James Clavell cărți

JAMES CLAVELL GAI-JIN Volumul 1   Cititorule această carte este dedicată ţie; indiferent cine ai fi, cu adîncă recunoştinţă fiindcă fără tine, scriitorul din mine n-ar putea exista. Acţiunea romanului Gai-Jin, cuvînt care înseamnă venetic în japoneză, se desfăşoară în Japonia, in 1862 şi este cel de-al treilea din tetralogia SHOGUNULUI. Este un roman de ficţiune, nu un roman istoric. Multe evenimente au avut loc aşa cum ne spun istoricii şi cărţile de istorie, ceea ce nu înseamnă neapărat că relatează exact ceea ce s-a întâmplat în realitate. De asemenea, cartea nu se referă la personaje reale, care să fi existat, după cum nu se referă nici la vreo companie reală. Numele regilor, reginelor şi împăraţilor au fost păstrate, la fel ca şi cele ale unor generali şi ale altor persoane sus-puse. Dar in afară de aceste cazuri, mi-am permis să mă joc de-a istoria, fabulind cum. de ce şi când s-au petrecut toate, ce rol au avut unii oameni, pentru a se potrivi cu propria realitate şi, poate, pentru a spune adevărata istorie a ceea ce a fost şi a trecut. PRINCIPALELE PERSONAJE   MALCOLM STRUAN, 20 de ani, fiul cel mai mare şi moştenitorul lui Culum Struan CULUM STRUAN. 39 de ani, tai-panul actual al Companiei Struan, Nobila Casa, fiul lui Dirk Struan ; DIRK STRUAN, fondatorul companiei TESS STRUAN, 36 de ani, soţia lui Culum. fiica lui Tyler Brock; GORDON CHEN. 48 de ani, preailustrul Chen, comprador al Companiei Struan din Hong Kong, fiu nelegitim al lui Dirk Struan ; JAMIE MOAY, 39 de ani, director al Companiei Struan din Japonia ; Dr. RONALD HOAG, 46 de ani, medicul familiei Struan ; TYLER BROCK, 72 de ani, tai-pan şi fondator al Companiei Brock şi Fiii ; Sir MORGAN BROCK, 48 de ani, fiul sau, fratele vitreg al lui Tess ; NORBERT GREYFORTH, 39 de ani, şeful Companiei Brock in Japonia ; Sir WILLIAM AYLESBURY, 47 de ani, ministrul ambasador al Marii Britanii in Japonia ; Dr. GEORGE BABCOTT, 28 de ani. adjunct al ministrului şi chirurg PHILLIP TYRER, 20 de ani. diplomat, ucenic interpret de japoneză Amiralul CHARLES KETTERER. 46 de ani, comandantul flotei britanice în Japonia ; Lt. JOHN MARLOWE, 28 de ani, căpitanul fregatei cu aburi, 21 de tunuri Pear, în momentul de faţă aghiotant al amiralului Ketterer; SETTRY PALLIDAR, 27 de ani, căpitan de dragoni ; DIMITRI SYBORODIN, negustor american, de origine cazacă ; EDWARD GORNT, 28 de ani, negustor în Shanghai, din Virginia ; HEATHERLY SKYE, 41 de ani, singurul avocat din Japonia ; HENRY BONAPARTE SERATARD. 41 de ani, ministrul ambasador al Franţei în Japonia ; ANDRE PONCIN, 38 de ani, negustor, spion al legaţiei franceze ; Contele ALEXI SERGHEIEV, 35 de ani, ministrul ambasador al Rusiei ţariste ; ANGELIQUE RICHAUD, 18 ani, iubita lui Malcolm Struan, fiica lui Guy Richaud comerciant francez în China, copila ambasadorului francez : Seniorul TORANAGA YOSHI, 26 de ani, descendent al Shogunului Toranaga, membru al Consiliului Bătrânilor, tutore al moştenitorului, shogunul minor; KOIKO, 26 de ani, Tayu – gheişă cu cel mai înalt rang în ierarhia respectivă, ai-jin (preaiubita) seniorului Yoshi ; Doamna HISAKO. 29 de ani, soţia seniorului ; INEJIN, 42 de ani, hangiu, cel mai mare spion al seniorului ; MISAMOTO, 31 de ani, pescar, condamnat de justiţia Japoneză, deghizat în samurai, interpret tainic de engleză americană. SHOGUNUL NOBUSADA, 16 ani, al paisprezecelea shogun ; Prinţesa YAZU, 16 ani, soră vitregă a împăratului Komei : Seniorul ANJO, 47 de ani, daimyo al provinciei Kii, şeful Consiliului Bătrânilor ; Seniorul SANJlRO, 46 de ani, daimyo al provinciei Sotsima ; KATSUMATA, 36 de ani, cel mai de încredere sfetnic al seniorului ; Seniorul OGAMA, 28 de ani, daimyo al provinciei Choshu; Seniorul HIRO, 28 de ani, daimyo al provinciei Tosa ; WAKURA, 46 de ani, Lord şambelan al curţii Imperiale ‘din Kyoto ; MEIKIN, 44 de ani, marna-san a gheişei Koiko, în Casa Wisteria din Yedo ; RAIKO. 