Alexandre Dumas

MASCA DE FIER de Alexandre Dumas   Capitolul I   Taina cea mare   Paris, în 1638. Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor. În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui. Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său. — Pastilele, Eminenţă, zise el. — Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. — E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică: — Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor… Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: — Eşti ambiţios, Fouquet. — Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc.   Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: — Majestatea Sa Regele! Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere. — Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător. Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: — Acest lucru cere răbdare… chiar şi de la un rege. — Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise: — D’Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? Da, Sire. Foarte bine. — Am fost mai curajos, atunci. Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. — Majestate… e băiat… O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă. — Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.   Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa. Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ. Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse: — Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă… un fiu. Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă: — Acesta este moştenitorul tronului Franţei! în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se întoarse de la patul reginei şi se adresă moaşei: — Cheamă-l pe rege! De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei. — Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa. — Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie. Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon. Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet şi-l întreabă într-un suflet: — Unde este domnul Colbert? — Pe balcon.   Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi afară din odaie şi ascultând la uşă ― o auzi pe regină ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă medicului: — Ce s-a întâmplat, doctore? — Regina a mai născut un copil. — Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat. — Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură: — Un alt fiu… — Să-l duc regelui? întrebă moaşa. — Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului: — Cine ştie despre aceasta? — Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat. — Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se îndreptă spre patul reginei. Mi-l luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă. Ştiţi prea bine că fiii Majestăţii Voastre aparţin Franţei, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă medicului şi moaşei: — Veniţi cu mine! — Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul. — Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert. Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie. Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în odaia alăturată. De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de d’Artagnan şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? — E de datoria mea să prezint Majestăţii Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini. Suveranul se trânti pe un scaun. — Doi fii, doi moştenitori ai tronului! — Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert. — Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele. — Mai rău, Sire! Băieţi gemeni poate însemna război civil… ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestăţii Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni. — Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!… — Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să ştie nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil. — Există un om căruia să-i pot încredinţa această taină? — Da. Sire, un singur om… d’Artagnan. — D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel mai bun prieten? — E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe copilul lui şi Franţa va fi salvată. Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui: — De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte ori ai apărat viaţa regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine? Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate: — Sunt soldat, Sire. Regele trecu copilul în braţele lui d’Artagnan şi se adresă lui Colbert: — Dă-i cai şi… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă: — Îmi vei lipsi. Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse: — Pleacă acum! D’Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se spre rege, zise: — Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său? Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l Filip. D’Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară spre uşa secretă, unde suveranul se opri. — Dar medicul… moaşa?, întrebă Ludovic. — Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta. În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase.   descarcați gratuit de aici...

Cei trei muşchetari Alexandre Dumas       PARTEA I       Capitolul I CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D’ARTAGNAN-TATĂL   În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului[1], părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle[2]. Văzînd cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în pragul uşilor, o seamă de tîrgoveţi îşi puneau repede platoşa şi, apucînd o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul “La Morarul voios”, în faţa căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece clipă. Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, şi rare erau zilele cînd un oraş sau altul nu-şi trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, mai erau pe deasupra hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi valeţii care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveţii erau veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, adesea împotriva nobililor şi hughenoţilor, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveţii, auzind larmă şi nezărind nici steagul galben cu roşu, şi nici uniformele ducelui de Richelieu, se repeziră cu toţii înspre hanul “La Morarul voios”. Odată acolo, fiecare îşi putu da seama de pricina acestei fierberi. Un tînăr… să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei:   închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedesluşit cînd în vişiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară ― semn de viclenie: muşchii fălcilor vînjoşi ― alt semn, după care deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos, sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare. Căci tînărul nostru avea un cal, şi calul acesta era atît de bătător la ochi, încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluţ din Bearn, să fi avut între doisprezece şi paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu ariceală la picioare, şi care deşi înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de prisos folosirea căpăstrului, era totuşi în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însuşirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu şi înfăţişarea lui năstruşnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra călăreţului.   Şi aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d’Artagnan (căci aşa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante[3], cu cît îşi dădea seama că oricît de bun călăreţ ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrţoagă. De aceea şi primise cu inima grea darul tatălui său. Ştia că asemenea dobitoc preţuia pe puţin douăzeci de livre[4]. E drept că vorbele care însoţiseră darul erau de nepreţuit: ― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treisprezece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubeşti. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniştit, cum se cuvine, de bătrîneţe, şi dacă pleci cu el la război, cruţă-l, aşa cum ai cruţa un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii primit la curte, ― urmă bătrînul d’Artagnan, ― cinste la care de altfel îţi dă dreptul obîrşia ta de viţă veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai tăi, titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui ― ia bine seama ― numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi croieşte azi drum în viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. Eşti tînăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru că eşti gascon, şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu ocoli împrejurările neaşteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveţi mînuirea spadei; ai un genunchi de fier şi încheietura mîinii de oţel. Bate-te de zor, bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi[5], calul meu şi poveţele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va adăuga o reţetă ce-o ştie de la o ţigancă, a unui balsam care lecuieşte ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. Trage folos din orice şi trăieşte fericit viaţă îndelungată.   