Charles Dickens

  VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD de Charles Dickens   Volumul I   Personajele   RICHARD BABLEY, („Mister Dick“), un nebun inofensiv MISTER BARKIS, harabagiu MISTER CHLLIP, medic; un omuleţ blajin DAVID COPPERFIELD, eroul romanului MISTER CREAKLE, un director de şcoală, incult şi câinos REVERENDUL HORACE CREWLER, pastor sărac în Devonshire URIAH HEEP, copist în biroul lui mister Wickfield MISTER JORAM, asociatul şi ginerele lui mister Omer, antreprenorul de pompe funebre MISTER JORKINS. Asociatul lui mister Spenlow LATTIMMER, servitorul şi omul de încredere al lui James Steerforth JACK MALDON, un tânăr de nimic, lipsit de mijloace, leneş, obraznic, înfumurat MISTER CHARLES MELL, profesor la şcoala lui mister Creakle MISTER WILKINS MICAWBER, un domn elegant, grandilocvent, generos şi nesocotit MISTER. WILKINS MICAWBER Jr, feciorul cel mare al acestuia MISTER MILLS, tatăl Juliei Mills MISTER EDWARD MURDSTONE, tatăl vitreg al lui David Copperfield MISTER OMER, negustor de manufactură, croitor, antreprenor de pompe funebre etc. la Yarmouth DANIEL PEGGOTTY, un pescar cam din topor, dar bun la inimă HAM PEGGOTTY, marangoz şi pescar; nepotul lui Daniel Peggotty MISTER QIUNION, administratorul depozitului firmei „Murdstone & Grinby“ MISTER FRANCIS SPENLOW, unul dintre membrii firmei „Spenlow & Jorkins“; tatăl Dorei Spenlow JAMES STEERFORTH, un tânăr binecrescut şi cu deosebit farmec personal, prieten din şcoală cu Copperfield DR. STRONG, un domn bătrân şi amabil, directorul unei şcoli din Canterbury MISTER TIFFEY, un bătrân funcţionar în birourile firmei „Spenlow & Jorkins“ THOMAS TRADDLES, coleg de şcoală şi prieten cu David Copperfield MISTER WICKFIELD, avocat la Canterbury MISSIS CLARA COPPERFIELD, mama lui David Copperfield MISSIS CREAKLE, o femeie de treabă bruftuluită de soţul ei MISS CREAKLE, fiica precedentei MRS. CREWLER, soţia reverendului Horace Crewler CAROLINE, LOUISA, LUCY, MARGARET, SARAH şi SOPHY CREWLER, fiicele reverendului Horace Crewler MRS. CRUPP, o femeie corpolentă, care închiriază camere mobilate ROSA DARTLE, o doamnă care locuieşte la missis Steerforth şi îi ţine companie MICUŢA EMILY, o nepoată a lui mister Peggotty adoptată de acesta MARTHA ENDELL, o femeie rău famată MRS. GUMMIDGE, văduva unui pescar, fost tovarăş al lui Daniel Peggotty MRS. HEEP, văduvă: mama lui Uriah Heep MRS. MARKLEHAM, mama Anniei Strong MRS. EMMA MICAWBER, soţia lui Wilkins Micawber MISS EMMA MICAWBER, fiica ei MISS JULIA MILLS, prietena cea mai apropiată a Dorei Spenlow MISS MOWCHER, coafeză cu clientelă distinsă MISS JANE MURDSTONE, sora lui Edward Murdstone MINNIE OMER, fiica Iul mister Omer; frumoasă şi cumsecade CLARA PEGGOTTY, femeie la toate în casa Clarei Copperfield; dădaca şi prietena lui David MISS CLARISSA SPENLOW, cea mai în vârstă dintre cele două surori nemăritate ale lui mister Spenlow MISS LAVINIA SPENLOW, sora Clarissei Spenlow MISS DORA SPENLOW, unicul copil al lui mister Spenlow; o fată timidă, sensibilă, naivă şi drăgălaşă, mai târziu „soţia-copiliţă“ a lui David Copperfield MRS. STEERFORTH, mama lui James Steerforth MRS. ANNIE STRONG, soţia doctorului Strong MISS BETSEY TROTWOOD, o doamnă austeră, dar inimoasă; mătuşa mare a lui David Copperfield AGNES WICKFIELD, fiica şi menajera lui mister Wickfield.     CAPITOLUL I   DESCHID OCHII                 Este menirea paginilor de faţă s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieţi voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. Ca s-o iau cu povestirea chiar de la început, voi consemna că (precum mi s-a spus, şi cred) am venit pe lume într-o vineri la miezul nopţii. S-a băgat atunci de seamă că am scos primul ţipăt chiar în clipa când pendula a pornit să sune.   Dădaca mea şi anumite femei mai înţelepte de prin vecini, care mi-au arătat o grijă deosebită cu câteva luni înainte de a fi fost cu putinţă să facem cunoştinţă, ţinând seama de ziua şi ceasul naşterii, au dat de ştire că eram ursit să fiu nefericit în viaţă şi, în al doilea rând, au vestit că-mi era scris să văd stafii şi năluci, căci asta socoteau dânsele, era soarta nefericiţilor prunci – fete sau băieţi – veniţi pe lume vinerea după miezul nopţii.   Despre prevestirea dintâi nu e nevoie să spun niciun cuvânt aici, pentru că nimic nu poate arăta mai bine decât propria-mi poveste dacă ea s-a adeverit sau nu. În ce priveşte cea de a doua, voi spune doar că, de nu s-o fi împlinit cumva în frageda-mi copilărie, încă nu s-a săvârşit până în ziua de azi. Nu mă plâng însă defel c-am fost lipsit de acest dar; şi dacă în clipa de faţă de el se bucură altcineva, îi doresc din toată inima să-l păstreze.     M-am născut cu căiţă, care, prin anunţuri la gazetă, a fost oferită spre vânzare la preţul convenabil de cincisprezece guinee. Dar nu ştiu dacă pe vremea aceea oamenii care călătoreau pe mare nu prea aveau bani sau dacă, nemaifiind superstiţioşi, preferau colacii de salvare; ceea ce ştiu e că nu s-a grăbit decât un singur amator, un avocat care juca la bursă şi care a oferit două lire bani peşin, iar restul în vin de Xeres refuzând să plătească mai mult pentru chezăşia că nu se va îneca. Aşadar, anunţul a fost retras, reprezentând o cheltuială zadarnică, fiindcă pe acea vreme sărmana mea mamă avea şi ea vin de Xeres din belşug, iar zece ani mai târziu căiţa a fost pusă la loterie undeva pe meleagurile noastre, vânzându-se cincizeci de bilete a câte o jumătate de coroană fiecare, câştigătorul urmând să plătească cinci şilingi pe deasupra. Am fost de faţă şi-mi amintesc că m-am simţit tulburat şi stânjenit văzând cum se înstrăina astfel o parte din făptura mea. Căiţa a fost câştigată, ţin minte, de o bătrână, cu un coşuleţ pe braţ, care abia s-a îndurat să scoată cei cinci şilingi, în monede de câte o jumătate de penny, şi până la urmă a dat cu doi pence şi jumătate mai puţin, ceea ce zadarnic s-au străduit să-i dovedească, făcând cu ea socoteli nesfârşite.   Faptul că bătrâna nu s-a înecat şi că şi-a dat liniştită obştescul sfârşit în patul ei, la vârsta de 92 de ani, este neîndoios, şi oamenii din partea locului nu-l vor da uitării multă vreme. După câte am aflat, s-a mândrit până şi pe patul morţii că nici o singură dată în viaţa, ei n-a trecut vreo apă altfel decât peste un pod şi că până la capătul zilelor ei, ori de câte ori îşi sorbea ceaiul, pentru care avea o mare slăbiciune, se arăta foarte indignată împotriva marinarilor şi a celorlalţi oameni care n-aveau nimic sfânt şi băteau mările lumii. Zadarnic i-ai fi spus că această mult hulită îndeletnicire aducea şi unele foloase, printre care se număra poate şi ceaiul. Răspundea totdeauna, repetând apăsat, cu neclintită încredere în temeinicia argumentului ei: „Nu, nici să naud de oamenii care bat drumurile şi mările!“   Şi acum, ca să nu mai bat şi eu câmpii, mă întorc să vă spun cum am venit pe lume. M-am născut la Blunderstone, în comitatul Suffolk, sau „cam pe acolo“, cum se spune în Scoţia. Sunt un copil postum. Ochii părintelui meu s-au închis asupra luminii acestei lumi cu şase luni înainte ca ai mei să se deschidă asupra ei. Chiar şi acum mi se pare ciudat când mă gândesc că n-a apucat să mă vadă niciodată; şi mai ciudate îmi par amintirile nedesluşite din prima copilărie, legate de lespedea albă de pe mormântul lui din curtea bisericii, şi jalea ce mă cuprindea când vedeam că zăcea acolo singur, în noaptea adâncă, în timp ce salonaşul nostru era încălzit şi luminat de focul din cămin şi de flacăra, lumânărilor, şi că uşile casei noastre încuiate şi zăvorite – ceea ce mi se părea uneori o adevărată cruzime – nu-i dădeau voie să intre la adăpost.   Persoana cea mai însemnată din familia noastră, despre care voi avea prilejul să povestesc, era o mătuşă a tatii, care, prin urmare „mi-era şi mie mătuşă. Miss Trotwood – sau miss Betsey, cum obişnuia să-i spună biata mamă când, izbutind să-şi înfrângă spaima pe care i-o stârnea acest personaj înfricoşător, se-ncumeta să-i pomenească numele (ceea ce rar se întâmpla) – fusese măritată, cu un bărbat mai tânăr decât ea, foarte chipeş, dar, vorba ceea, „pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte“, căci lumea îl bănuia că o bătuse pe miss Betsey şi că odată, când se iscase între ei o gâlceavă pentru niscaiva merinde, se repezise la ea, hotărât s-o azvârle pe fereastră de la catul al doilea. Aceste dovezi neîndoielnice ale nepotrivirii lor de caracter o îndemnaseră pe miss Betsey să-i dea răvaş de drum şi să ajungă la o despărţire prin bună învoială. Dumnealui plecase în Indii cu ce bani avea, şi acolo, potrivit unor zvonuri fără temei, care se lăţiseră în familia noastră, fusese văzut călare pe un elefant. Împreună cu un babuin: dar eu cred mai degrabă că trebuie să fi fost vreun babu sau o begum. Oricum, nu trecură nici zece ani şi sosiră veşti că s-ar fi prăpădit. Ce-a simţit mătuşa când a aflat, nimeni nu ştie, căci, îndată după despărţire, şi-a reluat numele de fată, şi-a cumpărat o căsuţă într-un cătun îndepărtat, lângă ţărmul mării, şi s-a statornicit acolo, locuind cu o singură slujnică, trăind, pare-se, de atunci înainte retrasă în cea mai neînduplecată izolare.   Tata fusese, cred, cândva, una dintre slăbiciunile ei; căsătoria lui o jignise însă crunt, pentru simplul motiv că maică-mea era „o păpuşă de ceară“. Miss Betsey n-o văzuse niciodată pe mama, ştia doar că nu împlinise nici 20 de ani, şi asta îi era de ajuns. Tata şi miss Betsey nu s-au mai văzut niciodată. Când s-a însurat, era de două ori mai în vârstă decât mama şi nu tocmai sănătos. Precum am mai spus, s-a prăpădit după un an şi cu şase luni înainte de venirea mea pe lume. Aşa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei vineri memorabile şi, fie-mi iertat să spun, bogate în întâmplări de seamă. Nu pot pretinde că aş fi ştiut atunci care era situaţia, nici că despre cele ce au urmat mi-ar fi rămas amintiri întemeiate pe mărturia propriilor mele simţuri.   Mama se simţea rău şi şedea tare abătută lângă cămin, privind focul printre lacrimi, gândindu-se cu deznădejde la viitorul ei şi al micuţului necunoscut fără tată, care se gătea să vină într-o lume ce nu se sinchisea câtuşi de puţin de sosirea lui, unde nu-l aşteptau decât câteva pachete de ace de siguranţă într-un sertar din odaia de sus; mama, precum spuneam, şedea lângă focul din cămin în după-amiaza aceea senină de martie, în timp ce afară şuiera vântul, şi era speriată şi mâhnită, îndoindu-se că va scăpa cu viaţă din încercarea ce-o aştepta, când, deodată, îndreptându-şi privirea către fereastra din faţă, a văzut în timp ce-şi ştergea lacrimile, o doamnă necunoscută care trecea prin grădină.   