Alexandre Dumas

  Capitolul XI BILETUL   Ceilalţi doi cetăţeni municipali din gardă urcară în grabă. Un detaşament din post îi însoţea. Uşile fură închise, cele două santinele fură postate ca să păzească ieşirile din fiecare cameră. — Ce doreşti, domnule? îl întrebă regina pe Maurice, când intră la ea. Tocmai voiam să mă culc când, acum vreo cinci minute, cetăţeanul municipal (şi regina îl arătă pe Agricola) s-a năpustit aici în cameră, fără să-mi spună ce pofteşte. — Doamnă, spuse Maurice, salutând, nu colegul meu pofteşte ceva de la domnia-ta, ci eu. — Dumneata, domnule? întrebă mirată Maria-Antoaneta, uitându-se la Maurice, al cărui fel cuviincios de-a fi îi inspirase recunoştinţă. Şi ce vrei dumneata?   Doresc să binevoieşti a-mi înmâna biletul pe care domnia-ta îl ascundeai adineaori, când tocmai intram. Principesa şi doamna Elisabeth tresăriră. Regina se făcu albă ca varul. — Te înşeli, domnule, răspunse ea, nu ascundeam nimic. — Minţi, austriaco! strigă Agricola. Maurice puse repede mâna pe braţul colegului său. — O clipă, dragul meu, îi răspunse el. Lasă-mă pe mine să vorbesc cu cetăţeana. Sunt într-un fel şi procuror. — Zi-i, atunci, dar n-o cruţa; ei, drăcie! — Ascundeai un bilet, cetăţeană, urmă Maurice cu asprime. Ar trebui să ni-l dai. — Dar, ce bilet? — Cel pe care ţi l-a adus fiica lui Tison şi pe care cetăţeana de acolo, fiica dumitale (Maurice arătă spre tânăra prinţesă), l-a cules cu batista. Cele trei femei se priviră înspăimântate. — Dar, domnule, asta e mai mult decât tiranie, spuse regina; suntem femei, suntem femei! — Să n-amestecăm lucrurile, îi răspunse Maurice cu neclintită hotărâre. Noi nu suntem nici judecători, nici călăi, suntem gardieni, alte cuvinte concetăţeni, având sarcina de-a vă păzi. Avem un consemn; dacă îl călcăm înseamnă că suntem trădători. Cetăţeană, rog, aşadar, să-mi dai biletul pe care l-ai ascuns. — Domnilor, spuse regina cu trufie, de vreme ce sunteţi gardieni, scotociţi şi lipsiţi-ne de somn şi în noaptea asta, ca întotdeauna. — Păzească-ne Domnul să ridicăm mâna asupra unor femei! Voi aduce faptele la cunoştiinţa Comunei şi-i vom aştepta ordinele. Numai că dumneata nu te vei culca în pat, vei dormi pe fotolii, dacă-ţi place aşa, iar noi te vom supraveghea... Dacă va trebui, vor începe şi percheziţiile. — Dar, ce-i aici? întrebă femeia lui Tison, vârându-şi speriată capul pe uşă. — Ce să fie, cetăţeană, ai dat o mână de ajutor la o trădare şi de aceea poţi fi sigură că n-ai să-ţi mai vezi fata niciodată. — Să nu-mi mai văd fata?... ce tot spui, cetăţene? întrebă femeia lui Tison care nu înţelegea bine de ce n-are să-şi mai vadă fata. — Iată ce-ţi spun: fiică-ta n-a venit aici să te vadă pe tine, ci să aducă o scrisoare cetăţenei Capet, aşa că n-are să mai vină. — Dar dacă nu mai vine, n-am s-o mai pot vedea, pentru că noi n-avem voie să ieşim de aici... — De data asta n-ai pe cine să te mânii, pentru că e vina ta, îi răspunse Maurice. — Vai! urlă biata mamă, vina mea! Ce tot spui tu acolo, vina mea? Doar nu s-a întâmplat nimic. Răspund eu de asta. Vai! păi de-ar fi să se fi întâmplat ceva, să te păzească simţul, Antoaneta, ai să mi-o plăteşti scump de tot! Şi femeia, ieşită din minţi, îi arătă reginei pumnul. — Să nu ameninţi pe nimeni, îi răspunse Maurice; mai bine încearcă să capeţi cu blândeţe ceea ce cerem noi, căci eşti femeie, Şi cetăţeana Antoaneta, care e mamă şi ea, se va îndupleca din milă pentru o mamă. Mâine fiică-ta va fi arestată, mâine va fi întemniţată... pe urmă, de se descoperă ceva — şi tu doar ştii că, dacă vrei cu tot dinadinsul, descoperi cu siguranţă — de se descoperă ceva e pierdută şi ea şi însoţitoarea ei. Femeia lui Tison, care îl ascultase pe Maurice cu o spaimă din ce în ce mai mare, îşi îndreptă spre regină privirea rătăcită. — Auzi tu, Antoaneta?... E vorba de fiica mea!... Tu îmi vei fi dus fata la pieire! Regina păru şi ea înspăimântată, nu atât de ameninţarea ce strălucea în ochii gardiencei sale, cât de deznădejdea pe care i-o citea în priviri. — Vino, doamnă Tison, zise ea, am să-ţi spun ceva. — Ei, ia vezi! fără linguşeli, strigă colegul lui Maurice; să fim şi noi de faţă, ei, drăcie! În faţa municipalităţii, numai în faţa municipalităţii. — Lasă-le, cetăţene Agricola, îi şopti Maurice la ureche, numai să iasă adevărul la iveală, n-are a face în ce fel... — Ai dreptate, cetăţene Maurice, dar... — Să trecem de partea cealaltă a uşii cu geamuri, cetăţene Agricola, şi, ascultă de mine, să stăm şi cu spatele: sunt sigur că persoana faţă de care vom dovedi asemenea bunăvoinţă nu ne va face să ne căim. Regina auzi cuvintele acestea spuse anume ca să fie auzite de ea şi îi aruncă tânărului o privire plină de recunoştinţă. Maurice întoarse capul cu indiferenţă şi trecu de partea cealaltă a uşii cu geamuri. Agricola îl urmă. — Vezi femeia asta, îi spuse el lui Agricola: ca regină e grozav de vinovată, ca femeie vădeşte un suflet demn şi generos. E bine că se sfărâmă şi se năruiesc coroanele; nenorocirea purifică. — Fir-ar să fie, că bine mai vorbeşti, cetăţene Maurice! Îmi place să te ascult pe tine şi pe prietenul tău Lorin. Tot versuri ai spus şi tu? Maurice zâmbi. În timpul dialogului de mai sus, dincolo de uşa cu geamuri se petrecea scena pe care o prevăzuse Maurice. Femeia lui Tison se apropiase de regină. — Doamnă, îi spuse aceasta, deznădejdea în care te afli îmi zdrobeşte inima. Nu vreau să te lipsesc de copilul dumitale; aşa ceva e prea greu de îndurat. Dar gândeşte-te bine: poate că făcând ceea ce cer oamenii ăştia, fiica dumitale tot va fi condamnată. Fă ce spun ei! strigă nevasta lui Tison. Fă ce spun ei! — Dar, mai întâi, ascultă despre ce e vorba. — Despre ce e vorba? întrebă gardianca cu o curiozitate aproape sălbatică. — Fiica dumitale a venit aici cu o prietenă. — Da, e muncitoare ca şi ea; n-a vrut să vină singură din pricina soldaţilor. — Prietena aceea i-a dat fiicei dumitale un bilet; fiica dumitale la scăpat pe jos; Maria, care tocmai trecea pe lângă ea, l-a ridicat. E o hârtie fără nici o valoare, nu încape vorbă, dar căreia oameni rău intenţionaţi i-ar găsi o semnificaţie. Nu ţi-a spus cetăţeanul municipal că dacă vrei găseşti oricum ceva?  — Şi după asta, după asta? — Ei bine, asta e tot. Vrei să-ţi dau hârtia aceea? Vrei să-mi sacrific un prieten şi totuşi să nu-ţi recapeţi, poate, fiica? — Fă cum spun ei! strigă iarăşi femeia, fă ce spun ei! Dar dacă hârtia asta îţi compromite fiica? stărui regina. Înţelegi? Fiica mea e, ca şi mine, o patriotă cinstită, răspunse afurisita de femeie. Slavă Domnului, familia Tison e vestită! Fă ce spun ei! — Doamne-Dumnezeule! cât aş dori să te pot convinge! — Fiică-mea! vreau să-mi fie dată fiica! urmă femeia lui Tison, bătând din picior. Dă hârtia, Antoaneta, dă-o! — Iat-o, doamnă! Şi regina întinse nenorocitei aceleia de făpturi o bucată de hârtie pe care ea o ridică în culmea bucuriei deasupra capului, strigând: — Veniţi, veniţi, cetăţeni municipali! Am căpătat hârtia. Luaţi-o şi daţi-mi copila. — Ne-ai sacrificat prietenii, surioară, spuse doamna Elizabeth. — Nu, surioară, răspunse trist regina, pe noi ne-am sacrificat. Hârtia nu poate compromite pe nimeni. La strigătele femeii lui Tison, Maurice şi colegul său îi ieşiră înainte; ea le întinse numaidecât biletul. Ei îl deschiseră şi citiră:   „La orient, un amic veghează încă."   Abia îşi aruncă ochii pe hârtie şi Maurice tresări. Scrisul îi păru cunoscut. „Doamne-Dumnezeule! izbucni el, să fie al Genevièvei? Nu, e cu neputinţă, sunt nebun! Se aseamănă, fără îndoială, dar cum ar putea avea de-a face Geneviève cu regina?" Se întoarse şi văzu că Maria-Antoaneta îl privea. Cât despre femeia lui Tison, în timp ce aştepta să i se hotărască soarta, îl sorbea pe Maurice din ochi. — Ai făcut o faptă bună, îi spuse femeii lui Tison. Şi dumneata, cetăţeană, de asemenea, adăugă el către regină. — Atunci, domnule, răspunse Maria-Antoaneta, urmează-mi exemplul: arde hârtia asta şi vei face o faptă caritabilă. — Glumeşti, austriaco, interveni Agricola. Să ardă o hârtie care poate ne-ar da prilejul să punem mâna pe-un cuib de aristocraţi? Nu, asta ar fi o prostie curată! — Da, mai bine arde-o, spuse şi femeia lui Tison, ar putea s-o pună în primejdie pe fata mea. — Bineînţeles, pe fiică-ta şi pe ceilalţi, continuă Agricola luând din mâinile lui Maurice hârtia pe care acesta cu siguranţă ar fi ars-o dacă ar fi fost singur. După zece minute, biletul fu depus pe biroul membrilor Comunei, deschis numaidecât şi comentat în toate felurile. — „La orient, un amic veghează", rosti o voce. Ce dracu o fi însemnând asta? — A, da, desigur! făcu un geograf. „La orient" e limpede: Lorient e un orăşel din Bretania, situat între Vannes şi Quimper. Fir-ar să fie! Ar trebui dat foc oraşului, dacă-i adevărat că sunt în el aristocraţi care veghează asupra austriecei. — E cu atât mai primejdios, adăugă un altul, cu cât, Lorient fiind port la mare, acolo se pot pune la cale complicităţi cu englezii. Propun, spuse un al treilea, să fie trimisă o comisie la Lorient şi să se întreprindă o anchetă. Maurice fusese ţinut la curent asupra deliberărilor. „N-am idee unde poate fi orientul de care e vorba, îşi zise el, dar cu siguranţă că nu-i în Bretania." A doua zi, regina, care, după cum am spus, nu mai cobora în grădină ca să nu treacă prin faţa camerei unde fusese încarcerat soţul ei, ceru să urce pe platforma turnului, ca să ia puţin aer, cu fiica ei şi cu doamna Elisabeth. Cererea îi fu încuviinţată numaidecât, dar Maurice se urcă şi el şi, oprindu-se în spatele unui soi de gheretă, care adăpostea partea de sus a scării, aşteptă, ascuns, urmarea biletului din ajun. La început regina s-a plimbat, afectând indiferenţă, cu doamna Elisabeth şi cu fiica ei, pe urmă s-a oprit, în timp ce prinţesele continuau să se plimbe, s-a întors spre răsărit şi s-a uitat lung cu atenţie la o casă la ferestrele căreia se arătau mai multe persoane; una dintre persoanele acelea ţinea o batistă albă. Maurice scoase un ochean din buzunar şi, în timp ce-l potrivea, regina făcu un semn vizibil, ca şi cum i-ar fi poftit pe curioşii de la fereastră să dispară. Dar Maurice apucase să vadă un cap de bărbat cu părul blond, palid la faţă, a cărui plecăciune fusese plină de respect, aproape chiar de umilinţă. În spatele tânărului aceluia, căci curiosul nostru nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, şedea o femeie pe jumătate acoperită de silueta lui. Maurice îşi îndreptă ocheanul asupra ei şi, crezând că o recunoscuse pe Geneviève, făcu o mişcare subită care-l descoperi. Numaidecât femeia, care ţinea şi ea un ochean în mână, se trase îndărăt, luându-l şi pe tânăr cu ea. Să fi fost Geneviève? Să-l fi recunoscut şi ea pe Maurice? Perechea de curioşi să se fi retras oare numai la semnul pe care-l făcuse regina? Maurice aşteptă o clipă să vad dacă tânărul şi tânăra n-au să mai apară. Dar cum fereastra rămânea pustie, îl sfătui pe colegul său Agricola să fie cu ochii în patru, coborî ca o furtună scara şi alergă să se aşeze la pândă în colţul străzii Porte-Foin, ca să vadă dacă cei doi curioşi din casa cu pricina n-au să iasă. Fu însă în zadar, căci nimeni nu se arătă. Atunci, nemaiputând îndura bănuiala care-i sfâşia inima încă de când însoţitoarea fetei lui Tison se încăpăţânase să stea ascunsă şi să nu scoată nici un cuvânt, Maurice o porni spre vechea stradă Saint-Jacques, unde ajunse cu sufletul chinuit de cele mai ciudate bănuieli. Când intră, Geneviève în capot alb şedea sub un umbrar de iasomie, unde avea obiceiul să ia masa. Îi adresă, ca de obicei, un salut călduros lui Maurice şi-l pofti să bea o ceaşcă de ciocolată cu ea. Pe de altă parte, Dixmer, care între timp venise şi el, se arătă grozav de bucuros că-l vede pe Maurice la asemenea ceas neaşteptat al zilei. Dar mai înainte ca Maurice să fi băut ceaşca de ciocolată pe care o acceptase, Dixmer ceru amicului său, secretarul secţiei Lepelletier, să-l însoţească într-o raită prin ateliere. Maurice primi. — Dragul meu Maurice, începu să-i spună Dixmer, luându-l la braţ pe tânărul nostru şi pornind cu el, ai să afli o noutate deosebit de importantă. — Politică? îl întrebă Maurice, urmărit întruna de ideea sa.   Ei! dragă cetăţene, răspunse Dixmer zâmbind, crezi că noi, cei de-aici, ne ocupăm de politică? Nu, nu, o noutate industrială, slavă Domnului! Venerabilul meu prieten Morand, care, după cum ştii e un chimist dintre cei mai merituoşi, tocmai a descoperit secretul de fabricare a unui marochin de culoare roşie, cum nu aţi mai văzut până în zilele noastre, vreau să spun o culoare fixă, care nu se decolorează. Vopseau asta vreau să ţi-o arăt. Dealtminieri, ai să-l vezi pe Morand la lucru. Ăsta da, zic şi eu, adevăr artist! Maurice nu prea înţelegea cum poţi fi artist în marochin roşu .Acceptă totuşi să meargă, îl urmă pe Dixmer, străbătu atelierele şi într-un soi de laborator particular îl văzu pe cetăţeanul Morand la treabă — purta ca de obicei ochelari verzi, era îmbrăcat cu haine de lucru şi părea într-adevăr foarte preocupat să schimbe în purpuriu albul murdar al unei piei de oaie. Avea mânecile suflecate, mâinile — roşii, la fel şi braţele, până la coate. Cum spunea Dixmer, se bălăcea bucuros şi vesel în cârmâz. Îl salută pe Maurice cu capul, aşa ocupat cum era cu treburile lui. — Ei, cetăţene Morand, îl întrebă Dixmer, ce zici? — O să câştigăm o sută de mii de livre pe an numai cu procedeul ăsta, răspunse Morand. Dar, iată, sunt opt zile de când nu mai dorm, iar acizii mi-au atacat ochii. Maurice îl lăsă pe Dixmer cu Morand şi se întoarse la Geneviève, şoptindu-şi tainic: — Trebuie să recunosc că îndatoririle unui cetăţean municipal ar năuci chiar şi pe un erou. După opt zile petrecute în închisoarea Temple, ajungi să te suspectezi până şi pe tine însuţi drept aristocrat, sfârşind prin a te denunţa singur. Bunul Dixmer, bravul Morand! gingaşa Geneviève! Şi eu care i-am bănuit o clipă. Geneviève îl aştepta pe Maurice, cu surâsul ei încântător, gata să-l facă să uite până şi urma bănuielilor pe care şi le închipuise adevărate. Era ca totdeauna: suavă, prietenoasă, fermecătoare. Clipele în care Maurice o vedea pe Geneviève erau singurele pe care le trăia cu-adevărat. Tot restul timpului, era pradă febrei aceleia pe care am putea-o numi febra anului 1793, care scinda Parisul în două tabere şi făcea ca existenţa să fie o luptă continuă, de fiecare ceas. Către amiază, trebui totuşi s-o părăsească pe Geneviève şi să se întoarcă la închisoarea Temple. La capătul străzii Sainte-Avoye, se întâlni cu Lorin, care schimba garda. Lorin se afla în coada plutonului. Se desprinse din rând şi veni la Maurice, al cărui chip oglindea încă fericirea dulce pe care întâlnirea cu Geneviève i-o revărsa totdeauna în suflet. — Ah! exclamă Lorin, scuturând călduros mâna prietenului său:   Zadarnic caţi să-ţi ascunzi dorul, Eu ştiu care ţi-e năzuinţa. Taci mâlc, dar îţi văd suferinţa, În ochi îţi citesc dorul,  Şi-n suflet tot amorul!   Maurice îşi duse mâna la buzunar să caute cheia. Era mijlocul care-l adoptase ca să pună stavilă vervei poetice a colegului său. Dar acesta îi văzu gestul şi-o rupse la fugă râzând. — A! ascultă adăugă Lorin, întorcându-se după câţiva paşi, ai de stat încă trei zile la Temple, Maurice. Ţi-l încredinţez pe micuţul Capet.     Capitolul XII DRAGOSTE   De fapt, după o bucată de vreme Maurice ajunsese să ducă o viaţă foarte fericită şi în acelaşi timp foarte nenorocită. Totdeauna e aşa la începutul marilor pasiuni. Munca zilnică la secţia Lepelletier, vizitele pe care le făcea seara în vechea stradă Saint-Jacques, prezenţa sporadică la clubul Termopile îi umpleau tot timpul. Nu-şi ascundea faptul că, văzând-o pe Geneviève în fiecare seară, nu făcea decât să se îmbete, înghiţituri rare, dar pline, cu dragoste fără speranţă. Geneviève era una dintre femeile timide şi aparent uşor de câştigat, care întind sincer mâna unui prieten, îşi apropie inocent fruntea de buzele lui, cu încrederea unei surori sau cu ignoranţa unei fecioare în faţa căreia cuvintele de dragoste par o insultă, iar dorinţele carnale un adevărat sacrilegiu. Dacă există în visurile cele mai pure pe care Rafael, în prima sa manieră, le-a zugrăvit pe pânză, o Madonă cu buze surâzătoare, cu privire castă, cu o expresie îngerească, atunci tocmai asemenea însuşiri trebuie luate de la divinul elev al lui Perugino pentru făurirea portretului Genevièvei. În mijlocul florilor sale, strălucitoare şi înmiresmată ca ele, departe de activitatea soţului ei, departe chiar şi de el, Geneviève îi părea lui Maurice, de câte ori o vedea, ca o enigmă vie, al cărei sens nu-l putea ghici şi-a cărei dezlegare nu îndrăznea să i-o ceară. Într-o seară când rămăsese, ca de obicei, singur cu ea şi stăteau alături sub fereastra dublă, prin care în altă seară pătrunsese atât de furtunos, când miresmele liliacului în floare pluteau pe uşoara adiere ce se iveşte numaidecât după un strălucitor apus de soare, Maurice, după o lungă tăcere în răstimpul căreia îi urmărise ochii ageri şi pioşi, care priveau cum răsare o stea argintie pe cerul de azur, Maurice cuteză s-o întrebe cum se face că-i atât de tânără, când soţul ei trecuse de vârsta mijlocie a vieţii; că-i atât de nobilă şi delicată, când toate vădeau la soţul ei o educaţie şi-o origine de rând că-i atât de plină de poezie, când soţul ei n-are alt ţel decât să-şi cântărească, să-şi întindă şi să-şi vopsească pieile din fabrică.  — Ce caută la un meşter tăbăcar, îşi continuă Maurice şirul întrebărilor, harpa asta, clavecinul de-aici şi gastelurile despre care mi-ai mărturisit că sunt opera dumitale? În sfârşit, de ce atâta aristocraţie, pe care o urăsc de moarte la alţii, dar pe care o ador la dumneata? Geneviève îşi aţinti asupra lui Maurice privirile pline de candoare. — Îţi mulţumesc, răspunse ea, că-mi pui asemenea întrebare; ea îmi dovedeşte că eşti un om cu suflet nobil şi că n-ai căutat să culegi informaţii despre mine de la nimeni. — Niciodată, doamnă, spuse Maurice. Am un prieten devotat, care şi-ar da viaţa pentru mine, am o sută de camarazi, care sunt gata să meargă oriunde i-aş călăuzi, dar dintre toate sufletele astea, când e vorba de o femeie, şi mai ales de o femeie cum e Geneviève, nu ştiu decât unul singur în care să mă încred, sufletul meu. — Mulţumesc, Maurice, îi răspunse tânără. Atunci ai să afli de la mine tot ce doreşti să ştii. — Mai întâi, care e numele dumitale de fată? întrebă Maurice. Nu te cunosc decât cu numele de femeie măritată. Geneviève înţelese egoismul de îndrăgostit pe care îl trăda o asemenea întrebare şi zâmbi. — Geneviève du Treilly, îi răspunse ea. Maurice repetă: — Geneviève du Treilly! — Familia mea, urmă Geneviève, fusese ruinată din timpul războiului cu America la care au luat parte tatăl şi fratele meu mai mare. — Gentilomi amândoi? întrebă Maurice. — Nu, nu, răspunse Geneviève, roşind. — Totuşi, mi-ai spus că numele dumitale de fată e Geneviève du Treilly. — Fără particulă, domnule Maurice. Familia mea a fost bogată, dar n-a avut nici un soi de legătură cu nobilimea. — Nu ai încredere în mine, răspunse tânărul nostru zâmbind. — Cum de nu? urmă Geneviève. În America, tatăl meu s-a împrietenit cu tatăl domnului Morand. Domnul Dixmer era omul de afaceri al domnului Morand. Văzându-ne ruinaţi şi ştiind că domnul Dixmer avea averea lui personală independentă, domnul Morand l-a prezentat tatălui meu, care, la rândul său, mi la prezentat. Am văzut că o căsătorie fusese dinainte pusă la cale şi am înţeles că era dorinţa familiei mele. Nu iubeam şi nici nu iubisem pe nimeni; am primit. De trei ani de zile sunt soţia lui Dixmer şi trebuie s-o spun, de trei ani soţul meu a fost atât de bun cu mine încât, cu toată diferenţa de gusturi şi de vârstă ce există între noi şi pe care dumneata ai observat-o, n-am simţit nici măcar o clipă vreo părere de rău. — Dar, urmă Maurice, când te-ai căsătorit cu domnul Dixmer, el nu era încă în fruntea fabricii acesteia? — Nu, locuiam la Blois. După 10 august, domnul Dixmer cumpără casa de aici cu atelierele anexe. Ca să nu am nici un soi de amestec cu lucrătorii, ca să mă scutească chiar şi de a vedea unele lucruri ce-ar fi putut să mă tulbure în obiceiurile mele puţin cam aristocratice, cum le numeai dumneata, mi-a dăruit pavilionul acesta, în care trăiesc singură, retrasă, potrivit cu gusturile mele, potrivit cu dorinţele mele, şi fericită când un prieten ca dumneata, Maurice, vine să mă abată de la visările mele sau să le împărtăşească alături de mine. Şi Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, pe care el, înfocat, o sărută. Geneviève se îmbujoră puţin. — Acum, prietene, urmă ea să-i spună, trăgându-şi mâna dintr-ale lui, ştii cum am ajuns soţia domnului Dixmer. — Da, răspunse Maurice, uitându-se ţintă la Geneviève. Dar nu mi-ai spus deloc cum domnul Morand a ajuns să se asocieze cu domnul Dixmer. — A! foarte simplu, răspunse Geneviève. Domnul Dixmer, după cum ţi-am spus, avea oarecare avere, dar totuşi nu atât cât să poată lua el singur o fabrică aşa de importantă cum e asta. Fiul domnului Morand, protectorul lui Dixmer, cum îţi spuneam, fiul acelui prieten al tatălui meu, de care poate că-ţi aminteşti, a venit cu jumătate din capital şi, cum se pricepe la chimie, s-a dedicat exploatării, depunând o activitate care-l acaparează, după cum ai putut observa, şi datorită căreia comerţul domnului Dixmer, în sarcina căruia intră toată latura materială, a luat o extindere imensă. — Şi, urmă Maurice, domnul Morand este de asemenea unul dintre bunii dumitale prieteni, nu-i aşa, doamnă? — Domnul Morand e o fire nobilă, unul dintre sufletele cele mai elevate din câte se găsesc sub bolta cerească, răspunse cu gravitate Geneviève. — Dacă nu ţi-a dat alte dovezi, spuse Maurice puţin cam neliniştit de marea importanţă pe care tânăra femeie o acorda asociatului soţului ei, decât că împarte cheltuielile de regie cu domnul Dixmer şi că a născocit o vopsea nouă pentru marochin, îmi îngădui să-ţi atrag atenţia că elogiile pe care i le aduci sunt destul de exagerate. — Mi-a dat şi alte dovezi, domnule, îi spuse Geneviève. — Dar e încă tânăr, nu-i aşa? întrebă Maurice, cu toate că e greu de spus ce vârstă are, din pricina ochelarilor verzi pe care-i poartă. — Are treizeci şi cinci de ani. — Vă cunoaşteţi de multă vreme? — Din copilărie. Maurice îşi muşcă buzele. De la început bănuise că Morand o iubeşte pe Geneviève. — A! exclamă Maurice, aşa se explică familaritatea lui cu dumneata. — Îngrădită în limitele în care ai văzut-o, domnule, răspunse Geneviève zâmbind, îmi pare că asemenea familiaritate, care nu e decât cea a unui prieten, nu are nevoie de explicaţii. — O! iartă-mă, doamnă, ripostă Maurice, dumneata ştii că orice afecţiune puternică îşi are geloziile ei şi prietenia mea era geloasă pe prietenia pe care dumneata păreai c-o nutreşti pentru domnul Morand. Apoi tăcu. Geneviève păstră şi ea tăcere. În ziua aceea nu mai veni vorba de Morand, şi Maurice se despărţi de Geneviève mai îndrăgostit ca niciodată, căci era gelos. Apoi, oricât de orbit ar fi fost tânărul nostru, oricât de legat la ochi, oricâtă tulburare i-ar fi pus patima în suflet, în povestirea Genevièvei erau multe lacune, multe ezitări, multe reticenţe, cărora în primul moment nu le dăduse nici un pic de atenţie, dar care, după aceea, îi reveneau în minte şi-l tulburau într-un chip atât de ciudat, încât nu-l putea linişti nici marea libertate pe care i-o îngăduia Dixmer de-a sta de vorbă cu Geneviève ori de câte ori şi oricât de mult ar fi poftit, nici singurătatea în care erau lăsaţi ei amândoi în fiecare seară. Ba, mai mult: Maurice, ajuns oaspetele zilnic al casei, nu numai că stătea cu Geneviève, netulburat de nimeni, puritatea ei îngerească părând dealtminteri suficientă pentru a o apăra împotriva dorinţelor tânărului, dar o însoţea şi la toate micile cumpărături pe care era silită să le facă din timp în timp, prin cartier. Înconjurat de toată familiaritatea pe care o câştigase în casă, îl uimea şi-l neliniştea totuşi un lucru: cu cât căuta mai mult poate, ce-i drept, cu scopul de-a putea supraveghea sentimentele pe care credea şi se temea că Morand le are pentru Geneviève — cu cât căuta, spuneam, să adâncească cunoştinţa cu acest om a cărui inteligenţă, în ciuda prejudecăţilor sale, îl seducea, ale cărui maniere alese îl atrăgeau din zi în zi mai mult, cu atât Morand, omul acesta bizar, părea a se preface că vrea să se îndepărteze de Maurice. Eroul nostru se plângea cu amărăciune Genevièvei, deoarece era sigur că Morand ghicise în el un rival şi că din gelozie îl ţinea la distanţă. — Cetăţeanul Morand mă urăşte, îi spuse el într-o zi Genevièvei. — Pe dumneata? îl întrebă Geneviève privindu-l cu frumoşii ei ochi miraţi; pe dumneata te urăşte domnul Morand? — Da, sunt sigur. — Şi de ce te-ar urî? — Vrei să-ţi spun? izbucni Maurice. — Fără îndoială, continuă Geneviève. — Ei bine, pentru că... Maurice se opri. Era cât pe ce să spună: „Pentru că te iubesc." — Nu, nu pot să-ţi spun de ce, zise el, roşind. În faţa Genevièvei, crâncenul republican devenea deodată un om sfios şi şovăielnic ca o fată. Geneviève zâmbi. — Spune mai curând, zise ea, că între voi nu există afinităţi, şi-atunci poate am să te cred. Dumneata eşti o fire înflăcărată, o minte ageră, un bărbat pretenţios şi rafinat; Morand nu-i decât un negustor altoit pe-un chimist. E sfios, modest... şi numai sfiiciunea şi modestia îl împiedică să facă primul pas către dumneata. — Ei, na! Dar cine-i cere să facă primul pas către mine? Am făcut vreo cincizeci eu către el; niciodată nu mi-a răspuns. Nu, urmă Maurice, clătinând din cap, nu, sigur că nu-i asta. — Dar, atunci, ce e? Maurice preferă să tacă. A doua zi după ce avusese explicaţia de mai sus cu Geneviève, Maurice veni la ea pe la orele două după-amiază. O găsi îmbrăcată, gata să iasă. — A! fii binevenit, îl întâmpină Geneviève, ai să-mi slujeşti de cavaler însoţitor. — Dar unde te duci? întrebă Maurice. — Mă duc până la Auteuil. E o vreme încântătoare. Aş dori să merg puţin pe jos; trăsura are să ne ducă dincolo de bariera, unde ne va aştepta, pe urmă ajungem la Auteuil pe jos şi, după ce voi fi terminat ce am de făcut la Auteuil, ne întoarcem tot pe jos până la trăsura. — Ah! exclamă Maurice încântat, ce zi minunată îmi dăruieşti! Cei doi tineri porniră. Dincolo de Passy, trăsura îi lăsă în drum. Acolo, amândoi săriră sprinten pe marginea drumului şi-şi continuară plimbarea pe jos. Când sosiră la Auteuil, Geneviève se opri. — Aşteaptă-mă la marginea parcului, îi spuse ea, după ce termin, vin să te iau. — Dar la cine te duci? întrebă Maurice. — La o prietenă. — Şi nu te pot însoţi? Geneviève clătină din cap, zâmbind. — Cu neputinţă, răspunse ea. Maurice îşi muşcă buzele.  — Atunci bine, zise el, am s-aştept. — Ei, ce e? întrebă Geneviève. — Nimic, răspunse Maurice, stai mult? — Dac-aş fi crezut că te stingheresc, Maurice, dacă aş fi ştiut că ziua ţi-e prinsă cu alte treburi, îi spuse Geneviève, nici nu mi-ar fi trecut prin gând să te rog să-mi faci micul serviciu de-a veni cu mine; m-aş fi lăsat însoţită de... — De domnul Morand? întrebă prompt Maurice. — Nicidecum. Doar ştii că domnul Morand se află la fabrica Rambouillet şi că nu se întoarce decât deseară. — Atunci iată cărei împrejurări îi datorez faptul de-a fi fost preferat. — Maurice, îi spuse Geneviève cu blândeţe, nu pot s-o fac s-aştepte pe persoana care mi-a dat întâlnire. Dacă te stinghereşte să mă însoţeşti la înapoiere, atunci întoarce-te la Paris, numai să-mi trimiţi trăsura înapoi. — Nu, nu, doamnă, răspunse cu voiciune Maurice, vă stau la dispoziţie. Şi-i adresă un salut Genevièvei, care scoase un suspin uşor şi intră în Auteuil. Maurice se îndreptă spre locul horărât întâlnirii, şi începu să se plimbe în lung şi-n lat, culcând la pământ cu bastonul, ca Tarquinius, toate capetele de ierburi, de flori sau de scaieţi care îi şedeau în cale. Dealtfel, drumul lui se limita la un spaţiu: ca toţi oamenii foarte îngânduraţi, Maurice abia făcea câţiva paşi şi se şi-ntorcea. Îl preocupa mai cu seamă să afle dacă Geneviève îl iubeşte sau nu. Felul ei de-a se purta cu el era cel al unei surori sau al unei prietene. Maurice simţea însă că atâta nu-i era de-ajuns... o iubea nebuneşte. Ajunsese să-i fie gândul veşnic din timpul zilei şi visul mereu repetat din timpul nopţii. Altădată nu cerea altceva decât s-o revadă pe Geneviève. Acuma nu-i mai era de-ajuns atât, trebuia ca şi Geneviève să-l iubească. Geneviève lipsi un ceas, care-i păru lui Maurice cât un secol. Pe urmă o văzu venind către dânsul, cu surâsul pe buze. El, dimpotrivă, o întâmpină cu sprâncenele încruntate. Sărmana noastră inimă e astfel făcută încât se trudeşte să soarbă durere din miezul fericirii chiar. Geneviève îl luă la braţ, surâzând. — Iartă-mă, prietene, zise ea, că te-am făcut să mă aştepţi... Maurice îi răspunse cu o înclinare a capului şi amândoi o apucară pe o cărăruie încântătoare, netedă, umbrită, stufoasă, care, cu un ocol, trebuia să-i scoată în şosea. Era o seară de primăvară dintre cele mai fermecătoare, în care toate plantele îşi trimit spre cer miresmele, în care toate păsările, nemişcate pe crengi sau săltând prin tufişuri de mărăcini, îşi înalţă imnurile de dragoste spre Dumnezeu, în sfârşit, una dintre serile acelea ce par hărăzite să rămână vii în amintire. Maurice şedea mut, Geneviève, dusă pe gânduri, smulgea cu-o mână petalele florilor dintr-un buchet pe care-l ţinea în cealaltă, cea sprijinită pe braţul lui Maurice. — Ce ai? întrebă deodată Maurice, şi cine te face să fii tristă astăzi? Geneviève i-ar fi putut răspunde: „Fericirea mea." Ea se uită la el cu privirea-i blândă, plină de poezie, şi-l întrebă: — Oare dumneata nu eşti mai trist ca de obicei? — Eu, spuse el, eu am de ce să fiu trist; eu sunt nenorocit, dar dumneata? — Dumneata, nenorocit? — Fără îndoială. N-ai băgat de seamă, uneori, că sufăr după felul în care îmi tremură glasul? Câteodată, când stau de vorbă cu dumneata sau cu soţul dumitale, îmi vine să mă scol aşa deodată şi să fug să cer aer cerului, căci simt că are să-mi crape pieptul! — Dar, îl întrebă Geneviève stânjenită, care e cauza suferinţei dumitale? — Daca-ş fi o fetişcană fandosită, răspunse Maurice râzând, un râs amar, ţi-aş spune că stau prost cu nervii. — Şi în clipa de faţă suferi?  — Teribil, îi spuse Maurice.  — Atunci să ne întoarcem.  — Atât de repede, doamnă? — Bineînţeles. — Ah! da, e-adevărat, murmură tânărul nostru, uitasem că domnul Morand trebuie să se întoarcă de la Rambouillet la căderea nopţii şi iată că se lasă noaptea. Geneviève se uită la dânsul cu o privire plină de mustrare. — Vai! iarăşi? exclamă ea. — De ce deunăzi i-ai adus domnului Morand nişte elogii atât de grozave, vorbindu-mi de el? îi spuse Maurice. E vina dumitale. — De când oare, în faţa oamenilor pe care-i stimezi, întrebă Geneviève, n-ai dreptul să spui ceea ce gândeşti despre un om demn de toată stima? — E puternică stima care te face să grăbeşti pasul, aşa cum îl grăbeşti dumneata în clipa de faţă, de teamă să nu întârzii câteva minute. — Astăzi eşti cât se poate de nedrept, Maurice. Oare n-am petrecut o parte din zi cu dumneata? — Ai dreptate, sunt prea pretenţios, urmă Maurice, lăsându-se cuprins de tumultul impetuos al firii sale. Haide să-l vedem pe domnul Morand, haide! Geneviève simţi cum supărarea şi mânia îi cuprind inima, nu numai sufletul. — Da, spuse ea, haide să-l vedem pe domnul Morand. El, cel puţin, e un prieten care nu m-a necăjit niciodată. — Ce preţioşi sunt prietenii de-asemenea soi, adăugă Maurice, sugrumat de gelozie. În ceea ce mă priveşte, aş dori să cunosc şi eu unii ca ei. În momentul acela se aflau pe şosea, zarea se împurpura, soarele începuse să dispară, făcând să sclipească ultimele-i raze pe ornamentele aurite ale Domului Invalizilor. O stea, cea dintâi, cea care într-altă seară atrăsese privirile Genevièvei, sclipea în azurul fluid al cerului. Geneviève îşi trase mâna de pe braţul lui Maurice, cu o tristeţe resemnată. — Ce ai de mă faci să sufăr? îl întrebă ea. — Ei! făcu Maurice, ce să am? Mă simt mai puţin dibaci decât oamenii pe care-i cunosc. Văd că nu sunt în stare să mă fac iubit. — Maurice! exclamă Geneviève. — Oh! doamnă, dacă dumnealui este întruna bun, întruna la fel, înseamnă că dumnealui nu suferă.  