul de gardă le venea din trei în trei săptămâni. Când trăia regele, la Temple erau patru municipali. După moartea lui nu rnai erau decât trei: unul de veghe ziua, doi — noaptea. Toulan şi Lepâtre născociră atunci un şiretlic ca să fie totdeauna de gardă noaptea împreună. Ceasurile de gardă se trăgeau la sorţi: pe un biletel se scria ziua şi pe celelalte două noaptea. Fiecare îşi trăgea bileţelul dintr-o pălărie. Hazardul îi alegea pe gardienii de noapte. De fiecare dată când Lepâtre şi Toulan erau de gardă, ei scriau ziua pe toate trei buletinele şi întindeau pălăria cetăţeanului municipal pe care voiau să-l înlăture. Acesta vâra mâna în urna improvizată şi trăgea un bileţel pe care scria neîndoielnic ziua. Toulan şi Lepâtre le rupeau pe celelalte două, bombănind că hazardul le rezervă totdeauna corvoada cea mai grea şi mai plicticoasă, adică paza de noapte. Când regina fu încredinţată de simpatia celor doi supraveghetori, îi puse în legătură cu Cavalerul de Maison-Rouge. Atunci fu urzită o tentativă de evadare. Regina şi doamna Elisabeth trebuiau să fugă travestite în ofiţeri municipali, cu bilete de trecere ce aveau să le fie procurate. Cât despre cei doi copii, adică principesa şi tânărul prinţ moştenitor, cum omul care aprindea lămpile cu ulei la Temple venea însoţit de doi copii de-aceeaşi vârstă cu principesa şi principele moştenitor, se hotărâse ca Turgy, despre care vom vorbi îndată, să îmbrace nişte haine la fel cu ale lampagiului şi să-i scoată astfel pe principesă şi pe prinţul moştenitor. Să spunem în două cuvinte ce era cu Turgy. Turgy fusese pe vremuri băiat de serviciu la sufrageria regelui şi adus la Temple cu o parte din personalul de serviciu de la Tuileries, căci regele avusese la început un serviciu al meselor destul de bine organizat. În prima lună serviciul acela costase naţiunea treizeci sau patruzeci de mii de franci. Dar, cum e lesne de înţeles, asemenea risipă nu mai putea dăinui. Comuna făcu ordine. Au fost concediaţi şefii, bucătarii şi ajutorii de bucătari. Un singur băiat de serviciu fu menţinut; ei bine, băiatul acesta era Turgy. Turgy era, aşadar, un agent intermediar între cele două deţinute şi partizanii lor, deoarce el putea ieşi din Temple şi, ca atare, putea duce bileţele şi aduce răspunsuri. De obicei biletele erau răsucite în chip de dopuri la sticluţele cu lapte de migdale care li se aduceau reginei şi doamnei Elisabeth. Erau scrise cu zeamă de lămâie şi literele rămâneau invizibile până ce hârtia era apropiată de foc. Totul era pregătit pentru evadare, când, într-o zi, Tison şi-a aprins pipa cu dopul uneia dintre sticluţe. Pe măsură ce hârtia ardea, el văzu apărând litere. Stinse hârtia pe jumâtate arsă şi duse fragmentul care rămăsese la consiliul de conducere al închisorii. Acolo hârtia fu apropiată de foc, dar nu putură fi citite decât câteva cuvinte fără şir; cealaltă jumătate fusese prefăcută în scrum. S-a recunoscut însă scrisul reginei. Interogat, Tison relată câteva amabilităţi pe care i se păruse că le observă din partea lui Toulan şi Lepâtre faţă de deţinute. Cei doi comisari municipali au fost denunţaţi municipalităţii şi li se interzise intrarea în Temple. Rămăsese Turgy. Dar neîncrederea crescând în cel mai înalt grad, niciodată nu mai era lăsat singur cu principesele. Orice comunicare cu exteriorul ajunsese imposibilă. Totuşi, într-o bună zi, doamna Elisabeth îi dăduse lui Turgy un cuţitaş cu lama de aur, de care se slujea ea ca să-şi taie fructele, rugându-l să-l cureţe. Turgy bănui ceva şi, tot curăţindu-l, îi scoase mânerul, în mâner era vârât un bileţel. Bileţelul era un alfabet de semne. Turgy îi dădu cuţitul doamnei Elisabeth, dar un cetăţean municipal, care era de faţă, i-l smulse din mâini şi-l cercetă, despărţind şi el, la rândul său, lama de mâner. Din fericire, bileţelul nu mai era acolo. Totuşi, municipalul confiscă cuţitul. Atunci a plănuit neobositul Cavaler de Maison-Rouge a doua tentativă de evadare care urma să fie înfăptuită datorită casei pe care o cumpărase Dixmer. Totuşi, puţin câte puţin deţinutele pierduseră orice speranţă. În ziua aceea, regina, înspăimântată de strigătele din stradă care străbătură până la ea, şi aflând din acele strigăte că era vorba să fie puşi sub acuzare girondinii, ultimii susţinători ai moderaţiei, se întristase de moarte. Odată girondinii ucişi, familia regală n-ar mai fi avut în Adunarea Convenţiei nici un apărător. La orele şapte li se servi cina. Cetăţenii municipali examinară fiecare fel de mâncare, ca de obicei, desfăcură unul câte unul toate şervetele, sondară pâinea, unul cu furculiţa, celălalt cu degetele, fărâmară macaroanele, sparseră nucile, în sfârşit cercetară totul de teamă să nu le parvină deţinutelor un bileţel. Apoi, după ce precauţiile de mai sus fuseseră luate, poftiră pe regină şi pe principesă să se aşeze la masă: — Văduvă Capet, poţi să te apuci să mănânci. Regina clătină din cap în semn că nu-i era foame. Dar în acelaşi timp, principesa veni, ca şi cum ar fi dorit să-şi sărute mama, şi-i şopti încet: — Aşează-te la masă, doamnă, îmi pare că Turgy îţi face semn. Regina tresări şi ridică capul. Turgy se afla în faţa ei, cu şervetul pus pe braţul stâng şi cu mâna dreaptă atingându-şi ochiul. Ea se sculă numaidecât, fără să mai facă nici o obiecţie, şi se duse să-şi ocupe locul obişnuit la masă. Cei doi municipali asistau: nu le era îngăduit să lase principesele nici o clipă singure cu Turgy. Picioarele reginei şi ale doamnei Elisabeth se întâlniseră sub masă şi îşi făceau semne. Cum regina era aşezată în faţa lui Turgy, nici unul dintre semnele băiatului nu putea să-i scape. Dealtfel, toate gesturile lui erau atât de fireşti, încât nu puteau inspira şi nici nu inspirară nici o bănuială municipalilor. După cină, se strânse masa cu aceleaşi precauţii ce fuseseră luate la servirea ei. Până şi cele mai mici fărâme de pâine fură adunate şi cercetate, după care Turgy ieşi primul, pe urmă şi municipalii, dar rămase nevasta lui Tison. Femeia asta ajunsese feroce de când fusese despărţită de fiică-sa, de soarta căreia nu mai ştia nimic. De câte ori regina o îmbrăţişa pe principesă — fiica ei — o apuca furia, de parcă ar fi fost cuprinsă de nebunie. De-aceea regina, a cărei inimă maternă înţelegea prea bine ce însemna durerea unei mame, se oprea deseori în clipa când îşi căuta o asemenea mângâiere, singura dealtfel care îi mai rămăsese. Tison veni să-şi ia nevasta, dar ea spuse că nu pleacă până n-o vede pe văduva Capet culcată. Doamna Elisabeth se despărţi atunci de regină şi trecu în încăperea ei. Regina se dezbrăcă şi se culcă, la fel şi principesa. Atunci femeia lui Tison luă lumânarea şi ieşi. Municipalii se şi culcaseră pe paturile lor de campanie în coridor. Luna, palida vizitatoare a deţinuţilor, strecura prin deschizătura oblonului o rază piezişă care de la fereastră se aşternea la picioarele reginei. O clipă domni în cameră o linişte deplină. Apoi o uşă se învârti uşor în balamale, o umbră se strecură prin raza de lumină şi se apropie de căpătâiul patului. Era doamna Elisabeth. — Ai văzut? întrebă ea în şoaptă. — Da, răspunse regina. — Şi ai înţeles? — Atât de bine că nici nu-mi vine a crede. — Hai să repetăm semnele. — Mai întâi şi-a atins ochiul cu mâna, ca să ne arate că a intervenit ceva nou. — Pe urmă a mutat şervetul de pe braţul stâng pe braţul drept, ceea ce însemnă că se fac încercări pentru eliberarea noastră. — Pe urmă şi-a dus mâna la frunte, în semn că ajutorul pe care ni-l vesteşte ne vine dinăuntru şi nu din străinătate. — Apoi, când l-ai rugat să nu uite să-ţi aducă mâine laptele de migdale, şi-a făcut două noduri la batistă. — E deci iarăşi Cavalerul de Maison-Rouge. Nobil suflet! — El e, spuse şi doamna Elisabeth. — Dormi, fata mea? întrebă regina. — Nu mamă, răspunse principesa. — Atunci, roagă-te pentru cine ştii tu. Doamna Elisabeth plecă fără zgomot în camera ei şi preţ de cinci minute se auzi glasul tinerei prinţese care vorbea cu Dumnezeu în tăcerea nopţii. Asta se petrecea tocmai în clipa în care, după indicaţiile şi dispoziţiile lui Morand, răsunau primele lovituri de cazma în casa cea mică din strada Corderie.

Capitolul XVIII NORI   În afara exaltării primelor priviri schimbate, Maurice îşi dădu seama că felul cum a fost primit de Geneviève e mult sub aşteptările lui; se bizuia pe momentul când va rămâne singur cu ea pentru a recâştiga calea pe care-o pierduse, sau, cel puţin, pe care i se părea c-o pierduse, în desfăşurarea sentimentelor sale. Dar Geneviève îşi avea planul ei bine chibzuit. Ea se întemeia pe faptul că n-are să-i dea prilejul unei întâlniri între patru ochi, cu atât mai mult cu cât îşi aducea aminte cât de primejdiose erau aceste întâlniri intime, din pricina farmecului lor. Maurice îşi punea speranţele în cea de-a doua zi, dar o rudă, fără îndoială prevenită, venise să-i facă o vizită şi Geneviève o oprise. De data aceea nu era nimic de zis, căci s-ar fi putut ca Geneviève să nu aibă nici o vină. La plecare, Maurice a primit sarcina să însoţească ruda, care locuia în strada Fosses-Saint-Victor. Când se despărţiră, Maurice plecă botos, dar Geneviève îi zâmbi şi el luă zâmbetul acela drept o făgăduială. Vai! Maurice se înşela. A doua zi, la 2 iunie, zi groaznică în care s-a înfăptuit căderea girondinilor, Maurice s-a descotorosit de Lorin, prietenul lui, care voia cu orice preţ să-l ia cu el la Convenţie, şi amână toate treburile ca să se ducă să-şi vadă iubita. Zeiţa libertăţii avea o rivală grozavă în Geneviève. Maurice o găsi pe Geneviève în salonaşul ei, o Geneviève plină de graţie şi foarte prevenitoare; dar împreună cu ea se afla o menajeră tânără, cu o cocardă tricoloră, care broda monograme pe nişte batiste, lângă fereastră, şi care nu s-a dezlipit de la locul ei. Maurice încruntă din sprâncene. Geneviève văzu că olimpianul era prost dispus şi atunci încercă să fie de două ori mai prevenitoare ca de obicei. Dar cum nu împinse amabilitatea chiar până într-atât încât să expedieze din cameră pe tânăra-i îndatoritoare, Maurice îşi pierdu răbdarea şi plecă cu un ceas mai devreme ca de obicei. Toate puteau fi pur şi simplu întâmplătoare, drept care Maurice se înarmă cu răbdare. În seara aceea, dealtfel, situaţia ajunsese atât de înspăimântătoare încât, cu toate că de-o bucată de vreme Maurice trăia în afara problemelor politice, zvonurile ajunseră până la el. Numai prăbuşirea partidului care domnise zece luni în Franţa îl putea sustrage din zbuciumul dragostei. A doua zi, aceeaşi manevră din partea Genevièvei. Prevăzând sistemul, Maurice îşi hotărâse un plan; la zece minute de la sosirea lui, văzând că, după ce isprăvise de monogramat o duzină de batiste, slujnica se apucă de şase duzini de şervete, Maurice scoase ceasornicul, se ridică, o salută pe Geneviève şi plecă fără să scoată un singur cuvânt. Ba mai mult încă, plecând nu-şi întoarse capul nici măcar o dată. Geneviève, care se ridicase să-l urmărească cu privirea prin grădină, rămase o clipă cu mintea pustiită, palidă şi nervoasă, după care se lăsă pe scaun, consternată cu desăvârşire de urmările diplomaţiei sale. În clipa aceea intră Dixmer. — Maurice a plecat? exclamă el plin de uimire. — Da, bâlbâi Geneviève. — Dar abia sosise? — Cam de vreun sfert de ceas. — Deci se întoarce? — Mă îndoiesc. — Du-te şi lasă-ne puţin singuri, Muguet , zise Dixmer. Slujnica îşi luase numele ăsta de floare fiindcă nu putea suferi numele de Maria pe care avusese nenorocul să-l aibă, la fel cu austriaca. La invitaţia stăpânului se sculă şi plecă. — Ei bine, draga mea Geneviève, întrebă Dixmer, ai încheiat pace cu Maurice? — Dimpotrivă, dragul meu, cred că niciodată n-a existat mai multă răceală între noi ca acum. — Şi cine-i de vină de data asta? întrebă iarăşi Dixmer. — Maurice, fără îndoială. — Să vedem: lasă-mă pe mine să fiu arbitru. — Cum! exclamă Geneviève, înroşindu-se, nu ghiceşti? — De ce s-a supărat? Nu. — A prins ciudă pe Muguet, după cât se pare. — Ei! serios? Atunci trebuie s-o concediem pe fata asta. Pentru o slujnică n-am să mă lipsesc eu de-un prieten ca Maurice.. — Oh! făcu Geneviève, cred că n-are s-ajungă până acolo încât să pretindă s-o alungăm din casă. I-ar fi destul... — Ce? — S-o scot din camera mea. — Să ştii că Maurice are dreptate, spuse Dixmer. Maurice vine să te vadă pe dumneata, nu pe Muguet: aşa că nu-i nevoie ca Muguet să fie acasă când vine el. Geneviève se uită la soţul ei, plină de uimire. — Dar, dragul meu... spuse ea. — Geneviève, o înrerupse Dixmer, credeam că am în dumneata un aliat care îmi va uşura misiunea pe care mi-am luai-o şi, iată, dimpotrivă, temerile dumitale ne măresc îndoit greutăţile. Sunt patru zile de când credeam că totul s-a lămurit între noi şi când colo trebuie s-o luăm de la început. Geneviève, nu ţi-am spus oare că am toată încrederea în dumneata, în cinstea dumitale? Nu ţi-am spus că ar trebui ca Maurice să fie din nou prietenul nostru, mai intim şi mai încrezător ca niciodată? Vai, Doamne!, veşnicele obstacole pe care le pun femeile în calea proiectelor noastre! — Dar, dragul meu, n-ai cumva alt mijloc? Pentru noi toţi, ţi-am spus-o doar, ar fi mai bine ca domnul Maurice să fie îndepărtat. — Da, pentru noi toţi, poate, dar pentru aceea care-i mai presus de noi toţi, pentru aceea căreia i-am jurat să-i sacrificară averea, viaţa şi chiar onoarea, trebuie neapărat ca tânărul să se întoarcă. Ştii oare că s-au iscat bănuieli în privinţa lui Turgy, şi că e vorba să li se dea alt slujitor principeselor? — Bine, am s-o scot afară pe Muguet. — Ei, Doamne-Dumnezeule! Geneviève, se înfierbântă Dixmer, făcând un gest de nerăbdare, atât de rar la omul acesta, de ce-mi vorbeşti acum de asta? De ce-mi abaţi calea gândurilor mele cu ale dumitale? De ce-mi faci greutăţi în plus peste greutăţile mele? Geneviève, ca femeie devotată şi cinstită, fă ceea ce crezi că trebuie să faci, atâta-ţi spun. Mâine nu sunt acasă, mâine îl înlocuiesc pe Morand în lucrările sale de inginer. N-am să iau cina cu voi, dar el o va lua. Are ceva să-i ceară lui Maurice, are să-ţi explice el despre ce e vorba. Ceea ce are să-i ceară, gândeşte-te, Geneviève, e lucrul cel mai important, dar nu e scopul pe care-l urmărim, e numai mijlocul, e ultima speranţă a omului acestuia atât de bun, atât de nobil, atât de devotat, a protectorului dumitale şi al meu, pentru care ar trebui să ne dăm şi viaţa. — Şi pentru care sunt gata să mi-o dau pe-a mea! izbucni Geneviève cu entuziasm. — Ei bine, Geneviève, nu ştiu cum de n-ai fost în stare să faci în aşa fel încât omul acesta să fie îndrăgit de Maurice, ceea ce era atât de important. Astăzi, în proasta stare de spirit în care l-ai adus, Maurice i-ar putea refuza lui Morand ceea ce are să-i ceară şi ceea ce trebuie cu orice preţ să obţinem. Vrei acuma să-ţi spun, Geneviève, unde au să-l ducă pe Morand toate susceptibilităţile, exagerările şi reticenţele dumitale sentimentale? — O! domnule, izbucni Geneviève, împreunându-şi mâinile şi pălind, domnule, să nu mai vorbim niciodată de asta! — Ei atunci, urmă Dixmer, punându-şi buzele pe fruntea soţiei sale, fii tare şi gândeşte-te. Şi plecă. — O! Doamne! Doamne! şopti Geneviève, îngrozită, cu câtă înverşunare mă împing ei să încuviinţez dragostea spre care zboară tot sufletul meu!... A doua zi era zi de sărbătoare, a zecea zi a decadei republicane. Se făcuse un obicei în familia Dixmer, ca dealtfel în toate familiile burgheze din acea vreme: duminica şi-n zilele de sărbătoare un prânz mai lung şi mai ceremonios ca-n celelalte zile ale săptămânii. De când devenise intimul familiei, Maurice, poftit odată pentru totdeauna la asemenea ospeţe, nu lipsise încă niciodată. În acele zile, cu toate că îndeobeşte nu se aşezau la masă decât la cesurile două, Maurice venea exact la amiază. După felul în care plecase, Geneviève se temea aproape că n-are să-l mai vadă. Într-adevar, ceasul bătu ora amiezii fără ca Maurice să se fi zărit; apoi douăsprezece jumătate, apoi unu. Ar fi cu neputinţă să arătăm ce se petrecea în timpul acelei aşteptări în sufletul Genevièvei. Mai întâi se îmbrăcase cât mai simplu cu putinţă, apoi, văzând că întârzie să vină, îşi puse, dintr-o cochetărie atât de firească femeii, o floare la cingătoare şi o floare în păr, şi continuă să aştepte, simţind cum i se strânge inima din ce în ce mai tare. Ajunseseră astfel aproape de clipa în care să se aşeze la masă şi Maurice tot nu se arătase. La orele două fără zece minute, Geneviève auzi tropotul calului lui Maurice, tropot pe care îl cunoştea atât de bine. — Oh! iată-l, izbucni ea. Orgoliul n-a putut învinge dragostea. Mă iubeşte! Mă iubeşte! Maurice descălecă, dădu calul pe mâna băiatului grădinar, dar îi porunci să-l aştepte pe locul în care se afla. Geneviève îl privea cum coboară, dar văzu cu îngrijorare că grădinarul nu duce calul la grajd. Maurice intră. În ziua aceea strălucea de frumos ce era. Haina-i largă, neagră, în carouri mari, vesta albă, pantalonii din piele de căprioară, conturându-i picioarele modelate parcă după cele ale lui Apolo, gulerul din pânză fină de batist alb şi pletele frumoase, descoperind o frunte mare, nobilă, toate la un loc alcătuiau tipul unui bărbat distins şi