Când s-a uitat a doua oară a avut o presimţire puternică cum că doamna aceea era miss Betsey. Peste zaplazul grădinii asfinţitul îşi revărsa strălucirea asupra necunoscutei, care se îndrepta spre uşă păşind băţos şi cu un aer înţepat ce nu putea fi decât al ei. Când a ajuns în dreptul casei s-a vădit o dată mai mult că era chiar ea. Tata spusese adesea că rareori mătuşa se purta ca toată lumea; şi de astă dată, în loc să sune, s-a apropiat de fereastra prin care mama o văzuse venind şi s-a uitat înăuntru, apăsându-şi atât de tare vârful nasului de geam, încât, cum povestea biata mama, i s-a turtit şi într-o clipită s-a făcut alb de tot.   Mamei i-a pricinuit o asemenea sperietură, încât sunt sigur că venirea mea pe lume într-o vineri i-o datorez mătuşei Betsey. Tulburată, mama s-a ridicat de pe fotoliu şi s-a furişat în spatele lui, în colţ. Miss Betsey a cercetat încet şi cu luare-aminte odaia de la un capăt la celălalt, rotindu-şi ochii aşa cum îşi rotesc capul harapii la pendulele nemţeşti – până ce, în cele din urmă, a zărit-o pe mama. Atuncea s-a încruntat şi ca una ce era deprinsă să poruncească, i-a făcut semn să-i deschidă uşa. Mama s-a dus. — Missis David Copperfield, mi se pare, a spus miss Betsey. Intonaţia se datora pesemne hainelor de doliu pe care le purta mama şi stării în carele afla. — Da, a rostit mama cu voce stinsă. — Miss Trotwood, s-a prezentat vizitatoarea. Vreau să cred c-aţi auzit de mine! Mama i-a răspuns că a avut această plăcere. Dar cu părere de rău, şi-a dat seama că adevărul i se citea pe faţă: plăcerea nu fusese din cale-afară de mare. — Acum ai prilejul s-o şi vezi! a spus miss Betsey. Mama a dat din cap şi a poftit-o să intre. Au intrat în odaia din care tocmai ieşise mama, pentru că în salonul aflat de cealaltă parte a coridorului nu se făcea focul – nu se mai făcuse focul de la înmormântarea tatii; s-au aşezat amândouă, şi văzând că miss Betsey nu scotea niciun cuvânt, mama, după ce s-a străduit zadarnic să se stăpânească, a izbucnit în plâns. — Oh, stai, stai! a strigat miss Betsey. Nu plânge! Lasă, lasă! Mama nu a fost în stare să se potolească şi a plâns mai departe, până şi-a uşurat inima. — Ia scoate-ţi scufiţa, fetiţo, ca să te văd mai bine, a poftit-o miss Betsey. Chiar dacă ar fi vrut, mama era prea înspăimântată pentru a se împotrivi acestei cereri ciudate. Aşadar, s-a supus, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât părul, care era bogat şi frumos, i s-a desfăcut şi i-a căzut pe faţă. Fără îndoială, mama arăta foarte tânără, chiar pentru vârsta ei; ca şi cum s-ar fi simţit vinovată, a privit în pământ, sărmana, şi a spus printre suspine, că este întradevăr prea tânără nu numai pentru a rămâne văduvă, ci şi pentru a fi mamă, de va avea zile. În scurta pauză ce a urmat, mamei i s-a părut că miss Betsey îi mângâia părul cu o mână prietenoasă; dar când şi-a ridicat privirea, însufleţită de o nădejde sfioasă, a văzut-o cum şedea cu fusta sumeasă, cu mâinile împreunate pe genunchi şi cu picioarele sprijinite de galeria căminului şi se uita încruntată la foc. — Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit pe neaşteptate miss Betsey, de unde aţi mai scos şi numele ăsta de „Crângu-Ciorilor“? — Vorbiţi de casa noastră, ma’am? a întrebat mama. — De ce „Crângu-Ciorilor“? Dacă măcar unul dintre voi ar fi avut cât de cât simţ practic, i-aţi fi dat mai degrabă numele de „Ţarcu Mieilor“. — Numele i-a fost dat de mister Copperfield, a răspuns mama. Când a cumpărat casa, era încântat, căci credea că se găsesc ciori prin preajmă.   În clipa aceea, vântul de seară a răbufnit atât de tare printre cei câţiva ulmi înalţi şi bătrâni din fundul grădinii, încât nici mama, nici miss Betsey nu s-au putut opri să privească într-acolo. În vreme ce ulmii – ca nişte uriaşi care, câteva clipe după ce şi-au şoptit la ureche o taină, încep să se frământe şi să gesticuleze, ca şi cum noutăţile grozave pe care le aflaseră le-ar fi tulburat liniştea – se plecau unii către alţii, au zărit aninate pe crengile lor de sus câteva cuiburi de ciori, care se legănau, părăsite asemenea unor epave pe o mare răscolită de furtună. — Unde sunt păsările? a întrebat miss Betsey. — Cine? a întrebat mama, care se gândea la altceva. — Ciorile! Ce s-a întâmplat cu ele? a stăruit ea. — De când locuim aci, n-am văzut niciuna, a spus mama. Credeam, adică mister Copperfield credea… c-ar fi cârduri întregi. Dar sunt cuiburi vechi şi de mult părăsite. — Zi David Copperfield şi pace! a exclamat mătuşa. David Copperfield, aşa cum lam ştiut! A dat casei numele de „Crângu-ciorilor“, deşi nu se află nicio cioară primprejur, şi şi-a închipuit că trebuie să fie numai pentru că văzuse nişte cuiburi. — Mister Copperfield a murit, a rostit mama, şi dacă îndrăzniţi să-l vorbiţi de rău în faţa mea…     Biata mama, scumpa de ea, presupun că s-a gândit o clipă să se năpustească asupra mătuşii şi s-o lovească, deşi aceasta ar fi putut s-o doboare cu o mână, chiar dacă mama s-ar fi simţit mult mai bine decât se simţea în seara aceea. Dar până a izbutit să se ridice de pe scaun, i-a trecut şi s-a aşezat la loc resemnată şi a leşinat. Când şi-a venit în fire – fie singură, fie cu ajutorul lui miss Betsey – a văzut-o stând lângă fereastră. Soarele scăpătate, şi se lăsa întunericul; abia se vedeau una pe alta, şi asta mai mult datorită focului ce ardea în cămin. — Ei? a iscodit-o miss Betsey, întorcându-se la fotoliul ei, de parcă nu s-ar fi apropiat de fereastră decât pentru ca să-şi arunce ochii asupra priveliştii. Pe când aştepţi… — Tremur toată, a bolborosit mama. Nu ştiu ce o fi! Am să mor, sunt sigură! — Nu, nu, nu! a încredinţat-o miss Betsey. Ia un ceai! — Ah, Doamne, Doamne, credeţi c-o să-mi ajute? a scâncit mama, pierdută. — Sigur că o să-ţi ajute! a îmbărbătat-o miss Betsey. Totul nu-i decât închipuire. Cum se numeşte fata? — Încă nu pot şti, dacă o să fie fată, i-a răspuns mama cu candoare. — Binecuvântat fie copilul! a exclamat miss Betsey, citind, fără să-şi dea seama, cel de al doilea verset brodat pe periniţa de ace aflată în sertarul din odaia de sus, aplicându-l însă mamei în loc să mi-l aplice mie. Altceva voiam să spun. Te întrebam cum o cheamă pe fata în casă. — Peggotty! a zis mama. — Peggotty! a repetat misa Betsey, oarecum indignată. Vrei să spui, fetiţo, că într-o biserică creştinească cineva a putut fi botezat cu numele de Peggotty? — E numele ei de familie, o lămuri mama. Cu glas stins. Mister Copperfield îi spunea aşa, pentru că avea acelaşi nume de botez ca mine. — Peggotty! a strigat miss Betsey, deschizând uşa. Nişte ceai! Stăpâna dumitale nu se simte prea bine. Nu te mocăi!   După ce a dat fără nicio şovăire această poruncă, de parcă dintotdeauna ar fi avut o netăgăduită autoritate în casa aceasta, şi după ce s-a mai uitat o clipă, ca s-o vadă pe Peggotty, care, mirată la auzul unei voci străine, ieşise pe coridor cu o lumânare în mână, miss Betsey a închis uşa şi s-a aşezat la loc, ca mai înainte, cu picioarele pe galeria căminului, cu rochia sumeasă şi cu mâinile împreunate pe genunchi. — Spuneai că te-aştepţi să fie fată, a început miss Betsey. Eu nu am nicio îndoială c-o să fie fată. Am o presimţire c-are să fie fată! Acum, copila mea, de îndată ce se va naşte fetiţa… — Sau. Poate, băiatul. S-a încumetat să adauge mama. — Ţi-am spus că am o presimţire c-are să fie fată! a repezit-o miss Betsey. Să nu mă contrazici! De îndată ce s-o naşte fetiţa, vreau să-i fiu prietenă. Am de gând să-i fiu naşă şi am să te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. Nu se cade ca în viaţa acestei Betsey Trotwood să se săvârşească greşeli de pe urma cărora să aibă de suferit! Nimeni să nu se joace cu sentimentele ei! Trebuie să fie crescută cu grijă şi ferită, ca nu cumva să acorde încredere nesocotită unor oameni nevrednici de ea! Ca să nu se întâmple ceva, am să veghez chiar eu!   După fiecare din aceste sentinţe, miss Betsey clătina din cap, ca şi cum greşelile ei de odinioară ar fi continuat s-o macine şi numai anevoie s-ar fi stăpânit să nu le amintească pe larg. Cel puţin aşa bănuia mama, în timp ce o privea luminată de licăririle slabe ale focului; era însă prea înspăimântată de miss Betsey, prea se simţea rău şi prea era tulburată şi abătută pentru a desluşi limpede lucrurile, sau pentru a şti ce să spună.   După câteva clipe de tăcere, în care mişcările capului încetară treptat, miss Betsey a întrebat: — David s-a purtat frumos cu tine, fetiţo? Aţi trăit bine împreună? — Am fost foarte fericiţi, a răspuns mama. Mister Copperfield a fost cât se poate de bun cu mine! — Nu cumva te-a cam răsfăţat? a mârâit miss Betsey. — Da, m-a cam răsfăţat, cred, fiindcă mă aflam singură şi fără niciun sprijin în lumea asta rea, a încuviinţat din nou mama, plângând cu hohote. — Bine! Nu mai boci! i-a zis miss Betsey. Nu eraţi o pereche potrivită, fetiţo… dar există oare doi oameni pe lume care să se potrivească? De aceea chiar te şi întreb. Erai orfană, nu-i aşa? — Da. — Şi erai guvernantă? — Eram guvernantă într-o familie pe care mister Copperfield o frecventa. Mister Copperfield a fost cât se poate de binevoitor, interesându-se în chip deosebit de mine şi purtându-se foarte atent şi, în cele din urmă, mi-a cerut mâna. I-am acordat-o. Şi aşa ne-am căsătorit, a răspuns deschis mama. — Aşa! Sărăcuţa… a murmurat miss Betsey, căzând pe gânduri, dar tot privind încruntată focul. Te pricepi la ceva? — Vă rog să mă iertaţi, ma’am, la ce anume? a bolborosit mama. — La gospodărie, de pildă. — Destul de puţin, din păcate, a mărturisit mama: Nu atât cât aş fi vrut. Dar mister Copperfield mă mai învăţa… — Parcă el era mai breaz! a comentat, în treacăt, miss Betsey. — Eram foarte dornică să învăţ, iar el îşi dădea mare osteneală, şi cred c-aş fi prins ceva dacă nu s-ar fi abătut asupra mea această năpastă îngrozitoare a morţii lui… Şi, înecând-o plânsul, biata mamă n-a mai fost în stare să urmeze. — Bine, bine… mormăi miss Betsey. — Ţineam socotelile casei, şi seară de seară le verificam cu mister Copperfield, a adăugat mama printre lacrimi, după care a amuţit, cuprinsă de un nou val de deznădejde. — Bine, bine! a repetat miss Betsey. Dar nu mai plânge! — Şi niciodată nu ne-am certat în privinţa asta, afară doar că mister Copperfield găsea că „treiurile“ mele prea semănau a „cinciuri“ sau că scriam „şaptele“ şi „nouăle“ cu înflorituri în coadă… şi iar a izbucnit în lacrimi, şi iar n-a mai fost în stare să urmeze. — Ai să cazi la pat, i-a zis miss Betsey şi ştii bine că asta n-o să fie bine pentru dumneata, nici pentru viitoarea mea fină. Hai, stăpâneşte-te!   