42 de ani, marna-san a Casei La Trei Crapi, din .Yokohama ; FUJIKO, curtezană la casa La Trei Crapi, vizitată de Phillip Tyrer ; NEMI, curtezană, iubita ai-jin a lui Jamie McFay ; HINODEH, curtezană, iubita ai-jin a lui André Poncin ; SHISHI (oameni bravi), celule revoluţionare ale samurailor idealişti, xenofobi fanatici, conduşi în taina de KATSUMATA, 36 de ani, cel mai de încredere sfetnic al seniorului Sanjiro din Satsuma, numit şi Corbul HIRAGA, 22 de ani, poreclit şi Uklya, Nakama, Otami. conducător al shishilor din Choshu ; AKIMOTO, 24 de ani, din Choshu, vărul celui de dinainte: ORI, 17 ani, din Satsuma ; SHORIN. 19 ani. din Satsuma ; SUMOMO, 17 ani, sora lui Shorin, viitoarea soţie a lui Hirugo. Yokohama   14 septembrie 1862   Tânăra cuprinsa de panica galopa in cea mai mare viteză înapoi, spre coasta, până la care mai avea o jumătate de milă. străbătând potecile înguste dintre mlaştini şi câmpurile de orez. Soarele după-amiezii cobora spre apus. Fata călărea femeieşte, într-o parte, şi, deşi era o adevărată expertă, de astă dată reuşea cu greu să-şi menţină echilibrul în şa. Pălăria îi zburase demult din cap, costumul ei verde de călărie, o adevărată mindrie a croitorilor parizieni, era sfîşiat de mărăcini şi pătat de sânge, iar părul blond roşcat flutura în vînt. Cravaşa poneiul să alerge mai -repede. Acum vedea cocioabele mărunte ale satului de pescari Yokohama, care se îngrămădeau în jurul gardului înalt şi al canalelor ce înconjurau colonia străinilor şi turnurile celor două mici biserici din interiorul incintei. Se gândea cu recunoştinţă că acolo, în golf, erau o mulţime de negustori englezi, francezi, americani şi ruşi, precum şi o duzină de nave de război, cu aburi şi cu pânze. Mai repede. Peste podeţele înguste de lemn, peste canale, şanţurile de Irigaţie care brăzdau străzile în cruciş şi-n curmeziş. Poneiul ei era lac de sudoare, avea o rană adâncă pe greabăn şi dădea semne de oboseală. Se poticni puţin, dar fata îl strânse mai tare şi îl conduse ferm pe poteca ce ducea prin sat spre podul de lemn de deasupra canalului circular, făcu un ocol spre poarta centrala, spre casa de garda a samurailor şi spre Casa japoneză a Vămilor. Samuraii înarmaţi cu cele două săbii ale lor o văzură apropiindu-se şi încercară s-o oprească, dar fata ţişni printre ei şi pătrunse pe strada principală a coloniei, de pe faleză. Unul dintre samurai se repezi după un ofiţer. Fata struni scurt frâul calului şi începu să strige gîfiind : – Au secours… Aidez moi , ajutor ! Promenada era aproape pustie, cei mai mulţi locuitori îşi făceau siesta, căscau în birourile lor, sau se amuzau în Casa Plăcerii care se afla în afara incintei. – Ajutooor! strigă ea din nou, iar cei câţiva bărbaţi împrăştiaţi de-a lungul străzii, negustori englezi, soldaţi în permisie şi mai ales marinari, precum şi câţiva servitori chinezi se uitară buimăciţi la ea. – Dumnezeule mare, ia te uită ! Asta e franţuzoaica aia..; – Ce s-a întâmplat ? Cristoase, priveşte la hainele ei! – Da, ea e, aia mişto, Ţîţă de Angel, care a venit acum câteva săptămâni… – Aşa e, Angélique… Angélique Beecho sau Reecho, un nume de-ăsta ciudat… – Dumnezeule, priveşte, e plina de sânge ! Toţi începură să se apropie de ea, cu excepţia chinezilor, care se făcură imediat nevăzuţi. – Charlie, adu-l pe Sir William ! – Isuse Cristoase, uitaţi-vă la poneiul ei, o să moară dacă mai sângerează în halul ăsta, chemaţi veterinarul, striga un negustor corpolent. Ei, tu, soldatule, dă fuga la general, caută Broscoiul, e tutorele ei, o, pentru Dumnezeu, la ambasadorul francez, mai repede strigă el nerăbdător, arătând cu mina spre o clădire cu un singur etaj pe care flutura drapelul francez. Mai repede ordonă el şi soldatul porni în goană în timp ce el se îndrepta cât putea de repede spre fată (ca toţi negustorii, purta joben, o haină largă, de stofă, peste pantalonii strimţi, ghete în picioare şi transpira abundent in soare). Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat, domnişoară Angélique ? strigă el, apucând frâul, înspăimântat la vederea noroiului şi a sângelui care îi acopereau chipul, hainele şi părul. Sunteţi rănită ? Ajutor… Ajutaţi-mă (în franceză în original), – Moi, non., nu, nu cred. dar am fost atacaţi. Ne-au atacat japonezii.Fata încerca să-şi recapete suflul şi să-şi stăpânească tremurul corpului, fiind încă sub impresia groazei şi îşi dădu părul de pe faţă. Făcu un semn nerăbdător cu mâna spre interiorul ţinutului, spre vest oarecum, unde, în depărtare, se desena silueta Muntelui Fujii. – Repede, acolo… au nevoie de ajutor ! Cei aflaţi în apropierea ei repetau îngroziţi celor aflaţi mai departe ceea ce tocmai auziseră, într-un vacarm din ce în ce mai mare în care se puneau o mulţime de întrebări : – Cine? Cine a fost atacat? Sunt francezi sau englezi?. Atacaţi ? Unde ? Iar ticăloşii ăştia cu două săbii! Unde naiba s-a întâmplat asta… întrebările se suprapuneau una peste alta, şi fata nu reuşea să răspundă, dar nici n-ar fi putut vorbi coerent, abia respira in timp ce toată lumea o asalta din toate părţile, înghesuind-o. Tot mai mulţi bărbaţi se apropiau in fugă, punându-şi hainele şi pălăriile din mers, mulţi dintre ei erau deja înarmaţi cu pistoale şi muschete, câţiva aveau chiar ultimul model de armă cu repetiţie. Unul dintre aceşti bărbaţi, un Scoţian bărbos, lat In umeri, cobori în fugă treptele unei clădiri impunătoare cu două etaje, pe frontispiciul căreia stătea Scris : Struan A Company Bărbatul îşi croi cu greu drum spre ea. – Linişte, pentru Dumnezeu! striga el şi în tăcerea care se lăsă brusc, continuă : Repede, spuneţi-ne ce s-a întâmplat! Unde este domnul Struan cel tânăr ? – O, Jamie, e… eu, eu.,., fata făcu un efort disperat să-şi adune puterile, buimăcită şi dezorientată cum era. O, mon Dieu ! Bărbatul întinse mâna spre ea, o bătu uşurel pe umăr, ca pe un copil, ca s-o facă să se liniştească pentru că, la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi din colonie, o adora. – Liniştiţi-vă, nu mai sunteţi in primejdie, domnişoară Angélique. Calmaţi-vă. Dar lăsaţi-i loc să respire, pentru Dumnezeu! spuse Jamie McFay, bărbat la treizeci şi nouă de ani, directorul general al Companiei Struan în Japonia. Acum, spuneţi-ne, ce s-a întâmplat ? Fata îşi şterse lacrimile şi îşi dădu părul blond roşcat într-o parte. Aşa Am.;: am fost atacaţi.;, atacaţi de samurai, zise ea cu o voce subţirica cu accent plăcut ; toţi se întinseră ca să audă mai bine. Eram… eram pe… eram pe drumul mare…, fata arătă din nou spre interiorul Insulei. Acolo ! – Pe drumul Tokaido ? – Da, asta este. Tokaido… Era vorba de marele drum de coastă pentru călători, aflat cam la o milă şi ceva la vest de colonie şi care unea capitala shogunului, Yedo, cu restul Japoniei. Atât în capitală, cât şi în restul teritoriului japonez, accesul străinilor era interzis. – Călăream… pe acolo, fata făcu o pauză, apoi cuvintele începură să curgă normal. Domnul Canterbury, Philiip Tyrer, Malcolm, adică domnul Struan şi cu mine călăream pe drum şi dintr-odată a apărut un şir lung de samurai cu steaguri, noi i-am lăsat să treacă şi apoi… apoi doi dintre ei s-au repezit la noi, l-au rănit pe domnul Canterbury, s-au repezit la Malcolm – domnul Struan – care scosese pistolul şi Philiip a ţipat la mine să fug să aduc ajutoare, fata începu din nou să tremure. Repede, au nevoie de ajutor!   descărcați cartea direct de aici…