puternic. Intră. Aşa cum am mai spus, prezenţa lui îi umplea inima de fericire Genevièvei, care îl întâmplină radioasă. — Ah! iată-te, în sfârşit, zise ea, întinzându-i mâna. Iei masa cu noi, nu-i aşa? — Dimpotrivă, cetăţeană, răspunse Maurice cu un ton rece, venisem să vă cer îngăduinţa de-a lipsi. — De-a lipsi? — Da, treburile de la secţie îmi reclamă prezenţa. M-am temut să nu mă învinuiţi că sunt nepoliticos; iată de ce am venit. Geneviève, fericită abia de-o clipă, simţi că inima i se încrâncenează iarăşi. — Oh! Dumnezeule! izbucni ea, şi Dixmer care nu ia masa cu noi, care era sigur că te găseşte la întoarcere, mi-a dat misiunea să te reţin. — A! atunci îţi înţeleg stăruinţa, doamnă. E o poruncă a soţului dumitale. Şi eu care nici gând s-o ghicesc şi pe asta! Într-adevăr, niciodată n-am să mă vindec de trufia mea. — Maurice! — Mie-mi revine sarcina de-a ţine seama mai curând de acţiunile decât de vorbele dumitale; eu trebuie să înţeleg că, dacă Dixmer nu e de faţă, e un motiv în plus să nu rămân. Lipsa lui ar însemna o stânjenire sporită pentru dumneata. — Dar de ce? întrebă cu sfiiciune Geneviève. — Pentru că de când m-am întors pari a-ţi da toată osteneala să mă ocoleşti. Pentru că m-am întors pentru dumneata, numai pentru dumneata, o ştii prea bine, o! Doamne-Dumnezeule! şi că de când m-am întors am găsit totdeauna, fără încetare, mereu pe alţii şi niciodată pe dumneata. — Iată-te iarăşi supărat, dragă prietene, şi cu toate acestea eu fac tot ce-mi stă în putinţă... — Nu-i adevărat, Geneviève, poţi să faci mai mult. Sau să mă primeşti ca mai înainte, sau să mă alungi de-a binelea. — Hai, Maurice, spuse cu duioşie Geneviève, înţelege în ce situaţie mă aflu, ghiceşte-mi temerile şi spaimele şi nu mai face pe tiranul cu mine. Şi tânăra femeie se apropie de el şi-l privi cu tristeţe. Maurice tăcu. — Dar spune-mi ce vrei? urmă ea. — Vreau să te pot iubi, Geneviève, fiindcă simt că acuma nu mai pot trăi fără dragostea pe care ţi-o port. — Maurice, fie-ţi milă! — Atunci, doamnă, izbucni Maurice, ar trebui să mă laşi să mor. — Să mori? — Da, să mor, sau să uit. — Aşadar, dumneata ai putea să uiţi? exclamă Geneviève, ale cărei lacrimi urcară din inimă şi-i umplură ochii. — Vai! nu, nu, şopti Maurice, căzând în ghenunchi, nu, Geneviève, să mor, poate, să uit, niciodată, niciodată! — Şi totuşi, urmă Geneviève cu hotărâre, ar fi cel mai bine, Maurice, fiindcă dragostea asta e criminală. — I-ai spus asta şi domnului Morand? întrebă Maurice, revenind subit la răceala-i de mai înainte. — Domnul Morand nu-i nebun ca dumneata, Maurice, şi n-am avut niciodată prilejul să-i arăt felul în care ar trebui să se poarte în casa unui prieten. — Mă prind pe orice, răspunse Maurice, surâzând cu ironie, mă prind pe orice că, dacă Dixmer ia masa în altă parte, Morand nu va lipsi. Ah! iată ce motive serioase trebuie să-mi opui, Geneviève, ca să mă împiedici să te iubesc. Căci atâta vreme cât va fi aici, în coasta dumitale, fără să te părăsească nici o clipă, urmă el cu dispreţ, nu, nu, n-am să te iubesc, sau, cel puţin, n-am să recunosc că te iubesc. — Iar eu, izbucni Geneviève, scoasă din fire de aceea veşnică suspiciune, strângându-l de braţ pe tânărul nostru, cu un soi de frenezie, eu îţi jur, înţelege bine, Maurice, şi asta ţi-o spun o dată pentru totdeauna, ţi-o spun ca să nu ne mai întoarcem la asemenea subiect niciodată, îţi jur că Morand nu mi-a adresat niciodată măcar un cuvânt de dragoste, că Morand nu m-a iubit niciodată şi că niciodată Morand nu mă va iubi. Îţi jur pe cinstea mea, pe sufletul mamei mele. — Vai! exclamă Maurice, cât aş vrea să te cred! — Oh! crede-mă, sărman nebun! spuse ea cu un surâs care pentru oricine afară de un gelos ar fi fost o mărturisire plină de farmec. Crede-mă! Dealtfel, vrei să ştii mai mult? Ei bine, află că Morand iubeşte o femeie în faţa căreia dispar toate femeile de pe pământ, aşa cum florile de câmp dispar în faţa stelelor de pe cer. — Şi cine-i femeia, întrebă Maurice, care poate eclipsa într-atât pe celelalte femei, când printre ele se află Geneviève? — Cea pe care-o iubeşti, răspuse Geneviève surâzând, nu-i ea totdeauna capodopera creaţiei? — Atunci, urmă Maurice, dacă nu mă iubeşti, Geneviève... Tânăra noastră aşteaptă cu îngrijorare sfârşitul frazei lui. — Dacă nu mă iubeşti, spuse Maurice mai departe, poţi cel puţin să-mi juri că nicidată n-ai să iubeşti pe altul? — Oh! cât despre asta, Maurice, ţi-o jur şi încă din toată inima, exclamă Geneviève, încântată că Maurice, el singur, îi oferea asemenea tranzacţie cu conştiinţa ei. Maurice cuprinse amândouă mâinile pe care Geneviève le înălţa spre cer şi le acoperi cu sărutări fierbinţi. — Ei bine, acum, spuse el, am să fiu bun, înţelegător şi încrezător, acum am să fiu generos. Vreau să-ţi surâd, vreau să fiu fericit. — Şi n-ai să ceri nimic mai mult? — Am să încerc. — Acuma, spuse Geneviève, socot să e inutil să-ţi mai ţină calul pregătit de plecare. Secţia n-are decât s-aştepte. — Vai! Geneviève, cât aş dori ca lumea întreagă să aştepte şi eu s-o pot face s-aştepte pentru dumneata. Se auziră paşi în curte. — Vine cineva să ne spună că masa e gata, spuse Geneviève. Îşi strânseră mâinile pe furiş. Tocmai Morand fu acela care venea să spună că nu mai erau aşteptaţi, pentru a se aşeza la masă, decât Maurice şi Geneviève. Şi el se gătise pentru prânzul acela de duminică.     Capitolul XIX CEREREA   Gătit cu atâta bun-gust, Morand trezise o mare curiozitate în ochii lui Maurice. Chiar şi cel mai rafinat dintre tinerii regalişti eleganţi ai epocii n-ar fi găsit nici un cusur nodului cravatei, cutelor cizmelor sau ţesăturii fine a cămăşii sale. Dar trebuie să mărturisim că avea acelaşi păr şi purta aceiaşi ochelari. I se păru atunci lui Maurice, până într-atât îl liniştise jurământul Geneviève, i se păru, ziceam, că îi vede pentru întâia oară părul şi ochelarii în adevărata lor lumină. „Al dracului să fiu, îşi spuse Maurice în sinea lui, îndreptându-se spre Morand ca să-l salute, al dracului să fiu dac-oi mai fi vreodată gelos pe tine, brave cetăţene Morand! Dacă vrei, n-ai decât să-ţi pui în fiecare zi hainele de duminică de culoarea guşei de hulub şi să-ţi faci pentru sărbători un costum ţesut din aur. Cu începere de astăzi îţi făgăduiesc că n-am să mă mai uit decât la părul tău şi la ochelarii pe care-i porţi, şi mai ales n-am să te mai învinuiesc că o iubeşti pe Geneviève." După un asemenea monolog, e de la sine înţeles că strânsoarea mâinii date cetăţeanului Morand a fost cu mult mai sinceră şi mai cordială ca de obicei. Altfel decât altădată, prânzul s-a desfăşurat între puţini. Nu erau decât trei tacâmuri pe o masă îngustă. Maurice pricepu că pe sub masă va putea da peste piciorul Genevièvei; piciorul va continua fraza mută, de dragoste, pe care o începuse mâna. S-au aşezat la masă. Maurice o vedea pe Geneviève dintr-o parte; ea şedea împotriva luminii: păru-i negru bătea în reflexe albastre ca pana corbului; tenul îi strălucea, iar ochii erau umezi de dragoste. Maurice căută şi dădu peste piciorul Genevièvei. La prima atingere, căutând o reacţie pe chipul ei, o văzu în acelaşi timp roşind şi pălind. Picioruşul rămase însă paşnic sub masă, adormit între ale lui. În hainele-i guşă de hulub, Morand părea că-şi regăsise dis poziţia sărbătorească, spiritul sclipitor şi captivant pe care Maurice îl văzuse uneori ţâşnind de pe buzele acestui om straniu şi pe care fără îndoială că l-ar fi însoţit flacăra din ochi, dacă ochelarii verzi n-ar fi acoperit-o cu desăvârşire. Spuse mii de năzbâtii fără să râdă deloc; tocmai în aerul serios şi imperturbabil consta puterea glumelor lui Morand şi din el se desprindea farmecul acela ciudat al spiritelor sale. Negustorul acesta, care călătorise atâta pentru comerţul de piei de toate soiurile, de la piele de panteră până la cele de iepure, chimistul ăsta cu braţele roşii, cunoştea Egiptul ca şi Herodot, Africa la fel cu Levaillant şi Opera ori iatacurile femeilor ca un tânăr galant al regatului. — Dar, zău, cetăţene Morand, exclamă Maurice, dumneata nu eşti pur şi simplu un om cu multe cunoştinţe, ci un adevărat savant.  — Am văzut atâtea, dar mai cu seamă am citit mult, răspunse Morand. Pe urmă, nu trebuie oare să te pregăteşti puţin şi pentru viaţa de plăceri căreia mă gândesc să mă dedau de îndată ce voi face avere? E timpul, cetăţene Maurice, e timpul! — Ei! făcu Maurice, dumneata vorbeşti de parcă ai fi bătrân. Ce vârstă ai? Morand se întoarse tresărind la întrebarea lui Maurice, atât de firească. — Am treizeci şi opt de ani, răspunse el .Eh! asta înseamnă să fii savant, cum spui dumneata, să nu mai ai vârstă. Geneviève începu să râdă; Maurice râse şi el; Morand se mulţumi să zâmbească. — Şi spui că ai călătorit mult? îl întrebă Maurice, strângând între ale sale piciorul Genevièvei, care încerca pe nesimţite să scape de strânsoare. — O parte din tinereţea mea, răspunse Morand, s-a scurs în străinătate. — Ai văzut multe; iarta-mă, ar fi trebuit să spun că ai observat, urmă Maurice, căci un om ca dumneata nu poate să vadă fără să observe. — Pe cinstea mea, am văzut multe, spuse Morand. Aproape c-aş spune c-am văzut tot. — Tot, cetăţene, e tare mult, îl întrerupse Maurice râzând, şi dacă ai fi căutat... — Ah! da, ai dreptate. Sunt două lucruri pe care încă nu le-am văzut niciodată. E adevărat că în zilele noastre asemenea lucruri se găsesc din ce în ce mai rar. — Şi care-s acelea? întrebă Maurice. — Primul, răspunse cu gravitate Morand, e un Dumnezeu. — O! exclamă Maurice, în lipsă de Dumnezei, cetăţene Morand, ţi-aş arăta o zeiţă. — Cum asta? îl întrerupse Geneviève. — Da, o zeiţă, creaţiune cu totul modernă: zeiţa Raţiune. Am un prieten, despre care m-aţi auzit uneori vorbind, dragul şi bravul meu Lorin, o inimă de aur, care n-are decât un singur cusur, acela că face catrene şi calambururi. — Ei şi? — Ei, şi s-a apucat să ofere oraşului Paris avantajul de-a avea o zeiţă Raţiune, perfect pusă la punct şi căreia nu i s-a găsit nici un cusur. E cetăţeana Arthémise, fostă dansatoare la Operă şi în prezent vânzătoare de parfumuri în strada Martin. De îndată ce va fi definitiv acceptată ca zeiţă, voi putea să v-o arăt. Celălalt lucru, zise el, e un rege. — O! aşa ceva e mai greu, spuse Geneviève, silindu-se să zâmbească, nu mai sunt. — Ar fi trebuit să aveţi grijă să-l vedeţi pe ultimul, interveni Maurice. — De aici rezultă faptul, continuă Morand, că nu-mi pot face nici o idee de cum arată o frunte încoronată: trebuie să fie tare tristă. — Tare tristă, într-adevăr, spuse Maurice; vă asigur eu care văd una aproape în fiecare lună. — O frunte încoronată? se miră Geneviève. — Sau cel puţin, urmă Maurice, care a purtat povara grea şi dureroasă a unei coroane. — Ah! da, regina, exclamă Morand. Ai dreptate, domnule Maurice, trebuie să fie o privelişte lugubră... — E chiar atât de frumoasă şi de mândră cum se spune? întrebă Geneviève. — N-ai văzut-o niciodată, doamnă? o întrebă la rândul său Maurice, mirat. — Eu? Niciodată..., răspunse tânăra noastră. — Într-adevăr, spuse Maurice, e ciudat! — Şi de ce ciudat? întrebă Geneviève. Am trăit în provincie până-n 91; din 91, locuiesc pe vechea stradă Saint-Jacques, care seamănă tare mult a provincie, afară doar că n-ai soare deloc, şi ai mai puţin aer şi mai puţine flori. Dumneata îmi ştii viaţa, cetăţene Maurice, totdeauna a fost la fel. Cum s-o fi văzut pe regină? Niciodată nu mi s-a ivit prilejul. — Şi nu cred că ai profita de cel care, din nenorocire, ţi s-ar prezenta poate, spuse Maurice. — Ce vrei să spui? întrebă Geneviève. — Cetăţeanul Maurice, interveni Morand, face aluzie la un lucru care nu mai e o taină. — Care lucru? întrebă din nou Geneviève. — Ei care! la condamnarea probabilă a Mariei-Antoaneta la moarte, pe acelaşi eşafod pe care a murit şi soţul ei. Cetăţeanul zice, în sfârşit, că dumneata nu ai să cauţi s-o vezi în ziua în care va ieşi din închisoarea Temple, ca să se ducă în Piaţa Revoluţiei. — Oh! bineînţeles că nu, izbucni Geneviève la cuvintele rostite cu un atât de glacial sânge rece de către Morand. — Atunci, resemnează-te, continuă impasibil chimistul, căci austriaca este bine păzită şi Republica e o zână care face să dispară pe oricine pofteşte ea. — Mărturisesc, spuse Geneviève, că aş fi fost totuşi tare curioasă s-o văd pe femeia asta, biata de ea. — Să vedem, se grăbi să spună Maurice, cât se poate de nerăbdător să afle toate dorinţele Genevièvei. Chiar ai dori cu-adevărat s-o vezi? Atunci spune-mi numai un cuvânt. Republica e o zână, are dreptate cetăţeanul Morand, dar şi eu, în calitate de cetăţean municipal, sunt într-o mică măsură vrăjitor. — Ai putea să mă duci s-o văd pe regină, dumneata, domnule? izbucni Geneviève. — Sigur c-aş putea. — Şi cum asta? întrebă Morand, schimbând repede o privire scurtă cu Geneviève, care trecu neobservată de tânărul îndrăgostit. — Nimic mai simplu, răspunse Maurice. Sunt bineînţeles şi cetăţeni municipii care nu sunt demni de încredere, ba sunt chiar bănuiţi. Dar eu, eu am dat destule dovezi de devotament faţă de cauza libertăţii, ca să nu fiu printre aceia. Dealtfel, intrările în închisoarea Temple depind atât de cetăţenii municipali, cât şi de şefii de post. Or, şef de post în ziua când voi fi de gardă e tocmai prietenul Lorin, care mi se pare că a fost chemat să înlocuiască nici mai mult nici mai puţin decât pe generalul Santerre, dat fiind că în trei luni s-a ridicat de la gradul de caporal la cel de adjutant-major. Ei bine, vino să mă cauţi la Temple în ziua când voi fi de gardă, adică joia viitoare. — În sfârşit, spuse Morand, nădăjduiesc că eşti servită după cum pofteşti. Vezi cum merge treaba? — Vai! nu, nu, exclamă Geneviève, nu vreau. — Şi de ce? izbucni Maurice, pentru care vizita aceea la Temple nu însemna decât mijlocul de-a vedea pe Geneviève într-o zi în care ştia că este lipsit de-asemenea fericire. — Pentru că, răspunse Geneviève, ar însemna poate să te expui, dragă Maurice, la vreun conflict neplăcut, iar dacă ţi s-ar întâmpla dumitate, prietenul nostru, cine ştie ce necaz, prilejuit de satisfacerea unui capriciu al meu, nu mi-aş ierta-o toată viaţa! — Iată cât de înţelept ai vorbit, Geneviève, spuse Morand. Crede-mă, suspiciunile sunt mari, cei mai buni patrioţi sunt astăzi suspecţi. Renunţă la un asemenea plan, care, pentru dumneata, aşa cum ai spus, nu-i decât un simplu capriciu al curiozităţii. — S-ar spune că vorbeşti ca un gelos, Morand, şi că deoarece n-ai văzut nici rege, nici regină, nu vrei ca alţii să-i vadă. Hai, au te mai opune, vino şi dumneata! — Eu? În nici un caz. — Doar nu cetăţeana Dixmer doreşte să vină la Temple. Eu o rog şi nu numai pe ea, ci şi pe dumneata, să veniţi să distraţi pe-un biet deţinut. Căci, odată poarta încuiată după intrarea mea, devin şi eu, timp de douăzeci şi patru de ore, tot atât de deţinut cât ar fi şi-un rege. Şi, strângând piciorul Genevièvei cu picioarele lui, spuse: — Veniţi, zău, vă conjur. — Ştii ce, Morand, zise Geneviève, însoţeşte-mă. — Asta înseamnă o zi pierdută, spuse Morand, care-mi va întârzia cu o zi data în care-mi voi lichida comerţul. — Atunci nu mă duc nici eu, zise Geneviève. — Şi de ce? întrebă Morand. — Ei, Doamne! e foarte simplu, îi răspunse Geneviève, pentru că dacă nu mă pot bizui pe soţul meu, ca să mă însoţească, şi dacă nici dumneata nu mergi cu mine, dumneata, om serios, om de treizeci şi opt de ani, eu nu voi avea cutezanţa de-a merge să înfrunt singură posturile tunarilor, grenadirilor şi vânătorilor, ca să cer să vorbesc cu un cetăţean municipal care nu-i mai mare ca mine decât cu trei sau patru ani. — Atunci, spuse Morand, de vreme ce crezi că prezenţa mea e indispensabilă, cetăţeană... — Haide, haide, cetăţene savant, fii galant, ca şi cum ai fi pur şi simplu un om oarecare, interveni Maurice, şi sacrifică-ţi jumătate din zi pentru soţia prietenului dumitale. — Fie! zise Morand. — Acum, urmă Maurice, nu vă cer decât un singur lucru: discreţie. O vizită la închisoarea Temple e o incursiune suspectă şi orice accident, cât de neimportant, s-ar întâmpla în urma unei asemenea vizite, ne duce pe toţi la ghilotină. Cu iacobinii nu-i de glumit, fir-ar ei să fie! Aţi văzut cum s-au purtat cu girondinii. — Ei, drace! spuse Morand, trebuie să luăm în consideraţie ce ne spune cetăţeanul Maurice. Ar fi un fel de-a ieşi din comerţ care nu mi s-ar potrivi deloc. — N-ai auzit, interveni Geneviève, zâmbind, că cetăţeanul a spus toţi? — Cum toţi? — Toţi împreună. — Da, fără îndoială, tovărăşia e plăcută; dar, frumoasa mea sentimentală, în tovărăşia dumitale prefer să trăiesc decât să mor. „Ei, na! unde dracu mi-era capul, se întrebă Maurice în sinea lui, când credeam că omul acesta e îndrăgostit de Geneviève?" — Atunci s-a hotărât, continuă Geneviève, ei, Morand, cu dumneata vorbesc, cu dumneata cel discret, cu dumneata cel visător, pe joia viitoare. Nu cumva să te apuci miercuri seara de vreo experienţă de chimie care să te reţină douăzeci şi patru de ceasuri, cum se întâmpla uneori. — Fii pe pace, îi răspunse Morand. Dealtfel de-acum şi până atunci ai să-mi mai aduci aminte. Geneviève se ridică de la masă, Maurice îi urmă exemplul şi Morand avea să facă la fel pentru a-i însoţi, poate, când unul dintre lucrători îi aduse chimistului o fiolă mică, plină cu o licoare ce-i atrase toată atenţia. — Să ne grăbim, spuse Maurice, luând-o pe Geneviève. — O! fii liniştit, îi răspunse ea, are acum de lucru cel puţin o oră întreagă. Şi tânăra îşi lăsă mâna într-ale lui, iar el i-o strânse cu duioşie. Ea avea remuşcări pentru trădarea comisă şi-şi plătea remuşcările dăruindu-i fericire. — Vezi, îi spuse, străbătând grădina şi arătându-i lui Maurice garoafele ce fuseseră aduse la ea într-o casetă de lemn de acaju, ca să le readucă la viaţă dacă ar mai fi fost cu putinţă, vezi, florile mele au murit. — Cine le-a ucis? Nepăsarea dumitale, zise Maurice. Sărmane garoafe! — Nu e nepăsarea mea, e părăsirea dumitale, dragă prietene. — Totuşi, ele nu cereau decât foarte puţin, Geneviève, puţină apă, atâta tot, şi plecarea mea trebuie să-ţi fi lăsat destul timp. — Vai! răspunse Geneviève, dacă florile s-ar stropi cu lacrimi, sărmanele garoafe, cum le spui dumneata, n-ar fi murit. Maurice o cuprinse în braţe, o apropie pătimaş de el şi, mai înainte ca ea să fi avut timp să se apere, îşi apăsă buzele pe ochiul pe jumătate surâzător, pe jumătate trist, care privea cutia răvăşită. Geneviève avea atâtea lucruri să-şi reproşeze sieşi, încât fu îngăduitoare. Dixmer se întoarse târziu, dar la reîntoarcerea sa îi găsi pe Morand, Geneviève şi Maurice în grădină discutând botanică.     