Argumentul ei a potolit-o întrucâtva pe mama, deşi hotărâtor a fost, pare-mi-se, faptul că se simţea tot mai rău. A urmat o pauză, punctată doar de cuvintele mătuşii Betsey, care, cu picioarele pe galeria căminului, exclama ici-colo: „Hm!“ — După câte ştiu, David şi-a constituit o rentă, a spus ea după un timp. Ţi-a lăsat ceva? — Mister Copperfield, i-a răspuns mama bolborosind, bun şi prevăzător cum era, a avut grijă şi a stipulat că în caz de deces o parte din rentă îmi va reveni mic. — Cât! a întrebat miss Betsey. — O sută cinci lire pe an, a lămurit-o mama. — Nu-i chiar atât de rău, şi-a dat cu părerea mătuşa.   Cuvinte mai potrivite împrejurării nici nu s-ar fi putut găsi. Mama se simţea atât de rău, încât atunci când Peggotty a intrat cu ceaiurile şi lumânările, a băgat îndată de seamă cât era de suferindă, ceea ce ar fi putut observa şi miss Betsey, dacă ar fi fost mai multă lumină – şi a dus-o degrabă sus în odaia ei; apoi, fără nicio întârziere, l-a trimis pe Ham Peggotty, nepotul ei – pe care de câteva zile îl ţinea în casă, fără ştirea mamei, ca să aibă pe cineva la îndemână, în caz de nevoie – să cheme doctorul şi infirmiera.   Sosind unul după altul, la câteva minute distanţă, aceste două ajutoare au fost foarte mirate când au dat ochii cu o foarte impozantă doamnă necunoscută, care stătea lângă foc, cu boneta agăţată de braţul stâng, şi-şi înfunda urechile cu vată. Peggotty nu o cunoştea, iar mama n-apucase să-i spună nimic, aşa că prezenţa ei acolo constituia o enigmă, iar faptul că avea în buzunar un adevărat depozit de vată, pe care şi-o îndesa în urechi, nu ştirbea câtuşi de puţin aerul ei solemn. După ce s-a dus sus, doctorul a coborât şi, presupun eu încredinţat fiind că va fi nevoit să petreacă mai multe ceasuri alături de această doamnă necunoscută, s-a străduit să se arate politicos şi comunicativ. Era cel mai cuviincios bărbat din lume, omul cel mai blând cu putinţă. Se dădea mereu la o parte, ca să ocupe cât, mai puţin loc. Pasul îi era la fel de uşor sau poate chiar şi mai uşor decât acela al Stafiei din Hamlet. Capul îl ţinea puţin aplecat, pe de o parte, fiindcă era modest şi se subaprecia, pe de altă parte, fiindcă dorea să-şi câştige simpatia tuturor. A spune despre el că nu ştia să arunce o vorbă urâtă nici măcar unui câine, ar fi mult prea puţin. Nici chiar unui câine turbat n-ar fi fost în stare să-i arunce o vorbă de ocară. Iar fi spus poate binişor un asemenea cuvânt sau poate numai o jumătate sau o frântură de cuvânt, căci vorba îi era tot atât de molcomă ca şi pasul; pentru nimic în lume, însă, nu s-ar fi purtat urât cu el şi nu l-ar fi repezit. Mister Chillip i-a aruncat o privire sfioasă mătuşii.   Ţinându-şi capul plecat într-o parte şi salutând-o, i-a spus, ducându-şi mâna la urechea stângă, făcând aluzie la vată: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Poftim? S-a răţoit mătuşa, scoţându-şi vata din ureche cum ai scoate un dop.     Mister Chillip s-a speriat într-atât de felul în care-l repezise, încât – după cum i-a povestit mai târziu mamei – a fost cât pe-aci să-şi piardă prezenţa de spirit. A repetat cu blândeţe întrebarea: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Mofturi! i-a retezat vorba mătuşa, şi, dintr-o singură mişcare şi-a astupat la loc urechea. Până ce a fost chemat din nou sus, lui mister Chillip nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să stea la locul lui şi s-o privească sfios cum şedea şi se uita în foc. După vreun sfert de ceas s-a înapoiat. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi vata din urechea care era mai aproape de el. — Ce să vă spun, ma’am, i-a răspuns mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Phii! a exclamat mătuşa, apăsând pe nota dispreţuitoare a acestei interjecţii şi astupându-si din nou urechea. Da… da… după cum i-a mărturisit mamei chiar dânsul, pe mister Chillip mai-mai să-l cuprindă indignarea; fireşte, în înţelesul profesional al cuvântului. În ciuda indignării, a rămas totuşi nemişcat, şi până l-au chemat din nou s-o vadă pe mama, vreme de aproape două ceasuri, s-a uitat la miss Betsey cum şedea şi privea în foc. Apoi, după un răstimp oarecare, s-a întors la locul lui. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi din nou vata. — Cum vă spuneam, ma’am, răspunse mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Hait! a bombănit mătuşa.   Şi a mârâit atât de urât, încât mister Chillip n-a mai putut răbda. Mârâise la el dinadins, ca să-l scoată din sărite, a povestit el mai târziu. A găsit deci cu cale să se aşeze, în curent şi în beznă, pe o treaptă a scării, şi să aştepte acolo până ce îl vor chema din nou. Ham Peggotty, care învăţa pe atunci la şcoala naţională şi ştia catehismul ca un balaur, ceea ce făcea ca mărturiile lui să fie vrednice de crezare „a povestit a doua zi că, vârându-şi capul pe uşă, cam un ceas mai târziu, a fost strigat de miss Betsey, care se plimba ca turbată prin salonaş şi care s-a năpustit asupră-i, prinzându-l mai înainte ca să poată scăpa cu fuga. A mai istorisit că, din când în când, se auzeau zgomote de voci şi de paşi pe care vata din urechile doamnei nu izbutea să le înăbuşe, căci socotea că-l înşfăcase tocmai ca să aibă asupra cui să-şi verse prisosul de nervi în clipele când zgomotele deveneau din cale afară de puternice. Că, ţinându-l de guler, îl silise să umble în sus şi în jos prin odaie (ca şi cum ar fi luat prea mult opiu), şi când zgomotele se auzeau mai tare, îl scutura, îl ciufulea, îi astupa urechile, de parcă ar fi fost ale ei, şi pe deasupra l-a îmbrâncit şi l-a bruftuluit în fel şi chip. A doua zi aceste mărturisiri au fost întărite de mătuşa băiatului, care îl văzuse pe la 12 şi jumătate noaptea, îndată după ce fusese eliberat, şi care afirma că în clipa aceea Ham era tot atât de stacojiu ca şi mine.   Blândul mister Chillip nu era în stare să poarte pică nimănui, şi cu atât mai puţin în împrejurări ca acelea. Cum a isprăvit treaba, s-a furişat în salonaş şi, mai smerit ca oricând, i-a spus mătuşii: — Sunt fericit, ma’am, că vă pot prezenta felicitările mele! — Cu ce ocazie? s-a răstit mătuşa.   Din nou mister Chillip a rămas buimăcit de purtarea peste măsură de aspră a mătuşii mele; de aceea, ca s-o îmblânzească, i-a făcut o mică plecăciune şi a schiţat un surâs sfielnic. — Doamne, miluieşte-l, nu înţeleg ce l-a pălit pe omul ăsta! a izbucnit mătuşa nerăbdătoare. Oare o fi mut? — Liniştiţi-vă, scumpă doamnă, a rugat-o mister Chillip cu glas mai blând ca niciodată. Nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Liniştiţi-vă!   Faptul că mătuşa nu s-a apucat să-l scuture ca să scoată mai repede de la el ce voia să afle este socotit de unii o adevărată minune. S-a mărginit doar să-l privească clătinând din cap, dar în aşa fel încât bietul om şi-a pierdut firea. — Da, ma’am, a reluat mister Chillip, îndată ce a mai prins puţin curaj, sunt fericit să vă pot prezenta felicitările mele. Totul s-a isprăvit, ma’am, şi s-a isprăvit cu bine. Vreme de cinci minute, cât i-a trebuit lui mister Chillip ca să rostească acest discurs, mătuşa mea l-a cercetat cu luare-aminte. — Cum se simte ea? l-a întrebat mătuşa, încrucişându-şi braţele, cu boneta atârnată de mâna stângă. — Sper, ma’am, că în curând se va simţi foarte bine, a răspuns mister Chillip. Atât de bine cât se poate simţi o mamă tânără în asemenea împrejurări nefericite. Puteţi merge s-o vedeţi, ma’am. O să-i facă plăcere. — Şi ea? Ea cum se simte? a stăruit mătuşa. Mister Chillip a lăsat capul mai jos spre umăr şi, blajin ca o păsărică, a privit-o lung pe mătuşa mea. — Fetiţa, a zis mătuşa mea. Cum se simte fetiţa? — M’am a răspuns mister Chillip, credeam c-aţi aflat. E băiat! Mătuşa n-a mai suflat niciun cuvânt, şi, apucând boneta cum ai apuca o praştie, a dat să i-o arunce în obraz lui mister Chillip; apoi s-a răzgândit, şi-a pus-o strâmb pe cap, a ieşit şi nu s-a mai întors niciodată. S-a făcut nevăzută, ca o zână supărată sau ca una dintre acele făpturi suprafireşti pe care, potrivit superstiţiilor populare, mi-era hărăzit să le văd; şi de atunci nu s-a mai întors niciodată.   Ba nu. Eu zăceam în coşuleţul meu, iar mama pe patul ei; Betsey Trotwood Copperfield a rămas însă pentru totdeauna în lumea viselor şi a umbrelor, în ţinutul acela tainic din care abia venisem; şi lumina ce intra pe fereastra odăii noastre strălucea asupra pământescului hotar pe care-l trec toţi călătorii şi asupra movilei ridicate peste cenuşa şi ţărâna aceluia fără de care niciodată n-aş fi prins viaţă.     Viata lui David Copperfield – volumul I – pdf download.........descarcați volumul integral de mai jos           ..        

Charles Dickens  de Oliver Twist     Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.  Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.   Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor.   Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără nici un dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:  — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace!   Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, îndreptându-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el:  — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte!  — Mnezeu s-o binecuvânteze! Se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom'le şi să facă trei'spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor!   Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil.   Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire.             — Gata, madam Cutare, a murit! Spuse doctorul în cele din urmă.   — Of, săraca de ea, aşa e! Spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!   — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?   — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea.             Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă.   — Aceeaşi veche poveste – spuse el dând din cap – văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!   Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil.   Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! Înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui – copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit –, dispreţuit şi oropsit de toţi.   Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   carte o descarcati integral de aici....