James Clavell SHŌGUN 1975 vol.1 PROLOG   Furtuna rupea din el. Îi simţea muşcătura până în adâncul fiinţei şi ştia că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morţi cu toţii. Prea multe morţi în această călătorie, gândi, sunt pilotul şef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din cinci, douăzeci şi opt de oameni dintr-un echipaj de o sută şapte, dintre care acum doar zece se mai ţin pe picioare, iar ceilalţi sunt pe moarte, şi printre ei Căpitanul General. Fără provizii, apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie şi tulbure… Îl chema John Blackthorne şi era singur pe punte, în afară de marinarul de veghe la provă, Salamon mutul, care se ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din faţă. Nava se înclină sub o rafală bruscă şi Blackthorne se prinse de braţul scaunului fixat pe dunetă, Ungă timonă, până ce corabia se redresă, scârţâind din toate încheieturile. Se numea Erasmus – două sute şaizeci de tone, navă comercială înarmată înregistrată la Rotterdam, cu trei catarge, douăzeci de tunuri, şi singura supravieţuitoare din prima forţă expediţionară trimisă de Ţările de Jos să înfrunte duşmanul în Lumea Nouă. Primele nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii prin Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci şi şase de oameni, toţi voluntari. Toţi olandezi, în afară de trei englezi – doi piloţi şi un ofiţer. Misiunea lor: să jefuiască posesiunile spaniole şi portugheze din Lumea Nouă şi să le dea pradă focului; să obţină concesiuni comerciale permanente; să descopere noi insule în Oceanul Pacific, care ar fi putut servi drept baze, şi să le proclame teritorii olandeze; iar după trei ani să se întoarcă acasă.   De mai bine de patru decenii, Ţările de Jos protestante erau în război cu Spania catolică, luptând să doboare detestatul jug spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile Unite sau Ţările de Jos, încă mai era, juridic, parte a Imperiului Spaniol. Anglia, singura ei aliată, prima ţară din lumea creştină care, în urmă cu vreo şaptezeci şi ceva de ani, se rupsese de Curtea Papală de la Roma şi devenise protestantă, se afla şi ea de douăzeci de ani în război cu Spania, iar de zece era aliată deschis cu Ţările de Jos. Vântul se înteţi şi mai mult şi nava se balansa. Naviga cu catargele goale, doar cu gabierul de furtună. Dar chiar şi aşa curenţii şi vijelia o purtau spre orizontul din ce în ce mai întunecat. Acolo furtuna e şi mai puternică; îşi spuse Blackthorne, şi alte recifuri, alte bancuri de nisip. Şi marea necunoscută. Bun! O viaţă întreagă am înfruntat marea şi totdeauna am ieşit învingător. Şi o să înving mereu. Primul pilot englez care a trecut prin Strâmtoarea Magellan. Da, primul – şi primul pilot care a navigat vreodată în aceste ape asiatice, în afară de câţiva bastarzi de portughezi sau spanioli nenorociţi, care încă îşi mai închipuie că lumea le aparţine. Primul englez pe aceste mări…   Atâtea lucruri înfăptuite pentru prima dată. Da. Şi atâţia morţi ca să le dobândeşti… Gustă şi adulmecă din nou vântul, însă nu se simţea nici un semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât şi mânios. Nici un fir de algă sau pată de culoare care să-i vestească ţărmul. Văzu creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar asta nu-i spunea nimic. De o lună îi ameninţau vârfurile recifurilor, dar încă nici urmă de pământ. Oceanul ăsta e fără de sfârşit, îşi zise. Bine. Doar pentru asta te-ai pregătit: să navighezi pe mări