Capitolul XX FLORĂREASA   În sfârşit, joia faimoasă, ziua de gardă a lui Maurice, sosi. Era la începutul lunii iunie. Cerul părea de-un albastru închis şi pe întinderea lui sinilie se desprindea albul mat al caselor noi. Începuse a se presimţi sosirea acelui câine teribil pe care cei din vechime şi-l închipuiau mistuit de-o sete nepotolită şi care, după spusele parizienilor, a celor din plebe, linge atât de bine pavajele! Parisul era curat ca un covor şi miresmele ce se înălţau din arbori, emanau din flori, se răspândeau şi îmbătau aerul de parc-ar fi voit să-i facă pe locuitorii Capitalei să uite puţin aburul acela de sânge care fumega fără încetare pe caldarâmul pieţelor. Maurice trebuia să intre la Temple la ceasurile nouă fix. Cei doi colegi ai lui erau Mercevault şi Agricola. La orele opt se afla în vechea stradă Saint-Jacques, în mare ţinută de cetăţean municipal, adică cu o eşarfă tricoloră, ce-i strângea talia subţire şi mlădioasă. Venise ca de obicei pe cal la Geneviève şi cât ţinu drumul putuse culege elogii şi îndemnuri făţişe de la patriotele care-l priveau trecând. Geneviève era gata demult. Purta o rochie simplă de muselină, un soi de manta de tafta uşoară pe deasupra şi o boneţică împodobită cu cocordă tricoloră, în asemenea costum simplu, era de o frumuseţe uluitoare. Morand, care, aşa cum am văzut, se lăsase tare mult rugat, de frică să nu fie suspectat drept aristocrat se îmbrăcase cu hainele de toate zilele, nişte haine pe jumătate de burghez, pe jumătate de meşteşugar. Abia venise şi faţa lui vădea urmele unei mari oboseli. Pretindea că muncise toată noaptea ca să termine o lucrare urgentă. Dixmer plecase îndată după întoarcerea prietenului său Morand. — Ei bine, întrebă Geneviève, ce hotărâre ai luat, Maurice, cum o vom vedea pe regină? — Ascultaţi, eu mi-am făcut planul. Sosesc cu voi la Temple, vă prezint lui Lorin, prietenul meu, care comandă garda, îmi iau postul în primire şi la momentul potrivit vă caut. — Dar, întrebă Morand, unde şi cum vom vedea noi pe deţinuţi? — În timpul prânzului sau cinei, dacă vă convine, prin uşa cu geamuri a municipalilor. — Perfect! exclamă Morand. Maurice văzu atunci că Morand se apropie de dulapul din fund al sufrageriei şi bea în grabă un pahar de vin curat. Asemenea lucru îl miră. Morand era foarte sobru şi nu bea de obicei decât vin cu apă. Geneviève îşi dădu seama că Maurice se uita mirat la cel ce bea. — Închipuieşte-ţi spuse ea, că se omoară muncind nenorocitul ăsta de Morand, aşa încât e în stare să nu fi pus nimic în gură de ieri dimineaţă. — N-a luat masa aici? întrebă Maurice. — Nu, face nişte experienţe în oraş. Geneviève îşi lua precauţii inutile. Maurice, ca un bărbat care iubeşte cu-adevărat, cu alte cuvinte ca un egoist veritabil, nu băgase de seamă fapta lui Morand decât cu atenţia superficială pe care omul îndrăgostit o acordă în treacăt oricărei împrejurări nelegate de femeia iubită. Paharului de vin Morand îi mai adăugă o felie de pâine pe care o înghiţi hulpav. — Şi acum, spuse el după ce mâncă, iată că sunt gata, dragă cetăţene Maurice. Când vrei, putem pleca. Maurice, care desfoia pistilurile ofilite ale unei garoafe uscate, pe care o culesese în trecere, îi oferi Genevièvei braţul, spunând: — Să plecăm. Şi plecară. Fericirea lui Maurice era atât de mare, încât inima nu i-o putea cuprinde în întregime. Ar fi chiuit de bucurie dacă nu s-ar fi stăpânit. Într-adevăr, ce-ar fi putut el dori mai mult? Nu numai că Geneviève nu-l iubea pe Morand, de asta era sigur, dar, mai mult, îl iubea pe el, cel puţin aşa nădăjduia. Dumnezeu trimisese un soare frumos pe pământ, braţul Genevièvei fremăta sub al lui, iar crainicii publici urlau cât îi ţinea gura, vestind triumful iacobinilor şi prăbuşirea lui Brissot şi a complicilor săi, cu alte cuvinte, dând de ştire că patria fusese salvată. Sunt într-adevăr clipe în viaţă în care inima omului e prea mică pentru a putea cuprinde toată bucuria sau toată durerea care se adună în ea. — O! ce zi frumoasă! exclamă Morand. Maurice se întoarse cu uimire: era primul elan ce ţâşnea în prezenţa lui din omul acesta mereu distrat sau reţinut. — O! da, foarte frumoasă, spuse Geneviève, lăsându-se uşor pe braţul lui Maurice. De-ar rămâne aşa până deseară, senină şi fără nici un nor, cum e în clipa de faţă! Maurice sorbi cuvintele ei şi fericirea îi crescu îndoit. Morand se uită la Geneviève prin ochelarii săi verzi, cu o expresie de adâncă recunoştinţă: poate că şi el îi sorbise cuvintele. Au străbătut astfel, trecând peste Petit-Pont, strada Juiverie, apoi Podul Notre-Dame, pe urmă au apucat-o spre piaţa Hote!-de-Ville, apoi pe strada Barre-du-Bec şi strada Sainte-Avoye. Pe măsură ce înaintau, pasul lui Maurice se făcea tot mai uşor, în timp ce, dimpotrivă, pasul tovarăşei lui şi al însoţitorului ei încetineau din ce în ce. Ajunseseră în colţul străzii Vieilles-Audriettes, când, dintr-o dată, o florăreasă opri trecerea prietenilor noştri, înfăţişându-le coşul ei plin de flori. — Ce minunate garoafe! exclamă Maurice. — Da, tare frumoase, încuvinţă Geneviève. Se pare că cei care le cultivă n-au alte preocupări, căci iată, nu sunt ofilite. Vorbele ei sunară tare dulce în sufletul tânărului republican. — Ei! Chipeşe municipal! i se adresă florăreasă, ia cumpără un buchet cetăţenei. Văd că e îmbrăcată în alb, iată nişte minunate garoafe roşii. Albul cu purpuriul se potrivesc grozav. Cetăţeana are să-şi prindă buchetul pe inimă şi, cum inima ei e atât de aproape de haina ta albastră, veţi avea la un loc culorile naţionale. Florăreasa era tânără şi frumoasă, îşi debita laudele cu o graţie deosebită, dealtfel laudele ei erau foarte bine alese şi chiar de-ar fi făcut-o anume, se potriveau de minune cu împrejurarea. În afară de asta, florile erau aproape simbolice: nişte garoafe la fel cu acelea ofilite din caseta de acaju. — Da, răspunse Maurice, am să cumpăr, fiindcă sunt garoafe, m-auzi tu? Pe toate celelalte flori nu le pot suferi. — O! Maurice, exclamă Geneviève, e chiar de prisos! Avem atâtea la fel cu astea în grădină! Şi, în ciuda refuzului acesta din vârful buzelor, ochii ei spuneau că se topeşte de poftă să aibă buchetul. Maurice îl alese pe cel mai frumos dintre toate, era dealtfel cel pe care i-l înmână frumoasa vânzătoare de flori, un buchet alcătuit din douăzeci de garoafe de culoarea macului, cu un parfum acrişor, dar suav. În mijlocul tuturor şi dominând ca o regină, ieşea o garoafă enormă. — Iată, îi spuse Maurice vânzătoarei, aruncându-i pe lădiţa ca o mică tarabă o bancnotă de cinci livre, ţine, asta-i pentru tine! — Mulţumesc, frumosule municipal, îi răspunse florăreasa, mulţumesc de-o sută de ori! Şi plecă spre altă pereche de cetăţeni, cu speranţa că într-o zi care începea cu atâta dărnicie are să-i meargă bine. În timpul acestei scene, foarte simplă în aparenţă, şi care a durat abia câteva secunde, Morand, clătinându-se pe picioare, îşi ştergea fruntea, iar Geneviève era palidă şi tremura toată. Luă, încleştându-şi încântătoarea-i mână, buchetul, pe care i-l oferi Maurice, şi-l duse la obraz mai mult pentru a-şi ascunde emoţia decât pentru a-i mirosi parfumul. Restul drumului fu făcut cu voie bună, mai ales de către Maurice. Cât despre Geneviève, bucuria ei era forţată, iar cea a lui Morand se manifesta într-un chip ciudat, când prin suspine înăbuşite, când prin hohote de râs în gura mare, sau prin glume răsunătoare ce plouau peste capetele trecătorilor ca o salvă de tir fără oprire. La orele nouă ajunseră la Temple. Santerre făcea apelul cetăţenilor municipali. — Aici sunt, strigă Maurice, lăsând pe Geneviève în grija lui Morand. — A! fii binevenit, spuse Santerre, întinzând mâna tânărului nostru. Lui Maurice nici prin gând nu-i trecu să refuze mâna ce-i fusese întinsă. Prietenia lui Santerre, era fără îndoială, una dintre cele mai preţioase ale epocii. Văzându-l pe omul care comandase faimoasa bătaie a tobelor, Geneviève se cutremură, iar Morand păli. — Dar cine-i cetăţeana aceea frumoasă, îl întrebă Santerre pe Maurice, şi ce caută aici? — E soţia bravului cetăţean Dixmer. Nu se poate să nu fi auzit vorbindu-se de acest viteaz patriot, cetăţene general! — Da, da, răspunse Santerre, şeful unei tăbăcării, căpitan de vânători al legiunii Victor. — Chiar aşa. — Bine, bine, dar e frumoasă, zău! Şi maimuţoiul acela care i-a dat braţul? — E cetăţeanul Morand, asociatul soţului ei şi vânător în compania lui Dixmer. Santerre se apopie de Geneviève. — Bună ziua, cetăţeană, spuse el. Geneviève făcu un efort. — Bună ziua, cetăţene general, răspunse ea surâzând. Santerre se simţi măgulit atât de surâsul ei, cât şi de titlul pe care i-l acordase. — Şi ce cauţi aici, frumoasă patriotă? urmă Santerre. — Cetăţeană, interveni Maurice, n-a văzut-o niciodată pe văduva Capei şi ar dori s-o vadă.  — Da, făcu Santerre, înainte de a-i...  Şi făcu un gest înfiorător. — Chiar aşa, răspunse Maurice cu răceală. — Bine, zise Santerre, numai caută să nu fie văzută când intră în turn. Ar fi un exemplu prost, dealtfel am toată încrederea în tine. Santerre strânse din nou mâna lui Maurice, făcu un gest amical şi protector cu capul spre Geneviève şi plecă să-şi vadă de treburile sale. După nenumărate mişcări de grenadiri şi vânători, după câteva manevre cu tunul ale cărui bubuituri surde se socotea c-ar răspândi prin împrejurimi un sentiment salutar de intimidare, Maurice o luă din nou de braţ pe Geneviève şi, urmat de Morand, înaintă către postul la poarta căruia Lorin zbiera cât îl ţinea gura, comandând batalionului său nişte manevre. — Iată-l pe Maurice, izbucni el. Al dracului! e cu o femeie care-mi pare plăcută. Oare nu cumva vicleanul vrea să-mi concureze zeiţa Raţiune? Dacă-ar fi aşa, vai! biata Arthémise! — Ei, cetăţene adjutant! îl aduse la ordine căpitanul. — A, da, adevărat! atenţie! strigă Lorin. În rând câte unu! la stânga, stânga... Salut, Maurice! În pas alergător... marş! Tobele sunară, companiile plecară să-şi ia posturile în primire, şi, când fiecare fu la locul său, Lorin alergă într-un suflet. Avu loc primul schimb de politeţi şi amabilităţi. Maurice îl prezentă pe Lorin Genevièvei şi lui Morand. Pe urmă începură explicaţiile. — Da, da, înţeleg, spuse Lorin, vrei să intre în turn cetăţeanul şi cetăţeana. E lucru uşor, am să aşez santinelele în posturi şi-am să le spun că pot să te lase să treci cu toată societatea ta. După zece minute, Geneviève şi Morand intrau în urma celor trei cetăţeni municipali şi luau loc în spatele uşii cu geamuri.

  Capitolul XXI GAROAFA ROŞIE   Regina de-abia se sculase. Bolnavă de vreo două, trei zile, şedea în pat mai mult ca de obicei. Aflând însă de la cumnata ei că soarele răsărise şi că afară era tare frumos, făcuse un efort şi, ca s-o scoată pe fiică-sa la aer, ceruse să se plimbe pe terasă, ceea ce i se îngăduise fără nici o greutate. Şi apoi mai era un motiv care o hotărâse. O dată, o singură dată, ce-i drept, de sus de pe terasa turnului îl zărise pe principele moştenitor în grădină. Dar la primul semn pe care-l schimbaseră fiul şi mama, Simon a intervenit şi l-a vârât pe copil înăuntru. N-are a face, îl zărise şi asta însemna mult. E adevărat că micuţul deţinut, sărmanul, era tare palid şi foarte schimbat. Apoi, era îmbrăcat ca un copil din popor, cu o carmaniolă şi un pantalon de postav gros. Dar îi lăsaseră părul frumos, cu bucle blonde, care părea ca o aureolă pe care Dumnezeu, fără îndoială, voise să i-o păstreze în ceruri copilului martir. Dacă ar mai putea să-l vadă o dată măcar, ce sărbătoare ar fi pentru sufletul acela de mamă! Pe urmă, în sfârşit, mai era un lucru. — Surioară, îi spusese doamna Elisabeth, ştii că am găsit în coridor un fir de pai înfipt în ungherul zidului. Pe limba semnalelor noastre, asta înseamnă să fim cu ochii în patru la ce se petrece în jur şi că un prieten se apropie. — E-devărat, răspunse regina, care, uitându-se cu milă la cumnata şi la fiica sa, se încuraja ea însăşi ca să nu-şi piardă cu totul speranţa în salvarea lor. Cerinţele serviciului fiind satisfăcute, Maurice rămăsese stăpân pe turnul închisorii, cu atât mai mult cu cât hazardul îl desemnase pe el de gardă în timpul zilei, lăsând pe cetăţenii municipali Agricola şi Mercevault să vegheze noaptea. Cei doi municipali înlăturaţi la sorţi plecaseră după ce lăsaseră procesele lor verbale la consiliul închisorii Temple — Ei bine, cetăţene municipal, spuse nevasta lui Tison, venind să-l salute pe Maurice, ne-ai adus văd musafiri ca să ne vadă porumbiţele. Numai eu sunt condamnată să n-o mai văd pe biata mea Sophie. — Sunt nişte prieteni de-ai mei care n-au văzut-o niciodată pe femeia Capet. — Ei bine, vor fi într-un loc cât se poate de bun, stând în dosul uşii cu geamuri. — Cu siguranţă, încuviinţă Morand. — Numai că, spuse Geneviève, vom părea şi noi ca toţi curioşii plini de cruzime care vin de partea cealaltă a gratiilor să se bucure de chinurile unui deţinut. — Ei bine, de ce nu ţi-ai aşezat prietenii pe drumul ce duce la turn, fiindcă femeia Capet se plimbă astăzi pe terasă cu cumnată-sa şi fiică-sa; că dânsei i-au lăsat fata, pe câtă vreme mie, care nu sunt vinovată, mie mi-au luat-o! Vai! aristocraţii, pentru ei totdeauna se găsesc favoruri, cetăţene Maurice, orice-ai face. — Dar i-au luat fiul! răspunse el. — O! Dac-aş avea un băiat, şopti gardianca, cred că mi-ar părea mai puţin rău după fată. Între timp Geneviève schimbase câteva priviri cu Morand. — Dragul meu, îi spuse tânăra noastră lui Maurice, cetăţeana are dreptate. Dacă ai vrea să mă aşezi într-un fel oarecare în calea Mariei-Antoaneta, mi-ar displace mai puţin decât s-o privesc de-aici. Îmi pare că felul ăsta de-a te uita la ele este umilitor şi pentru ele şi pentru noi. — Buna mea Geneviève, zise Maurice, eşti plină de delicateţe! — Ei, drăcie, cetăţeana! izbucni unul dintre cei doi colegi ai lui Maurice, care mâncau în camera alăturată pâine cu cârnaţi, dacă dumneata ai fi arestată şi văduva Capet ar fi curioasa ce ar dori să te vadă, n-ar mai face ea atâtea fasoane ca să-şi satisfacă fantezia, ticăloasa! Geneviève, cu o mişcare mai iute ca fulgerul, întoarse ochii spre Morand, să vadă ce efect au avut insultele acestea asupra lui. Într-adevăr, Morand tresări. Un licăr straniu, fosforescent, ca să zicem aşa, îi ţâşni de sub pleoape şi pumnii se încleştară o clipă. Dar toate semnele astea fură atât de repezi şi scurte, că trecură neobservate. — Cum îl cheamă pe cetăţeanul ăsta municipal? îl întrebă ea pe Maurice. — Cetăţeanul Mercevault, răspunse tânărul nostru. Pe urmă adăugă, ca pentru a-i scuza grosolăniile: — E cioplitor în piatră. Mercevault auzi şi-i aruncă lui Maurice o privire piezişă. — Hai, hai, zise nevasta lui Tison, termină-ţi de mâncat cârnatul şi de băut jumătatea, ca să pot strânge. — Dacă le termin în ceasul de faţă, nu-i meritul austriecei, mormăi municipalul. Dacă ar fi putut să mă ucidă la 10 august, ar fi făcut-o cu siguranţă, de-aceea în ziua când o să meargă la ghilotină, am să mă aflu neclintit în post. Morand păli ca un mort. — Haidem, haidem, cetăţene Maurice, spuse Geneviève, haidem unde mi-ai făgăduit că mă duci. Aici, îmi pare că sunt eu însămi deţinută, mă înăbuş. Maurice îi scoase pe Morand şi pe Geneviève, iar santinelele, puse în gardă de Lorin, îi lăsară să treacă, fără nici o greutate. Maurice îi aşeză într-un culoar mic de la etajul superior, în aşa fel ca atunci când regina, doamna Elisabeth şi principesa vor trebui să urce pe coridor, să nu poată face altcum decât să treacă prin faţa lor. Cum plimbarea era hotărâtă pentru ceasurile zece, şi nu mai erau decât câteva minute de aşteptat, Maurice nu numai că nu-şi părăsi deloc prietenii, dar, ca să nu planeze cumva nici cea mai mică bănuială asupra acestei incursiuni oarecum ilegale, înlâlnindu-l pe cetăţeanul Agricola, îl luă