Alexandre Dumas

Capitolul XLIII PREGĂTIRILE LUI DIXMER   Ziua următoare, precedată de o noapte de insomnie, veni în sfârşit, groaznică şi, putem spune fără exagerare, de culoarea sângelui. De fapt, în epoca aceea şi mai cu seamă în anul acela, soarele, oricât de frumos ar fi fost, avea în fiecare zi nişte pete palide-vineţii. Regina abia putu să doarmă, şi somnul nu-i aduse odihnă; de cum închidea ochii îi părea că vede sânge, îi părea că aude strigăte şi gemete. Adormise cu pila în mână. O parte din zi o închinase rugăciunii. Paznicii o vedeau rugându-se atât de des, încât nu-i îngrijoră deloc sporul acela de cucernicie. Din timp în timp, arestata scotea de la piept pila care-i fusese trimisă de unul dintre salvatorii ei şi compara fragilitatea instrumentului cu puterea gratiilor. Din fericire, gratiile nu erau fixate în zid decât într-o singură parte, adică în partea de jos. Partea de sus se îmbuca într-o gratie transversală; odată partea de jos tăiată, nu mai rămânea decât să tragi gratia, şi gratia ieşea.  Dar nu din pricina greutăţilor fizice şovăia regina: înţelesese cât se poate de bine că lucrul era cu putinţă, şi tocmai putinţa aceea prefăcea speranţa într-o flacără sângerândă care o orbea. Presimţea că prietenii ei, ca să ajungă la ea, trebuiau să ucidă paznicii şi regina n-ar fi admis cu nici un preţ moartea lor; de multă vreme oamenii aceia erau singurii care îi arătau oarecare milă. Pe de altă parte, dincolo de gratiile pe care i se cerea să le taie, trecând peste trupurile celor doi oameni sortiţi pieirii fiindcă i-ar fi împiedicat pe salvatori s-ajungă la ea, dincolo era viaţa, libertatea şi poate răzbunarea, trei lucruri ademenitoare, mai cu seamă pentru o femeie, încât îşi cerea iertare de la Dumnezeu că le dorea atât de fierbinte. Observase, dealtfel, că nici un soi de bănuială nu-i tulbura pe paznici. Cât despre cursa întinsă arestatei, presupunând că proiectatul complot nu era decât o cursă, nici prin minte nu le trecea una ca asta. Regina renunţă aproape în întregime la gândurile care o făceau să considere cele două propuneri ce-i fuseseră făcute drept nişte capcane. Dar pe măsură ce ruşinea de-a fi prinsă în una dintre cele două curse o părăsea, era cuprinsă de-o teamă mai mare, aceea de-a vedea curgând sângele vărsat pentru ea. „Bizar destin şi sublim spectacol! şopti ea. Două conspiraţii se unesc ca să salveze o sărmană regină, sau mai curând o biată femeie arestată, care n-a făcut absolut nimic ca să-i ademenească sau să-i încurajeze pe conspiratori, şi conspiraţiile au să se dea în vileag în acelaşi timp. Cine ştie! poate că amândouă nu sunt decât una şi aceeaşi. Poate că-i o mână dublă ce trebuie să ajungă într-un singur punct. Dacă aş vrea, aş fi salvată! Dar o biată femeie sacrificată în locul meu! Şi doi oameni ucişi pentru ca femeia aceea să ajungă până la mine! Nici Dumnezeu, nici viitorul nu mi-ar ierta una ca asta. Cu neputinţă, cu neputinţă!..." Dar atunci în mintea ei se perindau iarăşi şi iarăşi măreţele idei despre devotamentul slujitorilor pentru stăpânii lor, şi vechile tradiţii privitoare la dreptul stăpânilor de-a dispune de vieţile slujitorilor: fantome aproape spulberate ale unei regalităţi muribunde. „Anna de Austria, îşi spunea ea, ar fi acceptat. Anna de Austria ar fi pus mai presus de orice lucru măreţul principiu al salvării persoanelor de sânge regesc. Anna de Austria era dintr-acelaşi sânge cu mine şi aproape în aceeaşi situaţie ca mine. A fost o nebunie c-am venit să continui în Franţa regalitatea Annei de Austria! Dealtfel nu eu am venit. Doi regi au spus: «- E important ca doi copii de sânge regesc care nu s-au văzut niciodată, care nu s-au iubit, care poate că nu se vor iubi niciodată, să fie căsătoriţi la acelaşi altar, ca apoi să moară pe acelaşi eşafod.» Şi apoi, moartea mea nu o va aduce oare şi pe cea a sărmanului meu copil care, în ochii puţinilor prieteni pe care îi am, e încă regele Franţei? Şi când fiul meu va fi mort ca şi soţul meu, cele două umbre nu vor surâde de milă, văzând că am mânjit cu sângele meu rămăşiţele tronului lui Ludovic cel Sfint, numai ca să cruţ câteva picături de sânge vulgar?" Aşa, cuprinsă de temeri din ce în ce mai mari, de febra îndoielii, ale cărei pulsaţii se înteţeau, şi, în sfârşit, de groază, a întâmpinat regina înserarea. De mai multe ori s-a uitat pe furiş la cei doi paznici; niciodată nu arătaseră a fi mai liniştiţi ca atunci. Şi niciodată micile atenţii ale oamenilor acelora grosolani, dar buni la suflet, n-o impresionaseră mai tare. Când umbra înserării pătrunse în celulă, când paşii patrulei de rond se auziră lovind caldarâmul, când zgomotul armelor şi urletul câinilor treziră ecourile sumbrelor bolţi, când, în sfârşit, închisoarea întreagă se vădea înspăimântătoare şi lipsită de orice speranţă, Maria-Antoaneta, stăpânită de slăbiciunea inerentă firii femeieşti, se sculă înspăimântată, spunând: — Da, am să fug, am să fug. Când vor veni şi vor vorbi, am să tai o gratie şi am să aştept să-mi hotărască soarta Dumnezeu şi salvatorii mei. Sunt datoare faţă de copiii mei. Pe ei n-au să-i omoare sau, dacă-i omoară, iar eu am să fiu liberă, ah! atunci, cel puţin... Nu-şi isprăvi vorba, căci ochii i se închiseră şi buzele i se încleştară. A fost un vis înspăimântător al unei biete regine închise într-o încăpere cu zăvoare şi gratii. Dar, curând, tot în visul ei, gratiile şi zăvoarele căzură; se văzu în mijlocul unei armate sumbre şi nemiloase, poruncea flăcării să strălucească, săbiei să iasă din teacă; se răzbuna pe un popor care, la urma urmei, nici măcar nu era al ei. În acel răstimp, Gilbert şi Duchesne stăteau de vorbă liniştiţi, pregătindu-şi masa de seară. Tot atunci, Dixmer şi Geneviève intrau la Concienerie şi, ca de obicei, se instalau la grefă. După un ceas de la venirea lor, de asemeni potrivit obiceiului, grefierul Palatului îşi termina treburile şi îi lăsa singuri. De îndată ce uşa se închise în urma colegului său, Dixmer se repezi la panerul gol, aşezat la uşă în locul panerului din seara aceea. Apucă bucata de pâine, o rupse şi găsi tubul. Bileţelul reginei era închis în el. Dixmer îl citi, pălind. Şi pe când Geneviève se uita la el, observându-l, Dixmer rupse hârtia în bucăţele mici pe care le aruncă în gura sobei încinse. — Bine, făcu el, totul e în ordine.   Apoi, întorcându-se spre Geneviève, zise: — Vino, doamnă. — Eu? — Da, trebuie să-ţi vorbesc în şoaptă. Geneviève, ţeapănă şi rece ca marmura, făcu un gest de resemnare şi se apropie. — Iată, a venit ceasul, doamnă, spuse Dixmer. Ascultă-mă. — Da, domnule. — Preferi o moarte utilă cauzei noastre, o moarte pentru care să te binecuvânteze un partid întreg şi să te plângă tot poporul, decât o moarte ruşinoasă şi josnică, venită din răzbunare, nu-i aşa? — Da, domnule. — Aş fi putut să te ucid pe loc, când te-am găsit la amantul dumitale; dar un om ca mine, care şi-a consacrat viaţa unei cauze demne şi sfinte, trebuie să ştie să tragă foloase din propriile-i nenorociri şi să le consacre acelei cauze, aşa cum am făcut eu sau mai curând cum intenţionez să fac. După cum ai văzut, am renunţat la plăcerea de a-mi face singur dreptate. L-am cruţat şi pe amantul dumitale. Ceva asemănător unui surâs fugar, dar groaznic, flutură pe buzele livide ale Genevièvei. — Cât despre amantul dumitale, trebuie să înţelegi, dumneata , care mă cunoşti, că n-am aşteptat decât un prilej mai bun. — Domnule, sunt gata. De ce atunci asemenea preambul? — Eşti gata? — Da, dumneata mă ucizi. Ai dreptate, aştept. Dixmer se uită la Geneviève şi tresări fără voie: în momentul acela era sublimă, o aureolă părea că-i luminează fiinţa, cea mai strălucitoare dintre toate, cea care vine din dragoste. — Acum să