necunoscute, să le treci pe hartă şi să te întorci din nou acasă. La câte zile depărtare eşti de casă? Un an şi unsprezece luni şi două zile. Ultima acostare fusese în Chile, cu o sută treizeci şi trei de zile în urmă, de cealaltă parte a oceanului pe care Magellan, străbătându-l pentru prima oară acum optzeci de ani, îl numise Pacific. Blackthorne era flămând, iar gura şi tot trupul îi ardeau din pricina scorbutului. Îşi forţă ochii să verifice drumul-compas şi mintea să calculeze poziţia aproximativă pentru navă. O dată punctul înscris în cartea-pilot, manualul lui de navigaţie, va fi în siguranţă pe acest petec de ocean. Iar dacă el era în siguranţă, nici corabia nu era în primejdie şi atunci, împreună, s-ar putea să găsească Japoniile, sau poate chiar şi pe regele creştin Prester John, şi a lui Împărăţie de Aur, despre care legenda spune că se află la nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai.   Şi, cu partea mea din câştig, voi naviga iarăşi spre vest, către casă: primul pilot englez care va face înconjurul globului, şi nu-mi voi mai părăsi niciodată căminul. Niciodată. Niciodată. Jur pe capul fiului meu! Rafala de vânt îi întrerupse hoinăreala minţii şi-i alungă somnul. Să dormi acum ar fi o nebunie. N-ai să te mai trezeşti niciodată din somn, gândi, şi întinse braţele ca să-şi destindă muşchii amorţiţi ai spatelui, trăgându-şi apoi, mai strâns, mantaua în jurul trupului. Velele erau în regulă, iar timona legată bine. Marinarul de veghe la provă era treaz. Aşa că se aşeză răbdător pe scaun şi se rugă să dea de pământ. — Du-te jos, pilotule! Iau eu cartul, dacă vrei. Hendrik Specz, al doilea secund, se târa prin tambuchi pe punte, cu faţa cenuşie de oboseală, ochii înfundaţi în orbite, pielea galbenă şi pătată. Se sprijini greoi de copastie, căznindu-se să vomite. Binecuvântat fie Domnul Iisus şi afurisită ziua când am părăsit Olanda! — Unde e secundul, Hendrik? — În pat. Nu se poate da jos din patul lui, scheit voll, şi n-o să se dea până la Judecata de Apoi. — Şi Căpitanul General? — Plânge după mâncare şi apă. Hendrik scuipă. O să-i spun c-o să frig un clapon şi-o să i-l aduc pe-o tavă de argint, c-o sticlă de rachiu, s-alunece mai bine pe gât. Scheithuis! Coot! — Ţine-ţi gura! — O să mi-o ţin, pilotule. Dar are gărgăuni la cap şi-o să murim din pricina lui. Tânărul icni şi scuipă o flegmă tulbure. Sfinte Iisuse Cristoase, ajută-mă! — Du-te jos. Întoarce-te în zori. Hendrik se lăsă anevoie în celălalt scaun. — Jos duhneşte a moarte. Fac de cart, dacă nu ţi-e cu supărare. Încotro mergem? — Unde ne duce vântul. — Unde e pământul pe care ni l-ai promis? Unde-s Japoniile… unde, te-ntreb? — Înainte. — Totdeauna spui înainte! Gottimhimmel, n-am avut ordin să plutim în necunoscut! Acum trebuia să fim acasă, teferi, cu burţile pline, nu să umblăm după năluci. — Du-te jos sau ţine-ţi gura!   Ursuz, Hendrik îşi îndepărtă privirea de la bărbatul înalt şi bărbos. Unde ne aflăm acum? ar fi vrut să-ntrebe. De ce nu pot să văd cartea-pilot secretă? Dar ştia că nu trebuie să pui asemenea întrebări unui pilot, cu atât mai mult acestuia. Chiar şi aşa, gândi, aş vrea să fiu la fel de puternic şi sănătos cum eram când am părăsit Olanda. Atunci n-aş mai şovăi, ţi-aş pocni una peste ochii tăi albaştri-cenuşii, ţi-aş şterge de pe faţă zâmbetul ăsta care mă scoate din minţi şi te-aş trimite la dracu, după cum meriţi. Atunci eu aş fi Căpitan-Pilot şi am avea un olandez la comanda vasului – nu un străin – şi secretele ne-ar fi în siguranţă. Fiindcă în curând vom fi în război cu voi, englezii. Şi noi râvnim acelaşi lucru: să fim stăpânii mărilor, să controlăm toate căile comerciale, să stăpânim Lumea Nouă şi să nimicim Spania. — Poate că nici nu există Japoniile, mormăi brusc Hendrik. E numai o legendă. Gottbewonden. — Există. Între treizeci şi patruzeci de grade latitudine nordică. Acum ţine-ţi gura sau du-te jos. — Jos e moartea, pilotule, mormăi Hendrik şi-şi îndreptă privirea înainte, lăsându-se furat de gânduri.   