ANGLIA ANTICĂ ŞI ROMANII Dacă priviţi o hartă a lumii vechi veţi vedea în colţul de sus din partea stângă a emisferei estice două insule ce se găsesc în larg. Ele sunt Anglia cu Scoţia şi Irlanda. Anglia cu Scoţia formează partea cea mai mare a acestor insule. Irlanda le urmează ca mărime. Insuliţele învecinate, atât de mici încât pc hartă par a fi doar nişte puncte, sunt în genere părticcle din Scoţia, desprinse. cred, în dccursul unei perioade îndelungate de timp, prin forţa apei în continuă mişcare. în timpuri străvechi, cu multă vreme în urmă, înainte ca Mântuitorul nostru să fi venit pe pământ şi să adoarmă cuibărit într-o iesle, aceste insule erau în acelaşi Ioc, iar marca prevestitoare de fur­tună vuia în jurul lor. întocmai cum vuieşte şi acum. Dar pc atunci marea nu era brăzdată de corăbii mari cu marinari viteji ce navigau plecând şi sosind din toate colţurile lumii. Era foarte singuratică. Insulele se situau solitare pe suprafaţa nesfârşită a apei. Valurile înspu­mate se năpusteau asupra ţărmurilor stâncoase ale acestora, iar cum vânturile şi valurile nu aduseseră nici un aventurier care să debarce acolo sălbaticii insulari nu ştiau nimic despre restul lumii, cum nici aceasta nu ştia nimic despre ei. Se presupune că fenicienii, un popor antic celebru pentru comerţul lor. au venit pe aceste insule în corăbii şi au aflat că pro­duceau cositor şi plumb, ambele materii foarte utile, extrase, cum se ştie, de pe ţănnul mării până azi. Cele mai vestite mine de cositor din Cornwall sunt şi acum aproape de ţărm. Una dintre ele e atât de aproape încât, de nu mă înşeală ochii, pare a fi scobită sub nivelul mării, iar minerii spun că pe vreme de furtună, când sunt la lucru în adâncuri, pot auzi de jos de acolo bubuitura valurilor ce se rostogolesc deasupra, peste ci. Deci. navigând pe lângă ţărm, fenicienii ajunseră la locul cu cositor şi plumb Iară nici o greutate.   Făcură negoţ cu insularii dându-le pc minereuri tot felul de lucruri utile. La început, aceştia erau bieţi sălbatici, ce îşi vopseau trupurile cu sucuri de plante şi argile colorate, cum fac şi alţi barbari. Mai târziu. însă. navigând spre ţărmurile învecinate ale Belgiei şi Franţei şi spunându-le oamenilor de acolo: "Noi am fost pe stâncile albe de peste apă. ce se văd pc vreme bună şi din acea ţară numită Britania aducem cositor şi plumb”, fenicienii îi tentară pe nişte francezi şi belgi să vină şi ci încoace. Aceştia se stabiliră pe coasta de Sud a Engliterci. căreia îi zicc Kent. şi din puţina lor ştiinţă - atât cât aveau şi ei pe atunci, când nu erau prea şlefuiţi - îi învăţară pe săl­batici câtev a meşteşuguri utile, ridicând acea parte a insulelor populată de briloni. Alţii, poate, traversară din Spania în Irlanda, spre a se pripăşi pe aici. Treptat, străinii se amestecară cu băştinaşii, iar sălbaticii britoni. mai cu seamă cci din interioml ţării, departe de ţărm, unde coloniştii străini se duceau arareori, deveniră un popor v iteaz, de nesubjugat. Erau robuşti. curajoşi şi puternici. întreaga ţară era înţesată cu păduri şi mlaştini, cea mai mare parte a ei fiind foarte ceţoasă şi rece. Nu exista nici drum. nici pod, nici stradă, ori casă pe care să le poţi socoti demne de aceste nume. Un oraş nu era decât o grămadă de colibe acoperite cu paie. ascunse într-un codru des. împrejmuit cu şanţ şi un zid scund, făcut din noroi sau din trunchiuri de copaci puse unul peste altul. Oamenii nu plantau grânc mai deloc şi se hrăneau cu carne de la propriile lortunne de oi şi cirezi de vile. Nu băteau nici o monedă. însă foloseau inele de metal în loc de bani. Erau îndemânatici la împlctitul nuielelor aşa cum sunt adese­ori sălbaticii; ştiau face un fel de stofă aspră şi nişte vase de lut foarte rele. însă Ia construcţia fortăreţelor erau mult mai pricepuţi. ‘ încropeau ambarcaţiuni din împletituri de nuiele acoperite cu pici de animale, dar rareori se aventurau departe de ţănn. Căleau săbii din cupru în aliaj cu zinc: însă aceste săbii aveau o formă stranie şi erau atât de moi încât o lovitură puternică le îndoia. Făceau scuturi uşoare, pumnale scurte şi ascuţite precum şi lănci, pe care, după ce le azvâr­leau într-un duşman, le smuceau îndărăt ţinând de o lâşie lungă de piele fixată de mâner. Capătul gros era o pârâitoare menită să înspăimânte calul duşmanului. Britonii antici fiind divizaţi în nu mai puţin de treizeci sau patruzeci de triburi, fiecare comandat de propriu-i mic rege. se hărţuiau constant unii pe alţii, cum le stă barbarilor în obi­cei. recurgând mereu la aceste arme. Erau foarte ataşaţi de cai. Drapelul Kentului înfăţişă imaginea unui cal alb. Puteau să-i dreseze şi să-i stăpânească extrem de bine. într-adevăr. caii (pe care îi aveau din abundenţă, deşi cam mici) erau atât de bine dresaţi în acele vremi, încât cu greu se poate spune că ar fi devenit mai breji de atunci, cu toate că stăpânii lor sunt mult mai înţelepţi. înţelegeau orice comandă şi îi dădeau ascultare, obişnuiau să stea liniştiţi de unii singuri în vacarmul încăierării în timp ce stăpânii lor mergeau să lupte pe jos. Britonii n-ar fi putut reuşi în cel mai remarcabil meşteşug al lor. construcţia şi conducerea unor şarete sau care de război pentru care au fost mereu glorificaţi de-a lungul istoriei, fără ajutoml acestor animale sensibile şi credincioase. Fiecare dintre aceste excelente care. în faţă aproape de înălţimea pieptului, iar în spate deschise, purta un om ce îl mâna şi alţi doi sau trei ce luptau, cu toţii în picioare. Caii care le trăgeau erau aşa de bine dresaţi. încât o luau la goană în plin galop pe drumurile cele mai pietroase şi chiar şi prin păduri, striv ind sub copite pe duşmanii stăpânilor lor şi fâcându-i bucăţi cu tăişul săbiilor sau coaselor fixate la roţi. spre a lărgi carul de ambele părţi, în acest scop de mare cruzime. Din plină v iteză, caii se puteau opri pe dată la comanda vizitiului. Oamenii ţâşneau din car împărţind în jur lovituri de sabie ca o ploaie cu grindină, săreau pe cai. apoi pe rudă. ajungând fără grijă înapoi în car: şi de îndată ce erau în siguranţă, caii o zbugheau din nou în goană. Britonii aveau o religie stranie şi înfricoşătoare, numită credinţa druizilor. Pare să fi fost adusă în timpuri foarte vechi din ţara de peste mare, Franţa, care pe atunci se numea Galia, şi să se fi îmbinat cu închinarea la şarpe, la soare şi la lună, precum şi cu venerarea unor zeităţi păgâne. Majoritatea ceremoniilor erau ţinute în taină de preoţii dmizi. ce pretindeau că ar fi fost vrăjitori înzestraţi cu baghete de magicieni, purtând fiecare la gât ceea ce ignoranţilor le spuneau că ar fi un ou de şarpe într-o casetă de aur. Cert este însă că ceremoniile druidice includeau sacrificarea unor victime umane, torturarea unor criminali suspecţi şi. în ocazii deosebite, chiar şi arderea de vii a unui număr de oameni laolaltă cu animalele, în imense cuşti de răchită. Preoţii dmizi aveau un fel de veneraţie pentru stejar şi vâsc - acea plantă pe care în zilele noastre o atârnăm în casă de Crăciun - a cărei fructc albe creşteau pe trunchiul copacului. Se adunau împreună în codri întunecaţi, pe care îi numeau crânguri sacre şi acolo instruiau în misterioasele lor meşteşuguri tineri ce veneau ca ucenici, stând uneori la ei câte douăzeci de ani. Aceşti dmizi construiau mari temple şi altare cu deschidere spre cer, ruinele cărora se păstrează până azi. Stonehenge, de pe Câmpia Salisburv, din Wiltshire este cel mai deosebit dintre acestea. Trei pietre ciudate, numite Kits Cotv House[1], de pe Bluebell Hill[2], de lângă Maidstone[3] din Kent constituie ruinele altui monument. Ştim din examinarea marilor blocuri de piatră din care sunt făcute asemenea construcţii că n-ar fi putut fi înălţate fără ajutorul unor maşinării inge­nioase. comune în zilele noastre, dar cu siguranţă neutilizate de vechii britoni la ridicarea propriilor lor colibe lipsite de confort. Nu m-aş mira ca druizii şi ucenicii ce-şi laceau la ei stagiul de două decenii, ajungând astfel să ştie mai mult decât restul britonilor, să-i fi ţinut pe ceilalţi la distanţă în vreme ce faceau aceste construcţii, pretinzând apoi că le-ar fi realizat prin magie. Poate că nu erau străini nici de construcţiile de fortăreţe, căci, în orice caz, erau puternici şi se bucu­rau de mare încredere; şi cum erau alcătuitorii şi executorii legilor şi nu plăteau nici o laxă, nu m-aş mira să le fi plăcut ocupaţia lor. Iar cum îi convinseră pe oameni că, dacă ar fi fost mai mulţi druizi, le-ar fi mers mai bine tuturora, nu m-aş mira ca numărul lor să fi ajuns destul de mare. în orice caz, este plăcut să ne gândim că druizii de acum nu sunt continuatorii modului de viaţă al străv echilor dmizi ce pretindeau că ar fi avut baghete de magicieni şi ouă de şerpi, lucruri care, desigur, nu există nicăieri. Cam asta era situaţia vechilor britoni, cu cincizeci şi cinci de ani înainte de naşterea Mântuitorului nostm, când romanii, sub marele lor general Iulius Cezar, erau stăpâni ai restului lumii ce se cunoştea pe atunci. Iulius Cezar tocmai cucerise Galia şi auzind multe lucruri despre insula cu stânci albe de peste mare şi despre vitejia britonilor, locuitorii ei, dintre care unii fuseseră aduşi să-i ajute pe gali în războiul împotriva lui, se hotărî, cum era atât de aproape, să vină şi să cucerească Brilania. Astfel, Iulius Cezar, navigând cu optezeci de mii de vase şi douăsprezece mii de oameni, se îndreptă spre insula noastră, venind de pe coasta franceză dintre Calais şi Boulogne “întrucât pe acolo era calea cca mai scurtă spre Britaina", motiv pentru care vapoarele urmează şi acum aceeaşi mtă zi de zi. Se aşteptă să cucerească Britania cu uşurinţă, dar nu fu o treabă atât de simplă cum socotise el, căci temerarii britoni luptară cu multă vitejie, iar prin lipsa cavaleriei (împinsă înapoi de furtună) precum şi a unora dintre v asele sale sfărâ­mate de puternica maree după ce trăseseră la ţărm, riscă o înfrângere totală. Totuşi, pentru fiecare eşec suferit din partea vitejilor britoni, reuşi să-i înfrângă de două ori. dar cum victoriile nu fură prea răsună­toare. se bucură să le accepte propunerile de pace şi să se retragă. Reveni însă în primăvara anului unnător. de astă dată cu opt sute de vase şi treizeci de mii de oameni. Triburile britanice îşi aleseră drept conducător de oşti un briton. căruia romanii îi ziceau în latineasca lor. CASSIVELLAUNUS, dar al cănii nume britanic se presupunea că ar fi fost CASWALLON. Era un conducător viteaz care, împreună cu sol­daţii săi, luptă bine împotriva armatei romane. Atât de bine. în acel război încât inima soldaţilor romani tremura în ei de frică ori de câte ori vedeau vreun nor dens de praf şi auzeau huruitul rapidelor care de luptă britanice. Pe lângă câteva lupte mai mici avu loc o bătălie lângă Canterburv. în Kent: se dădu o luptă lângă Chertsey, în Surrey4, se mai dădu o luptă lângă un orăşel mlăştinos dintr-o pădure, capitala acelei părţi a Britaniei care îi aparţinea lui CASSIVELLAUNUS şi care era probabil în apropiere de ceea ce este acum Saint Albans, din Hertfordshire5. Totuşi, bravului CASSIVELLAUNUS îi merse. în ansamblu, din cale-afară de prost, deşi atât el cât şi oamenii lui au tot luptat ca nişte lei. Cum ceilalţi conducători britanici îl invidiau, certân- du-se mereu cu el, precum şi unii cu alţii, se lăsă păgubaş şi propuse pace. Iulius Cezar fu foarte bucuros să o încheie repede şi să plece din nou cu toate corăbiile şi oamenii ce-i mai rămăseseră. Se aşteptase să găsească perle în Britania şi, după câte ştiu. se poate să fi şi găsit câte­va, dar în orice caz află scoici delicioase şi, desigur, britoni încăpăţâ­naţi, de care cred că s-o fi plâns, cum avea să facă şi Napoleon ^ Kent şi Surrey: comitate în sud-estul Angliei. •' Comitat din sud-estul Angliei, situat Ia nord de Londra.   