Geneviève se prinse din nou cu mâna-i albă de braţul puternic al lui Maurice. — Te rog, spuse ea ce voce schimbată, nu mai vorbi, nu mai vorbi. — Şi de ce să nu mai vorbesc? — Pentru că glasul dumitale îmi face rău. — Aşadar, nimic nu-ţi place la mine, nici măcar glasul? — Taci, te conjur! — Voi asculta, doamnă. Şi aprigul nostru tânăr îşi şterse fruntea de sudoare cu mâna. Geneviève îşi dădu seama că tânărul suferea cu adevărat. Firile de natura lui Maurice sunt victimele unor dureri necunoscute. — Eşti prietenul meu, Maurice, îi spuse Geneviève, uitindu-se la el cu o expresie cerească, un prieten preţios pentru mine. Fă în aşa fel, Maurice, ca să nu-mi pierd prietenul. — Vai! n-ai să-l regreţi multă vreme! izbucni Maurice. — Te înşeli, zise Geneviève, am să te regret mult de tot, totdeauna. — Geneviève! Geneviève! exclamă Maurice, fie-ţi milă de mine! Geneviève se înfioră. Prima oară îi rostea Maurice numele cu o expresie atât de semnificativă şi adâncă. — Ei bine, urmă Maurice, de vreme ce m-ai ghicit; lasă-mă să-ţi spun tot, Geneviève. Căci, chiar de-ar fi să mă ucizi numai c-o privire... de prea multă vreme tac; am să vorbesc, Geneviève. — Domnule, îl întrerupse tânăra femeie, te-am conjurat în numele prieteniei noastre să păstrezi tăcerea. Domnule, te mai conjur o dată, măcar de dragul meu, dacă nu de-al dumitale, nici un cuvânt mai mult, în numele cerului, nici un cuvânt mai mult! — Prietenia, prietenia! Ah! dacă pentru domnul Morand ai o prietenie aidoma celei pe care mi-o porţi mie, atunci află că nu am nevoie de asemenea prietenie, Geneviève; mie îmi trebuie mai mult decât celorlalţi. — Destul, spuse doamna Dixmer, cu un gest de regină; destul, domule Lindey. Iată trăsura, binevoieşte să mă însoţeşti până la soţul meu. Maurice tremura de emoţie. Când Geneviève puse mâna pe braţul lui, ca să ajungă la trăsura care de fapt era doar la câţiva paşi tânărului nostru i se păru că mâna ei era fierbinte ca jarul. Se urcară amândoi în trăsură. Geneviève se aşeză în spate. Maurice luă loc în faţă. Au străbătut tot Parisul fără ca nici unul nici celalalt să scoată vreo vorbă. Numai că tot timpul drumului Geneviève stătuse cu batista la ochi. Când intrară în fabrică, Dixmer era ocupat în biroul său. Morand tocmai sosise de la Rambouillet, şi era pe cale de a-şi schimba hainele. Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, gata să intre în camera ei, şi-i spuse: — Adio, Maurice, dumneata ai vrut să fie aşa! Maurice nu răspunse nimic, se duse întins la căminul lângă care atârna o miniatură cu portretul Genevièvei, o sărută cu înflăcărare, o strânse tare la piept, apoi o puse la locul ei şi plecă. Maurice s-a întors acasă fără să ştie cum a ajuns; a străbătut Parisul fără să fi văzut nimic, fără să fi auzit nimic; cele ce se petrecuseră i se perindaseră pe dinainte ca într-un vis, fără să-şi fi putut da seama nici de faptele, nici de vorbele lui, nici de simţămintele care le insuflaseră. Sunt clipe în care până şi sufletul cel mai senin, cel mai stăpân pe el însuşi, se dedă unor violenţe la care îl împinge puterea subordonată imaginaţiei. Aşa cum am spus, întoarcerea lui Maurice n-a fost un mers liniştit, ci o goană. Se dezbrăcă fără ajutorul slujitorului; nu răspunse bucătăresei sale, care îl îmbia cu o cină gata pregătită; apoi, luând de pe masă scrisorile primite în timpul zilei, le citi pe toate, una după alta, fără să înţeleagă un singur cuvânt. Negurile geloziei, starea de ameţeală a minţii nu se risipiseră încă. La ora zece, Maurice se culcă maşinaliceşte, aşa cum făcuse toate celelalte lucruri din clipa în care se despărţise de Geneviève. Dacă lui Maurice în stare normală i s-ar fi povestit purtarea ciudată pe care o avusese, ca şi cum ar fi fost a altui ins, n-ar fi înţeles-o şi l-ar fi considerat nebun pe cel care fusese în stare să săvârşească asemenea acţiuni disperate, pe care nu le-ar fi îndreptăţit nici o rezervă exagerată, nici chiar o indiferenţă exagerată din partea Genevièvei. Dar el nu mai simţi decât lovitura cumplită ce-i spulberase speranţele de care nici măcar nu-şi dăduse seama vreodată şi pe care, aşa nesigure şi nedesluşite cum erau, se sprijineau toate visele lui de fericire, care, asemenea unui fum, pluteau neconturate la orizont. Aşa că i se întâmplă şi lui Maurice ceea ce se întâmplă mai totdeauna în asemenea cazuri: uluit de lovitura primită, adormi numaidecât ce se simţi în pat, unde zăcu aproape fără să ştie de el însuşi până a doua zi. Un zgomot îl deşteptă totuşi. Era zgomotul pe care-l făcuse „îndatoritorul" său deschizând uşa. Venise, ca deobicei, să deschidă ferestrele camerei de culcare a lui Maurice, care dădeau spre o grădină mare, şi să-i aducă flori. În 1793 se cultivau grozav de mult florile şi Maurice le adora. Dar acum nu aruncă nici măcar o privire asupra celor aduse, şi, sprijinindu-şi într-o mână capul buimăcit, ridicându-se într-o rână, încercă să-şi amintească ce se petrecuse în ajun. Maurice se întreba, fără să-şi poată da seama, care erau pricinile amărăciunii sale. Singura pricină era gelozia lui pe Morand, dar era prost ales momentul de-a gelozi un om, când omul acela se afla la Rambouillet, iar tu, între patru ochi cu femeia iubită, te bucuri, într-una din cele dintâi zile frumoase de primăvară, de intimitatea ei şi de dulceaţa naturii ce se deşteaptă. Nici vorbă de vreo bănuială în privinţa celor petrecute în casa din Auteuil, până la care o însoţise pe Geneviève şi în care ea stătuse mai mult de-un ceas. Nu, tortura fără de sfârşit a vieţii sale era numai gândul că Morand era îndrăgostit de Geneviève. Dar cât de ciudată putea fi o atare închipuire a minţii, căci nicicând asociatul lui Dixmer nu dăduse prin vreo privire sau prin vreun cuvânt o aparenţă de realitate unei asemenea presupuneri! Vocea slujitorului îl smulse din visare. — Cetăţene, zise acesta, arătându-i scrisorile deschise ce se aflau pe masă, ai ales pe cele pe care le păstrezi, sau pot să le dau pe foc pe toate? — Să dai pe foc ce? întrebă Maurice. — Păi, scrisorile pe care cetăţeanul le-o fi citit ieri, înainte de culcare. Maurice nu-şi amintea să fi citit nici una măcar. — Dă-le pe foc pe toate, spuse el. — Iată-le pe cele de astăzi, zise îndatoritorul. Îi înmână lui Maurice un teanc de scrisori şi se duse să le-arunce pe celelalte în cămin. Maurice luă teancul care i se înmână, simţi sub degete grosimea unei peceţi de ceară şi i se păru că recunoaşte nelămurit un parfum pe care-l ştia. Căută printre scrisori şi văzu o pecete şi un scris ce-l făcură să tresară. Bărbatul acesta, atât de puternic în faţa primejdiei, pălea chiar şi numai la mireasma scrisorii. Îndatoritorul se apropie de el să-l întrebe ce are, dar Maurice îi făcu semn cu mâna să iasă. Tânărul nostru întorcea şi iarăşi întorcea scrisoarea: avea presimţirea că în ea stă închisă o nenorocire ce-l aşteaptă, şi tresări la gândul acesta aşa cum tresari în faţa necunoscutului. Totuşi, îşi adună tot curajul, o deschise şi citi cele ce urmează:   „Cetăţene Maurice, Trebuie să rupem legăturile, care în ceea ce te priveşte par să depăşească legile prieteniei. Eşti un om de onoare, cetăţene, şi acum după ce s-a scurs o noapte de la cele petrecute ieri seară între noi, trebuie să înţelegi că prezenţa dumitale în casa noastră a devenit imposibilă. Mă bizui pe faptul că dumneata vei găsi o scuză, cum o vei crede de cuvinţă, faţă de soţul meu. Văzând astăzi că soseşte o scrisoare de la dumneata pentru domnul Dixmer, voi înţelege că trebuie să regret un prieten din nenorocire pierdut, dar pe care toate convenienţele sociale mă împiedică să-l revăd. Adio pentru totdeauna. Geneviève P. S. Aducătorul aşteaptă răspunsul."   Maurice strigă; slujitorul se ivi la chemare. — Cine a adus scrisoarea? — Un cetăţean comisionar. — E încă aici? — Da. Maurice nici nu suspină, nici nu şovăi. Sări jos din pat, îşi trase o pereche de pantaloni lungi, se aşeză în faţa pupitrului, luă prima foaie de hârtie ce-i sta la îndemână (se întâmplă să fie o hârtie cu antetul tipărit al secţiei) şi scrise:   „Cetăţene Dixmer, Te-am îndrăgit şi-mi eşti încă drag, dar e cu neputinţă să te mai văd."   Maurice căută cauza pentru care nu-l putea vedea pe cetăţeanul Dixmer, şi nu-i veni în minte decât una singură: era cea care pe-atunci i-ar fi venit în minte oricui. Aşa că urmă:   „Anumite zvonuri umblă în privinţa lipsei de interes şi de zel pe care dumneata o vădeşti faţă de treburile publice. Nici prin minte nu-mi trece să te învinuiesc, dar n-am nici împuternicirea dumitale de-a te apăra. Primeşte părerile mele de rău şi fii încredinţat că tainele dumitale rămân îngropate în sufletul meu."   Maurice nici măcar nu reciti scrisoarea pe care o scrisese, cum am mai spus, sub impulsul primului gând ce-i venise în minte. Nu avea îndoieli în privinţa efectului pe care urma să-l producă. Dixmer, admirabil patriot, după cum Maurice constatase, cel puţin din felul în care vorbea, s-ar putea supăra, primind-o. Soţia sa şi cetăţeanul Morand îl vor îndupleca să nu cedeze, el nici măcar n-are să răspundă şi uitarea va veni după aceea ca un văl negru, să se întindă peste trecutul vesel, ca să-l prefacă într-un viitor lugubru. Maurice semnă, lipi scrisoarea, o dădu îndatoritorului şi comisionarul plecă. Abia atunci un suspin slab se desprinse din inima republicanului, îşi luă mănuşile, pălăria şi plecă la secţie. Pus în faţa treburilor publice nădăjduia, sărman Brutus, să-şi regăsească stoicismul. Treburile publice erau îngrozitoare: se pregătea ziua de 31 mai. Teroarea care, asemenea unui torent, se prăvălea de sus din rândurile montagnarzilor, încerca să prindă în vâltoarea ei pe acei îndrăzneţi moderaţi care au cutezat să ceară răzbunare pentru masacrele din septembrie şi au îndrăznit să lupte o clipă ca să salveze viaţa regelui. În timp ce Maurice lucra cu atâta înfocare, iar febra pe care voia s-o alunge îi mistuia mintea în locul inimii, mesagerul se reîntoarse în vechea stradă Saint-Jacques, şi umplu locuinţa de uimire şi spaimă. Scrisoarea, după ce trecu pe sub ochii Genevièvei, fu înmânată lui Dixmer. Dixmer o deschise şi o citi fără să înţeleagă nimic la început; pe urmă o citi cetăţeanului Morand, care, ascultând-o, îşi lăsă capul, cu fruntea-i albă ca fildeşul, pe-o mână. În situaţia în care se găseau Dixmer, Morand şi tovarăşii lor, situaţie totalmente necunoscută de Maurice, dar pe care cititorii noştri desigur că au înţeles-o, asemenea scrisoare era ca o lovitură de trăsnet. — E om sincer? întrebă Dixmer îngrozit. — Da, răspunse Morand fără să şovăie. — N-are a face! reîncepu cel ce fusese pentru metodele extreme, vezi bine c-am făcut rău că nu l-am ucis. — Dragă prietene, îi spuse Morand, noi luptăm împotriva violenţei, o înfierăm, numind-o crimă. Orice ar rezulta din asemenea fapt, am făcut bine că nu am ucis un om. Apoi, îţi spun încă o dată, eu cred că Maurice este un suflet nobil şi sincer. — Da, dar dacă sufletul nobil şi sincer e al unui republican exaltat, poate că şi el, dacă a surprins ceva dubios, va considera că e o crimă să nu-şi sacrifice sinceritatea pe altariul patriei, cum spun ei. — Dar, urmă Morand, dumneata crezi că el ştie ceva? — Ei, dumneata n-ai înţeles? Vorbeşte de taine ce vor rămâne îngropate în sufletul său. — Tainele acelea sunt evident cele pe care i le-am încredinţat eu, cu privire la contrabanda pe care o facem noi; nu ştie altele. — Dar, întrebă Morand, n-a bănuit el oare nimic despre întrevederea de la Auteuil? Ştii doar că a însoţit-o pe soţia dumitale. — Chiar eu i-am spus Genevièvei să-l ia pe Maurice cu ea, ca s-o ocrotească. — Ascultă, zise Morand, avem să vedem dacă asemenea bănuieli sunt întemeiate. Rândul de gardă al batalionului nostru cade pe ziua de 2 iunie la Temple, asta înseamnă peste opt zile; dumneata, Dixmer, eşti căpitanul, iar eu locotenentul. Dacă batalionul sau chiar compania noastră primeşte contraordin, aşa cum a primit deunăzi batalionul Butte-des-Moulins, pe care Santerre l-a înlocuit cu batalionul Gravilliers, atunci înseamnă că totul e descoperit şi nu ne mai rămâne decât să fugim din Paris sau să murim luptând. Dar dacă lucrurile îşi urmează cursul... — Şi aşa tot suntem pierduţi, replică Dixmer.  — De ce? — Ei, drăcie! Nu se sprijinea totul pe cooperarea cu cetăţeanul acesta municipal? Nu e el cel care, fără să ştie, trebuia să ne deschidă calea la regină? — E-adevărat, răspunse Morand abătut. — Vezi, aşadar, urmă Dixmer, încruntând sprâncenele, că trebuie cu orice preţ să reluăm legăturile cu acest tânăr! — Dar dacă nu vrea? Dacă se teme să nu se compromită? spuse Morand. — Ascultă, zise Dixmer, am s-o întreb pe Geneviève, s-a despărţit de el ultima; ea poate că ştie ceva. — Dixmer, interveni Morand, văd cu îngrijorare că o amesteci pe Geneviève în toate uneltirile noastre. Nu că m-aş teme de vreo indiscreţie din partea ei, ferească Dumnezeu!, dar partida pe care-o jucăm noi este groaznică, şi mi-e ruşine şi milă totodată să mizăm pe capul unei femei. — Capul unei femei, răspunse Dixmer, trage la cântar tot atât cât şi capul unui bărbat, atunci când şiretenia, candoarea sau frumuseţea pot face tot atât şi uneori chiar mai mult decât forţa, tăria şi curajul. Geneviève ne împărtăşeşte şi convingerile şi simpatiile şi va împărtăşi şi soarta noastră. — Atunci, fă aşa, dragă prietene, zise Morand, eu am spus ce-aveam de spus. Fă aşa. Geneviève e demnă din toate punctele de vedere de misiunea pe care i-o încredinţezi sau, mai curând, pe care şi-a atribuit-o singură. Martirele din sfinte se nasc. Şi-i întinse mâna albă şi delicată lui Dixmer, care i-o strânse în mâinile sale puternice. Apoi Dixmer, sfătuind pe Morand şi pe însoţitorii săi să înteţească supravegherea mai mult ca oricând, se duse la Genevidve. Ea şedea la o masă, cu privirile aţintite pe o broderie şi cu fruntea aplecată. La zgomotul uşii care se deschisese, Geneviève se întoarse şi-l văzu pe Dixmer. — Ah! Dumneata erai, prietene? îi spuse ea. — Da, răspunse Dixmer, cu o expresie calmă şi cu un zâmbet. Am primit de la prietenul nostru Maurice o scrisoare din care nu înţeleg nimic. Iat-o, citeşte-o şi spune-mi şi mie ce crezi. Geneviève luă scrisoarea cu o mână, căreia, cu toată stăpânirea de sine, nu-i putu ascunde tremurul, şi citi. Dixmer urmări din ochi: privirea lui parcurgea fiecare rând. — Ei bine, ce zici? o întrebă el după ce termină cititul scrisorii. — Ce să zic? Cred că domnul Lindey e un om sincer, răspunse Geneviève, cu un calm desăvârşit, şi că din partea lui nu avem a ne teme de nimic. — Crezi că nu ştie cine sunt persoanele pe care le-ai vizitat la Auteuil? — Sunt absolut sigură. — De ce atunci hotărârea asta bruscă? Ţi s-a părut ieri că e mai rece sau mai emoţionat ca de obicei? — Nu, răspunse Geneviève, cred că era la fel. — Gândeşte-te bine ce-mi răspunzi, Geneviève, căci răspunsul dumitate va avea o mare influenţă asupra tuturor proiectelor noastre. — Stai puţin, spuse Geneviève cu o emoţie ce străbătea în ciuda eforturilor ei de a-şi păstra sângele rece, stai puţin... — Bine, stau! răspunse Dixmer, încleştându-şi puţin fălcile. Adună-ţi toate amintirile, Geneviève. — Da, urmă tânăra noastră, da, mi-amintesc... ieri era morocănos, domnul Maurice e puţin cam tiran în sentimentele sale de prietenie... şi uneori am stat bosumflaţi săptămâni de-a rândul. — Să nu fie decât o simplă bosumflare? întrebă Dixmer. — Aşa-mi pare. — Geneviève, în situaţia în care ne aflăm, te rog să înţelegi că nu avem nevoie de o părere, de probabilităţi, ci de certitudini. — Ei bine, dragul meu... sunt sigură. — Scrisoarea de faţă n-ar fi în cazul acesta decât un pretext ca să nu mai vină la noi în casă? — Dragul meu, cum vrei dumneata să-ţi spun asemenea lucruri? — Spune-mi, Geneviève, îi răspunse Dixmer, fiindcă nici unei femei în afară de dumneata nu i-aş pune asemenea întrebare. — Da, e un pretext, spuse Geneviève, plecându-şi ochii.  — Ah! făcu Dixmer. Apoi, după câteva clipe de tăcere, sprijinindu-se de speteaza scaunului soţiei sale, coborî de la piept mâna cu care-şi stăpânise bătăile inimii şi zise: — Fă-mi un serviciu, draga mea. — Care? întrebă Geneviève, întrorcându-se spre el, mirată. — Înlătură fie chiar umbra unei primejdii; poate că Maurice e mult mai la curent cu ceea ce tăinuim noi decât putem bănui. Ceea ce crezi că-i numai un pretext e poate o realitate. Scrie-i câteva rânduri. — Eu? întrebă Geneviève, tresărind. — Da, dumneata. Spune-i că scrisoarea ai deschis-o dumneata şi că doreşti o explicaţie. Atunci are să vină, ai să-i pui întrebări şi vei ghici foarte uşor despre ce e vorba.. — Ah! nu, exclamă Geneviève, nu pot face ceea ce-mi spui, şi nici n-am s-o fac. — Scumpa mea Geneviève, când interese atât de puternice, ca acelea ce-şi au sprijin în noi, sunt în joc, cum poţi să dai îndărăt în faţa unor nenorocite considerente de amor-propriu? — Ţi-am spus părerea mea despre Maurice, domnule, răspunse Geneviève; e cinstit, e cavaler, dar e capricios şi nu am de gând să suport alte obligaţii decât cele datorate soţului meu. Răspunsul fu dat cu atâta calm şi în acelaşi timp atât de ferm, încât Dixmer înţelese că dacă ar insista, în momentul acela cel puţin, ar fi inutil. Nu mai adăugă nici un cuvânt, se uită la Geneviève fără a părea că o vede, îşi şterse cu mâna fruntea jilavă de sudoare şi ieşi. Morand îl aştepta cu nerăbdare. Dixmer îi povesti cuvânt cu cuvânt ceea ce se petrecuse. — Bine, spuse Morand, să rămânem aici şi să nu ne mai gândim. Decât să-i prilejuim o umbră de îngrijorare soţiei dumitale, decât să-i rănim amorul-propriu, mai curând aş renunţa... Dixmer îi puse mâna pe umăr. — Sau eşti nebun, domnule, îi spuse el uitându-se ţintă la Morand, sau nu crezi o iotă din ceea ce spui. — Cum, Dixmer, crezi... — Cred, cavalere, că nu eşti defel mai îndreptăţit decât mine să-ţi laşi sentimentele în voia pornirilor inimii. Nici dumneata, nici eu şi nici Geneviève nu ne mai aparţinem. Suntem nişte pretexte chemate să apărăm un principiu şi principiile se sprijină pe pretexte, zdrobindu-le. Morand tresări şi tăcu; tăcerea lui era ca o meditaţie dureroasă. Făcură câteva ocoluri prin grădină fără să schimbe nici un cu vânt. Apoi Dixmer se despărţi de Morand, spunându-i cu voce foarte calmă: — Trebuie să dau câteva ordine. Te las, domnule Morand. Morand îi întinse mâna şi îl privi, depărtându-se. „Sărmanul Dixmer, îşi spuse el, tare mă tem că în toată treaba asta el riscă cel mai mult." Dixmer intră, într-adevăr, în atelier la dânsul, dădu câteva ordine, reciti gazetele, plănui să se distribuie pâine şi porţii de unt săracilor din cartier şi, întorcându-se acasă, se dezbrăcă de hainele de lucru şi îşi puse un costum de stradă. După un ceas, Maurice, cufundat până peste cap în lecturile şi în redactarea cuvântărilor sale, fu întrerupt de glasul îndatoritorului său, care, aplecându-se la urechea lui, îi spuse încet de tot: — Cetăţene Lindey, cineva care, după câte pretinde cel puţin, are a-ţi spune lucruri foarte importante, te aşteaptă acasă. Maurice se întoarse acasă şi, intrând, fu foarte uimit că-l găseşte pe Dixmer instalat la dânsul, răsfoind jurnalele. Cât ţinuse drumul, îşi descususe slujitorul, care, necunoscându-l deloc pe meşterul tăbăcar, nu putuse să-i dea nici o informaţie. Zărindu-l pe Dixmer, Maurice se opri pe pragul uşii şi roşi fără să vrea. Dixmer se sculă şi-i întinse mâna, surâzând: — Ce ţi s-a întâmplat de mi-ai scris aşa? îl întrebă el pe tânărul nostru. Într-adevăr, mi-ai dat o lovitură serioasă, dragă Maurice. Eu — indiferent şi fals patriot, aşa îmi scrii? Haide, doar n-ai să-mi poţi repeta asemenea învinuiri în faţă: mai bine mărturiseşte că-mi cauţi gâlceavă. — Am să-ţi mărturisesc tot ce vrei, dragă Dixmer. Căci procedeele dumitale au fost dintotdeauna pentru mine cele ale unui om de lume; dar nu-i mai puţin adevărat că am luat o hotărâre şi hotărârea mea e irevocabilă... — Cum aşa? întrebă Dixmer. După propria-ţi mărturisire, nu ai nimic a ne imputa şi totuşi ne părăseşti? — Dragul meu Dixmer, crede-mă că trebuie să am motive foarte bine întemeiate ca să procedez aşa cum am procedat şi ca să mă lipsesc de-un prieten ca dumneata. — Da, dar în orice caz, interveni Dixmer, prefăcându-se că zâmbeşte, motivele nu pot fi nicidecum cele pe care mi le-ai scris. Acelea nu sunt decât un pretext. Maurice rămase pe gânduri câteva clipe. — Ascultă, Dixmer, zise el, trăim într-o epocă în care îndoiala exprimată într-o scrisoare poate şi trebuie să ne tulbure, înţelegi. Nu s-ar cuveni deloc din partea unui om cinstit să te lase sub povara unei asemenea îngrijorări. Da, Dixmer, e-adevărat, motivele pe care le-am invocat n-au fost decât un pretext. Mărturisirea, care s-ar fi cuvenit să însenineze fruntea negustorului, păru, dimpotrivă, că o întunecă. — Dar atunci, care-i adevăratul motiv? întrebă Dixmer. — Nu pot să ţi-l spun, răspunse Maurice; şi, totuşi, dacă l-ai şti, l-ai încuviinţa, sunt sigur. Dixmer stărui. — Vrei să-l ştii neapărat? îl întrebă Maurice. — Da, răspunse el. — Ei bine, urmă Maurice, care încerca o oarecare uşurare, apropiindu-se de adevăr, iată ce este: dumneata ai o soţie tânără şi frumoasă, iar virtutea atât de bine cunoscută a acestei femei tinere şi frumoase n-a izbutit totuşi să înlăture greşitele şi falsele interpretări ale vizitelor mele la voi. Dixmer păli uşor. — Chiar aşa? întrebă el. Atunci, dragă Maurice, soţul trebuie să-ţi mulţumească pentru necazul pe care i-l faci prietenului. — Înţelegi, continuă Maurice, că nu sunt atât de încrezut încât să-mi închipui că prezenţa mea în casa voastră ar putea fi primejdioasă pentru liniştea dumitale sau a soţiei dumitale, dar ar putea fi totuşi un izvor de calomnii şi ştii doar prea bine următorul lucru: cu cât calomniile sunt mai absurde, cu atât mai uşor sunt crezute.  — Copilule! exclamă Dixmer, ridicând din umeri. — Copil, tot ce se poate, răspunse Maurice. Dar de la distanţă vom fi tot atât de buni prieteni, căci nu vom avea nimic să ne imputăm, pe când fiind iarăşi împreună, dimpotrivă... — Ei, fiind iarăşi împreună ce ar fi? — Lucrurile s-ar putea învenina. — Crezi oare, Maurice, că eu m-aş fi putut gândi...? — Ei, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânărul. — Dar de ce mi-ai scris toate astea în loc să mi le fi spus, Maurice? — Iată, tocmai ca să evit ceea ce se petrece între noi în clipa de faţă. — Te-ai supărat, aşadar, pentru că îmi eşti atât de drag, încât am venit să-ţi cer o explicaţie? întrebă Dixmer. — Dimpotrivă, izbucni Maurice, sunt fericit, ţi-o jur, că te-am putut vedea încă o dată, înainte de-a înceta să te mai văd. — Să încetezi să mă mai vezi, cetăţene! Nouă totuşi ne eşti drag, îi replică Dixmer, luând şi strângând mâna tânărului într-ale sale. Maurice tresări. — Morand — continuă Dixmer, căruia nu-i scăpase tresărirea tânărului, dar care, totuşi, nu spuse nimic — Morand îmi spunea acelaşi lucru chiar azi-dimineaţă: „Fă tot ce poţi, zicea el, ca să-l readuci pe scumpul nostru domn Maurice." — Ah! domnule, răspunse tânărul, încruntând din sprâncene şi trăgându-şi mâna dintr-ale lui Dixmer, n-aş fi crezut să fi câştigat într-atât sentimentele de prietenie ale cetăţeanului Morand. — Te îndoieşti? îl întrebă Dixmer. — Eu, răspunse Maurice, nici nu cred, nici nu mă îndoiesc, n-am nici un motiv să-mi pun întrebări cu privire la asemenea subiect: când veneam la voi, Dixmer, veneam pentru dumneata şi pentru soţia dumitale, dar nicidecum pentru cetăţeanul Morand. — Nu-l cunoşti, Maurice, îi spuse Dixmer; Morand are un suflet nobil. — Cred că-i aşa, încuvinţă Maurice, zâmbind cu amărăciune. — Acum, urmă Dixmer, hai să ne-ntoarcem la obiectul vizitei mele. Maurice se înclină ca omul care nu mai are nimic de spus şi aşteptă. — Zici, aşadar, c-au ieşit vorbe? — Da, cetăţene, răspunse Maurice. — Ei bine, hai să vorbim pe faţă. De ce să dai atenţie unor palavre fără noimă ale câtorva vecini care n-au de lucru? Dumneata, Maurice, nu ai o conştiinţă, şi Geneviève nu stă la adăpostul cinstei sale? — Sunt mai tânăr ca dumneata, răspunse Maurice, care începuse să fie mirat de atâta stăruinţă, şi poate văd lucrurile cu un ochi mai sensibil şi mai susceptibil. Iată de ce îţi declar că asupra reputaţiei unei femei cum e Geneviève nu trebuie să apese nici măcar palavrele fără noimă ale unor vecini care n-au de lucru, îngăduie-mi, aşadar, dragă Dixmer, să stărui în prima mea hotărâre. — Hai atunci, urmă Dixmer, fiindcă suntem pe calea mărturisirilor, să mai mărturisim încă ceva. — Ce?..., întrebă Maurice. Ce vrei să mai mărturisesc? — Că nu-i nici politica şi nici zvonurile vizitelor dumitale insistente la mine care te îndeamnă s-o rupi cu noi. — Atunci ce este? — Taina pe care ai descoperit-o. — Care taină? întrebă Maurice, vădind o curiozitate naivă care-l linişti pe tăbăcar. — Treaba asta cu contrabanda, pe care ai descoperit-o chiar în seara când ne-am cunoscut într-un fel atât de ciudat. Nu mi-ai iertat şi n-ai să-mi ierţi niciodată asemenea fraudă, şi mă învinuieşti că sunt un republican necinstit pentru că mă slujesc de produse englezeşti în tăbăcărie la mine. — Dragă Dixmer, spuse Maurice, îţi jur că uitasem cu desăvârşire, când veneam la dumneata, că mă aflu la un contrabandist. — Chiar e-adevărat? — E-adevărat. — Şi n-ai, aşadar, alt motiv să-mi ocoleşti casa decât cel pe care l-ai invocat. — Pe cuvânt de onoare. — Ei bine, Maurice, urmă Dixmer, sculându-se şi strângând mâna tânărului, nădăjduiesc că ai să te mai gândeşti şi că ai să revii asupra unei hotărâri care ne face pe toţi să suferim atât de mult. Maurice se înclină fără să răspundă nici un cuvânt, ceea ce însemna un ultim refuz. Dixmer ieşi disperat că nu-şi putuse păstra şi asigura legăturile cu omul acesta de care în anumite împrejurări nu numai că avea nevoie, dar îi era indispensabil. Mai era timp. Maurice se simţea frământat de mii de dorinţe şi pofte contrarii. Dixmer îl ruga să se întoarcă. Geneviève ar fi putut să-l ierte. De ce atunci să fie atât de disperat? Lorin, în locul său, ar fi avut cu siguranţă la îndemână o mulţime de aforisme extrase din autorii săi favoriţi. Dar mai era scrisoarea Genevièvei, îndepărtarea aceea formală, pe care o adusese cu el la secţie, şi pe care o ţinea la inimă împreună cu biletul pe care-l primise de la ea a doua zi după ce-o scosese din mâinile oamenilor acelora care o ameninţau şi o batjocoreau, în sfârşit, mai era încă ceva, ceva mai presus de toate celelalte: era gelozia încăpăţânată a tânărului nostru pe nesuferitul Morand, adică prima cauză a rupturii lui cu Geneviève. Maurice rămase aşadar neînduplecat în hotărârea lui. Dar, trebuie s-o spunem, pentru el renunţarea la vizitele zilnice în vechea stradă Saint-Jacques a însemnat un gol imens. Când venea ceasul la care avea obiceiul să se-ndrepte spre cartierul Saint-Victor, cădea într-o melancolie profundă şi din clipa aceea trecea prin toate fazele aşteptării şi-ale părerilor de rău. În fiecare dimineaţă, când se trezea, se aştepta să găsească o scrisoare de la Dixmer şi, în asemenea eventualitate, recunoştea că el, care rezistase unor stăruinţe făcute prin viu grai, ar ceda în faţa unei scrisori, în fiecare zi ieşea cu speranţa că are s-o întâlnească pe Geneviève şi găsise dinainte mii de mijloace de a-i vorbi, dacă ar fi fost s-o întâlnească. În fiecare seară se întorcea acasă cu speranţa că va găsi pe acel trimis care într-o bună dimineaţă îi adusese pe neaşteptate durerea care de-atunci îi ţinea veşnică tovărăşie. Foarte adesea, în ceasurile sale de deznădejde, omul ăsta puternic răcnea la gândul că îndură un asemenea chin, fără să-l poată abate asupra aceluia care îl făcuse să sufere: or, prima cauză a tuturor amărăcinilor sale era Morand. Atunci plănuia să se ducă să-i caute pricină lui Morand. Dar asociatul lui Dixmer era atât de firav, atât de inofensiv, încât ar fi fost o laşitate din partea unui colos ca Maurice să-l insulte sau să-l provoace. Lorin venise desigur să împrăştie cu glume şi vorbe de duh suferinţele prietenului său, pe care acesta se încăpăţâna să nu i le împărtăşească, fără să le nege totuşi existenţa. El făcuse tot ce-i stătuse în putinţă, practic şi teoretic, ca să redea patriei acel suflet îndurerat din pricina altei dragoste. Dar, cu toate că situaţia era gravă, cu toate că în orice altă stare de spirit, o asemenea situaţie l-ar fi absorbit pe Maurice cu desăvârşire, mânându-l în vârtejul politic, de data aceasta nu putuse să-i insufle tânărului republican înflăcărarea fără de care n-ar fi putut deveni un erou al zilei la14 iulie şi al celei de 10 august. De fapt, cele două sisteme, confruntate de aproape zece luni de zile, care nu-şi adresaseră până atunci decât atacuri oarecum slabe şi nu se-ncercaseră decât prin hărţuieli, se pregăteau pentru o încăierare violentă şi era evident că, odată pornită, lupta avea să fie mortală pentru unul dintre ele. Cele două sisteme, născute chiar din sânul Revoluţiei, erau unul al moderaţiei, reprezentat de girondini, adică de Brissot, Pétion, Vergniaud, Valeze, Lanjuinais, Barbaroux, şi celălalt, al teroriştilor şi al montagnarzilor, reprezentaţi de Danton, Robespierre, Chenier, Fabre, Marat, Collot, d'Herbois, Hébert etc., etc. După 10 august, ca după orice acţiune puternică, cuvântul hotărâtor păruse că trebuie să revină partidului moderat. Un consiliu de miniştri fusese reorganizat din rămăşiţele vechiului cabinet, cu câteva adaosuri. Roland, Servien şi Clavières, miniştri vechi, fuseseră reconfirmaţi. Danton, Monge şi Lebrun fuseseră noii numiţi. Cu excepţia unuia singur, care în mijlocul colegilor săi reprezenta elementul dârz şi energic, toţi ceilalţi miniştri făceau parte din gruparea moderată. Când spunem moderată e de la sine înţeles că o spunem în mod relativ. Dar data de 10 august avusese ecou în străinătate şi coaliţia se grăbise să acţioneze, nu în sprijinul personal al lui Ludovic al XVI-lea, ci în sprijinul principiului şi ideii regaliste, zdruncinate din temelie. Atunci răsunaseră cuvintele ameninţătoare ale lui Brunswick şi, ca o reuşită teribilă, Longwy şi Verdun căzuseră în mâinile inamicului. Atunci avusese loc şi reacţiunea teroristă; atunci visase Danton să înfăptuiască zilele din septembrie şi îşi realizase visul sângeros care arăta inamicului o întreagă Franţă complice la un imens asasinat, gata să lupte pentru existenţa-i compromisă, cu toată energia deznădejdii. Septembrie salvase Franţa, dar, salvând-o, o scosese de sub scutul legii. Odată Franţa salvată, vigoarea şi tăria deveniseră inutile şi-atunci partidul moderat recăpătase oarecare forţă. Atunci voise acel partid să acuze pe cei vinovaţi de zilele acelea cumplite. Se rostiseră cuvinte grele, ca, de pildă, ucigaş şi asasin. Vocabularul nou al naţiunii se îmbogăţise cu încă un cuvânt, cel de septembrist. Danton îl încuviinţase cu bravură. Ca şi Clovis, plecase o clipă capul sub botezul sângelui, ca apoi să-l înalţe mai sus şi mai ameninţător. Se ivea un alt prilej pentru a pune iarăşi în mişcare teroarea: e vorba de procesul regelui. Violenţa şi moderaţia nu intraseră încă în lupte personale, ci într-o luptă de principii. Experienţa forţelor relative fusese făcută chiar în cazul regelui arestat. Moderaţia fu învinsă, iar capul lui Ludovic al XVI-lea căzu pe eşafod. Ca şi data de 10 august, cea de 1 ianuarie redase coaliţiei toată energia. Iarăşi îi fu opus acelaşi om, dar nu cu aceleaşi şanse. Dumouriez, împiedicat în demersurile sale progresiste de dezordinea în care se aflau toate serviciile administrative, care făceau ca ajutoarele în oameni şi bani să ajungă greu până la el, se declară împotriva iacobinilor pe care-i acuză de dezordinile acelea, trece în partidul girondinilor şi-i pierde, declarându-se prietenul lor. Atunci s-a răsculat Vandeea, iar departamentele prinseră a ameninţa; înfrângerile dau loc la trădări, iar trădările aduc înfrângeri. Iacobinii acuză pe moderaţi şi vor să-i lovească la 10 martie, adică tocmai în seara în care începe povestirea noastră. Dar zorul prea mare al adversarilor îi salvează şi poate că şi ploaia aceea torenţială, care l-a făcut pe Pellion, subtil anatomist al spiritului parizian, să spună: „Plouă, în noaptea asta n-are să fie nimic." Dar cu începere din 10 martie, toate cele ce s-au petrecut au fost pentru girondini prevestiri ale prăbuşirii: Marat pus sub acuzare şi achitat; Robespierre şi Danton împăcaţi, cel puţin aşa cum se împacă un tigru cu un leu ca să doboare un taur pe care trebuie să-l sfâşie; Henriot, septembristul, numit comandant general al trupelor din Garda naţională — toate prevesteau ziua aceea cumplită, ce trebuia să ia cu asalt şi să doboare ultimul meterez pe care Revoluţia îl mai împotrivea teroarei. Iată marile evenimente la care, în orice altă împrejurare, Maurice ar fi luat parte activă, aşa cum ar fi fost firesc, datorită alcătuirii sale robuste şi patriotismului său exaltat. Dar din fericire sau din nefericire pentru Maurice, nici îndemnul lui Lorin, nici neliniştea cumplită a oamenilor de pe stradă n-au fost în stare să-i alunge din minte singurul gând ce-l obseda. Şi când în sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece.