Blackthorne se mişcă în scaun – trupul îl durea astăzi mai tare. Eşti mai norocos decât cei mai mulţi dintre ei, îşi zise, mai norocos decât Hendrik. Nu. Nu mai norocos. Mai chibzuit. Tu ţi-ai păstrat fructele, pe când ceilalţi şi le-au mâncat fără grijă. Împotriva sfaturilor tale. Aşa că acum scorbutul te-a atins mai puţin, pe când ceilalţi sângerează întruna, au pântecăraie, ochii îi ustură şi sunt umflaţi, dinţii le-au căzut sau se clatină în gingii. De ce nu învaţă oamenii nimic, niciodată? Ştia că toţi se temeau de el, chiar şi Căpitanul General, şi că cei mai mulţi îl urau. Dar era firesc, pentru că pilotul comanda pe mare; el era cel ce stabilea ruta şi conducea nava, el cel care îi ducea din port în port. Orice călătorie pe mare era plină de riscuri, pentru că puţinele hărţi de navigaţie existente erau atât de puţin limpezi încât aproape că nu-ţi erau de folos. Şi nu era absolut nici un mijloc de a stabili longitudinea. — Află cum să determini longitudinea şi-ai să fii cel mai bogat om din lume, îi spuse bătrânul său dascăl, Alban Caradoc. Regina, Dumnezeu s-o binecuvânteze, ţi-ar da zece mii de lire şi un ducat dac-ai dezlega enigma asta. Spurcaţii de portughezi ţi-ar da şi mai mult – un galion de aur, şi nenorociţii de spanioli, douăzeci! Cum nu mai ai pământul sub ochi, eşti pierdut, băiete. Caradoc făcuse o pauză şi îşi înclinase trist capul spre el, ca de obicei. Eşti pierdut, băiete, numai dacă…     descărcați cartea direct de aici....

JAMES CLAVELL TAI-PAN Pentru Tai-tai, pentru Holly şi pentru Michaela NOTA AUTORULUI Aş vrea să-mi exprim mulţumirile mele oamenilor din Hong Kong, care mi-au oferit atît de mult din timpul şi cunoştinţele lor, şi mi-au permis să pătrund în prezentul şi trecutul lor. Desigur, această carte nu este istorie, ci doar un roman. În el apar bărbaţi şi femei plăsmuite de imaginaţia autorului, şi nu se intenţionează nici o referire la vreo persoană, sau companie, care a existat – sau există – în Hong Kong.   CARTEA ÎNTÎI   Dirk Struan ieşi pe puntea dunetei navei amiral Vengeance şi se îndreptă cu paşi mari spre pasarelă. Nava de linie cu 74 de tunuri era ancorată la jumătate de milă de insulă. Era înconjurată de restul navelor de război ale flotei, de navele ce transportaseră trupe ale corpului expediţionar, de nave de comerţ şi cliperele opiului ale negustorilor care făceau negoţ cu China. Era în zori, o zi de marţi, ceţoasă şi rece, 26 ianuarie 1841. În vreme ce traversa puntea principală, Struan aruncă o privire spre ţărm şi simţi cum îl prinde un fel de emoţie. Războiul cu China decursese aşa cum plănuise el, victoria se desăvîrşise aşa cum prezisese. Fructul victoriei – insula – era exact ceea ce jinduise vreme de douăzeci de ani. Iar acum se îndrepta spre ţărm pentru a participa la formalităţile de luare în stăpînire, pentru a fi martor al actului prin care o insulă chinezească devenea un giuvaier al coroanei Maiestăţii sale britanice, regina Victoria. Insula se numea Hong Kong. Treizeci de mile pătrate de ţinut muntos, numai piatră, în dreptul buzei nordice a estuarului uriaşului fluviu Pearl, din sudul Chinei. La o mie de iarzi de continent. Neospitalieră. Nefertilă. Nelocuită, dacă nu se lua în seamă o mică aşezare de pescari pe ţărmul sudic. Plasată exact în drumul monstruoaselor uragane care se năpusteau în fiecare an din largul Pacificului. Mărginită la est şi la vest de primejdioase bancuri