Mai vreau să adaug cîteva cuvinte, ca să-ţi pot da o pildă, nu din viaţa mea, căci eu n-am fost niciodată la curte, şi n-am luat parte decît la războaiele religioase, de bună voie: vreau să-ţi vorbesc despre domnul de Tréville, care a fost pe vremuri vecinul meu şi care a avut cinstea de a se juca, în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XlII-lea, Cel-de-Sus să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar în aceste bătăi nu regele ieşea totdeauna biruitor. Loviturile primite au fost izvorul preţuirii şi prieteniei sale pentru domnul de Tréville. Mai tîrziu, domnul de Tréville s-a mai bătut şi cu alţii: de cinci ori pe vremea întîiei sale călătorii la Paris, de şapte ori de cînd a închis ochii răposatul rege pînă la majoratul celui tînăr, fără a mai pune la socoteală atîtea războaie şi asedii; iar de atunci şi pînă azi, poate încă de o sută de ori! Aşa că, în ciuda legilor, a poruncilor scrise şi a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al muşchetarilor[6], adică iată-l căpetenia unei legiuni de cezari pe care regele pune mare preţ şi de care chiar cardinalul se teme, el care ― după cum se ştie ― nu prea cunoaşte ce-i aceea frică. Mai mult, domnul de Tréville cîştigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu mare faimă. A început la fel ca şi tine; du-te la el cu această scrisoare şi urmează-i pilda ca să ajungi şi tu ca el. Spunînd acestea, bătrînul domn d’Artagnan înmînă fiului o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui spadă şi, sărutîndu-l duios pe amîndoi obrajii, îl binecuvîntă. Cînd ieşea din camera părintească, tînărul dădu peste maică-sa; îl aştepta cu faimoasa reţeta de care în urma sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data asta, rămasul bun a ţinut mai multă vreme şi a fost cu mult mai duios nu doar din pricină că domnul d’Artagnan nu şi-ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d’Artagnan era bărbat şi ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat să se lase copleşit de emoţie, pe cînd doamna d’Artagnan era femeie şi mai mult decît atît, era mamă.   Ea plînse amarnic şi, trebuie s-o spunem spre lauda tînărului d’Artagnan, în pofida sforţărilor lui de a rămîne netulburat, aşa cum i-ar fi stat bine unui viitor muşchetar, firea îl învinse şi dădu drumul şuvoiului de lacrimi din care abia izbuti să ascundă jumătate. În aceeaşi zi, tînărul o porni la drum cu cele trei daruri părinteşti, alcătuite, după cum am mai spus din cincisprezece scuzi, din căluţul pomenit şi din scrisoarea către domnul de Tréville; se-nţelege de la sine că sfaturile date nu intrau în socoteală. Cu un astfel de vade mecum[7], d’Artagnan era, prin starea sa sufletească şi trupească, o copie credincioasă a eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atît de fericit, atunci cînd îndatorirea noastră de istoric ne-a silit să-i schiţăm portretul. Don Quijote lua morile de vînt drept uriaşi, şi oile drept oşti: d’Artagnan lua orice surîs drept o jignire şi fiece privire drept aţîţare. Ca urmare, îşi ţinu pumnul încleştat de-a lungul drumului între Tarbes şi Meung. Înşfăcîndu-şi mînerul spadei una peste alta, de zece ori pe zi; totuşi pumnul nu se abătu asupra nici unei fălci, şi spada nu-şi părăsi teaca. Nu doar că înfăţişarea bietului căluţ galben n-ar fi stîrnit destule zîmbete pe faţa trecătorilor, dar cum pe deasupra mîrţoagei zăngănea o namilă de spadă şi cum pe deasupra acestei spade sclipea o căutătură mai mult cruntă decît trufaşă, trecătorii îşi înfrînau rîsul sau, dacă rîsul le biruia prevederea, atunci se sileau să nu rîdâ, decît cu un colţ al gurii ca măştile din vechime. D’Artagnan îşi păstră deci ţinuta mândră şi amorul propriu neştirbit pînă la prăpăditul acela de orăşel Meung. Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în faţa porţii Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau vreun grăjdar să-i ţină calul de dîrlogi, d’Artagnan zări la parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom de statură înaltă şi semeaţă, cam mohorît la obraz, care stătea de vorbă cu doi inşi ce păreau a-l asculta cu multă luare-aminte. D’Artagnan crezu fireşte, ca de obicei, că era vorba despre el şi începu să asculte. De data asta se înşelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci despre, calul lui. Gentilomul părea că înşiră ascultătorilor însuşirile animalului şi deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în rîs, dar ca să-şi iasă din sărite, tînărului nostru îi ajungea o umbră de surîs; se înţelege atunci scrîşnetul lui la auzul acelor hohote gălăgioase.   D’Artagnan vru totuşi să-şi dea mai întîi seama de mutra neruşinatului care-şi bătea joc de el. Îşi aţinti privirea mîndră asupra străinului şi văzu că era un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi sfredelitori, cu faţa gălbejită, cu nasul gros şi cu mustaţa neagră, meşteşugit tunsă; purta pantaloni pînă la genunchi şi un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără altă podoabă decît obişnuitele despicături prin care se vedea cămaşa. Deşi noi, hainele-i erau mototolite, ca orice îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. D’Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu priceperea celui mai migălos cercetător şi, fără îndoială, dintr-o pornire lăuntrică ce-i spunea că acest necunoscut va avea în viitor o mare înrîurire asupra vieţii lui. Cum însă, în clipa în care d’Artagnan îşi pironea privirea asupra gentilomului cu straie liliachii., acesta îşi dezvolta tocmai una din cele mai amănunţiie şi mai temeinice expuneri asupra gloabei bearneze, cei doi ascultători se porniră pe rîs, în vreme ce el însuşi lăsă să rătăcească, împotriva obiceiului, o fluturare de surîs pe faţă. De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială d’Artagnan se simţise într-adevăr jignit. Pe deplin încredinţat de jignire, îşi înfundă bereta pe ochi şi, încercînd să maimuţărească unele fandoseli de la curte, pe care le surprinsese în Gasconia la cîţiva nobili care se aflau în călătorie, înaintă, cu o palmă pe mînerul spadei şi cu cealaltă în şold. Din nefericire, pe măsură ce înainta, mînia îl orbea tot mai tare, şi în locul frazelor impunătoare şi demne, pregătite pentru a-şi rosti provocarea, nu mai găsi pe vîrful limbii decît răbufniri grosolane, pe care le însoţi de strîmbături furioase. ― Ei, domnule, ― începu să strige, ― dumneata care te ascunzi după oblon! Da, da, chiar dumneata! Spune-mi şi mie de ce rîzi, măcar să rîdem împreună. Gentilomul îşi plimbă încet privirea de la cal la călăreţ, ca şi cînd i-ar fi trebuit oarecare răgaz pentru a înţelege că spre el se îndreptau acele mustrări ciudate: apoi, cînd nu-i mai rămase nici o îndoială, îşi încruntă uşor sprîncenele şi, după o lungă tăcere, îi răspunse lui d’Artagnan cu glas obraznic şi batjocoritor, cu neputinţă de descris : ― N-am vorbit cu dumneata, domnule! ― În schimb vorbesc eu cu dumneata! se răsti tînărul scos din sărite de amestecul acela de obrăznicie şi bună creştere, de cuviinţă şi dispreţ.   Necunoscutul îl mai privi o clipă cu aceeaşi fluturare de zîmbet pe buze, apoi, plecînd de la fereastră, ieşi agale din han şi se înfipse în faţa calului, la doi paşi de d’Artagnan. Ţinuta liniştită şi căutătura lui batjocoritoare îndoiră veselia celor cu care stătea de vorbă şi care nu se îndepărtaseră de la fereastră. Văzîndu-l atît de aproape, d’Artagnan scoase cam de vreo jumătate de cot spada din teacă. ― Calul ăsta trebuie să fie, sau mai curînd trebuie să fi fost, în tinereţea lui, floricică galbenă de untişor, spuse necunoscutul, urmîndu-şi cercetările începute şi întorcîndu-se spre ascultătorii lui de la fereastră, ca şi cînd nici n-ar fi băgat de seamă că mînia lui d’Artagnan se ridica zid între el şi ceilalţi. E o culoare foarte cunoscută în botanică, dar pînă acum foarte rar întîlnită la cai. ― Rîzi de cal cînd nu-ţi dă mîna să rîzi de stăpîn! răcni furios concurentul lui Tréville. ― Eu nu rîd des, domnul meu, ― urmă necunoscutul, n-ai decît să mă priveşti şi să te convingi, dar ţin cu tot dinadinsul să-mi iau îngăduinţa de a rîde cînd am chef. ― Iar mie, ― strigă d’Artagnan, ― nu-mi place să se rîdă cînd n-am eu chef! ― Adevărat, domnul meu? urmă necunoscutul mai liniştit ca oricînd. Foarte bine! Aşa şi e! Apoi, îndepărtîndu-se, se pregătea să intre iarăşi în han prin poarta cea mare sub care d’Artagnan văzuse la sosire un cal gata înşăuat. Dar nu era în firea lui d’Artagnan să dea drumul aceluia care avea neobrăzarea să-şi bată joc de el. Trase deci spada cu totul din teacă şi începu să-l urmărească, răcnind: ― Întoarce-te, hei, întoarce-te, domnule zeflemea. Întoarce-te, că acum te lovesc pe la spate! ― Să mă loveşti pe mine! rînji celălalt, răsucindu-se pe călcîie şi privindu-l pe tînăr cu uimire şi dispreţ. Haida de! dragul meu, eşti cam nebun! apoi, cu glasul scăzut, ca şi cînd ar fi vorbit cu el însuşi: Păcat! Ce mai descoperire pentru maiestatea sa, care caută