continui, urmă Dixmer. Am prevenit-o pe regină. Ea aşteaptă. Totuşi, după toate probabilităţile, regina va face obiecţiuni, dar dumneata ai s-o sileşti. — Bine, domnule, porunceşte şi mă voi supune. — Acuşi, urmă Dixmer, am să bat la uşă şi Gilbert va deschide. Cu pumnalul ăsta — Dixmer îşi desfăcu haina şi-i arătă, trăgându-l pe jumătate din teacă, un pumnal cu două tăişuri — cu pumnalul ăsta am să-l ucid. Geneviève se cutremură fără voie. Dixmer făcu un semn cu mâna prin care îi cerea să fie atentă. — În clipa în care-l lovesc, continuă el, te repezi în camera de-alături, unde se află regina. Uşă nu există, după cum ştii, numai un paravan, şi dumneata schimbi îmbrăcămintea cu ea, în timp ce eu îl voi ucide pe-al doilea soldat. Atunci am s-o iau pe regină la braţ şi am să ies cu ea. — Foarte bine, spuse rece Geneviève. — Înţelegi? o întrebă Dixmer. În fiecere seară eşti văzută cu pelerinuţa de tafta neagră care-ţi acoperă faţa. Pune pelerinuţa pe umerii majestăţii-sale şi potriveşte-i cutele aşa cum ai obiceiul să le potriveşti pe dumneata. — Voi face întocmai cum spui, domnule. — Nu-mi mai rămâne decât să te iert şi să-ţi mulţumesc doamnă, adăugă Dixmer. Geneviève clătină din cap cu un surâs rece. — Nu am nevoie de iertarea dumitale, domnule, nici de mulţumirile dumitale, spuse ea, întinzând mâna. Ceea ce fac sau mai curând ceea ce am să fac şterge o crimă, cu toate că eu nu sunt vinovată decât de-o slăbiciune. Şi spre slăbiciunea aceea, adu-ţi aminte, domnule, aproape că m-ai împins prin purtarea dumitale. Eu fugeam de el şi dumneata mă împingeai în braţele lui. Aşa că dumneata eşti instigatorul, judecătorul şi, pe deasupra, şi răzbunătorul. Deci eu trebuie să te iert că mă omori, şi te iert. Eu trebuie să-ţi mulţumesc, domnule, că-mi iei viaţa, pentru că viaţa mi-ar fi de nesuferit departe de singurul om pe care-l iubesc, mai cu seamă din ceasul în care dumneata, dintr-o răzbunare sălbatică, ai sfărâmat toate legăturile dintre mine şi el. Dixmer îşi înfipse unghiile în carne. Voi să răspundă, dar nu avu glas. Făcu câţiva paşi prin grefă, după care spuse, în sfârşit: — Timpul trece, fiecare clipă e preţioasă. Haide, doamnă, eşti gata? — Ţi-am spus, domnule, răspunse Geneviève cu calmul unei martire, aştept! Dixmer îşi adună hârtiile, se duse să vadă dacă toate uşile sunt bine închise, dacă nimeni n-ar fi putut intra în grefă; apoi voi să repete soţiei sale toate instrucţiunile. — Inutil, domnule, spuse Geneviève, ştiu perfect ce am de făcut. — Atunci, rămas bun! Şi Dixmer îi întinse mâna, ca şi cum, în clipa aceea supremă, orice imputare ar fi trebuit să se şteargă în faţa unei situaţii atât de măreţe şi a unui sacrificiu atât de sublim. Geneviève, cutremurându-se, atinse cu vârful degetelor mâna soţului ei. — Vino lângă mine, doamnă, spuse Dixmer, şi, îndată ce-l voi fi lovit pe Gilbert, intră. — Sunt gata. Atunci Dixmer strânse în mâna dreaptă pumnalul său mare, iar cu stânga bătu în uşă.       Capitolul XLIV PREGĂTIRILE CAVALERULUI DE MAlSON-ROUGE   În vreme ce scena descrisă în capitolul precedent se desfăşura în faţa uşii de la grefă, ce dădea în închisoarea reginei, sau mai precis în prima încăpere, ocupată de cei doi paznici, alte pregătiri se făceau, în partea opusă, adică în curtea femeilor. Un bărbat se ivi dintr-o dată, ca o statuie de piatră care s-ar fi desprins din zid. Bărbatul era însoţit de doi câini şi pe când intona cântecul care era foarte la modă în epoca aceea, lovi cu legătura de chei pe care o ţinea în mâna cele cinci gratii ce ferecau fereastra reginei. Regina tresări mai întâi, dar, luând faptul drept un semnal, deschise încetişor fereastra şi se apucă de lucru cu o mână mai experimentată decât s-ar fi putut crede, căci nu o dată, în atelierul de lăcătuşerie în care augustul ei soţ se distrase odinioară petrecându-şi acolo o parte a zilei, ea, cu degetele-i delicate, apucase instrumente asemănătoare celui în care acum se sprijineau toate şansele de salvare. De îndată ce auzi fereastra reginei deschizându-se, bărbatul cu legătura de chei se duse să bată în geamul paznicilor. — Ei! exclamă Gilbert uitându-se printre gratii, e cetăţeanul Mardoche. — Chiar el, răspunse acesta. Se pare că paza noastră merge de minune! — Ca de obicei, cetăţene. Îmi pare bine că nu ne găseşti vină prea des. — Ei! făcu Mardoche, în noaptea asta trebuie să fim mai vigilenţi ca oricând. — Na! exclamă Duchesne, apropiindu-se. — Da, da, cu siguranţă! — Dar ce se întâmplă? — Deschideţi fereastra, că vă povestesc. — Deschide, spuse Duchesne. Gilbert deschise fereastra şi schimbă o strângere de mână cu purtătorul cheilor, care se şi împrietenise cu cei doi paznici. — Ce se-ntâmplă, cetăţene Mardoche? repetă Gilbert. — Ce să se-ntâmple? Şedinţa Convenţiei s-a cam înfierbântat. Aţi citit ştirile? — Nu. Dar ce s-a petrecut? — Ce să se petreacă? Mai întâi de toate cetăţeanul Hébert a descoperit un lucru. — Care anume? — Păi, conspiratorii pe care-i credeau morţi sunt vii, şi încă foarte vii! — Ah, da! spuse Gilbert; Delessart şi Thierry; am auzit vorbindu-se despre asta. Se zice că sunt în Anglia, netrebnicii. — Şi Cavalerul de Maison-Rouge! făcu purtătorul cheilor, ridicând glasul să-l audă regina. — Cum! şi-acela e în Anglia? — Da' de unde! E în Franţa, urmă Mardoche păstrându-şi glasul la acelaşi diapazon.  — S-a întors? — Nici n-a plecat. — Iată unul care are tupeu, nu glumă! zise Duchesne. — Aşa e el! — Ei bine, au să încerce să-l aresteze. — Sigur că au să încerce să-l aresteze. Dar, după cât se pare, nu-i lucru uşor. În clipa aceea, cum pila reginei scrâşnea aşa de tare pe gratii, încât purtătorul de chei se temu să nu fie auzită în ciuda sforţărilor pe care le făcea ca să acopere zgomotul, apăsă cu călcâiul pe laba unuia dintre câinii săi, care scoase un urlet de durere. — Vai! bietul câine! spuse Gilbert. — Ei! făcu purtătorul cheilor, n-avea decât să încalţe nişte saboţi. N-ai de gând să taci, Girondin, n-ai de gând să taci? — Pe câinele tău îl cheamă Girondin, cetăţene Mardoche? — Da, i-am dat numele ăsta. — Ei, şi spuneai că, începu Duchesne, care, sechestrat şi el, asculta veştile cu acelaşi interes ca şi arestaţii, ziceai că? — Da, aşa-i, vă spuneam că cetăţeanul Hébert, ăsta zic şi eu patriot!, a introdus o moţiune cum că austriaca să fie dusă iarăşi la Temple. — Şi de ce, mă rog?  — Pentru că pretinde că a fost smulsă din Temple numai ca să fie sustrasă inspecţiei directe a Comunei din Paris. — Şi tentativelor afurisitului de Maison-Rouge, spuse Gilbert. Îmi pare că subterana există. — Chiar asta i-a răspuns şi cetăţeanul Santerre, dar Hébert a zis că de vreme ce suntem preveniţi nu mai există primejdie, că la Temple Maria-Antoaneta putea fi ţinută cu jumătate din măsurile de precauţie necesare aici. De fapt, e-adevărat că Temple e o construcţie mult mai solidă decât Conciergerie. — Pe cinstea mea, spuse Gilbert, eu aş vrea s-o ducă înapoi la Temple. — Înţeleg, îţi vine greu s-o păzeşti. — Nu, mă întristează. Maison-Rouge tuşi puternic; pe măsură ce pătrundea mai adânc în gratia de fier, pila făcea mai mult zgomot. — Şi ce s-a hotărât până la urmă? întrebă Duchesne, după ce accesul de tuse al purtătorului de chei trecu. — S-a hotărât să rămână aici, dar să i se intenteze numaidecât procesul. — Vai! Biata femeie! spuse Gilbert. Duchesne, al cărui auz era mai fin decât al colegului său, sau a cărui atenţie era mai puţin captivată de poveştile lui Mardoche, se aplecă să tragă cu urechea spre compartimentul din stânga. Purtătorul cheilor observă mişcarea. — Aşa că, înţelegi dumneata Duchesne, spuse el cu vioiciune, tentativele conspiratorilor vor deveni cu atât mai disperate cu cât ei îşi vor da seama că au mai puţin timp înaintea lor ca