  Capitolul XXI GAROAFA ROŞIE   Regina de-abia se sculase. Bolnavă de vreo două, trei zile, şedea în pat mai mult ca de obicei. Aflând însă de la cumnata ei că soarele răsărise şi că afară era tare frumos, făcuse un efort şi, ca s-o scoată pe fiică-sa la aer, ceruse să se plimbe pe terasă, ceea ce i se îngăduise fără nici o greutate. Şi apoi mai era un motiv care o hotărâse. O dată, o singură dată, ce-i drept, de sus de pe terasa turnului îl zărise pe principele moştenitor în grădină. Dar la primul semn pe care-l schimbaseră fiul şi mama, Simon a intervenit şi l-a vârât pe copil înăuntru. N-are a face, îl zărise şi asta însemna mult. E adevărat că micuţul deţinut, sărmanul, era tare palid şi foarte schimbat. Apoi, era îmbrăcat ca un copil din popor, cu o carmaniolă şi un pantalon de postav gros. Dar îi lăsaseră părul frumos, cu bucle blonde, care părea ca o aureolă pe care Dumnezeu, fără îndoială, voise să i-o păstreze în ceruri copilului martir. Dacă ar mai putea să-l vadă o dată măcar, ce sărbătoare ar fi pentru sufletul acela de mamă! Pe urmă, în sfârşit, mai era un lucru. — Surioară, îi spusese doamna Elisabeth, ştii că am găsit în coridor un fir de pai înfipt în ungherul zidului. Pe limba semnalelor noastre, asta înseamnă să fim cu ochii în patru la ce se petrece în jur şi că un prieten se apropie. — E-devărat, răspunse regina, care, uitându-se cu milă la cumnata şi la fiica sa, se încuraja ea însăşi ca să nu-şi piardă cu totul speranţa în salvarea lor. Cerinţele serviciului fiind satisfăcute, Maurice rămăsese stăpân pe turnul închisorii, cu atât mai mult cu cât hazardul îl desemnase pe el de gardă în timpul zilei, lăsând pe cetăţenii municipali Agricola şi Mercevault să vegheze noaptea. Cei doi municipali înlăturaţi la sorţi plecaseră după ce lăsaseră procesele lor verbale la consiliul închisorii Temple — Ei bine, cetăţene municipal, spuse nevasta lui Tison, venind să-l salute pe Maurice, ne-ai adus văd musafiri ca să ne vadă porumbiţele. Numai eu sunt condamnată să n-o mai văd pe biata mea Sophie. — Sunt nişte prieteni de-ai mei care n-au văzut-o niciodată pe femeia Capet. — Ei bine, vor fi într-un loc cât se poate de bun, stând în dosul uşii cu geamuri. — Cu siguranţă, încuviinţă Morand. — Numai că, spuse Geneviève, vom părea şi noi ca toţi curioşii plini de cruzime care vin de partea cealaltă a gratiilor să se bucure de chinurile unui deţinut. — Ei bine, de ce nu ţi-ai aşezat prietenii pe drumul ce duce la turn, fiindcă femeia Capet se plimbă astăzi pe terasă cu cumnată-sa şi fiică-sa; că dânsei i-au lăsat fata, pe câtă vreme mie, care nu sunt vinovată, mie mi-au luat-o! Vai! aristocraţii, pentru ei totdeauna se găsesc favoruri, cetăţene Maurice, orice-ai face. — Dar i-au luat fiul! răspunse el. — O! Dac-aş avea un băiat, şopti gardianca, cred că mi-ar părea mai puţin rău după fată. Între timp Geneviève schimbase câteva priviri cu Morand. — Dragul meu, îi spuse tânăra noastră lui Maurice, cetăţeana are dreptate. Dacă ai vrea să mă aşezi într-un fel oarecare în calea Mariei-Antoaneta, mi-ar displace mai puţin decât s-o privesc de-aici. Îmi pare că felul ăsta de-a te uita la ele este umilitor şi pentru ele şi pentru noi. — Buna mea Geneviève, zise Maurice, eşti plină de delicateţe! — Ei, drăcie, cetăţeana! izbucni unul dintre cei doi colegi ai lui Maurice, care mâncau în camera alăturată pâine cu cârnaţi, dacă dumneata ai fi arestată şi văduva Capet ar fi curioasa ce ar dori să te vadă, n-ar mai face ea atâtea fasoane ca să-şi satisfacă fantezia, ticăloasa! Geneviève, cu o mişcare mai iute ca fulgerul, întoarse ochii spre Morand, să vadă ce efect au avut insultele acestea asupra lui. Într-adevăr, Morand tresări. Un licăr straniu, fosforescent, ca să zicem aşa, îi ţâşni de sub pleoape şi pumnii se încleştară o clipă. Dar toate semnele astea fură atât de repezi şi scurte, că trecură neobservate. — Cum îl cheamă pe cetăţeanul ăsta municipal? îl întrebă ea pe Maurice. — Cetăţeanul Mercevault, răspunse tânărul nostru. Pe urmă adăugă, ca pentru a-i scuza grosolăniile: — E cioplitor în piatră. Mercevault auzi şi-i aruncă lui Maurice o privire piezişă. — Hai, hai, zise nevasta lui Tison, termină-ţi de mâncat cârnatul şi de băut jumătatea, ca să pot strânge. — Dacă le termin în ceasul de faţă, nu-i meritul austriecei, mormăi municipalul. Dacă ar fi putut să mă ucidă la 10 august, ar fi făcut-o cu siguranţă, de-aceea în ziua când o să meargă la ghilotină, am să mă aflu neclintit în post. Morand păli ca un mort. — Haidem, haidem, cetăţene Maurice, spuse Geneviève, haidem unde mi-ai făgăduit că mă duci. Aici, îmi pare că sunt eu însămi deţinută, mă înăbuş. Maurice îi scoase pe Morand şi pe Geneviève, iar santinelele, puse în gardă de Lorin, îi lăsară să treacă, fără nici o greutate. Maurice îi aşeză într-un culoar mic de la etajul superior, în aşa fel ca atunci când regina, doamna Elisabeth şi principesa vor trebui să urce pe coridor, să nu poată face altcum decât să treacă prin faţa lor. Cum plimbarea era hotărâtă pentru ceasurile zece, şi nu mai erau decât câteva minute de aşteptat, Maurice nu numai că nu-şi părăsi deloc prietenii, dar, ca să nu planeze cumva nici cea mai mică bănuială asupra acestei incursiuni oarecum ilegale, înlâlnindu-l pe cetăţeanul Agricola, îl luă să stea cu el. Bătură zece ceasuri. — Deschide! strigă de la baza turnului o voce pe care Maurice o recunoscu ca fiind a generalului Santerre. Numaidecât garda luă arma, gratiile se închiseră, santinelele îşi pregătiră armele. Se auzi atunci în toată curtea un zgomot de fiare, de pietre şi de paşi care impresionară puternic pe Morand şi pe Geneviève, căci Maurice îi văzu pălind pe amândoi. — Câte măsuri pentru paza a trei femei! şopti Geneviève. — Da, spuse Morand, încercând să râdă. Dacă cei care încearcă să le scoată din închisoare ar fi în locul nostru şi ar vedea ce vedem noi, s-ar lăsa păgubaşi. — Într-adevăr, adăugă Geneviève, încep să cred că n-au să scape niciodată. — Şi eu sper să fie aşa, îi răspunse Maurice. Şi, aplecându-se, după ce rosti cuvintele de mai sus, peste rampa scării, spuse: — Atenţie, iată deţinutele. — Spune-mi cum le cheamă, pe fiecare în parte, căci eu nu le cunosc. — Primele două care urcă sunt cumnata şi fata văduvei Capet. Ultima, cea cu un căţeluş înaintea ei, e Maria-Antoaneta. Geneviève făcu un pas înainte. Dar Morand, în loc să le privească, dimpotrivă, se lipi de perete. Buzele lui erau livide şi mai pământii decât piatra turnului. Geneviève, în rochia albă şi cu ochii ei frumoşi, puri, părea un înger aşteptând pe cei întemniţaţi ca să le lumineze calea amară pe care-o străbăteau şi să le reverse în trecere un strop de bucurie în suflete. Doamna Elisabeth şi principesa trecură aruncând câte-o privire uimită asupra străinilor. Fără îndoială că celei dintâi îi trecu prin minte c-ar putea fi cei prevestiţi de semne, căci se întorsese iute spre principesă şi-i strânse mâna, lăsând să-i cadă batista pentru a o preveni pe regină. — Fii atentă, surioară, zise ea, mi-am scăpat batista. Şi urcă alături de tânăra prinţesă. Regina, al cărei gâfâit şi uşoară tuse seacă arătau că e bolnavă, se aplecă să ia batista ce-i căzuse la picioare, dar, mai prompt ca ea, căţeluşul o apucă şi alergă s-o ducă doamnei Elisabeth. Regina continuă aşadar să urce şi, după câteva trepte, se găsi în faţa Genevièvei, a lui Morand şi a tânărului municipal. — Oh! Flori! exclamă ea. De multă vreme n-am mai văzut. Ce frumos miros şi ce fericită sunteţi, doamnă, că aveţi flori. Iute, ca gândul ce se înfiripase la auzul acelor cuvinte dureroase, Geneviève întinse mâna să ofere reginei buchetul. Atunci Maria-Antoaneta înălţă capul, o privi, şi o roşeaţă imperceptibilă îi apăru pe fruntea lividă. Dar cu o mişcare firească şi cu obişnuinţa de-a asculta întocmai regulamentele, Maurice întinse mâna ca să oprească braţul Genevièvei. Regina şovăi o clipă, apoi, uitându-se la Maurice, recunoscu pe tânărul municipal care obişnuia să-i vorbească cu hotărâre, dar în acelaşi timp cu respect. — E interzis, domnule? întrebă ea. — Nu, nu, răspunse Maurice. Geneviève, poţi să oferi buchetul. — Oh! mulţumesc, mulţumesc, domnule! exclamă regina cu vie recunoştinţă. Şi, salutând-o pe Geneviève cu o bunăvoinţă plină de graţie, Maria-Antoaneta întinse o mâna slăbită şi alese la întâmplare o garoafă din grămada de flori. — Dar luaţi-le pe toate, doamnă, luaţi-le, spuse sfios Geneviève. — Nu, răspunse regina cu un surâs fermecător. Buchetul îl aveţi poate de la o fiinţă pe care o iubiţi, şi nu vreau să vă lipsesc. Geneviève se înroşi şi roşeaţă ei o făcu pe regină să zâmbească. — Hai, hai, cetăţeană Capet, spuse Agricola, trebuie să-ţi vezi de drum. Regina salută şi continuă să urce. Dar, înainte de-a dispărea, se întoarse încă o dată, şoptind: — Ce frumos miroase garoafa asta şi ce frumoasă e femeia aceea! — Nu m-a văzut, murmură Morand, care stând aproape în genunchi în penumbra coridorului nu atrăsese deloc privirile reginei. — Dar dumneata, dumneata ai văzut-o bine, nu-i aşa, Morand?, nu-i aşa, Geneviève? întrebă Maurice de două ori fericit, mai întâi pentru spectacolul pe care-l procurase prietenilor săi, şi apoi pentru plăcerea pe care i-o făcuse atât de lesne nenorocitei prizoniere. — Ah! da, da, răspunse Geneviève, am văzut-o bine, şi acuma, chiar de-aş trăi o sută de ani, am s-o văd întruna. — Şi cum îţi pare? — Tare frumoasă. — Şi dumneata, Morand? Morand îşi împreună mâinile fără să răspundă. — Ia spune-mi, o întrebă, în şoaptă şi râzând, Maurice pe Geneviève, nu cumva Morand e îndrăgostit de regină? Geneviève tresări, dar, revenindu-şi numaidecât, răspunse râzând şi ea: — Zău, aşa s-ar cam părea. — Ei vezi, Morand, nu-mi spui cum ţi s-a părut, stărui Maurice. — Mi s-a părut tare palidă, răspunse el. Maurice o luă iarăşi la braţ pe Geneviève şi o ajută să coboare spre curte. Pe scara întunecoasă, îi păru că Geneviève i-a sărutat mâna. — Ei na, făcu Maurice, ce înseamnă asta, Geneviève? — Asta înseamnă, Maurice, că n-am să uit niciodată că, pentru un capriciu al meu, ţi-am riscat capul. — Ei, făcu Maurice, asta e chiar exagerare curată, Geneviève. Ştii bine că recunoştinţa nu e sentimentul pe care-l doresc şi-l aştept de la dumneata. Geneviève îl strânse uşurel de braţ. Morand venea din urmă, poticnindu-se şi împiedicându-se. Au ajuns în curtea închisorii. Lorin veni să-i recunoască pe cei doi vizitatori şi-i scoase din închisoarea Temple. Dar, înainte de-a se despărţi de Maurice, Geneviève îi ceru să promită că a doua zi va veni să prânzească în vechea stradă Saint-Jacques.     Capitolul XXII SIMON CENZORUL   Maurice se întoarse la postul său cu inima plină de-o bucurie aproape divină. Acolo o găsi pe femeia lui Tison, plângând. — Dar ce ai, ce s-a întâmplat, măicuţă? o întrebă el. — Ce să am, sunt furioasă, răspunse gardianca. — Şi de ce? — Pentru că în lumea asta nu-i decât nedreptate pentru oamenii săraci. — Dar spune odată, ce e? — Dumneata eşti bogat, dumneata eşti burghez. Nu vii aici decât o singură zi şi ţi se îngăduie să fii vizitat de femei frumoase care dau buchete austriecei, şi eu care stau cuibărită aici, ca într-o poiată, tot timpul, mie mi se interzice s-o mai văd pe biata mea Sophie. Maurice îi luă mâna şi-i strecură o bancnotă de zece livre. — Iată, măicuţă Tison, îi spuse el, ţine, şi curaj! Ce Dumnezeu! Austriaca n-o trăi cât lumea. — O hârtie de zece livre, făcu gardianca, frumos din partea dumitale, dar mi-ar prii mai bine o hârtiuţă cu o şuviţă din părul bietei mele fete, învelit în ea. Femeia tocmai isprăvise de spus acestea, când Simon, care urca scara, îi auzi şi văzu gardianca strângând în buzunarul de la fustă bancnota pe care i-o dăduse Maurice. Să spunem în ce stare de spirit se afla Simon. Simon venea din curte, unde îl întâlnise pe Lorin. Între ei doi era, hotărât lucru, o mare antipatie. Antipatia lor era motivată nu atât de scena violentă pe care am înfăţişat-o mai înainte cititorului, cât de deosebirile dintre indivizi, izvor veşnic şi nepotolit al unor asemenea duşmănii sau porniri, care, deşi întru totul explicabile, sunt numite mistere. Simon era urât, Lorin era frumos; Simon era murdar, Lorin mirosea plăcut; Simon era republican fanfaron, Lorin era unul dintre patrioţii aceia înflăcăraţi care pentru Revoluţie au făcut numai sacrificii. Şi apoi, ca să revenim la încăierare, Simon simţea instinctiv că pumnul tânărului elegant, cu aceeaşi eleganţă ca şi cel al lui Maurice, i-ar fi acordat o pedeapsă demnă de un plebeu. Zărindu-l pe Lorin, Simon se oprise brusc în loc şi pălise. — Tot batalionul ăsta face de gardă? mormăi el. — Ei şi? răspunse un grenadir căruia îi displăcuse remarca Cred că e la fel de bun ca oricare altul. Simon scoase un creion din buzunarul carmaniolei şi se prefăcu că notează ceva pe o foaie de hârtie aproape la fel de neagră ca mâinile lui. — Ei na! făcu Lorin, aşadar ştii să scrii de când eşti preceptorul lui Capet. Ia priviţi, cetăţeni, pe cinstea mea, notează; iată pe Simon cenzorul. Şi un hohot de râs general se porni din rândul tineretului din Garda naţională, aproape toţi tineri cu carte, şi-l zăpăci pe nenorocitul de cârpaci. — Bine, bine, izbucni el scrâşnind din dinţi şi făcându-se alb de mânie, se spune că ai lăsat să intre străini în turn şi asta fără ştiinţa şi îngăduinţa Comunei. Am să-ţi închei proces-verbal cu ajutorul cetăţeanului municipal. — Cel puţin acela ştie să scrie, spuse Lorin, e Maurice, Maurice pumn de fier, îl cunoşti? Tocmai atunci Morand şi Geneviève ieşeau. Văzându-i, Simon se repezi în turn, chiar în clipa când, aşa cum spuneam, Maurice îi da femeii lui Tison bancnota de zece livre drept consolare. Maurice nu dădu atenţie mizerabilului aceluia, de care dealtfel se ferea ori de câte ori îi ieşea în cale, aşa cum te fereşti de-o reptilă veninoasă şi dezgustătoare. — Aha! făcu Simon către femeia lui Tison, care-şi ştergea ochii cu şorţul, vrei aşadar numaidecât să fii ghilotinată, cetăţeană? — Eu? izbucni femeia lui Tison. Taci din gură, eşti se vede nebun. — Cum! primeşti bani de la cetăţenii municipali ca să-i laşi să vâre aristocraţi la austriacă? — Haida de! doar sunt prietenii cetăţeanului municipal Maurice, unul dintre cei mai buni patrioţi care există. — Conspiratori, îţi spun eu. Dealtfel Comuna va fi informată şi va judeca singură. — Aşa, ai să mă denunţi, spion de poliţie? — Chiar aşa, afară doar dacă nu te vei denunţa tu singură. — Dar ce să denunţ? Ce vrei tu să denunţ? — Ceea ce s-a petrecut aici. — Dar nu s-a petrecut nimic.  — Unde şedeau aristocraţii? — Colo, pe scară.  — Când a urcat sus în turn văduva Capet? — Da. — Şi şi-au vorbit? — Şi-au spus două cuvinte. — Două cuvinte, vezi? Dealtfel aici miroase a aristocraţi. — Ce spui, miroase a garoafă. — Garoafă? De ce garoafă? — Pentru că cetăţeana avea un buchet care înmiresma. — Care cetăţeană? — Cea care se uita cum trece regina. — Ei vezi? Tu spui regină, femeie. Relaţiile tale cu aristocraţii au să te piardă. Ia te uită, pe ce am călcat? urmă Simon aplecându-se. — Ei, tocmai pe-o floare... spuse femeia lui Tison, pe-o garoafă. O fi căzut din mâinile cetăţenei Dixmer, când Maria-Antoaneta a luat una din buchetul ei. — Femeia Capet a luat o floare din buchetul celăţenei Dixmer? întrebă Simon. — Da, şi chiar eu i-am dat-o, auzi tu? spuse Maurice cu vocea ameninţătoare, după ce de câteva minute asculta dialogul de mai sus care îl neliniştea. — Bine, bine. Vedem noi ce se vede şi ştim noi ce se spune, mormăi Simon, care ţinea încă în mână garoafa zdrobită de piciorul lui mare. — Şi eu, urmă Maurice, ştiu un lucru şi-am să ţi-l spun pe şleau: tu n-ai ce căuta în turn, postul tău de călău e colo jos, lângă micul Capet, pe care astăzi totuşi n-ai să-l baţi, pentru că sunt aici şi-ţi interzic s-o faci. — A! ameninţi şi-mi spui călău! izbucni Simon zdrobind floarea între degete. Lasă, vedem noi dacă le e îngăduit aristocraţilor... Na, dar ce-i asta? — Ce? întrebă Maurice. — Ceea ce simt în garoafă, na! A! A! Şi sub ochii lui Maurice, uluit, Simon scoase din caliciul florii o hârtiuţă răsucită cu uimitoare grijă şi care fusese introdusă artistic în centrul petalelor dese. — Vai! exclamă şi Maurice la rândul său, ce să fie asta, Dumnezeule? — Avem să aflăm, avem să ştim, spuse Simon apropiindu-se de lucarnă. Ei! Amicul tău Lorin zice că nu ştiu să citesc. Ei bine, ai să vezi. Lorin îl calomniase pe Simon. El ştia să citească tipăriturile cu orice literă şi chiar scrisul de mână, când era de-o anumită mărime. Dar biletul era redactat cu o atare migală, încât Simon fu silit să recurgă la ochelari. Puse, aşadar, biletul pe lucarnă şi începu să scotocească prin buzunare, dar tocmai când era în toiul operaţiei, cetăţeanul Agricola deschise uşa de la camera vecină, care era în faţa ferestruicii şi curentul de aer care se făcu luă pe sus hârtia aceea uşoară ca o pană, aşa încât, când Simon, după o cercetare de-o clipă, îşi descoperi ochelarii şi, punându-i pe nas, se întoarse, zadarnic o mai căută: hârtia dispăruse. Simon scoase un urlet ca de fiară. — A fost o hârtie, strigă el, a fost o hârtie. Vai de tine, cetăţene municipal, căci hârtia va trebui să se găsească. Şi coborî în fugă, lăsându-l pe Maurice uluit. După zece minute, trei membri ai Comunei intrară în turn. Regina era încă pe terasă şi se dădu ordin să fie lăsată în cea mai deplină ignoranţă despre cele petrecute. Membrii Comunei cerură să fie duşi în faţa ei. Primul lucru care îi izbi fu garoafa roşie pe care ea o ţinea în mână. Se priviră uimiţi şi, apropiindu-se de ea, preşedintele delegaţiei îi spuse: — Daţi-ne floarea. Regina, care nu se aştepta la năpustirea aceea, tresări şi şovăi. — Daţi floarea, doamnă, interveni Maurice cuprins de teroare, vă rog. Regina întinse garoafa cerută. Preşedintele o luă şi se retrase, urmat de colegii lui, într-o încăpere vecină pentru a face percheziţia şi a încheia procesul-verbal. Floarea fu desfoiată: era goală. Maurice răsuflă uşurat. — Un moment, un moment, un moment, spuse unul dintre membri, miezul garoafei lipseşte, a fost scos. Alveola e goală, e-adevărat, dar în alveola asta cu siguranţă c-a fost introdus un bileţel. — Sunt gata, spuse Maurice, să vă dau toate explicaţiile necesare, dar, mai înainte de toate, cer să fiu arestat. — Luăm act de propunerea ta, spuse preşedintele, dar nu facem uz de ea. Eşti cunoscut ca un bun patriot, cetăţene Lindey. — Şi răspund cu viaţa pentru prietenii pe care am avut imprudenţa să-i aduc cu mine.   — Nu răspunde de nimeni, îl sfătui procurorul. Se auzi larmă mare prin curţi. Era Simon care, după ce căutase zadarnic bileţelul luat de vânt, se dusese să-l găsească pe Santerre, şi îi povestise tentativa de răpire a reginei cu toate adaosurile pe care putea să i le atribuie unei asemenea răpiri înflăcărarea închipuirii sale. Santerre alergă într-un suflet, închisoarea Temple fu încercuită şi garda schimbată, spre marea ciudă a lui Lorin care protesta împotriva unei atare ofense aduse batalionului său. — A! cârpaci afurisit, îi spuse el lui Simon, ameninţându-l cu sabia, ţie îţi datorez gluma asta, dar fii pe pace, ţi-o plătesc eu! — Mai curând cred că ai să plăteşti tu şi ceilalţi naţiunii, îi spuse cizmarul, frecându-şi mâinile. — Cetăţene Maurice, zise Santerre, ţine-te la dispoziţia Comunei, care-ţi va lua interogatoriul. — Sunt la ordinul dumitale, cetăţene comandant, dar am şi cerut să fiu arestat şi o cer încă. — Aşteaptă, aşteaptă, şopti perfid Simon, dacă ţii aşa de mult, o să încercăm să-ţi fim pe plac. Şi plecă s-o găsească pe femeia lui Tison.     Capitolul XXIII ZEIŢA RAŢIUNE   Toată ziua au scotocit prin curte, prin grădină şi prin împrejurimi, căutând hârtiuţa care pricinuise atâta zarvă şi care — nimeni nu se mai îndoia — ascundea un complot întreg. Au pus întrebări reginei, după ce o despărţiseră de cumnata şi de fiica ei, dar regina nu răspunse altceva decât că pe scară întâlnise o tânără cu un buchet şi că se mulţumise doar să ia o floare din buchet.  Şi că luase floarea cu consimţământul cetăţeanului municipal Maurice. N-avea nimic altceva de spus, ăsta era purul adevăr! Toate cele de mai sus fură repetate cuvânt cu cuvânt lui Maurice, când îi veni rândul, şi el sprijini mărturisirea reginei, ca fiind sinceră şi exactă. — Dar, întrebă preşedintele, a fost un complot, totuşi? — Cu neputinţă, răspunse Maurice. Eu însumi, luând prânzul la doamna Dixmer, i-am propus să-i arăt deţinuta, pe care n-o văzuse niciodată. Dar nu se fixase nici ziua şi nici modalitatea. — Dar şi-a luat flori, spuse preşedintele, buchetul acela fusese făcut dinainte? — Nici vorbă de-aşa ceva, eu i-am cumpărat florile de la o florăreasă care ne-a ieşit în cale să ni le ofere în colţul străzii Vieilles-Audriettes. — Dar florăreasă ţi-a înmânat buchetul? — Nu, cetăţene, eu l-am ales dintre zece sau douăsprezece. E drept că l-am ales pe cel mai frumos. — Dar s-ar fi putut strecura biletul în timpul drumului? — Cu neputinţă, cetăţene. Nici o clipă n-am scăpat-o din ochi pe doamna Dixmer şi ca să faci intervenţia de care vorbiţi dumneavoastră la fiecare floare, căci, luaţi aminte, după cele spuse de Simon, fiecare floare trebuia să ascundă un bilet asemănător, ar fi trebuit pe puţin o jumătate de zi. — Dar, în sfârşit, nu s-ar fi putut strecura printre florile acelea două bileţele gata pregătite? — În faţa mea deţinuta a luat o floare la întâmplare, după ce a refuzat buchetul întreg. — Atunci, după părerea ta, cetăţene Lindey, nu poate fi vorba de complot? — Ba da, e complot, răspunse Maurice, şi eu primul cred şi afirm aceasta; numai că nu de la prietenii mei porneşte complotul. Totuşi, deoarece naţiunea nu trebuie să fie expusă nici unei temeri, sunt gata să depun o cauţiune şi să mă constitui arestat. — Nici vorbă! răspunse Santerre, ce, aşa trebuie să procedăm cu oamenii încercaţi, ca tine? Dacă tu te constitui arestat ca să răspunzi de prietenii tăi, atunci mă constitui şi eu arestat ca să răspund de tine. Lucrul, aşa cum stă, e simplu, nu există nici un denunţ pozitiv, nu-i aşa? Nimeni n-are să ştie ce s-a petrecut. Să întărim paza, tu mai ales, şi vom ajunge să cunoaştem fondul lucrurilor, evitând publicitatea. — Mulţumesc, cetăţene comandant, spuse Maurice, dar am să-ţi răspund ceea ce dumneata mi-ai răspunde dacă ai fi în locul meu. Nu trebuie să ne mulţumim numai cu atât, ci trebuie să găsim florăreasa. — Florăreasa e departe, dar, fii pe pace, o vom căuta. Tu supraveghează-ţi prietenii, eu am să supraveghez curierul şi căile de comunicaţie ale închisorii. Nu se gândiseră la Simon, dar Simon îşi avea planul lui. Sosi la sfârşitul şedinţei pe care am înfăţişat-o, ca să întrebe ce ştiri mai erau, şi află despre decizia Comunei. — Aha! va să zică nu e nevoie decât de un denunţ în regulă, zise el, ca să pornim treaba; ei bine, aşteptaţi doar cinci minute, Şi-l şi aduc. — Ce e? întrebă preşedintele. — Ce să fie? răspunse cârpaciul, cetăţeana Tison are curajul să dea în vileag uneltirile tainice ale lui Maurice, partizanul aristocraţiei, şi ramificaţiile complotului unui alt făţarnic patriot dintre prietenii lui, pe nume Lorin. — Ia seama, Simon! Zelul tău faţă de naţiune poate că te împinge pe căi greşite, vezi să nu te piardă, spuse preşedintele: Maurice Lindey şi Hyacinthe Lorin sunt verificaţi. — Asta are să se vadă la tribunal, îi răspunse Simon. — Gândeşte-te bine, Simon, deschizi un proces scandalos pentru toţi patrioţii de încredere. — Scandalos sau ba, ce-mi pasă? Ce, adică eu mă tem de scandal? Măcar are să se ştie tot adevărul în privinţa celor ce trădează. — Aşadar, tu stărui în a face un denunţ în numele femeii lui Tison? — Ba chiar am să fac un denunţ, deseară, la cordilieri, şi am să te denunţ şi pe tine, cetăţene preşedinte, dacă nu vrei să-l vâri la arest pe trădătorul Maurice. — Ei bine, fie, spuse preşedintele, care, după obiceiul vremurilor acelora nenorocite, tremura în faţa celui ce striga mai tare. Bine, fie, îl vom aresta. În timp ce se luase hotărârea de mai sus împotriva lui, Maurice se întorsese la Temple unde îl aştepta un bilet astfel redactat:   „Garda noastră fiind în chip violent ridicată, n-am să pot, după toate probabilităţile, să te mai văd decât mâine dimineaţă. Vino să iei masa cu mine. Mâncând cu mine, ai să mă poţi pune la curent cu toate uneltirile şi conspiraţiile descoperite de meşterul Simon.   Se zice să Simon spune  Că răul tot de la o garoafă vine.  Eu rozei întrebări voi pune  Să văd ce crede despre tine.   Şi mâine, la rândul meu, am să-ţi spun ce-mi va fi răspuns Arthémise. Amicul tău, Lorin"   „Nimic nou", îi răspunse Maurice. „Dormi liniştit în noaptea asta şi mâine ia masa fără mine, dat fiind că, din pricina incidentelor din cursul zilei de azi, nu voi ieşi probabil din casă înaintea amiezii. Aş vrea să fiu zefirul ca să am dreptul de a-i da un sărut rozei de care vorbeşti. Îţi îngădui să-mi fluieri proza aşa cum îţi fluier eu versurile. Amicul tău, Maurice P.S. Cred, dealtfel, că aşa-zisa conspiraţie nu-i decât o falsă alarmă."   Lorin ieşise de fapt către ceasurile unsprezece, înaintea întregului său batalion, din pricina demersului brutal al cârpaciului. Se consolase de-o asemenea jignire cu un catren şi, aşa cum o spunea dealtfel în cele patru versuri, se duse la Arthémise. Arthémise fu încântată văzându-l pe Lorin. Vremea era minunată, după cum am spus. Fata făcu propunerea unei plimbări de-a lungul cheiurilor, care fu primită. Trecuseră prin faţa portului de cărbuni, discutând politică, Lorin povestind excluderea lui din Temple şi căutând să ghicească pricinile care o provocaseră, când, ajungând în dreptul străzii Barrès, zăriră amândoi o florăreasă care, ca şi ei, mergea pe malul drept al Senei. — A! cetăţene Lorin, zise Arthémise, sper că ai să-mi dai un buchet de flori. — Cum de nu! făcu Lorin, şi două dacă-ţi face plăcere. Grăbiră pasul ca s-o ajungă pe florăreasă, care şi ea îşi urma calea cu un pas tare grăbit. Ajungând la Podul Marie, fata se opri şi aplecându-se deasupra parapetului, îşi goli coşul de flori în albia fluviului. Florile împrăştiate se rotiră un moment în aer. Buchetele, mânate de greutate, căzură mai repede, apoi şi buchetele şi florile, plutind la suprafaţa apei, se lăsară duse de curent. — O! exclamă Arthémise, uitându-se la florăreasă care făcea un comerţ atât de straniu, mi se pare... chiar da... ba nu... ba da...vai! Ce bizar! Florăreasă puse un deget pe buze, de parc-ar fi rugat-o pe Arthémise să tacă, şi dispăru. — Ce e, zeiţă? întrebă Lorin. O cunoşti cumva pe muritoarea asta? — Nu, la început aşa crezusem... Dar cu siguranţă că m-am înşelat. — Totuşi, ţi-a făcut un semn, stărui Lorin. "De ce oare o fi florăreasă în dimineaţa asta?" se miră Arthémise, întrebându-se pe sine. — Ştii cine e? o întrebă iarăşi Lorin. — Da, răspunse Arthémise, e o florăreasă de la care cumpăr uneori. — În orice caz, ciudat fel de a-şi vinde marfa mai are florăreasă asta. Şi amândoi, după ce s-au uitat o ultimă oară la florile care ajunseseră sub pod şi care primiră un nou imbold de la vâltoarea apei ce trecea pe sub arcade, îşi continuară drumul spre Rapée, unde plănuiseră să ia masa împreună. Pentru moment incidentul nu avu nici o urmare. Numai că fiind oarecum ciudat şi având un caracter cam misterios, se întipări în imaginaţia poetică a lui Lorin. În timpul acesta denunţul femeii lui Tison, denunţ îndreptat împotriva lui Maurice şi a lui Lorin, stârnise vâlvă mare la clubul iacobinilor şi Maurice primise la Temple înştiinţarea din partea Comunei că libertatea îi era ameninţată de indignarea publică. Era un soi de invitaţie, făcută tânărului municipal, de-a se ascunde, dacă se ştia vinovat. Dar sigur de sine, Maurice rămase la Temple şi fu găsit la postul său când veniră să-l aresteze. Fu interogat numaidecât. Rămânând ferm în hotărârea de-a nu pune în cauză pe nici unul dintre prietenii lui, de care era sigur, Maurice, ce nu era omul care să se sacrifice în chip ridicol tăcând, ca eroii din romane, ceru să fie pusă în cauză florăreasa. Să fi fost ceasurile cinci seara când Lorin se întoarse la el acasă. Află în aceeaşi clipă de arestarea lui Maurice şi de cererea pe care acesta o făcuse. Florăreasa de pe Podul Marie, aruncând florile în Sena, îi veni numaidecât în minte şi avu o revelaţie subită. Florăreasa aceea ciudată, coincidenţa cartierelor, mărturisirea Arthémisei, făcută cu jumătate de gură, toate păreau că strigă de la sine că acolo stă explicaţia misterului a cărui dezvăluire o cerea Maurice. Ţâşni din camera sa, coborî cele patru etaje de parc-ar fi avut aripi şi alergă la zeiţa Raţiune care broda nişte stele de aur pe o rochie de voal albastru. Era rochia ei de zeiţă. — Gata cu stelele, draga mea, exclamă Lorin. Azi-dimineaţă l-au arestat pe Maurice şi probabil şi eu voi fi arestat în seara asta. — Maurice, arestat? — Ei! Doamne-Dumnezeule, da. În timpurile pe care le trăim nimic mai obişnuit decât marile evenimente. Nu le mai luăm în seamă pentru că vin cu grămada, asta e tot. Or, toate aceste mari evenimente răsar din nişte fleacuri. Să nu neglijăm, aşadar, fleacurile. Cine e florăreasa pe care am înlâinit-o azi-dimineaţă, scumpa mea? Arthémise tresări. — Care florăreasă? — Ei drăcie! cea care-şi arunca cu atâta dărnicie florile în Sena. — Ah! Doamne! exclamă Arthémise, e atât de gravă fapta asta de revii asupra ei cu atâta stăruinţă. — E atât de gravă, draga mea, încât te rog să-rni răspunzi numaidecât la întrebare. — Dragul meu, nu pot. — Zeiţă, nimic nu ţi-e cu neputinţă! — Mi-am dat cuvântul de onoare să păstrez tăcerea! — Şi eu mi-am dat cuvântul de onoare că te voi face să vorbeşti. — Dar de ce stărui atât de mult? — Pentru că... fir-ar să fie! pentru ca să nu i se taie gâtul lui Maurice. — Doamne! Maurice ghilotinat! izbucni tânăra zeiţă speriată. — Fără să mai vorbim şi de mine, care, într-adevăr, nu mai cutez să fiu sigur că am să rămân cu capul pe umeri. — Vai! nu, nu, izbucni Arthémise, ar însemna să ne ducem fără doar şi poate la pierzanie. În aceeaşi clipă, îndatoritorul lui Lorin dădu năvală în camera Arthémisei. — Vai! cetăţene, exclamă el, fugi, ascunde-te. — Dar de ce? întrebă Lorin. — Pentru că jandarmii au venit la tine acasă, şi, în vreme ce spărgeau uşa, am izbutit să trec peste acoperiş în casa vecină si să alerg ca să te previn. Arthémise scoase un strigăt teribil, îl iubea cu adevărat pe Lorin. — Arthémise, spuse Lorin, aşezându-se, pui oare viaţa unei florărese în cumpănă cu aceea al lui Maurice şi a iubitului tău? Dacă aşa stau lucrurile, îţi spun pe faţă că încetez de-a te mai socoti zeiţa Raţiune şi te proclam zeiţa Prostie. — Biată Héloïse! izbucni fosta dansatoare de la Operă, nu-i vina mea dacă te trădez! — Bine, bine! draga mea, spuse Lorin punând o hârtie în faţa Arthémisei. M-ai răsplătit, dăruindu-mi numele de botez, dă-mi acuma numele de familie şi adresa. — Vai! să-l scriu? Niciodată! niciodată! strigă Arthémise. Să ţi-l spun, fie! — Atunci spune-l şi poţi fi sigură că n-am să-l uit. Şi Arthémise prin viu grai îi dădu lui Lorin numele şi adresa falsei florărese. Se numea Héloïse Tison şi locuia în strada Nonandières 24. Aflând numele, Lorin scoase un strigăt şi alergă cât îl ţineau picioarele. N-ajunsese încă la capătul străzii când o scrisoare sosi pe adresa Arthémisei:   „Nici o vorbă în privinţa mea, dragă prietenă, aflarea numelui meu m-ar duce la pieire sigur... Aşteaptă până mâine ca să-mi spui numele, fiindcă deseară părăsesc Parisul. A ta, Héloïse"   — Vai! Doamne! exclamă viitoarea zeiţă, dac-aş fi putut ghici, aş fi aşteptat până mâine. Şi se repezi spre fereastră ca să-l cheme înapoi pe Lorin, de mai era timp. Dar el dispăruse.     