de nisip şi recifuri. Nefolositoare chiar şi mandarinului – cum se numea orice reprezentant al împăratului Chinei – în provincia căruia se nimerise. Dar Hong Kong-ul avea cea mai mare radă din lume. Şi era primul pas al lui Struan în China. — Atenţie! strigă tînărul ofiţer de cart către marinarul strîns într-o tunică stacojie. Barca cea mare a domnului Struan la scara centrală! — ‘Nţeles, sir! Marinarul se aplecă peste copastie şi repetă ordinul. — Într-o secundă, sir! spuse ofiţerul, încercînd să-şi stăpînească teama pe care i-o trezea acest prinţ al negoţului ce devenise legendă în mările Chinei. — Nici o grabă, flăcăule. Struan era un uriaş, cu faţa bătucită de o mie de furtuni. Redingota albastră se încheia cu nasturi de argint, iar pantalonii albi, bine mulaţi, erau vîrîţi neglijent în nişte cizme marinăreşti. Era înarmat cum se obişnuia: un cuţit într-o teacă la spate şi altul la cizma dreaptă. Avea patruzeci şi trei de ani, părul roşcat şi nişte ochi verzi ca smaraldul. — O zi pe cinste, mai adăugă el. — Da, sir. Struan coborî pasarela, sări la prova bărcii sale şi-i zîmbi mai tînărului său frate vitreg Robb, ce se aşezase la mijlocul ambarcaţiei. — Am cam întîrziat, îi spuse Robb forţînd un zîmbet. — Mda, excelenţa sa şi amiralul cam aveau chef de vorbă. Struan se uită fix o clipă spre insulă, apoi îi făcu semn boţmanului: — Mola! Spre ţărm, domnule McKay. — ‘Ţeles, sir. — În fine, am reuşit, Tai-Pan? îi spuse Robb. În chineză Tai-Pan însemna şef suprem. Fiecare companie, sau armată, flotă ori ţară are numai un singur astfel de conducător, cel ce deţine adevărata putere. — Mda! făcu Struan. Era Tai-Pan al Nobilei Case.     Capitolul unu     — Dar-ar frenţia-n insula asta împuţită! izbucni Brock uitîndu-se lung dinspre plajă pînă sus spre piscurile golaşe. S-avem toată China la picioarele noastre şi noi să ne mulţumim doa’ cu insula asta pustie, numa’ stîncă blestemată. Stătea în picioare, pe plaja eliberată de reflux, împreună cu alţi doi comercianţi angajaţi în negoţul cu China, în jurul lor erau şi alte grupuri de neguţători şi ofiţeri din corpul expediţionar. Toţi aşteptau ca ofiţerul marinei regale să înceapă ceremonialul. Lîngă catargul steagului erau aliniaţi pe două rînduri perfecte douăzeci de militari din marină, stacojiul uniformelor aruncînd o pală de culoare. Lîngă ei, neorînduiala marinarilor care tocmai reuşiseră cu greu să înfingă catargul steagului în piatra ţărmului. — La opt bătăi de clopot era vorba să ridicăm steagul! mîrîi Brock, vocea răguşită trădîndu-i nerăbdarea. De-acu’ a şi trecut un ceas. Ce-i cu zăbava asta, fir-ar a naibii să fie! — Marţea e păcat şi joss rău să blestemi, domnule Brock, replică Jeff Cooper. Acesta era un american din Boston, zvelt, cu nasul coroiat, purtînd o redingotă neagră, iar pe cap joben de fetru, aşezat sfidător pe-o sprînceană. — Foarte rău! Partenerul lui Cooper, Wilf Tillmann, se crispă uşor cînd simţi tonul tăios al vocii nazale, caracteristică mai tînărului său tovarăş. Tillman era un roşcovan bine legat, din Alabama. — Io am să ţ-o spun p-aia dreaptă: rahatul ăsta de muscă afurisit e joss rău! replică Brock. Joss era un cuvînt chinezesc ce însemna şi şansă, şi soartă, şi Dumnezeu, şi diavol, toate la un loc. — Rău, fir-ar să fie. — Mai bine să nu fie aşa, sir! răspunse Tillman. Viitorul negoţului cu China e aici acum, joss bun sau joss rău. Brock îl privi de sus. — Hong Kong-ul n-are nici un viitor. Porturi deschise spre mare ale zonei continentale, de alea avem noi nevoie, şi doar avem habar de asta, Doamne Dumnezeule! — E cel mai bun port din apele astea, reluă Cooper. Loc destul şi pentru carenaj şi pentru armarea navelor toate. Loc destul să ne ridicăm