să le pună la cale şi să le execute. Se vor dubla paznicii la închisori, dat fiind că-i vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o invazie armată în Conciergerie. Conspiratorii vor ucide totul în calea lor până vor pătrunde la regină, la văduva Capet, vreau să spun. — Ei, na! dar cum au să intre conspiratorii? — Deghizaţi în patrioţi, se vor preface că încep iarăşi un 2 septembrie, ticăloşii! Şi-apoi, odată uşile deschise, s-a isprăvit! Urmă o clipă de tăcere, prilejuită de uimirea paznicilor. Purtătorul de chei auzi, cu bucurie şi spaimă totodată, cum pila continua să scârţie. Bătură orele nouă. În acelaşi timp se auziră ciocănituri la uşa grefei, dar cei doi paznici, preocupaţi, nu răspunseră. — Ei bine, vom veghea, vom veghea fără răgaz, spuse Gilbert. — Şi, dacă trebuie, vom muri la posturile noastre ca nişte adevăraţi republicani, adăugă Duchesne. „Curând trebuie să termine", îşi spunea purtătorul de chei, ştergându-şi fruntea de sudoare. — Şi dumneata, în ceea ce te priveşte, zise Gilbert, veghezi, presupun, căci n-ai să fii mai ferit decât noi, dac-ar fi să se întâmple vreun eveniment de felul celui pe care ni-l prevesteşti. — Nici vorbă, spuse purtătorul de chei. Eu îmi petrec nopţile făcând rond după rond. Dealtfel, sunt şi foarte istovit; voi ăştilalţi faceţi cel puţin cu schimbul şi din două nopţi puteţi dormi una. În clipa aceea se auziră pentru a doua oară bătăi în uşa de la grefă. Mardoche tresări. Orice incident, cât de mic, putea împiedica reuşita planului său. — Ce mai e şi asta? întrebă el ca din întâmplare. — Nimic, nimic, răspunse Gilbert, grefierul de la Ministerul de Război pleacă şi-mi dă de ştire. — Aha! exclamă purtătorul cheilor. Dar grefierul se încăpăţâna să bată în uşă. — Bine! bine! strigă Gilbert fără să plece de la fereastră. Bună seara!... Cu bine!... — Îmi pare că spune ceva, făcu Duchesne, întorcându-se cu faţa spre uşă. Răspunde-i. Atunci se auzi glasul grefierului: — Hai, vino, cetăţene gardian, aş vrea să-ţi spun ceva, doar o clipă. Vocea, copleşită precum părea de-o emoţie care-i înlătura accentul obişnuit, îl făcu pe purtătorul cheilor să-şi ciulească urechile, crezând că o recunoaşte. — Ce pofteşti, cetăţene Durand? întrebă Gilbert. — Vreau să-ţi spun ceva. — Ei, lasă c-ai să-mi spui mâine dimineaţă. — Nu, în seara asta. Trebuie să-ţi vorbesc în seara asta, repetă aceeaşi voce. „Ce are să se întâmple oare? şopti purtătorul cheilor. Asta e vocea lui Dixmer." Sinistră şi răsunătoare, vocea aceea părea că imprimă un accent funebru ecoului îndepărtat al coridorului sumbru. Duchesne se întoarse. — Ei hai, zise Gilbert, fiindcă vrea numaidecât, iată, mă duc. Purtătorul cheilor se folosi de clipa în care atenţia celor doi gardieni era absorbită de-o împrejurare neprevăzută şi dădu fuga la fereastra reginei. — Gata? întrebă el. — Sunt la mai mult de jumătate, răspunse regina. — Grăbiţi-vă! şopti el. — Ei, cetăţene Mardoche, spuse Duchesne, unde eşti? — Iată-mă, exclamă purtătorul cheilor întorcându-se repede la fereastra primei încăperi. În aceeaşi clipă, în vreme ce era gata să-şi ia din nou locul, un strigăt teribil răsună în închisoare, pe urmă un potop de ocări, apoi zăngănitul unei săbii, trasă din teaca-i de metal. — A! ticălosule, tâlharule! strigă Gilbert. Şi zarva unei lupte se auzi din coridor. În acelaşi timp, uşa se deschise: temnicierul văzu două umbre încăierându-se în faţa uşii şi lăsând liberă trecerea unei femei, care, împingându-l pe Duchesne, se repezi în încăperea reginei. Duchesne, fără să se îngrijoreze de prezenţa femeii, alergă să dea ajutor camaradului său. Temnicierul se repezi la cealaltă fereastră: văzu femeia îngenuncheată în faţa reginei, rugând-o, implorând-o pe arestată să schimbe îmbrăcămintea cu dânsa. Mardoche se aplecă cu ochii scânteind, încercând să observe chipul femeii pe care se temea c-o recunoscuse. Dintr-o dată scoase un strigăt îndurerat. — Geneviève! Geneviève! rosti el îngrozit. Regina lăsase să-i cadă pila din mână şi părea zdrobită, încă o tentativă neizbutită! Temnicierul prinse cu amândouă mâinile şi zgâlţâi cu o sforţare supremă gratia de fier tăiată de pilă. Dar muşcătura oţelului în gratie nu era destul de adâncă şi gratia rezistă. În răstimpul acesta, Dixmer reuşise să-l împingă pe Gilbert înapoi în închisoare şi era gata să intre cu el, când Duchesne, împingând uşa, izbuti să-l respingă. Dar nu putu închide uşă. Dixmer, disperat, vârâse braţul între uşă şi uşorul ei. La capătul braţului, încleştat în palmă, se afla pumnalul, care, frecându-se de catarama de aramă a centironului, lunecase de-a lungul pieptului gardianului, despicându-i haina şi sfâşiindu-i carnea. Cei doi bărbaţi se străduiau să-şi adune toate puterile şi, în acelaşi timp, strigau după ajutor. Dixmer simţi că i se rupe braţul; îşi sprijini umărul de uşă şi, îrnpingând cu toată puterea, izbuti să-şi tragă afară braţul zdrobit. Uşa se închise cu zgomot. Duchesne împinse zăvoarele, în vreme ce Gilbert răsuci cheia în broască. Paşi grăbiţi răsunară pe coridor, după care totul se sfârşi. Cei doi paznici se uitară unul la altul şi începură a căuta în jur. Auziră zgomotul pe care îl făcea falsul temnicier încercând să rupă gratia. Gilbert se repezi în închisoarea arestatei, unde o găsi pe Geneviève în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe îmbrăcămintea cu ea. Duchesne apucă cu amândouă mâinile carabina şi alergă la fereastră: văzu un om agăţat de gratiile ferestrei pe care le zgâlţia cu disperare şi prin care zadarnic încerca să treacă. Puse carabina la ochi. Tânărul văzu ţeava carabinei aplecându-se asupra lui şi spuse: — Da! ucide-mă; trage! Şi, sublim în disperarea sa, îşi umflă pieptul ca să înfrunte glontele. — Cavalere! exclamă regina, cavalere, te implor, cruţă-ţi viaţa, cruţă-ţi viaţa! La glasul Mariei-Antoaneta, Cavalerul de Maison-Rouge căzu în genunchi. Puşca se descarcă, dar căderea lui în genunchi îl salvă; glontele trecu pe lângă capul său. Geneviève îşi crezu prietenul ucis şi, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi pe lespezi. Când fumul de puşcă se risipi, nu mai era nimeni în curtea femeilor. După vreo zece minute, treizeci de soldaţi, conduşi de doi comisari, cercetau Conciergerie până în cele mai ascunse cotloane. Nimeni nu fu găsit. Grefierul trecu liniştit şi surâzător prin faţa fotoliului în care şedea taica Richard. Cât despre temnicer, el ieşise strigând: — Alarmă! alarmă! Santinela voise să-l oprească, punându-i baioneta în piept, dar câinii lui se repeziră la gâtul santinelei. Numai Geneviève a fost arestată, interogată şi băgată în închisoare.     