Bonaparte, marele general francez, o mie opt sute de ani după aceea, când îi clasă drept nişte tipi atât de puţin rezonabili încât nici nu îşi dau seama când sunt înfrânţi. Am credinţa că într-adevăr nu-şi dădeau şi nici nu-şi vor da vreodată seama. Se scurseră aproape o mie de ani şi în tot acel timp fu pace în Britania. Britonii îşi refacură oraşele şi modul de viaţă, deyeniră mai civilizaţi, călătoriră şi învăţară multe de la gali şi romani. în cele din urmă, împăratul roman Claudius îl trimise pe AULUS PLAUTIUS. un general abil. cu o puternică armată, iar curând după aceea veni să cucerească insula el însuşi. Nu lacură mare brânză, aşa că veni alt general, unul OSTORIUS SCAPULA. O parte dintre conducătorii triburilor britanice capitulară, alţii se hotărâră să lupte pe viaţă şi pe moarte. Dintre aceştia, cel mai viteaz fu CARACTACUS sau CARADOC. care-i întâmpină pc romani cu oştile sale printre munţii din nordul Ţării Galilor. "Această zi", le spuse el soldaţilor, "hotărăşte soarta Britanici! Libertatea sau sclavia noastră eternă începe din acest moment. Amintiţi-vă de vitejii voştri strămoşi, care îl goniră peste mare pe însuşi vestitul Cezar!" La auzul acestor cuvintc oamenii săi se năpustiră cu mare larmă asupra romanilor. în lupta corp la corp. solidele săbii şi armuri romane fură prea mult pentru mai slabele arme britanice, în acea zi. britonii pierdură lupta. Soţia şi fiica viteazului CARACTACUS fură luate pri­zoniere. fraţii săi se predară. El însuşi fu trădat de prefăcuta şi josnica lui mamă vitregă, care-1 dădu pe mâinile romanilor, ce îl duseră în tri­umf la Roma. împreună cu întreaga lui familie. Dar un mare om rămâne mare şi când soarta îi este potrivnică, şi la temniţă, şi în lanţuri. înfăţişarea lui nobilă şi suferinţa demnă a mizeriei îi mişcară într-atât pe romanii care se îmbulzeau pe străzi să-l vadă. încât fu repus în libertate împreună cu familia sa. Nu se ştie de va fi murit de inimă rea la Roma sau s-o fi reîntors vreodată în patria ce-i era atât de dragă. Stejari englezi crescură din ghinzi şi după sute de ani muriră, iar alţii răsăriră în locul lor murind şi ei la adânci bătrâneţe, de când sfârşitul istoriei lui CARACTACUS cel viteaz fu dat uitării. Şi totuşi, britonii nu voiră să cedeze. Se ridicară la luptă iar şi iar. la fiece prilej ce se ivea. murind pe capete cu sabia în mână. SUETO- NIU, un alt general roman, veni şi luă cu asalt insula Anglesey (numită pe atunci MONA) despre care se credea că ar fi sfântă, şi îi arse pe dmizi în cuşli dc răchită, lângă propriile lor case. BRITONII se ridi­cară chiar în vreme ce acesta mai era în Britania. împreună cu victo­rioasele lui trupe. Pentru că regina britonă. BOAD1CEA. văduva regelui locuitorilor din Norfolk[4] şi SufTolk[5] se împotriv i să-i fie jefuită proprietatea de către romanii colonizaţi în Anglia, fu biciuită din ordinul lui CATUS, ofiţer roman, cele două fiice ale ei fiind insultate ruşinos în prezenţa sa. iar rudele soţului luate în sclavie. Ca să răzbune această jignire, britonii se ridicară cu toată forţa şi mânia lor. îl izgo­niră pe CATUS în Galia. distruseră posesiunile romane. îi obligară pc romani să părăsească Londra, pe atunci un orăşel sărac. în care însă aveau loc schimburi comerciale. Spânzurară, arseră. răstigniră pe cruce şi în câtev a zile tăiară cu sabia şaptezeci de mii dc romani. SUE- TONIU îşi întări oastea şi le ieşi în calc. la luptă. Britonii îşi sporiră oştile şi în disperare de cauză îl atacară pc câmpia unde era bine postat, înainte ca britonii să iasă la primul atac. BOADICEA. într-un car dc război, cu părul blond fluturându-i în vânt şi cu fiicele insultate întinse la picioare, mâna printre trupe cerându-le răzbunare împotriva romanilor, destrăbălaţii lor asupritori. Britonii luptară cu mult curaj până la capăt, dar fură înfrânţi şi măcelăriţi în masă. iar nefericita lor regină recurse la otravă. Şi totuşi, spiritul britonilor nu fu îngenucheat. Când SUETONIU părăsi ţara. aceştia îi atacară trupele şi puseră din nou stăpânire pe insula Angleseys. La cincisprezece sau douăzeci de ani după aceea veni AGRICOLA şi o cuceri din nou. consacrând şapte ani supunerii ţării, mai cu seamă a acelei părţi care acum se numeşte SCOŢIA. Locuitorii acesteia, caledonienii. luptară pentru fiecare palmă de pământ, împotrivindu-i-se cu îndârjire. Se făcu multă vărsare de sânge în acele lupte. îşi uciseră soţiile şi copiii ca să-l împiedice să-i ia pri­zonieri. Căzură luptând în număr atât dc mare, încât se crede că anu­mite dealuri din Scoţia ar fi vaste mormane dc pietre îngrămădite pe mormitele lor. HADR1AN veni la treizeci dc ani după aceea, iar ci i se împotriviră din nou. SEVERUS veni cu aproape o sută de ani mai târziu, iar ei îi hărţuiră marii oşteni ca pe nişte câini şi se bucurară să-i vadă pierind cu miile prin mlaştini şi smârcuri. CARACALLA, fiul şi succesorul lui SEVERUS. facu cel mai mult ca să-i stăpânească o vreme, dar nu prin forţa armelor. Ştia că ar fi fost de prea puţin folos. Le cedă caledonienilor o parte din pământ şi le dădu britonilor privilegii similare cu cele pe care le aveau romanii. După asta fu pace timp de şaptezeci de ani. Apoi apărură noi duşmani. Erau SAXONII, un popor sălbatic de nav igatori ce veneau din ţinuturile de la nord de Rin. marele râu al Germaniei, pe malurile căruia cresc ccle mai bune soiuri dc struguri pentru prepararea vinului nemţesc. începură să vină în corăbii de piraţi spre coastele Galiei şi Britanici ca să le jefuiască. Fură respinşi de CARAUSIUS. un autohton din Belgia sau din Britania, adus la putere de romani şi sub care britonii îşi făcură debutul luptând pe mare. îşi reînnoiră apoi rav agiile. După alţi câţiva ani, scoţii, cum se numeau pe atunci locuitorii Irlandei, şi picţii. un popor nordic, începură să facă dese incursiuni de jaf în sudul Britanici. Toate aceste atacuri se repetară la interv ale, pe parcursul a două sute de ani. de-a lungul unui nesfârşit lanţ de împăraţi, şi conducători romani, răstimp în care britonii se ridicară mereu împotriva romanilor. în cele din urmă, în zilele lui HONORIUS. când stăpânirea romană asupra întregii lumi era în declin şi când Roma voia ca toţi oştenii ei să se întoarcă acasă, romanii abandonară orice speranţă de cucerire a Britanici şi o părăsiră. Şi din nou, la urmă ca şi la început, britonii se ridicară împotriva lor cu străv echea dârzenie ce le stătea în fire, căci cu foarte puţină vreme în urmă îi alungaseră pc magistraţii romani şi se declaraseră popor independent. Trecuseră cinci sute de ani de la prima inv azie a insulei de către Iulius Cezar, când romanii se retraseră de aici pentru totdeauna. în acel răstimp, deşi fuseseră cauza unor înfricoşătoare lupte şi vărsări de sânge, ei făcuseră mult spre a înlesni situaţia britonilor. Duraseră însemnate şosele militare, construiseră forturi şi îi înv ăţaseră cum să se îmbrace şi cum să se înarmeze cu mult mai bine decât ştiuseră s-o facă până atunci. Şlefuiseră întregul mod de v iaţă britonic. AGRICOLA ridicase un mare zid de pământ, lung de peste şaptezeci de mile, ce se întindea de la Newcastle[6] şi până dincolo de Carlisle[7], în scopul de a-i ţine la distanţă pe picţi şi pe scoţi: HADRIAN îl fortificase: SEVERUS. constatând că avea marc nevoie dc reparaţii. îl durase din nou. în piatră. Mai cu seamă, se întâmplă ca în perioada romană şi cu ajutorul corăbiilor romane, religia crcştină să fie adusă pentru prima dată în Britania. iar locuitorilor acesteia să li se predea penlni întâia oară importanta învăţătură că spre a fi buni în ochii DOMNULUI, tre­buie să-şi iubească aproapele aşa cum se iubesc pe sine şi să facă alto­ra ceea ce ar vrea să li se facă lor. Druizii declarară că e foarte rău să crezi în lucruri de accst fel şi îi blestemară amarnic pc toţi cei ce credeau în ele. Dar când oamenii aflară că nu le mergea cu nimic mai bine graţie binecuvântărilor şi cu nimic mai rău de pe urma blestemelor dniidc. că soarele strălucea, iar ploaia cădea fără să-i consulte defel pc druizi. începură să creadă că aceştia erau muritori de rând, ale căror blesteme sau binecuvântări n-aveau nici o importanţă. Drept urmare, elevii druizilor se împuţinară vizibil ca număr, iar aceştia se apucară dc altfel dc meserii. Astfel, am ajuns la sfârşitul perioadei romane în Anglia. Se ştiu prea puţine despre acei cinci sute de ani. dar unele v estigii ale acelor timpuri sunt încă scoase la iveală. Adeseori când muncitorii sapă solul ca să facă fundaţii pentru case sau biserici dau de bani ruginiţi ce au aparţinut cândva romanilor. Fragmente dc farfurii din care au mâncat, de cupe din care au băut. şi din pavajul pe care au păşit ies la lumină din pământul întors de plug, sau din bulgării mărunţiţi dc hârleţul gră­dinarului. Fântâni săpate dc romani dau încă apă, drumuri făcute dc ci fac parte din şoselele noastre, pe unele vechi câmpuri de bătaie, vâr­furi de lănci britone şi armuri romane în paragină se alia amestecate de-a valma, aşa cum au căzut în toiul luptei. Urme de tabere romane acoperite de iarbă şi movile ce sunt locuri dc înmormântare pentru grămezi de britoni. pot fi văzute în mai toate părţile ţării Peste landele bătute de vânturi din Noitliumbcrland11, zidul lui SEVERUS acoperit de muşchi şi buniicni se înalţă ca o ruină, în întreaga lui amploare, iar ciobanii şi câinii lor dorm vara tolăniţi pe el. Pe câmpia Salisburv se mai înalţă Stonehengc. un monument dintr-o perioadă anterioară, în care numele de roman era necunoscut în Britania şi în care druizii n-ar fi putut să-l scrie cu minunatele lor baghete magice pe nisipurile ţăr­mului sălbatic al mării. Comitat din nord-estul Angliei, învecinat cu Scoţia şi cu Marea Nordului, cunoscut pentru vestigiile sale istorice şi în special pentru zidul roman bine păstrat, ce constituie un obiectiv de marc interes pentru turişti   [1] Tradus din engleză cuvânt de cuvânt, Kit s Cotv Hoţise ar însemna fie casa lui Kit Cotv, sau a Kitei Cotv, fie coliba lui Kit sau a Kitei, dacă interpretăm ultimele cuvinte ca formă arhaică a substantivului compus Cottage House. In limba română înseamnă Colina Zambilelor Sălbatice, sau Dealul Clopoţeilor. ■J ~ In limba română , Piatra Fecioarei. ^ Comitat din Anglia de Est. n ' Comitat pe coasta de est din sud-estul Angliei. Q ° Insulă în Marea Irlandei situată în apropierea Ţării Galilor, pe coasta de nord-vest a acesteia. [6] Oraş port în sudul Ţării Galilor. ^ Oraş în partea de nord-vest a Angliei.