năzdrăvani peste tot, ca să şi-i facă muşchetari! Pe ăsta ar fi trebuit să-l cunoască! Nu sfîrşi bine şi d’Artagnan îi şi trase o lovitură zdravănă cu vîrful spadei, încît dacă celălalt n-ar fi sărit cu un pas înapoi, ar fi glumit de bună seamă pentru cea din urmă oară. Văzînd că s-a îngroşat gluma, necunoscutul trase şi el spada din teacă şi, după ce-şi salută potrivnicul, se puse în gardă, cu toată seriozitatea. Dar în aceeaşi clipă, cei doi ascultători, însoţiţi de hangiu, tăbărîră asupra lui d’Artagnan, arzîndu-l care cu ciomagul, care cu lopata şi cu vătraiele de la sobă. Era o schimbare de atac atît de fulgerătoare şi de neaşteptată, încît potrivnicul lui d’Artagnan, în vreme ce acesta se întorcea ca să facă faţă grindinei de lovituri, îşi băgă din nou spada în teacă, la fel de sigur precum şi-o scosese şi, din actorul care era cît p-aci să fie, ajunse iarăşi spectator al bătăliei, rol pe care-l îndeplini cu nepăsarea-i obişnuită, mormăind totuşi printre dinţi: ― La naiba cu toţi gasconii ăştia! Suiţi-l iar pe calul lui portocaliu şi ducă-se pe pustii. ― Nu înainte de a te fi răpus, mişelule! strigă d’Artagnan, apărîndu-se din răsputeri, şi fără să dea îndărăt din faţa celor trei duşmani care-l ciomăgeau de zor. ― Ce de ifose pe el! mormăi gentilomul. Pe cinstea mea, gasconii ăştia nu-şi mai bagă minţile-n cap. Trage-ţi-i, dacă ţine morţiş. Cînd o obosi, o să spună el singur că s-a săturat. De bună seamă, necunoscutul tot nu ştia cu ce soi de catîr avea de furcă. D’Artagnan nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. Lupta mai ţinu deci cîteva clipe, pînă cînd istovit, tînărul scăpă din mînă spada, frîntă în două de o lovitură de ciomag. În sfîrşit, altă lovitură îl nimeri în frunte, doborîndu-l totodată la pămînt, plin de sînge şi aproape în nesimţire.   Tocmai atunci începea să se strîngă de pretutindeni lume la locul cu pricina. Temîndu-se de prea mare vîlvă, hangiul, ajutat de oamenii lui, duse rănitul în bucătărie unde-i dădu unele îngrijiri. În vremea aceasta, gentilomul îşi luase iarăşi locul la fereastră şi privea cu oarecare nelinişte spre mulţimea aceea încremenită, care-l stingherea din cale afară. ― Ia spune, ce mai face turbatul? se întoarse el spre uşa care se deschidea zgomotos: hangiul tocmai venea să-l întrebe de sănătate. ― Excelenţa voastră a scăpat teafăr? se interesă hangiul. ― După cum vezi, întreg şi teafăr, scumpe hangiule, – dar eu pe dumneata te întreb cum îi mai merge tânărului nostru? ― Îi merge mai bine, ― răspunse celălalt ― acum a leşinat de tot. ― Adevărat? făcu gentilomul. ― Da, dar înainte de a leşina şi-a mai adunat bruma de puteri, ca să vă strige şi să vă înfrunte, răcnind. ― E dracul gol! se minună necunoscutul. ― Da de unde, excelenţă, nu-i nici un drac, ― urmă hangiul strîmbînd din nas, ― pe cînd zăcea lat, l-am scotocit peste tot şi n-am găsit în boarfele lui decît o cămaşă, iar în pungă numai unsprezece scuzi; asta nu l-a împiedicat însă să spună, pe cînd leşina, că dacă aşa ceva i s-ar fi întîmplat la Paris, v-aţi fi căit pe loc. Dar aici, n-o să vă căiţi decît puţin mai tîrziu. ― Te pomeneşti c-o fi vreun prinţ de sînge, care umblă deghizat, zise necunoscutul cu nepăsare. ― V-am spus toate astea, nobilul meu domn, ― adăugă hangiul, ― pentru ca să vă puteţi feri din vreme. ― În furia lui n-a scăpat nici un nume? ― Ba da, se lovea mereu cu mîna peste buzunar, şi mormăia: Lasă că vedem noi ce o să spună domnul de Tréville, cînd o afla cum a fost terfelit ocrotitul său. ― Domnul de Tréville? ― întrebă necunoscutul, din ce în ce mai atent, ― zici că rostea numele domnului de Tréville şi se lovea cu mîna peste buzunar?… Hai spune drept, dragă hangiule, în vreme ce tînărul dumitale era leşinat, sigur că nu te-a răbdat inima să nu scotoceşti şi prin buzunarul cu pricina. Ai dat peste ceva? ― O scrisoare pentru domnul de Tréville, căpitanul muşchetarilor. ― Adevărat? ― Chiar aşa cum am cinstea să vă spun, excelenţă.   Hangiul, care nu era înzestrat cu prea mult dar de pătrundere, nu-şi dădu seama de căutătura schimbată a necunoscutului, cînd îi auzise vorbele. Părăsind pervazul ferestrei de care îşi ţinea rezemate coatele, acesta încruntă din sprîncene ca orice om îngrijorat. ― Drace, ― mormăi el printre dinţi, ― să-mi fi trimis oare Tréville pe gasconul ăsta? Prea-i de tot tînăr! Dar la urma urmei, o lovitură de spadă e o lovitură de spadă, oricare ar fi vîrsta celui ce ţi-o dă, şi te fereşti mai puţin de un mucos decît de oricare altul; buturuga mică răstoarnă carul mare. Şi vreme de cîteva minute necunoscutul rămase pe gînduri. ― Ei, hangiule, ― îi spuse, ― n-ai de gînd să mă descotoroseşti de apucatul ăsta? Nu-mi vine să-l omor chiar aşa, şi totuşi ― adăugă el pe un ton rece şi ameninţător, ― totuşi mă stinghereşte. Unde e acum? ― În odaia nevesti-mi, i se dau îngrijiri, la catul întîi. ― Boarfele şi săculeţul le are cu el? Şi-a scos haina? ― Nu, toate sînt jos în bucătărie. Dar, dacă tînărul ăsta zurliu vă stinghereşte… ― Cred şi eu. Stîrneşte în hanul dumitale un tărăboi cu care oamenii cumsecade nu se pot împăca. Urcă acum la dumneata, fă-mi socoteala şi dă de ştire valetului meu. ― Cum, domnul ne şi părăseşte? ― Nu-i nici o noutate, fiindcă îţi poruncisem să pui şaua pe cal. Nu mi s-a împlinit porunca? ― Ba da, şi după cum aţi putut să vă încredinţaţi singur, calul domniei-voastre se află sub poarta cea mare, gata de plecare. ― Bine, atunci fă cum ţi-am spus! “Drace, ― îşi zise în sinea lui hangiul, ― să-i fie oare frică de mucosul ăsta?” Dar o privire poruncitoare a necunoscutului îi reteză gîndul. Se înclină adînc şi ieşi. ― N-ar fi nimerit s-o zărească zăpăcitul ăsta pe Milady, ― îşi mai zise străinul, ― trebuie să treacă din clipă în clipă; chiar a întîrziat. Mai bine să încalec şi să-i ies în întîmpinare… Măcar dacă aş putea şti ce-i cu scrisoarea aceea adresată lui Tréville! Şi bodogănind într-una, necunoscutul se îndreptă spre bucătărie.   În vremea asta, încredinţat că numai prezenţa tînărului îi alungase pe necunoscut, hangiul se urcase în camera soţiei lui, unde-l găsi pe d’Artagnan care-şi venise în sfîrşit în fire. Dîndu-i să înţeleagă că ar putea avea încurcături cu poliţia, deoarece căutase gîlceavă unui mare senior, căci după părerea lui necunoscutul nu putea fi de-cît un mare senior, hangiul îl făcu să se scoale din pat, în pofida slăbiciunii, şi să-şi urmeze drumul. Pe jumătate năuc, în cămaşă, cu capul înfăşurat în cîrpe, d’Artagnan se ridică şi, împins de hangiu, începu să coboare; dar, în drum spre bucătărie, îşi zări deodată provocatorul, care stătea liniştit de vorbă cu o doamnă, lîngă scara unei frumoase caleşti, înhămată cu doi cai mari, normanzi. Aceea cu care stătea de vorbă, şi al cărei cap apărea ca înrămat în portiera caleştii, era o femeie între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani. Am mai spus cît de fulgerător izbutea d’Artagnan să prindă cele mai mici amănunte din înfăţişarea cuiva. De la prima aruncătură de ochi, văzu, aşadar, că femeia era tînără şi frumoasă. Frumuseţea ei îl izbi cu atît mai mult cu cît părea străină ţinuturilor meridionale în care el trăise pînă atunci. Era o făptură blondă şi palidă, cu plete lungi, unduindu-i pe umeri, ochi mari albaştri, visători, cu buze trandafirii şi mîini de alabastru; vorbea aprins cu necunoscutul. ― Aşadar, eminenţa sa îmi porunceşte… spunea doamna. ― Să vă întoarceţi numaidecît în Anglia şi să-i daţi de veste dacă ducele părăseşte Londra. ― Şi-n ce priveşte celelalte instrucţiuni? întrebă frumoasa călătoare. ― Se găsesc toate în caseta aceasta, pe care n-o veţi deschide decît pe celălalt mal al Mînecii. ― Bine, foarte bine… şi dumneavoastră? ― Eu mă înapoiez la Paris. ― Fără să-l învăţaţi minte pe neobrăzatul acela de ţînc?… mai întrebă doamna. Necunoscutul se pregătea să răspundă, dar chiar în clipa cînd deschidea gura, d’Artagnan, care auzise totul, se repezi în pragul porţii, strigînd: ― Neobrăzatul de ţînc o să înveţe el minte pe alţii, cred că de data asta cel pe care trebui să-l înveţe minte nu-i va mai scăpa ca întîia oară. ― Nu-i va scăpa? repetă necunoscutul, încruntîndu-se. ― Socot că-n faţa unei femei nu vei îndrăzni să fugi. ― Luaţi seama, ― strigă Milady, văzînd că gentilomul duce mîna la spadă, ― luaţi seama, cea mai mică întîrziere poate nărui totul. ― Aveţi dreptate, ― îi răspunse gentilomul, ― vedeţi-vă de drum, eu voi face la fel. Şi, salutînd doamna cu o uşoară înclinare a capului, sări în şa, în vreme ce vizitiul ardea la bice cailor. Necunoscutul şi doamna porniră aşadar în goană, fiecare de cealaltă parte a drumului. ― Ei, socoteala! ţipa hangiul, a cărui preţuire se schimba într-un adînc dispreţ, văzînd că se depărtează fără să-şi plătească socoteala. ― Plăteşte tu, marţafoiule, strigă acesta, din goana mare, valetului, care după ce aruncă la picioarele hangiului două sau trei monede de argint, porni şi el în galop după stăpîn. ― Stai, mişelule! Stai, ticălosule! Gentilom de paie! strigă d’Artagnan, alergînd la rîndul lui după valet. Dar rănitul era prea slăbit pentru a putea îndura asemenea zdruncin. Abia făcu zece paşi şi urechile începură să-i vîjîie, ameţeala îl cuprinse, un nor sîngeriu îi trecu pe dinaintea ochilor şi se prăbuşi în mijlocul străzii, strigînd mereu: ― Mişelule! Mişelule! Mişelule! ― Aşa-i, mare mişel, mormăi hangiul, apropiindu-se de d’Artagnan şi încercînd prin această linguşire să se împace cu sărmanul tînăr, întocmai cum făcuse şi bîtlanul din fabula cu melcul. ― Da, e un mare mişel, ― şopti şi d’Artagnan, ― dar ea, ea tare mai e frumoasă! ― Care ea? întrebă hangiul. ― Milady, îngăimă d’Artagnan. Şi îşi pierdu cunoştinţa a doua oară. ― Totuna, ― zise hangiul, ― mi-au scăpat doi, dar rni-a rămas ăsta. Şi pe ăsta nu-l mai las din mîini cîteva zile. Nici unsprezece scuzi nu-s de lepădat. Se ştie că unsprezece scuzi era tocmai suma ce se mai găsea în punga lui d’Artagnan.   