Capitolul XLV CERCETĂRILE   Nu mai putem lăsa în uitare pe unul dintre personajele principale ale povestirii de faţă, cel care, în vreme ce se petreceau evenimentele din capitolul precedent, suferea mai tare decât toţi, cu atât mai mult cu cât suferinţele lui merită cu prisosinţă compasiunea cititorilor noştri. Strada La Monnaie era scăldată în soare, iar cumetrele adunate în faţa uşilor stăteau la taifas bucuroase tare, de parcă oraşul n-ar fi fost într-un val de sânge de mai bine de zece luni, când iată că Maurice se întoarse cu trăsurica pe care făgăduise s-o aducă. Lăsă hăţurile calului în mâinile unui lustragiu din faţa bisericii Saint-Eustache şi urcă, cu inima plină de bucurie, treptele scării. Ce sentiment dătător de viaţă e dragostea! Ea ştie să însufleţească inimile inerte la orice senzaţie, ea populează pustiurile şi aduce în faţa ochilor imaginea fiinţei iubite, ea face ca vocea care cântă în sufletul îndrăgostitului să-i arate lumea întreagă scăldată în lumina sclipitoare a speranţei şi fericirii, şi, dat fiind că acest sentiment este pe cât de generos, pe atât de egoist, îndrăgostitul devine orb la tot ce nu e fiinţa adorată. Maurice nu văzu femeile, Maurice nu le auzi palavrele. El n-o vedea decât pe Geneviève făcând pregătirile în vederea plecării care avea să le asigure o fericire trainică, n-o auzea decât pe Geneviève fredonând dusă pe gânduri cântecelu-i obişnuit, şi cântecelul acela îi suna atât de dulce în urechi, încât ar fi jurat că aude modulaţiile vocii ei concomitent cu scrâşnetul unei broaşte ce se încuie. În faţa intrării Maurice se opri. Uşa — care de obicei rămânea încuiată — era întredeschisă, ceea ce îl miră pe Maurice. Se uită jur-împrejur să vadă dacă n-o zăreşte cumva pe Geneviève în coridor, dar Geneviève nu se afla acolo. Atunci intră, străbătând anticamera, sufrageria, salonul. Cercetă şi dormitorul. Anticamera, sufrageria, salonul, dormitorul, toate erau pustii. Cheamă, strigă, dar nimeni nu răspunde. Îndatoritorul plecase, cum dealtfel se ştie. Maurice se gândi că, în lipsa lui, Geneviève va fi avut nevoie de vreo funie ca să lege cuferele sau de ceva provizii pentru drum, şi că va fi plecat să le cumpere. Imprudenţa ei îi păru mare, dar, cu toate că neliniştea începuse să-l cuprindă, încă nu bănuia nimic. Se hotărî să aştepte, plimbându-se în lung şi-n lat şi aplecându-se din timp în timp afară pe fereastră, prin deschizătura căreia pătrundeau răbufniri de vânt amestecate cu ploaie. La un moment dat, i se păru că aude un pas pe scară; ciuli urechea: nu era pasul Genevièvei. Cu toate acestea alergă până la scară, se aplecă peste rampă şi îl văzu pe îndatoritorul său urcând alene scara, cu nepăsarea atât de obişnuită a slujitorilor. — Scaevola! îi strigă el. Îndatoritorul înălţă capul. — A! dumneata eşti, cetăţene? — Da, eu; unde e cetăţeana? — Cetăţeana? întrebă Scaevola mirat, continuând să urce. — Da. N-ai văzut-o pe jos? — Nu. — Atunci coboară, întreabă pe portar şi cere informaţii de la vecini. — Numaidecât. Scaevola coborî iarăşi. — Mai repede, hai, mai repede! strigă Maurice. Nu vezi că stau ca pe jăratec? Maurice aşteptă cinci-şase minute pe scară, pe urmă, văzând că Scaevola nu apare, intră în apartament şi se aplecă din nou prin fereastră afară, îl văzu pe Scaevola intrând în două-trei prăvălii şi ieşind fără să fi aflat nimic. În culmea nerăbdării, îl strigă. Îndatoritorul înălţă capul şi-l văzu la fereastră pe stăpânul său plin de nerăbdare. Maurice îi făcu semn să urce. — E cu neputinţă să fi ieşit, îşi spuse Maurice. Şi o strigă din nou: — Geneviève! Geneviève! Totul părea a fi mort. Camera goală parcă nu mai avea nici ecou. Scaevola intră. — Ştii, portarul e singurul care-a văzut-o. — Portarul a văzut-o? — Da, vecinii n-au auzit nimic. — Portarul zici c-a văzut-o? Cum? — A văzut-o plecând. — Aşadar a plecat? — Aşa se pare. — Singură? E cu putinţă ca Geneviève să fi plecat singură. — Nu era singură, cetăţene, era cu un bărbat. — Cum cu un bărbat? — Cel puţin aşa spune cetăţeanul portar. — Du-te şi adu-l aici. Trebuie să aflu cine e bărbatul acela. Scaevola făcu doi paşi spre uşă. Pe urmă, întorcându-se, spuse părând că stă pe gânduri: — Aşteaptă puţin. — Ce e? Vorbeşte! — Poate că bărbatul care a fugit după mine. — Un bărbat a alergat după tine? — Da. — De ce? — Ca să-mi ceară cheia din partea dumitale. — Care cheie, nenorocitule? Hai spune, spune odată! — Cheia de la apartament. — Şi-ai dat cheia de la apartament unui străin? strigă Maurice apucându-l cu amândouă mâinile de guler. — Dar nu e un străin, domnule, e unul dintre prietenii dumitale. — A, da? Unul dintre prietenii mei? Atunci e Lorin fără îndoială. Aşa trebuie să fie, va fi plecat cu Lorin. Şi Maurice zâmbi, aşa livid cum era, şi îşi şterse cu batista fruntea udă de sudoare. — Nu, nu, domnule, nu era el, spuse Scaevola. Ce dracu! nu-l cunosc eu pe domnul Lorin? — Atunci cine era? — Îl ştii şi dumneata bine, cetăţene: bărbatul care-a venit într-o zi... — Care zi? — Ziua în care dumneata erai atât de trist. Cel care te-a luat cu el şi pe urmă te-ai întors atât de vesel... Scaevola băgase de seamă toate amănuntele. Matirice se uită la el uluit, un fior îi străbătu prin toate mădularele, apoi, după o tăcere lungă, întreabă: — Dixmer? — Da, zău, cred că el e, cetăţene, răspunse îndatoritorul. Maurice se clătină şi, trăgându-se îndărăt, căzu într-un fotoliu. Ochii i se înceţoşară. — Doamne-Dumnezeule! şopti el. Când deschise ochii, privirile îi căzură pe buchetul de violete uitat sau mai degrabă lăsat de Geneviève. Se repezi la el, îl luă, îl sărută, apoi, observând locul în care fusese pus, zise: — Nu mai rămâne nici o îndoială: violetele... sunt ultimul ei rămas bun! Maurice se întoarse şi abia atunci băgă de seamă cufărul: era doar pe jumătate făcut; restul rufelor erau pe jos sau în dulapul întredeschis. Fără îndoială, rufele ce se aflau pe jos îi căzuseră Genevièvei din mâini la ivirea lui Dixmer. Din clipa aceea, îşi explică totul. Scena îi apăru vie şi groaznică în faţa ochilor, între cei patru pereţi, martori odinioară ai unei atât de mari fericiri. Până în clipa aceea Maurice fusese doborât, zdrobit. Deşteptarea fu cumplită, mânia tânărului — înspăimântătoare. Se ridică, închise fereastra rămasă întredeschisă, luă de deasupra biroului două pistoale, gata încărcate pentru călătorie, le cercetă capsele şi, găsindu-le în bună stare, puse pistoalele în buzunarele de la haină. Pe urmă îşi strecură în buzunar două fişicuri de ludovici, pe care, în ciuda patriotismului său, socotise că e înţelept să-i păstreze în fundul unui sertar, şi, luând în mână sabia, cu teacă cu tot, spuse: — Scaevola, cred că ţii la mine. De cincisprezece ani te afli la noi, întâi la tata, apoi la mine. — Da, cetăţene, răspunse îndatoritorul îngrozit, căci paloarea, vinişoarele ieşite şi tremurul nervos al stăpânului său îl speriară: niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare pe omul acela care trecea pe bună dreptate drept cel mai puternic dintre bărbaţi; da, spune ce-mi porunceşti? — Ascultă, dacă doamna care locuia aici... Maurice se întrerupse. Vocea îi tremura atât de tare, rostind cuvintele de mai sus, încât nu mai putu continua. — Dacă se întoarce, urmă el după o clipă, primeşte-o; încuie uşa după ce va fi intrat, ia carabina asta, aşează-te pe scară şi cu preţul capului, cu preţul vieţii, cu preţul sufletului tău, să nu laşi pe nimeni să intre. Dacă vor să spargă uşa, apăr-o; loveşte, ucide, nu te teme de nimic, Scaevola. Iau totul asupra mea. Glasul tânărului nostru, încrederea lui plină de vehemenţă îl înflăcără şi-l exaltară pe Scaevola. — Nu numai că voi ucide, spuse el, dar mă voi lăsa chiar ucis pentru cetăţeana Geneviève. — Îţi mulţumesc... Acuma, ascultă. Apartamentul ăsta mi-a devenit nesuferit şi nu mai vreau să calc aici până nu o voi găsi. Dacă va putea să scape şi dacă se întoarce, aşează pe fereastră vasul mare japonez cu margarete, florile care-i plăceau atât de mult. Asta în timpul zilei. Noaptea să pui un sfeşnic. De fiecare dată când voi trece pe la capătul străzii, voi avea veşti; câtă vreme n-am să mai văd nici sfeşnicul şi nici vasul japonez, voi continua cercetările. — Vai! domnule, fii cu băgare de seamă, fii cu băgare de seamă! exclamă Scaevola. Maurice nici măcar nu răspunse. Se repezi afară din cameră, coborî scara de parc-ar fi avut aripi şi alergă într-un suflet la Lorin. Ar fi greu de redat uimirea, mânia, furia demnului nostru poet când află asemenea veste; ar însemna să repetăm elegiile emoţionante pe care trebuie să i le fi inspirat Oreste lui Pilade. — Aşadar, nu ştii unde se află? întreba el întruna. — Pierdută, dispărută! urla Maurice în paroxismul disperării; a ucis-o, Lorin, a ucis-o! — Nu, scumpul meu prieten, nu, dragul meu Maurice, n-a ucis-o. Nu ucizi o femeie ca