Capitolul-XXIV MAMA ŞI FIICA   V-am spus mai înainte că în câteva ore vestea evenimentului cu pricina se răspândise în tot Parisul. Într-adevăr, în epoca aceea se comiteau indiscreţii destul de uşor de înţeles din partea unui guvern a cărui politică se înfiripa şi se destrăma în stradă. Zarva pătrunse, aşadar, groaznică şi ameninţătoare, şi în vechea stradă Saint-Jacques şi, după două ceasuri de la arestarea lui Maurice, se şi aflase vestea. Datorită sârguinţei lui Simon, toate amănuntele complotului ţâşniseră ca din puşcă, trecând dincolo de zidurile închisorii. Numai că adevărul ajunsese într-o oarecare măsură alterat la meşterul tăbăcar, dat fiind că fiecare, prin gura căruia trecuse, punea câte-o înfloritură. Era vorba, se spunea, de-o floare otrăvită ce fusese strecurată reginei şi cu ajutorul căreia austriaca trebuia să-şi adoarmă santinelele ca să iasă din Temple. Mai mult încă, la zvonurile de mai sus se mai adăugaseră bănuielile în privinţa devotamentului batalionului concediat în ajun de Santerre. Aşa că se adunaseră mai multe victime, destinate urii poporului. Dar cei din vechea stradă Saint-Jacques nu se puteau nicidecum înşela, cum era şi firesc, în privinţa celor întâmplate, şi Morand pe de-o parte, Dixmer pe de alta ieşiră numaidecât, lăsând-o pe Geneviève pradă celei mai cumplite disperări. Într-adevăr, de i s-ar fi întâmplat vreo nenorocire lui Maurice, numai Geneviève era pricina nenoricirii aceleia. Ea cu mâna ei îl vârâse pe tânărul orb în temniţa în care zăcea închis şi de unde, după toate probabilităţile, n-avea să mai iasă decât ca să urce pe eşafod. Dar, în orice caz, Maurice nu va plăti cu capul faptul că s-a supus orbeşte capriciului Genevièvei. Dacă Maurice ar fi să fie condamnat, Geneviève se va duce singură să se învinovăţească şi să mărturisească totul. Şi-ar fi luat toată răspunderea asupra ei şi, bineînţeles, cu preţul vieţii sale l-ar fi salvat pe Maurice. Geneviève, îl loc să se cutremure la gândul c-ar muri pentru Maurice, dimpotrivă găsea în el o fericire amară. Îl iubea pe tânărul republican, îl iubea mai mult chiar decât s-ar fi cuvenit unei femei care nu mai era liberă. Pentru ea era un mijloc de-a reda cerului sufletul ei curat, fără nici o umbră, aşa cum îl primise de la el. Ieşind din casă, Morand şi Dixmer se despărţiră. Dixmer se îndreptă către strada Corderie, iar Morand alergă spre strada Nonandières. Ajungând la capătul Podului Marie, Morand zări o gloată de gură-cască şi de curioşi care se înghesuiau la Paris în timpul unui eveniment sau după desfăşurarea lui, chiar pe locul cu pricina, aşa cum stau corbii pe un câmp de bătălie. Văzându-i, Morand se opri, nu se mai putu ţine pe picioare şi fu silit să se sprijine de parapetul podului. În sfârşit, după câteva secunde, îşi recapătă puterea aceea miraculoasă pe care o avea în împrejurări grele, se strecură printre grupurile de curioşi, întrebă şi află că, de-abia cu zece minute mai înainte, fusese ridicată din strada Nonandières numărul 24 o fată vinovată bineînţeles de crima de care era învinuită, deoarece fusese surprinsă făcându-şi bagajele. Morand căută să afle clubul în care biata fată trebuia să fie interogată. Află că fusese dusă în faţa secţiei principale şi se prezentă acolo numaidecât. Clubul era plin ochi. Totuşi, slujindu-se de coate şi de pumni, Morand reuşi să se strecoare într-o tribună. Primul lucru pe care-l zări fu statura înaltă, figura nobilă şi expresia plină de dispreţ a lui Maurice, stând în picioare pe banca acuzaţilor şi strivindu-l cu privirile pe Simon, care vorbea plin de emfază. — Da, cetăţeni, striga Simon, da, cetăţeana Tison îi acuză pe cetăţeanul Lindey şi pe cetăţeanul Lorin. Cetăţeanul Lindey tot spune de-o florăreasă pe care vrea să dea vina. Dar, vă spun dinainte, florăreasa nu e de găsit şi nici nu va fi. Aici e un complot urzit de-o societate de aristocraţi care dau vina unii pe alţii ca nişte laşi ce sunt. Aţi văzut dealtfel că cetăţeanul Lorin a şters-o de-acasă când s-au dus să-l ridice. Ei bine, nici el nu mai e de găsit, ca şi florăreasa. — Ai minţit, Simon, se auzi o voce furioasă, el e de găsit, iată-l. Şi Lorin năvăli în sală. — Faceţi-mi loc! strigă el, îmbrâncind spectatorii. Loc! Şi se duse să se aşeze alături de Maurice. Intrarea lui Lorin, petrecută cât se poate de firesc, fără fasoane, fără emfază, ci cu toată francheţea şi vigoarea inerente firii tânărului revoluţionar, pricinui cea mai profundă impresie şi cea mai puternică senzaţie asupra tribunelor care se apucară să bată din palme şi să strige bravo! Maurice se mulţumi să surâdă şi să întindă mâna prietenului său, de parcă-şi spusese lui însuşi: „Sunt sigur că n-am să stau multă vreme singur pe banca acuzaţilor." Spectatorii priveau cu un interes vizibil pe cei doi tineri chipeşi, pe care, ca un demon invidios pe tinereţe şi pe frumuseţe, îi acuza ticălosul de cârpaci de la Temple. Simon îşi dădu seama de proasta impresie care începea să-l împresoare. Atunci se hotărî să dea lovitura de graţie. — Cetăţeni, urlă el, cer ca nobila şi mărinimoasa cetăţeana Tison să fie ascultată, cer ca ea însăşi să ia cuvântul şi să acuze. — Cetăţeni, spuse Lorin, cer ca mai înainte să fie ascultată tânăra care tocmai a fost arestată şi care, fără îndoială, va fi adusă în faţa voastră. — Nu, protestă Simon, trebuie să fie iarăşi vreun martor mincinos, vreun partizan de-al aristocraţilor; dealtminteri, cetăţeana Tison arde de nerăbdare să lămurească justiţia. În timpul acesta, Lorin vorbea cu Maurice. — Da, strigară cei din tribune, da, depoziţia femeii lui Tison, da, da, să depună mărturie! — Cetăţeana Tison e în sală? întrebă preşedintele. — Fără îndoială că e, exclamă Simon. Cetăţeana Tison, spune că eşti aici. — Iată-mă, cetăţene preşedinte, spuse gardianca. Dar, dacă depun mărturie, aveţi să-mi daţi fiica? — Fiica ta n-are ce căuta în afacerea care ne interesează, spuse preşedintele. Mai întâi depune-ţi mărturia şi pe urmă fă cerere către Comună ca să-ţi dea înapoi copila. — Ai înţeles? cetăţeanul preşedinte îţi porunceşte să depui mărturia, strigă Simon; hai, depune-o numaidecât. — O clipă, spuse preşedintele, întorcându-se spre Maurice, uimit de liniştea acelui om, de obicei atât de aprig, o clipă! Cetăţene municipal, n-ai nimic de obiectat înainte? — Nu, cetăţene preşedinte, decât că înainte de-a face laş şi trădător pe un om ca mine, Simon ar fi trebuit să aştepte să fie mai bine informat. — Tu spui, tu spui? repetă Simon cu tonul acela batjocoritor al omului din popor, atât de caracteristic plebei pariziene. — Eu spun, Simon, urmă Maurice mai mult cu tristeţe decât cu mânie, că vei fi crud pedepsit acuşi, când ai să vezi ce se întâmplă.   Şi ce are să se întâmple? întrebă Simon. — Cetăţene preşedinte, continuă Maurice, fără să răspundă dezgustătorului său acuzator, mă alătur prietenului meu Lorin, rugându-te ca fata care a fost arestată să fie ascultată înainte de-a i se da cuvântul acestei biete femei, căreia, fără îndoială, i s-a dictat depoziţia. — Auzi tu, cetăţeană, strigă Simon, auzi tu? Ei spun că eşti martor mincinos. — Eu, martor mincinos? spuse nevasta lui Tison. Ei! lasă, c-ai să vezi tu, aşteaptă numai, aşteptă! — Cetăţene, interveni Maurice, ordonă nenorocitei acesteia să tacă. — A! ţi-e frică, strigă Simon, ţi-e frică! Cetăţene preşedinte, pretind să fie ascultată cetăţeana Tison. — Da, da, să fie ascultată! strigară tribunele. — Linişte! strigă şi preşedintele. Iată că se întoarce Comuna. În clipa aceea se auzi afară un vehicul care mergea, însoţit de larmă mare de arme şi urlete. Neliniştit, Simon se întoarse spre uşă. — Pleacă de la tribună, îi spuse preşedintele, nu mai ai cuvântul. Simon coborî. În acelaşi moment, intrară jandarmii, cu o droaie de curioşi, evacuaţi puţin după aceea, şi o femeie fu împinsă către completul tribunalului. — E ea? întrebă Lorin pe Maurice. — Da, da, ea e, răspunse acesta. Vai! nenorocita, e pierdută! — Florăreasa, florăreasa! se şoptea în rândurile tribunelor frământate de curiozitate, e florăreasa. — Înainte de orice, cer audierea femeii lui Tison, urlă cizmarul. I-ai ordonat să depună mărturie, cetăţene preşedinte, şi vezi bine că n-o depune! Femeia lui Tison fu chemată şi începu să debiteze un denunţ înspăimântător, plin de amănunte. După părerea ei, florăreasa era vinovată, ce-i drept, dar Maurice şi Lorin erau complicii ei. Denunţul stârni un efect vizibil asupra publicului. În timpul acesta Simon triumfa. — Jandarmi, aduceţi florăreasa, strigă preşedintele. — Vai, e înfiorător! şopti Morand, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Florăreasa fu chemată şi se aşeză în partea de jos a tribunei, în faţa femeii lui Tison, a cărei mărturie o învinuia de crima capitală. Abia atunci îşi ridică vălul de pe faţă. — Héloïse! exclamă femeia lui Tison, fiica mea... tu aici... — Da, mamă, răspunse blând tânăra acuzată. — Dar de ce stai între doi jandarmi? — Pentru că sunt acuzată, mamă. — Tu?... acuzată? izbucni femeia lui Tison îngrozită, şi de cine? — De dumneata, mamă. O tăcere înfricoşătoare, o tăcere de moarte se aşternu dintr-o dată peste mulţimea gălăgioasă şi sentimentul dureros, insuflat de-o asemenea scenă oribilă, copleşi inimile tuturor. Fiică-sa! şopteau voci încete, ce parcă veneau din depărtare, fiică-sa, nenorocita! Maurice şi Lorin priveau pe acuzatoare şi pe acuzată cu un simţământ de milă profundă şi durere plină de respect. Simon, nerăbdător să asiste la sfârşitul episodului în care nădăjduia să-i vadă compromişi pe Maurice şi pe Lorin, încerca acum să se ferească de privirile femeii lui Tison, care rotea în jur priviri rătăcite. — Cum te numeşti, cetăţeană? o întrebă preşedintele, mişcat şi el, pe tânăra calmă şi resemnată. — Héloïse Tison, cetăţene. — Câţi ani ai? — Nouăsprezece. — Unde locuieşti? — În strada Nonandières, numărul 24. — Tu i-ai vândut cetăţeanului municipal Lindey, pe care iată-l aici pe bancă, un buchet de garoafe, astăzi-dimineaţă? Fiica lui Tison se întoarse către Maurice şi după ce îl privi, spuse: — Da, cetăţene, eu. Femeia lui Tison îşi privea fiica cu ochii holbaţi de spaimă. — Ştiai că fiecare garoafă purta câte un bilet adresat văduvei Capet? — Da, ştiam, răspunse acuzata. Un freamăt de groază şi de admiraţie se ridică din sală. — De ce i-ai oferit garoafele acelea cetăţeanului Maurice? — Pentru că l-am văzut purtând eşarfa municipală şi bănuiam că se duce la închisoarea Temple. — Cine-ţi sunt complicii? — Nu am nici unul. — Cum! Ai făcut complotul singură? — Dacă îi spuneţi complot, da, l-am făcut singură. — Dar cetăţeanul Maurice ştia...? — Că florile aveau înăuntru bilete? — Da. — Cetăţeanul Maurice e cetăţean municipal. Cetăţeanul Maurice o putea vedea pe regină între patru ochi la orice oră din zi şi din noapte. Cetăţeanul Maurice, dacă ar fi avut ceva de spus reginei, nu avea nevoie să-i scrie, deoarece putea să-i vorbească. — Şi tu nu-l cunoşteai pe cetăţeanul Maurice? — Îl văzusem venind la închisoare pe vremea în care stăteam cu biata mama, dar nu-l cunoşteam altfel decât din vedere! — Vezi, mizerabile! izbucni Lorin, ameninţând cu pumnul pe Simon, care, plecând capul în jos, încremenit de întorsătura pe care-o luau lucrurile, încerca să se strecoare, fără să fi zărit. Vezi ce-ai făcut? Toate privirile se întoarseră către Simon cu un sentiment de îndreptăţită indignare. Preşedintele continuă: — Deoarece tu ai înmânat buchetul, deoarece tu ştiai că în fiecare floare se află o hârtie, tu trebuia să ştii şi ceea ce sta scris pe hârtie! Fără îndoială că ştiu! — Ei bine, atunci, spune-ne, ce era pe hârtie? — Cetăţene, spuse fata cu hotărâre, am spus tot ceea ce puteam şi mai cu seamă ceea ce voiam să spun. — Aşadar, refuzi să răspunzi? — Da. — Ştii la ce te expui? — Da. — Ai poate speranţă în tinereţea şi frumuseţea ta? — N-am speranţă decât în Dumnezeu. — Cetăţene Maurice Lindey, spuse preşedintele, cetăţene Hyacinthe Lorin, amândoi sunteţi liberi. Comuna ia act de nevinovăţia voastră şi vă recunoaşte meritele de buni cetăţeni. Jandarmi, duceţi-o pe cetăţeana Héloïse la închisoarea secţiei. La vorbele de mai sus, femeia lui Tison păru că se deşteaptă, scoase un strigăt înspăimântător şi voi să se repeadă să-şi mai îmbrăţişeze o dată fiica, dar jandarmii o împiedicară. — Te ierţi mamă, strigă fata în timp ce era dusă. Femeia lui Tison dădu drumul unui răcnet sălbatic şi se prăbuşi ca moartă. — Nobilă fiică! şopti Morand copleşit de-o emoţie dureroasă.     Capitolul XXV BILETUL   Ca urmare a întâmplărilor pe care vi le-am povestit, un ultim episod s-a mai adăugat ca să întregească drama care începuse să se desfăşoare, cu sumbrele ei peripeţii. Femeia lui Tison, zdrobită de cele ce se întâmplaseră, căci până şi crima involuntară are în sine un conţinut odios, şi nu există crimă mai mare decât cea a unei mame care-şi omoară copilul, fie chiar dintr-un exces de zel patriotic, femeia lui Tison, spuneam, după ce zăcuse o bucată de vreme într-o neclintire desavârşită, înălţă capul, privi în juru-i rătăcită şi, văzându-se singură, scoase un strigăt şi se repezi spre uşă. La uşă, câţiva curioşi, mai pătimaşi decât ceilalţi, stăteau încă în grup. Se dădură în lături când o văzură, arătând-o cu degetul şi zicând: — Vedeţi femeia aceea? Şi-a denunţat fiica. Femeia lui Tison scoase iar un strigăt de disperare şi se năpusti înspre închisoarea Temple. Dar, abia dacă străbătuse a treia parte din strada Michel-le-Comte, când un bărbat îi ieşi în cale şi-i opri trecerea, ascunzându-şi faţa în mantia cu care era îmbrăcat. — Eşti mulţumită, îi spuse el, ţi-ai ucis copila. — Mi-am ucis copila? Ucis copila? izbucni sărmana mamă. Nu, nu e cu putinţă. — Totuşi aşa e, căci fiică-ta e arestată. Şi unde au dus-o? — La închisoarea Conciergerie, de unde va pleca la tribunalul revoluţionar, şi doar ştii bine ce se întâmplă cu cei care ajung acolo. — Dă-te la o parte, spuse nevasta lui Tison, şi lasă-mă să trec. — Unde te duci? — La închisoarea Conciergerie. — Ce să faci acolo? — S-o mai văd. — N-au să te lase să intri. — Au să mă lase măcar să mă culc pe pragul porţii, să stau şi să dorm acolo. N-am să mă mişc de-acolo până ce va ieşi şi-am s-o mai văd măcar o dată. — Dar dacă cineva ţi-ar făgădui că-ţi dă fata înapoi? — Ce spui? — Te întreb, dacă un om îţi făgăduieşte să-ţi dea fata înapoi, ai face tot ce omul acela ţi-ar cere să faci? — Orice pentru fiica mea! Orice pentru Héloïse! exclamă femeia, răsucindu-şi braţele de disperare. Orice, orice, orice! — Ascultă, urmă necunoscutul, Dumnezeu te-a pedepsit. — Şi de ce? — De chinurile prin care ai torturat o sărmană mamă ca şi tine. — De cine vorbeşti? Ce vrei să spui? — Prin pârile şi sălbăticiile tale, adeseori ai adus arestata la doi paşi de deznădejdea către care te îndrepţi tu însăţi în clipa de faţă. Dumnezeu te pedepseşte ducându-ţi la moarte fiica pe care o iubeşti atât de mult. — Ai spus că este un om care ar putea-o salva. Unde-i omul acela? ce vrea? cât vrea? — Omul acela vrea să pui capăt persecuţiilor reginei, să-i ceri iertare pentru toate ofensele pe care i le-ai adus, şi dacă bagi de seamă că femeia asta, şi ea o mamă care suferă, care plânge şi care e pradă deznădejdii, prin cine ştie în ce împrejurare imposibilă, printr-o minune cerească, este pe punctul de-a evada, tu s-o ajuţi din toate puterile în loc să te împotriveşti fugii sale. — Ascultă, cetăţene, spuse femeia lui Tison, omul acela eşti tu, nu-i aşa? — Ei şi? — Tu îmi făgăduieşti să-mi salvezi fiica? Necunoscutul tăcu. — Mi-o făgăduieşti? Îţi dai cuvântul? Mi-o juri? Răspunde. — Ascultă. Ca să-ţi salvez copila voi face tot ce poate face un om ca să salveze o femeie. — N-o poate salva! izbucni femeia lui Tison gemând, n-o poate salva. Minţea când făgăduia c-are s-o salveze. — Fă tu tot ceea ce poţi pentru regină şi eu am să fac tot ceea ce pot pentru fiica ta. — Ce-mi pasă mie de regină? E şi ea o mamă care are o fată, asta-i tot. Dar de-i vorba de tăiat gâtul cuiva, nu fiică-si, ci ei are să i-l taie. Să-mi taie şi mie gâtul şi să-mi salveze copila. N-au decât să mă ducă la ghilotină, dar cu condiţia să nu i se clatine nici un singur fir de păr din cap, şi sunt gata să mă duc la ghilotină cântând:   Ah! tot aşa, tot aşa, Cu aristocraţii la spânzurătoare...   Şi femeia lui Tison se apucă să cânte cu un glas înfiorător. Pe urmă, dintr-o dată, se opri din cântat cu un hohot de râs, cât o ţinea gura. Bărbatul în mantie păru înspăimântat de un asemenea început de nebunie şi se trase un pas îndărăt. — Doar n-ai să pleci aşa, spuse femeia lui Tison, disperată, apucându-l de mantie. Doar n-ai venit să spui unei mame: „Fă aşa şi-ţi salvez copila", ca după aceea să-i spui: „Poate că da." Ai s-o salvezi? — Da. — Când? — În ziua când o vor duce de la închisoarea Conciergerie la eşafod. — De ce atâta aşteptare? De ce nu la noapte, deseară, numaidecât? — Pentru că nu pot. — Aha! vezi bine, izbucni femeia lui Tison, vezi bine că nu poţi. Dar, eu, eu pot. — Ce poţi tu? — Pot s-o persecut pe arestată, cum îi spui tu, pot s-o supraveghez pe regină, cum zici tu, aristocrat ce eşti, pot să intru la orice oră, ziua şi noaptea, în închisoare şi aşa am să şi fac. Cât despre fuga ei din închisoare, asta să vedem. Ah! da, să vedem dacă trebuie să scape din închisoare, câtă vreme nimeni nu vrea să-mi salveze fata. Dinte pentru dinte, vrei aşa? Doamna Veto a fost regină, ştiu eu atâta lucru, Héloïse Tison nu-i decât o biată fată, o ştiu şi pe-asta, dar la ghilotină suntem cu toţii egali. — Ei bine, fie! spuse omul cu mantie; salveaz-o şi o salvez şi eu. — Jură. — Jur.  — Pe ce?  — Pe ce vrei tu. — Ai o fată?  — Nu. — Ei bine! făcu femeia lui Tison, lăsând să-i cadă amândouă braţele cu un gest de descurajare; atunci pe ce vrei să juri?  — Ascultă, jur pe Dumnezeu. — Na! exclamă femeia lui Tison, doar ştii că l-au dărâmat pe cel vechi şi că n-am pus unul nou în loc. — Îţi jur pe mormântul tatălui meu. — Să nu juri pe morminte, asta aduce nenorocire... Vai! Doamne, Doamne! când mă gândesc că poate peste trei zile şi eu voi jura pe mormântul copilei mele! Copila mea! Biata mea Héloïse! strigă atât de tare nevasta lui Tison, încât la glasul ei, şi-aşa pătrunzător, mai multe ferestre se deschiseră. Văzând ferestrele deschizându-se, un alt bărbat se desprinse parcă de lângă zid şi se îndreptă către cel dintâi. — Nu e nimic de făcut cu femeia asta, spuse primul celui de-al doilea, e nebună. — Nu, e mamă, zise acesta. Şi porni împreună cu însoţitorul său. Văzându-i că se depărtează, femeia lui Tison păru că-şi vine în fire. — Unde vă duceţi? strigă ea. Vă duceţi s-o salvaţi pe Héloïse? Aşteptaţi-mă atunci, merg şi eu cu voi. Aşteptaţi-mă, hai, aşteptaţi-mă! Şi sărmana mamă se luă după ei, urlând. Dar, la primul colţ de stradă, le pierdu urma. Şi nemaiştiind încotro s-o apuce, rămase o clipă locului, nehotărâtă, uitându-se în toate părţile. Văzându-se singură în puterea nopţii şi în taina tăcerii, cele două simboluri ale morţii, scoase un strigăt sfâşietor şi căzu pe caldarâm, pierzându-şi cunoştinţa. Bătură ceasurile zece. În timpul acesta, pe când bătăile aceleiaşi ore răsunau şi de la orologiul închisorii, regina şedea, în camera pe care o ştim, lângă o lampă ce fila, între cumnata şi fiica ei, ferită de privirile cetăţenilor municipali de către principesă, pe care se făcea c-o sărută; dar, în acelaşi timp, recitea un bileţel scris pe cea mai subţire hârtiuţă ce se putea găsi, cu o scriere atât de fină că abia mai aveau putere ochii ei arşi de lacrimi să-i descifreze literele. Bileţelul cuprindea cele ce urmează:   „Marţi, cereţi să coborâţi în grădină, îngăduinţă pe care o veţi primi fără nici o greutate, deoarece s-a dat ordin sau se va da ordin să vi se acorde asemenea favoare de îndată ce o veţi cere. După ce veţi fi făcut trei sau patru ocoluri, faceţi-vă că sunteţi obosită, apropiaţi-vă de cantină şi cereţi femeii Plumeau îngăduinţa de-a vă aşeza la ea. Acolo după câteva clipe, simulaţi că vi se face rău şi că leşinaţi. Atunci se vor închide uşile pentru a vi se putea aduce ajutor şi veţi rămâne cu doamna Elisabeth şi cu alteţa-sa regală. Numaidecât chepengul de la pivniţă se va deschide. Repeziţi-vă dimpreună cu fiica şi cumnata domniei-voastre prin deschizătură şi sunteţi salvate toate trei."   — Doamne-Dumnezeule! exclamă principesa, soarta noastră nenorocită să se fi săturat oare de noi? — Sau poate că biletul acesta nu-i decât o cursă? se întrebă doamna Elisabeth. — Nu, nu, răspunse regina, scrisul ăsta totdeauna mi-a dezvăluit prezenţa unui prieten tainic, dar foarte viteaz şi foarte credincios. — E scrisul cavalerului? întrebă principesa. — Chiar al lui, răspunse regina. Doamna Elisabeth împreună mâinile.  — Să recitim biletul, fiecare în parte, foarte-ncet, urmă regina, aşa încât dacă una dintre noi ar uita vreun lucru, cealaltă să-şi aducă aminte. Şi toate trei recitiră biletul. Dar, tocmai când isprăveau de citit, auziră uşa camerei deschizându-se. Cele două principese se întoarseră, regina rămase aşa cum se găsea, numai că duse cu un gest aproape imperceptibil biletul în păr şi şi-l strecură în pieptănătură. Cel care deschisese uşa era un cetăţean municipal. — Ce doreşti, domnule? întrebară într-un glas doamna Elisabeth şi principesa. — Hm! făcu municipalul, îmi pare că vă culcaţi cam târziu în seara asta... — A apărut o nouă hotărâre a Comunei, întrebă regina, întorcându-se cu obişnuitu-i aer de demnitate, prin care se stabileşte la ce ceas trebuie să mă urc în pat? — Nu, cetăţeană, răspunse municipalul, dar dacă e nevoie, se va face una. — Până atunci, domnule, urmă Maria-Antoaneta, respectă, dacă nu camera unei regine, măcar pe cea a unei femei. — Ia te uită, mormăi municipalul, aristocraţii ăştia vorbesc încă de parc-ar fi cine ştie ce de capul lor. Dar până una-alta, dominat de demnitatea aceea trufaşă în vremea prosperităţii, dar pe care cei trei ani de suferinţă o făcuseră stăpânită, municipalul se retrase. După câteva clipe, lampa se stinse şi, ca de obicei, cele trei femei se dezbrăcară folosind întunericul drept perdea pentru decenţa lor. A doua zi, la ceasurile nouă dimineaţa, regina, după ce a recitit bileţelul ascuns din ajun în faldurile draperiilor de la patul ei, ca nu cumva să se abată întrucâtva de la directivele ce erau cuprinse în el, după ce l-a rupt şi l-a prefăcut în bucăţele aproape minuscule, se îmbrăcă după perdelele din încăperea ei şi, deşteptându-şi cumnata, se duse la fiica ei. După câteva clipe, ieşi şi chemă cetăţenii municipali ce făceau de gardă. — Ce doriţi, cetăţeană? întrebă unul dintre ei, ivindu-se în cadrul uşii, în vreme ce celălalt nici nu se sinchisea să se scoale de la micul dejun, ca să răspundă chemării regale. — Domnule, răspunse Maria-Anioaneta, vin acuma din camera fiicei mele şi biata copilă este grav bolnavă. Picioarele-i sunt umflate şi o dor, căci se mişcă prea puţin. Or, dumneavoastră ştiţi, domnule, că eu sunt cea care am condamnat-o la această lipsă de mişcare. Eram autorizată să cobor şi să mă plimb în grădină, dar fiind silită să trec prin faţa camerei în care locuia soţul meu pe când încă mai trăia, la vederea acelei uşi mi s-a strâns inima şi m-au părăsit puterile, aşa că m-am urcat înapoi în cameră, mărginindu-mă numai la plimbarea de pe terasă. Acum plimbarea asta e insuficientă pentru sănătatea bietei mele copile. Vă rog, aşadar, cetăţene municipal, să cereţi în numele generalului Santerre îngăduinţa de-a mă folosi de libertatea ce-mi fusese acoradă. V-aş rămâne recunoscătoare. Regina rostise cuvintele de mai sus cu un glas atât de dulce, dar atât de demn în acelaşi timp, ocolise cu atâta dibăcie orice soi de calificativ care ar fi putu jigni îngâmfarea republicană a interlocutorului ei, încât acesta, care se înfăţişase cu boneta pe cap, cum era dealtfel obiceiul celor mai mulţi dintre oamenii de felul lui, ridică puţin câte puţin boneta-i roşie de pe cap şi când ea termină de vorbit, o salută, spunându-i: — Fiţi liniştită, doamnă, vom cere cetăţeanului general îngăduinţa pe care o solicitaţi. Pe urmă, retrăgându-se, repetă, de parcă ar fi vrut să se convingă că ceda etichetei şi nu slăbiciunii: — E drept, la urma urmei, e drept. — Ce e drept? întrebă celălalt municipal. — E drept ca femeia asta să-şi plimbe fata care e bolnavă. — Ei şi?... ce cere? — Cere să coboare şi să se plimbe un ceas în grădină. — Na! făcu celălalt, să ceară să meargă pe jos de la închisoarea Temple până la Piaţa Revoluţiei, să se sature de plimbare. Regina auzi cuvintele de mai sus şi păli. Dar îi insuflară o nouă doză de curaj pentru evenimentul cel mare ce se pregătea. Municipalul isprăvi de mâncat şi coborî. Pe de altă parte, regina ceru să ia micul dejun în camera fiicei sale, lucru ce fu încuviinţat. Principesa, ca să adeverească vestea suferinţei sale, rămase culcată, iar doamna Elisabeth şi regina şezură lângă patul ei. La unsprezece apăru Santerre. Sosirea-i fu, ca de obicei, vestită cu tobele ce bătură pe câmpurile de manevră şi cu intrarea noului batalion şi a noilor municipali care veniseră să-i înlocuiască pe cei al căror rând de gardă încetase. După ce Santerre inspectă batalionul care ieşea şi batalionul care intra, după ce îşi îmboldi calul greoi, cu picioare scurte şi groase, să meargă în pas de paradă prin curtea închisorii Temple, se opri în loc câteva clipe. Venise momentul în care cei ce aveau să-i vorbească îi adresau reclamaţiile, denunţurile sau cererile lor. Municipalul profită de popasul generalului ca să se apropie de el. — Ce vrei? îl întrebă brusc Santerre. — Cetăţene, răspunse municipalul, vin să-ţi spun din partea reginei... — Ce-i aceea regina? îl întrebă Santerre. — A! e drept, făcu municipalul, mirat el însuşi ca îl luase gura pe dinainte... Ce naiba mi-a venit să spun? Ce, am înnebunit? Vin să-ţi spun din partea doamnei Veto... — Ei, ce vii să-mi spui? Să vedem. — Vin să-ţi spun că micuţa Veto e bolnavă, după cât se pare, din lipsă de aer şi de mişcare. — Ei bine, şi pentru asta trebuie să învinuiască naţiunea? Naţiunea i-a îngăduit să se plimbe în grădină, ea a refuzat. Să-i fie de bine! — Tocmai asta e, acum se căieşte şi cere, dacă vrei să-i îngădui, să coboare. — Nu văd de ce-aş opri-o! Auziţi, voi cu toţii, urmă Santerre, adresându-se întregului batalion, văduva Capet cere să coboare ca să se plimbe în grădină. Ceea ce cere i-a fost acordat de naţiune; dar băgaţi de seamă să nu cumva să evadeze, sărind peste zidurile închisorii, căci, de se întâmplă aşa ceva, vă tai capetele la toţi. Gluma cetăţeanului general fu întâmpinată cu un hohot de râs homeric. — Şi acuma, de vreme ce sunteţi preveniţi, rămâneţi cu bine. Mă duc la Comună. Se pare că Roland şi Barbaroux au fost găsiţi, şi e vorba să li se dea câte-un paşaport de plecare pe lumea cealaltă. Vestea asta se vede că-l punea pe cetăţenul general într-o atât de bună dispoziţie. Santerre plecă în galop. Batalionul care îşi închisese garda ieşi după el. În sfârşit, municipalii cedară locul noilor veniţi, care primiseră instrucţiunile lui Santerre cu privire la regină. Unul dintre municipali urcă până la Maria-Antoaneta ca să-i aducă la cunoştinţă că generalul îi aprobase cererea. „Vai! gândi ea, uitându-se la cer prin fereastra camerei sale, mânia ta, Doamne, să fi adormit oare şi cumplita ta dreaptă să fi obosit de cât a apăsat asupra noastră?" — Mulţumesc, domnule, îi spuse municipalului cu surâsul acela care-l dusese pe Barnave la pierzanie şi care înnebunise atâţia bărbaţi, mulţumesc! Apoi, întorcându-se spre căţeluşul ei, care sărea după ea pe labele dinapoi, de parc-ar fi înţeles din privirile stăpânei lui că se petrec nişte lucruri extraordinare, îi spuse: — Hai, Black, mergem să ne plimbăm. Căţeluşul se aplecă să latre, să sară şi după ce se uitase stăruitor la municipal, înţelegând că vestea care îi înveselise stăpâna venea fără îndoială din partea acelui om, se apropie de el, târându-se umil, dând întruna din coada lungă şi mătăsoasă, ba îndrăzni chiar să se gudure. Omul acela, care poate ar fi rămas nesimţitor la rugăminţile reginei, se înduioşă la guduratul câinelui. — De n-ar fi fost decât pentru animalul ăsta mic, cetăţeană Capet, şi-ar fi trebuit să ieşiţi mai des, spuse el. Sentimentul umanităţii cere să ai grijă de toate creaturile. — La ce oră putem ieşi, domnule? întrebă regina. Nu credeţi oare că soarele amiezii ne va face bine? — Puteţi ieşi când veţi binevoi, îi răspunse municipalul, nu avem nici o dispoziţie specială în privinţa asta. Totuşi, dacă doriţi să ieşiţi la amiază, cam atunci e momentul când se schimbă gărzile, va fi mai puţină mişcare în turn. — Ei bine, fie la amiază, spuse regina, apăsându-şi mâna pe inimă ca să-i potolească bătăile. Şi se uită la omul care părea mai puţin aspru decât confraţii lui, şi care, poate, drept plată a bunăvoinţei şi atenţiei sale faţă de cerinţele deţinutei avea să-şi piardă viaţa în lupta pe care o plănuiau conjuraţii. Dar în clipa în care o oarecare milă era gata să-i înduioşeze inima de femeie, se deşteptă în ea şi firea de regină. Se gândi la ziua de 10 august şi la cadravele prietenilor ei zăcând grămadă pe covoarele palatului; îşi aminti de ziua de 2 septembrie şi de capul principesei de Lamballe, ivindu-se în faţa ferestrei ei, înfipt în vârful unei lănci; se gândi la ziua de 21 ianuarie şi la soţul ei, murind pe eşafod în bătaia tobelor care-i acopereau glasul; în sfârşit se gândi la fiul său, bietul copil, căruia îi auzise de-atâtea ori din camera ei strigătele de durere fără să-l poată ajuta, şi inima i se împietri. — Vai! şopti ea, nenorocirea e ca sângele hidrelor din antichitate; iveşte recolte de noi nenorociri!