să stea cu el. Bătură zece ceasuri. — Deschide! strigă de la baza turnului o voce pe care Maurice o recunoscu ca fiind a generalului Santerre. Numaidecât garda luă arma, gratiile se închiseră, santinelele îşi pregătiră armele. Se auzi atunci în toată curtea un zgomot de fiare, de pietre şi de paşi care impresionară puternic pe Morand şi pe Geneviève, căci Maurice îi văzu pălind pe amândoi. — Câte măsuri pentru paza a trei femei! şopti Geneviève. — Da, spuse Morand, încercând să râdă. Dacă cei care încearcă să le scoată din închisoare ar fi în locul nostru şi ar vedea ce vedem noi, s-ar lăsa păgubaşi. — Într-adevăr, adăugă Geneviève, încep să cred că n-au să scape niciodată. — Şi eu sper să fie aşa, îi răspunse Maurice. Şi, aplecându-se, după ce rosti cuvintele de mai sus, peste rampa scării, spuse: — Atenţie, iată deţinutele. — Spune-mi cum le cheamă, pe fiecare în parte, căci eu nu le cunosc. — Primele două care urcă sunt cumnata şi fata văduvei Capet. Ultima, cea cu un căţeluş înaintea ei, e Maria-Antoaneta. Geneviève făcu un pas înainte. Dar Morand, în loc să le privească, dimpotrivă, se lipi de perete. Buzele lui erau livide şi mai pământii decât piatra turnului. Geneviève, în rochia albă şi cu ochii ei frumoşi, puri, părea un înger aşteptând pe cei întemniţaţi ca să le lumineze calea amară pe care-o străbăteau şi să le reverse în trecere un strop de bucurie în suflete. Doamna Elisabeth şi principesa trecură aruncând câte-o privire uimită asupra străinilor. Fără îndoială că celei dintâi îi trecu prin minte c-ar putea fi cei prevestiţi de semne, căci se întorsese iute spre principesă şi-i strânse mâna, lăsând să-i cadă batista pentru a o preveni pe regină. — Fii atentă, surioară, zise ea, mi-am scăpat batista. Şi urcă alături de tânăra prinţesă. Regina, al cărei gâfâit şi uşoară tuse seacă arătau că e bolnavă, se aplecă să ia batista ce-i căzuse la picioare, dar, mai prompt ca ea, căţeluşul o apucă şi alergă s-o ducă doamnei Elisabeth. Regina continuă aşadar să urce şi, după câteva trepte, se găsi în faţa Genevièvei, a lui Morand şi a tânărului municipal. — Oh! Flori! exclamă ea. De multă vreme n-am mai văzut. Ce frumos miros şi ce fericită sunteţi, doamnă, că aveţi flori. Iute, ca gândul ce se înfiripase la auzul acelor cuvinte dureroase, Geneviève întinse mâna să ofere reginei buchetul. Atunci Maria-Antoaneta înălţă capul, o privi, şi o roşeaţă imperceptibilă îi apăru pe fruntea lividă. Dar cu o mişcare firească şi cu obişnuinţa de-a asculta întocmai regulamentele, Maurice întinse mâna ca să oprească braţul Genevièvei. Regina şovăi o clipă, apoi, uitându-se la Maurice, recunoscu pe tânărul municipal care obişnuia să-i vorbească cu hotărâre, dar în acelaşi timp cu respect. — E interzis, domnule? întrebă ea. — Nu, nu, răspunse Maurice. Geneviève, poţi să oferi buchetul. — Oh! mulţumesc, mulţumesc, domnule! exclamă regina cu vie recunoştinţă. Şi, salutând-o pe Geneviève cu o bunăvoinţă plină de graţie, Maria-Antoaneta întinse o mâna slăbită şi alese la întâmplare o garoafă din grămada de flori. — Dar luaţi-le pe toate, doamnă, luaţi-le, spuse sfios Geneviève. — Nu, răspunse regina cu un surâs fermecător. Buchetul îl aveţi poate de la o fiinţă pe care o iubiţi, şi nu vreau să vă lipsesc. Geneviève se înroşi şi roşeaţă ei o făcu pe regină să zâmbească. — Hai, hai, cetăţeană Capet, spuse Agricola, trebuie să-ţi vezi de drum. Regina salută şi continuă să urce. Dar, înainte de-a dispărea, se întoarse încă o dată, şoptind: — Ce frumos miroase garoafa asta şi ce frumoasă e femeia aceea! — Nu m-a văzut, murmură Morand, care stând aproape în genunchi în penumbra coridorului nu atrăsese deloc privirile reginei. — Dar dumneata, dumneata ai văzut-o bine, nu-i aşa, Morand?, nu-i aşa, Geneviève? întrebă Maurice de două ori fericit, mai întâi pentru spectacolul pe care-l procurase prietenilor săi, şi apoi pentru plăcerea pe care i-o făcuse atât de lesne nenorocitei prizoniere. — Ah! da, da, răspunse Geneviève, am văzut-o bine, şi acuma, chiar de-aş trăi o sută de ani, am s-o văd întruna. — Şi cum îţi pare? — Tare frumoasă. — Şi dumneata, Morand? Morand îşi împreună mâinile fără să răspundă. — Ia spune-mi, o întrebă, în şoaptă şi râzând, Maurice pe Geneviève, nu cumva Morand e îndrăgostit de regină? Geneviève tresări, dar, revenindu-şi numaidecât, răspunse râzând şi ea: — Zău, aşa s-ar cam părea. — Ei vezi, Morand, nu-mi spui cum ţi s-a părut, stărui Maurice. — Mi s-a părut tare palidă, răspunse el. Maurice o luă iarăşi la braţ pe Geneviève şi o ajută să coboare spre curte. Pe scara întunecoasă, îi păru că Geneviève i-a sărutat mâna. — Ei na, făcu Maurice, ce înseamnă asta, Geneviève? — Asta înseamnă, Maurice, că n-am să uit niciodată că, pentru un capriciu al meu, ţi-am riscat capul. — Ei, făcu Maurice, asta e chiar exagerare curată, Geneviève. Ştii bine că recunoştinţa nu e sentimentul pe care-l doresc şi-l aştept de la dumneata. Geneviève îl strânse uşurel de braţ. Morand venea din urmă, poticnindu-se şi împiedicându-se. Au ajuns în curtea închisorii. Lorin veni să-i recunoască pe cei doi vizitatori şi-i scoase din închisoarea Temple. Dar, înainte de-a se despărţi de Maurice, Geneviève îi ceru să promită că a doua zi va veni să prânzească în vechea stradă Saint-Jacques.     Capitolul XXII SIMON CENZORUL   Maurice se întoarse la postul său cu inima plină de-o bucurie aproape divină. Acolo o găsi pe femeia lui Tison, plângând. — Dar ce ai, ce s-a întâmplat, măicuţă? o întrebă el. — Ce să am, sunt furioasă, răspunse gardianca. — Şi de ce? — Pentru că în lumea asta nu-i decât nedreptate pentru oamenii săraci. — Dar spune odată, ce e? — Dumneata eşti bogat, dumneata eşti burghez. Nu vii aici decât o singură zi şi ţi se îngăduie să fii vizitat de femei frumoase care dau buchete austriecei, şi eu care stau cuibărită aici, ca într-o poiată, tot timpul, mie mi se interzice s-o mai văd pe biata mea Sophie. Maurice îi luă mâna şi-i strecură o bancnotă de zece livre. — Iată, măicuţă Tison, îi spuse el, ţine, şi curaj! Ce Dumnezeu! Austriaca n-o trăi cât lumea. — O hârtie de zece livre, făcu gardianca, frumos din partea dumitale, dar mi-ar prii mai bine o hârtiuţă cu o şuviţă din părul bietei mele fete, învelit în ea. Femeia tocmai isprăvise de spus acestea, când Simon, care urca scara, îi auzi şi văzu gardianca strângând în buzunarul de la fustă bancnota pe care i-o dăduse Maurice. Să spunem în ce stare de spirit se afla Simon. Simon venea din curte, unde îl întâlnise pe Lorin. Între ei doi era, hotărât lucru, o mare antipatie. Antipatia lor era motivată nu atât de scena violentă pe care am înfăţişat-o mai înainte cititorului, cât de deosebirile dintre indivizi, izvor veşnic şi nepotolit al unor asemenea duşmănii sau porniri, care, deşi întru totul explicabile, sunt numite mistere. Simon era urât, Lorin era frumos; Simon era murdar, Lorin mirosea plăcut; Simon era republican fanfaron, Lorin era unul dintre patrioţii aceia înflăcăraţi care pentru Revoluţie au făcut numai sacrificii. Şi apoi, ca să revenim la încăierare, Simon simţea instinctiv că pumnul tânărului elegant, cu aceeaşi eleganţă ca şi cel al lui Maurice, i-ar fi acordat o pedeapsă demnă de un plebeu. Zărindu-l pe Lorin, Simon se oprise brusc în loc şi pălise. — Tot batalionul ăsta face de gardă? mormăi el. — Ei şi? răspunse un grenadir căruia îi displăcuse remarca Cred că e la fel de bun ca oricare altul. Simon scoase un creion din buzunarul carmaniolei şi se prefăcu că notează ceva pe o foaie de hârtie aproape la fel de neagră ca mâinile lui. — Ei na! făcu Lorin, aşadar ştii să scrii de când eşti preceptorul lui Capet. Ia priviţi, cetăţeni, pe cinstea mea, notează; iată pe Simon cenzorul. Şi un hohot de râs general se porni din rândul tineretului din Garda naţională, aproape toţi tineri cu carte, şi-l zăpăci pe nenorocitul de cârpaci. — Bine, bine, izbucni el scrâşnind din dinţi şi făcându-se alb de mânie, se spune că ai lăsat să intre străini în turn şi asta fără ştiinţa şi îngăduinţa Comunei. Am să-ţi închei proces-verbal cu ajutorul cetăţeanului municipal. — Cel puţin acela ştie să scrie, spuse Lorin, e Maurice, Maurice pumn de fier, îl cunoşti? Tocmai atunci Morand şi Geneviève ieşeau. Văzându-i, Simon se repezi în turn, chiar în clipa când, aşa cum spuneam, Maurice îi da femeii lui Tison bancnota de zece livre drept consolare. Maurice nu dădu atenţie mizerabilului aceluia, de care dealtfel se ferea ori de câte ori îi ieşea în cale, aşa cum te fereşti de-o reptilă veninoasă şi dezgustătoare. — Aha! făcu Simon către femeia lui Tison, care-şi ştergea ochii cu şorţul, vrei aşadar numaidecât să fii ghilotinată, cetăţeană? — Eu? izbucni femeia lui Tison. Taci din gură, eşti se vede nebun. — Cum! primeşti bani de la cetăţenii municipali ca să-i laşi să vâre aristocraţi la austriacă? — Haida de! doar sunt prietenii cetăţeanului municipal Maurice, unul dintre cei mai buni patrioţi care există. — Conspiratori, îţi spun eu. Dealtfel Comuna va fi informată şi va judeca singură. — Aşa, ai să mă denunţi, spion de poliţie? — Chiar aşa, afară doar dacă nu te vei denunţa tu singură. — Dar ce să denunţ? Ce vrei tu să denunţ? — Ceea ce s-a petrecut aici. — Dar nu s-a petrecut nimic.  — Unde şedeau aristocraţii? — Colo, pe scară.  — Când a urcat sus în turn văduva Capet? — Da. — Şi şi-au vorbit? — Şi-au spus două cuvinte. — Două cuvinte, vezi? Dealtfel aici miroase a aristocraţi. — Ce spui, miroase a garoafă. — Garoafă? De ce garoafă? — Pentru că cetăţeana avea un buchet care înmiresma. — Care cetăţeană? — Cea care se uita cum trece regina. — Ei vezi? Tu spui regină, femeie. Relaţiile tale cu aristocraţii au să te piardă. Ia te uită, pe ce am călcat? urmă Simon aplecându-se. — Ei, tocmai pe-o floare... spuse femeia lui Tison, pe-o garoafă. O fi căzut din mâinile cetăţenei Dixmer, când Maria-Antoaneta a luat una din buchetul ei. — Femeia Capet a luat o floare din buchetul celăţenei Dixmer? întrebă Simon. — Da, şi chiar eu i-am dat-o, auzi tu? spuse Maurice cu vocea ameninţătoare, după ce de câteva minute asculta dialogul de mai sus care îl neliniştea. — Bine, bine. Vedem noi ce se vede şi ştim noi ce se spune, mormăi Simon, care ţinea încă în mână garoafa zdrobită de piciorul lui mare. — Şi eu, urmă Maurice, ştiu un lucru şi-am să ţi-l spun pe şleau: tu n-ai ce căuta în turn, postul tău de călău e colo jos, lângă micul Capet, pe care astăzi totuşi n-ai să-l baţi, pentru că sunt aici şi-ţi interzic s-o faci. — A! ameninţi şi-mi spui călău! izbucni Simon zdrobind floarea între degete. Lasă, vedem noi dacă le e îngăduit aristocraţilor... Na, dar ce-i asta? — Ce? întrebă Maurice. — Ceea ce simt în garoafă, na! A! A! Şi sub ochii lui Maurice, uluit, Simon scoase din caliciul florii o hârtiuţă răsucită cu uimitoare grijă şi care fusese introdusă artistic în centrul petalelor dese. — Vai! exclamă şi Maurice la rândul său, ce să fie asta, Dumnezeule? — Avem să aflăm, avem să ştim, spuse Simon apropiindu-se de lucarnă. Ei! Amicul tău Lorin zice că nu ştiu să citesc. Ei bine, ai să vezi. Lorin îl calomniase pe Simon. El ştia să citească tipăriturile cu orice literă şi chiar scrisul de mână, când era de-o anumită mărime. Dar biletul era redactat cu o atare migală, încât Simon fu silit să recurgă la ochelari. Puse, aşadar, biletul pe lucarnă şi începu să scotocească prin buzunare, dar tocmai când era în toiul operaţiei, cetăţeanul Agricola deschise uşa de la camera vecină, care era în faţa ferestruicii şi curentul de aer care se făcu luă pe sus hârtia aceea uşoară ca o pană, aşa încât, când Simon, după o cercetare de-o clipă, îşi descoperi ochelarii şi, punându-i pe nas, se întoarse, zadarnic o mai căută: hârtia dispăruse. Simon scoase un urlet ca de fiară. — A fost o hârtie, strigă el, a fost o hârtie. Vai de tine, cetăţene municipal, căci hârtia va trebui să se găsească. Şi coborî în fugă, lăsându-l pe Maurice uluit. După zece minute, trei membri ai Comunei intrară în turn. Regina era încă pe terasă şi se dădu ordin să fie lăsată în cea mai deplină ignoranţă despre cele petrecute. Membrii Comunei cerură să fie duşi în faţa ei. Primul lucru care îi izbi fu garoafa roşie pe care ea o ţinea în mână. Se priviră uimiţi şi, apropiindu-se de ea, preşedintele delegaţiei îi spuse: — Daţi-ne floarea. Regina, care nu se aştepta la năpustirea aceea, tresări şi şovăi. — Daţi floarea, doamnă, interveni Maurice cuprins de teroare, vă rog. Regina întinse garoafa cerută. Preşedintele o luă şi se retrase, urmat de colegii lui, într-o încăpere vecină pentru a face percheziţia şi a încheia procesul-verbal. Floarea fu desfoiată: era goală. Maurice răsuflă uşurat. — Un moment, un moment, un moment, spuse unul dintre membri, miezul garoafei lipseşte, a fost scos. Alveola e goală, e-adevărat, dar în alveola asta cu siguranţă c-a fost introdus un bileţel. — Sunt gata, spuse Maurice, să vă dau toate explicaţiile necesare, dar, mai înainte de toate, cer să fiu arestat. — Luăm act de propunerea ta, spuse preşedintele, dar nu facem uz de ea. Eşti cunoscut ca un bun patriot, cetăţene Lindey. — Şi răspund cu viaţa pentru prietenii pe care am avut imprudenţa să-i aduc cu mine.   — Nu răspunde de nimeni, îl sfătui procurorul. Se auzi larmă mare prin curţi. Era Simon care, după ce căutase zadarnic bileţelul luat de vânt, se dusese să-l găsească pe Santerre, şi îi povestise tentativa de răpire a reginei cu toate adaosurile pe care putea să i le atribuie unei asemenea răpiri înflăcărarea închipuirii sale. Santerre alergă într-un suflet, închisoarea Temple fu încercuită şi garda schimbată, spre marea ciudă a lui Lorin care protesta împotriva unei atare ofense aduse batalionului său. — A! cârpaci afurisit, îi spuse el lui Simon, ameninţându-l cu sabia, ţie îţi datorez gluma asta, dar fii pe pace, ţi-o plătesc eu! — Mai curând cred că ai să plăteşti tu şi ceilalţi naţiunii, îi spuse cizmarul, frecându-şi mâinile. — Cetăţene Maurice, zise Santerre, ţine-te la dispoziţia Comunei, care-ţi va lua interogatoriul. — Sunt la ordinul dumitale, cetăţene comandant, dar am şi cerut să fiu arestat şi o cer încă. — Aşteaptă, aşteaptă, şopti perfid Simon, dacă ţii aşa de mult, o să încercăm să-ţi fim pe plac. Şi plecă s-o găsească pe femeia lui Tison.     Capitolul XXIII ZEIŢA RAŢIUNE   Toată ziua au scotocit prin curte, prin grădină şi prin împrejurimi, căutând hârtiuţa care pricinuise atâta zarvă şi care — nimeni nu se mai îndoia — ascundea un complot întreg. Au pus întrebări reginei, după ce o despărţiseră de cumnata şi de fiica ei, dar regina nu răspunse altceva decât că pe scară întâlnise o tânără cu un buchet şi că se mulţumise doar să ia o floare din buchet.  Şi că luase floarea cu consimţământul cetăţeanului municipal Maurice. N-avea nimic altceva de spus, ăsta era purul adevăr! Toate cele de mai sus fură repetate cuvânt cu cuvânt lui Maurice, când îi veni rândul, şi el sprijini mărturisirea reginei, ca fiind sinceră şi exactă. — Dar, întrebă preşedintele, a fost un complot, totuşi? — Cu neputinţă, răspunse Maurice. Eu însumi, luând prânzul la doamna Dixmer, i-am propus să-i arăt deţinuta, pe care n-o văzuse niciodată. Dar nu se fixase nici ziua şi nici modalitatea. — Dar şi-a luat flori, spuse preşedintele, buchetul acela fusese făcut dinainte? — Nici vorbă de-aşa ceva, eu i-am cumpărat florile de la o florăreasă care ne-a ieşit în cale să ni le ofere în colţul străzii Vieilles-Audriettes. — Dar florăreasă ţi-a înmânat buchetul? — Nu, cetăţene, eu l-am ales dintre zece sau douăsprezece. E drept că l-am ales pe cel mai frumos. — Dar s-ar fi putut strecura biletul în timpul drumului? — Cu neputinţă, cetăţene. Nici o clipă n-am scăpat-o din ochi pe doamna Dixmer şi ca să faci intervenţia de care vorbiţi dumneavoastră la fiecare floare, căci, luaţi aminte, după cele spuse de Simon, fiecare floare trebuia să ascundă un bilet asemănător, ar fi trebuit pe puţin o jumătate de zi. — Dar, în sfârşit, nu s-ar fi putut strecura printre florile acelea două bileţele gata pregătite? — În faţa mea deţinuta a luat o floare la întâmplare, după ce a refuzat buchetul întreg. — Atunci, după părerea ta, cetăţene Lindey, nu poate fi vorba de complot? — Ba da, e complot, răspunse Maurice, şi eu primul cred şi afirm aceasta; numai că nu de la prietenii mei porneşte complotul. Totuşi, deoarece naţiunea nu trebuie să fie expusă nici unei temeri, sunt gata să depun o cauţiune şi să mă constitui arestat. — Nici vorbă! răspunse Santerre, ce, aşa trebuie să procedăm cu oamenii încercaţi, ca tine? Dacă tu te constitui arestat ca să răspunzi de prietenii tăi, atunci mă constitui şi eu arestat ca să răspund de tine. Lucrul, aşa cum stă, e simplu, nu există nici un denunţ pozitiv, nu-i aşa? Nimeni n-are să ştie ce s-a petrecut. Să întărim paza, tu mai ales, şi vom ajunge să cunoaştem fondul lucrurilor, evitând publicitatea. — Mulţumesc, cetăţene comandant, spuse Maurice, dar am să-ţi răspund ceea ce dumneata mi-ai răspunde dacă ai fi în locul meu. Nu trebuie să ne mulţumim numai cu atât, ci trebuie să găsim florăreasa. — Florăreasa e departe, dar, fii pe pace, o vom căuta. Tu supraveghează-ţi prietenii, eu am să supraveghez curierul şi căile de comunicaţie ale închisorii. Nu se gândiseră la Simon, dar Simon îşi avea planul lui. Sosi la sfârşitul şedinţei pe care am înfăţişat-o, ca să întrebe ce ştiri mai erau, şi află despre decizia Comunei. — Aha! va să zică nu e nevoie decât de un denunţ în regulă, zise el, ca să pornim treaba; ei bine, aşteptaţi doar cinci minute, Şi-l şi aduc. — Ce e? întrebă preşedintele. — Ce să fie? răspunse cârpaciul, cetăţeana Tison are curajul să dea în vileag uneltirile tainice ale lui Maurice, partizanul aristocraţiei, şi ramificaţiile complotului unui alt făţarnic patriot dintre prietenii lui, pe nume Lorin. — Ia seama, Simon! Zelul tău faţă de naţiune poate că te împinge pe căi greşite, vezi să nu te piardă, spuse preşedintele: Maurice Lindey şi Hyacinthe Lorin sunt verificaţi. — Asta are să se vadă la tribunal, îi răspunse Simon. — Gândeşte-te bine, Simon, deschizi un proces scandalos pentru toţi patrioţii de încredere. — Scandalos sau ba, ce-mi pasă? Ce, adică eu mă tem de scandal? Măcar are să se ştie tot adevărul în privinţa celor ce trădează. — Aşadar, tu stărui în a face un denunţ în numele femeii lui Tison? — Ba chiar am să fac un denunţ, deseară, la cordilieri, şi am să te denunţ şi pe tine, cetăţene preşedinte, dacă nu vrei să-l vâri la arest pe trădătorul Maurice. — Ei bine, fie, spuse preşedintele, care, după obiceiul vremurilor acelora nenorocite, tremura în faţa celui ce striga mai tare. Bine, fie, îl vom aresta. În timp ce se luase hotărârea de mai sus împotriva lui, Maurice se întorsese la Temple unde îl aştepta un bilet astfel redactat:   „Garda noastră fiind în chip violent ridicată, n-am să pot, după toate probabilităţile, să te mai văd decât mâine dimineaţă. Vino să iei masa cu mine. Mâncând cu mine, ai să mă poţi pune la curent cu toate uneltirile şi conspiraţiile descoperite de meşterul Simon.   