După cum se vede, hangiul socotise unsprezece zile de boală a cîte un scud pe zi; numai că el socotise astfel fără să ţină seama de călător. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, d’Artagnan se sculă din pat, coborî în bucătărie, fără să-l ajute nimeni, ceru în afară de alte meremeturi, a căror listă n-a ajuns pînă la noi, vin, untdelemn, rozmarin şi, ţinînd reţeta mamei sale în mînă, îşi pregăti un balsam cu care-şi unse numeroasele-i răni, schimbîndu-şi singur oblojelile şi nevrînd să primească ajutorul vreunui medic. Datorită fără îndoială balsamului de Boemia şi datorită poate şi lipsei oricărui medic, d’Artagnan fu pe picioare chiar în seara acea şi aproape înzdrăvenit a doua zi. Dar, în clipa în care vru să plătească rozmarinul, untdelemnul şi vinul, singura cheltuială a stăpînului care nu mîncase aproape nimic, în vreme ce calul galben mîncase, cel puţin, după spusele hangiului, de trei ori mai mult decît s-ar fi cuvenit pe potriva staturii lui, d’Artagnan nu mai găsi în buzunar decît punguţa de catifea roasă şi cei unsprezece scuzi care se aflau înăuntru; cît priveşte scrisoarea către domnul de Tréville, nu era nicăieri. Tînărul începu atunci să caute scrisoarea, cu multă răbdare, întorcîndu-şi buzunarele şi buzunăraşele pe faţă şi pe dos, scotocind şi răscotocind săculeţul, deschizînd şi închizînd la loc punga. Dar cînd îşi dădu seama că nu mai are unde căuta, valul de mînie, care-l cuprinse a treia oară, era gata-gata să-i dea prilejul unei noi comenzi de vin şi untedelemn de leac; căci văzînd pe tînărul zurbagiu înfierbîntîndu-se şi ameninţînd să facă ţăndări tot hanul, dacă nu găseşte scrisoarea, hangiul şi pusese mîna pe o ţapină, nevastă-sa pe coada unei mături şi slujitorii pe aceleaşi bîte, pe care le mai folosiseră cu două zile înainte. ― Scrisoarea mea de recomandaţie ― răcnea d’Artagnan, ― scrisoarea mea de recomandaţie, sau, mii de draci! vă pun în frigare ca pe nişte orătănii! Din nefericire, o anumită împrejurare îl oprea pe tînăr să-şi poată duce la îndeplinire ameninţarea. După cum am mai spus, cu prilejul primei sale încăierări, spada îi fusese frîntă în două, lucru de care uitase cu totul. Drept urmare, cînd d’Artagnan vru într-adevăr să tragă spada din teacă, se trezi în mînă cu un ciot cam de vreo opt sau zece degete, ciot pe care hangiul prevăzător îl pusese la loc în teacă. Restul tăişului, bucătarul îl dosise dibaci, cu gînd să-l facă frigăruie.   Totuşi, poate că această dezamăgire nu l-ar fi împiedicat pe aprigul nostru tînăr de a trece la fapte, dacă hangiul n-ar fi chibzuit că plîngerea călătorului era pe deplin îndreptăţită. “Dar, la urma urmei, ― gîndi el, lăsînd în jos ţapina ― unde o fi scrisoarea aceea?” ― Da, da, unde-i scrisoarea? strigă d’Artagnan. Din capul locului ţin să vă spun că scrisoarea era pentru domnul de Tréville, şi că trebuie găsită; dacă nu va fi găsită, atunci o s-o scoată el şi din pămînt! Această ameninţare băgă în sperieţi pe hangiu. După rege şi domnul cardinal, domnul de Tréville era omul al cărui nume, militarii şi chiar tîrgoveţii îl aveau mai des pe buze. E drept că mai era şi părintele Iosif, dar numele lui se rostea numai în şoaptă, atît de cumplită era groaza ce-o trezea eminenţa cenuşie, cum i se spunea acestui prieten de încredere al cardinalului. Aşa că, aruncînd cît colo ţapina şi poruncind soţiei şi servitorilor săi să facă la fel cu coada de mătură şi cu bîtele, hangiul dădu cel dintîi pildă, începînd să caute scrisoarea pierdută. ― Era în scrisoare ceva de preţ? întrebă hangiul după cîteva cercetări zadarnice. ― La naiba! Cred şi eu ― se răsti gasconul, care se bizuia pe acea scrisoare spre a-şi croi drum la curte. Înăuntru era toată averea mea. ― Titluri de rentă spaniole? întrebă hangiul, îngrijorat. ― Titluri ale tezaurului personal al maiestăţii sale, răspunse d’Artagnan, care sperînd să intre în slujba regelui mulţumită acelor recomandaţii, credea că poate da, fără să mintă ,acest răspuns cam îndrăzneţ. ― Ei drace! se tîngui hangiu, deznădăjduit. ― Dar ce-are a face, ― urmă d’Artagnan cu îndrăzneala obişnuită gasconilor, ― banii sînt un fleac, scrisoarea era totul. Mai bine pierdeam o mie de pistoli[8] decît să pierd scrisoarea. Ar fi putut spune la fel de uşor douăzeci de mii, dar o umbră de sfială tinerească îl oprise. Şi deodată se făcu parcă lumină în mintea hangiului, care se blestema, fiindcă nu dădea de nimic. ― Scrisoarea nu s-a pierdut! strigă el hotârît. ― Ah! făcu d’Artagnan. ― Nu, scrisoarea v-a fost luată. ― Luată! Şi de cine? ― De gentilomul de ieri. A coborît în bucătărie, unde era haina dumneavoastră şi a rămas acolo singur. Pot să pun prinsoare că el v-a furat-o. ― Crezi? răspunse d’Artagnan cam neîncrezător, căci el ştia mai bine ca oricine importanţa cu totul personală a scrisorii şi nu vedea cum de-ar fi putut trezi ispita cuiva. Fără îndoială că niciunul din servitori, niciunul din călătorii de acolo n-ar fi cîştigat nimic, dac-ar fi avut la ei acea hîrtie. ― Va să zică dumneata îl bănuieşti pe neruşinatul acela de gentilom? ― Cum vă văd şi mă vedeţi, ― urmă hangiul, ― cînd i-am dat de ştire că înălţimea voastră sînteţi ocrotit do demnul de Tréville şi că aveţi chiar o scrisoare pentru vestitul gentilom, el a părut grozav de tulburat, m-a întrebat unde e scrisoarea, apoi a coborît iute în bucătărie, unde ştia că se află pieptarul dumneavoastră. ― Atunci, am găsit hoţul, ― răspunse d’Artagnan, ― mă voi plînge domnului de Tréville, iar domnul de Tréville se va plînge regelui. Apoi, scoţînd cu gest simandicos din buzunar doi scuzi, îi dete hangiului, care-l petrecu pînă la poartă, cu pălăria în mînă; încălecă după aceea pe calul său galben şi ajunse fără altă păţanie pînă la poarta Saint-Antoine, la Paris, unde se hotărî să-şi vîndă calul pe trei scuzi, preţ foarte bun, ţinînd seama că în vremea din urmă călăreţul îşi sleise de puteri mîrţoaga. De altfel, geambaşul care l-a cumpărat pe suma mai sus pomenită, nu s-a ferit să-i mărturisească tînărului că dădea atît de mulţi bani numai din pricina acelei culori, atît de neobişnuite.   D’Artagnan îşi făcu deci intrarea în Paris pe jos, cu bocceluţa sub braţ; merse aşa pînă ce găsi o cameră de închiriat, potrivită cu strîmtoratele sale mijloace băneşti. Această cameră era un fel de mansardă în strada Groparilor, lîngă Luxemburg. După ce plăti arvuna, stăpîn pe locuinţă, d’Artagnan îşi petrecu ziua cusîndu-şi la haină şi la pantaloni tot felul de ceaprazuri pe care maică-sa i le dăduse pe furiş, după ce le scosese de la o haină aproape nouă a bătrînului. Merse apoi pe cheiul Fiarelor vechi, pentru a-şi pune alt tăiş la spadă; se întoarse după aceea la Luvru şi întrebă pe primul muşchetar, care-i ieşi în cale, de palatul domnului de Tréville. Acest palat se găsea în strada Vieux Colombier, adică tocmai în vecinătatea camerei pe care d’Artagnan o închinase, împrejurare ce i se păru a fi o bună vestire pentru izbînda călătoriei lui. Şi, pe deplin mulţumit de felul cum se purtase la Meung, fără nici o remuşcare pentru trecut, încrezător în ziua pe care o trăia şi plin de speranţe în viitor, se culcă şi dormi buştean. Somnul acesta, încă destul de provincial, ţinu pînă a doua zi dimineaţa la ora nouă, cînd se sculă spre a se duce la acel vestit domn de Tréville, al treilea mare om în tot regatul, după preţuirea părintească.   continuarea o puteți descarca de aici…