  Capitolul XXXVI CETĂŢEANUL THEODORE   Noapte cuprinsese în vălu-i cenuşiu sala aceea imensă al cărei ecou sinistru n-avea alt rost decât să repete cuvintele înăcrite ale procurorilor sau vorbele de îndurare ale împricinaţilor. În plin întuneric, dreaptă şi neclintită, câte o coloană albă părea că veghează în mijlocul sălii ca o fantomă protectoare a blestematului loc. Singurele zgomote care se auzeau în întunecimea aceea erau ronţăitul şi goana înteţită a şobolanilor, care rodeau hârţoagele încuiate în gheretele scribilor, după ce mai întâi roseseră lemnul. Uneori se desluşeau destul de clar zgomotele vreunui vehicul ce ajungea până la sanctuarul zeiţei Themis, purtătoarea balanţei justiţiei, cum ar spune un academician, precum şi nişte zornăituri de chei, ce păreau a ieşi de sub pământ. Dar toate acestea fremătau undeva departe, şi nimic nu scoate mai tare în relief opacitatea tăcerii ca un zgomot depărtat, după cum nimic nu scoate mai tare în relief întunecimea ca ivirea unei lumânări îndepărtate. Cu siguranţă c-ar fi fost cuprins de-o spaimă ameţitoare cel care, la asemenea ceas, ar fi cutezat să se-avânte în vasta sală a Palatului, ale cărui ziduri erau încă roşii pe dinafară de sângele victimelor din septembrie, ale cărui scări văzuseră chiar în ziua aceea trecând douăzeci şi cinci de condamnaţi la moarte şi ale cărui lespezi nu erau despărţite de carcerile pline de schelete ale Conciergeriei decât de un strat gros de numai câteva picioare. Totuşi, în puterea acelei nopţi înspăimântătoare, în inima acelei linişti aproape solemne, se auzi un scârţâit: uşa unei gherete de scrib se învârti pe balamalele-i zgomotoase, şi o umbră mai întunecată decât umbra nopţii se strecură cu băgare de seamă afară din gheretă. Atunci, patriotul acela pătimaş, căruia în şoaptă i se spunea domnule, şi care se prezenta cu numele de Théodore, porni cu un pas uşor ce abia atingea lespezile pline de găuri şi de hopuri. „Am numărat douăsprezece lespezi începând de la gheretă; ia să vedem, aici e capătul celei dintâi." Şi, calculând întruna, căuta şi pipăia cu vârful piciorului fisura de la fiecare împreunare a dalelor, pe care trecerea timpului o adânceşte. „Ia să vedem, şopti el, oprindu-se, mi-am luat toate măsurile de precauţie? Voi fi eu destul de tare şi va avea ea destul curaj? O! da, căci ştiu bine cât e de curajoasă. Dumnezeule! când îi voi spune Doamnă, sunteţi salvată!..." Stătu locului, ca zdrobit sub greutatea unei asemenea speranţe. „Vai! exclamă el, plan plin de cutezanţă, nebunesc!, vor spune ceilalţi, afundându-se sub plăpumi sau mulţumindu-se să dea târcoale prin preajma Conciergeriei, îmbrăcaţi în haine de lacheu; dar asta numai fiindcă ei nu simt ce simt eu spre a cuteza; eu vreau să salvez nu numai regina, ci şi femeia, mai cu seamă femeia. Acum la lucru, şi să recapitulăm. Să scot lespedea e-un fleac; s-o las căscată, iată primejdia, căci poate veni o patrulă... Dar patrulele nu vin niciodată. Nu există nici o bănuială, căci nu am complici, şi pe urmă cât timp îmi trebuie, cu avântul meu pătimaş, ca să străbat culoarul întunecos? În trei minute ajung sub camera ei, în alte cinci minute ridic piatra de la temelia căminului; mă va auzi lucrând, dar are atâta tărie, încât să nu se sperie! Dimpotrivă, va înţelege că se apropie un liberator... E păzită de doi oameni. Fără doar şi poate, cei doi au să alerge... Ei bine, la urma urmei, doi oameni, continuă să-şi spună patriotul, cu un surâs întunecat şi uitându-se rând pe rând la arma pe care o avea la centură şi la cea pe care o ţinea în mână, doi oameni înseamnă două focuri cu pistolul ăsta, sau două lovituri cu drugul ăsta de fier. Bieţii oameni... Eh! au murit mulţi alţii, mai puţin vinovaţi ca ăştia doi. Hai, să-i dăm drumul." Şi cetăţeanul Théodore apăsă cu hotărâre ranga de fier drept în locul unde se îmbinau cele două lespezi. În aceeaşi clipă o lumină puternică alunecând pe deasupra lespezilor ca o dâră de aur şi un zgomot repetat de ecoul bolţii îl făcură pe conspirator să întoarcă numaidecât capul; dintr-un singur salt, se repezi să se pitească în gheretă. Îndată după aceea, glasuri estompate de distanţă, estompate şi de emoţia pe care orice om o simte noaptea când se află într-un edificiu vast, îi ajunseră până la urechi. Théodore se aplecă şi zări, printr-o crăpătură a gheretei, mai întâi un bărbat în haină militară a cărui sabie lungă zornăia pe lespezi, producând unul dintre zgomotele care-i ciuliră urechile; apoi un alt bărbat în nişte haine verzui, ţinând o linie într-o mână şi-un sul de hârtii subsuoară; apoi un al treilea, purtând o haină groasă de lână creaţă şi o scufa blănită; în sfârşit, un al patrulea, cu saboţi şi carmaniolă. Poarta de fier, a Neguţătorilor de mărunţişuri, cum i se spune, scrâşni în balamalele-i sonore şi se izbi de lanţul de fier care o ţinea deschisă în timpul zilei. Cei patru bărbaţi intrară. „O patrulă, şopti Théodore. Slavă Domnului! cu zece minute mai târziu aş fi fost pierdut." Pe urmă, concentrându-şi atenţia, se trudi să recunoască oamenii care alcătuiau patrula. Într-adevăr, pe trei dintre ei îi recunoscu. Cel care mergea în frunte, purtând uniformă de general, era Santerre; omul cu haina groasă de lână creaţă şi cu scufia blănită era portarul Richard; insul cu saboţi şi carmaniolă era, se vede treaba, un temnicer.  Dar nu-l mai văzuse niciodată pe bărbatul cu haine verzui, care ţinea o riglă într-o mână şi nişte hârtii sub braţ. Cine putea fi omul acela şi ce căutau la ceasurile zece noaptea, în sala paşilor pierduţi, generalul Comunei, portarul paznic al Conciergeriei, un temnicer şi omul necunoscut? Cetăţeanul Théodore se sprijini pe-un genunchi, ţinând într-o mână pistolul încărcat şi potrivindu-şi cu cealaltă boneta pe părul pe care întoarcerea grăbită i-l mişcase prea tare din loc ca să mai pară natural. Până în clipa aceea, cei patru musafiri nocturni tăcuseră sau, cel puţin, vorbele pe care le rostiseră n-ajunseseră până la urechile conspiratorului decât ca un zgomot nedesluşit. Dar, la zece paşi de ascunzătoare, Santerre vorbi şi vocea lui ajunse limpede până la urechea cetăţeanului Théodore. — Iată, spuse el, suntem în sala paşilor pierduţi. Ţie, cetăţene arhitect, îţi revine sarcina de-a ne îndruma şi de-a te osteni să dovedeşti că descoperirea ta nu e o balivernă; căci, vezi tu, Revoluţia a pus la punct toate gogomăniile astea şi astăzi nu mai crede nimeni în subterane şi în duhuri. Tu ce spui, cetăţene Richard? adăugă Santerre, întorcându-se către omul cu scufia blănită şi cu haina de lână creaţă. — EU n-am spus niciodată că n-ar fi vreo subterană pe sub Conciergerie, răspunse acesta. Dar iată-l şi pe Gracchus, e temnicer aici de zece ani şi, ca atare, cunoaşte Conciergeria aşa cum îşi cunoaşte buzunarul. Totuşi habar n-are de existenţa subteranei de care vorbeşte cetăţeanul Giraud. Cetăţeanul Giraud este însă arhitectul oraşului, el trebuie să ştie asta mai bine ca noi, doar e meseria lui. Théodore se înfiora din creştet până-n tălpi la auzul cuvintelor de mai sus. „Din fericire, şopti el, sala e mare şi, până să găsească ei ce caută, au să scormonească cel puţin două zile." Dar arhitectul îşi desfăcu sulul mare de hârtie, îşi potrivi ochelarii şi se aşeză în genunchi în faţă planului pe care-l cercetă la lumina tremurătoare a felinarului pe care-l ţinea Gracchus. — Mă tem, făcu Santerre în zeflemea, ca nu care cumva să fi visat cetăţeanul Giraud. — Ai să vezi, cetăţene general, răspunse arhitectul, ai să vezi îndată dacă am visat. Aşteaptă, aşteaptă puţin. — Vezi bine că aşteptăm, spuse Santerre. — Prea bine, spuse arhitectul, încheind dialogul. Apoi, calculând, continuă: — Doisprezece şi cu patru fac şaisprezece şi cu opt douăzeci şi patru, care împărţit la şase fac patru; iată ăsta-i locul meu, iar dacă mă înşel c-un lat de palmă puteţi să spuneţi că sunt un ignorant. Arhitectul rosti cuvintele de mai sus cu o siguranţă de sine care-l îngheţă de spaimă pe cetăţeanul Théodore. Santerre se uita la plan cu un soi de respect; se vedea că îl admira cu atât mai tare cu cât nu înţelegea nimic. — Urmăriţi cu atenţie ce am să vă spun. — Unde să urmărim? întrebă Santerre. — Pe planul ăsta pe care l-am ridicat, ei drăcie! Sânteţi gata? La treisprezece picioare depărtare de zid, o lespede mobilă; am însemnat-o cu litera A. O vedeţi? — Bineînţeles că văd un A, spuse Santerre. Ce, crezi cumva că nu ştiu să citesc? — Sub lespedea asta se află o scară, urmă arhitectul. Uitaţi-vă, am însemnat-o cu un B. — B, repetă Santerre. Văd B-ul, dar nu văd scara. Şi generalul izbucni într-un râs zgomotos la gluma năstruşnică pe care-o făcuse. — De îndată ce lespedea e ridicată şi sunteţi pe ultima treaptă, urmă arhitectul, socotiţi cincizeci de paşi de câte trei picioare şi uitaţi-vă în sus; vă veţi afla tocmai la grefă, unde e capătul subteranei ce trece pe sub celula în care e închisă regina. — Văduva Capet, vrei să spui, cetăţene Giraud, ripostă Santerre, încruntând din sprâncene. — Ei! da, văduva Capet. — Spuseşi regina.  — Deprindere veche.  — Şi susţii aşadar că iese sub grefă? întrebă Richard. — Nu numai că iese sub grefă, dar am să vă spun şi în ce parte anume a grefei: drept sub sobă. — Da, e ciudat, zise Gracchus. Într-adevăr, de fiecare dată când îmi scapă o buturugă în locul acela, piatra răsună. — Dacă vom găsi ceea ce spui tu, cetăţene arhitect, arn să recunosc că geometria merită toate laudele. — Ei bine, poţi recunoaşte de pe-acum, cetăţene Santerre, fiindcă am să te conduc la locul însemnat cu litera A. Cetăţeanul Théodore îşi înfipse unghiile în carne. — Întâi să văd, întâi să văd, se grăbi să spună Santerre; eu sunt ca sfântul Toma. — A! spui ca sfântul Toma. — Da, da, la fel cum ai spus şi tu regină, din deprindere. Dar nimeni n-o să mă acuze că am conspirat pentru sfântul Toma. — Nici pe mine pentru regină. Şi, după această replică, arhitectul luă rigla, calculă, numără câţiva stânjeni şi, oprindu-se, după ce se convinse că socotise toate distanţele, ciocăni o lespede. Era exact aceeaşi lespede pe care o ciocănise şi cetăţeanul Théodore, în nepotolita-i mânie. — Aici e, cetăţene general, spuse arhitectul. — Chiar crezi, cetăţene Giraud? Patriotul din gheretă, uitând unde se află, îşi trase cu toată puterea un pumn în coapsă, scoţând apoi un geamăt surd. — Sunt sigur, răspunse Giraud. Şi expertiza voastră, coroborată cu raportul meu, va dovedi Convenţiei că nu m-am înşelat. Da, cetăţene general, continuă arhitectul cu emfază, lespedea asta deschide o subterană care se termină la grefă, trecând pe sub celula văduvei Capet. Să ridicăm lespedea şi coborâţi în subterană cu mine. Vă voi dovedi că doi bărbaţi, ba chiar unul singur, ar putea într-o noapte s-o răpească de aici, fără ca nimeni să fi bănuit măcar. Vorbele arhitectului stârniră un murmur de spaimă şi de admiraţie totodată, care străbătu prin tot grupul şi se stinse în urechile cetăţeanului Théodore, preschimbat parcă într-o statuie. — Iată primejdia care ne pândea, urmă Giraud. Ei bine, acuma, cu un simplu grilaj pe care-l aşez în culoarul subteran şi care-l va despărţi în două, înainte de-a ajunge în dreptul carcerei văduvei Capet, eu salvez patria. — O! făcu Santerre, cetăţene Giraud, ai avut o idee sublimă. — Înghiţi-te-ar iadul, idiot, de trei ori idiot! mormăi patriotul în culmea furiei. — Acum ridică lespedea, spuse arhitectul cetăţeanului Gracchus, care, afară de felinar, ducea şi-o rangă de fier. Cetăţenul Gracchus se puse pe lucru şi — într-o clipă — lespedea fu ridicată. Atunci se ivi larg căscată subterana, cu scara ce se pierdea în adâncul ei şi un val de aer mucezit ţâşni, dens ca un abur. — Încă o încercare eşuată! şopti cetăţeanul Théodore. Vai! cerul nu vrea s-o lase să scape, şi soarta ei e-o soartă blestemată!     Capitolul XXXVII CETĂŢEANUL GRACCHUS   O clipă, grupul de trei bărbaţi rămase nemişcat în faţa deschizăturii subteranei, în timp ce temnicerul introducea în gaură felinarul care nu izbutea să lumineze adâncurile. Arhitectul, triumfător, îi domina pe cei trei însoţitori prin toată grandoarea geniului său. — Ei, ce mai aveţi de zis? întrebă el după câteva clipe. — Pe legea mea, răspunse Santerre, iată subterana. Asta nu se poate contesta. Numai că rămâne de văzut unde duce. — Da, repetă şi Richard, rămâne de văzut. — Ei bine, coboară, cetăţene Richard, şi-ai să vezi singur dacă am avut dreptate. — Avem ceva mai bun de făcut decât să intrăm pe-aici, spuse portarul. Să ne întoarcem cu tine şi cu generalul la Conciergerie. Acolo ai să ridici lespedea de la sobă şi o să vedem. — Foarte bine! exclamă Santerre. Haidem! — Dar ia seama, interveni arhitectul, lespedea rămasă aici deschisă poate da niscaiva idei vreunuia. — Cine dracu să vină aici la ora asta? întrebă Santerre. — Dealtmiteri, spuse Richard, sala e pustie şi dacă îl lăsăm pe Gracchus de pază e destul. Rămâi aici, cetăţene Gracchus, noi vom reveni prin partea cealaltă a subteranei. — Fie, făcu Gracchus. — Eşti înarmat? îl întrebă Santerre. — Am sabia şi ştanga asta, cetăţene general. — Minunat! Păzeşte bine. În zece minute suntem înapoi. Şi toţi trei, după ce-au închis grilajul, trecură prin galeria Neguţătorilor de mărunţişuri, ca să ajungă la intrarea principală a închisorii Conciergerie. Temnicerul îi privi cum se depărtau, îi urmări cu ochii câtă vreme putu să-i vadă şi-i ascultă cât timp putu să-i audă. Pe urmă, după ce toate se cufundară în tăcere, puse felinarul pe jos, se aşeză picioarele spânzurându-i deasupra adâncurilor subteranei şi învepu să viseze. Temnicerii visează şi ei uneori, numai că nimeni nu se trudeşte să cerceteze şi să afle la ce visează ei. Dintr-o dată, în timp ce se afla în toiul visărilor sale, simţi o mână lăsându-se grea pe umărul lui. Se întoarse, văzu o făptură necunoscută şi voi să strige, dar în aceeaşi clipă un pistol i se lipi, rece ca gheaţa, de frunte. Vocea i se opri în gât, braţele îi căzură inerte, ochii luară o expresie de adâncă implorare. — Nici o vorbă, îi şopti nou-venitul, sau eşti mort. — Ce doriţi, domnule? se bâlbâi temnicerul. Chiar şi-n 1793 existau momente, aşa precum se vede, în care oamenii nu se mai tutuiau şi uitau să se cheme cetăţeni. — Vreau, răspunse cetăţeanul Théodore, să mă laşi să intru înăuntru. — Ce să faceţi? — Ce-ţi pasă? Temnicerul se uită cu cea mai profundă uimire la cel ce-i făcea asemenea cerere. Totuşi, în adâncul privirii aceleia, interlocutorul său părea să observe o urmă de complicitate. Lăsă arma în jos. — Vrei să te îmbogăţeşti? — Nu ştiu. Nimeni nu mi-a făcut niciodată vreo propunere în privinţa asta. — Ei bine, iată că sunt eu primul. — Vreţi să mă îmbogăţiţi? — Da. — Ce înţelegeţi dumneavoastră prin bogăţie? — Cinzeci de mii lire de aur, spre exemplu , iar cinzeci de mii lire de aur astăzi fac un milion. Ei bine, îţi dau cinzeci de mii de lire. — Ca să vă las să intraţi acolo? — Da; cu condiţia să vii şi tu cu mine şi să mă ajuţi să fac ceea ce vreau eu. — Dar ce să faceţi acolo? În cinci minute subterana va fi plină de soldaţi care au să vă aresteze. Cetăţenul Théodore fu izbit de gravitatea acestor cuvinte. — Poţi să-i împiedici pe soldaţi să coboare? — Eu n-am nici un mijloc; nu-i cunosc; de prisos să caut vreunul. Şi se vedea că temnicerul îşi concentra toată forţa de pătrundere a spiritului ca să găsească mijlocul care să valoreze cincizeci de mii de lire. — Dar mâine, întrebă cetăţeanul Théodore, n-am putea intra? — Da, fără îndoială, dar de-acuma până mâine se va pune grilaj de fier pe toată lăţimea subteranei şi, pentru mai multă siguranţă, s-a hotărât ca grilajul să fie din fier masiv, solid şi fără uşă. — Atunci trebuie găsit altceva, spuse cetăţeanul Théodore. — Da, trebuie găsit altceva, încuviinţă temnicerul. Să căutăm. După cum se vede din felul împăciuitor în care se exprima cetăţeanul Gracchus, între el şi cetăţenul Théodore se închegase o alianţă. — Treaba asta mă priveşte pe mine, spuse Théodore. Ce slujbă ai tu la Conciergerie? — Sunt temnicer. — Şi ce anume faci? — Descui şi încui uşile. — Dormi acolo? — Da, domnule.  — Mănânci tot acolo? — Nu totdeauna. Am şi eu ceasurile mele de odihnă. — Şi atunci ce faci? — Mă bucur de ele. — În ce fel? — Făcându-i curte stăpânei cârciumii Puţul lui Noe care mi-a făgăduit că se mărită cu mine când am să am o mie şi cinci sute de franci. — Unde e cârciuma Puţul lui Noe? — Lângă strada Vieille-Draperie. — Foarte bine, — Sst, domnule! Patriotul nostru ciuli urechea. — A! a! făcu el. — Auziţi? — Da... paşi, paşi. — Se întorc. Vedeţi aşadar că n-am fi avut timp. Acel n-am devenea din ce în ce mai concludent. — Ai dreptate. Eşti băiat de treabă, cetăţene, şi îmi pari predestinat... — A fi ce? — A fi bogat cândva. — Să v-audă Dumnezeu! — Aşadar, crezi în Dumnezeu? — Uneori. Astăzi de exemplu... — De exemplu ce? — Aş crede bucuros. — Păi, să crezi, spuse cetăţeanul Théodore, punând zece ludovici în mâna temnicerului. — Drace! făcu acesta uitându-se la aur în lumina felinarului. E treabă serioasă, aşadar? — Mai serioasă nici că se poate!  — Ce trebuie să fac? — Să fii mâine la Puţul lui Noe, am să-ţi spun ce-aştept de la tine. Cum te cheamă?  — Gracchus. — Ei bine, cetăţene Gracchus, până mâine fă în aşa fel ca să te dea afară portarul Richard. — Să mă dea afară? Şi slujba mea? — Vrei să rămâi temnicer cu cinzeci de mii de franci asupra ta? — Nu, dar fiind temnicer şi sărac, sunt sigur că n-am să fiu ghilotinat. — Sigur? — Sigur sau aproape. Pe câtă vreme fiind liber şi bogat... — Ai să-ţi ascunzi banii şi-n loc să curtezi pe stăpâna crâşmei Puţul lui Noe, ai să curtezi o tricoteză de la şedinţele Convenţiei Naţionale. — Ei bine, s-a făcut. — Pe mâine, la cârciumă. — La ce oră? — Pe la şase seara. — Luaţi-vă zborul, repede, iată-i... Vă spun să vă luaţi zborul, fiindcă presupun că aţi coborât din înaltul bolţilor. — Pe mâine, repetă Théodore, rupând-o la fugă.  Într-adevăr, era şi timpul: zgomotul paşilor şi al vocilor se apropia. Se şi vedea în subterana întunecoasă sclipind lumina felinarelor. Théodore alergă la uşa pe care i-o arătase scribul a cărei ghereta o ocupase, îi desprinse zăvorul cu cleştele, se duse de-a dreptul la fereastra indicată, o deschise, şi-şi dădu drumul în stradă, ajungând pe caldarâm. Dar, înainte de-a fi părăsit sala paşilor pierduţi, mai apucă să audă întrebarea cetăţeanului Gracchus şi răspunsul pe care i-l dădu Richard: — Cetăţeanul arhitect avea perfectă dreptate: subterana trece pe sub camera văduvei Capet. Era primejdie mare. — Cred şi eu! răspunse Gracchus, pe deplin încredinţat că spune un mare adevăr. Santerre îşi făcu apariţia în deschizătura scării. — Şi muncitorii tăi, cetăţene arhitect? îl întrebă el pe Giraud. — Înainte de-a se lumina de ziuă vor fi aici şi pe loc va fi pus şi grilajul, răspunse o voce care părea a ieşi din măruntaiele pământului. — Şi tu vei fi salvat patria! spuse Santerre, jumătate în glumă, jumătate în serios. — Nici nu-ţi închipui ce adevăr grăieşli, cetăţene general, şopti Gracchus.     Capitolul XXXVIII COPILUL DE REGE   În timpul acesta, începuseră pregătirile în vederea procesului reginei, după cum s-a putut vedea din capitolul precedent. Se prevedea că, prin sacrificarea acelui cap ilustru, ura populară ce mocnea de-atâta amar de vreme va fi în sfârşit potolită. Mijloacele de-a face să cadă acel cap nu lipseau şi, totuşi, Fouquier-Tinville, acuzatorul înverşunat, luase hotărârea de-a nu trece cu vederea noile mijloace de acuzare pe care Simon făgăduise să i le pună la dispoziţie. A doua zi după întâlnirea ce avu loc între acesta şi Simon în sala paşilor pierduţi, un zgomot de arme se produse şi-i făcu să tresară pe arestaţii care se mai aflau încă la Temple. Arestaţii la care ne referim erau doamna Elisabeth, principesa şi copilul care, după ce i se spuse Majestate când era în faşă, nu mai era numit decât micul Ludovic Capet. Generalul Hanriot, cu panaşul lui tricolor şi o sabie mare, intra, urmat de mai mulţi bărbaţi din gărzile naţionale, în turnul principal unde zăcea copilul de rege. Alături de general mergea un grefier cu expresie grosolană şi răutăcioasă, ducând o trusă de scris, un sul de hârtie şi vânturând în rnână o pană peste măsură de lungă. În spatele scribului venea acuzatorul public. L-am văzut, îl cunoaştem şi, ceva mai târziu, avem să dăm iarăşi peste omul acela sfrijit, galben şi nepăsător, ai cărui ochi sângeroşi îl băgau în sperieţi până şi pe crâncenul şi cumplitul Santerre, încătărămat în uniforma-i de război. Câţiva bărbaţi din gărzile naţionale şi un locotenent îi urmau. Simon, cu un surâs prefăcut, ţinându-şi într-o mână boneta de blană de pui de urs şi în cealaltă cureaua de cizmar, urcă în frunte spre a conduce comisia. Ajunseră la o cameră destul de întunecată, spaţioasă şi goală, în fundul căreia se afla tânărul Ludovic, culcat pe pat, într-o stare de nemişcare desăvârşită. Când l-am văzut pe sărmanul copil fugind de mânia dezlănţuită a lui Sirrion, mai avea în el un soi de vitalitate ce reacţiona împotriva purtării mârşave a cârpaciului de la Temple: fugea, striga, plângea; deci se temea, deci suferea, deci nădăjduia. Acum, teama şi speranţa pieriseră. Fără îndoială că suferinţa era încă prezentă, dar deşi ea exista, copilul martir, pus să plătească într-un chip atât de crud greşelile părinţilor săi, o ascundea în străfundul inimii, învăluind-o sub aparenţa unei insensibilităţi depline. Nu-şi ridică măcar capul când comisarii veniră către dânsul. Aceştia, fără nici o altă introducere, luară scaune şi se aşezară: acuzatorul public la căpătâiul patului, Simon la picioare, grefierul lângă fereastră, cei din gărzile naţionale şi locotenentul — deoparte şi ceva mai în umbră. Cei din asistenţă care se uitau la micul arestat cu oarecare interes, sau chiar cu oarecare curiozitate, băgară de seamă paloarea copilului, faptul că părea gras nefiind în realitate decât buhăit, precum şi moliciunea picioarelor, ale căror articulaţii începuseră să se umfle. — Copilul ăsta e tare bolnav, spuse locotenentul cu un ton sigur la care Fouquier-Tinville, după ce se aşezase şi era gata să-şi înceapă interogatoriul, întoarse capul. Micul Capet ridică ochii, căută în penumbră pe cel care rostise cuvintele acelea şi-l recunoscu pe tânărul care îl mai împiedicase o dată pe Simon să-l bată, în curtea închisorii Temple. O lumină blândă şi inteligentă luci în pupilele lui de un albastru-închis, dar asta fu totul. — A, a! tu erai, cetăţene Lorin, spuse Simon, atrăgând astfel atenţia lui Fouquier-Tinville asupra prietenului lui Maurice. — Eu în persoană, cetăţene Simon, răspunse Lorin cu imperturbabilu-i aplomb. Şi cum Lorin, deşi gata oricând să facă faţă primejdiei, nu era omul care s-o caute fără rost, profită de împrejurare ca să-l salute pe Fouquier-Tinville, care-i răspunse cu un salut politicos. — Ne-ai atras atenţia, cetăţene, spuse atunci acuzatorul public, că băiatul e bolnav. Eşti medic? — Am studiat medicina, deşi nu sunt doctor. — Ei bine, ce crezi că are? — Ce simptome de boală? întrebă Lorin. — Da. — Ei bine, găsesc că obrajii şi ochii sunt umflaţi, mâinile palide şi slabe, genunchii tumefiaţi; şi dacă i-aş lua pulsul, aş constata, sigur, că are între optzeci şi cinci şi nouăzeci de bătăi pe minut. Copilul păru nesimţitor la enumerarea simptomelor bolii sale. — Şi cărui fapt îi poate ştiinţa atribui starea arestatului? întreba acuzatorul public. Lorin îşi scarpină vârful nasului, şoptind:   Să vorbesc Philis vrea să mă facă, Dar persoana mea are chef să tacă.   Apoi cu voce tare, răspunse: — Pe cinstea mea, cetăţene, nu cunosc îndeajuns de bine regimul micului Capet, ca să-ţi pot răspunde... Totuşi... Simon ciulea urechile şi râdea pe înfundate, văzându-şi duşmanul gata-gata să se compromită. — Totuşi, urmă Lorin, cred că nu face destulă gimnastică. — Aşa-i! sări cu vorba Simon, ticălosul nu mai vrea nici să meargă. Copilul rămase nesimţitor la învinuirea cizmarului. Fouquier-Tinville se ridică, veni la Lorin şi vorbi cu el încet. Nimeni nu auzi cuvintele acuzatorului public, dar era evident că vorbele lui nu puteau fi decât un interogatoriu. — O, crezi aşa ceva, cetăţene? E foarte grav pentru o mamă... — În tot cazul, avem s-o ştim, spuse Fouquier; Simon pretinde că l-a auzit chiar pe el spunând-o şi şi-a luat sarcina să-l facă să mărturisească. — Ar fi ceva hidos, spuse Lorin, dar, în sfârşit, e cu putinţă, austriaca nu-i lipsită de păcate; şi, pe drept sau pe nedrept, asta nu mă priveşte pe mine... din ea s-a făcut o Messalină, dar să nu te mulţumeşti cu atât şi să vrei să faci o Agrippină, mi se pare cam prea de tot, trebuie să mărturisesc. — Iată ce ne-a fost raportat de Simon, spuse Fouquier impasibil. — Nu mă îndoiesc că Simon a spus-o... sunt oameni pe care nici o acuzaţie nu-i înspăimântă, nici chiar acuzaţiile imposibile... Dar nu găseşti oare, urmă Lorin uitându-se ţintă la Fouquier, nu găseşti oare, tu, care eşti un om inteligent şi drept, tu care, în sfârşit eşti puternic, că a cere unui copil asemenea amănunte în privinţa celei pe care natura îi porunceşte s-o respecte înseamnă a insulta însăşi umanitatea în persoana acelui copil? Acuzatorul nici nu clipi; scoase din buzunar o notă şi i-o arăta lui Lorin. — Convenţia îmi ordonă s-o informez, spuse el, restul nu mă priveşte; o informez. — E drept, zise Lorin; şi trebuie să spun că dacă copilul acesta ar mărturisi... Şi tânărul nostru clătină scârbit din cap. — Dealtfel, urmă Fouquier, noi nu procedăm numai pe baza denunţului lui Simon; uite, acuzaţia e publică. Şi Fouquier mai scoase un document din buzunar. Era un număr din gazeta cunoscută sub numele de Pere Duchesne, şi care, după cum se ştie, era redactată de Hébert. Acuzaţia, într-adevăr, era formulată limpede ca lumina zilei. — E scris, ba chiar tipărit, spuse Lorin; dar n-are a face, până ce nu aud asemenea învinuire ieşind din gura copilului, vreau să spun, ieşind de bunăvoie şi liber, fără ameninţări... ei bine... — Ei bine, ce?... — Ei bine, în ciuda lui Simon şi Hébert, eu m-aş îndoi, cum te îndoieşti tu însuţi. Simon pândea cu nerăbdare încheierea convorbirii. Netrebnicul habar n-avea ce putere poate să aibă asupra omului inteligent privirea pe care o desluşeşte în mulţime; îi poate trezi o simpatie sau o ură spontană. Uneori e ca o putere care respinge, alteori ca o forţă ce atrage, făcând să se apropie gândirea, ba chiar persoana omului respectiv, de a celuilalt om descoperit în mulţime şi a cărui forţă o simte egală ori superioară. Fouquier simţise forţa şi importanţa privirii lui Lorin şi voia să fie înţeles de un asemenea observator. — Interogatoriul începe, spuse acuzatorul public; grefier, ia pana. Grefierul tocmai scrisese preliminariile unui proces-verbal şi aştepta, ca şi Simon, Hanriot şi toţi ceilalţi, să se sfârşească discuţia dintre Fouquier-Tinville şi Lorin. Numai copilul părea cu desăvârşire străin de scena al cărui actor principal era tocmai el, şi recăpătase privirea aceea ştearsă, iluminată doar o clipă de scânteierea unei supreme înţelegeri. — Tăcere! porunci Hanriot, cetăţeanul Fouquier-Tinville începe să interogheze copilul. — Capet, întrebă acuzatorul, tu ştii ce-a ajuns maică-ta? Micul Ludovic, de la paloarea lui ca marmura, se făcu roşu ca focul. Dar nu răspunse. — N-ai auzit, Capet? stărui acuzatorul. Aceeaşi tăcere. — Ei! aude el prea bine, zise Simon, dar e ca maimuţele, nu vrea să răspundă de frică să nu fie socotit drept bărbat şi să nu fie pus să muncească. — Răspunde, Capet, interveni Hanriot, e comisia din partea Convenţiei, ea te întreabă şi tu eşti dator să dai ascultare legilor. Copilul păli, dar nu răspunse. Simon făcu un gest de furie. La firile de asemenea soi, brutale şi mărginite, furia e şi ea o beţie, însoţită de simptomele hidoase ale adevăratei beţii provocate de vin. — Vrei să răspunzi, lupane? îl întrebă el, arătându-i pumnul. — Taci, Simon, interveni Fouquier-Tinville, nu tu ai cuvântul. Replica de mai sus, cu care se obişnuise de la tribunalul revoluţionar, îi scăpă fără voie. — Ai auzit, Simon, exclamă Lorin, nu tu ai cuvântul: e a doua oară că ţi se spune asta faţă de mine: prima oară ţi s-a spus când învinuiai pe fiica măicuţei Tison, pe care ai avut plăcerea s-o trimiţi la ghilotină. Simon tăcu. — Maică-ta te iubea, Capet? întrebă Fouquier. Aceeaşi tăcere. — Se spune că nu, urmă acuzatorul.  Un soi de surâs vag se ivi pe buzele copilului. — Dar când vă spun, urlă Simon, că mi-a spus mie că-l iubea prea tare! — Vezi, Simon, partea proastă e că micul Capet, atât de flecar între patru ochi, devine aşa deodată mut în faţa lumii, spuse Lorin. — Ei! de-am fi numai noi doi! exclamă Simon. — Da, de-aţi fi numai voi doi, dar din nefericire nu sunteţi singuri. Ei! de eraţi singuri, viteazule Simon, preabunule patriot, ce bătaie zdravănă i-ai mai fi tras bietului copil, nu? Dar nu eşti singur şi nu îndrăzneşti, fiinţă infamă! în faţa noastră a celorlaţi, oameni cinstiţi, care ştim că oamenii din antichitate, după modelul cărora încercăm şi noi să ne luăm, respectau făpturile slabe, tu nu îndrăzneşti, căci nu eşti singur. Dar nici viteaz nu eşti, amice, când ai a te bate cu nişte copii de-o şchioapă. — Eh!... oftă pe şoptite Sirnon, scrâşnind djn dinţi. — Capet, reluă Fouquier, i-ai mărturisit tu nişte lucruri tainice lui Simon? Căutătura copilului căpătă o expresie de ironie cu neputinţă de descris. — În privinţa mamei tale? continuă acuzatorul. O scânteriere de dispreţ i se desluşi în privire. — Răspunde da sau nu, exclamă Hanriot. — Răspunde da! urlă Simon ridicând cureaua asupra copilului. Copilul fu cuprins de-un tremur, dar nu schiţă nici o mişcare ca să se ferească de lovitură. Cei de faţă scoaseră un soi de strigăt de scârbă. Lorin făcu mai mult: se repezi şi, mai înainte ca braţul lui Simon să cadă asupra copilului, îl apucă de încheietura mâinii. — Ia dă-mi drumul! urlă Simon, roşu ca purpura de mânie. — Ştii, spuse Fouquier, nu-i nici un rău în faptul că o mamă îşi iubeşte fiul; spune-ne în ce fel te iubea mama ta, Capet. Asta ar putea să-i fie de folos. Micuţul arestat tresări la ideea că ar putea să-i fie de folos maică-sii. — Mă iubea aşa cum o mamă îşi iubeşte feciorul, domnule, răspunse el; nu există două feluri în care mama îşi iubeşte copii; şi nici în care copiii îşi iubesc mama. — Şi eu, şarpe mic, susţin că mi-ai spus că maică-ta... — Vei fi visat aşa ceva, îl întrerupse liniştit Lorin. Cred că trebuie să ai deseori năluciri prin somn, Simon. — Lorin, Lorin, scrâşni Simon. — Ei da, Lorin, şi pe urmă? N-ai mijloace să-l baţi pe Lorin: el bate pe alţii când sunt răi la suflet; n-ai mijloace nici să-l denunţi, căci ceea ce a făcut, oprindu-ţi braţul să lovească, a făcut în faţa generalului Hanriot şi a cetăţeanului Fouquier-Tinville, care amândoi îl aprobă, şi vezi că ei nu sunt dintre cei cu sentimente patriotice dubioase! N-ai mijloace să-l trimiţi la ghilotină ca pe Héloïse Tison. E neplăcut, ba chiar te face să-ţi ieşi din fire, dar asta e şi n-ai ce face, bietul meu Simon! — Mai târziu! mai târziu! izbucni cizmarul cu rânjetu-i de hienă. — Da, dragă amice — răspunse Lorin — însă nădăjduiesc, cu ajutorul Fiinţei Supreme... a! te aşteptai să spun cu ajutorul lui Dumnezeu?... nădăjduiesc, ziceam, să te spintec mai înainte, cu ajutorul Fiinţei Supreme şi a săbiei mele; dar, ia dă-te la o parte, Simon, nu pot să văd din pricina ta. — Tâlharule! — Taci, nu pot s-aud din pricina ta. Şi Lorin îl zdrobi pe Simon cu privirea. Simon îşi încleştă palmele, cu ale căror crăpături negre se mândrea. Da, aşa cum spusese Lorin, trebuia să se mărginească doar la atât. — Acum, odată ce a început să vorbească, spuse Hanriot, fără îndoială că va continua. Hai, treci mai departe, cetăţene Fouquier.   Vrei să ne răspunzi acuma? întrebă Fouquier. Copilul rămase tăcut. — Vezi, cetăţene, vezi? făcu Simon. — Încăpăţânarea copilului ăstuia e ciudată, spuse Hanriot, tulburat fără să vrea de asemenea fermitate cu totul şi cu totul regală. — E rău sfătuit, zise Lorin. — De către cine? întrebă Hanriot. — Ei, de către patronul său. — Mă acuzi? exclamă Simon; mă denunţi?... a! ciudat lucru. — Să încercăm cu blândeţea, spuse Fouquier. Şi întorcându-se către copil, care parcă era cu desăvârşire lipsit de simţuri, spuse: Hai dragă copile, răspunde comisiei naţionale, nu-ţi înrăutăţi situaţia refuzând să dai nişte lămuriri necesare. Ai vorbit cu cetăţeanul Simon despre felul în care te mângâia maică-ta, despre felul în care te iubea? Ludovic îşi plimba asupra adunării privirile care, oprindu-se la Simon, se umplură de ură, dar nu răspunse. — Te simţi nenorocit? îl întrebă iarăşi acuzatorul. Ai locuinţă proastă, eşti prost hrănit, eşti maltratat? Vrei mai multă libertate, vrei altă hrană, altă închisoare, alt paznic? Vrei un cal ca să te poţi plimba? Vrei să ţi se acorde tovărăşia unor copii de vârsta ta?  Ludovic rămase în aceeaşi muţenie, din care nu ieşise decât ca s-o apere pe maică-sa. Comisia rămase încremenită de uimire; atâta tărie, atâta înţelegere erau de necrezut la un copil. — Ei! regii ăştia, exclamă Hanriot pe şoptite, ce soi! Parc-ar fi tigri; de mici sunt plini de răutate. — Cum să redactez procesul-verbal? întrebă grefierul pus în încurcătură. — Daţi-i lui Simon asta, spuse Lorin. Fără să mai scrieţi nimic, se descurcă el de minune. Simon îl ameninţă cu pumnul pe duşmanul său neînduplecat. Lorin începu să râdă. — N-ai să mai râzi aşa în ziua în care ai să mergi la ghilotină, izbucni Simon, turbat de furie. — Nu sunt sigur dacă am să ţi-o iau înainte sau dacă am să vin după tine la mica ceremonie cu care mă ameninţi, îi răspunse Lorin, dar ştiu că tare mulţi au să mai râdă când ţi-o veni rândul. Dumnezeilor! ... am spus dumnezeilor, la plural... dumnezeilor! urât ai să mai fii în ziua aceea, Simon, ai să fii hidos. Şi Lorin se aşeză în spatele comisiei, râzând din toată inima. Comisia nu mai avea nimic de făcut şi, ca atare, se retrase. Cât despre copil, văzându-se scăpat de cei ce veniseră să-l chestioneze, se apucă să fredoneze, lungit în pat, un cântecel melancolic, melodia favorită a tatălui său. 