Se zice să Simon spune  Că răul tot de la o garoafă vine.  Eu rozei întrebări voi pune  Să văd ce crede despre tine.   Şi mâine, la rândul meu, am să-ţi spun ce-mi va fi răspuns Arthémise. Amicul tău, Lorin"   „Nimic nou", îi răspunse Maurice. „Dormi liniştit în noaptea asta şi mâine ia masa fără mine, dat fiind că, din pricina incidentelor din cursul zilei de azi, nu voi ieşi probabil din casă înaintea amiezii. Aş vrea să fiu zefirul ca să am dreptul de a-i da un sărut rozei de care vorbeşti. Îţi îngădui să-mi fluieri proza aşa cum îţi fluier eu versurile. Amicul tău, Maurice P.S. Cred, dealtfel, că aşa-zisa conspiraţie nu-i decât o falsă alarmă."   Lorin ieşise de fapt către ceasurile unsprezece, înaintea întregului său batalion, din pricina demersului brutal al cârpaciului. Se consolase de-o asemenea jignire cu un catren şi, aşa cum o spunea dealtfel în cele patru versuri, se duse la Arthémise. Arthémise fu încântată văzându-l pe Lorin. Vremea era minunată, după cum am spus. Fata făcu propunerea unei plimbări de-a lungul cheiurilor, care fu primită. Trecuseră prin faţa portului de cărbuni, discutând politică, Lorin povestind excluderea lui din Temple şi căutând să ghicească pricinile care o provocaseră, când, ajungând în dreptul străzii Barrès, zăriră amândoi o florăreasă care, ca şi ei, mergea pe malul drept al Senei. — A! cetăţene Lorin, zise Arthémise, sper că ai să-mi dai un buchet de flori. — Cum de nu! făcu Lorin, şi două dacă-ţi face plăcere. Grăbiră pasul ca s-o ajungă pe florăreasă, care şi ea îşi urma calea cu un pas tare grăbit. Ajungând la Podul Marie, fata se opri şi aplecându-se deasupra parapetului, îşi goli coşul de flori în albia fluviului. Florile împrăştiate se rotiră un moment în aer. Buchetele, mânate de greutate, căzură mai repede, apoi şi buchetele şi florile, plutind la suprafaţa apei, se lăsară duse de curent. — O! exclamă Arthémise, uitându-se la florăreasă care făcea un comerţ atât de straniu, mi se pare... chiar da... ba nu... ba da...vai! Ce bizar! Florăreasă puse un deget pe buze, de parc-ar fi rugat-o pe Arthémise să tacă, şi dispăru. — Ce e, zeiţă? întrebă Lorin. O cunoşti cumva pe muritoarea asta? — Nu, la început aşa crezusem... Dar cu siguranţă că m-am înşelat. — Totuşi, ţi-a făcut un semn, stărui Lorin. "De ce oare o fi florăreasă în dimineaţa asta?" se miră Arthémise, întrebându-se pe sine. — Ştii cine e? o întrebă iarăşi Lorin. — Da, răspunse Arthémise, e o florăreasă de la care cumpăr uneori. — În orice caz, ciudat fel de a-şi vinde marfa mai are florăreasă asta. Şi amândoi, după ce s-au uitat o ultimă oară la florile care ajunseseră sub pod şi care primiră un nou imbold de la vâltoarea apei ce trecea pe sub arcade, îşi continuară drumul spre Rapée, unde plănuiseră să ia masa împreună. Pentru moment incidentul nu avu nici o urmare. Numai că fiind oarecum ciudat şi având un caracter cam misterios, se întipări în imaginaţia poetică a lui Lorin. În timpul acesta denunţul femeii lui Tison, denunţ îndreptat împotriva lui Maurice şi a lui Lorin, stârnise vâlvă mare la clubul iacobinilor şi Maurice primise la Temple înştiinţarea din partea Comunei că libertatea îi era ameninţată de indignarea publică. Era un soi de invitaţie, făcută tânărului municipal, de-a se ascunde, dacă se ştia vinovat. Dar sigur de sine, Maurice rămase la Temple şi fu găsit la postul său când veniră să-l aresteze. Fu interogat numaidecât. Rămânând ferm în hotărârea de-a nu pune în cauză pe nici unul dintre prietenii lui, de care era sigur, Maurice, ce nu era omul care să se sacrifice în chip ridicol tăcând, ca eroii din romane, ceru să fie pusă în cauză florăreasa. Să fi fost ceasurile cinci seara când Lorin se întoarse la el acasă. Află în aceeaşi clipă de arestarea lui Maurice şi de cererea pe care acesta o făcuse. Florăreasa de pe Podul Marie, aruncând florile în Sena, îi veni numaidecât în minte şi avu o revelaţie subită. Florăreasa aceea ciudată, coincidenţa cartierelor, mărturisirea Arthémisei, făcută cu jumătate de gură, toate păreau că strigă de la sine că acolo stă explicaţia misterului a cărui dezvăluire o cerea Maurice. Ţâşni din camera sa, coborî cele patru etaje de parc-ar fi avut aripi şi alergă la zeiţa Raţiune care broda nişte stele de aur pe o rochie de voal albastru. Era rochia ei de zeiţă. — Gata cu stelele, draga mea, exclamă Lorin. Azi-dimineaţă l-au arestat pe Maurice şi probabil şi eu voi fi arestat în seara asta. — Maurice, arestat? — Ei! Doamne-Dumnezeule, da. În timpurile pe care le trăim nimic mai obişnuit decât marile evenimente. Nu le mai luăm în seamă pentru că vin cu grămada, asta e tot. Or, toate aceste mari evenimente răsar din nişte fleacuri. Să nu neglijăm, aşadar, fleacurile. Cine e florăreasa pe care am înlâinit-o azi-dimineaţă, scumpa mea? Arthémise tresări. — Care florăreasă? — Ei drăcie! cea care-şi arunca cu atâta dărnicie florile în Sena. — Ah! Doamne! exclamă Arthémise, e atât de gravă fapta asta de revii asupra ei cu atâta stăruinţă. — E atât de gravă, draga mea, încât te rog să-rni răspunzi numaidecât la întrebare. — Dragul meu, nu pot. — Zeiţă, nimic nu ţi-e cu neputinţă! — Mi-am dat cuvântul de onoare să păstrez tăcerea! — Şi eu mi-am dat cuvântul de onoare că te voi face să vorbeşti. — Dar de ce stărui atât de mult? — Pentru că... fir-ar să fie! pentru ca să nu i se taie gâtul lui Maurice. — Doamne! Maurice ghilotinat! izbucni tânăra zeiţă speriată. — Fără să mai vorbim şi de mine, care, într-adevăr, nu mai cutez să fiu sigur că am să rămân cu capul pe umeri. — Vai! nu, nu, izbucni Arthémise, ar însemna să ne ducem fără doar şi poate la pierzanie. În aceeaşi clipă, îndatoritorul lui Lorin dădu năvală în camera Arthémisei. — Vai! cetăţene, exclamă el, fugi, ascunde-te. — Dar de ce? întrebă Lorin. — Pentru că jandarmii au venit la tine acasă, şi, în vreme ce spărgeau uşa, am izbutit să trec peste acoperiş în casa vecină si să alerg ca să te previn. Arthémise scoase un strigăt teribil, îl iubea cu adevărat pe Lorin. — Arthémise, spuse Lorin, aşezându-se, pui oare viaţa unei florărese în cumpănă cu aceea al lui Maurice şi a iubitului tău? Dacă aşa stau lucrurile, îţi spun pe faţă că încetez de-a te mai socoti zeiţa Raţiune şi te proclam zeiţa Prostie. — Biată Héloïse! izbucni fosta dansatoare de la Operă, nu-i vina mea dacă te trădez! — Bine, bine! draga mea, spuse Lorin punând o hârtie în faţa Arthémisei. M-ai răsplătit, dăruindu-mi numele de botez, dă-mi acuma numele de familie şi adresa. — Vai! să-l scriu? Niciodată! niciodată! strigă Arthémise. Să ţi-l spun, fie! — Atunci spune-l şi poţi fi sigură că n-am să-l uit. Şi Arthémise prin viu grai îi dădu lui Lorin numele şi adresa falsei florărese. Se numea Héloïse Tison şi locuia în strada Nonandières 24. Aflând numele, Lorin scoase un strigăt şi alergă cât îl ţineau picioarele. N-ajunsese încă la capătul străzii când o scrisoare sosi pe adresa Arthémisei:   „Nici o vorbă în privinţa mea, dragă prietenă, aflarea numelui meu m-ar duce la pieire sigur... Aşteaptă până mâine ca să-mi spui numele, fiindcă deseară părăsesc Parisul. A ta, Héloïse"   — Vai! Doamne! exclamă viitoarea zeiţă, dac-aş fi putut ghici, aş fi aşteptat până mâine. Şi se repezi spre fereastră ca să-l cheme înapoi pe Lorin, de mai era timp. Dar el dispăruse.     Capitolul-XXIV MAMA ŞI FIICA   V-am spus mai înainte că în câteva ore vestea evenimentului cu pricina se răspândise în tot Parisul. Într-adevăr, în epoca aceea se comiteau indiscreţii destul de uşor de înţeles din partea unui guvern a cărui politică se înfiripa şi se destrăma în stradă. Zarva pătrunse, aşadar, groaznică şi ameninţătoare, şi în vechea stradă Saint-Jacques şi, după două ceasuri de la arestarea lui Maurice, se şi aflase vestea. Datorită sârguinţei lui Simon, toate amănuntele complotului ţâşniseră ca din puşcă, trecând dincolo de zidurile închisorii. Numai că adevărul ajunsese într-o oarecare măsură alterat la meşterul tăbăcar, dat fiind că fiecare, prin gura căruia trecuse, punea câte-o înfloritură. Era vorba, se spunea, de-o floare otrăvită ce fusese strecurată reginei şi cu ajutorul căreia austriaca trebuia să-şi adoarmă santinelele ca să iasă din Temple. Mai mult încă, la zvonurile de mai sus se mai adăugaseră bănuielile în privinţa devotamentului batalionului concediat în ajun de Santerre. Aşa că se adunaseră mai multe victime, destinate urii poporului. Dar cei din vechea stradă Saint-Jacques nu se puteau nicidecum înşela, cum era şi firesc, în privinţa celor întâmplate, şi Morand pe de-o parte, Dixmer pe de alta ieşiră numaidecât, lăsând-o pe Geneviève pradă celei mai cumplite disperări. Într-adevăr, de i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire lui Maurice, numai Geneviève era pricina nenoricirii aceleia. Ea cu mâna ei îl vârâse pe tânărul orb în temniţa în care zăcea închis şi de unde, după toate probabilităţile, n-avea să mai iasă decât ca să urce pe eşafod. Dar, în orice caz, Maurice nu va plăti cu capul faptul că s-a supus orbeşte capriciului Genevièvei. Dacă Maurice ar fi să fie condamnat, Geneviève se va duce singură să se învinovăţească şi să mărturisească totul. Şi-ar fi luat toată răspunderea asupra ei şi, bineînţeles, cu preţul vieţii sale l-ar fi salvat pe Maurice. Geneviève, îl loc să se cutremure la gândul c-ar muri pentru Maurice, dimpotrivă găsea în el o fericire amară. Îl iubea pe tânărul republican, îl iubea mai mult chiar decât s-ar fi cuvenit unei femei care nu mai era liberă. Pentru ea era un mijloc de-a reda cerului sufletul ei curat, fără nici o umbră, aşa cum îl primise de la el. Ieşind din casă, Morand şi Dixmer se despărţiră. Dixmer se îndreptă către strada Corderie, iar Morand alergă spre strada Nonandières. Ajungând la capătul Podului Marie, Morand zări o gloată de gură-cască şi de curioşi care se înghesuiau la Paris în timpul unui eveniment sau după desfăşurarea lui, chiar pe locul cu pricina, aşa cum stau corbii pe un câmp de bătălie. Văzându-i, Morand se opri, nu se mai putu ţine pe picioare şi fu silit să se sprijine de parapetul podului. În sfârşit, după câteva secunde, îşi recapătă puterea aceea miraculoasă pe care o avea în împrejurări grele, se strecură printre grupurile de curioşi, întrebă şi află că, de-abia cu zece minute mai înainte, fusese ridicată din strada Nonandières numărul 24 o fată vinovată bineînţeles de crima de care era învinuită, deoarece fusese surprinsă făcându-şi bagajele. Morand căută să afle clubul în care biata fată trebuia să fie interogată. Află că fusese dusă în faţa secţiei principale şi se prezentă acolo numaidecât. Clubul era plin ochi. Totuşi, slujindu-se de coate şi de pumni, Morand reuşi să se strecoare într-o tribună. Primul lucru pe care-l zări fu statura înaltă, figura nobilă şi expresia plină de dispreţ a lui Maurice, stând în picioare pe banca acuzaţilor şi strivindu-l cu privirile pe Simon, care vorbea plin de emfază. — Da, cetăţeni, striga Simon, da, cetăţeana Tison îi acuză pe cetăţeanul Lindey şi pe cetăţeanul Lorin. Cetăţeanul Lindey tot spune de-o florăreasă pe care vrea să dea vina. Dar, vă spun dinainte, florăreasa nu e de găsit şi nici nu va fi. Aici e un complot urzit de-o societate de aristocraţi care dau vina unii pe alţii ca nişte laşi ce sunt. Aţi văzut dealtfel că cetăţeanul Lorin a şters-o de-acasă când s-au dus să-l ridice. Ei bine, nici el nu mai e de găsit, ca şi florăreasa. — Ai minţit, Simon, se auzi o voce furioasă, el e de găsit, iată-l. Şi Lorin năvăli în sală. — Faceţi-mi loc! strigă el, îmbrâncind spectatorii. Loc! Şi se duse să se aşeze alături de Maurice. Intrarea lui Lorin, petrecută cât se poate de firesc, fără fasoane, fără emfază, ci cu toată francheţea şi vigoarea inerente firii tânărului revoluţionar, pricinui cea mai profundă impresie şi cea mai puternică senzaţie asupra tribunelor care se apucară să bată din palme şi să strige bravo! Maurice se mulţumi să surâdă şi să întindă mâna prietenului său, de parcă-şi spusese lui însuşi: „Sunt sigur că n-am să stau multă vreme singur pe banca acuzaţilor." Spectatorii priveau cu un interes vizibil pe cei doi tineri chipeşi, pe care, ca un demon invidios pe tinereţe şi pe frumuseţe, îi acuza ticălosul de cârpaci de la Temple. Simon îşi dădu seama de proasta impresie care începea să-l împresoare. Atunci se hotărî să dea lovitura de graţie. — Cetăţeni, urlă el, cer ca nobila şi mărinimoasa cetăţeana Tison să fie ascultată, cer ca ea însăşi să ia cuvântul şi să acuze. — Cetăţeni, spuse Lorin, cer ca mai înainte să fie ascultată tânăra care tocmai a fost arestată şi care, fără îndoială, va fi adusă în faţa voastră. — Nu, protestă Simon, trebuie să fie iarăşi vreun martor mincinos, vreun partizan de-al aristocraţilor; dealtminteri, cetăţeana Tison arde de nerăbdare să lămurească justiţia. În timpul acesta, Lorin vorbea cu Maurice. — Da, strigară cei din tribune, da, depoziţia femeii lui Tison, da, da, să depună mărturie! — Cetăţeana Tison e în sală? întrebă preşedintele. — Fără îndoială că e, exclamă Simon. Cetăţeana Tison, spune că eşti aici. — Iată-mă, cetăţene preşedinte, spuse gardianca. Dar, dacă depun mărturie, aveţi să-mi daţi fiica? — Fiica ta n-are ce căuta în afacerea care ne interesează, spuse preşedintele. Mai întâi depune-ţi mărturia şi pe urmă fă cerere către Comună ca să-ţi dea înapoi copila. — Ai înţeles? cetăţeanul preşedinte îţi porunceşte să depui mărturia, strigă Simon; hai, depune-o numaidecât. — O clipă, spuse preşedintele, întorcându-se spre Maurice, uimit de liniştea acelui om, de obicei atât de aprig, o clipă! Cetăţene municipal, n-ai nimic de obiectat înainte? — Nu, cetăţene preşedinte, decât că înainte de-a face laş şi trădător pe un om ca mine, Simon ar fi trebuit să aştepte să fie mai bine informat. — Tu spui, tu spui? repetă Simon cu tonul acela batjocoritor al omului din popor, atât de caracteristic plebei pariziene. — Eu spun, Simon, urmă Maurice mai mult cu tristeţe decât cu mânie, că vei fi crud pedepsit acuşi, când ai să vezi ce se întâmplă.   