ALEXANDRE DUMAS Volumul 1 Capitolul I Poarta Saint-Antoine – Etiamsi omnes!   În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obiceiului, la orele zece şi jumătate dimineaţa, barierele porţii Saint-Antoine erau încă zăvorâte. La orele unsprezece fără un sfert, un detaşament de douăzeci de elveţieni care, după uniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III-lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin capătul străzii Mortellerie, îndreptându-se spre poarta Saint-Antoine care se deschise în momentul când ostaşii ajunseră în dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; după ce ieşiră pe poartă, gărzile se înşiruiră de-a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte şi de alta a drumului şi numai cât se arătară la faţă şi făcură să se dea îndărăt o mulţime de ţărani şi târgoveţi ce veniseră de la Montreuil, de la Vincennes şi de la Saint-Maur ca să pătrundă în oraş înainte de amiază, lucru pe care nu apucaseră încă să-l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă. Dacă-i adevărat că gloata atrage după sine, aşa cum este şi firesc, o întreagă harababură, s-ar fi putut crede că, trimiţând la faţa locului gărzile, domnul prefect al poliţiei voise să preîntâmpine învălmăşeala ce s-ar fi putut isca la poarta Saint-Antoine.   Într-adevăr, venise lume după lume: mai în fiece clipă soseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile oraşului, femei aşezate pieziş pe tarniţele din spinarea măgarilor, ţărani cu căruţele sporind mereu grosul mulţimii şi aşa destul de numeroase, pe care porţile, ca niciodată ferecate la ceasul acela, o siliseră să se oprească la barieră şi toţi laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puţin stăruitoare, stârneau un freamăt nedesluşit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când şi când, unele glasuri se ridicau cu o octavă deasupra diapazonului general, răbufnind ameninţătoare sau tânguioase. Afară de gloata noilor sosiţi care doreau să intre în oraş, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzleţe ce păreau să se fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc să încerce a răzbate cu privirea printre ostreţele barierei în inima oraşului, cercetau cu ochi lacomi zarea ţărmurită de mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes şi de Croix Faubin, ca şi când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să sosească mai ştiu eu ce Mesia.   Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroavele ce se înalţă liniştite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându-se sau zburdând, desprind fie câte o bucată de gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrână care, după ce a stat un timp în cumpănă pe undele învârtejite, se lasă în cele din urmă târât de curent. Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadinsul, pentru motivul că merită toată atenţia noastră, erau alcătuite în majoritate din cetăţeni ai Parisului bine încotoşmănaţi în hainele lor cu mâneci bufante şi ciorapii lungi strânşi pe picior, căci, am uitat să spunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios şi nori groşi se rostogoleau deasupra pământului, ca şi când ar fi vrut să despoaie arborii, smulgând şi ultimele frunze îngălbenite ce încă se mai legănau jalnic pe crengi. Trei dintre aceşti cetăţeni stăteau la taifas, sau mai degrabă doi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulţumea să asculte. Pentru a ne tălmăci şi mai bine gândul trebuie să spunem că cel de al treilea nici măcar nu părea să asculte, într-atât de stăruitor privea spre Vincennes.   Să ne ocupăm mai întâi de cel din urmă. Era probabil înalt de statură dacă s-ar fi ridicat în picioare. Deocamdată însă picioarele-i lungi, cu care nu ştia ce să facă atunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându-le în mişcare, erau îndoite sub el, în timp ce braţele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucişate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul îşi ţinea obrazul adăpostit după palma lui lătăreaţă, cu îndărătnicia unuia care, din prudenţă, se fereşte să fie recunoscut, lăsând doar ochiul să scapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mijlociu şi inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca să se strecoare raza vizuală. Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleţ bondoc, cocoţat pe un dâmb, stătea de vorbă cu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnişul dâmbului şi care, ori de câte ori era gata să cadă, se agăţa de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutorului său. La aceşti doi cetăţeni, care, împreună cu cel aşezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne-am referit într-unul din precedentele paragrafe. — Da, jupâne Miton ― cuvânta bondocul, adresându-se mătăhălosului ― da, am spus şi repet că vor fi o sută de mii de persoane în jurul eşafodului când va muri Salcède, o sută de mii pe puţin. Uite, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care se află în clipa de faţă în Piaţa Grève sau care au pornit-o într-acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire-i aici şi gândeşte-te că nu-i vorba decât de o singură poartă. Îţi dai seama ce trebuie să fie, căci, dacă ar fi să le numărăm pe toate, am vedea că sunt şaisprezece porţi în cap. — O sută de mii e mult, cumetre Friand ― răspunse mătăhălosul; o bună parte dintre ei, ascultă ce-ţi spun, vor face ca mine şi nu se vor duce să vadă cum e rupt în bucăţi nenorocitul ăla de Salcède, de teamă să nu iasă cine ştie ce tărăboi şi pe bună dreptate. — Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama ― îi răspunse bondocul ― vorbeşti ca un politic. N-o să fie nimic, pun mâna-n foc că n-o să fie nimic, dar nimic. Apoi, văzând că interlocutorul său clatină din cap neîncrezător: Nu-i aşa, domnule? continuă el, întorcându-se către insul cu braţe şi picioare lungi, care, de unde până atunci se uitase stăruitor spre Vincennes, îşi sucise cu o clipă înainte, fără a coborî palma cu care îşi acoperea faţa, îşi sucise, zic, obrazul pe sfert, aţintindu-şi privirea asupra barierei ce părea să fie acum ţelul atenţiei sale. — Mă rog? rosti omul, întrebător, ca şi când n-ar fi auzit decât interpelarea ce-i era adresată şi nicidecum vorbele schimbate cu cel de-al doilea cetăţean înaintea acestei interpelări. — Ziceam că n-o să fie nimic în Piaţa Grève azi. — Cred că vă înşelaţi şi că Salcède va fi totuşi executat ― răspunse tacticos cel cu braţe lungi. — Fără doar şi poate; dar ziceam că n-o să fie nici o zarvă cu prilejul execuţiei. — Ba cum nu, o să se audă plesnele trosnind când au să dea bice cailor. — Nu ne-nţelegem de loc. Spunând zarvă, mă gândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, că n-o să fie nici o răscoală în Piaţa Grève: dacă s-ar fi aşteptat să se aprindă vreo răscoală, regele n-ar fi poruncit să se împodobească un balcon la primărie, ca să poată privi caznele osânditului împreună cu cele două regine şi cu o parte din curteni. — Parcă regii pot şti dinainte când e pe cale să se aprindă vreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o nemărginită milă, omul cu braţe de un stânjen şi picioare de o poştă. — Oho! se minună jupân Miton, aplecându-se la urechea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoşti cumva, cumetre? — Nu ― răspunse bondocul. — Păi cin’ te pune atunci să-i vorbeşti? — I-am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac. — Rău faci: vezi bine doar că nu prea e guraliv din fire. — Mi se pare totuşi ― rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poată fi auzit de omul cu braţe lungi ― că una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii este să-ţi împărtăşeşti gândurile. — Ai dreptate, însă numai cuiva pe care-l cunoşti ― răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n-ai cine e. — Oamenii nu sunt oare cu toţii fraţi între ei? Cum zice popa de la Saint-Leu ― adăugă cumătrul Friard pe un ton convingător. — Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s-au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune-mi mie ce-ai de spus, dacă ţii neapărat să pălăvrăgeşti şi lasă-l pe veneticul ăsta cu gândurile lui. — Numai că pe dumneata te cunosc de când lumea, dac-ar fi să-ţi dau ascultare şi ştiu dinainte ce ai să-mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate că ar avea ceva nou să-mi spună. — Sst! Vezi că trage cu urechea. — Cu atât mai bine dacă trage cu urechea; poate că aşa o să-mi răspundă. Va să zică, domnule ― continuă cumătrul Friard, întorcându-se către necunoscut ― credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève? — Eu? Nu ţin minte să fi spus aşa ceva. — Nici eu nu pretind c-aţi fi spus-o ― urmă Friard cu un ton care ar fi vrut să fie insinuant ― ziceam doar că-i un lucru pe care-l gândiţi, atâta tot. — Şi de unde puteţi fi atât de sigur? Nu cumva sunteţi vrăjitor, jupâne Friard? — Ia te uită: mă cunoaşte! exclamă târgoveţul, peste măsură de uimit. Oare de unde m-o fi cunoscând? — Păi nu ţi-am rostit de vreo două-trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s-ar fi ruşinat faţă de un străin de inteligenţa mărginită a interlocutorului său. — Aha! Ai dreptate ― mărturisi Friard, străduindu-se să se dumerească şi, dumerindu-se, în sfârşit, mulţumită acestei strădanii, continuă: Zău dacă n-ai dreptate, să mor eu! Păi dacă mă cunoaşte, înseamnă c-o să-mi răspundă. Cum ziceam, domnule ― urmă el, adresându-se necunoscutului ― cred că dumneavoastră credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève, căci dacă n-aţi crede aşa ceva, aţi fi acolo de faţă, pe când, cum văd eu, dumneavoastră sunteţi aici… care va să zică!   