ALEXANDRE DUMAS Volumul 1 Capitolul I Poarta Saint-Antoine – Etiamsi omnes!   În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obiceiului, la orele zece şi jumătate dimineaţa, barierele porţii Saint-Antoine erau încă zăvorâte. La orele unsprezece fără un sfert, un detaşament de douăzeci de elveţieni care, după uniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III-lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin capătul străzii Mortellerie, îndreptându-se spre poarta Saint-Antoine care se deschise în momentul când ostaşii ajunseră în dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; după ce ieşiră pe poartă, gărzile se înşiruiră de-a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte şi de alta a drumului şi numai cât se arătară la faţă şi făcură să se dea îndărăt o mulţime de ţărani şi târgoveţi ce veniseră de la Montreuil, de la Vincennes şi de la Saint-Maur ca să pătrundă în oraş înainte de amiază, lucru pe care nu apucaseră încă să-l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă. Dacă-i adevărat că gloata atrage după sine, aşa cum este şi firesc, o întreagă harababură, s-ar fi putut crede că, trimiţând la faţa locului gărzile, domnul prefect al poliţiei voise să preîntâmpine învălmăşeala ce s-ar fi putut isca la poarta Saint-Antoine.   Într-adevăr, venise lume după lume: mai în fiece clipă soseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile oraşului, femei aşezate pieziş pe tarniţele din spinarea măgarilor, ţărani cu căruţele sporind mereu grosul mulţimii şi aşa destul de numeroase, pe care porţile, ca niciodată ferecate la ceasul acela, o siliseră să se oprească la barieră şi toţi laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puţin stăruitoare, stârneau un freamăt nedesluşit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când şi când, unele glasuri se ridicau cu o octavă deasupra diapazonului general, răbufnind ameninţătoare sau tânguioase. Afară de gloata noilor sosiţi care doreau să intre în oraş, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzleţe ce păreau să se fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc să încerce a răzbate cu privirea printre ostreţele barierei în inima oraşului, cercetau cu ochi lacomi zarea ţărmurită de mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes şi de Croix Faubin, ca şi când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să sosească mai ştiu eu ce Mesia.   Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroavele ce se înalţă liniştite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându-se sau zburdând, desprind fie câte o bucată de gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrână care, după ce a stat un timp în cumpănă pe undele învârtejite, se lasă în cele din urmă târât de curent. Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadinsul, pentru motivul că merită toată atenţia noastră, erau alcătuite în majoritate din cetăţeni ai Parisului bine încotoşmănaţi în hainele lor cu mâneci bufante şi ciorapii lungi strânşi pe picior, căci, am uitat să spunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios şi nori groşi se rostogoleau deasupra pământului, ca şi când ar fi vrut să despoaie arborii, smulgând şi ultimele frunze îngălbenite ce încă se mai legănau jalnic pe crengi. Trei dintre aceşti cetăţeni stăteau la taifas, sau mai degrabă doi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulţumea să asculte. Pentru a ne tălmăci şi mai bine gândul trebuie să spunem că cel de al treilea nici măcar nu părea să asculte, într-atât de stăruitor privea spre Vincennes.   Să ne ocupăm mai întâi de cel din urmă. Era probabil înalt de statură dacă s-ar fi ridicat în picioare. Deocamdată însă picioarele-i lungi, cu care nu ştia ce să facă atunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându-le în mişcare, erau îndoite sub el, în timp ce braţele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucişate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul îşi ţinea obrazul adăpostit după palma lui lătăreaţă, cu îndărătnicia unuia care, din prudenţă, se fereşte să fie recunoscut, lăsând doar ochiul să scapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mijlociu şi inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca să se strecoare raza vizuală. Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleţ bondoc, cocoţat pe un dâmb, stătea de vorbă cu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnişul dâmbului şi care, ori de câte ori era gata să cadă, se agăţa de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutorului său. La aceşti doi cetăţeni, care, împreună cu cel aşezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne-am referit într-unul din precedentele paragrafe. — Da, jupâne Miton ― cuvânta bondocul, adresându-se mătăhălosului ― da, am spus şi repet că vor fi o sută de mii de persoane în jurul eşafodului când va muri Salcède, o sută de mii pe puţin. Uite, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care se află în clipa de faţă în Piaţa Grève sau care au pornit-o într-acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire-i aici şi gândeşte-te că nu-i vorba decât de o singură poartă. Îţi dai seama ce trebuie să fie, căci, dacă ar fi să le numărăm pe toate, am vedea că sunt şaisprezece porţi în cap. — O sută de mii e mult, cumetre Friand ― răspunse mătăhălosul; o bună parte dintre ei, ascultă ce-ţi spun, vor face ca mine şi nu se vor duce să vadă cum e rupt în bucăţi nenorocitul ăla de Salcède, de teamă să nu iasă cine ştie ce tărăboi şi pe bună dreptate. — Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama ― îi răspunse bondocul ― vorbeşti ca un politic. N-o să fie nimic, pun mâna-n foc că n-o să fie nimic, dar nimic. Apoi, văzând că interlocutorul său clatină din cap neîncrezător: Nu-i aşa, domnule? continuă el, întorcându-se către insul cu braţe şi picioare lungi, care, de unde până atunci se uitase stăruitor spre Vincennes, îşi sucise cu o clipă înainte, fără a coborî palma cu care îşi acoperea faţa, îşi sucise, zic, obrazul pe sfert, aţintindu-şi privirea asupra barierei ce părea să fie acum ţelul atenţiei sale. — Mă rog? rosti omul, întrebător, ca şi când n-ar fi auzit decât interpelarea ce-i era adresată şi nicidecum vorbele schimbate cu cel de-al doilea cetăţean înaintea acestei interpelări. — Ziceam că n-o să fie nimic în Piaţa Grève azi. — Cred că vă înşelaţi şi că Salcède va fi totuşi executat ― răspunse tacticos cel cu braţe lungi. — Fără doar şi poate; dar ziceam că n-o să fie nici o zarvă cu prilejul execuţiei. — Ba cum nu, o să se audă plesnele trosnind când au să dea bice cailor. — Nu ne-nţelegem de loc. Spunând zarvă, mă gândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, că n-o să fie nici o răscoală în Piaţa Grève: dacă s-ar fi aşteptat să se aprindă vreo răscoală, regele n-ar fi poruncit să se împodobească un balcon la primărie, ca să poată privi caznele osânditului împreună cu cele două regine şi cu o parte din curteni. — Parcă regii pot şti dinainte când e pe cale să se aprindă vreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o nemărginită milă, omul cu braţe de un stânjen şi picioare de o poştă. — Oho! se minună jupân Miton, aplecându-se la urechea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoşti cumva, cumetre? — Nu ― răspunse bondocul. — Păi cin’ te pune atunci să-i vorbeşti? — I-am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac. — Rău faci: vezi bine doar că nu prea e guraliv din fire. — Mi se pare totuşi ― rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poată fi auzit de omul cu braţe lungi ― că una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii este să-ţi împărtăşeşti gândurile. — Ai dreptate, însă numai cuiva pe care-l cunoşti ― răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n-ai cine e. — Oamenii nu sunt oare cu toţii fraţi între ei? Cum zice popa de la Saint-Leu ― adăugă cumătrul Friard pe un ton convingător. — Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s-au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune-mi mie ce-ai de spus, dacă ţii neapărat să pălăvrăgeşti şi lasă-l pe veneticul ăsta cu gândurile lui. — Numai că pe dumneata te cunosc de când lumea, dac-ar fi să-ţi dau ascultare şi ştiu dinainte ce ai să-mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate că ar avea ceva nou să-mi spună. — Sst! Vezi că trage cu urechea. — Cu atât mai bine dacă trage cu urechea; poate că aşa o să-mi răspundă. Va să zică, domnule ― continuă cumătrul Friard, întorcându-se către necunoscut ― credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève? — Eu? Nu ţin minte să fi spus aşa ceva. — Nici eu nu pretind c-aţi fi spus-o ― urmă Friard cu un ton care ar fi vrut să fie insinuant ― ziceam doar că-i un lucru pe care-l gândiţi, atâta tot. — Şi de unde puteţi fi atât de sigur? Nu cumva sunteţi vrăjitor, jupâne Friard? — Ia te uită: mă cunoaşte! exclamă târgoveţul, peste măsură de uimit. Oare de unde m-o fi cunoscând? — Păi nu ţi-am rostit de vreo două-trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s-ar fi ruşinat faţă de un străin de inteligenţa mărginită a interlocutorului său. — Aha! Ai dreptate ― mărturisi Friard, străduindu-se să se dumerească şi, dumerindu-se, în sfârşit, mulţumită acestei strădanii, continuă: Zău dacă n-ai dreptate, să mor eu! Păi dacă mă cunoaşte, înseamnă c-o să-mi răspundă. Cum ziceam, domnule ― urmă el, adresându-se necunoscutului ― cred că dumneavoastră credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève, căci dacă n-aţi crede aşa ceva, aţi fi acolo de faţă, pe când, cum văd eu, dumneavoastră sunteţi aici… care va să zică!   Acest care va să zică dovedea că jupân Friard atinsese în deducţiile sale limita cea mai îndepărtată a puterii lui de judecată şi a inteligenţei sale. — Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeţi cu totul altceva decât credeţi că eu cred ― răspunse necunoscutul, apăsând pe cuvintele rostite cu puţin înainte de interlocutorul său şi pe care le folosea la rândul lui ― cum se face că nu sunteţi în clipa de faţă în Piaţa Grève? Mi se pare totuşi că spectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui să dea năvală la locul cu pricina. Aşa stând lucrurile, poate c-o să-mi răspundeţi că domnia voastră nu vă număraţi printre prietenii regelui, ci printre ciracii domnului de Guise şi că-i aşteptaţi aici pe loreni, care, zice-se, vor să cotropească Parisul pentru a-l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède. — Nu, domnule, ― răspunse cu însufleţire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului ― nu, domnule, aştept să vină nevastă-mea, doamna Nicole Friard, care s-a dus să ducă douăzeci şi patru de feţe de masă la chinovia iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasă particulară a lui dom Modeste Gorenflot, stareţul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca să ne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton şi în care nu cred nicidecum, ca şi dumneavoastră, de altfel, aşa spuneaţi cel puţin… — Cumetre, cumetre! strigă Miton. Ia te uită numai ce dăndănaie! Jupân Friard privi în direcţia spre care era îndreptat degetul însoţitorului său şi văzu că, pe lângă faptul că bariera era coborâtă, ceea ce dăduse şi aşa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum să închidă şi poarta. După ce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elveţieni veniră să se posteze în faţa şanţului. — Cum aşa?! izbucni Friard, schimbându-se la faţă. N-ajungea c-au lăsat bariera? S-au apucat acum să ferece şi poarta? — Ei, vezi, ce ţi-am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său. — Nostim, nu-i aşa? rosti necunoscutul, rânjind. Şi rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăţi şi perii din barbă, un îndoit şirag de dinţi strălucitori şi tăioşi ce păreau minunat de bine ascuţiţi datorită obişnuinţei de a se folosi de ei cel puţin de patru ori pe zi. La vederea acestor noi măsuri de precauţie, un lung freamăt de mirare şi câteva strigăte înspăimântate se ridicară din sânul mulţimii ticsite ce se îmbulzea la bariera oraşului. — Faceţi loc! Daţi-vă la o parte! trâmbiţă vocea poruncitoare a unui ofiţer. Manevra fu îndeplinită într-o clipă, nu fără a întâmpina unele greutăţi: oamenii călări şi cei din căruţe, siliţi să se tragă înapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare şi frânseră câteva coaste în dreapta şi-n stânga în învălmăşeală. Femeile ţipau, bărbaţii înjurau; cei care puteau să fugă îşi luau tălpăşiţa, dând buzna unii peste alţii. — Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul harababurii. Răcnetul cel mai cumplit pe care-l poate cuprinde palidul vocabular al spaimei n-ar fi avut un efect atât de prompt şi atât de hotărâtor ca strigătul acesta: “Lorenii!” — Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s-o ştergem! — S-o ştergem, dar unde? întrebă Friard. — În ocolul ăsta ― strigă Miton, sângerându-şi palmele în timp ce se căznea să apuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care şedea tolănit necunoscutul! — În ocolul ăsta! repetă Friard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărtură pe unde am putea intra înăuntru şi cred că n-oi fi vrând să sar peste hăţişul ăsta mai înalt ca mine. — Am să-ncerc ― spuse Miton ― am să-ncerc. Şi se căzni din nou să treacă. — Hei, deschide ochii, mătuşă! strigă Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să-şi piardă cumpătul. Nu vezi că măgarul dumitale dă peste mine? Uf, domnule călăreţ, ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaş! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruţei în coaste?   În timp ce jupân Miton se agăţa de ramurile hăţişului, vrând cu tot dinadinsul să sară pe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de-a surda o răritură ca să se poată strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, îşi desfăcuse cataligele picioarelor şi, dintr-o singură mişcare, întocmai ca un călăreţ care se saltă în şa, trecu peste hăţişul de mărăcini fără ca vreo crenguţă să-i atingă pantalonii. Jupân Miton îi urmă pilda, rupându-şi nădragii în trei locuri; nu tot acelaşi lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacă nici peste şi nici pe sub îngrăditură şi văzându-se tot mai serios ameninţat să fie stâlcit de gloată, scotea nişte ţipete sfâşietoare, când necunoscutul, întinzând braţul său lung de un stânjen, îl înşfăcă de gulerul plisat şi scrobit, precum şi de gulerul hainei şi, ridicându-l în aer, îl strămută de partea cealaltă a gardului cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi apucat un copil. — Ohoho! se minună jupân Miton, înveselit de această scamatorie şi urmărind cu ochii înălţarea şi coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacă nu semeni cu firma de la Marele Absalom! — Uf! suspină Friard, punând piciorul pe pământ. Să semăn cu ce-oi semăna, bine că mă văzui, în sfârşit, dincoace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându-şi spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă-i ajungea până la piept, zise: Ah, domnule, nu ştiu cum să vă mulţumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastră sunteţi un adevărat Hercule, pe legea mea, să nu-mi spuneţi mie Jean Friard dacă vă mint! Care-i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului şi prietenului meu? Şi omul nostru rosti într-adevăr ultimele cuvinte cu toată râvna unei inimi pline de recunoştinţă. — Mă cheamă Briquet, domnule ― răspunse necunoscutul ― Robert Briquet, dacă socotiţi că asta vă poate fi de vreun ajutor. — Dar mi-aţi fost chiar de mare ajutor, domnule Robert Briquet, un ajutor nepreţuit, ca să zic aşa; nevastă-mea o să vă binecuvânteze. Adevărat, ce-o fi cu nevastă-mea, sărăcuţa? O, Doamne Dumnezeule! O s-o strivească gloata. Ah, afurisiţii ăştia de elveţieni, care n-au altă treabă decât să pună oamenii să se calce în picioare!   Nici nu apucase bine să-şi verse năduful şi cumătrul Friard simţi abătându-se pe umărul său o mână la fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât să vadă cine putea fi neobrăzatul care-şi îngăduia o asemenea îndrăzneală faţă de dânsul. Era mâna unui ostaş elveţian. — Frei se fac la tine derci, buştiule? spuse găliganul. — Ah, ne-au încolţit! strigă Friard. — Întinde-o, băiete! adăugă Miton. Şi amândoi, având câmpul deschis în faţa lor, acum că reuşiseră să sară peste gard, o luară la sănătoasa, urmăriţi de privirea zeflemitoare şi de rânjetul omului cu braţe de-un stânjen şi picioarele pe catalige, care, după ce-i pierdu din vedere, se apropie de ostaşul din garda elveţiană, pus acolo de strajă. — Paza e bună, camarade, pe cât se pare? — Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou. — Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacă s-ar întâmpla să năvălească lorenii, aşa cum se aude. — Nu nafaleşti. — Nu? — Nici ghindeşti. — Cum se face atunci că s-au închis porţile? Nu înţeleg. — Tumneata nu trepui inţelegi ― răspunse elveţianul, râzând cu poftă de vorba lui de duh. — Şust, camarad, forte şust ― spuse Robert Briquet ― mulţumim frumos. Şi Robert Briquet se îndepărtă de elveţian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaş, căruia îi amuţise râsul pe buze, bombănea printre dinţi: — Bei Gott!… Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen? Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: “Să mă bată Dumnezeu! Pare-mi-se că el este acela care mă ia peste picior. Cine-i omul ăsta care îndrăzneşte să-şi bată joc de un ostaş elveţian din garda maiestăţii sale?”   descărcare ită direct de aici:…

UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricuiul, acest rege al trecutului, este de a nu avea. Atunci când îţi străbate regatul, decât să atingă eu pana lui ruinele şi cadavrele pentru a reclădi palatele şi a învia oamenii; la glasul lui, întocmai ca Ia glasul Lui Dumnezeu, osemintele împrăştiate se unesc din nou, cărnuri vii Ie acoperă, costume strălucitoare le îmbracă ţi, din acel losafat 1 uriaş în care cele trei mii de secule trecute şi-au condus fiii, el nu are decât să-şi aleagă pe cine doreşte şi să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceştia să ridice cu fruntea piatra de pe morminl, să dea la o parte cu mina giulgiul în care alnt înfăşuraţi şi să răspundă, aşa cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „la-tă-mă, Doamne; ce vrei de la mine?”   E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune Întrebări fantomelor, de o mină care sănu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposaţii au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odală cu et în morrmnt. Pârul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de posomorită, obrajii o paloare atât de cadaverica încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafaţa pământului* femeile din Florenţa, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copii|oispunind; „Uitaţi-vă la omul acela e Irece atât de grav şi atât de trist, a coborât în infern     În afară de geniu, nouă ni se potriveşte mai cu seamă comparaţie danlescă şi vergi Liana: uşa cavourilor de Ia Saint-Dcnis. Ce se va deschide în fata noastră, are destule asemănări cu cea a infernului; aceeaşi legendă se potriveşte de minune la amândouă şi, dacă am avea cu noi făclia lui Danto şi daca am fi purtaţi de mina de către Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin mijlocul celor trei seminţii regale ce populează mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun ucigaş a cărui crimă să fie tot atât de osindltă ca şi cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum a fust cea a întemniţatului din turnul Fisei.   În acest vast osuar se află mal cu seamă un mormânt pe lingă care n-am trecut niciodată fără să' ne oprim, să Htăm cu braţele încrucişate şi să plecăm Iruntea. Într-un cavou din stingă se află un mormânt simplu din marmură neagră, peste care sunt culcate una lingă alta două statui, una a unui bărbat, cealaltă a unei femei. Sm împlinit de curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu mii-nile împreună şi rugându-se; căci bărbatul îi cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar femeia cere iertare pentru trădarea el; trebuie să vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun şi cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de ani, nebunia unuia şi amorurile celeilalte au însângeial Franţa, fapt pentru care, în jurul patului mortuar ce îi reuneşte, după cuvintele: r, Aici zace regele Carol Mult-Iubitul, aL Vl-lea după nume, şi regina Isabela. De Bavaria, soţia sa„, aceeaşi mină a adăugat, nu fără temei: „Rugaţi-vă pentru ei I*   Aşadar Ia Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din poeţii noştri, „intre apari (ia unui bătrân şi a unei păstoriţe şi care a lăsat drept singur monument al vieţuirii sale. O amară bătaie de joc a destinului imperiilor şi a norocului oamenilor: un joc de cărţi”.   Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în această carte, vom în ti ini numeroase pagini roşii de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci Dumnezeu a voit că lotul Sici pe pământ să fie vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit din ete stema vieţii omeneşti îi tind i-a dat drept deviză: nevinovăţia, pas lunile şi mo ar (ea.   Acum, să deschidem această carte, aşa după cum Dumnezeu deschide viaţa, la paginile ei albe. Vom ajunge destul de repede la paginile de sânge şla paginile doliu.   In dimineaţa zilei de 20 august 1389  din zorii zilei, se vedea o mare Îngrămădire de oameni pe drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris.   Aceasta pentru că doamna Isabela. Fiica ducelui Etienne de Bavaria şi soţia regelui Carol al Vl-lea, trebuia să-şi facă, în calitate de regină a Franţei, prima intrare solemnă în capitala regatului.   Se cade să spunem, pentru a îndreptăţi această curiozitate, că se povesteau lucruri minunate despre această prinţesă; se ştia că la prima întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o vineri, regele se îndrăgostise la culme şi cu mare greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să prelungească până lunea viitoare pregătirile de nuntă.   Dealtfel, această alianţă fusese privită eu mari speranţe în regat; se stia că înainte de a muri, regele Carul al V-lea îşi manifestase dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o prinţesă de Bavaria, pentru a cumpăni influenţa lui Richard al Angliei, care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. Dragostea tânărului prinţ sprijinea în. Chip minunat ultimele dorinţe ale tatălui său; ceva mai mult, moaşele care o examinaseră pe logodnică declaraseră că era în stare să dea moştenitori coroanei, iar după un an, naşterea unui fiu venise să facă cinste experienţei lor, Câtcva glasuri eobiloare, aşa cum se aud la începuiul fiecărei domnii, şuşoteau că lucrurile vor lua a întorsătură rea, vinerea fiind o zi nepotrivita pentru o întrevedere nupţială; dar nimic nu făcuse încă să se dea crezare: în acestor prorociri, iar glasurile lor, dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost repede înăbuşite de strigatele de bucurie care, în ziua când începem povestirea de fată, se înălţau fără nici o oprelişte din toate gurile.   Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol această cronică se găsesc chemate, prin obârşia sau pe. funcţia lor. Să ia loc alături sau în urma reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, să urmăm mersul cortegiului care nu aşteaptă, spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic de Turena. Fratele regelui, pe care preocuparea pentru aranjarea toaletei, zic unii, şi o noapte de dragoste, zic alţii, iL făcuseră să Intime deja cu o jumătate de orăr Dealtfel, acesta ar fi un mijloc, dacă nu nuu, cel puţin Lesnicios, de a face cunoştinţă cu oamenii şi cu lucrurile, dealtminteri, se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l schiţăm, după spusele vechilor maeştri ', câteva amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes niei de originalitate.   Am spus că, în ziua aceea de duminică, se adunaşi alâta lume afară din Paris, incit te minunai văzând-o şi întreb. Îi dacă nu cumva le poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era înţesat de bărbaţi şi femei, alât de înghesuiţi unii în alţii de parcă erau spicele unui lan de grâu; şi comparaţia devenea tot mai nimerită de fiecare dată când o inllmplare neprevăzută făcea să se legene, ca Sn timpul secerişului, mulţimea aceea prea îndesită pentru ca cea mai mică zdruncinătură pe care o primea una din părţi să nu se transmită de îndată întregii gloate.   La orele unsprezece, citeva strigăte puternice ce auziră în primele rânduri ale mulţimii şi un fior ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste în sfârşit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă ceva nou; era regina Jeana şi ducesa de Orleans. Fiica ei. Care, cu ajutorul sergenţilor ee mergeau înaintea lor lovind gloata cu nişte nuieluşe, îşi croiau drum spre mijlocul acelor valuri omeneşti, în vreme ee. Spre a ic împiedica să nu se în     Chidă în urma lor, mergea călare, pe două şiruri şi de ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din Paris, în număr de? Mic două sute. Cei care fuseseră aleşi spre a forma această gardă de onoare erau Îmbrăcaţi în nişte veşminte lungi din postav de mătase colorată cu verde şi roşu-închis, pur tind pe cap nişte capişoane ale căror margini le eădeau pe umeri, sau fluturau ca nişte eşarfe când din întâmplare, o adiere de vint venea să mai răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea şi mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica de sub picioarele oamenilor şi cailor. Dată la 0 parte şi împinsă de această mişcare, gloata se revarsă peste timpurile ce se întindeau dincolo de cele două laturi ale drumului, iar mijlucul şoselei se prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. Mişcarea aceasta se făcu cu mai putină greutate decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea aceea, poporul care îi ieşea în întimpinare regelui, era împins atât de dragoste şi respect, cât şi de curiozitate; şi dacă monarhia de atunci se cobora uneori până la elr în schimb poporul nu urca până la ea. Aşadar, după acest soi de expropriere care, în zilele noastre, nu a-ar face fără ţipete, fără jandarmi şi fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde nimeri şi. Intru cât terenul timpurilor era mai jos decât al şoselei, se îndreptă în goana mare spre locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă drumul. Tntr-o clipită, copacii şi casele răzleţite se văzură năpădite şi încărcate cu chiriaşi străini care, pe copaci, se cocoţară de la vârf până la ultimele crengi, iar în case, de la acoperiş până la parter i cei care nu îndrăzniră să jncerce această primejdioasă căţărare, se înşirară pe taluzul şoselei pe creasta căreia se aflau burghezii din Escortă; femeile se înălţară pe vârful picioarelor, copiii urcară pe umerii taţilor, astfel incit fiecare îşi găsi de bine de rău un locşor, unii privind de sus capişuanele burghezilor, alţii uitându-se cu resemnare printre picioarele cailor.   Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de trecerea reginei Jeana şi a ducesei de Orleans, care se dulor s ceau mai înainte la palat1, unde le aştepta regele, când se zări, apărând din strada principală de la Sainl-Denis, litiera atât de aşteptată a reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se adunase în acest scop tra nespus de curioasă s-o vadă pe tânăra prinţesă care nu avea nici nouăsprezece ani şi pe care se bizuia jumătate din speranţa monarhiei; cu toate astea se poate ca cea dinţii privire pe care mulţimea o îndreptă asupra ei să nu prea fi îndreptăţit faima de frumuseţe ce ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o frumuseţe ciudată cu care trebuia să te obişnuieşti; aceasta din pricina contrastului ţipător pe care îl forma părul, de un blond aproape auriu, cu sprânccncle ' negre ca abanosul, tipuri opuse şt caracteristice ale raselor din nord şi din sud care, încrucişându-se în această femei îi dădeau inimii patimile arzătoare ale tinerei italience, i; frunţii trufia dispreţuitoare a prinţesei germane?