Şi ce are să se întâmple? întrebă Simon. — Cetăţene preşedinte, continuă Maurice, fără să răspundă dezgustătorului său acuzator, mă alătur prietenului meu Lorin, rugându-te ca fata care a fost arestată să fie ascultată înainte de-a i se da cuvântul acestei biete femei, căreia, fără îndoială, i s-a dictat depoziţia. — Auzi tu, cetăţeană, strigă Simon, auzi tu? Ei spun că eşti martor mincinos. — Eu, martor mincinos? spuse nevasta lui Tison. Ei! lasă, c-ai să vezi tu, aşteaptă numai, aşteptă! — Cetăţene, interveni Maurice, ordonă nenorocitei acesteia să tacă. — A! ţi-e frică, strigă Simon, ţi-e frică! Cetăţene preşedinte, pretind să fie ascultată cetăţeana Tison. — Da, da, să fie ascultată! strigară tribunele. — Linişte! strigă şi preşedintele. Iată că se întoarce Comuna. În clipa aceea se auzi afară un vehicul care mergea, însoţit de larmă mare de arme şi urlete. Neliniştit, Simon se întoarse spre uşă. — Pleacă de la tribună, îi spuse preşedintele, nu mai ai cuvântul. Simon coborî. În acelaşi moment, intrară jandarmii, cu o droaie de curioşi, evacuaţi puţin după aceea, şi o femeie fu împinsă către completul tribunalului. — E ea? întrebă Lorin pe Maurice. — Da, da, ea e, răspunse acesta. Vai! nenorocita, e pierdută! — Florăreasa, florăreasa! se şoptea în rândurile tribunelor frământate de curiozitate, e florăreasa. — Înainte de orice, cer audierea femeii lui Tison, urlă cizmarul. I-ai ordonat să depună mărturie, cetăţene preşedinte, şi vezi bine că n-o depune! Femeia lui Tison fu chemată şi începu să debiteze un denunţ înspăimântător, plin de amănunte. După părerea ei, florăreasa era vinovată, ce-i drept, dar Maurice şi Lorin erau complicii ei. Denunţul stârni un efect vizibil asupra publicului. În timpul acesta Simon triumfa. — Jandarmi, aduceţi florăreasa, strigă preşedintele. — Vai, e înfiorător! şopti Morand, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Florăreasa fu chemată şi se aşeză în partea de jos a tribunei, în faţa femeii lui Tison, a cărei mărturie o învinuia de crima capitală. Abia atunci îşi ridică vălul de pe faţă. — Héloïse! exclamă femeia lui Tison, fiica mea... tu aici... — Da, mamă, răspunse blând tânăra acuzată. — Dar de ce stai între doi jandarmi? — Pentru că sunt acuzată, mamă. — Tu?... acuzată? izbucni femeia lui Tison îngrozită, şi de cine? — De dumneata, mamă. O tăcere înfricoşătoare, o tăcere de moarte se aşternu dintr-o dată peste mulţimea gălăgioasă şi sentimentul dureros, insuflat de-o asemenea scenă oribilă, copleşi inimile tuturor. Fiică-sa! şopteau voci încete, ce parcă veneau din depărtare, fiică-sa, nenorocita! Maurice şi Lorin priveau pe acuzatoare şi pe acuzată cu un simţământ de milă profundă şi durere plină de respect. Simon, nerăbdător să asiste la sfârşitul episodului în care nădăjduia să-i vadă compromişi pe Maurice şi pe Lorin, încerca acum să se ferească de privirile femeii lui Tison, care rotea în jur priviri rătăcite. — Cum te numeşti, cetăţeană? o întrebă preşedintele, mişcat şi el, pe tânăra calmă şi resemnată. — Héloïse Tison, cetăţene. — Câţi ani ai? — Nouăsprezece. — Unde locuieşti? — În strada Nonandières, numărul 24. — Tu i-ai vândut cetăţeanului municipal Lindey, pe care iată-l aici pe bancă, un buchet de garoafe, astăzi-dimineaţă? Fiica lui Tison se întoarse către Maurice şi după ce îl privi, spuse: — Da, cetăţene, eu. Femeia lui Tison îşi privea fiica cu ochii holbaţi de spaimă. — Ştiai că fiecare garoafă purta câte un bilet adresat văduvei Capet? — Da, ştiam, răspunse acuzata. Un freamăt de groază şi de admiraţie se ridică din sală. — De ce i-ai oferit garoafele acelea cetăţeanului Maurice? — Pentru că l-am văzut purtând eşarfa municipală şi bănuiam că se duce la închisoarea Temple. — Cine-ţi sunt complicii? — Nu am nici unul. — Cum! Ai făcut complotul singură? — Dacă îi spuneţi complot, da, l-am făcut singură. — Dar cetăţeanul Maurice ştia...? — Că florile aveau înăuntru bilete? — Da. — Cetăţeanul Maurice e cetăţean municipal. Cetăţeanul Maurice o putea vedea pe regină între patru ochi la orice oră din zi şi din noapte. Cetăţeanul Maurice, dacă ar fi avut ceva de spus reginei, nu avea nevoie să-i scrie, deoarece putea să-i vorbească. — Şi tu nu-l cunoşteai pe cetăţeanul Maurice? — Îl văzusem venind la închisoare pe vremea în care stăteam cu biata mama, dar nu-l cunoşteam altfel decât din vedere! — Vezi, mizerabile! izbucni Lorin, ameninţând cu pumnul pe Simon, care, plecând capul în jos, încremenit de întorsătura pe care-o luau lucrurile, încerca să se strecoare, fără să fi zărit. Vezi ce-ai făcut? Toate privirile se întoarseră către Simon cu un sentiment de îndreptăţită indignare. Preşedintele continuă: — Deoarece tu ai înmânat buchetul, deoarece tu ştiai că în fiecare floare se află o hârtie, tu trebuia să ştii şi ceea ce sta scris pe hârtie! Fără îndoială că ştiu! — Ei bine, atunci, spune-ne, ce era pe hârtie? — Cetăţene, spuse fata cu hotărâre, am spus tot ceea ce puteam şi mai cu seamă ceea ce voiam să spun. — Aşadar, refuzi să răspunzi? — Da. — Ştii la ce te expui? — Da. — Ai poate speranţă în tinereţea şi frumuseţea ta? — N-am speranţă decât în Dumnezeu. — Cetăţene Maurice Lindey, spuse preşedintele, cetăţene Hyacinthe Lorin, amândoi sunteţi liberi. Comuna ia act de nevinovăţia voastră şi vă recunoaşte meritele de buni cetăţeni. Jandarmi, duceţi-o pe cetăţeana Héloïse la închisoarea secţiei. La vorbele de mai sus, femeia lui Tison păru că se deşteaptă, scoase un strigăt înspăimântător şi voi să se repeadă să-şi mai îmbrăţişeze o dată fiica, dar jandarmii o împiedicară. — Te ierţi mamă, strigă fata în timp ce era dusă. Femeia lui Tison dădu drumul unui răcnet sălbatic şi se prăbuşi ca moartă. — Nobilă fiică! şopti Morand copleşit de-o emoţie dureroasă.     Capitolul XXV BILETUL   Ca urmare a întâmplărilor pe care vi le-am povestit, un ultim episod s-a mai adăugat ca să întregească drama care începuse să se desfăşoare, cu sumbrele ei peripeţii. Femeia lui Tison, zdrobită de cele ce se întâmplaseră, căci până şi crima involuntară are în sine un conţinut odios, şi nu există crimă mai mare decât cea a unei mame care-şi omoară copilul, fie chiar dintr-un exces de zel patriotic, femeia lui Tison, spuneam, după ce zăcuse o bucată de vreme într-o neclintire desavârşită, înălţă capul, privi în juru-i rătăcită şi, văzându-se singură, scoase un strigăt şi se repezi spre uşă. La uşă, câţiva curioşi, mai pătimaşi decât ceilalţi, stăteau încă în grup. Se dădură în lături când o văzură, arătând-o cu degetul şi zicând: — Vedeţi femeia aceea? Şi-a denunţat fiica. Femeia lui Tison scoase iar un strigăt de disperare şi se năpusti înspre închisoarea Temple. Dar, abia dacă străbătuse a treia parte din strada Michel-le-Comte, când un bărbat îi ieşi în cale şi-i opri trecerea, ascunzându-şi faţa în mantia cu care era îmbrăcat. — Eşti mulţumită, îi spuse el, ţi-ai ucis copila. — Mi-am ucis copila? Ucis copila? izbucni sărmana mamă. Nu, nu e cu putinţă. — Totuşi aşa e, căci fiică-ta e arestată. Şi unde au dus-o? — La închisoarea Conciergerie, de unde va pleca la tribunalul revoluţionar, şi doar ştii bine ce se întâmplă cu cei care ajung acolo. — Dă-te la o parte, spuse nevasta lui Tison, şi lasă-mă să trec. — Unde te duci? — La închisoarea Conciergerie. — Ce să faci acolo? — S-o mai văd. — N-au să te lase să intri. — Au să mă lase măcar să mă culc pe pragul porţii, să stau şi să dorm acolo. N-am să mă mişc de-acolo până ce va ieşi şi-am s-o mai văd măcar o dată. — Dar dacă cineva ţi-ar făgădui că-ţi dă fata înapoi? — Ce spui? — Te întreb, dacă un om îţi făgăduieşte să-ţi dea fata înapoi, ai face tot ce omul acela ţi-ar cere să faci? — Orice pentru fiica mea! Orice pentru Héloïse! exclamă femeia, răsucindu-şi braţele de disperare. Orice, orice, orice! — Ascultă, urmă necunoscutul, Dumnezeu te-a pedepsit. — Şi de ce? — De chinurile prin care ai torturat o sărmană mamă ca şi tine. — De cine vorbeşti? Ce vrei să spui? — Prin pârile şi sălbăticiile tale, adeseori ai adus arestata la doi paşi de deznădejdea către care te îndrepţi tu însăţi în clipa de faţă. Dumnezeu te pedepseşte ducându-ţi la moarte fiica pe care o iubeşti atât de mult. — Ai spus că este un om care ar putea-o salva. Unde-i omul acela? ce vrea? cât vrea? — Omul acela vrea să pui capăt persecuţiilor reginei, să-i ceri iertare pentru toate ofensele pe care i le-ai adus, şi dacă bagi de seamă că femeia asta, şi ea o mamă care suferă, care plânge şi care e pradă deznădejdii, prin cine ştie în ce împrejurare imposibilă, printr-o minune cerească, este pe punctul de-a evada, tu s-o ajuţi din toate puterile în loc să te împotriveşti fugii sale. — Ascultă, cetăţene, spuse femeia lui Tison, omul acela eşti tu, nu-i aşa? — Ei şi? — Tu îmi făgăduieşti să-mi salvezi fiica? Necunoscutul tăcu. — Mi-o făgăduieşti? Îţi dai cuvântul? Mi-o juri? Răspunde. — Ascultă. Ca să-ţi salvez copila voi face tot ce poate face un om ca să salveze o femeie. — N-o poate salva! izbucni femeia lui Tison gemând, n-o poate salva. Minţea când făgăduia c-are s-o salveze. — Fă tu tot ceea ce poţi pentru regină şi eu am să fac tot ceea ce pot pentru fiica ta. — Ce-mi pasă mie de regină? E şi ea o mamă care are o fată, asta-i tot. Dar de-i vorba de tăiat gâtul cuiva, nu fiică-si, ci ei are să i-l taie. Să-mi taie şi mie gâtul şi să-mi salveze copila. N-au decât să mă ducă la ghilotină, dar cu condiţia să nu i se clatine nici un singur fir de păr din cap, şi sunt gata să mă duc la ghilotină cântând:   Ah! tot aşa, tot aşa, Cu aristocraţii la spânzurătoare...   Şi femeia lui Tison se apucă să cânte cu un glas înfiorător. Pe urmă, dintr-o dată, se opri din cântat cu un hohot de râs, cât o ţinea gura. Bărbatul în mantie păru înspăimântat de un asemenea început de nebunie şi se trase un pas îndărăt. — Doar n-ai să pleci aşa, spuse femeia lui Tison, disperată, apucându-l de mantie. Doar n-ai venit să spui unei mame: „Fă aşa şi-ţi salvez copila", ca după aceea să-i spui: „Poate că da." Ai s-o salvezi? — Da. — Când? — În ziua când o vor duce de la închisoarea Conciergerie la eşafod. — De ce atâta aşteptare? De ce nu la noapte, deseară, numaidecât? — Pentru că nu pot. — Aha! vezi bine, izbucni femeia lui Tison, vezi bine că nu poţi. Dar, eu, eu pot. — Ce poţi tu? — Pot s-o persecut pe arestată, cum îi spui tu, pot s-o supraveghez pe regină, cum zici tu, aristocrat ce eşti, pot să intru la orice oră, ziua şi noaptea, în închisoare şi aşa am să şi fac. Cât despre fuga ei din închisoare, asta să vedem. Ah! da, să vedem dacă trebuie să scape din închisoare, câtă vreme nimeni nu vrea să-mi salveze fata. Dinte pentru dinte, vrei aşa? Doamna Veto a fost regină, ştiu eu atâta lucru, Héloïse Tison nu-i decât o biată fată, o ştiu şi pe-asta, dar la ghilotină suntem cu toţii egali. — Ei bine, fie! spuse omul cu mantie; salveaz-o şi o salvez şi eu. — Jură. — Jur.  — Pe ce?  — Pe ce vrei tu. — Ai o fată?  — Nu. — Ei bine! făcu femeia lui Tison, lăsând să-i cadă amândouă braţele cu un gest de descurajare; atunci pe ce vrei să juri?  — Ascultă, jur pe Dumnezeu. — Na! exclamă femeia lui Tison, doar ştii că l-au dărâmat pe cel vechi şi că n-am pus unul nou în loc. — Îţi jur pe mormântul tatălui meu. — Să nu juri pe morminte, asta aduce nenorocire... Vai! Doamne, Doamne! când mă gândesc că poate peste trei zile şi eu voi jura pe mormântul copilei mele! Copila mea! Biata mea Héloïse! strigă atât de tare nevasta lui Tison, încât la glasul ei, şi-aşa pătrunzător, mai multe ferestre se deschiseră. Văzând ferestrele deschizându-se, un alt bărbat se desprinse parcă de lângă zid şi se îndreptă către cel dintâi. — Nu e nimic de făcut cu femeia asta, spuse primul celui de-al doilea, e nebună. — Nu, e mamă, zise acesta. Şi porni împreună cu însoţitorul său. Văzându-i că se depărtează, femeia lui Tison păru că-şi vine în fire. — Unde vă duceţi? strigă ea. Vă duceţi s-o salvaţi pe Héloïse? Aşteptaţi-mă atunci, merg şi eu cu voi. Aşteptaţi-mă, hai, aşteptaţi-mă! Şi sărmana mamă se luă după ei, urlând. Dar, la primul colţ de stradă, le pierdu urma. Şi nemaiştiind încotro s-o apuce, rămase o clipă locului, nehotărâtă, uitându-se în toate părţile. Văzându-se singură în puterea nopţii şi în taina tăcerii, cele două simboluri ale morţii, scoase un strigăt sfâşietor şi căzu pe caldarâm, pierzându-şi cunoştinţa. Bătură ceasurile zece. În timpul acesta, pe când bătăile aceleiaşi ore răsunau şi de la orologiul închisorii, regina şedea, în camera pe care o ştim, lângă o lampă ce fila, între cumnata şi fiica ei, ferită de privirile cetăţenilor municipali de către principesă, pe care se făcea c-o sărută; dar, în acelaşi timp, recitea un bileţel scris pe cea mai subţire hârtiuţă ce se putea găsi, cu o scriere atât de fină că abia mai aveau putere ochii ei arşi de lacrimi să-i descifreze literele. Bileţelul cuprindea cele ce urmează:   „Marţi, cereţi să coborâţi în grădină, îngăduinţă pe care o veţi primi fără nici o greutate, deoarece s-a dat ordin sau se va da ordin să vi se acorde asemenea favoare de îndată ce o veţi cere. După ce veţi fi făcut trei sau patru ocoluri, faceţi-vă că sunteţi obosită, apropiaţi-vă de cantină şi cereţi femeii Plumeau îngăduinţa de-a vă aşeza la ea. Acolo după câteva clipe, simulaţi că vi se face rău şi că leşinaţi. Atunci se vor închide uşile pentru a vi se putea aduce ajutor şi veţi rămâne cu doamna Elisabeth şi cu alteţa-sa regală. Numaidecât chepengul de la pivniţă se va deschide. Repeziţi-vă dimpreună cu fiica şi cumnata domniei-voastre prin deschizătură şi sunteţi salvate toate trei."   — Doamne-Dumnezeule! exclamă principesa, soarta noastră nenorocită să se fi săturat oare de noi? — Sau poate că biletul acesta nu-i decât o cursă? se întrebă doamna Elisabeth. — Nu, nu, răspunse regina, scrisul ăsta totdeauna mi-a dezvăluit prezenţa unui prieten tainic, dar foarte viteaz şi foarte credincios. — E scrisul cavalerului? întrebă principesa. — Chiar al lui, răspunse regina. Doamna Elisabeth împreună mâinile.  — Să recitim biletul, fiecare în parte, foarte-ncet, urmă regina, aşa încât dacă una dintre noi ar uita vreun lucru, cealaltă să-şi aducă aminte. Şi toate trei recitiră biletul. Dar, tocmai când isprăveau de citit, auziră uşa camerei deschizându-se. Cele două principese se întoarseră, regina rămase aşa cum se găsea, numai că duse cu un gest aproape imperceptibil biletul în păr şi şi-l strecură în pieptănătură. Cel care deschisese uşa era un cetăţean municipal. — Ce doreşti, domnule? întrebară într-un glas doamna Elisabeth şi principesa. — Hm! făcu municipalul, îmi pare că vă culcaţi cam târziu în seara asta... — A apărut o nouă hotărâre a Comunei, întrebă regina, întorcându-se cu obişnuitu-i aer de demnitate, prin care se stabileşte la ce ceas trebuie să mă urc în pat? — Nu, cetăţeană, răspunse municipalul, dar dacă e nevoie, se va face una. — Până atunci, domnule, urmă Maria-Antoaneta, respectă, dacă nu camera unei regine, măcar pe cea a unei femei. — Ia te uită, mormăi municipalul, aristocraţii ăştia vorbesc încă de parc-ar fi cine ştie ce de capul lor. Dar până una-alta, dominat de demnitatea aceea trufaşă în vremea prosperităţii, dar pe care cei trei ani de suferinţă o făcuseră stăpânită, municipalul se retrase. După câteva clipe, lampa se stinse şi, ca de obicei, cele trei femei se dezbrăcară folosind întunericul drept perdea pentru decenţa lor. A doua zi, la ceasurile nouă dimineaţa, regina, după ce a recitit bileţelul ascuns din ajun în faldurile draperiilor de la patul ei, ca nu cumva să se abată întrucâtva de la directivele ce erau cuprinse în el, după ce l-a rupt şi l-a prefăcut în bucăţele aproape minuscule, se îmbrăcă după perdelele din încăperea ei şi, deşteptându-şi cumnata, se duse la fiica ei. După câteva clipe, ieşi şi chemă cetăţenii municipali ce făceau de gardă. — Ce doriţi, cetăţeană? întrebă unul dintre ei, ivindu-se în cadrul uşii, în vreme ce celălalt nici nu se sinchisea să se scoale de la micul dejun, ca să răspundă chemării regale. — Domnule, răspunse Maria-Anioaneta, vin acuma din camera fiicei mele şi biata copilă este grav bolnavă. Picioarele-i sunt umflate şi o dor, căci se mişcă prea puţin. Or, dumneavoastră ştiţi, domnule, că eu sunt cea care am condamnat-o la această lipsă de mişcare. Eram autorizată să cobor şi să mă plimb în grădină, dar fiind silită să trec prin faţa camerei în care locuia soţul meu pe când încă mai trăia, la vederea acelei uşi mi s-a strâns inima şi m-au părăsit puterile, aşa că m-am urcat înapoi în cameră, mărginindu-mă numai la plimbarea de pe terasă. Acum plimbarea asta e insuficientă pentru sănătatea bietei mele copile. Vă rog, aşadar, cetăţene municipal, să cereţi în numele generalului Santerre îngăduinţa de-a mă folosi de libertatea ce-mi fusese acoradă. V-aş rămâne recunoscătoare. Regina rostise cuvintele de mai sus cu un glas atât de dulce, dar atât de demn în acelaşi timp, ocolise cu atâta dibăcie orice soi de calificativ care ar fi putu jigni îngâmfarea republicană a interlocutorului ei, încât acesta, care se înfăţişase cu boneta pe cap, cum era dealtfel obiceiul celor mai mulţi dintre oamenii de felul lui, ridică puţin câte puţin boneta-i roşie de pe cap şi când ea termină de vorbit, o salută, spunându-i: — Fiţi liniştită, doamnă, vom cere cetăţeanului general îngăduinţa pe care o solicitaţi. Pe urmă, retrăgându-se, repetă, de parcă ar fi vrut să se convingă că ceda etichetei şi nu slăbiciunii: — E drept, la urma urmei, e drept. — Ce e drept? întrebă celălalt municipal. — E drept ca femeia asta să-şi plimbe fata care e bolnavă. — Ei şi?... ce cere? — Cere să coboare şi să se plimbe un ceas în grădină. — Na! făcu celălalt, să ceară să meargă pe jos de la închisoarea Temple până la Piaţa Revoluţiei, să se sature de plimbare. Regina auzi cuvintele de mai sus şi păli. Dar îi insuflară o nouă doză de curaj pentru evenimentul cel mare ce se pregătea. Municipalul isprăvi de mâncat şi coborî. Pe de altă parte, regina ceru să ia micul dejun în camera fiicei sale, lucru ce fu încuviinţat. Principesa, ca să adeverească vestea suferinţei sale, rămase culcată, iar doamna Elisabeth şi regina şezură lângă patul ei. La unsprezece apăru Santerre. Sosirea-i fu, ca de obicei, vestită cu tobele ce bătură pe câmpurile de manevră şi cu intrarea noului batalion şi a noilor municipali care veniseră să-i înlocuiască pe cei al căror rând de gardă încetase. După ce Santerre inspectă batalionul care ieşea şi batalionul care intra, după ce îşi îmboldi calul