Acest care va să zică dovedea că jupân Friard atinsese în deducţiile sale limita cea mai îndepărtată a puterii lui de judecată şi a inteligenţei sale. — Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeţi cu totul altceva decât credeţi că eu cred ― răspunse necunoscutul, apăsând pe cuvintele rostite cu puţin înainte de interlocutorul său şi pe care le folosea la rândul lui ― cum se face că nu sunteţi în clipa de faţă în Piaţa Grève? Mi se pare totuşi că spectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui să dea năvală la locul cu pricina. Aşa stând lucrurile, poate c-o să-mi răspundeţi că domnia voastră nu vă număraţi printre prietenii regelui, ci printre ciracii domnului de Guise şi că-i aşteptaţi aici pe loreni, care, zice-se, vor să cotropească Parisul pentru a-l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède. — Nu, domnule, ― răspunse cu însufleţire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului ― nu, domnule, aştept să vină nevastă-mea, doamna Nicole Friard, care s-a dus să ducă douăzeci şi patru de feţe de masă la chinovia iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasă particulară a lui dom Modeste Gorenflot, stareţul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca să ne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton şi în care nu cred nicidecum, ca şi dumneavoastră, de altfel, aşa spuneaţi cel puţin… — Cumetre, cumetre! strigă Miton. Ia te uită numai ce dăndănaie! Jupân Friard privi în direcţia spre care era îndreptat degetul însoţitorului său şi văzu că, pe lângă faptul că bariera era coborâtă, ceea ce dăduse şi aşa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum să închidă şi poarta. După ce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elveţieni veniră să se posteze în faţa şanţului. — Cum aşa?! izbucni Friard, schimbându-se la faţă. N-ajungea c-au lăsat bariera? S-au apucat acum să ferece şi poarta? — Ei, vezi, ce ţi-am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său. — Nostim, nu-i aşa? rosti necunoscutul, rânjind. Şi rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăţi şi perii din barbă, un îndoit şirag de dinţi strălucitori şi tăioşi ce păreau minunat de bine ascuţiţi datorită obişnuinţei de a se folosi de ei cel puţin de patru ori pe zi. La vederea acestor noi măsuri de precauţie, un lung freamăt de mirare şi câteva strigăte înspăimântate se ridicară din sânul mulţimii ticsite ce se îmbulzea la bariera oraşului. — Faceţi loc! Daţi-vă la o parte! trâmbiţă vocea poruncitoare a unui ofiţer. Manevra fu îndeplinită într-o clipă, nu fără a întâmpina unele greutăţi: oamenii călări şi cei din căruţe, siliţi să se tragă înapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare şi frânseră câteva coaste în dreapta şi-n stânga în învălmăşeală. Femeile ţipau, bărbaţii înjurau; cei care puteau să fugă îşi luau tălpăşiţa, dând buzna unii peste alţii. — Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul harababurii. Răcnetul cel mai cumplit pe care-l poate cuprinde palidul vocabular al spaimei n-ar fi avut un efect atât de prompt şi atât de hotărâtor ca strigătul acesta: “Lorenii!” — Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s-o ştergem! — S-o ştergem, dar unde? întrebă Friard. — În ocolul ăsta ― strigă Miton, sângerându-şi palmele în timp ce se căznea să apuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care şedea tolănit necunoscutul! — În ocolul ăsta! repetă Friard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărtură pe unde am putea intra înăuntru şi cred că n-oi fi vrând să sar peste hăţişul ăsta mai înalt ca mine. — Am să-ncerc ― spuse Miton ― am să-ncerc. Şi se căzni din nou să treacă. — Hei, deschide ochii, mătuşă! strigă Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să-şi piardă cumpătul. Nu vezi că măgarul dumitale dă peste mine? Uf, domnule călăreţ, ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaş! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruţei în coaste?   În timp ce jupân Miton se agăţa de ramurile hăţişului, vrând cu tot dinadinsul să sară pe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de-a surda o răritură ca să se poată strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, îşi desfăcuse cataligele picioarelor şi, dintr-o singură mişcare, întocmai ca un călăreţ care se saltă în şa, trecu peste hăţişul de mărăcini fără ca vreo crenguţă să-i atingă pantalonii. Jupân Miton îi urmă pilda, rupându-şi nădragii în trei locuri; nu tot acelaşi lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacă nici peste şi nici pe sub îngrăditură şi văzându-se tot mai serios ameninţat să fie stâlcit de gloată, scotea nişte ţipete sfâşietoare, când necunoscutul, întinzând braţul său lung de un stânjen, îl înşfăcă de gulerul plisat şi scrobit, precum şi de gulerul hainei şi, ridicându-l în aer, îl strămută de partea cealaltă a gardului cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi apucat un copil. — Ohoho! se minună jupân Miton, înveselit de această scamatorie şi urmărind cu ochii înălţarea şi coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacă nu semeni cu firma de la Marele Absalom! — Uf! suspină Friard, punând piciorul pe pământ. Să semăn cu ce-oi semăna, bine că mă văzui, în sfârşit, dincoace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându-şi spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă-i ajungea până la piept, zise: Ah, domnule, nu ştiu cum să vă mulţumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastră sunteţi un adevărat Hercule, pe legea mea, să nu-mi spuneţi mie Jean Friard dacă vă mint! Care-i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului şi prietenului meu? Şi omul nostru rosti într-adevăr ultimele cuvinte cu toată râvna unei inimi pline de recunoştinţă. — Mă cheamă Briquet, domnule ― răspunse necunoscutul ― Robert Briquet, dacă socotiţi că asta vă poate fi de vreun ajutor. — Dar mi-aţi fost chiar de mare ajutor, domnule Robert Briquet, un ajutor nepreţuit, ca să zic aşa; nevastă-mea o să vă binecuvânteze. Adevărat, ce-o fi cu nevastă-mea, sărăcuţa? O, Doamne Dumnezeule! O s-o strivească gloata. Ah, afurisiţii ăştia de elveţieni, care n-au altă treabă decât să pună oamenii să se calce în picioare!   Nici nu apucase bine să-şi verse năduful şi cumătrul Friard simţi abătându-se pe umărul său o mână la fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât să vadă cine putea fi neobrăzatul care-şi îngăduia o asemenea îndrăzneală faţă de dânsul. Era mâna unui ostaş elveţian. — Frei se fac la tine derci, buştiule? spuse găliganul. — Ah, ne-au încolţit! strigă Friard. — Întinde-o, băiete! adăugă Miton. Şi amândoi, având câmpul deschis în faţa lor, acum că reuşiseră să sară peste gard, o luară la sănătoasa, urmăriţi de privirea zeflemitoare şi de rânjetul omului cu braţe de-un stânjen şi picioarele pe catalige, care, după ce-i pierdu din vedere, se apropie de ostaşul din garda elveţiană, pus acolo de strajă. — Paza e bună, camarade, pe cât se pare? — Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou. — Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacă s-ar întâmpla să năvălească lorenii, aşa cum se aude. — Nu nafaleşti. — Nu? — Nici ghindeşti. — Cum se face atunci că s-au închis porţile? Nu înţeleg. — Tumneata nu trepui inţelegi ― răspunse elveţianul, râzând cu poftă de vorba lui de duh. — Şust, camarad, forte şust ― spuse Robert Briquet ― mulţumim frumos. Şi Robert Briquet se îndepărtă de elveţian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaş, căruia îi amuţise râsul pe buze, bombănea printre dinţi: — Bei Gott!… Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen? Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: “Să mă bată Dumnezeu! Pare-mi-se că el este acela care mă ia peste picior. Cine-i omul ăsta care îndrăzneşte să-şi bată joc de un ostaş elveţian din garda maiestăţii sale?”   descărcare ită direct de aici:…

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 1   Capitolul I   Un bătrân gentilom şi un bătrân majordom   Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul ceasurilor trei şi un sfert dupăamiază, bătrânul mareşal de Richelieu, vechea noastră cunoştinţă, după ce îşi îmbibase el însuşi sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu mâna oglinda pe care o ţinea valetul său ― urmaşul care nu l-a putut niciodată egala pe devotatul Rafé ― şi, clătinând capul într-un fel care era numai al lui, zise: — Să mergem, e destul de bine aşa ― şi, ridicându-se de pe fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă ce zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru-deschis. Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul cabinetului, examinându-şi cu încântare pasul încă elastic, strigă: Să vină majordomul! Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în costum de ceremonie. Mareşalul luă un aer grav, aşa cum o cerea situaţia. — Domnule ― spuse el ― presupun că mi-ai pregătit o masă bună. — Desigur, monseniore. — Ai primit lista invitaţilor mei, nu-i aşa? — Şi am reţinut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă tacâmuri, nu este aşa? — Sunt tacâmuri şi tacâmuri, domnule! — Da, monseniore, dar… Mareşalul îl întrerupse pe majordom, schiţând un gest de nerăbdare, atenuat, cei drept, de ţinuta sa maiestuoasă. — Dar… nu este un răspuns, domnule şi de fiecare dată când aud cuvântul dar şi l-am auzit de multe ori în optzeci de ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, sunt dezolat că trebuie să ţi-o spun, însoţea o prostie. — Monseniore!