ALEXANDRE DUMAS VICONTELE DE BRAGELONNE sau ZECE ANI MAI TÂRZIU Volumul 1 SCRISOAREA Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: — Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot. Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.   Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă. — Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte? Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: “Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ”. Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.   Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.   De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său. Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său. Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.   DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare. Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.   La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii. DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.   Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL. Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.   În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată. Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului. Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.   Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare. Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. — Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.   Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse: — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!   Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. — Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!… Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul? — Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată. — Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră… Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!   Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis. La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari. Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.   Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. — Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. — Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. — Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: “Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!… De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!… Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prinţese!” Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi. — Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. — Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.   Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare: — Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător. — Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais. — Bietul Raoul! suspină Louise. — E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite. — Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. — Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais. — Eşti sigură că mă gândesc la ceva? — Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult. — Crezi, Montalais? — Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre. — Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais. — Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul. — Oh! — Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi urâtul amintindu-ţi de o provinciala…   Louise sări repede în picioare. — Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată! Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează: M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea. Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme. — Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase. — El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul. — Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. — Acum voi încheia, Montalais.   Şi tânăra fată continuă să scrie: Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta! — Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi! Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal. — Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa! — Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. — Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp! — Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise. — Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.   descărcați cartea gratuit de aici:...

        ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN TOAMNA anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în mod special să nu mă deranjeze, deschise uşa şi, răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi se citea pe chip, spuse: — Domnule, e foarte drăguţă… — Cine, nătărăule? — Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe domnul. — Şi ce-mi pasă mie că e drăguţă? Ştii bine că atunci când lucrez nu sunt acasă pentru nimeni. — Şi apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al domnului… — Cum îl cheamă pe acest prieten? — Care locuieşte la Viena. — Cum îl cheamă? — Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau Diamant. — Saphir? — Da, domnule, Saphir, ăsta e. — Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier şi adu-mi un halat. Servitorul meu ieşi. Auzii un pas uşor trecând prin faţa uşii cabinetului; apoi domnul Théodore coborî cu halatul meu pe braţ. Când dau unui servitor acest semn de consideraţie numindu-l domnul, înseamnă că excelează în nerozie şi pungăşie. Am avut parte de cele mai frumoase specimene de acest gen; Théodore, Joseph şi Victor. Domnul Théodore nu era decât nerod, dar era cu prisosinţă. Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la care se află acum, dacă o avea vreunul, să nu-l confunde cu ceilalţi doi. De altfel, nerozia are un mare avantaj faţă de pungăşie: observi întotdeauna destul de curând că ai un servitor nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea târziu că ai un servitor pungaş. Théodore avea protejaţii săi; masa are întotdeauna o circumferinţă destul de mare ca să primească doi sau trei prieteni nechemaţi. Nu găsesc întotdeauna o cină bună, dar sunt întotdeauna bine primiţi. Ei bine, în zilele în care aveam o cină bună, după gustul domnului Théodore, el îi anunţa pe aceia dintre prietenii sau cunoscuţii mei pe care îi prefera. Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, le spunea uneori: — Domnul Dumas zicea azi dimineaţă: „De multă vreme nu l-am mai văzut pe dragul meu cutărică; ar trebui să vină azi la cină”. Iar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorinţe, se înfiinţa la cină. Celorlalţi, mai puţin susceptibili, Théodore se mulţumea să le spună, făcându-le semn cu cotul: — Astă-seară avem o cină bună; veniţi pe la noi… Şi, la această invitaţie, prietenul, care probabil altfel n-ar fi venit, sosea la cină. Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a domnului Théodore; dacă ar fi să-i completez portretul, mi-ar trebui un capitol întreg. Să revenim deci la vizita anunţată de domnul Théodore. Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să urc până în atelier. Într-adevăr, am găsit acolo o tânără încântătoare, înaltă, de o albeaţă strălucitoare, cu ochi albaştri, părul castaniu şi nişte dinţi superbi; avea o rochie de tafta „gris-perle” cu guler înalt, un şal arăbesc de stofă, şi una din acele pălării încântătoare, din nefericire oarecum dezaprobate de moda de la Paris, care le stau atât de bine chiar şi femeilor urâte sau celor care nu mai sunt tinere, şi pe care Germania le-a denumit „o ultimă încercare”. Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă recunoscui mâzgăleala indescifrabilă a sărmanului Saphir. Am pus scrisoarea în buzunar. — Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte pronunţat accent străin, nu citiţi? — Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, iar gura dumneavoastră este atât de încântătoare încât doresc să-mi spună ea cărui fapt datorez onoarea vizitei dumneavoastră. — Vreau să vă văd, asta este tot. — Bun! dar n-aţi făcut călătoria de la Viena special pentru asta?! — Ce vă face să credeţi? — Modestia mea. — Mă iertaţi, dar totuşi nu păreţi un om modest. — Ε adevărat, am zilele mele de vanitate. — Care? — Cele în care ceilalţi mă judecă şi în care eu mă compar… — Cu cei care vă judecă? — Sunteţi spirituală, doamnă… Vă rog să luaţi loc, — Dacă n-aş fi fost decât drăguţă, nu mi-aţi fi făcut deci această invitaţie? — Nu, v-aş fi făcut alta. — Doamne! Cât sunt francezii de înfumuraţi. — Nu e chiar numai vina lor. — Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franţa, am făcut un legământ. — Care? — Să stau jos, pur şi simplu. M-am ridicat şi am făcut o plecăciune: — Îmi veţi face favoarea să-mi spuneţi cui am onoarea să vorbesc? — Sunt actriţă de teatru, de naţionalitate ungară; mă numesc doamna Lilla Bulyowsky; am un soţ pe care îl iubesc şi un copil pe care îl ador. Dacă aţi fi citit scrisoarea prietenului nostru comun Saphir, aţi fi aflat toate acestea. — Nu credeţi că aţi câştigat spunându-mi-le chiar dumneavoastră? — Nu ştiu ce să spun; cu dumneavoastră conversaţia ia nişte întorsături atât de ciudate! — Aveţi libertatea să o aduceţi pe făgaşul care vă convine. — Bine! dar dumneavoastră o tot faceţi să alunece spre dreapta sau spre stânga. — Spre stânga, mai ales. — Este tocmai partea spre care nu vreau să merg. — Atunci să mergem drept înainte; — Mi-e tare teamă că nu este posibil. — Veţi vedea că este… Mai spuneţi-mi încă o dată ce mi-aţi spus adineauri; sunteţi?... — Actriţă de teatru. — Ce jucaţi? — De toate: dramă, comedie, tragedie. Am jucat, de pildă, aproape toate piesele dumneavoastră, de la Catherine Howard până la Mademoiselle de Belle-Isle. — Şi, pe care scenă? — La Teatrul din Pesta. — În Ungaria, deci? — V-am spus că sunt de origină ungară. Am oftat. — Oftaţi? mă întrebă doamna Bulyowsky. — Da; una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea este legată de o compatrioată de-a dumneavoastră. — Bine! iată că faceţi din nou să alunece conversaţia… — Conversaţia, nu pe dumneavoastră. Închipuiţi-vă… Ba nu, continuaţi… — Deloc. Voiaţi să-mi povestiţi ceva; vă ascult — La ce bun? — Ca să mă distrez! Toată lumea poate să vă citească, dar nu le e dat tuturor să vă asculte. — Vreţi să mă câştigaţi contând pe amorul meu propriu. — Eu nu vreau să vă câştig deloc. — Atunci să nu ne ocupăm de mine. Sunteţi actriţă de teatru, de origine ungară, vă numiţi doamna Lilla Bulyowsky, aveţi un soţ pe care îl iubiţi, un copil pe care îl adoraţi şi veniţi la Paris ca să mă vedeţi! — În primul rând. — Foarte bine; şi după mine? — Să văd tot ce se poate vedea la Paris. — Şi cine vă va arăta tot ce se poate vedea la Paris? — Dumneavoastră, dacă doriţi. — Ştiţi că va fi de-ajuns să fim văzuţi de trei ori împreună ca să se spună… — Ce? — Că sunteţi amanta mea. — Şi ce importanţă are? — Asta e minunat! — Fără îndoială că e minunat; cei care mă cunosc vor fi convinşi de contrariul, iar cât despre cei care nu mă cunosc, ce-mi pasă de părerea lor? — Sunteţi filosoafă. — Nu, sunt logică. Am douăzeci şi cinci de ani: mi s-a spus atât de des că sunt drăguţă, încât m-am gândit că este mai bine să cred asta atâta timp cât este adevărat, decât atunci când nu va mai fi aşa. Doar nu vă închipuiţi că am părăsit Pesta ca să vin la Paris singură, fără o cameristă măcar, cu convingerea că lumea nu va încerca să clevetească. Ei bine, acest lucru nu m-a oprit; n-au decât să clevetească! Arta mea înainte de toate! — Atunci, călătoria dumneavoastră la Paris este o afacere de artă? — Nimic altceva; am vrut să-i văd pe marii dumneavoastră poeţi, ca să ştiu dacă seamănă cu ai noştri, şi pe marii dumneavoastră actori de teatru, ca să ştiu dacă am ceva de învăţat de la ei; am cerut lui Saphir o scrisoare pentru dumneavoastră, el mi-a dat-o, şi iată-mă. Puteţi să-mi consacraţi câteva ore? — Toate orele pe care le veţi dori. — Ei bine, am o lună de stat la Paris, şase mii de franci ca să cheltuiesc aici atât pentru cumpărături, cât şi pentru plăcerea mea, şi o mie de franci ca să mă întorc la Pesta. Presupuneţi că Saphir v-a trimis un student de la Leipzig sau de la Heidelberg în locul unei actriţe de la teatrul din Pesta, şi procedaţi în consecinţă. — Atunci, veţi lua masa cu mine? — De câte ori veţi fi liber. — Vom merge la spectacole… — Foarte bine. — Ţineţi să fie cu noi o a treia persoană? — Deloc. — Şi n-o să vă pese de ce va spune lumea? — Dacă aţi fi citit scrisoarea lui Saphir, aţi fi văzut un paragraf întreg consacrat acestui capitol. — Voi citi scrisoarea lui Saphir. — Când? — După ce veţi pleca. — Atunci, daţi-mi două sau trei scrisori de recomandaţie, şi plec: una pentru Lamartine, una pentru Alphonse Karr, una pentru fiul dumneavoastră. Apropo, i-am jucat Dama cu Camelii. — Nu este nevoie să vă dau o scrisoare pentru el; vom cina mâine împreună dacă vreţi! — Cu multă plăcere. Mi s-a spus că doamna Doche este încântătoare în Dama cu Camelii. — Doamna Doche va cina cu noi şi va avea grijă să vă conducă undeva… — Unde? — Unde o să vrea. În lumea asta, trebuie să mai laşi ceva şi în seama hazardului. — O să-mi istorisiţi într-o zi povestea cu compatrioata mea?                

                                      CONTELE  DE MONTE-CRISTO de Alexandre Dumas                                                                         Volumul 1                                                                              I                                                             MARSILIA  — SOSIREA          În ziua de 24 februarie 1815,  santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea  din Smirna, Triest şi Neapole. Potrivit obiceiului, o barcă  porni  îndată din port, o luă pe lângă castelul If şi abordă nava  între  capul  Morgion şi insula Rion. Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea  unui  vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai  ales când  vasul  acesta, cum  era cazul "Faraonului", fusese  construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat în şantierele oraşului Phoceea,  şi când  el aparţinea unui  armator din oraş.   Între timp, vasul  trecuse cu bine  prin  strâmtoarea pe care cine  ştie ce zguduitură vulcanică o săpase  între  insula Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega  şi se apropia cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet  şi cu un aer aşa de trist încât,  cu instinctul care  presimte o nenorocire, curioşii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă  s-a întâmplat vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condiţiile unei  nave  cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau  desfăcute, iar lângă  cârmaciul care  se pregătea să îndrume "Faraonul" prin  strâmtoarea portului Marsiliei se afla  un tânăr cu gesturi repezi şi cu ochi  iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a vasului şi veghea fiecare ordin al cârmaciului.   Neliniştea nelămurită, care  plana  asupra mulţimii, cuprinsese în mod  special pe unul  dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean în aşa fel, încât  acesta nu mai  avu răbdare să aştepte intrarea vaporului în port; sări într-o barcă  şi vâsli  spre "Faraonul" pe care  îl ajunse  în faţa micului Réserve.   Când îl văzu  pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângă cârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.   Un tânăr între  optsprezece-douăzeci ani, înalt,  zvelt, cu ochi  negri, frumoşi, şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa era acel aer de calm  şi de hotărâre, specific celor  deprinşi din copilărie să lupte cu primejdia.   — A, dumneata eşti,  Dantès?  strigă omul  cu barca. Ce s-a întâmplat, şi ce-i tristeţea asta  la bord?   — O mare  nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul; o mare  ne- norocire, mai  ales pentru mine; în apropiere de Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclère.   — Dar încărcătura? întrebă repede armatorul.   — Ea a ajuns  cu bine,  domnule Morrel, şi cred  c-o să fiţi mulţumit în privinţa aceasta; dar bietul căpitan Leclère...     Ce i s-a întâmplat? întrebă armatorul cu un aer vădit uşurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan?   — A murit.   — A căzut  în mare?   — Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice. Apoi,  întorcându-se spre oamenii săi:     — Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!   Echipajul ascultă. În aceeaşi clipă  cei opt sau zece mateloţi se năpustiră la locurile lor. Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra începutului de mane- vră şi, văzând că ordinele se execută, reveni la interlocutorul său.   — Dar cum  s-a întâmplat nenorocirea? continuă armatorul, reluând conversaţia de unde  o lăsase  tânărul marinar.   — Vai, domnule, în chipul cel mai  neaşteptat: după  o convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul Leclère a părăsit Neapolul foarte agitat; peste  douăzeci şi patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste  trei zile era mort... I-am făcut funeraliile cuvenite şi se odihneşte acum, înfăşurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la picioare şi cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi aducem văduvei sale crucea lui de onoare şi spada.  Merita osteneala ca, după  zece ani de război  contra englezilor, să moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un zâmbet melancolic.   — Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă  armatorul, care  părea  că se consolează din ce în ce mai  mult, suntem cu toţii muritori, şi e nevoie ca cei vechi  să facă loc noilor veniţi; altminteri n-ar exista înaintare; şi din moment ce dumneata mă asiguri că încărcătura...   — ...este în bună  stare, domnule Morrel, garantez. O călătorie pe care  vă sfătuiesc să n-o scontaţi sub 25.000 de franci beneficiu. Apoi,  pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul marinar dădu  alte comenzi.   Ordinul se execută aproape cu tot  atâta iuţeală ca pe un vas de răz- boi.    La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava  înaintă, alune- când  lin, în virtutea inerţiei.   — Şi acum, dacă vreţi să urcaţi, domnule Morrel, spuse  Dantès,  vă- zând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină şi care  vă va da toate informaţiile dorite. Eu sunt  nevoit să veghez la acostare şi să pun  vasul  în doliu.   Armatorul nu aşteaptă să i se spună  de două  ori. Apucă  un cablu zvârlit de Dantès  si, cu o iscusinţă care ar fi făcut cinste unui  om de mare, urcă  treptele ghintuite în flancul rotunjit al vasului, în timp ce Dantès,  înapoindu-se la postu-i de secund, ceda  conversaţia celui  pe care  îl anunţase sub numele de Danglars şi care,  ieşind din cabină, înainta într-adevăr spre armator. Noul venit era un bărbat între  25-26 de ani, cu figura posomorâtă, slugarnic faţă  de superiori, obraznic faţă de subordonaţi; de aceea,  în afară  de titlul său de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru mateloţi, el era îndeobşte rău văzut de echipaj în aceeaşi măsură în care  Edmond Dantès  era iubit.   — Domnule Morrel, zise Danglars, cunoaşteţi nenorocirea, nu-i aşa?   — Da, da. Bietul căpitan Leclère! Era un om cumsecade şi de ispravă.   — Şi, mai  ales, un marinar excelent, îmbătrânit între  cer şi apă, aşa cum  îi stă bine  unui  om însărcinat cu interesele unei  case de importanţa casei Morrel şi fiul,  răspunse Danglars.   — Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi  pe Dantès,  care  căuta locul  de acostare, cred  că nu e nevoie să fie cineva un marinar atât  de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, pentru a-şi cunoaşte meseria; uite-l pe prietenul nostru Edmond, care  cred  că şi-o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie să ceară  cuiva  sfatul.   — Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantès  o privire piezişă, în care  sclipi  o fulgerare de ură,  da, e tânăr, nu încape  îndoială. Căpitanul abia  a închis  ochii,  şi el a luat  comanda, fără  să consulte pe nimeni, făcându-ne să pierdem o zi şi jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă direct la Marsilia.   — În ce priveşte comanda navei, declară armatorul, era de datoria lui ca secund; în ce priveşte pierderea unei  zile şi jumătate în insula Elba a făcut rău;  numai dacă  vasul  n-a avut cumva vreo  stricăciune de reparat.   — Nava era tot  aşa de sănătoasă cum  sunt  eu, şi cum  doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua aceea  şi jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, pentru plăcerea de a coborî  pe uscat; atâta tot.     — Dantès,  spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia vino  încoa-     — Mă iertaţi, domnule, glăsui Dantès,  sunt al dumneavoastră într-o clipă. Apoi, adresându-se echipajului:   — Aruncaţi ancora! spuse  el. Ancora  căzu numaidecât, iar lanţul se desfăşură cu zgomot. Dantès rămase la postul său, cu toată prezenţa cârmaciului, până  când  şi ultima manevră fu încheiată. După aceea  comandă:   — Coborâţi pavilionul! Lăsaţi  pânzele!   — Vedeţi,  spuse  Danglars, pe cuvântul meu,  el se şi crede  căpitan.   — Şi este,  declară armatorul.   — Da, fără semnătura dumneavoastră şi a tovarăşului dumneavoas- tră,  domnule Morrel.   — La urma urmei, de ce nu l-am  lăsa pe postul acesta?  spuse armatorul. Ştiu că e tânăr, dar mi se pare  priceput şi experimentat în meseria lui. Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.   — Iertaţi-mă, domnule Morrel, glăsui Dantès,  apropiindu-se; acum când  nava  e acostată, sunt  cu totul la dispoziţia dumneavoastră: m-aţi chemat, nu-i aşa?   Danglars se dădu  înapoi  cu un pas.   Voiam  să te întreb de ce te-ai  oprit în insula Elba?   — Nu ştiu,  domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima poruncă a căpitanului Leclère, care  murind, mi-a  încredinţat un pachet pentru mare- le-mareşal Bertrand.   — Şi l-ai văzut, Edmond?   — Pe cine?   — Pe marele mareşal.   — Da.   Morrel privi în juru-i şi îl trase  pe Dantès  la o parte. — Şi, cum  îi merge împăratului? întrebă el repede.   — Bine, după  câte  am putut să-mi  dau seama.   — Aşadar,  l-ai văzut şi pe împărat?   — A venit la mareşal când  eram  acolo.   — I-ai spus ceva?   — Nu, el mi-a  vorbit, domnule, spuse Dantès,  zâmbind.   — Şi ce ţi-a spus?   — M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre drumul pe care îl urmasem şi despre încărcătura pe care o aveam. Cred că dacă vasul  era gol, iar eu eram  stăpânul lui, ar fi avut de gând  să-l cumpere; i-am  spus însă că eu nu sunt  decât un simplu secund şi că vasul aparţine casei  Morrel şi fiul.  "Aha,  a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tată  în fiu,  iar un Morrel servea în acelaşi regiment cu mine, pe când  mă aflam în garnizoană la Valencia".   — Într-adevăr, aşa e, exclamă armatorul foarte voios;  era Policar Morrel, unchiul meu,  care  a devenit căpitan. Dantès,  să-i spui unchiului meu  că împăratul şi-a amintit de el şi ai să vezi cum  o să plângă de bucurie. Haide,  haide, continuă armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut bine,  Dantès,  respectând instrucţiunile căpitanului Leclère şi oprindu-te în insula Elba, deşi,  dacă  s-ar afla  că ai predat un pachet mareşalului şi că ai vorbit cu împăratul, lucrul te-ar  putea compromite.   — De ce să mă compromită, domnule? întrebă Dantès;  eu nu ştiu  ce duceam, iar împăratul nu mi-a  pus decât întrebările pe care  le-ar  fi pus primului venit. Iertaţi-mă însă, reluă  Dantès,  uite  că sosesc Sănătatea şi Vama;  îmi daţi  voie,  nu-i aşa?   — Te rog,  te rog,  dragă Dantès. Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se apropie din nou:   — Se pare,  nu-i aşa, că a justificat cum  trebuie acostarea lui în Porto-  Ferrajo?  întrebă acesta.   — Admirabil, scumpe  domnule Danglars.   — A, cu atât  mai  bine,  răspunse acesta, căci e totdeauna neplăcut să vezi că un camarad nu-şi  face datoria.   — Dantès  şi-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul, şi nu i se poate imputa nimic. Căpitanul Leclère îi ordonase  popasul acela.   — Apropo de căpitanul Leclère, nu v-a predat  o scrisoare  a lui?   — Cine?   — Dantès.   — Mie, nu.  Avea una?   — Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i-a încredinţat o scrisoare.   — Despre  ce pachet vorbeşti, Danglars?   — Despre cel pe care Dantès  l-a depus în trecere la Porto-Ferrajo.   — De unde  ştii  că avea  de predat un pachet la Porto-Ferrajo? Danglars roşi.   — Treceam pe dinaintea uşii întredeschise a căpitanului şi l-am văzut încredinţându-i lui Dantès  pachetul şi scrisoarea. — Nu mi-a  vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are scrisoarea, mi-o  va da. Danglars chibzui un moment. — În cazul  acesta, domnule Morrel, vă rog,  spuse  el, să nu-i pomeniţi nimic lui Dantès;  poate m-am înşelat. Tânărul se înapoie în clipa  aceea;  Danglars se depărtă. — Dragă  Dantès,  eşti  liber?  întrebă armatorul. — Da, domnule. — Inspecţia n-a durat mult. — Nu, am dat vameşilor lista  mărfurilor noastre; cât priveşte inspecţia sanitară au trimis o dată  cu barca  un om căruia i-am  predat hârtiile noastre. — Atunci nu mai  ai nici o treabă aici? Dantès  aruncă o privire grăbită în juru-i. — Nu, totul e în ordine, spuse el. — Poţi, în cazul  acesta, să iei masa  cu noi? — Scuzaţi-mă, domnule Morrel, scuzaţi-mă, vă rog,  dar trebuie să fac prima vizită părintelui meu.  Nu sunt  însă mai  puţin recunoscător pentru cinstea ce-mi  faceţi. — E drept, Dantès,  e drept. Ştiu că eşti un fiu bun.   — Dar...  întrebă Dantès,  cu oarecare şovăiala, părintele meu  e sănă- tos, nu-i aşa? — Cred că da, dragă Edmond, deşi nu l-am  zărit. — Da, stă zăvorât în odăiţa lui. — Ceea ce dovedeşte că, cel puţin, nu a dus lipsă  de nimic în absenţa dumitale. Dantès  zâmbi. — Tare e mândru, domnule, şi chiar  dacă ducea  lipsă  de toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva,  cuiva, în afară  de Dumnezeu. — Atunci, după  vizita aceasta, contăm pe dumneata. — Încă o dată  vă rog să mă scuzaţi, domnule Morrel; dar,  după vizita aceasta, mai  am de făcut una la care ţin  tot  aşa de mult. — Adevărat, Dantès;  uitasem că la Catalani este  cineva care  te aş- teaptă, desigur, cu nu mai  puţină nerăbdare decât părintele dumitale: frumoasa Mercédès! Dantès  zâmbi. — Aha, glăsui armatorul, nu mă mai  miră  faptul că ea a venit în trei rânduri să-mi  ceară  veşti cu privire la "Faraon". La naiba, Edmond, nu eşti câtuşi de puţin de plâns,  căci ai o amantă drăguţă. — Nu e amanta mea,  domnule, spuse  tânărul marinar cu gravitate, e logodnica mea. Câteodată este  acelaşi lucru, glăsui armatorul râzând. — Pentru  noi nu, domnule, răspunse Dantès. — Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu te reţin; te-ai  achitat prea  bine  de interesele mele  pentru ca eu să nu-ţi dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani? — Nu, domnule; am apuntamentele mele  de călătorie, adică  solda pe aproape trei luni. — Eşti un băiat chibzuit, Edmond. — Adăugaţi că am un părinte sărac,  domnule Morrel. — Da, da, ştiu  că eşti  un fiu bun.  Du-te  şi-ţi vezi părintele: am şi eu un fiu şi i-aş purta ciudă  celui  care,  după  o călătorie de trei luni,  l-ar reţi- ne departe de mine. — În cazul  acesta îmi daţi  voie? glăsui tânărul salutând. — Da, dacă nu mai  ai ce-mi  spune. — Nu. — Căpitanul Leclère nu ţi-a dat,  când  a murit, o scrisoare pentru mi- ne? — I-ar fi fost  cu neputinţă să scrie,  domnule; dar întrebarea dumneavoastră îmi aduce  aminte că va trebui să vă cer un concediu de cincisprezece zile. — Ca să te însori? — În primul rând; apoi  pentru a mă duce  la Paris. — Bun, bun;  ia-ţi concediu cât vrei,  Dantès;  descărcarea vasului o să ne ceară  cel puţin şase săptămâni şi n-o să putem porni iarăşi  pe mare înainte de trei luni... Peste trei luni  va trebui însă să fii aici.  "Faraonul", continuă armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar putea să pornească fără  căpitanul lui. — Fără căpitanul lui? exclamă Dantès  cu ochi  strălucitori de bucurie; gândiţi-vă la ce spuneţi, domnule, căci dumneavoastră aţi răspuns celor mai  tainice speranţe ale inimii mele. Aveţi  cumva de gând  să mă numiţi căpitanul "Faraonului"? — Dragă  Dantès,  dacă aş fi singur, ţi-aş întinde mâna, spunându-ţi: "S-a făcut"; dar am un asociat şi ştii proverbul italian: Che a compágno a padróne, Dar jumătate din afacere e făcută, căci din două  voturi, ai de pe acum  unul.  Ai încredere în mine, ca să-l ai şi pe celălalt, şi am să fac tot ce pot. — O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând cu ochi  în- lăcrimaţi mâinile armatorului; domnule Morrel, vă mulţumesc în numele părintelui meu  şi al lui Mercédès. — Bine,  bine,  Edmond, la naiba! Există  un Dumnezeu în cer pentru oamenii de ispravă. Du-te  de-l vezi pe parâmele dumitale, du-te de-o vezi pe Mercédès şi pe urmă vino  la mine. — Nu vreţi să vă cobor  pe uscat? — Nu, mulţumesc; rămân să aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei? — Depinde  de sensul  pe care îl daţi  întrebării, domnule. Dacă înţele- geţi  bun camarad, atunci nu, căci cred  că nu mă poate suferi din ziua când,  în urma unei  neînţelegeri dintre noi doi, am făcut prostia să-i pro- pun să ne oprim zece minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; propunere pe care  am avut naivitatea să i-o fac şi pe care  el a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebaţi însă dacă a fost  bun  contabil, cred  că nu e nimic de obiectat şi că veţi  fi mulţumit de modul cum  şi-a îndeplinit datoria. — Ascultă, Dantès,  întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul "Faraonu- lui",  l-ai ţine  pe Danglars cu plăcere? — Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea  totdeauna cele mai  mari  menajamente pentru cei care se vor bucura de încrederea armatorilor mei,  răspunse Dantès. — Haide-haide, Dantès,  văd că eşti  un băiat de ispravă în toate privinţele. Să nu te mai  reţin, domnule, căci văd că stai  ca pe cărbuni. — Aşadar,  sunt  liber?  întrebă Dantès. — Du-te, îţi spun. — Îmi  daţi  voie  să iau barca  dumneavoastră? — Ia-o. — La revedere, domnule Morrel, şi mii  de mulţumiri. — La revedere, dragă  Edmond; noroc bun. Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupa  şi dădu  ordin  să o- prească la Cannebiera. Doi mateloţi se plecară îndată asupra vâslelor, iar barca  lunecă cu toată iuţeala printre nenumăratele ambarcaţiuni care străbat trecerea îngustă ce duce,  între  două  şiruri de vase,  de la intrarea portului, la cheiul Orléans.   Armatorul îl urmări din ochi,  zâmbind, până  la ţărm, îl văzu sărind pe lespezile cheiului şi pierzându-se îndată în mulţimea pestriţă care,  de la cinci  dimineaţa până  la nouă  seara,  umple faimoasa stradă Cannebiera, de care  Phoceenii moderni sunt  aşa de mândri, încât  spun cu toată seriozitatea şi cu accentul acela  ce dă atâta greutate spuselor lor:  "Dacă  Parisul  ar avea  Cannebiera, Parisul  ar fi o mică  Marsilie". Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe Danglars, care,  în aparenţă, părea  să-i aştepte ordinele, dar care,  în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar, cu privirea. Numai că cele două  priviri, care  urmăreau acelaşi om, exprimau sentimente cu totul deosebite.                            Piesa de teatru în paru părți o poți asculta dând pe linkul acesta         Partea I   https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-1-4/   Partea a II - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-2-4/   Partea a III - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-partea-3-4/     Partea a IV - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-mp3-partea-4-4/    

Le Chevalier De Maison-Rouge       Capitolul I   ÎNROLAŢII VOLUNTARI   Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic.  Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată. Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor. Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793. Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia. Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii. Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse. Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm. În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: — Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde. Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina. Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi. Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători. Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului. După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră: — Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene! Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai. — Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii. Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie. În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării. Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor. — Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei. Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: — Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece. Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.         Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător. O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate. Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq. — Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. — Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge! Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. — Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. — Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. — Hm! Te-ntorci acasă? — Da. — Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană. — Vin de la o rudă care e bolnavă. — Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul? — Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri? — Ce, n-ai citit decretul Comunei? — Nu. — L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? — Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? — Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă. — Iertare, am greşit. Obicei vechi. — Prost obicei. Obicei de aristocrat. — Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? — Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean? — O, nu! — L-ai uitat la ruda ta? — N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. — Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş! La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură. — A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei. Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere. Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni. — Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful. — Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. — Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. — Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară. Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. — Ofiţer... unde? — În garda civică. — Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! — Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie. — Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat. Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse: — Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. — Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze. — Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia. Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. — M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? — Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot... — Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? — O duceam la corpul de gardă. — Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? — Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei? — Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere   cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi. — Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post. — La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? — Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. — Dar, domnule, nu ştiam. — Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme. — Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.   descarcati gratuit cartea...