    Marile sperante de Charles Dickens     Capitolul 1           Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvânt mai lung şi mai lămurit decât Pip. Şi fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip am rămas.   Susţin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui şi pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a căzut niciodată în mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra tatălui mă făcea să văd un om oacheş, scurt şi îndesat şi cu părul creţ. Iar trăsăturile inscripţiei: „De asemeni şi Giorgiana, soţia celui de mai sus”, mă duseră la concluzia că mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.   Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lângă cotitura cea mai mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie despre identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o într-o zi rece, zi neştearsă din mintea mea, spre seară. În ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, posomorât şi acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul Filip Pirrip şi Georgiana, „soţia celui de mai sus” sunt morţi de-a-binelea şi îngropaţi; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sunt morţi şi ei şi îngropaţi; că întinderea necultivată de dincolo de cimitir, străbătută de gropi şi presărată cu cantoane, pe care păşteau cirezi, e ţara mlaştinilor; că şuviţa plumburie de la capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat şi sălbatic de unde năvăleşte vântul, e marea şi că pumnuleţul acesta de om, care tremură şi scânceşte, înfricoşat de tot ce vede, e Pip.   — Tacă-ţi gura o dată, strigă o voce înspăimântătoare, şi un om se ridică dintre morminte, lângă uşa care dădea în biserică. Stai liniştit, diavole, că de nu, îţi frâng gâtul!   Era un om înfricoşător, îmbrăcat într-o haină grosolană cenuşie şi avea o cătuşă mare de fier la picior. Pălărie nu avea şi ghetele îi erau rupte; era legat la cap cu o basma zdrenţuită. Arăta ca un om ieşit din apă sau din noroi, lovit şi tăiat de pietre, înţepat de urzici şi sfâşiat de mărăcini; şchiopăta, tremura, se holba la mine şi mormăia tot timpul; dinţii îi clănţăneau, când mă apucă de bărbie.   — Vă rog, domnule, să nu-mi frângeţi gâtul, l-am implorat eu. Vă rog frumos.   — Cum te cheamă? întrebă omul. Spune iute.   — Pip, domnule.   — Unde locuieşti? Numaidecât să-mi spui.   Am arătat cu degetul în direcţia unde se întindea satul nostru, printre aninii şi plopii de pe malul neted, cam la o milă depărtare de biserică.   După ce m-a privit o clipă, omul mă întoarse cu capul în jos şi cu picioarele în sus şi-mi goli buzunarele. Dar, în afară de o bucată de pâine, nu găsi nimic. Când biserica se întoarse din nou în picioare – căci omul era atât de iute în mişcări şi atât de puternic, încât răsuci biserica cu susul în jos, în faţa mea – cum spun, când biserica se întoarse din nou în picioare, eu şedeam tremurând cocoţat pe o piatră înaltă de mormânt, în timp ce el înfuleca pâinea cu lăcomie.   — Măi puştiule, făcu omul, lingându-şi buzele, dar dolofan obraji mai ai.   Cred că, într-adevăr, aveam obrajii dolofani, deşi pe atunci era cam mititel şi nu prea voinic pentru vârsta mea.   — Să fiu al naibii, dacă nu i-aş mânca! spuse omul, clătinând ameninţător din cap. Zău dacă n-aş face-o.   Mi-am exprimat cu gravitate dorinţa ca acest lucru să nu se întâmple şi m-am încleştat cu putere de piatra pe care mă aşezase omul, întâi ca să mă ţin mai bine şi apoi ca să nu cumva să încep să plâng.   — Ia spune-mi, făcu omul, unde ţi-e mama?   — Acolo! am răspuns eu.   — Omul tresări ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană, se opri, apoi, şi se uită în urmă.   — Acolo, am explicat eu: „deasemeni şi Georgiana”, aceea este mama.   — A! făcu el, întorcându-se; şi ăla de alături de ea e tatăl tău?   — Da, domnule, am spus eu. „Răposat în această parohie”.   — Aha! bodogăni omul, gânditor. Şi tu pe lângă cine trăieşti acum, dacă cumva te mai las eu cu zile?   — Cu sora-mea, doamna Gargery…, nevasta lui Joe Gargery, fierarul.   — Fierarul, aha! făcu el. Şi-şi privi piciorul.   După ce-şi plimbă de câteva ori privirea întunecată de la picior la mine. Se apropie de piatra pe care şedeam eu, mă apucă de amândouă mâinile şi mă împinse pe spate, ţinându-mă cât putea mai departe de el; ochii lui se uitau pătrunzători în ai mei şi eu îl priveam cu deznădejde.   — Măi băieţaş, mă întreb dacă să te las cu zile. Ştii ce-i aia o pilă?   — Ştiu, domnule.   — Dar haleală, ştii ce-i?   — Ştiu.   După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă facă să mă simt mai slab şi ca să mă înfricoşeze mai rău.   — Ai să-mi aduci o pilă. Mă împinse din nou. Şi ai să-mi aduci haleală.   Şi iar mă smuci. Dacă nu îţi scot măruntaiele. Şi mă mai zgâlţâi puţin.   Eram atât de îngrozit şi de ameţit, încât m-am agăţat de el cu amândouă mâinile.   — Dac-aţi fi atât de bun şi m-aţi lăsa să stau drept, poate că n-aş mai fi atât de ameţit şi aş înţelege mai bine, îndrăzni eu.   Mi-a dat un ghiont zdravăn şi m-a răsucit din nou şi biserica sări din nou deasupra moriştii de vânt din vârf. Apoi m-a ţinut în poziţia de drepţi, pe marginea pietrei de mormânt şi mi-a spus aceste cuvinte înspăimântătoare:             Miniseria de 6 episode o puteti urmari pe siteul video latimp.eu, dând pe linkul de mai jos           https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/          

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. II CAPITOLUL XIX MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA   Nu ştiu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau amărât când, la sfârşitul ultimului an de învăţătură, a venit vremea să părăsesc şcoala doctorului Strong. Fusesem cât se poate de fericit acolo, îi purtam o afecţiune deosebită doctorului şi eram în lumea aceea mică un personaj de vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de fluşturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii nedesluşite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că lumea stă la picioarele tinerilor independenţi, că aceste făpturi năstruşnice ar fi chemate să vadă şi să săvârşească lucruri minunate şi să exercite negreşit o înrâurire nemaipomenită asupra societăţii. Atât de puternice au fost în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am părăsit şcoala fără a încerca o firească părere de rău. Despărţirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte despărţiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în care a avut loc despărţirea şi ce-am simţit cu prilejul ei; dar n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram uluit de perspectivele ce-mi stăteau în faţă. Ştiu că, pe atunci, nu ţineam seama decât foarte puţin sau deloc de experienţa copilăriei mele şi că viaţa nu mi se părea altceva decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l citesc. Mă sfătuisem de multe ori cu mătuşa ce meserie să îmbrăţişez. De un an şi mai bine mă străduisem să aflu un răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea ori: „Ce-ai vrea să fii?“ Dar nu mi-am putut descoperi nicio predilecţie specială pentru vreo meserie anume. Dacă soarta m-ar fi dăruit cu ştiinţa artei de a naviga, dacă mi-ar fi fost încredinţată comanda unei expediţii iute ca vântul şi aş fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac descoperiri triumfale, cred că m-aş fi simţit cât se poate de potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă dedic unei activităţi care să nu însemne o povară prea grea pentru mătuşa; şi să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea. La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna cu un aer îngândurat şi înţelept. Nu s-a încumetat însă să prezinte sugestii decât o singură dată; şi atunci (nu ştiu cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin „căldărar“. Acestei propuneri mătuşa i-a făcut o primire atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să deschidă gura niciodată, şi de atunci înainte s-a mărginit să-şi zornăie banii în buzunar, aşteptând cu luare-aminte ca mătuşa să-şi spună părerea. — Trot, dragul meu, vreau să-ţi spun ceva, mi-a zis mătuşa într-o dimineaţă, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem şcoala, întrucât până acum n-am putut lua nicio hotărâre asupra acestei probleme spinoase şi cum trebuie să ne ferim, cât putem, de orice greşeală, cred că n-ar strica un mic răgaz. Trebuie să încerci acum să priveşti lucrurile din alt punct de vedere, nu şcolăreşte. — Am să încerc. — Cred, a urmat mătuşa, că o mică schimbare şi un prilej de a arunca o privire asupra vieţii dinafară ţi-ar prinde bine şi te-ar ajuta să te reculegi şi să judeci lucrurile cu mai multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele pe care-l purta. — Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere! — Bine, foarte bine, a zis mătuşa, căci şi mie mi-ar face plăcere. Şi e firesc şi rezonabil să-ţi facă plăcere. Sunt convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc şi rezonabil. — Nădăjduiesc şi eu, mătuşico. — Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătuşa, ar fi fost cea mai rezonabilă şi cea mai firească fată din câte au fost vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i aşa, Trot? — Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătuşico. M-aş mulţumi cu atât. — Noroc că biata şi scumpa fetiţă care era maică-ta nu mai e în viaţă, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar fost atât de mândră acum de băiatul ei, că şi-ar fi pierdut şi puţina minte pe care o avea! (Mătuşa obişnuia să-şi scuze slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne-Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea! — Sper că-ţi face plăcere, mătuşă… — E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătuşa, e leit maică-sa, aşa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca două picături de apă! — Adevărat? a întrebat mister Dick. — Da, şi seamănă şi cu David, a întărit mătuşa. — Seamănă foarte mult cu David! a încuviinţat mister Dick. — Dorinţa mea, Trot, e să ajungi un om zdravăn, a urmat mătuşa, nu atât trupeşte, căci eşti destul de zdravăn trupeşte, ci sufleteşte. Un om zdravăn, un om care ştie ce vrea. Un om hotărât, a zis mătuşa dând din cap şi strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un om cu un caracter puternic, care să nu se lase influenţat de nimeni şi de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aş vrea să ajungi. Şi dacă tatăl şi mama ta ar fi fost aşa, le-ar fi mers mai bine. Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul ei. — Pentru început, ca să dobândeşti încredere în propriile tale puteri şi ca să te obişnuieşti să iei hotărâri de unul singur, mi-a zis mătuşa, am să te las să pleci singur în această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, să aibă grijă de mine. O clipă mister Dick a părut puţin cam trist; apoi, însă, la gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai extraordinare femei din lume, faţa i s-a luminat. — Afară de asta, a adăugat mătuşa, are de lucru la memoriu. — O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez ştii… după care… Şi aici mister Dick s-a stăpânit şi, după o pauză mai lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai iasă! Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta bunăvoinţă de mătuşămea, am primit o pungă plină cu bani şi un geamantan şi am pornit în expediţie. La despărţire, mătuşa mi-a dat câteva sfaturi bune şi foarte multe sărutări şi mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva şi să cuget, n-ar fi rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele restricţii impuse acestei libertăţi erau obligaţia de a cugeta asupra celor văzute şi promisiunea de a scrie de trei ori pe săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei. Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun de la Agnes şi de la mister Wickfield (încă nu renunţasem la odăiţa ce ocupasem în casa lui), precum şi de la bunul doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a văzut şi mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai era aceeaşi. — Nici eu nu mai sunt acelaşi om de când am plecat, i-am răspuns. Fără tine mă simt ca şi cum mi-ar lipsi mâna dreaptă. Şi asta-i încă puţin spus, pentru că mâna mea dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toţi cei care te cunosc, Agnes, se sfătuiesc cu tine şi-ţi cer îndrumare. — Toţi cei care mă cunosc mă răsfaţă, mi-a răspuns, zâmbind. — Nu. Alta-i pricina; eşti fără seamăn pe lume. Eşti atât de bună şi atât de blândă şi ai o judecată care nu dă greş niciodată. — Vorbeşti ca şi cum aş fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, izbucnind într-un râs cristalin şi apucându-se din nou de cusut. — Ei! Nu-i frumos să profiţi de confidenţele mele, i-am răspuns roşind la amintirea fetei în albastru care mă robise. Totuşi, Agnes, îţi voi încredinţa şi de aci înainte secretele mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Şi ori de câte ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi îndrăgosti, voi veni să-ţi spun, dacă-mi dai voie, chiar când va fi vorba de o dragoste serioasă. — Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou. — Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de şcolar! i-am spus, râzând la rândul meu, nu fără a roşi puţin. Lucrurile s-au schimbat acum şi mă tem că într-o bună zi va fi vorba de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni. Agnes a râs iar şi a clătinat din cap. — O, ştiu că nu eşti îndrăgostită cu adevărat, pentru că dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puţin, am adăugat, văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc singur. Dar nu ştiu pe nimeni care să fie vrednic să te iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent mai nobil din fire, mai vrednic decât toţi cei pe care i-am văzut perindându-se pe aici, consimţământul meu n-ai să-l primeşti. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul dintre admiratorii tăi; şi cu acela care-ţi va cuceri inima voi fi foarte exigent, de asta poţi fi încredinţată. Până acum discuţia se desfăşurase pe acel ton, îmbinând zeflemeaua şi seriozitatea, care era rezultatul firesc al vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes şi-a ridicat privirile spre mine şi, cu glasul schimbat, mi-a zis: — Trotwood, vreau să-ţi pun o întrebare pe care se prea poate să nu mai am prilejul să ţi-o pun vreme îndelungată. O întrebare care cred că n-aş putea s-o pun nimănui decât ţie. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata? Băgasem de seamă o schimbare, şi nu o dată mă întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă şi ea. Agnes a citit pesemne pe faţa mea aceste gânduri, căci îndată şi-a plecat ochii şi am văzut că erau înlăcrimaţi. — Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut. — Cred… Spune-mi, Agnes, ştii cât de mult ţin la el, pot să vorbesc deschis? — Da, mi-a zis. — Cred că nu-i prieşte deloc năravul lui, care s-a agravat mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte nervos, sau cel puţin aşa mi se pare mie. — Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap. — Îi tremură mâna, vorbeşte nedesluşit, şi are uneori o lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimereşte să fie chemat să rezolve probleme. — Da, de Uriah a zis Agnes. — Da; şi conştiinţa faptului că nu poate face faţă situaţiei, sau că n-a înţeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare şi mai rău, şi rezultatul este că arată obosit şi priveşte în gol. Cele ce-ţi spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l-am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru şi plângând ca un copil. În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins uşor buzele cu mâna, şi într-o clipă a fost la uşă unde l-a întâmpinat pe tatăl ei şi l-a luat de braţ. Când amândoi s-au întors către mine, m-a mişcat expresia feţei ei. Privirea-i luminoasă era plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru iubirea şi grija pe care dânsul i le purta, şi îmi adresa o rugă nespus de fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile mele cele mai tainice şi să nu-mi fac o părere proastă despre el; era atât de mândră de el şi îi era atât de devotată şi în acelaşi timp era atât de înduioşată şi neliniştită, fiind totodată convinsă că la fel voi fi şi eu, încât orice ar fi încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe atât de elocvent şi nu m-ar fi putut mişca mai mult. Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am dus la ora obişnuită, şi în jurul căminului i-am găsit pe doctor, pe tânăra lui soţie şi pe mama ei. Doctorul a făcut atâta caz de călătoria mea, ca şi cum aş fi plecat în China, şi m-a primit ca pe un oaspete de vază şi a poruncit să se arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul fostului său elev luminat de vâlvătăi. — Nu voi mai apuca să văd mulţi băieţi luând locul lui Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-şi mâinile. Mă simt obosit, Wickfield, şi am nevoie de linişte. Până în şase luni îmi voi părăsi elevii şi voi duce o viaţă mai tihnită. — Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece ani, i-a răspuns mister Wickfield. — Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. Îl las în loc pe ajutorul meu – vorbesc foarte serios – aşa că foarte curând va trebui să ne întocmeşti un contract, să ne lege de mâini şi de picioare ca pe şarlatani. — Şi să am grijă să nu te trezeşti păcălit, nu-i aşa? i-a zis mister Wickfield. Aşa cum desigur te-ai trezit dacă ţi-ai face singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există şi sarcini mai neplăcute decât asta. — După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi văd numai de dicţionar şi de celălalt co-contractant… adică de Annie. Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care şedea la masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta sfiiciune şi teamă, încât dânsul şi-a aţintit privirea asupra ei şi mi s-a părut că îşi amintise de ceva. — Văd c-aţi primit poştă din India, a observat mister Wickfield după o scurtă pauză. — Da, tocmai! Nişte scrisori de la mister Jack Maldon, a confirmat doctorul. — Adevărat? — Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca şi cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să ştii că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituţia lui l-a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, desigur că-ţi aminteşti că vărul tău n-a fost niciodată voinic; în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numeşte un om robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat şi rotindu-şi privirea asupra celor de faţă. Ştiu asta încă de pe vremea când atât el, cât şi fiica mea mai erau copii şi se plimbau toată ziulica împreună, braţ la braţ. Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns niciun cuvânt. — Din spusele dumneavoastră trebuie să înţeleg oare că Jack Maldon ar fi bolnav? a întrebat mister Wickfield. — Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel şi chip, sir. — Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield. — Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A suferit, desigur, de insolaţii îngrozitoare, a suferit de febră tropicală, de friguri şi de tot ce vrei! Cât priveşte ficatul l-a lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu resemnare Cătana-Bătrână. — Şi a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister Wickfield. — Ce să scrie? Dacă-mi puteţi pune o asemenea întrebare, nu-l cunoaşteţi pe Jack Maldon! i-a răspuns missis Markleham, legănându-şi capul şi agitând evantaiul. Să scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de patru armăsari sălbatici! — Mamă! a intervenit missis Strong. — Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât pentru a întări spusele mele. Ştii tot atât de bine ca şi mine că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de armăsari sălbatici… de ce oare am spus că numai de patru? Nu, nici nam să mă opresc la patru… opt, şaisprezece, treizeci şi doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să răstoarne planurile doctorului! — Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-şi mâna pe faţă şi privindu-l nu fără remuşcare pe sfetnicul său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau undeva peste mare“. — Iar eu am zis: „peste mare“, a adăugat solemn mister Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum această responsabilitate. — Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana-Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii, dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare bunăvoinţă şi cu cele mai bune intenţii. Dar dacă bietul băiat nu poate trăi acolo, nu poate, şi pace! Şi dacă nu poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana-Bătrână, făcându-şi vânt cu evantaiul, cu un aer profetic dar resemnat, şi ştiu că mai degrabă o să-şi dea viaţa decât să răstoarne planurile doctorului! — Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu ţin morţiş la planurile mele şi sunt gata să le răstorn şi singur. Pot face alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în ţară din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece înapoi şi trebuie să ne silim să-i facem rost de o situaţie bună şi potrivită în ţară, Missis Markleham a fost în aşa măsură covârşită de această mărinimoasă declaraţie (la care nu e nevoie să spun că nu se aşteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună doctorului decât că nu-şi dezminţise bunătatea şi să-şi sărute de mai multe ori în şir evantaiul, pentru ca apoi să-l lovească prieteneşte, pe mână, cu el. După aceea a dojenit-o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată vechiului tovarăş de joacă, şi apoi ne-a povestit fel de fel despre alţi vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de dorit să fie ajutaţi să stea pe vrednicele lor picioare. În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt şi n-a ridicat ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield şi-a ţinut privirea aţintită asupra lui Annie, care stătea lângă fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, şi o privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această privinţă, şi anume cui. — Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar doctorului… unde e?… Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă înştiinţez că o duc foarte greu cu sănătatea şi mă tem că voi fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind singura nădejde de vindecare“. Mai limpede nici c-ar putea să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare! Scrisoarea către Annie e încă şi mai limpede. Annie, dă-mi scrisoarea. — Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut. — Draga mea, în anumite privinţe eşti cea mai caraghioasă fiinţă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar faţă de nevoile familiei aş putea spune că ai o atitudine de-a dreptul denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat niciodată dacă nu ţi-aş fi cerut-o eu. Aşa înţelegi tu, iubita mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt uimită. Ar trebui să-ţi dai seama de lucrurile astea! După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; şi când i-am înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o luasem tremura. — Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita mea Annie“, şi aşa mai departe… nu, nu-i asta. „Bătrânul şi amabilul proctor…“ ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare neciteţ scris mai are vărul tău Maldon şi tare proastă mai sunt! Da, fireşte, stă scris „doctor“! Vai! Amabil, într-adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-şi sărute din nou evantaiul şi să-l agite în faţa doctorului, care ne privea cu o placidă mulţumire. Iată, am găsit! „N-ar trebui să fii surprinsă, Annie, când vei afla – fireşte că n-ar trebui, doar ştim că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu adineauri? — … când vei afla că am suferit atât de mult pe aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu orice preţ: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putinţă; fie demisionând, dacă nu voi obţine concediu. Ce am îndurat şi îndur aici e insuportabil“. Şi eu, una, fără răspunsul prompt dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a încheiat missis Markleham, făcând din nou semne telegrafice doctorului şi împăturind scrisoarea, mărturisesc deschis că nici să mă gândesc n-aş putea suporta să stărui asupra sensului cuvintelor lui. Deşi bătrâna s-a uitat la el, aşteptând să-i audă comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt şi a stat neclintit, cu privirile aţintite în pământ. Şi chiar după ce s-a schimbat subiectul şi ne-am apucat să vorbim despre altele, a rămas aşa vreme îndelungată, ridicându-şi numai rareori ochii, pentru ca, încruntat şi îngândurat, să se uite o clipă la doctor sau la soţia acestuia, sau la amândoi. Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas plăcut şi expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat la patru mâini şi au executat împreună duete, dând un adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în primul rând, că deşi Annie îşi redobândise stăpânirea de sine şi se purta ca de obicei, între ea şi mister Wickfield exista totuşi o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie şi Agnes, pe care o privea cu teamă şi trebuie să mărturisesc că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, nebănuit până atunci, şi să mă tulbure profund. Frumuseţea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puţin nevinovată ca până acum; am început să privesc cu neîncredere graţia înnăscută şi farmecul persoanei ei; şi când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, şi m-am gândit cât de bună şi de cinstită era Agnes, s-a strecurat în mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită Atât de fericită se simţea însă Agnes şi la fel şi Annie, încât au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas întipărit în amintire. Tocmai îşi luau rămas bun una de la alta, şi Agnes dădea s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Annie, când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărţit şi repede a tras-o pe Agnes după el. Şi atunci, pe faţa frumoasei missis Strong s-a ivit din nou – ca şi cum timpul ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aş fi găsit din nou în prag, ca atunci – expresia ce-o avusese şi în noaptea plecării lui Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nicio clipă. N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident şi nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputinţă să uit acea privire a ei şi să-mi mai aduc aminte vreodată de frumuseţea ei nevinovată. M-a urmărit şi când am ajuns acasă. Mi se părea că nori groşi coborau asupra căminului doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în cei ce-l amăgeau şi cu resentimente împotriva celor care îl trăgeau pe sfoară. Umbra ameninţătoare a unei mari năpaste şi a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă desluşită, se aşternea ca o pată întunecată asupra locurilor paşnice unde învăţasem şi petrecusem când eram copil şi mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii şi impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era ca şi cum altarul senin al adolescenţei ar fi fost pângărit sub ochii mei, iar pacea şi demnitatea lui ar fi fost spulberate. A doua zi dimineaţa a urmat despărţirea de acea casă venerabilă aflată sub influenţa exercitată de Agnes, şi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi întoarce curând: voi dormi din nou – adesea poate – în odăiţa mea; dar zilele când locuiam statornic acolo trecuseră, şi pieriseră pentru totdeauna vremurile de altădată. Când am împachetat cărţile şi hainele ce le mai aveam acolo, şi care urmau să fie trimise la Dover, am fost mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită plăcere. Mi-am luat rămas bun de la Agnes şi de la tatăl ei, încercând, fără cine ştie ce succes, să mă arăt bărbat, şi m-am suit pe capra diligenţei pentru Londra. Într-atât eram de înduioşat şi înclinat, să iert totul, încât, când am trecut prin oraş, puţin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu duşman, ucenicul măcelar, şi să-i arunc cinci şilingi pentru băutură. Dar cum curăţa butucul cel mare din dugheană şi pentru că înfăţişarea lui se schimbase prea puţin în bine de când îi lipsea dintele din faţă, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a părut că prea era un măcelar înrăit şi mi-am zis c-ar fi mai nimerit să nu-i fac avansuri. Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieşit pe şosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai vârstnic cu putinţă în ochii surugiului şi să fiu cât se poate de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, căci socoteam că aşa vorbeau oamenii mari. — Mergeţi până la punctul terminus, sir? m-a întrebat surugiul. — Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoşteam). Mă duc la Londra. După aceea am să plec la Suffolk. — La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul. Ştia la fel de bine cum ştiam şi eu că în anotimpul acela nu s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simţit, totuşi, foarte măgulit. — Nu ştiu, i-am zis, prefăcându-mă că aş fi nehotărât dacă să merg la vânătoare sau nu. — Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte sperioase, mi-a spus William. — Am auzit şi eu. — Sunteţi din Suffolk, sir? m-a întrebat William. — Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk. — Am auzit că pe-acolo se face nişte găluşte straşnice! mi-a zis William. Nu ştiam acest lucru, dar m-am simţit dator să sporesc renumele tradiţiilor comitatului meu de baştină şi să dau a înţelege că le cunosc; de aceea am încuviinţat din cap parcă pentru a spune: „Te cred“. — Şi ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk preţuieşte greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat’ să creşteţi cai de Suffolk, sir? — N… uu! i-am zis. Nu prea. — Aici, în spate, şade un gentleman care m-aş prinde c-a crescut cai d-ăştia cu toptanul, mi-a zis William. Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire crucişă, ameninţătoare, care purta un cilindru alb, cu boruri înguste, şi nişte pantaloni cafenii, strânşi pe picior, care păreau încheiaţi pe nasturi de la gheată până la şold. Bărbia-i proţăpită peste umărul surugiului era atât de aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; şi când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu era saşiu la caii înaintaşi, măsurându-i cu un aer de cunoscător. — Aşa-i? l-a întrebat William. — Ce să fie aşa? — C-aţi crescut cai de Suffolk cu toptanul? — Cred şi eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau de durlăi să nu o fi crescut şi eu. Unora armăsării şi durlăii le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi ţin loc de mâncare şi de băutură, de casă, de nevastă, şi de copii, de ştiinţă de carte şi de aritmetică, de tabac, de tutun şi de somn. — Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceţi? mi-a suflat la ureche William, agitând hăţurile. Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înţelege c-ar vrea să-i cedez domnului locul, şi de aceea, roşind, i-am arătat că sunt gata să i-l dau. — Dacă nu vă supăraţi, sir, a zis William. Cred că aşa s-ar cădea. Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia umilinţă pe care am suferit-o în viaţă. Când mi-am reţinut locul la staţia diligenţelor, i-am dat o jumătate de coroană funcţionarului şi am primit un bilet pe care scria „loc pe capră“. Am îmbrăcat anume un palton lung şi un şal, ca să fiu vrednic de acel loc înalt şi ales; eram cât se poate de mândru de el; şi m-am legănat cu iluzia că făceam cinste diligenţei. Şi iată că, la prima staţie, m-am pomenit că-mi ia locul un saşiu şi un zdrenţăros, care n-avea alt merit decât acela că mirosea ca un grajd şi care, în vreme ce caii umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aş fi fost fiinţă omenească, ci muscă! Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenţei de la Canterbury, fireşte, na avut darul să mă lecuiască de acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simţit stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simţit cu desăvârşire compromis şi îngrozitor de tânăr. Era totuşi straniu şi interesant să stau cocoţat acolo sus, în spatele celor două perechi de cai – binecrescut, bine îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani – şi să caut a recunoaşte locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de odinioară. Orice privelişte mai deosebită de-a lungul şoselei îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i depăşeam şi-i vedeam privind în sus cu acele mutre de care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simţeam din nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămaşă. Iar când diligenţa a trecut hodorogind pe străzile înguste ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe uliţa unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul şi-am întins gâtul să revăd locul unde aşteptasem, în bătaia soarelui, şi în umbră, să-mi dea banii cuveniţi. Când, în cele din urmă, am ajuns în apropiere de Londra şi am trecut chiar în dreptul lui „Salem House“, unde mister Creakle altoia fără milă pe cine nimerea, aş fi dat toţi banii ce-i aveam la mine ca să pot coborî, să-i trag o sfântă de bătaie şi să dau drumul băieţilor, ca unor vrăbii din colivie. Am tras la Crucea de aur“ din Charing Cross, care pe vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; apoi o slujnică m-a condus într-o odăiţă cu un pat, unde duhnea ca într-o birjă şi unde aerul era închis ca într-un cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a arătat, respectul cuvenit şi s-a apucat să-mi dea sfaturi menite să suplinească lipsa mea de experienţă. — Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat familiar chelnerul. Tinerilor le place de obicei păsările: comandă o găină! I-am răspuns cât mai semeţ cu putinţă că n-aveam chef de găină. — N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de vacă sau de berbec. Ia un cotlet de viţel! Neştiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această propunere. — Îţi plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros şi aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă cu cartofi. L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet de viţel cu cartofi şi să se intereseze la tejghea dacă nu sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire deşi ştiam că nu sosiseră şi nici n-ar fi putut să sosească, asta numai pentru că a aştepta scrisori mi se părea lucru foarte bărbătesc. S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am arătat foarte mirat) şi a început să întindă masa într-o nişă, lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce vreau să beau; şi când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres“, am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am zărit în dosul paravanului de lemn, unde-şi avea colţişorul, cum golea de zor conţinutul mai multor sticle în una singură, ca un spiţer când prepară o reţetă. Iar când mi-a adus vinul, am găsit că n-avea niciun gust; şi, pe deasupra, conţinea şi atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar fi putut conţine un vin străin mai mult sau mai puţin curat; fiind însă sfios, l-am băut şi n-am spus nimic. Simţindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent Garden Theatre“ unde din fundul uneia dintre lojile centrale, am văzut Iuliu Cezar şi o nouă pantomimă. Faptul de a-i vedea în carne şi oase pe toţi acei nobili romani intrând şi ieşind din scenă ca să mă distreze, în loc să fie nişte dascăli severi ca la şcoală, era ceva nou şi nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină şi realitate a întregului spectacol, şi poezia, luminile, muzica, publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate şi strălucitoare m-au ameţit atât de tare, deschizându-mi noi tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopţii, am ieşit pe stradă, în ploaie, m-am simţit ca şi cum aş fi căzut din nori, unde trăisem o viaţă romantică, peste veacuri trecute, şi m-am pomenit deodată într-o lume luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă şi tropăiau în încălţările lor cu tălpi de lemn, într-o lume jalnică, plină de noroi. Ieşisem pe altă uşă şi am stat câtva timp în mijlocul străzii, de parcă aş fi picat din ceruri; dar îndată ghionţii şi îmbrânceala m-au trezit la realitate şi m-au îndemnat sămi îndrept paşii spre han; şi de-a lungul drumului până acolo mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, după ce am mâncat stridii şi am băut nişte Porto, am rămas nemişcat în braserie până după ora 1, cu ochii aţintiţi asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe aceleaşi scene. În aşa măsură eram copleşit de spectacolul văzut şi de amintiri – care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou străveziu pe care se proiecta viaţa mea trecută – încât nici nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezenţa acelui tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar puţin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simţit că se afla lângă mine şi c-am stat mai departe, dus pe gânduri, privind focul din cămin. În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre marea uşurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese apucat de bâţâială, căci, stând în colţişorul lui, îşi încrucişa picioarele, le bătea, le sucea şi le răsucea în fel şi chip. În drum spre uşă, am trecut pe lângă noul-venit şi l-am văzut foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câţiva paşi înapoi şi l-am privit din nou. Nu m-a recunoscut, dar eu l-am recunoscut din prima clipă. În alte împrejurări poate că nu m-aş fi încumetat şi nu m-aş fi hotărât să-i vorbesc, şi poate c-aş fi lăsat lucrurile pe a doua zi, şi poate că, astfel, l-aş fi pierdut. Dar în starea de spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am simţit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată recunoştinţa, iar vechea mea dragoste pentru el s-a revărsat atât de sinceră şi năvalnică, încât m-am dus de-a dreptul la el şi, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus: — Steerforth! Nu mă mai recunoşti? S-a uitat la mine, aşa cum se uita el uneori, dar pe faţa lui n-am văzut niciun semn că m-ar fi recunoscut. — Pare-mi-se că nu-ţi mai aduci aminte de mine, i-am zis. — Doamne! a izbucnit deodată. Ăsta-i micul Copperfield! I-am luat amândouă mâinile şi nu le-am mai dat drumul. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine şi nu mi-ar fi fost teamă c-aş putea să-l supăr, i-aş fi sărit de gât şi aş fi plâns. — Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd! — Şi eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându-mi călduros mâna. Hei, Copperfield, linişteşte-te! Simţeam totuşi că era bucuros să vadă cât mă emoţionase această întâlnire! Mi-am şters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre nu le putuse opri, am râs stângaci şi ne-am aşezat unul lângă altul. — Ei, cum se face că eşti aici? m-a întrebat Steerforth, bătându-mă pe umăr. — Am sosit chiar azi cu diligenţa de la Canterbury. M-a înfiat o mătuşă, care locuieşte în partea locului, şi tocmai am isprăvit şcoala acolo. Dar cum se face că eşti şi tu aici, Steerforth? — Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, şi acum mă întorc acasă la mama. Ştii, Copperfield, te-ai făcut băiat al naibii de drăguţ! Mă uit la tine, şi văd că eşti exact cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc! — Şi eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai un chip care se uită mai greu. A râs, trecându-şi mâna prin părul cârlionţat, şi mi-a spus vesel: — Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama locuieşte nu departe, la marginea oraşului, dar drumurile sunt atât de proaste şi acasă e atât de plicticos, încât m-am hotărât să nu plec mai departe şi să înnoptez aici. Mă aflu în oraş de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moţăind la un teatru. — Şi eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent Garden“. Ce spectacol minunat şi încântător. Steerforth! Steerforth a râs din toată inima. — Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe umăr, eşti ca o Daisy, ca o mărgărită! Nici mărgărita sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. Am fost şi eu la „Covent Garden“, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd un spectacol mai nereuşit. Hei, sir! Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, acum s-a apropiat respectuos. — Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l-a întrebat Steerforth. — Iertaţi-mă, sir, ce-aţi spus? — Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ţi spun! — Da, sir, a zis chelnerul, spăşit. Deocamdată, mister, Copperfield stă la patruzeci şi patru, sir. — Ce dracu ţi-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield tocmai în podul grajdului? ia ripostat Steerforth. — Vedeţi, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că mister Copperfield ar fi cineva mai aşa. Dacă vreţi, putem să-l trecem pe mister Copperfield la şaptezeci şi doi. Alături de dumneavoastră, sir. — Sigur că vreau! i-a zis Steerforth. Şi numaidecât! Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea. Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci şi patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr şi m-a poftit pentru a doua zi dimineaţă să iau cu el gustarea la ora 10, invitaţie pe care am fost foarte mândru şi încântat s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările şi ne-am dus sus, unde ne-am despărţit foarte călduros în faţa uşii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună decât cea veche, căci nu duhnea defel şi avea un pat imens, aproape cât o mică moşie, cu baldachin sprijinit pe patru stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns şi pentru şase persoane, am adormit curând şi am visat despre Roma antică, despre Steerforth şi despre prietenie, până ce în zori, diligenţele când au ieşit, hodorogind, pe sub poarta boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete şi să văd zei.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download..........