… — Mai întâi, la ce oră vei servi masa? — Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistraţii la trei, nobilimea la patru. — Şi eu, domnule? — Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci. — Oh! Oh! La ora cinci! — Da, monseniore, ca regele. — Şi de ce ca regele? — Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut cinstea să mi-o trimită se află numele unui rege. — Nu este adevărat, domnule, te înşeli; printre invitaţii mei de azi nu se află decât simpli gentilomi. Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul său servitor şi îi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o face, dar domnul conte de Haga, care este unul dintre invitaţii monseniorului… — Ei bine? — Ei bine, contele de Haga este un rege. — Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel. — Atunci să mă ierte monseniorul ― spuse majordomul, înclinându-se ― dar am crezut, am presupus… — Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria dumitale nu este să presupui!   Ceea ce ai dumneata de făcut, este să citeşti ordinele pe care ţi le dau, fără să adaugi nici un comentariu. Când vreau să se ştie un lucru, spun; când nu spun, înseamnă că nu vreau să se ştie. Majordomul se înclină a doua oară şi de data aceasta mai respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege. — Prin urmare, domnule ― continuă bătrânul mareşal ― de vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă serveşti la ora patru, ora mea obişnuită. Nici dacă şi-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui ordin. Palid, copleşit de povara mustrării, se clătină ca şi când ar fi primit o lovitură. Apoi, revenindu-şi, spuse cu curajul pe care ţi-l dă numai disperarea: — Întâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veţi lua masa decât la ora cinci. — Cum asta? strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu. — Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă înainte de această oră. — Domnule ― rosti bătrânul mareşal înălţându-şi semeţ capul încă tânăr şi vioi ― eşti pare-mi-se de douăzeci de ani în serviciul meu, nu-i aşa? — Douăzeci şi unu, o lună şi două săptămâni, monseniore. — Ei bine, domnule, acestor douăzeci şi unu de ani, o lună şi două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici măcar o oră, înţelegi? strigă mânios bătrânul, încruntându-şi sprâncenele vopsite şi mişcându-şi nervos buzele subţiri. Începând din această seară îţi vei căuta alt stăpân. În casa mea nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea târziu pentru mine să mai învăţ acest cuvânt. Nu am timp de pierdut.   Majordomul se înclină pentru a treia oară. — Mă veţi concedia, monseniore, astă-seară, dar numai după ce-mi voi fi făcut datoria aşa cum se cuvine, până în ultima clipă. Făcu apoi doi paşi de-a-ndărătelea, retrăgându-se spre uşă. — Ce înţelegi dumneata prin se cuvine! strigă mareşalul. Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi place mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau masa la patru şi nu îngădui ca atunci când vreau să iau masa la patru, dumneata să mi-o serveşti la cinci. — Domnule mareşal ― replică sec majordomul ― am fost pivnicer la domnul prinţ de Soubise şi intendent la domnul prinţ cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, răposatul rege al Franţei, lua masa o dată pe an; la al doilea, maiestatea sa împăratul Austriei lua masa o dată pe lună. Ştiu deci cum trebuiesc serviţi suveranii, monseniore. În zadar, când lua masa la domnul de Soubise, regele Ludovic al XV-lea trecea drept baronul de Gonesse, tot rege era; în zadar, când află la domnul de Rohan, împăratul Joseph trecea drept contele de Fockenstein, tot împărat era. Dumneavoastră, domnule mareşal, primiţi astăzi un oaspete care îşi zice, chipurile, contele de Haga; contele de Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule mareşal, sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte de Haga va fi tratat ca un rege. — Iată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule încăpăţânat; contele de Haga doreşte cel mai strict, cel mai desăvârşit incognito. La naiba! Recunosc acum toate ridicolele voastre vanităţi cu şervetul pe braţ! Nu regalitatea o onoraţi, ci pe voi înşivă vă flataţi cu banii noştri. — Presupun ― răspunse acru majordomul ― că senioria voastră glumeşte, desigur, pomenind de bani. — La dracu! exclamă mareşalul, aproape umilit. Cine vorbeşte despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, şi-ţi repet, că nici nu vreau s-aud despre prezenţa vreunui rege la această masă. — Dar, domnule mareşal, drept cine mă luaţi? Credeţi că sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun rege. — Atunci nu te mai încăpăţâna şi serveşte masa la ora patru. — Nu pot, domnule mareşal pentru că la ora patru nu voi fi primit ceea ce aştept. — Dar ce aştepţi? Un peşte? Întocmai ca domnul Vatel. — Domnul Vatel, domnul Vatel… ― repetă majordomul. — Ei bine! Te revoltă aceasta comparaţie? — Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de sabie, cu care domnul Vatel şi-a străpuns trupul, iată-l nemuritor. — Ah! Ah! Şi dumneata, domnule, găseşti prea ieftin plătită această glorie? — Nu, monseniore, dar sunt atâţia alţii printre noi care îndură suferinţe şi umilinţe de o sută de ori mai grele decât o lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea. — Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie. — Dacă este aşa, stăpâne, mai bine să rămâi în viaţă şi să-ţi faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc aşa cum ar fi slujit şi Vatel dacă domnul prinţ de Condé ar fi avut răbdare să aştepte o jumătate de oră. — Dar bine, domnule, dumneata făgăduieşti minuni; eşti tare iscusit. — Minuni? Nici vorbă, monseniore. — Dar, în sfârşit, ce aştepţi? — Monseniorul doreşte să-i spun? — Pe legea mea, mor de curiozitate. — Ei bine, monseniore, aştept o sticlă cu vin. — O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, domnule. Explică-mi. — Iată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelenţa sa contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay. — Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu am Tokay în pivniţa mea! În acest caz, va trebui să-l concediem numai decât pe pivnicer. — Dimpotrivă, monseniore, mai aveţi cel puţin şaizeci de sticle. Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga bea şaizeci şi una de sticle de vin la o singură masă! — Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a venit pentru prima dată în Franţa şi nu era decât moştenitorul tronului, a luat masa la răposatul rege, care primise douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestăţii sale împăratul Austriei. Ştiţi că Tokay-ul din cea mai bună podgorie este rezervat pivniţelor imperiale şi că ceilalţi suverani nu beau din el decât atunci când maiestatea sa împăratul binevoieşte să le trimită? — Ştiu. — Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din care a gustat prinţul moştenitor şi pe care le-a preţuit în mod deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai există decât două. — Oh! Oh! — Una din ele se afla încă în pivniţele regelui Ludovic al XVI-lea. — Şi cealaltă? — Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! Cealaltă, a dispărut ― rosti cu un surâs triumfător majordomul, care vedea apropiindu-se pentru el o victorie binemeritată — Şi cine a făcut-o să dispară? — Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: pivnicerul răposatului rege. — Aha! Şi care ţi-a dat-o dumitale. — Desigur, monseniore ― rosti cu mândrie majordomul. — Şi ce-ai făcut cu ea? — Am depus-o cu mare grijă în pivniţa stăpânului meu. — A stăpânului dumitale? Şi cine era stăpânul dumitale pe vremea aceea, domnule? — Monseniorul cardinal prinţul Louis de Rohan. — Ah, Dumnezeule! La Strasbourg? — La Saverne. — Şi ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! strigă bătrânul mareşal. — Întocmai, monseniore ― răspunse majordomul, cu tonul cu care ar fi spus: “Nerecunoscătorule!”   Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, exclamând: — Domnule, îţi cer scuze, eşti regele majordomilor! — Şi dumneavoastră mă alungaţi! răspunse acesta, cu o mişcare a umerilor şi a capului ce nu se poate reda. — Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această sticlă. — Şi cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareşal cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar monseniorul va admite că este o nimica toată. — Admit tot ce vrei, domnule şi în plus, începând de astăzi îţi dublez leafa. — Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria. — Dar, în sfârşit, când va apare curierul dumitale valorând o sută de pistoli? — Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut timpul: când aţi fixat dineul? — Cred că acum trei zile. — Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci şi patru de ore la dus, douăzeci şi patru la întors. — Îţi mai rămâneau douăzeci şi patru de ore. Prinţ al majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci şi patru de ore? — Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit decât a doua zi după ce mi-aţi dat lista invitaţilor. Mai puneţi la socoteală şi timpul necesar negocierilor şi-o să vedeţi, monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora cinci, nu v-am cerut decât strictul necesar. — Cum? Sticla nu este încă aici? — Nu, monseniore. — Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale din Saverne este la fel de de-votat domnului prinţ de Rohan cum îmi eşti dumneata mie? — Ei bine, monseniore?… — Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut şi dumneata? — Eu, monseniore? — Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivniţele mele? — Cer cu umilinţa iertare monseniorului, dar dacă un confrate ar fi trebuit să servească un rege şi mi-ar fi cerut cea mai bună sticlă de vin pe care o aveaţi, i-aş fi dat-o imediat. — Oho! exclamă mareşalul, cu o uşoară strâmbătură. — Numai ajutând, putem fi ajutaţi, monseniore. — Iată-mă ceva mai liniştit ― suspină mareşalul ― deşi ghinionul încă ne mai poate urmări. — Cum anume, monseniore? — Dacă sticlă se sparge? — Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart vreodată o sticlă de vin preţuind două mii de livre. — Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră vine curierul dumitale? — La ora patru fix. — Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru ― reluă mareşalul, încăpăţânat ca un catâr de Castilia. — Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să se limpezească şi asta numai datorită unui procedeu inventat de mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile. Plecând capul, mareşalul se recunoscu încă o dată înfrânt în faţa slujitorului sau. — De altfel ― continuă acesta ― invitaţii monseniorului, ştiind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, nu vor sosi decât la ora patru şi jumătate. — Alta acum! — Fără îndoială, monseniore; invitaţii monseniorului sunt: domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul de La Pérouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, domnul de Cagliostro şi domnul de Taverney? — Ei bine? — Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de Launay vine de la Bastilia; şi cu gheţuşul care acoperă acum drumurile, va face trei ore bune de la Paris. — Da, dar va pomi la drum imediat după masa deţinuţilor, deci la douăsprezece; asta o ştiu şi eu.   Iertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la Bastilia, ora mesei s-a schimbat. Bastilia mănâncă la ora unu. — Învăţăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă. — Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care coboară tot timpul şi cu polei… — O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina decât cu baronii. Dar înţelege şi dumneata că trebuie să mâncăm devreme, din pricina domnului de La Pérouse, care pleacă astăseară şi care nu va voi, de bună seamă, să întârzie. — Monseniore, domnul de La Pérouse e la rege: discută cu maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va lăsa pe domnul de La Pérouse să plece devreme. — Posibil. — Sigur, monseniore. Tot aşa se vi întâmpla cu domnul de Favras, care se află la domnul conte de Provence şi care îi vorbeşte fără îndoială despre piesa domnului Cabon de Beaumarchais. — Despre Nunta lui Figaro. — Da, monseniore. — Ştii că eşti un adevărat literat, domnule! — În timpul liber citesc, monseniore — Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa de geometru, ştie foarte bine ce înseamnă exactitatea. — Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârşi, se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. În ce-l priveşte pe contele de Cagliostro, acest senior este străin şi locuieşte de puţin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu cunoască încă perfect viaţa de la Versailles şi se va lăsa aşteptat. — Bine ― spuse mareşalul ― în afara lui Taverney, ai numit pe toţi invitaţii şi ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer şi de bietul meu Rafé. Majordomul se înclină. — Nu am vorbit încă despre domnul de Taverney ― spuse el -pentru că domnul de Taverney este un vechi prieten, care se va conforma uzanţelor. Iată, cred, monseniore, cele opt tacâmuri de astă-seară, nu este aşa? — Perfect! Unde ne serveşti masa, domnule? — În sala cea mare, monseniore. — Vom îngheţa. — O încălzesc de trei zile, monseniore şi am reglat temperatura la optsprezece grade. — Foarte bine! Dar iată că bate jumătate… Mareşalul aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru şi jumătate, domnule. — Da, monseniore şi iată un cal care intra în curte; este sticla mea cu vin de Tokay. — Dacă aş putea fi servit încă douăzeci de ani în felul acesta spuse bătrânul mareşal, întorcându-se spre oglindă în timp ce majordomul alergă la datorie. — Douăzeci de ani! rosti o voce exuberantă chiar în clipa în care ducele se îndrepta spre oglindă ― douăzeci de ani, scumpul meu mareşal, ţi-i doresc. Atunci însă eu voi avea şaizeci şi voi fi bătrână. — Dumneavoastră, contesă! strigă mareşalul. Dumneavoastră prima!? Dumnezeule, cât de proaspătă şi de frumoasa sunteţi! — Spuneţi mai bine cât de îngheţată sunt, duce. — Vă rog, treceţi cât mai repede în budoar. — Ah! Un tête-a-tête, mareşale? — În trei ― replică o voce spartă. — Taverney! exclamă mareşalul. Pacostea care strică dispoziţia tuturor! şopti el la urechea contesei. — Un înfumurat! murmură doamna Du Barry, râzând în hohote. Trecură toţi trei în camera de alături.   descărcați cartea gratuit direct de aici:…

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 2   Capitolul XLII   Două ambiţii care vor să treacă drept două iubiri   Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru.   Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag. — Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan! Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la uşă. — Intră! spuse doamna de La Motte. Acelaşi lacheu apăru. — Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat. — În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: “Bine, anunţă-mă!” — Şi? — Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi. Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie: — Spune-i să intre. Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimiţând să-l caute pe cardinal, simţind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.   Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari? De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.   Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei.   Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de şerpi înaripaţi. Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei. — Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-aţi devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de la Versailles? — După cum vedeţi, monseniore. — Şi mulţumită? — Încântată. — Deci regina v-a primit? — Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. — Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit. — Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale.   Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: “Trei ore!” Dar se stăpâni şi zise: — Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate rezista. — Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră! — O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. — Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine… — Sunteţi un ingrat! — Adevărat?! strigă cardinalul. — Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc. — Ce-aţi făcut? — Am vorbit despre dumneavoastră. — Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoţia; şi inima prinse să-i bată. — Cui, dacă nu reginei? Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoţionat. — Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.   Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi lacheu intră, anunţând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie.   După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorinţelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă.   De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocraţi, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală? Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse luându-i mâna: — Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. — Cum asta? întrebă contesa. — Cea de ieri şi cea de azi. — Şi pe care o preferă eminenţa voastră? — Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil. — Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, să-i rezistaţi, monseniore. Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele doamnei de La Motte. — Cereţi pomană? întrebă aceasta. — Da şi aştept să mi-o daţi. — Astăzi e ziua îngăduinţelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o merită. — Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan. — Chiar şi unui cardinal ― răspunse Jeanne. Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta. Contesa înalţă capul. — Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. — Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în port ― răspunse contesa.   descăracați cartea gratuit direct de aici:…