greoi, cu picioare scurte şi groase, să meargă în pas de paradă prin curtea închisorii Temple, se opri în loc câteva clipe. Venise momentul în care cei ce aveau să-i vorbească îi adresau reclamaţiile, denunţurile sau cererile lor. Municipalul profită de popasul generalului ca să se apropie de el. — Ce vrei? îl întrebă brusc Santerre. — Cetăţene, răspunse municipalul, vin să-ţi spun din partea reginei... — Ce-i aceea regina? îl întrebă Santerre. — A! e drept, făcu municipalul, mirat el însuşi ca îl luase gura pe dinainte... Ce naiba mi-a venit să spun? Ce, am înnebunit? Vin să-ţi spun din partea doamnei Veto... — Ei, ce vii să-mi spui? Să vedem. — Vin să-ţi spun că micuţa Veto e bolnavă, după cât se pare, din lipsă de aer şi de mişcare. — Ei bine, şi pentru asta trebuie să învinuiască naţiunea? Naţiunea i-a îngăduit să se plimbe în grădină, ea a refuzat. Să-i fie de bine! — Tocmai asta e, acum se căieşte şi cere, dacă vrei să-i îngădui, să coboare. — Nu văd de ce-aş opri-o! Auziţi, voi cu toţii, urmă Santerre, adresându-se întregului batalion, văduva Capet cere să coboare ca să se plimbe în grădină. Ceea ce cere i-a fost acordat de naţiune; dar băgaţi de seamă să nu cumva să evadeze, sărind peste zidurile închisorii, căci, de se întâmplă aşa ceva, vă tai capetele la toţi. Gluma cetăţeanului general fu întâmpinată cu un hohot de râs homeric. — Şi acuma, de vreme ce sunteţi preveniţi, rămâneţi cu bine. Mă duc la Comună. Se pare că Roland şi Barbaroux au fost găsiţi, şi e vorba să li se dea câte-un paşaport de plecare pe lumea cealaltă. Vestea asta se vede că-l punea pe cetăţenul general într-o atât de bună dispoziţie. Santerre plecă în galop. Batalionul care îşi închisese garda ieşi după el. În sfârşit, municipalii cedară locul noilor veniţi, care primiseră instrucţiunile lui Santerre cu privire la regină. Unul dintre municipali urcă până la Maria-Antoaneta ca să-i aducă la cunoştinţă că generalul îi aprobase cererea. „Vai! gândi ea, uitându-se la cer prin fereastra camerei sale, mânia ta, Doamne, să fi adormit oare şi cumplita ta dreaptă să fi obosit de cât a apăsat asupra noastră?" — Mulţumesc, domnule, îi spuse municipalului cu surâsul acela care-l dusese pe Barnave la pierzanie şi care înnebunise atâţia bărbaţi, mulţumesc! Apoi, întorcându-se spre căţeluşul ei, care sărea după ea pe labele dinapoi, de parc-ar fi înţeles din privirile stăpânei lui că se petrec nişte lucruri extraordinare, îi spuse: — Hai, Black, mergem să ne plimbăm. Căţeluşul se aplecă să latre, să sară şi după ce se uitase stăruitor la municipal, înţelegând că vestea care îi înveselise stăpâna venea fără îndoială din partea acelui om, se apropie de el, târându-se umil, dând întruna din coada lungă şi mătăsoasă, ba îndrăzni chiar să se gudure. Omul acela, care poate ar fi rămas nesimţitor la rugăminţile reginei, se înduioşă la guduratul câinelui. — De n-ar fi fost decât pentru animalul ăsta mic, cetăţeană Capet, şi-ar fi trebuit să ieşiţi mai des, spuse el. Sentimentul umanităţii cere să ai grijă de toate creaturile. — La ce oră putem ieşi, domnule? întrebă regina. Nu credeţi oare că soarele amiezii ne va face bine? — Puteţi ieşi când veţi binevoi, îi răspunse municipalul, nu avem nici o dispoziţie specială în privinţa asta. Totuşi, dacă doriţi să ieşiţi la amiază, cam atunci e momentul când se schimbă gărzile, va fi mai puţină mişcare în turn. — Ei bine, fie la amiază, spuse regina, apăsându-şi mâna pe inimă ca să-i potolească bătăile. Şi se uită la omul care părea mai puţin aspru decât confraţii lui, şi care, poate, drept plată a bunăvoinţei şi atenţiei sale faţă de cerinţele deţinutei avea să-şi piardă viaţa în lupta pe care o plănuiau conjuraţii. Dar în clipa în care o oarecare milă era gata să-i înduioşeze inima de femeie, se deşteptă în ea şi firea de regină. Se gândi la ziua de 10 august şi la cadravele prietenilor ei zăcând grămadă pe covoarele palatului; îşi aminti de ziua de 2 septembrie şi de capul principesei de Lamballe, ivindu-se în faţa ferestrei ei, înfipt în vârful unei lănci; se gândi la ziua de 21 ianuarie şi la soţul ei, murind pe eşafod în bătaia tobelor care-i acopereau glasul; în sfârşit se gândi la fiul său, bietul copil, căruia îi auzise de-atâtea ori din camera ei strigătele de durere fără să-l poată ajuta, şi inima i se împietri. — Vai! şopti ea, nenorocirea e ca sângele hidrelor din antichitate; iveşte recolte de noi nenorociri!

  Capitolul XXVI BLACK   Cetăţeanul municipal ieşi să-şi cheme colegii şi să dea citire procesului-verbal lăsat de municipalii care părăsiseră garda. Regina rămase singură, cu fiica şi cumnata ei. Câteştrele se priviră. Principesa se repezi în braţele reginei şi o ţinu îmbrăţişată. Doamna Elisabeth se apropie de cumnata ei şi-i întinse mâna. — Să ne rugăm lui Dumnezeu, spuse regina, dar să ne rugăm în şoaptă pentru ca nimeni să nu-şi închipuie că ne rugăm. Sunt epoci fatale în care rugăciunea, acel imn firesc pe care Dumnezeu l-a sădit în adâncul sufletului omenesc, ajunge să fie suspect în ochii oamenilor, căci rugăciunea e un act de speranţă sau de recunoştinţă. Or, în ochii paznicilor ei, atât speranţa cât şi recunoştinţa erau pricini de îngrijorare, deoarece regina nu mai putea spera decât un singur lucru, evadarea; deoarece regina nu-i putea mulţumi lui Dumnezeu decât pentru un singur lucru, că i-ar fi dat mijloacele să evadeze. După ce rugăciunea făcută în gând s-a încheiat, toate trei rămaseră tăcute, fără să mai rostească un singur cuvânt. Bătură unsprezece ceasuri; apoi amiaza. În clipa în care ultima bătaie răsună din clopotul de bronz, un zgomot de arme începu să dea năvală pe scara în spirală şi să urce până la regină. — Se schimbă santinelele în posturi, spuse ea. Au să vină să ne caute. Regina văzu că şi cumnata şi fiica ei păliră. — Curaj, le spuse, pălind şi ea. — E amiază, se auzi un strigăt de jos, aduceţi deţinutele! — Iată-ne, domnilor, răspunse regina, care, cu un sentiment din care nu lipsea o anume părere de rău, aruncă o ultimă privire şi-şi luă rămas bun de la pereţii întunecaţi şi de la mobilele, nu grosolane, dar destul de simple, tovarăşii captivităţii sale. Prima uşiţă se deschise: dădea pe coridor. Coridorul era întunecos şi în obscuritate cele trei captive puteau să-şi ascundă emoţia. Înaintea lor alerga micuţul Black. Dar, când ajunseră la a doua uşiţă, adică lângă uşa de care Maria-Antoaneta încerca să-şi ferească privirea, animalul credincios se duse să-şi lipească botul de cuiele acelea cu floarea mare, şi, după ce dădu drumul mai multor scheunări scurte şi tânguitoare, scoase un geamăt dureros şi prelung. Regina trecu repede, fără să mai aibă puterea de a-şi chema câinele, căutând zidul să se sprijine. După ce mai făcu câţiva paşi, simţi că o lasă picioarele şi trebui să se oprească. Fiica şi cumnata ei se apropiară de dânsa şi o clipă cele trei femei rămaseră nemişcate, formând un grup îndurerat, mama sprijinindu-şi fruntea pe capul principesei. Black, căţeluşul, veni lângă ea. — Ei!, strigă vocea de jos, ce face? coboară ori nu mai coboară? — Iată-ne, răspunse municipalul, care rămăsese în picioare respectând durerea, aceea atât de mare în simplitatea ei.   Haidem! spuse regina. Şi coborâră. Când arestatele ajunseră la capătul scării în spirală, în faţa ultimei uşi, pe sub care soarele trasa nişte fâşii late de lumină aurită, se auzi o bătaie de tobă care chema santinela, după care urmă o tăcere adâncă, prilejuită de curiozitate, şi uşa greoaie se deschise încetişor, rotindu-se în balamalele ce scârţâiră. O femeie şedea aşezată pe pământ sau mai curând culcată lângă pietroiul de-alături de uşă. Era nevasta lui Tison, pe care regina n-o mai văzuse de vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi a cărei lipsă, şi în timpul serii din ajun şi în cursul dimineţii aceleia, îi stârnise mirarea. Regina avea sub ochi ziua, arborii, grădina şi, dincolo de bariera care închidea grădina, privirea ei lacomă căuta coliba mică a cantinei, unde prietenii o aşteptau fără îndoială, când, la zgomotul paşilor ei, femeia lui Tison îşi dădu la o parte mâinile de pe faţă şi regina văzu un chip pierit şi zdrobit sub părul sur al femeii. Schimbarea era atât de mare, încât regina se opri mirată. Atunci, cu încetineala fiinţelor cu mintea rătăcită, femeia veni să îngenuncheze în faţa uşii, oprind trecerea Mariei-Antoaneta. — Ce vrei dumneata, femeie dragă? întrebă regina. — A spus că trebuie să mă ierţi. — Cine? o întrebă iarăşi regina. — Bărbatul cu mantie, răspunse femeia lui Tison. Regina se uită cu uimire la doamna Elisabeth şi la fiica ei. — Hai, hai, interveni cetăţeanul municipal, lasă să treacă văduva Capet, are voie să se plimbe în grădină. — Ştiu eu asta, răspunse bătrâna. Doar de asta am venit s-o aştept aici, pentru că n-au vrut să mă lase să urc la ea şi, deoarece trebuie să-i cer iertare, trebuia s-o aştept aici. — Dar de ce n-au vrut să te lase să urci la mine? o întrebă regina. Femeia lui Tison începu să râdă. — Pentru că ei susţin că-s nebună! răspunse ea. Regina se uită la ea şi văzu, într-adevăr, în ochii rătăciţi ai nenorocitei aceleia lucind o scânteie stranie, acel licăr nedefinit care arată lipsa gândirii. — Vai, Doamne-Dumnezeule! exclamă ea, biata femeie! ce ţi s-a întâmplat? — Mi s-a întâmplat... ce, nu ştii? spuse femeia; ba da... o ştii prea bine, căci din pricina dumitale e condamnată... — Cine? — Héloïse. — Fiica dumitale? — Da, ea... biata mea fiică! — Condamnată?... dar de către cine? cum? de ce? — Pentru că ea a vândut buchetul... — Care buchet? — Buchetul de garoafe... Şi doar ea nu-i florăreasă, urmă femeia lui Tison, de parca-ar fi căutat să-şi trezească amintirile. Cum oare a putut ea să vândă buchetul. Regina se cutremură. O legătură nevăzută unea scena aceea cu situaţia prezentă şi înţelese că nu trebuia să piardă timpul într-un dialog inutil. — Femeie dragă, spuse ea, te rog lasă-mă să trec, mai târziu ai să-mi povesteşti totul. — Nu, chiar acum. Trebuie să mă ierţi, trebuie să te ajut să evadezi, pentru ca el să-mi salveze fiica. Regina se făcu albă la faţă ca o moartă. — Doamne-Dumnezeule! şopti ea, ridicând ochii spre cer. Apoi, întorcându-se spre cetăţeanul municipal, îi spuse: — Domnule, fii bun şi dă la o parte femeia asta, vezi bine că e nebună. — Haide, haide, măicuţă, zise municipalul, hai s-o luăm din loc. Dar femeia lui Tison se agăţă de zid.  — Nu, urmă ea, trebuie să mă ierte ea pentru ca el să-mi salveze fata. — Dar cine-i acela? — Bărbatul cu mantie. — Soră dragă, interveni doamna Elisabeth, spune-i câteva cuvinte de mângâiere. — Bineînţeles, spuse regina. De fapt cred că aşa se termină mai repede. Pe urmă, întorcându-se spre nebună, o întrebă: — Femeie dragă, ce doreşti? spune! — Doresc să mă ierţi pentru câte te-am făcut să suferi, pentru ocările pe care ţi le-am aruncat, pentru denunţurile pe care le-am pus la cale împotriva dumitale, şi, când ai să-l vezi pe omul acela cu mantie, să-i porunceşti să-mi salveze fiica, fiindcă el face tot ce doreşti dumneata. — Nu ştiu ce vrei să spui cu omul cu mantie, răspunse regina, dar, dacă nu-i vorba decât să capeţi de la mine, pentru liniştea sufletului, iertarea tuturor jignirilor pe care crezi că mi le-ai adus, din adâncul sufletului, sărmană femeie, te iert cu toată sinceritatea, şi fie ca aceia pe care i-am jignit să mă ierte şi ei tot aşa! — Oh! oftă femeia lui Tison într-o izbucnire de nespusă bucurie, îmi va salva fata deoarece dumneata m-ai iertat. Dă-mi mâna, doamnă, dă-mi mâna. Regina, mirată, fără să înţeleagă nimic, îi întinse mâna pe care femeia lui Tison o apucă cu înfrigurare şi de care îşi lipi buzele. În clipa aceea, vocea răguşită a unui vestitor de ştiri se auzi strigând de pe strada Temple: — Iată judecata şi sentinţa ce condamnă pe tânăra Héloïse Tison la pedeapsa cu moartea pentru crima de conspiraţie! Abia ajunseră vorbele de mai sus până la urechile femeii lui Tison şi faţa i se descompuse. Se ridică într-un genunchi şi întinse amândouă braţele, oprind trecerea reginei. — Oh, Doamne-Dumnezeule! şopti regina care nu pierduse nici un cuvânt din îngrozitoarea veste. — Condamnată la pedeapsa cu moartea? izbucni mama fetei. Fiica-mea condamnată? Héloïse pierdută? Aşadar n-a salvat-o şi n-o poate salva? Aşadar e prea târziu?... Vai!... — Sărmană femeie, crede-mă că-ţi plâng de milă. Tu? se repezi ea şi ochii i se umplură de sânge. Tu? tu mă plângi? Niciodată! Niciodată! — Te înşeli, te plâng din toată inima, dar lasă-mă să trec. — Să-ţi dau drumul să treci!? Femeia lui Tison izbunci într-un hohot de râs. — Nu! nu! Te lăsam să fugi pentru că-mi spusese că, dacă-ţi cer iertare şi te las să fugi, fiica mea va fi salvată, dar deoarece fata mea are să moară, tu n-ai să scapi. — Ajutor, domnilor, veniţi-mi în ajutor! exclamă regina. Doamne-Dumnezeule! doar vedeţi prea bine că femeia asta e nebună. — Nu, nu sunt nebună, nu. Eu ştiu ce spun, izbucni femeia lui Tison. Ştiţi, e adevărat că a fost o conspiraţie. Simon a descoperit-o, fiica mea, biata mea fiică a vândut buchetul. Ea a mărturisit în faţa tribunalului revoluţionar... un buchet de garoafe... în el erau hârtii. — Doamnă! exclamă regina, în numele Celui-de-sus! Se auzi din nou vocea vestitorului care repeta: — Iată judecata şi sentinţa care condamnă pe tânăra Héloïse Tison la pedeapsa cu moartea pentru crimă de conspiraţie! — Auzi tu? urlă nebuna, în jurul căreia se adunau soldaţii din Garda naţională, auzi tu? condamnată la moarte! Pentru tine, pentru tine au să-mi omoare fata, auzi tu?, pentru tine, austriaco! — Domnilor, zise regina, pentru Dumnezeu, dacă nu voiţi să mă scăpaţi de nebuna asta, sărmana, lăsaţi-mă cel puţin să urc sus înapoi. Nu pot suporta învinuirile femeii acesteia; aşa nedrepte cum sunt, mă distrug. Şi regina întoarse capul, izbucnind într-un dureros hohot de plâns. — Da, da, plângi, ipocrito! strigă nebuna. Buchetul tău o costă scump... Dealtfel ar fi trebuit să nu se încreadă. Aşa mor toţi cei care te slujesc. Tu aduci nenorocire, austriaco! Ţi-au ucis prietenii, soţul, apărătorii, în sfârşit, acum îmi ucid fata. Când îţi vine rândul şi ţie să te ucidă ca să nu mai moară nimeni pentru tine? Şi nenorocita rosti aceste ultime cuvinte, urlând şi însoţindu-le de-un gest de ameninţare. — Nenorocito! se încumetă să spună Elisabeth, uiţi că vorbeşti cu regina? — Regină ea?... regină? repetă femeia lui Tison, al cărei acces de nebunie creştea şi se înteţea de la o clipă la alta. Dacă e regină, să-i oprească pe călăi să-mi ucidă copila... s-o graţieze pe biata mea Héloïse... doar regii pot graţia... Hai, dă-mi înapoi fata şi-am să te recunosc de regină. Până atunci, nu eşti decât o simplă femeie, ba chiar o femeie care aduci nenorocire, o femeie care ucide!... — Vai! fie-ţi milă, doamnă, exclamă Maria-Antoaneta, nu vezi durerea mea? Uită-te la lacrimile mele! Şi Maria-Antoaneta încercă să treacă, nu în speranţa de-a mai evada, ci doar în mod automat, ca să scape de obsesia aceea înfiorătoare. — Ei! n-ai să treci, urlă bătrâna. Vrei să fugi, doamnă Veto... o ştiu bine, omul cu mantia mi-a spus-o, vrei s-ajungi la prusacii tăi... dar n-ai să fugi, urmă ea, agăţându-se de rochia reginei. Am să te împiedic eu! La spânzurătoare, doamnă Veto! La arme, cetăţeni! Să mergem... sângele scârnav... Şi, cu braţele încleştate, cu părul sur răvăşit, cu obrajii roşii ca focul, cu ochii înecaţi în sânge, nenorocita se prăbuşi răsturnată, rupând o bucată din rochia de care se agăţase.  Regina, tulburată, dar scăpând cel puţin de nebună, era gata să fugă înspre grădină, când deodată, un strigăt teribil, amestecat cu un lătrat de câine şi însoţit de o zarvă ciudată scoaseră din amorţire soldaţii din gărzile naţionale care, atraşi de scena de mai sus, stăteau în jurul Mariei-Antoaneta. — La arme! La arme! Trădare! striga un om pe care după voce regina îl recunoscu că e Simon cârpaciul.  