Geneviève, după atâtea zile de gândire. Dacă ar fi ucis-o, ar fi ucis-o pe loc şi, ca semn de răzbunare, i-ar fi lăsat trupul în casa ta. Nu, dragul meu, a fugit cu ea, peste măsură de fericit că şi-a găsit comoara. — Tu nu-l cunoşti, Lorin, tu nu-l cunoşti, se tânguia Maurice. Omul ăsta avea ceva funest în privire. — Da' de unde, te înşeli. Mi s-a părut totdeauna un om de treabă. A luat-o ca s-o sacrifice. Are să fie arestat împreună cu ea. Au să-i ucidă pe amândoi. Iată unde stă primejdia, spunea Lorin. Şi vorbele lui măreau îndoit tulburarea lui Maurice. — Am s-o găsesc! Am s-o găsesc sau am să mor, strigă el. — Cât despre asta, e sigur c-avem s-o găsim, zise Lorin. Linişteşte-te. Ascultă, Maurice, dragul meu Maurice, nu cauţi bine dacă nu te gândeşti, şi gândeşti greşit dacă te frămânţi, aşa cum faci tu. — Rămâi cu bine, Lorin, rămâi cu bine. — Dar ce ai de gând să faci? — Plec. — Şi pe mine mă laşi? De ce? — Pentru că treaba asta mă priveşte numai pe mine, pentru că numai eu trebuie să-mi risc viaţa ca s-o salvez pe cea a Genevièvei. — Vrei să mori? — Am să înfrunt orice. Vreau să mă duc să-l găsesc pe preşedintele comitetului de supraveghere, vreau să stau de vorbă cu Hébert, Danton, Robespierre. Voi mărturisi tot, dar trebuie să mi-o redea. — Bine, fie, spuse Lorin. Şi fără să mai aduge nici un cuvânt, se închise cu centironul, îşi puse pe cap pălăria de uniformă şi, aşa cum făcuse şi Maurice, apucă două pistoale încărcate pe care le vârî în buzunare. — Hai să plecăm, adăugă el simplu. — Dar te compromiţi! exclamă Maurice. — Ei şi?   Când piesa-i pe sfârşite, trebuie, dragul meu, În bună tovărăşie să te-ntorci cu amicul tău.   — Unde mergem să căutăm în primul rând? întrebă Maurice, — Să căutăm mai întâi în vechiul cartier, în vechea stradă Saint-Jacques, pe urmă să-l pândim pe Maison-Rouge; unde-i el, trebuie să fie şi Dixmer; pe urmă să ne ducem prin preajma caselor din Vieille-Corderie. Ştii că se vorbeşte s-o transfere pe Antoaneta la Temple? Crede-mă, oameni ca ei abia în ultima clipă pierd speranţa de-a o salva. — Da, repetă Maurice, într-adevăr, ai dreptate... Maison-Rouge crezi că e în Paris? — Dixmer sigur e. — Adevărat, adevărat. S-au reîntâlnit, spuse Maurice, pe care câteva străfulgerări îl ajutară să-şi recapete, încet, încet, capacitatea de-a raţiona. Atunci, chiar în clipa aceea, cei doi prieteni se puseră pe căutat, dar totul fu în zadar. Parisul e mare şi întunericul lui — de nepătruns. Nici o prăpastie n-a ştiut vreodată să ascundă mai bine taina pe care crima sau nenorocirea i-a încredinţat-o. De sute de ori Lorin şi Maurice trecură prin Piaţa Grève, de sute de ori au fost la un pas de căsuţa în care locuia Geneviève, păzită fără răgaz de Dixmer, aşa cum preoţii de altădată îşi păzeau victima hărăzită sacrificiului. Cât despre Geneviève, văzându-se sortită pieirii, ea acceptase sacrificiul şi, ca toate fiinţele generoase, voia să moară fără vâlvă; dealtfel, se temea de publicitatea pe care Maurice n-ar fi şovăit nici o clipă s-o dea răzbunării sale mai puţin pentru Dixmer, cât pentru cauza reginei. Păstră, aşadar, o tăcere atât de profundă de parcă moartea îi încleştase gura. Totuşi, fără să-i spună lui Lorin, Maurice se dusese să se roage de membrii neînduratului Comitet al Salvării Publice, iar Lorin, pe de altă parte, fără să-i spună lui Maurice, întreprinsese şi el aceleaşi demersuri. Aşa că, în aceeaşi zi, câte o cruce roşie fusese făcută de Fouquier-Tinville în dreptul numelor lor şi cuvântul suspecţi îi legă într-o acoladă sângeroasă.     Capitolul XLVI JUDECATA   În a douăzeci şi treia zi din vendemiar, anul al II-lea al Revoluţiei Franceze, una şi indivizibilă, corespund datei de 14 octombrie 1793, stil vechi, cum se spunea pe-atunci, o mulţime curioasă năvălise dis-de-dimineaţă umplând până la refuz tribunele sălii în care se ţineau şedinţele revoluţionare. Culoarele palatului, aleile şi străzile ce duceau la Conciergerie erau năpădite de spectatori dornici să afle şi plini de nerăbdare, care-şi împărtăşeau unii altora zvonurile şi patimile, cum valurile îşi împărtăşesc unele altora vuietul şi spuma. În ciuda curiozităţii ce pusese stăpânire pe fiecare spectator, sau poate tocmai din pricina curiozităţii, fiece val al acestei mări neliniştite, strânsă între două obstacole, obstacolul dinafară care o împingea şi obstacolul dinăuntru care o respingea, îşi păstra în acel flux şi reflux aproape acelaşi loc pe care apucase să-l ocupe. Totuşi, cei mai bine plasaţi înţeleseseră că poziţia lor va stârni invidia celorlalţi, pe care încercaseră s-o domolească povestind vecinilor mai prost plasaţi decât ei, care transmiteau la rândul lor mai departe, tot ce vedeu şi ce auzeau. Dar lângă uşa tribunalului o ceată de bărbaţi înghesuiţi îşi aruncau invective grosolane, certându-se pentru zece centimetri, căci zece centimetri în lăţime le-ar fi fost de-ajuns ca să poată vedea printre doi umeri un colţ de sală şi chipurile judecătorilor, iar zece centimetri în înălţime le-ar fi fost de-ajuns ca să vadă, pe deasupra capetelor celor din faţă, sala întreagă şi chipul acuzatei. Din nenorocire, trecerea de pe coridor în sală, un culoar foarte îngust, fusese luata în stăpânire aproape în întregime de către un bărbat lat în umeri şi care îşi ţinea braţele curbate ca nişte arcuri, proptind întreaga mulţime unduitoare, gata să se năpustească în sală dacă meterezul acela uman nu i-ar fi stat în cale. Bărbatul neclintit de pe pragul tribunalului era tânăr şi chipeş şi la fiecare asalt mai puternic al mulţimii îşi scutura ca pe-o coamă părul des, sub care strălucea o privire întunecată şi hotărâtă. Apoi, după ce respingea mulţimea dintr-o privire şi dintr-un gest, ca un stăvilar însufleţit, oprindu-i asalturile încăpăţânate, tânărul revenea la starea de imobilitate şi de atenţie concentrată. De sute de ori masa compactă încercase să-l dea la o parte, căci era înalt de statură şi din spatele lui era cu neputinţă să se vadă ceva. Dar, cum am mai spus, o stâncă n-ar fi fost mai greu de clintit decât el. Totuşi, de la celălalt capăt al mării de oameni, prin chiar inima mulţimii înghesuite, un alt bărbat îşi croise drum cu o stăruinţă soră cu cruzimea; nimic nu-i stăvilise neobosita înaintare, nici loviturile celor pe care-i depăşea, nici ocările celor pe care-i strivea trecând, nici vaietele femeilor, căci erau multe femei în gloata aceea. La lovituri răspundea cu lovituri, la ocări cu câte-o privire dinaintea căreia se trăgeau îndărăt şi cei mai viteji, la vaiete — cu o nepăsare care aducea a dispreţ. În sfârşit, ajunse în spatele tânărului voinic, care închidea, ca să zicem aşa, intrarea în sală. Şi în toiul aşteptării generale, căci fiecare dintre cei de faţă voia să vadă cum se vor petrece lucrurile între cei doi aprigi antagonişti, în toiul aşteptării generale, cum spuneam, viteazul nostru îşi încercă metoda, care consta în a-şi introduce între doi spectatori coatele ca nişte pene şi în a-şi croi drum printre trupurile cele mai înghesuite unele într-altele. Totuşi, acest tânăr era mai curând scund, avea obrajii palizi şi picioare subţiri ce vădeau o alcătuire bicisnică, după cum ochii săi înflăcăraţi erau semnul unei voinţe de nezdruncinat. Dar abia dacă atinse cu cotul şoldul tânărului din faţa lui, şi acesta, uimit de agresiunea celuilalt, se întoarse cât ai clipi şi ridică pumnul care, lăsându-se să cadă, ameninţa să-l strivească pe îndrăzneţ. Cei doi vrăjmaşi se aflară atunci faţă în faţă şi un strigăt înăbuşit scăpă în aceeaşi clipă fiecăruia dintre ei. Se recunoscuseră. — Cetăţene Maurice, zise tânărul delicat, cu un accent de inexprimabilă durere, dă-mi voie să trec. Lasă-mă să văd, te rog din adâncul sufletului. Pe urmă