Capitolul XIII 31 MAI   În cursul faimoasei zile de 31 mai, când clopotele şi trompetele de alarmă prinseră a suna chiar de când mijiseră zorile, batalionul de gardă al suburbiei Saint-Victor pătrundea în închisoarea Temple. După ce toate formalităţile de rigoare fuseseră îndeplinite şi santinelele repartizate la posturi, sosiră cetăţenii municipali de serviciu şi patru tunuri pentru întărirea pazei veniră să se adauge celor dispuse în baterie la poarta închisorii. Odată cu tunurile sosi şi Santerre, într-o ţinută cu epoleţi de lână galbenă; pe haină i se putea citi patriotismul în nişte mari pete de grăsime. Trecu în revistă batalionul, îl socoti apt şi numără cetăţenii municipali, care nu erau decât trei. — De ce numai trei cetăţeni municipali? întrebă el, şi care-i cetăţeanul mizerabil care lipseşte? — Cel care lipseşte, cetăţene general, nu-i unul dintre cei leneşi, răspunse Agricola, vechea noastră cunoştinţă; e secretarul secţiei Lepelletier, e şeful vitejilor din unitatea Termopile, cetăţenul Maurice Lindey. — Bine, bine, făcu Santerre. Şi eu ca şi tine recunosc patriotismul cetăţeanului Maurice Lindey, dar asta nu mă împiedică să-l pun pe lista absenţilor, dacă nu se prezintă în zece minute. Şi Santerre trecu la alte probleme. La câţiva paşi de general, în clipa în care acesta pronunţase cuvintele de mai sus, un căpitan de vânători şi un soldat şedeau deoparte, unul sprijinit de puşcă, celălalt şezând pe un tun. — Ai auzit? spuse pe şoptite căpitanul soldatului, Maurice n-a sosit încă. — Dacă n-o să vină, zise căpitanul, te-aş pune pe tine de santinelă pe scară şi cum ea va urca probabil în turn pe platformă, ai putea să-i strecori un cuvânt. În momentul acela, un bărbat, cetăţean municipal după eşarfa tricoloră pe care-o purta, intră. Numai că omul acela era un necunoscut pentru căpitan şi pentru vânător, drept care privirile lor se fixară asupra lui. — Cetăţene general, spuse nou-venitul, adresându-se lui Santerre, te rog să mă primeşti în locul cetăţeanului Maurice Lindey, care e bolnav. Iată aici şi certificatul medicului. Rândul meu de gardă cade peste opt zile şi schimb cu dânsul, peste opt zile are să facă el de serviciu in locul meu, aşa cum astăzi fac eu în locul lui. — Numai dacă familia Capet, femei şi bărbaţi, va mai fi în viaţă peste opt zile, spuse unul dintre cetăţenii municipali. Santerre răspunse cu un zâmbet vag la gluma pe care o făcuse zelosul acela; apoi, întorcându-se spre înlocuitorul lui Maurice, zise: — Bine, du-te de semnează în condică în locul lui Maurice Lindey şi consemnează în coloana observaţiunilor pricinile acestei schimbări. Căpitanul şi vânătorul s-au privit cu o expresie de surprindere bucuroasă.  — Peste opt zile, îşi spuseră ei. — Căpitane Dixmer, strigă Santerre, ia postul în primire în grădină împreună cu însoţitorul pe care-l ai. — Hai, Morand, spuse căpitanul vânătorului care-l întovărăşea. Se auzi toba bătând, iar compania de sub comanda meşterului tăbăcar se depărta în direcţia indicată. După ce puştile fură puse în piramidă, compania se despărţi în grupuri, care începură să se plimbe în lung şi-n lat, care cum îl tăia capul. Locul plimbării lor era tocmai grădina unde, pe vremea lui Ludovic al XVI-lea, familia regală venea uneori să ia aer. Grădina era goală, aridă, dezolată, lipsită cu desăvârşire de flori, arbori sau verdeaţă. La vreo douăzeci şi cinci de paşi de porţiunea de zid ce dădea spre strada Porte-Foin, se înălţa un fel de cabană a cărei construire, datorită prevederilor municipalităţii, fusese îngăduită pentru un cât mai mulţumitor confort al gărzilor naţionale ce staţionau la Temple şi care, în zilele de răzmeriţă când le era interzisă ieşirea, găseau acolo de băut şi de mâncat. Conducerea micii locante interioare fusese grozav de râvnită. În sfârşit, concesiunea a fost dată unei patriote de nădejde, văduva unuia din cartier, ucis la 10 august, şi anume jupânesei Plumeau. Ghereta aceea mică, construită din scânduri şi chirpici, era aşezată în mijlocul unui răzor, căruia i se puteau recunoaşte marginile, datorită unui gard viu de merişor pitic. Era alcătuită dintr-o încăpere de vreo douăsprezece picioare pătrate, sub care se întindea o pivniţă, unde coborai pe nişte trepte grosolane tăiate chiar în pământ. Acolo văduva Plumeau ţinea sub cheie băuturile şi merindele, pe care le vegheau pe rând ea şi cu fiică-sa, o copilă între doisprezece şi cincisprezece ani. Abia instalaţi în bivuacul lor, cei din gărzile naţionale s-au apucat, precum am mai spus, unii să se plimbe prin grădină, alţii să stea de vorbă cu portăresele; unii se uitau la desenele schiţate pe pereţi care reprezentau, toate, subiecte patriotice, cum ar fi regele spânzurat, cu inscripţia: „Domnul Veto luând o baie de aer", sau regele ghilotinat, cu inscripţia: „Domnul Veto scuipând în paner", iar ceilalţi făceau propuneri doamnei Plumeau în privinţa unor proiecte gastronomice, sugerate de poftele lor, mai mari sau mai mici. În rândul acestora din urmă se aflau căpitanul şi vânătorul despre care am luat cunoştinţă. — A! căpitane Dixmer, exclamă cantiniera, am un vin grozav de Saumur, ehei! — Prea bine, cetăţeană Plumeau, dar vinul de Saumur, după părerea mea cel puţin, nu face nici doi bani fără brânza de Brie, răspunse căpitanul, care înainte de-a enunţa asemenea combinaţie se uitase cu grijă în jurul lui şi băgase de seamă că dintre merindele felurite cu care se făleau tejghelele cantinei lipsea tocmai alimentul acesta atât de apreciat de dânsul. — Vai! căpitane, parcă-i un făcut, dar tocmai am dat ultima bucată. — Atunci, spuse căpitanul, unde nu-i brânza de Brie, nici vinul de Saumur nu merge. Şi ia aminte, cetăţeană Plumeau, consumaţia ar fi meritat truda, mai ales că intenţionam să fac cinste întregii companii. — Căpitane, nu-ţi cer decât cinci minute, cât dau o fugă să caut la cetăţeanul portar, care-mi face concurenţă şi care are totdeauna; am s-o plătesc mai scump, dar tu eşti un prea bun patriot ca să nu mă despăgubeşti. — Da, da, du-te, răspunse Dixmer, iar noi în timpul ăsta avem să coborâm în pivniţă ca să ne alegem singuri vinul. — Ca la tine acasă, căpitane, chiar aşa. Şi văduva Plumeau începu s-alerge cât o ţineau picioarele spre ghereta portarului, în timp ce căpitanul şi vânătorul, înarmaţi cu o lumânare aprinsă, ridicau chepengul şi coborau în pivniţă. — Bine, zise Morand, după câteva clipe de cercetare, pivniţa se prelungeşte în direcţia străzii Porte-Foin. E adâncă de noua zece picioare şi n-are nici un soi de zidărie. — Cum este solul? întrebă Dixmer. — Tuf calcaros. Pământuri de umplutură. Toate grădinile de-aici au fost întoarse de mai multe ori, piatră nu găseşti nicăieri. — Iute, spuse repezit Dixmer, aud saboţii vivandierei noastre. Ia două sticle de vin şi hai să urcăm. Amândoi îşi făcură tocmai apariţia în deschizătura chepengului, când jupâneasa Plumeau se întoarse, aducând faimoasa brânză de Brie, cerută cu atâta stăruinţă. În urma ei veneau mai mulţi vânători, ademeniţi de înfăţişarea straşnică a brânzei cu pricina. Dixmer făcu cinste, oferi vreo douăzeci de sticle de vin companiei sale, în timp ce Morand povestea soldaţilor despre devotamenul lui Curtius, despre modestia lui Fabricius şi despre patriotismul lui Brutus şi Casisius, poveşti care fură cam tot atât de gustate cât şi brânză de Brie şi vinul de Anjou, oferite de Dixmer, ceea ce nu e puţin lucru. Bătură unsprezece ceasuri. La unsprezece şi jumătate se schimbau santinelele în posturi. — De obicei austriaca nu se plimbă de la douăsprezece până la unu? întrebă Dixmer pe Tison, care tocmai trecea prin faţa cabanei. — Ba da, chiar de la amiază la unu. Şi se apucă să cânte:   Cucoana urcă-n turn,  Miroton, tonton, mirontum.   Năzbâtia asta fu primită cu râsetele unanime ale soldaţilor din gărzile naţionale. Numaidecât după aceea Dixmer făcu apelul oamenilor din compania sa care trebuiau să intre de gardă de la unsprezece jumătate la unu jumătate, îi sfătui să se grăbească cu prânzul şi lui Morand îi dădu armele, ca să-l pună de gardă, aşa cum conveniseră, la ultimul etaj al turnului, chiar în ghereta în spatele căreia se ascunsese Maurice în ziua când interceptase semnalele ce-i fuseseră făcute reginei, de la fereastra unei case de pe strada Porte-Foin. Dacă te-ai fi uitat la Morand, în clipa în care primise dispoziţia de mai sus, atât de firească şi atât de aşteptată, ai fi văzut cum păleşte faţa lui încadrată de lungile şuviţe de păr negru. Deodată un zgomot surd zgudui curţile închisorii Temple şi în depărtare se auzi un fel de vijelie de strigăte şi urlete. — Ce-o mai fi şi asta? îl întrebă Dixmer pe Tison. — Ei! răspunse temnicierul, nimic. Se vede că-i vreun pui de răzmeriţă pe care ar vrea să ne-o facă ticăloşii ceia de partizani ai lui Brissot, înainte de-a merge la ghilotină. Strigătele deveneau din ce în ce mai ameninţătoare, se auzea duruitul artileriei în mers şi o ceată de oameni, care urlau, trecu pe-aproape de închisoarea Temple, strigând: „Trăiască secţiile! Trăiască Henriot! Jos cu brissotinii! Jos cu rolandiştii! Jos cu cocoana Veto!" — Bine! Bine! făcu Tison, frecându-şi mâinile, mă duc să-i dau drumul cocoanei Veto, să se bucure făr' de margini de dragostea pe care i-o poartă poporul. Şi se apropie de vizeta turnului. — Ei! Tison! strigă o voce tunătoare. — Da, cetăţene general, răspunse cel strigat, oprindu-se scurt în loc. — Azi nu-i plimbare! spuse Santerre. Arestatele n-au voie să iasă din celulă. Ordinul era fără apel. — Fie! făcu Tison, mai puţină bătaie de cap. Dixmer şi Morand schimbară o privire sumbră. Aşteptând apoi ca semnalul de schimbare a gărzii, acum de prisos, să sune, plecară amândoi să se plimbe între cantină şi zidul ce da spre strada Porte-Foin. Acolo, Morand se apucă să măsoare distanţa, făcând nişte paşi regulaţi, adică de câte trei picioare. — Care-i distanţa? întrebă Dixmer. — Între şaizeci şi şaizeci şi unu de picioare, răspunse Morand. — Câte zile ne-ar trebui? Morand se gândi, schiţă pe nisip cu o vergea câteva semne geometrice şi matematice, pe care le şterse numaidecât. — Şapte zile cel puţin, spuse el. — Maurice e de gardă peste opt zile, murmură Dixmer. Trebuie aşadar neapărat ca de azi în opt zile să fim împăcaţi cu Maurice. Ceasul bătu unsprezece jumătate. Morand apucă puşca, suspinând, şi, îndrumat de caporal, se duse să schimbe santinela care se plimba pe platforma turnului.     Capitolul XIV DEVOTAMENT    În ziua următoare celei în care se petrecuseră toate scenele pe care vi le-am povestit, adică la 1 iunie, la ceasurile zece dimineaţa, Geneviève şedea la locul ei obişnuit, de sub fereastră, şi se întreba de ce de trei săptămâni încoace zilele începeau atât de trist pentru ea, de ce treceau atât de încet şi, în sfârşit, de ce în loc s-aştepte seara cu nerăbdare, o aştepta acuma cu temere. Mai cu seamă nopţile îi erau triste. Nopţile ei de altădată erau atât de frumoase, nopţile acelea pe care şi le petrecea visând la ce se întâmplase în ajun şi la ce avea să fie a doua zi. Deodată, privirile îi căzură asupra unor minunate glastre cu garoafe roşii pe care încă din timpul iernii le scosese din sera cea mică, unde Maurice fusese închis, şi le ţinea în camera ei, ca să înflorească. Maurice o învăţase să le cultive pe răzorul din cutia de lemn de mahon, în care erau răsădite; acolo le stropise, le rărise şi le legase pe araci, cât timp venea Maurice, deoarece îi plăcea să-i arate progresele pe care încântătoarele flori le făcuseră în timpul nopţii, datorită îngrijirilor atente de care se bucurau. Dar de când Maurice încetase a mai veni, sărmanele garoafe fuseseră lăsate în părăsire şi iată că, daţi uitării, bieţii boboci moleşiţi rămăseseră seci şi se aplecau, îngălbenindu-se, peste marginile cutiei, pe jumătate veştejiţi. Geneviève, la simpla lor vedere, a înţeles şi motivul tristeţii sale. Îşi spuse că se întâmplă cu florile cum se întâmplă şi cu unele prietenii, pe care le hrăneşti, le cultivi cu pasiune şi care îţi fac inima să înflorească; pe urmă, într-o bună dimineaţă, o toană sau un neajuns retează prietenia din rădăcină, iar inima pe care prietenia aceea o însufleţea se închirceşte moleşită şi se ofileşte. Tânăra noastră simţi atunci toată groaza pe care-o avea în inimă. Sentimentul pe care a vrut să-l înfrunte şi pe care nădăjduise să-l răpună se zbătea înlăuntrul conştiinţei şi gândurilor sale, mai puternic ca oricând strigând că nu moare decât odată cu inima. Urmă o clipă de disperare, căci simţea că nu mai poate îndura lupta. Îşi aplecă uşor capul, îmbrăţişă unul dintre bobocii aceia veştejiţi. Tocmai în clipa în care îşi ştergea ochii, intră soţul ei. Dar şi Dixmer, pe de altă parte, era atât de preocupat şi absorbit de propiile-i gânduri, încât nici vorbă să ghicească tulburarea dureroasă pe care tocmai o încercase soţia lui, şi nu observă deloc roşcata trădătoare a pleoapelor ei. E drept că Geneviève, zărindu-şi soţul, se ridică în grabă şi, alergând spre el, astfel încât să fie cu spatele spre fereastră, îl întrebă. — Ei, cum e? — Cum să fie? Nimic nou. Cu neputinţă să-i strecori ceva, cu neputinţă s-o vezi măcar. — Cum? izbucni Geneviève, chiar cu toate zvonurile care bântuie prin Paris? — Ei, vezi, tocmai zvonurile de care vorbeşti au sporit neîncrederea paznicilor; s-au temut să nu se profite de învălmăşeala generală şi să se urzească tentativa de-a pune mâna pe închisoarea Temple. De aceea, în clipa în care majestatea-sa avea să urce pe platformă, Santerre a dat ordin să nu fie lăsate să iasă nici regina, nici doamna Elisabeth, nici principesa. — Sărmanul cavaler, cât de amărât trebuie să fi fost! — Era disperat când a văzut că ne scapă un asemenea prilej. S-a făcut atât de alb la faţă încât, de frică să nu se trădeze, l-am luat şi l-am dus de-acolo. — Dar, întrebă cu sfială Geneviève, nu se afla la Temple nici un cetăţean municipal dintre cunoştinţele dumitale? — Trebuia să fie unul, dar acela n-a venit deloc. — Cine? — Cetăţeanul Maurice Lindey, spuse Dixmer cu un glas pe care se silea să şi-l prefacă indiferent. — Şi de ce n-a venit? întrebă Geneviève, făcând şi ea acelaşi efort de-a părea nepăsătoare. — E bolnav. — Bolnav, el? — Da, ba chiar destul de grav. Patriot, cum îl ştii, s-a văzut totuşi silit să-şi cedeze rândul altuia. O, Doamne-Dumnezeule! dar chiar dac-ar fi fost acolo, urmă Dixmer, ar fi fost acelaşi lucru, înţelegi? Certaţi cum suntem, poate că s-ar fi ferit să stea de vorbă cu mine. — Cred, dragul meu, că dumneata exagerezi gravitatea situaţiei. S-ar putea ca domnul Maurice să nu mai vină pe-aici dintr-un capriciu, din cine ştie ce motive neîntemeiate. Dar asta nu înseamnă că e duşmanul nostru. Răceala nu înlătură politeţea şi, dacă te-ar fi văzut venind către el, sunt sigură c-ar fi făcut şi el jumătate de drum către dumneata. — Geneviève, îi răspunse Dixmer, pentru ceea ce aşteptăm noi de la Maurice, ar trebui mai mult decât o simplă politeţe: n-ar fi prea mult nici chiar o prietenie adevărată şi adâncă. Dar prietenia noastră e zdrobită. N-a mai rămas nici o speranţă în această privinţă. Şi Dixmer scoase un suspin adânc, pe când fruntea lui, de obicei senină, se încreţi plină de tristeţe. — Dar, spuse Geneviève cu sfiiciune, dacă socoteşti că domnul Maurice este atât de necesar proiectelor voastre... — Atât de necesar încât, interveni Dixmer, mă cuprinde deznădejdea văzând că nu vor izbuti fără el. — Ei bine, atunci de ce nu încerci un nou demers pe lângă cetăţeanul Lindey? I se părea că dacă-i rostea numele de familie, intonaţia vocii îi era mai puţin mângâietoare decât atunci când îl rostea pe cel de botez. — Nu, răspunse Dixmer, clătinând din cap, nu; am făcut tot ce puteam face, un nou demers ar părea ciudat şi i-ar trezi cu siguranţă bănuielile; nu, şi apoi, ştii ceva, Geneviève, eu văd puţin mai departe în toată povestea asta decât dumneata, în adâncul inimii lui Maurice e o rană. — O rană? întrebă Geneviève, foarte emoţionată. Vai! Doamne! ce vrei să spui? Vorbeşte, dragul meu. — Vreau să spun, şi dealtfel şi dumneata eşti încredinţată ca şi mine, că pricina rupturii noastre cu cetăţeanul Lindey e mai mult decât un capriciu. — Şi-atunci cărui fapt îi atribui dumneata ruptura? — Orgoliului, poate, spuse Dixmer cu promptitudine. — Orgoliului?... — Da, după părerea lui cel puţin, ne făcea o onoare, el, burghezul din Paris, el, pe jumătate nobil, păstrându-şi susceptibilităţile sub scutul patriotismului; ne făcea o onoare, el, republicanul atotputernic în secţia lui, în clubul şi-n municipalitatea lui, acordând prietenie unor fabricanţi pielari. Poate c-am fost prea rezervaţi, poate c-am fost necuviincioşi... — Dar, interveni Geneviève, dacă am fost prea rezervaţi, dacă am fost necuviincioşi, îmi pare că demersul pe care l-ai făcut dumneata pe lângă el a răscumpărat totul. — Da, presupunând că necazul a venit de la mine; dar dacă, dimpotrivă, supărarea îi vine de la dumneata? — De la mine? Şi cum crezi oare, dragul meu, că i-aş fi putut prilejui o supărare domnului Maurice? întrebă Geneviève mirată. — Ei! cine ştie, cu o fire ca a lui! Nu l-ai învinuit dumneata, şi încă cea dintâi, că e capricios? Iată, mă întorc iarăşi la primul meu gând. Geneviève, cred c-ai greşit că nu i-ai scris lui Maurice. — Eu! izbucni Geneviève, chiar crezi? — Nu numai că cred, răspunse Dixmer, dar chiar m-am gândit mult şi serios în răstimpul celor trei săptămâni de când s-a petrecut ruptura dintre noi. — Şi?...,întrebă timid Geneviève. — Şi socot că un asemenea demers este absolut indispensabil. — Oh! izbucni din nou Geneviève, nu, nu, Dixmer, nu-mi cere aşa ceva. — Ştii doar, Geneviève, că nu cer niciodată nimic de la dumneata; te rog numai. Ei bine, înţelegi?, te rog să-i scrii cetăţeanului Maurice. — Dar..., făcu Geneviève. — Ascultă, draga mea, începu iarăşi Dixmer, întrerupând-o, sau între dumneata şi Maurice sunt motive grave de ceartă, deoarece, în ce mă priveşte, niciodată nu s-a plâns de felul meu de-a fi şi de-a proceda, sau cearta dintre voi e urmarea vreunei copilării. Geneviève nu răspunse nici un cuvânt. — Dacă cearta e prilejuită de-o copilărie, ar fi curată nebunie din partea dumitale s-o lungeşti la nesfârşit; dacă totuşi are un motiv serios, în situaţia în care ne aflăm se cade, ia aminte bine la cele ce spun, să nu mai ţinem atât de mult la demnitatea sau la amorul-propriu. Zău, crede-mă, o ceartă dintre doi tineri trage mai puţin în cumpănă decât nişte interese uriaşe. Fă un efort, calcă-ţi pe suflet, scrie-i un cuvânt cetăţeanului Maurice Lindey şi-atunci are să se-ntoarcă. Geneviève rămase o clipă pe gânduri. — Dar, spuse ea, nu s-ar putea găsi un mijloc mai puţin compromiţător de-a restabili buna înţelegere dintre voi şi domnul Maurice? — Compromiţător zici? Dar, dimpotrivă, să-i scrii mi se pare un mijloc foarte firesc. — Mie nu, dragul meu. — Eşti tare îndărătnică, Geneviève. — Cel puţin dă-mi voie să-ţi spun că pentru prima oară observi la mine un asemenea cusur. Dixmer, care de câteva clipe îşi tot mototolea batista în mâini, îşi şterse fruntea plină de sudoare. — Da, răspunse el, şi tocmai de-aceea mirarea mea creşte. — Doamne, Doamne! făcu Geneviève, e oare cu putinţă, Dixmer, să nu fi înţeles motivele împotrivirii mele şi să vrei să mă sileşti să vorbesc? Şi, fără nici o vlagă, ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor, lăsă să-i cadă capul pe piept şi braţele în lături. Dixmer păru ca face un efort puternic să se stăpânească, o apucă pe Geneviève de mână, o sili să ridice capul, şi privind-o în adâncul ochilor, izbucni în râs, într-un hohot ce i s-ar fi părut silit Genevièvei, dacă ea însăşi nu ar fi fost tulburată în momentele acelea. — Acum văd ce s-a întâmplat, spuse el. La drept vorbind, ai dreptate. Am fost orb. Cu inteligenţa dumitale, dragă Geneviève, cu fineţea şi discreţia de care te bucuri, te-ai lăsat furată de un gând banal, te-ai temut ca Maurice să nu se îndrăgostească de dumneata. Geneviève simţi cum un fior de frig ucigător îi pătrunde în inimă. Ironia soţului ei cu privire la dragostea pe care i-o purta Maurice, dragoste a cărei aprigă putere o putea lesne cântări după toate câte ştia ea despre firea tânărului nostru, dragoste pe care, în sfârşit, şi ea o împărtăşea în adâncul inimii fără să şi-o mărturisească altfel decât prin multe remuşcări, ironia aceea o ului. N-avu nici măcar puterea de-a se uita la el. Simţi că i-ar fi cu neputinţă să răspundă. — Am ghicit, nu-i aşa? urmă Dixmer. Ei bine, linişteşte-te, Geneviève, eu îl cunosc pe Maurice, e un republican înverşunat, care n-are în sufletul lui altă dragoste decât cea pentru patrie. — Domnule, întrebă Geneviève, eşti absolul sigur de cele ce spui? — Da! Fără îndoială, urmă Dixmer, dacă Maurice te-ar fi iubit, în loc să se certe cu mine, şi-ar fi îndoit numărul atenţiilor şi-al amabilităţilor faţă de cel pe care avea tot interesul să-l înşele. Dacă Maurice te-ar fi iubit, n-ar fi renunţat cu atâta uşurinţă la titlul de prieten al casei, cu ajutorul căruia, de obicei, se pot acoperi asemenea infidelităţi. — Zău, izbucni Geneviève, nu glumi deloc, te rog, cu asemenea lucruri. — Dar nu glumesc deloc, doamnă; îţi spun numai că Maurice nu te iubeşte, asta-i tot. — Iar eu, eu, se repezi Geneviève, îţi spun că te înşeli. — În cazul acesta, zise Dixmer, Maurice, care a avut mai curând puterea de-a se îndepărta decât de-a înşela încrederea gazdei sale, e un om cinstit; or, oamenii cinstiţi sunt rari, Geneviève, şi ai datoria să faci tot ce trebuie ca să-i readuci când au plecat de lângă tine. Geneviève, ai să-i scrii lui Maurice, nu-i aşa? — O! Doamne! exclamă tânăra noastră. Şi-şi lăsă capul să-i cadă între mâini: cel pe care trebuia să se sprijine în clipa primejdiei îi lipsea cu desăvârşire, ba mai curând o împingea în prăpastie, în loc s-o apere. Dixmer o privi o clipă, pe urmă, silindu-se să-i zâmbească, îi spuse: — Haide, draga mea, lasă la o parte amorul-propriu de femeie. Dacă Maurice doreşte să-ţi facă iarăşi declaraţii înfocate, râzi şi de astea cum ai râs de cele dintâi. Te cunosc, Geneviève, ai un suflet demn şi nobil. Sunt sigur de dumneata. — Vai! exclamă Geneviève, lăsându-se s-alunece aşa încât ajunse cu un ghenunchi jos, vai! Doamne!, cum poţi fi sigur de altul când nu eşti sigur de tine? Dixmer păli de parcă tot sângele i s-ar fi adunat în inimă. — Geneviève, spuse el, am greşit făcându-te să treci prin toate chinurile pe care le-ai încercat. Ar fi trebuit să-ţi spun chiar de la început: Geneviève, ne aflăm în epoca marilor dăruiri; Geneviève, i-am dăruit reginei, binefăcătoarea noastră, nu numai braţul, nu numai capul, dar şi fericirea mea. Alţii au să-i dăruiască vieţile lor. Voi face mai mult decât să-i dau viaţa, îmi voi risca onoarea; şi onoarea mea, dacă piere, nu va însemna decât o lacrimă ce se rostogoleşte în oceanul suferinţelor care e gata să înghită Franţa. Dar onoarea mea nu riscă nimic când se află sub paza unei femei ca Geneviève a mea. Pentru întâia oară Dixmer se dezvăluise în întregime. Geneviève înălţă capul, îşi pironi asupra lui ochii ei frumoşi, plini de admiraţie, se sculă încetişor şi-i întinse fruntea ca să i-o sărute. — Dumneata chiar vrei să-i scriu? îl întrebă ea. Dixmer făcu un semn afirmativ cu capul. — Atunci dictează. Şi luă o pană. — Nu, nicidecum, spuse Dixmer, e destul că uzez, că abuzez poate de tânărul acesta atât de demn. Şi de vreme ce se va împăca cu noi în urma unei scrisori pe care o va fi primit de la Geneviève, scrisoarea trebuie să fie chiar de la Geneviève şi nu de la domnul Dixmer. Şi Dixmer îşi sărută a doua oară soţia pe frunte, îi mulţumi şi plecă. Atunci Geneviève, cuprinsă de-un tremur, scrise:   „ Cetăţene Maurice, Ai ştiut cât de mult ţine soţul meu la dumneata. Trei săptămâni de despărţire, trei săptămâni ce ne-au părut cât un secol, te-au făcut să-l uiţi? Vino, te aşteptăm! Întoarcerea domniei-tale va fi o adevărată sărbătoare pentru noi. Geneviève"     Capitolul XV ZEIŢA RAŢIUNE   Maurice era într-adevăr serios bolnav, aşa cum trimisese vorbă în ajun generalului Santerre. De când nu mai ieşea din casă, Lorin venise regulat să-l vadă şi făcuse tot ce putuse ca să-l înduplece să mai petreacă puţin. Dar Maurice rezistase cu toată tăria. Sunt boli de care nu doreşti să te vindeci. În ziua de 1 iunie veni către ora unu. — Ce noutăţi de seamă pe ziua de azi? îl întrebă Maurice. Eşti grozav de impunător. Într-adevăr, Lorin purta costumul de zile mari: boneta roşie, carmaniola şi centura tricoloră împodobită cu cele două instrumente care, pe vremea aceea, erau numite pocalurile abatelui Maury, dar care mai înainte şi după aceea s-au chemat pur şi simplu pistoale. — Mai întâi, răspunse Lorin, are loc prăbuşirea generală a girondei, care e pe cale de-a se desăvârşi, dar ştii, iute, cât ai zice peşte, în clipa de faţă, de exemplu, se pregăteşte măcelul în Piaţa Carrousel. Apoi, îţi spun în mod special ţie, se pune la cale o mare solemnitate la care te poftesc poimâine. — Dar astăzi, ce se petrece astăzi? Zici c-ai venit să mă inviţi undeva. — Da, astăzi avem repetiţia. — Care repetiţie? — Repetiţia marii solemnităţi. — Dragul meu, spuse Maurice, doar ştii că de opt zile n-am mai ieşit, ca atare nu mai sunt la curent cu absolut nimic şi ţin neapărat să fiu încunoştinţat. — Cum! Încă nu ţi-am spus? — Nu mi-ai spus nimic. — Mai întâi, dragul meu, ştiai doar că l-am desfiinţat pe Dumnezeu pentru o bucată de vreme şi l-am înlocuit cu Fiinţa Supremă. — Da, asta o ştiu. — Ei bine, se pare că s-a băgat de seamă ceva: s-a văzut că Fiinţa Supremă e un individ moderat, un rolandist, un girondin. — Lorin, fără glume când e vorba de lucruri sfinte. Doar stii că asemenea lucruri nu-mi plac deloc. — Ce vrei, dragă? Trebuie să fii omul secolului în care trăieşti. Şi mie mi-era destul de drag Dumnezeul cel vechi, mai întâi de toate fiindcă eram obişnuit cu el. Cât despre Fiinţa Supremă — ar părea că are într-adevăr păcate şi că de când a ajuns acolo sus toate merg anapoda. În sfârşit, legislatorii noştri i-au decretat dizgraţierea. Maurice ridică din umeri. — Ridică tu din umeri cât pofteşti, spuse Lorin.   Cum ne-a-nvăţat filosofia,  Noi, mari adepţi ai lui Momus,  Decretăm ca nebunia  Să-şi aibă cultul in partibus.   Aşa că, urmă Lorin, de-aici înainte avem s-o adorăm câte puţin pe zeiţa Raţiune. — Şi tu te bagi în toate mascaradele astea? întrebă Maurice. — Vai! dragul meu, dacă ai cunoaşte-o şi tu pe zeiţa Raţiune aşa cum o cunosc eu, ai fi unul dintre partizanii ei cei mai înflăcăraţi. Ascultă, vreau s-o cunoşti şi tu, am să i te prezint. — Lasă-mă în pace cu toate nebuniile tale; sunt trist, doar ştii. — Cu atât mai mult, ce naiba!, ea are să te înveselească. E fată bună... Ei! dar tu o cunoşti pe sobra zeiţă pe care parizienii au s-o încununeze cu lauri şi-au s-o plimbe într-un car învelit de hârtie aurită. E... ia ghiceşte... — Cum vrei să ghicesc? — E Arthémise. — Arthémise? repetă Maurice controlându-şi memoria fară ca numele de mai sus să-i amintească cât de cât ceva. — Da, o brunetă înaltă, pe care am cunoscut-o anul trecut, la bal, la Operă, drept care tu ai venit să iei supeul cu noi şi ai ameţit-o. — A! da, e-adevărat, răspunse Maurice, acum mi-aduc aminte. Ea e? — Da, are cele mai multe şanse. Am prezentat-o la concurs. Toţi cei din clubul Termopile mi-au făgăduit votul. Peste trei zile — alegerea generală. Astăzi — ospăţ pregătitor, azi vărsăm vinul de Champagne, poate poimâine se va vărsa sânge! Dar să se verse ce se varsă, numai Arthémise să fie zieţă; de nu, să mă ia dracu! uf, vino! o îmbrăcăm noi cu tunica. — Mulţumesc. De când mă ştiu mi-a fost silă de-asemenea lucruri.  — Silă să îmbraci zeiţele? La naiba!, dragul meu, dar dificil mai eşti! Hai să vedem dacă aşa te-nvoieşti: eu am să-i pun tunica si tu ai să i-o scoţi. — Lorin, sunt bolnav şi nu numai că veselia m-a părăsit, dar chiar şi veselia altora îmi face rău. — Ei, asta e! ştii că mă sperii, Maurice! Nu te mai lupţi, nu mai râzi... nu cumva pui la cale o conspiraţie, aşa din întâmplare? — Eu? Ferească Dumnezeu! — Vrei să zici ferească zeiţa Raţiune! — Lasă-mă în pace, Lorin. Nu pot şi nici nu vreau să ies din casă. Stau în pat şi în pat rămân. Lorin se scarpină după ureche. — Bine! făcu el, acuma văd eu ce este. — Şi ce vezi? — Văd c-o aştepţi pe zeiţa Raţiune. — Ei, drăcia dracului! izbucni Maurice, prietenii spirituali mă stingheresc. Pleacă sau te dau dracului cu zeiţa ta cu tot. — Aşa, atacă, atacă... Maurice era gata să ridice mâna şi să-l dea dracului când fu oprit de îndatoritorul său, care intră tocmai în clipa aceea, ţinând în mâna o scrisoare pentru cetăţeanul fratele său. — Cetăţene Agesilau, interveni Lorin, ai intrat tocmai când nu trebuia; stăpânul tău era pe punctul de-a trăi o clipă sublimă. Maurice coborî mâna şi o întinse cu nepăsare spre scrisoare, dar abia o atinse, şi tresări; apoi, apropiind-o cu lăcomie de ochi, îi sorbi dintr-o privire scrisul şi pecetea, şi, pălind treptat la faţă, de parcă avea să i se facă rău, rupse pecetea. — Vai! şopti Lorin, iată că în fine ni se trezeşte interesul, după cât se pare. Dar Maurice nu mai asculta, citea cu nesaţ cele câteva rânduri de la Geneviève. Le- a citit şi le-a recitit de două, de trei, de patru ori. Pe urmă îşi şterse fruntea, lăsă mâinile să-i cadă şi se uită la Lorin năucit. — Ei, drace! zise Lorin, iată o scrisoare care, pare-se, cuprinde nişte veşti straşnice. Maurice reciti scrisoarea pentru a cincea oară şi se îmbujoră. Ochii săi seci se umeziră, un suspin adânc îi umflă pieptul. Apoi, uitând dintr-o dată de boală şi de slăbiciunea care o însoţise, sări jos din pat. — Hainele! strigă el către îndatoritorul său uluit. Hainele, dragă Agesilau! Ah! bietul Lorin, bunul meu Lorin, o aşteptam în fiecare zi, dar, drept să-ţi spun, nu mai aveam nici o speranţa s-o primesc. Dă-mi un pantalon alb şi o cămaşă cu jabou, piaptănă-mi părul şi rade-mă numaidecât. Îndatoritorul se porni să execute în grabă poruncile lui Maurice; îl pieptănă şi îl bărbieri într-o clipă. — S-o văd iarăşi! s-o văd iarăşi! izbucni tânărul nostru, ştii tu, Lorin, că habar n-am avut până acum ce înseamnă fericirea?! — Bietul de tine, Maurice, spuse Lorin, eu cred că ai nevoie să te duci să vezi pe cine te sfătuiam. — Dragul meu, exclamă Maurice, iartă-mă, drept să-ţi spun mi-am pierdut raţiunea. — Hai să ţi-o dau eu pe-a mea, răspunse Lorin, râzând de oribilul calambur. Lucru tare de mirare, până şi Maurice râse. Odată cu fericirea îi revenise cheful de-a gusta glumele. Şi nu numai atât. — Poftim, zise el, tăind o ramură de portocal plină de flori, du din partea mea buchetul ăsta demnei văduve a lui Mausoleus. — Bravo! exclamă Lorin, o galanterie ca asta mai zic şi eu. Te iert dealtfel. Şi pe urmă, mi se pare că eşti îndrăgostit de-a binelea şi trebuie să-ţi spun că totdeauna am avut cel mai profund respect pentru marile nefericiri. — Ei, da, aşa e, sunt îndrăgostit, spuse hotărât Maurice, a cărui inimă plesnea de bucurie, sunt îndrăgostit şi acum pot s-o mărturisesc pentru că şi ea mă iubeşte. De vreme ce mă cheamă, înseamnă că mă iubeşte, nu-i aşa Lorin? — Fără îndoială, răspunse cu complezenţă adoratorul zeiţei Raţiune. Dar, ia seama, Maurice, felul cum înţelegi tu lucrul acesta mă înspăimântă...   Când te iubeşte-o Egerie Nu e decât o-nşelăciune  De la tiranul Cupidon,  Iar înţeleaptă te ia-n balon,  Îndrăgosteşte-te de Raţiune  Fără să faci vreo nebunie!   — Bravo, bravo! strigă Maurice, bătând din palme. Şi luând-o la picior, coborî scara în goană, ajunse pe chei şi se repezi în direcţia atât de cunoscută a vechii străzi Saint-Jacques. — Ei, Agesilau, crezi că m-a aplaudat? îi ceru Lorin părerea. — Da, cu siguranţă, cetăţene, şi nici nu-i de mirare, căci ceea ce ai spus dumneata era tare frumos! — Atunci e mai bolnav decât credeam, adăugă Lorin. Apoi, la rândul său, coborî scara, dar cu un pas mai liniştit. Arthémise nu era Geneviève. Abia ajunsese cu florile lui de portocal pe strada Saint-Honoré, când o ceată de tineri cetăţeni cărora Lorin obişnuia să le împartă, după starea de spirit în care se afla, fie câte zece centime, fie câte un genunchi pe sub carmaniolă, se porniră să-l urmărească, plini de respect, luându-l, fără îndoială, drept unul dintre oamenii aceia virtuoşi, cărora Saint-Just propusese să li se dea haine albe şi buchete de flori de portocal. Cum cortegiul creştea fără încetare, un om virtuos fiind chiar şi-n epoca aceea ceva rar de văzut, o gloată de câteva mii de tineri se adunase când buchetul fu oferit Artémisei. A fost un omagiu la vederea căruia multe alte Raţiuni, care se aliniau în front, se simţiră rău, apucându-le chiar şi durerea de cap. În aceeaşi seară s-a răspândit în tot Parisul faimoasa cantată:   Trăiască zeiţa Raţiune,  Flacără pură, dulce lumină,  Cea mai frumoasă din lume.   Şi cum întâmplarea face să fi ajuns până la noi fără a se cunoaşte numele autorului, ceea ce a dat mult de furcă arheologilor Revoluţiei, aproape că am îndrăzni să afirmăm că faimoasa cantată a fost compusă pentru frumoasa Arthémise chiar de către amicul nostru Hyacinthe Lorin.