Lângă omul acela, care, cu sabia în mână, păzea pragul colibei, micuţul Black lătra furios. — La arme, toţi din post! strigă Simon, suntem trădaţi; băgaţi-o pe austriacă înăuntru. La arme! La arme! Un ofiţer sosi în fugă. Simon începu să-i vorbească, arătându-i cu ochii scânteietori interiorul cabanei. Ofiţerul strigă şi el, la rândul său: — La arme! — Black! Black! chemă regina făcând câţiva paşi înainte. Dar câinele nu-i răspunse, lătrând mai departe, furios. Soldaţii din gărzile naţionale alergară la arme şi se năpustiră spre cabană, în vreme ce municipalii luară în primire pe regină, pe cumnata şi pe fiica ei şi sileau arestatele, grăbindu-le, să treacă înapoi prin portiţa turnului, care se închise în urma lor. — Pregătiţi-vă armele! strigară municipalii către santinele. Şi se auzi zgomotul puştilor care se încărcau. — E-acolo, e-acolo, sub chepeng, strigă Simon. Am văzut chepengul mişcându-se, sunt sigur. Dealtfel câinele austriecei, un căţeluş de treabă ce nu făcea parte din complot, a lătrat împotriva conspiratorilor, care se vede treaba că sunt în pivniţă. Ei! vedeţi, încă mai latră! Într-adevăr, Back, încurajat de strigătele lui Simon, îşi înteţi lătratul. Ofiţerul apucă inelul chepengului. Doi grenadiri dintre cei voinici, văzând că nu reuşeşte să-l ridice, îl ajutară, dar fără mai mult succes. — Vedeţi cum ţin de chepeng pe dinăuntru? spuse Simon. Foc! prin chepeng, prieteni, foc! — Ei! strigă doamna Plumeau, o să-mi distrugeţi sticlele. — Foc! repetă Simon, foc! — Ia mai taci tu, flecarule! se răsti ofiţerul. Iar voi, aduceţi nişte topoare şi despicaţi scândurile. Acuma, un pluton să fie gata. Atenţie! şi foc prin gaura chepengului, de cum va fi deschisă. Un geamăt, nişte vaiete şi o tresăltare subită dădură de veste soldaţilor din gărzile naţionale că se petrecuse o mişcare înăuntru. Curând după aceea se auzi un zgomot subteran, de parcă un grilaj de fier s-ar fi închis. — Curaj! îi îndemnă ofiţerul pe soldaţii genişti care dădură fuga. Toporul despică scândurile. Douăzeci de ţevi de puşcă coborâră în direcţia deschiderii, care se lărgea din clipă în clipă. Dar prin deschidere nu văzură pe nimeni. Ofiţerul aprinse o torţă şi o aruncă în pivniţă: pivniţa era goală. Chepengul, care, de data aceasta, cedă fără să opună nici cea mai mică împotrivire, fu ridicat. Urmaţi-mă! strigă ofiţerul năpustindu-se vitejeşte pe scară. — Înainte, înainte! strigară soldaţii din gărzile naţionale, repezindu-se în urma ofiţerului lor. — Ah! văduvă Plumeau, spuse Tison, va să zică îţi împrumuţi pivniţa aristocraţilor. Zidul era desfundat. Nenumăraţi paşi călcaseră pământul umed şi un tunel lat de trei picioare şi înalt de cinci, de parc-ar fi fost drumul strâmt al unei tranşee, se înfunda înspre strada Cornerie. Ofiţerul se aventură în deschizătura aceea, hotărât să urmărească aristocraţii până în inima pământului. Dar, abia de făcuseră trei-patru paşi şi fu oprit de un grilaj de fier. — Staţi! le spuse el celor care-l împingeau din spate, nu se poate merge mai departe, e-un obstacol. — Ei bine, întrebară cetăţenii municipali care, după ce închiseseră deţinutele, alergară să afle veşti, ce e? Spuneţi-ne ce s-a întâmplat? — La naiba! exclamă ofiţerul, ieşind la iveală, e-o conspiraţie! Aristocraţii voiau s-o răpească pe regină în timpul plimbării sale, şi se vede treaba că ea era înţeleasă cu ei. — Ai dracului! strigă municipalul. Daţi ruga după cetăţeanul Santerre şi să se aducă la cunoştinţa Comunei. — Soldaţi, ordonă ofiţerul, rămâneţi în pivniţă şi ucideţi pe oricine ar veni. Şi ofiţerul, după ce dădu ordinul de mai sus, urcă sus să-şi întocmească raportul. — Ai! ai! strigă Simon, frecându-şi mâinile, ai! ai!, s-ar mai putea spune că sunt nebun? Viteazul Black! Black e-un patriot faimos! Black a salvat Republica! Vin-aici, Black, vin-aici! Şi tâlharul, făcând ochi dulci bietului câine care se apropie de el, îi trase o lovitură de picior, trimiţându-l la vreo douăzeci de paşi depărtare. — Vai! ce drag îmi eşti, Black! zise el, tu ai să-i tai gâtul stăpânei tale! Hai, vin-aici Black, vin-aici! Dar, în loc să-l mai asculte, de data asta Black o apucă schelălăind, pe drumul turnului.     Capitolul XXVII TÂNĂRUL REGALIST   Să fi trecut vreo două ore de când se petrecuseră evenimentele pe care tocmai vi le-am povestit. Lorin se plimba prin camera lui Maurice în vreme ce Agesilau16 văcsuia şi lustruia cizmele stăpânului său în încăperea alăturată. Pentru înlesnirea convorbirii uşa rămăsese însă deschisă, iar Lorin, ce umbla de colo-colo, se oprea din când în când în faţa uşii aceleia şi punea întrebări „îndatoritorului". — Şi tu, cetăţene Agesilau, zici că stăpânul tău a plecat azi-dimineaţă? — Păi da! — La ora obişnuită?   Cu zece minute mai devreme sau cu zece minute mai târziu, nu ştiu precis. — Şi de-atunci nu l-ai mai văzut? — Nu, cetăţene. Lorin porni iarăşi să se plimbe, făcu fără să scoată o vorbă trei-patru ocoluri, pe urmă, oprindu-se din nou, întrebă: — Şi-a luat sabia cu el? — Păi, totdeauna când se duce la secţie pleacă cu sabia. — Şi eşti sigur că s-a dus la secţie? — Cel puţin aşa mi-a spus. — În cazul acesta am să-l găsesc, răspunse Lorin. Dacă ne încrucişăm cumva pe drum, să-i spui c-am venit şi că am să mă reîntorc. — Stai puţin, zise Agesilau. — Ce? — Îi aud pasul pe scară. — Crezi? — Sunt sigur.  Într-adevăr, aproape în aceeaşi clipă, uşa se deschise şi Maurice intră. Lorin îi aruncă o privire fugară şi nevăzând nimic schimbat la el, zise: — Uf! Iată-te în sfârşit! Te aştept de două ceasuri. — Cu atât mai bine, răspunse Maurice zâmbind, ai avut tot timpul să-ţi pregăteşti distihurile şi catrenele. — O! dragul meu Maurice, spuse improvizatorul, m-am lăsat de ele. — De distihuri şi de catrene? — Da. — Cum aşa? A venit sfârşitul lumii? — Maurice, dragă prietene, sunt tare trist. — Tu, trist? — Sunt nenorocit. — Tu, nenorocit?  — Da, am remuşcări, înţelegi? — Remuşcări? — Ei, Doamne! Da, răspunse Lorin, tu sau ea, dragul meu, altă posibilitate nu era. Tu sau ea, şi-ţi dai seama că n-am şovăit, dar ştii, Arthémise e în culmea disperării, era prietena ei. — Biata fată! — Şi deoarece ea mi-a dat adresa... — Ai fi făcut de-o mie de ori mai bine să fi lăsat lucrurile să-şi urmeze cursul de la sine. — Da, şi-atunci tu ai fi în clipa de faţă condamnat în locul ei. Grozav te-ai mai gândit, dragă amice. Şi eu care venisem să-ţi cer un sfat! Te credeam mai cu scaun la cap. — Să vedem, n-are a face, cere-mi-l totuşi. — Ei bine, înţelegi? Biata fată, aş vrea să încerc s-o salvez. Dac-aş trage sau dacă m-aş alege c-un ghiont zdravăn, cred că m-aş simţi bine. — Eşti nebun, Lorin, spuse Maurice, ridicând din umeri. Dar dac-aş face un demers pe lângă tribunalul revoluţionar? — E prea târziu, a fost condamnată. — La drept vorbind, continuă Lorin, e îngrozitor să vezi pierind aşa femeia asta tânără. — Cu atât mai îngrozitor cu cât salvarea mea i-a pricinuit moartea. Dar, la urma urmei, Lorin, trebuie să ne consoleze faptul că era o conspiratoare. — Ei, Doamne! oare în vremurile pe care le trăim nu conspiră toată lumea, mai mult sau mai puţin? A făcut şi ea ca toată lumea. Biata femeie! — N-o plânge prea mult, amice, şi mai ales n-o plânge în gura mare, spuse Maurice, pentru că şi noi purtăm o parte din vină. Crede-mă, nu suntem încă scoşi complet de sub acuzaţia de complicitate, încât să fim fără pată. Astăzi la secţie am fost numit girondin de căpitanul de vânători de la Saint-Leu şi a trebuit să-i trag pe loc o lovitură de sabie, ca să-i dovedesc că se înşelase. — Va să zică pentru asta te întorci acasă atât de târziu. — Întocmai. — Dar de ce nu mi-ai dat de ştire? — Pentru că în treburi de soiul ăsta tu nu te poţi stăpâni. Trebuia ca drăcia asta să se termine numaidecât ca să nu stârnească vâlvă. Fiecare ne-am ocupat de cei pe care îi aveam la îndemână. — Şi canalia aia te-a făcut girondin pe tine, un ins fără de pată? — Chiar aşa! Ceea ce îţi dovedeşte, dragul meu, că încă o aventură ca asta şi nu vom mai fi populari. Şi doar ştii că în zilele noastre, sinonimul cuvântului nepopular e cuvântul suspect. — O ştiu prea bine, răspunse Lorin, şi cuvântul ăsta îi face şi pe cei mai viteji să se cutremure. N-are a face... Nu suport gândul s-o las pe biata Héloïse să se ducă la ghilotină fără să-i cer iertare. — Pe scurt, ce vrei? — Aş vrea ca tu să rămâi aici, Maurice, tu care n-ai nimic a-ţi imputa în privinţa ei. Cu mine e altceva. Pentru că nu mai pot face nimic pentru ea, am să-i ies înainte când o vor duce, pricepi tu, dragă Maurice, ca măcar să-mi întindă mâna!... — Atunci, am să te însoţesc, spuse Maurice. — Cu neputinţă, dragul meu, ia gândeşte-te: tu eşti cetăţean municipal, eşti secretar de secţie, ai fost pus în cauză, pe câtă vreme eu, eu n-am fost decât apărătorul tău; te-ar putea crede vinovat, aşa că rămâi; cu mine e altceva, eu nu risc nimic, deci mă duc. Toate cele pe care le spunea Lorin erau atât de întemeiate încât nu i se putea obiecta nimic. Maurice, de-ar fi schimbat un singur semn cu fiica lui Tison în drum spre eşafod, şi-ar fi denunţat singur complicitatea. — Atunci, du-te, spuse el, dar fii prudent. Lorin zâmbi, îi strânse mâna lui Maurice şi plecă. Maurice deschise fereastra şi-i trimise un trist rămas bun. Dar, înainte ca prietenul lui să dea colţul străzii, Maurice se reîntoarse de mai multe ori să se uite la el, şi de fiecare dată, atras de un soi de simpatie magnetică, Lorin se întorcea de asemenea, şi-l privea surâzând. În sfârşit, după ce dispăru la colţul cheiului, Maurice închise fereastra, se lăsă într-un fotoliu şi căzu într-o somnolenţă dintre acelea care la firile tari şi la temperamentele nervoase sunt prevestitoare de mari nenorociri, căci seamănă cu liniştea ce precede vijelia. Din visare sau mai curând din aţipeală l-a scos „îndatoritorul" său, care, înapoindu-se dintr-o cursă prin oraş, intră cu aerul însufleţit al slujitorilor ce ard de nerăbdare să spună stăpânului veştile pe care le-au cules. Dar, văzându-l pe Maurice dus pe gânduri, nu îndrăzni să-l conturbe, mulţumindu-se să treacă şi iar să treacă prin faţa lui fără pricină, dar cu încăpăţânare. — Ce e? întrebă Maurice într-o doară. Spune dacă ai ceva de spus. — Vai! cetăţene, încă o conspiraţie straşnică, asta-i! Maurice dădu din umeri. — O conspiraţie de ţi se face părul măciucă, urmă Agesilau. — Zău aşa? făcu Maurice ca unul obişnuit cu câte treizeci de conspiraţii pe zi, cum era pe vremea aceea. — Da, cetăţene, reîncepu Agesilau, să te cutremuri, nu alta! Numai dacă te gândeşti la ea şi te apucă groaza, ca bun patriot. — Şi ce fel de conspiraţie? întrebă Maurice. — Austriaca, puţin a lipsit să fugă. — Aşi! exclamă Maurice, începând să fie mai atent. — Se pare, urmă Agesilau, că văduva Capet avea legături cu fata lui Tison, pe care o ghilotinează astăzi. Merită ce-a păţit, nenorocita. — Şi cum avea regina legături cu fata asta? întreabă Maurice care simţea cum i se îmbrobonează fruntea de sudoare. — Printr-o garoafă, închipuieşte-ţi, cetăţene, că i-a strecurat planul evadării într-o garoafă. — Într-o garoafă!... Şi cine oare? — Domnul Cavaler de... stai puţin... e totuşi un nume grozav de cunoscut, dar eu... eu uit toate numele astea... Un cavaler de Château... ce prost sunt... doar nu mai sunt castele... Un cavaler de Maison... — Maison-Rouge. — Întocmai. — Cu neputinţă. — Cum cu neputinţă? Dacă-ţi spun că s-a găsit o trapă, o subterană, nişte căleşti. — Dar cum? doar n-ai spus încă nimic din toate astea. — Ei bine! iată că-ţi spun acum. — Spune. Dacă-i o născocire, cel puţin e frumoasă? — Nu, cetăţene, nu-i născocire, nici gând, şi ca probă — toate le ştiu de la cetăţeanul portar. Aristocraţii au săpat o galerie de mină. Galeria pornea din strada Corderie şi ducea până-n pivniţa cantinei cetăţenei Plumeau, şi până şi ea, cetăţeana Plumeau, era cât pe-aci să fie acuzată de complicitate. O cunoşti, nu? — Da, răspunse Maurice. Şi pe urmă? — Ei bine, văduva Capet trebuia să fugă prin subterana aceea. Era chiar cu piciorul pe prima treaptă! Cetăţeanul Simon a prins-o de rochie, iată, sună generala în oraş şi apelul în secţii! Auzi toba? Se zice că prusacii sunt la Dammarţin şi c-au ajuns cu recunoaşterile până la frontiere. În acel torent de vorbe, unele adevărate, altele mincinoase, unele posibile, altele absurde, Maurice întrezări firul conducător. Totul pornea de la garoafa dată reginei sub ochii lui şi cumpărată de el de la nenorocita aceea de florăreasă. Garoafa ascundea planul unei conspiraţii care se înfăptuise, cu amănuntele mai mult sau mai puţin adevărate, povestite de Agesilau. Între timp, bătăile de tobă se apropiară şi Maurice auzi strigându-se pe stradă: — Mare conspiraţie descoperită la Temple de cetăţeanul Simon! Mare conspiraţie în folosul văduvei Capet, descoperită la Temple! — Da, da, exclamă Maurice, e tocmai ceea ce gândeam. E ceva adevărat aici. Şi Lorin, care în mijlocul mulţimii exaltate, are să-i întindă poate fetei aceleia mâna, riscând să fie sfâşiat în bucăţi... Maurice îşi luă pălăria, îşi prinse sabia la centură şi din două salturi ajunse în stradă. „Unde să fie? se întrebă Maurice. În drum spre Conciergerie, fără îndoială." Şi-o porni spre chei. La capătul cheiului Mégisserie, nişte suliţe şi baionete, răsărind dintr-o adunătură de oameni, îi izbiră privirea, îi păru că în mijlocul grupului desluşeşte uniforma unuia din Garda naţională şi gesturile duşmănoase ale celor din grup. Cu inima strânsă alergă spre mulţimea care se înghesuise pe malul apei. Cetăţeanul din Garda naţională împresurat de cohorta marsiliezilor era tocmai Lorin: livid la faţă, cu buzele strânse, cu privirea ameninţătoare, cu mâna pe plăselele săbiei, măsurând din ochi locul în vederea loviturilor pe care se pregătea să le dea. La doi paşi de Lorin se afla Simon. Acesta din urmă, cu un rânjet sălbatic, îl arăta pe Lorin marsiliezilor şi gloatei, spunând: — Iată, iată! îl vedeţi pe cel de colo, e unul din aristocraţii pe care i-am alungat ieri din Temple; unul din cei care înlesnesc schimbul scrisorilor prin garoafe. El e complicele fetei lui Tison care va trece îndată. Ei bine, îl vedeţi cum se plimbă liniştit pe chei, în timp ce complicea lui va fi dusă la ghilotină! Ba poate că-i era mai mult decât complice, poate că-i era amantă şi c-a venit aici ca să-i spună rămas bun, sau să-ncerce s-o scape.   Lorin nu era omul care s-aştepte s-audă mai mult. Îşi trase sabia din teacă. În acelaşi timp gloata făcu loc unui bărbat care intra în mulţime cu capul plecat şi a cărui umeri largi şi vânjoşi răsturnară trei sau patru spectatori ce se pregăteau să devină actori. — Fii fericit, Simon, spuse Maurice. Fără îndoială îţi pare rău că sunt şi eu aici cu prietenul meu ca să-ţi faci din plin meseria de denunţător. Denunţă, Simon, hai, denunţă, iată-mă. — Zău, chiar aşa, exclamă Simon cu rânjetu-i hidos, soseşti tocmai la timp. Acela, făcu el, e frumosul Maurice Lindey, care a fost acuzat odată cu fata lui Tison şi care a scăpat fiindcă e bogat, de! — La spânzurătoare, la spânzurătoare cu el! strigară marsiliezii. — Da, da! încercaţi numai, ripostă Maurice. Şi, făcând un pas înainte, împunsese, doar aşa, ca să-şi încerce puterile, drept în mijlocul frunţii pe unul dintre cei mai înfocaţi călăi, pe care-l năpădi sângele, orbindu-l. — Ajutor! strigă el. Marsiliezii aplecară suliţele, ridicară securile, îşi încărcară flintele. Mulţimea înspăimântată se trase în lături şi cei doi prieteni rămaseră izolaţi şi expuşi tuturor loviturilor, ca o ţintă dublă. Se priviră cu un ultim surâs, pentru că se aşteptau să fie sfâşiaţi de vârtejul de fier şi foc care-i ameninţa, când, dintr-odată, uşa casei de care se sprijineau cu spatele se deschise şi o ceată de tineri în uniformă, dintre cei numiţi la vremea aceea tineri regalişti sau muscadini, toţi înarmaţi cu săbii şi fiecare având câte o pereche de pistoale la cingătoare, se năpustiră asupra marsiliezilor, provocând o încăierare crâncenă. — Ura! strigară într-un glas Lorin şi Maurice, reînsufleţiţi de ajutorul neaşteptat, fără să se gândească că luptând alături de acei nou-veniţi îndreptăţeau învinuirile lui Simon. Ura! Dar dacă ei nu se gândeau la salvarea lor, un altul se gândi pentru ei. Un tânăr mic de statură, de vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, cu ochi albaştri, mânuind cu nemaipomenită dibăcie şi înfocare o sabie de genist, pe care ai fi zis că mâna lui delicată nici n-ar fi putut s-o ridice, văzând că Maurice şi Lorin, în loc să fugă pe uşa pe care părea că o lăsase anume deschisă, luptau alături şi împreună cu el, se întoarse, spunându-le încet: — Fugiţi pe uşa aceea; ceea ce facem noi aici nu vă priveşte şi vă compromiteţi de prisos. Apoi, văzând că cei doi prieteni şovăiau, strigă către Maurice: — Înapoi! n-avem nevoie de patrioţi, cetăţene Lindey, noi suntem aristocraţi.  Auzind numele acela şi văzând îndrăzneala tânărului de a-şi declina o calitate care pe-atunci însemna condamnarea la moarte, mulţimea scoase un strigăt. Dar tânărul cel blond şi încă trei sau patru dintre prietenii lui, fără să se sperie de strigătul acela, îi împinseră pe Maurice şi pe Lorin într-un gang, închizând poarta în urma lor. Apoi se întoarseră, amestecându-se în învălmăşeala care crescuse deoarece se apropia căruţa condamnaţilor. Maurice şi Lorin, salvaţi ca printr-o minune, se priveau miraţi, uluiţi. Salvarea lor părea pregătită anume. Intrară într-o curte, în fundul căreia găsiră o portiţă tainică ce da în strada Saint-Gerimain-l'Auxerrois. În clipa aceea, de pe Pont-au-Change ieşi un detaşament de jandarmi care trecu repede cheiul, cu toate că de pe strada perpendiculară pe cea unde şedeau Maurice şi Lorin se mai auzi vreme de-o clipă-două o luptă îndârjită. — La galop! strigă o voce, la galop! Căruţa o porni în galop. Lorin zări pe tânăra nenorocită, în picioare, cu surâsul pe buze şi cu ochii semeţi. Dar nu putu să schimbe nici măcar un semn cu ea; trecu, fără să-l vadă, pe lângă o gloată de oameni care strigau: — La moarte, aristocrata! La moarte! Şi zgomotul se depărta, potolindu-se şi îndreptându-se spre palatul Tuileries. În acelaşi timp, portiţa pe unde ieşiseră Maurice şi Lorin se redeschise şi trei sau patru tineri regalişti cu hainele sfâşiate şi pline de sânge ieşiră şi ei tot pe acolo. Erau pesemne singurii care mai rămăseseră din grup. Tânărul blond ieşi cel din urmă. — Vai! oftă el, cauza pentru care luptăm se vede că e blestemată! Şi, aruncându-şi sabia ruptă şi plină de sânge, se îndreptă spre strada Lavandières.