poţi să mă ucizi. Maurice, căci el era, se simţi pătruns de înduioşare şi admiraţie pentru un asemenea devotament, pentru o asemenea voinţă neclintită. — Dumneata! şopti el. Dumneata aici! Câtă nesocotinţă! — Da, eu aici, dar sunt sleit de puteri... Doamne-Dumnezeule!, o aud vorbind! Lasă-mă s-o văd! Lasă-mă s-o ascult! Maurice îi făcu loc şi tânărul trecu înaintea lui. Atunci, dat fiind că Maurice se afla în fruntea gloatei, nimic nu mai putea împiedica vederea celui care suferise atâtea lovituri şi atâtea împotriviri ca să poată ajunge până acolo. Întreaga scenă şi şoaptele prilejuite de ea deşteptară curiozitatea judecătorilor. Acuzata îşi întoarse şi ea privirile înspre partea aceea unde, în fruntea mulţimii, îl zări şi-l recunoscu pe cavaler. Un fior o tulbură o clipă pe regină, care era aşezată în fotoliul de fier. Interogatoriul, condus de preşedintele Harmand, interpretat de Fouquier-Tinville şi comentat de Chauveau-Lagarde, apărătorul reginei, dură atât cât îngăduiră puterile judecătorilor şi ale acuzatei. Tot timpul, Maurice rămase neclintit pe locul său, în vreme ce de mai multe ori spectatorii se reîntoarseră, atât în sală cât şi pe coridoare. Cavalerul se sprijinea de un stâlp şi era tot atât de palid ca stâlpul de care se proptise. Noaptea opacă urmă zilei; câteva lumânări aprinse pe mesele juraţilor, câteva lămpi care filau pe pereţii sălii luminau cu reflexele lor sinistre şi roşietice chipul nobil al acelei femei care păruse atât de frumoasă sub luminile strălucitoare ale serbărilor de la Versailles. Se afla acolo singură, răspunzând scurt, dispreţuitor, la întrebările preşedintelui şi aplecându-se uneori la urechea apărătorului ca să-i vorbească în şoaptă. Fruntea ei albă şi netedă nu pierduse nimic din mândria-i obişnuită. Era îmbrăcată în rochia cu dungi negre pe care, de la moartea regelui, nu mai voise s-o lepede. Judecătorii se ridicară spre a se duce să dezbată; şedinţa se terminase. — M-am arătat oare prea semeaţă, domnule? îl întrebă ea pe Chauveau-Lagarde. — Vai! doamnă, răspunse el, are să vă stea întotdeauna bine să vă arătaţi precum sunteţi. — Ai văzut cât e de mândră! exclamă o femeie din asistenţă, de parcă o voce ar fi răspuns întrebării pe care nefericita tocmai o pusese apărătorului ei. Regina întoarse capul către femeia aceea. — Ei da, repetă femeia, spun că eşti mândră, Antoaneta, şi că mândria asta a ta te-a pierdut. Regina roşi. Cavalerul se întoarse spre femeia care rostise cuvintele de mai sus şi îi spuse cu blândeţe: — Era regină. Maurice îl prinse de închietura mâinii. — Hai, îi spuse el în şoaptă, ai tăria de-a nu te pierde, dându-te în vileag. — Domnule Maurice, îi răspunse cavalerul, eşti bărbat şi vorbeşti cu un bărbat. Spune-mi, crezi oare că vor putea s-o condamne? — Nu cred, răspunse Maurice, sunt sigur. — O femeie! exclamă Maison-Rouge cu un suspin. — Nu, o regină, replică Maurice. Dumneata însuţi ai spus-o adineaori. Cavalerul îl prinse la rândul său pe Maurice de încheietura mâinii şi, cu o putere de care nu l-ai fi crezut în stare, îl sili să se aplece spre el. Se făcuse ceasul trei şi jumătate de noapte, goluri mari se puteau vedea în rândurile spectatorilor. Câteva lumini se stinseră ici-colo, lăsând unele părţi din sală în întuneric. Una dintre părţile cele mai întunecate era tocmai cea în care se găseau cavalerul şi Maurice, care asculta ceea ce avea să-i spună. — De ce te afli aici şi ce cauţi, îl întrebă cavalerul, dumneata, domnule, care n-ai o inimă de tigru? — Ei, Doamne! răspunse Maurice, am venit să aflu ce s-a întâmplat cu o femeie nefericită. — Da, spuse Maison-Rouge, cea pe care soţul ei a băgat-o în celula reginei, nu-i aşa? Cea care a fost arestată sub ochii mei? — Geneviève? — Da, Geneviève. — Aşadar, Geneviève e arestată, sacrificată de soţul ei, ucisă de Dixmer?... Vai! înţeleg totul, acum înţeleg totul. Cavalere, povesteşte-mi ce s-a petrecut, spune-mi unde se află, spune-mi unde-aş putea s-o regăsesc. Cavalere... femeia aceasta e toată viaţa mea, înţelegi? — Ei bine, am văzut-o; eram de faţă când a fost arestată. Şi eu venisem s-o scot pe regină din închisoare! Dar cele două planuri ale noastre, pe care nu ni le-am putut împărtăşi, s-au distrus unul pe altul, în loc să se ajute reciproc. — Şi dumneta n-ai salvat-o cel puţin pe ea, pe sora dumitale, pe Geneviève? — Parc-aş fi putut? Nişte zăbrele de fier mă despărţeau de ea. Vai! Dac-ai fi fost şi dumneata acolo, dacă ne-am fi putut uni puterile, bara blestemată ar fi cedat şi le-am fi salvat pe amândouă. — Geneviève! Geneviève! şopti Maurice. Apoi, uitându-se la Maison-Rouge cu o furie de nedescris, îl întrebă: — Şi Dixmer? Ce-i cu el? — Nu ştiu. A fugit pe unde a putut, ca şi mine. — O! exclamă Maurice cu dinţii strânşi, dacă se-ntâmplă să-mi iasă vreodată în cale... — Da, înţeleg. Dar situaţia nu e încă disperată pentru Geneviève, spuse Maison-Rouge, pe câtă vreme aici, pe câtă vreme regina... Ascultă, Maurice, eşti un om de suflet, eşti un om puternic, ai prieteni... Te rog cum te rogi lui Dumnezeu, ajută-mă să salvez regina. — Te mai gândeşti încă?  — Maurice, Geneviève te conjură prin glasul meu. — Nu rosti numele ăsta, domnule. Cine ştie dacă n-ai fi sacrificat-o şi dumneata pe biata femeie, la fel ca Dixmer? — Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt pentru o cauză, eu ştiu să nu pun în joc decât propria-mi persoană. În clipa aceea, uşa de la sala de dezbateri se redeschise. Maurice era gata să răspundă. — Tăcere, domnule! spuse cavelerul. Tăcere! Iată, intră judecătorii. Şi Maurice simţi cum tremură mâna pe care Maison-Rouge, palid şi gata să-şi piardă echilibrul, tocmai i-o pusese pe braţ. — Ah! şopti cavalerul, nu mai am putere. — Curaj şi ţine-ţi firea, altfel eşti pierdut, spuse Maurice. Curtea intră, într-adevăr, şi vestea prezenţei ei se răspândi în coridoare şi galerii. Mulţimea se năpusti din nou în sală şi luminile se aprinseră parcă de la sine pentru o asemenea clipă decisivă şi solemnă. Regina fu şi ea readusă în sală: stătea dreaptă, nemişcată, trufaşă, cu ochii ficşi şi buzele strânse. Îi fu citită sentinţa care o condamna la pedeapsa cu moartea. Ascultă fără să pălească, fără să clipească, fără ca nici un muşchi al feţei sale să arate vreo urmă de emoţie. Apoi se întoarse spre cavaler, îndreptă către el o lungă şi grăitoare privire, ca să-i mulţumească acestui om pe care nu-l văzuse niciodată altfel decât ca pe statuia însufleţită a devotamentului. Apoi, sprijinindu-se de braţul ofiţerului de jandarmi care comanda trupa, ieşi liniştită şi demnă din incinta tribunalului. Maurice scoase un suspin lung. — Slavă Domnului! spuse el, nimic din declaraţia sa n-o compromite pe Geneviève, şi mai sunt încă speranţe. — Slavă Domnului! murmură pe de altă parte Cavalerul de Maison-Rouge, totul s-a încheiat şi lupta s-a sfârşit. Nu mai aveam putere să merg mai departe. — Curaj! îi spuse Maurice în şoaptă. — Voi avea! îi răspunse cavalerul. Şi amândoi, după ce-şi strânseră mâinile, plecară, ieşind prin două uşi diferite. Regina fu dusă iarăşi la Conciergerie. Când păşi înăuntrul închisorii, orologiul cel mare bătea ceasurile patru dimineaţa. Când dădu să iasă de pe Pont-Neuf, Maurice fu oprit de cele două braţe ale lui Lorin. — Stai, spuse el, pe-aici nu se trece! — Dar de ce? — Încotro te duci? — Acasă. Acum pot să mă întorc, fiindcă ştiu ce s-a întâmplat cu ea. — Cu atât mai bine, dar n-ai să te duci acasă! — Care-i motivul? — Motivul iată-l: de două ceasuri jandarmii au venit să te aresteze. — Ah! exclamă Maurice. Cu atât mai bine. — Eşti nebun? Şi Geneviève? — Ai dreptate. Şi-atunci unde mergem? — La mine, ce naiba! — Dar te duc la pierzanie! — Cu atât mai bine. Hai, vino! Şi-l luă cu dânsul.

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 2   Capitolul XLII   Două ambiţii care vor să treacă drept două iubiri   Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru.   Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag. — Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan! Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la uşă. — Intră! spuse doamna de La Motte. Acelaşi lacheu apăru. — Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat. — În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: “Bine, anunţă-mă!” — Şi? — Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi. Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie: — Spune-i să intre. Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimiţând să-l caute pe cardinal, simţind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.   Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari? De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.   Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei.   Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de şerpi înaripaţi. Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei. — Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-aţi devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de la Versailles? — După cum vedeţi, monseniore. — Şi mulţumită? — Încântată. — Deci regina v-a primit? — Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. — Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit. — Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale.   Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: “Trei ore!” Dar se stăpâni şi zise: — Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate rezista. — Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră! — O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. — Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine… — Sunteţi un ingrat! — Adevărat?! strigă cardinalul. — Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc. — Ce-aţi făcut? — Am vorbit despre dumneavoastră. — Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoţia; şi inima prinse să-i bată. — Cui, dacă nu reginei? Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoţionat. — Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.   Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi lacheu intră, anunţând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie.   După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorinţelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă.   De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocraţi, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală? Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse luându-i mâna: — Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. — Cum asta? întrebă contesa. — Cea de ieri şi cea de azi. — Şi pe care o preferă eminenţa voastră? — Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil. — Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, să-i rezistaţi, monseniore. Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele doamnei de La Motte. — Cereţi pomană? întrebă aceasta. — Da şi aştept să mi-o daţi. — Astăzi e ziua îngăduinţelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o merită. — Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan. — Chiar şi unui cardinal ― răspunse Jeanne. Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta. Contesa înalţă capul. — Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. — Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în port ― răspunse contesa.   descăracați cartea gratuit direct de aici:…

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS     CUPRINS:   PROLOG: Arsenalul.   I – Familia lui Hoffmann.   II – Un îndrăgostit şi un nebun.   III – Maestrul Gottlieb Murr.   IV – Antonia.   V – Jurământul.   VI – O barieră a Parisului în 1793   VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.   VIII – Judecata lui Paris.   IX – Arsène.   X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.   XI – Cafeneaua.   XII – Portretul.   XIII – Ispititorul.   XIV – Numărul 113   XV – Medalionul.   XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré         PROLOG: Arsenalul.   Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.   De vină era un vin pe care-l avusesem.   Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.   Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.   În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.   La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.   Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.   Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:   — Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.   Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.   Am luat pana şi am scris:   La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.   „Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.   Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.   Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.   Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 3 I PSIHOLOGIE REGALĂ Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate.   Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea. DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.   Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.   Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.   Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase. Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!   Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?   Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa. Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.   Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista. Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.   E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă: — Şi tu, de Saint-Aignan? De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan. — Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. — Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.   Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat. — Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. — Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică… — Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era… Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. — De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. — Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră. — Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc. — În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. — Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic. — Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat. — De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin. — Şi, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan. — Ei bine? — Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI. — Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate. În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect. — Intră – zise regele. Valetul întredeschise uşa. — Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. — Pentru maiestatea sa – răspunse el. — Din partea cui? — Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. — Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. — Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse. — Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii. — La Vallière! exclamă el. Oh, sire! — Citeşte! Citeşte! Şi Saint-Aignan citi: Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre. M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu. Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE — Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. — Ei bine? repetă Saint-Aignan. — Ce zici de asta? — Nu ştiu ce să cred. — Totuşi spune ceva! — Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat. — Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. — Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. — Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. — Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. — Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA… În fine… Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. — În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice. — Voi face mai mult, Saint-Aignan. — Ce veţi face, sire? — Ia-ţi mantia. — Dar, sire… — Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI? — Bineînţeles. — Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? — Oh, aşa ceva nu. — Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! — În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte. — Cunoşti pe cineva? — Da. — Pe cine cunoşti? Spune! — Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară. — De onoare? — Da, de onoare, sire. — Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând. — Nu, din păcate; cu Montalais. — Cum se numeşte tânărul? — Malicorne. — Bun. Te poţi bizui pe el? — Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta. — E foarte bine! Să mergem. — Sunt la ordinele maiestăţii voastre. Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.   descarcați cartea direct de aici:...

Alexandre Dumas CONTELE  DE MONTE-CRISTO   volumul 3    I PROCESUL VERBAL   Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care  se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat. — Ia seama, îi şopti  Villefort Valentinei, care  nu-şi  putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea  să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să-l înţelegi. Valentine roşi,  dar nu răspunse. Villefort se apropie  de Noirtier. — Iată-l  pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vre- me întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă  ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei. Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort. Făcu semn  Valentinei să se apropie.   Într-o clipă,  graţie mijloacelor de care  se slujea  în conversaţiile cu bunicul, fata  găsi cuvântul cheie. Consultă atunci privirea paraliticului, care  se fixă  asupra sertarului unei  mobile mici,  plasată între  ambele ferestre. Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie. După  ce luă cheia  şi după  ce bătrânul îi făcu  semn  că într-adevăr pe aceea  o cerea,  ochii  paraliticului se îndreptară spre un scrin  vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile. — Să deschid scrinul? întreabă Valentine. — Da, făcu bătrânul. — Să deschid sertarele? Valentine îl deschise şi scoase  un pachet. — Asta doreşti, bunicule?   Ea scoase  rând  pe rând  toate celelalte hârtii, până  când  nu mai rămase nimic în sertar. — Dar sertarul e gol acum,  spuse ea. Ochii  lui Noirtier erau  fixaţi asupra dicţionarului. — Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata. Şi repetă una după  alta  fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o o- pri.  Ea deschise dicţionarul şi căută până  la cuvântul secret. — A, e un secret? întrebă Valentine. — Da, făcu Noirtier. — Şi cine  cunoaşte secretul? Noirtier privi uşa prin  care  ieşise  servitorul. — Barrois? întrebă ea. — Da, făcu Noirtier. — Să-l chem? — Da.   Valentine se duse  la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia  pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire. Bătrânul servitor apăru. — Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a  cerut să iau cheia,  să des- chid  scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare  că îl cunoşti; deschide-l. Barrois se uită  la bătrân. — Supune-te, supuse  ochiul inteligent al lui Noirtier. Barrois se supuse; un fund  dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră. — Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois. — Da, făcu Noirtier. — Cui trebuiesc predate  hârtiile, domnului de Villefort? — Nu. — Domnişoarei Valentine? — Nu. — Domnului Franz d'Épinay? — Da. Franz înaintă uimit. — Mie, domnule? întrebă el. — Da. Franz primi hârtiile din mâna  lui Barrois şi, aruncându-şi ochii  asupra învelitoarei, citi:   "Să se depună, după  moartea mea,  la prietenul meu  generalul Du- rand,  care,  în cazul  când  va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu în- demnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai  mare însemnătate."   — Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz. — Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum  este,  spuse  procuro- rul  regal. — Nu, nu, răspunse repede Noirtier. — Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine. — Da, răspunse bătrânul. — Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă  să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine. — Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura  câtva timp. — Aşezaţi-vă, făcu  ochiul bătrânului. Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ, şi Franz rămase în faţa lui. Ţinea  în mână  misterioasa hârtie. — Citeşte-o, spuseră ochii  bătrânului. Franz desfăcu plicul şi o linişte mare  se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:   "Extras din procesele- verbale ale unei  şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint- Jaques, ţinută la 5 februarie 1815".   Franz se opri. — 5 februarie 1815?  E ziua când  părintele meu  a fost  asasinat! Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse  limpede: Continuă! — Tatăl  meu  a dispărut ieşind  de la clubul acesta, continuă Franz. Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte! Franz  reluă:   "Subsemnaţii Louis-Jaques  Beaurepaire, locotenent-colonel de artile- rie, Etienne Duchampy, general de brigadă, şi Claude  Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.   Declară că la 4 februarie 1815  a sosit  din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care,  servind pe împărat între  1804  şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea  îl ataşase domeniului său Épinay. În consecinţă a fost  trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care  era rugat să asiste  la şedinţa de a doua  zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei  unde  urma să se ţină  întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea  să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara. Şedinţele aveau  loc de la orele  nouă  seara  până  la miezul nopţii. La orele  9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse  că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie  locul  întrunirii şi că va lăsa să i se lege  ochii,  jurând că nu va încerca să scoată legătura.   Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă  unde-i dus. Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că  nu se pot servi  de ea, dat  fiind  că n-avea nici un rost  legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii  liberi şi recunoştea străzile prin  care vor trece. — Cum să facem atunci? întrebă generalul. — Am trăsura mea,  spuse preşedintele. — Sunteţi aşa de sigur  de vizitiul dumneavoastră încât  îi încredinţaţi un secret pe care  socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu? — Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat. — În cazul  acesta, spuse  generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela  de a ne răsturna. Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost  câtuşi de puţin silit  să ia parte la şedinţă şi că a venit de bună  voie. După  ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege  ochii.  Generalul nu se opusese deloc formalităţii: un fular  pregătit în acest  scop în trăsură desăvârşi lucrul.   Pe drum, preşedintelui i se păru  că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul. — A, da, adevărat! spuse  generalul. Trăsura se opri  în dreptul unei  alei din strada Saint-Jacques. Genera- lul coborî  sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui  demnitate nu o cunoştea şi pe care  îl credea un simplu membru al clubului; străbătură a- leea,  urcară un etaj  şi intrară în camera de deliberări. Şedinţa începuse. Înştiinţaţi de prezentarea ce urma să aibă  loc în seara  aceea,  membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse  în mijlocul sălii,  generalul fu invitat să-şi scoată legătura. Se execută numaidecât şi păru  foarte uimit găsind atât  de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei  existenţă nu o bănuise până  atunci. Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..."   Franz se întrerupse. — Tatăl  meu  era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau  cunoscute. — Aşa se explică legătura mea  cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse  Villefort; oamenii se împrietenesc uşor când împărtăşesc aceleaşi păreri. — Citeşte, continuă să spună  ochiul bătrânului. Franz continuă:   "Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai  lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea  mai  întâi să ştie  ce vroiau de la el. Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care  îl re- comanda clubului ca pe un om pe al cărui  concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba şi făgăduia o nouă  scrisoare cu mai  ample detalii la sosirea  Faraonului, vas aparţinând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui  căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. Câtă vreme ţinu  lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu  dimpotrivă vădite semne de nemulţumire şi de dezgust. După  terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate. — Ce aveţi de spus despre scrisoare, domnule general? întrebă preşedintele. — Spun că e prea  puţină vreme de când  am jurat credinţă regelui Ludovic al XVIII-lea,  ca să încalc  jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.   De data  aceasta răspunsul era prea  limpede pentru a ne mai  putea înşela  asupra sentimentelor lui. — Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici regele Lu- dovic  al XVIII-lea,  nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni  din Franţa, statul său, prin  violenţă şi trădare. — Iertaţi-mă, domnilor, spuse  generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege  Ludovic al XVIII-lea,  dar pentru mine  e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita  niciodată că datorez aceste două  titluri fericitei sale reîntoarceri în Franţa. — Domnule, spuse  preşedintele cu ton cât se poate de serios  şi scu- lându-se, luaţi seama  la ce spuneţi; cuvintele ce rostiţi ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au  înşelat pe noi. Comunicarea care  vi s-a făcut se explică prin  încre- derea  ce avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment care  vă onorează. Ne înşelăm noi:  un titlu şi un grad  v-au  raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom  constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom  înrola  pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinţei sale;  dar vă vom  constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi  fi dispus. — Numiţi cavalerism cunoaşterea conspiraţiei dumneavoastră şi ne- dezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum  vedeţi, sunt mai  sincer  decât dumneavoastră..."   — O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum  de ce te-au  a- sasinat. Valentine nu se putu  opri  de a arunca o privire asupra lui Franz;  tâ- nărul  era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial. Villefort se plimba în lung  şi în lat dinapoia lui. Noirtier urmărea din ochi  expresia fiecăruia, păstrându-şi atitudinea demnă şi severă. Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă:   "Domnule, spuse  preşedintele, aţi fost  rugat să veniţi în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii,  aţi acceptat. Când aţi primit ambele invitaţii, ştiaţi perfect că nu ne vom  ocupa  de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea,  căci nu ne-am fi luat  atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliţie. Înţelegeţi acum  că ar fi prea  comod să puneţi o mască  pentru a surprinde secretul unor  oameni şi pentru a nu avea  apoi  nevoie decât să scoateţi masca  ca să-i nenorociţi pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veţi spune  mai  întâi  răspicat dacă sunteţi de partea regelui care întâmplător domneşte în momentul a-cesta, sau de partea Maiestăţii sale împăratul. — Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ţine  jurământul. Cuvintele fură  urmate de un murmur general şi se putu  vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.   Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere. — Domnule, spuse  el, sunteţi un om prea  serios  şi prea  chibzuit pentru a nu înţelege consecinţele situaţiei în care  ne aflăm unii  faţă  de alţii, şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne dictează condiţiile pe care suntem obligaţi să le punem: veţi  jura  deci pe cuvânt de onoare că, nu veţi  destăinui cele ce aţi auzit. Generalul duse  mâna  la sabie  şi strigă: — Dacă vorbiţi de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile ei, şi prin  violenţă nu impuneţi nimic. — Iar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu un calm mai  grozav poate decât furia  generalului, lăsaţi sabia;  e sfatul ce vi-l dau. Generalul învârti în jurul său priviri care  trădau un început de neli- nişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-şi toate puterile, spuse: — Nu voi jura! — În cazul  acesta, domnule, veţi  muri! răspunse liniştit preşedintele. Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai  privi o dată  în juru-i; nu- meroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau sub mantalele lor arme. — Generale, declară preşedintele, fiţi liniştit; vă aflaţi printre oameni de onoare care vor încerca în tot  chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar,  aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul. O linişte plină  de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse  uşierilor: — Închideţi uşile!   Aceeaşi  linişte de moarte urmă cuvintelor sale. Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse: — Am un fiu şi sunt  dator să mă gândesc la el când  mă găsesc printre asasini. — Generale, spuse cu nobleţe şeful  adunării, un om singur are întot- deauna dreptul să insulte cincizeci: este  privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează  de acest  drept. Crede-mă, generale, jură  şi nu ne insulta. Încă o dată  îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi  un moment; dar apoi,  înaintând până  la biroul preşedintelui, întrebă: — Care e formula? — Iat-o: "Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit  la 5 februarie 1815, între  orele  nouă  şi zece seara,  şi declar că merit moartea dacă încalc  jurământul." Generalul păru  stăpânit de o înfiorare nervoasă, care  îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti  jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât  abia  se auzi; de aceea  câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai  tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu. — Acum  doresc  să mă retrag, glăsui generalul; sunt,  în sfârşit, liber?   Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi  şi se urcă  în trăsură cu generalul, după  ce îi legă  ochii.  Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese. Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere. — Unde vreţi să vă ducem? întrebă preşedintele. — Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay. — Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai  aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă. Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse: — Sunteţi tot  aşa de brav  în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt  întotdeauna mai  tari decât unul singur. Preşedintele dădu  ordin  să se oprească trăsura. Se aflau  în dreptul cheiului des Ormes,  unde  e scara care duce la râu. — De ce opriţi aici? întrebă domnul d'Épinay. — Pentru  că, domnule, spuse  preşedintele, aţi insultat un om, iar o- mul  acesta nu vrea  să mai  facă un pas fără a vă cere în chip  leal satisfacţie. — Un mod  de asasinare, spuse  generalul înălţând din umeri. — Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul  din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut.  Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă,  am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul  din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum,  dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura. Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi. — În sfârşit, spuse  el, voi şti cu cine am a face. Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..."   Franz se întrerupse încă o dată.  Îşi şterse  sudoarea rece care  îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu,  tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până  atunci ale morţii părintelui său. Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum  s-ar fi rugat. Noirtier se uită  la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi orgoliu. Franz continuă:   "Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci  şi şase grade; scara  luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt,  astfel că preşedintele îi oferi  partea dinspre rampă ca să coboare. Cei doi martori veneau în urmă. Noaptea era întunecoasă, treptele scării  umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea. Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de căr- buni; la lumina lanternei, examinară armele. Spada preşedintelui care  era, precum s-a spus,  o simplă spadă  pur- tată într-un baston, era mai  scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă. Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii  să fie trase  la sorţi: pre- şedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma  sa.   Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă. Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta  lupta începu. Lumina făcea  din cele două  spade  două  fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul. Domnul general trecea drept unul  dintre cei mai  buni  mânuitori de spadă.  El fu însă luat  aşa de repede încât  dădu  înapoi  şi căzu. Martorii îl crezură ucis;  dar adversarul său, care  ştia  că nu l-a atins, îi oferi  mâna  pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase  din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului. Dar adversarul nu dădu  înapoi  deloc.  De trei ori generalul se trase  în urmă şi reveni la atac. A treia oară căzu din nou. Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum  lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care  îl luase  în braţe simţi sub mână  o căldură jilavă. Era sânge. Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni. — Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el. Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care  ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă;  apoi,  desfăcându-şi haina  şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură. Cu toate astea  nu scoase  măcar un oftat. Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu  sufletul după  cinci  mi- nute..."   Franz citi ultimele cuvinte cu o voce  aşa de gâtuită încât  abia  se auziră, iar după  ce le citi  se opri  trecându-şi mâna  peste  ochi  ca pentru a alunga un nor. După  o clipă  de tăcere, continuă:   "Preşedintele urcă  scara  după  ce îşi băgă  sabia  în baston; o dâră  de sânge  însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când  auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după  ce constatară moartea. Generalul a sucombat, deci, într-un duel  loial,  iar nu într-o capcană, cum s-ar putea  spune. Drept care  am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal".   După  ce Franz sfârşi  lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după  ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse  o lacrimă, după  ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ,  încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare: — Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin  semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin  durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu  părinte. Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii.  Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care  observase de multe ori pe antebraţul lui două  urme de sabie,  făcu  un pas înapoi. — Pentru  numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse  Franz adresân- du-se  logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu  ca să aflu  numele omului care  m-a făcut orfan la doi ani.   Valentine rămase nemişcată şi mută. — Crede-mă, domnule, spuse  Villefort, nu mai  prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost  într-adins tăinuite. Nici părintele meu  nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc  în dicţionar. — Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care  m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care  mi-a  dat puterea să merg până  la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui  ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi  putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg... — Da, răspunse Noirtier. — Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn  că poate să mi-l  arate... pe omul  acela... Ajutaţi-mă... dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi concursul. Noirtier privi dicţionarul. Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând  literele alfabetului până  la E. La litera aceasta bătrânul făcu semn  că da. — E, repetă Franz.   Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn  negativ. Valentine îşi ascundea capul  în mâini. În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu. — Da, făcu bătrânul. — Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul  i se zbârli pe cap; dum- neavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu? — Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoa- re. Franz căzu fără  puteri într-un jilţ. Villefort deschise uşa şi fugi,  căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.   download carte....