locuinţe şi depozite. Şi la urma urmelor scăpăm şi de amestecul chinezilor. — O colonie nezmintit să aibă ogoare şi ţărani care să le lucreze, dom’le Cooper. Să aducă venituri, sublinie Brock pierzîndu-şi răbdarea. Am bătut toate coclaurile la fel ca dumneata. Aici n-o să crească niciodată nici o recoltă. Nu-s cîmpuri şi nici rîuri să le ude, nici o păşune. Deci nu o să vedem noi nici carne, nici barabule. Şi toate cele trebuitoare o să fim nevoiţi să le aducem pe mare. Ia gîndeşte-te cît o să coste. Hmm, pînă şi pescuitul o să fie afurisit de nenorocit. Şi cine-o să plătească întreţinerea Hong Kong-ului, ei? Noi, cu negoţul nostru, fir-ar să fie!   — Păi o colonie de asta vrei dumneata, domnule Brock? reluă Cooper. Eu socoteam că Imperiul Britanic – şi scuipă dibaci în vînt – are destule colonii de felul ăsta. Brock duse mîna spre cuţit. — Scuipi doar ca să-ţi cureţi gîtlejul sau scuipi pe Imperiul Britanic? Tyler Brock era un bărbat de aproape cincizeci de ani, înalt şi chior, la fel de dur şi rezistent ca şi fierul cu care fusese nevoit să facă negoţ pe vremea cînd umbla ca negustor ambulant la Liverpool, în tinereţe, şi la fel de puternic şi periculos ca şi navele comerciale înarmate, pe puntea cărora îşi găsise refugiu şi pe care acum ajunsese să le conducă în calitate de şef al casei Brock şi Fiii. Veşmintele îi dovedeau bogăţia şi cuţitul de la brîu era bătut în pietre scumpe. Barba ca şi părul începuseră să-i încărunţească. — Azi e destul de rece, domnule Brock, interveni iute Tillman, stăpînindu-şi supărarea provocată de limba ascuţită a mai tînărului său partener. Brock nu era omul pe care să-l provoci, iar ei nu-şi puteau încă permite să fie în relaţii de duşmănie pe faţă cu el. — Vîntul ăsta e cam tăios, aşa-i, Jeff? Cooper dădu scurt din cap afirmativ, dar nu-şi luă ochii de la Brock. El n-avea cuţit, dar păstra în buzunar un pistol scurt de calibru mare. Era cam de aceeaşi înălţime cu Brock, dar mai zvelt şi netemător. — Dom’le Cooper, să-ţi dau o povaţă, reluă Brock. Cînd pomeneşti de Imperiul Britanic, nu mai stuchi atît de des! S-ar putea să nimereşti unul care n-o să mai stea să cumpănească prea mult întrebîndu-se dacă te-a înţeles bine sau nu. — Mulţumesc, domnule Brock, am să ţin minte, îi răspunse Cooper netulburat. Dar am să-ţi dau şi eu un sfat: e joss rău să blestemi marţea!   Brock îşi stăpîni mînia. În cele din urmă avea să-i zdrobească pe Cooper şi Tillman, ca şi firma lor, cea mai importantă a unor negustori americani. Dar acum avea nevoie de ei ca aliaţi împotriva lui Dirk şi Robb Struan. Brock blestemă din nou acel joss. Acel joss făcuse din Struan şi Compania cea mai mare casă de comerţ din Asia şi atît de bogată şi puternică încît ceilalţi negustori implicaţi în comerţul cu China, îmboldiţi de spaimă şi invidie, o numiseră Nobila Casă, nobilă pentru că era prima prin bogăţiile ei, prima prin mărimea ei, prima prin comerţul pe care-l făcea, prima prin cliperele sale, dar mai ales pentru că Dirk Struan era Tai-Pan, Tai-Pan înaintea tuturor celorlalţi tai-pani din Asia. Şi acelaşi joss îl costase pe Brock, cu şaptesprezece ani în urmă, un ochi, în anul în care Struan punea bazele imperiului său. Nenorocirea se întîmplase în largul Insulei Chushan. Chushan era exact în sudul imensului port al Shanghai-ului, la gura atotputernicului fluviu Yang-tse. Brock izbutise cu greu să răzbească prin rafalele musonului cu o încărcătură foarte mare de opiu, Dirk Struan fiind la cîteva zile în urma lui, transportînd tot opiu. Brock ajunsese primul la Chushan, îşi vînduse încărcătura şi o pornise înapoi, fericit fiindcă ştia de-acum că Struan trebuia să o ia mai spre nord şi să încerce să-şi plaseze marfa pe o coastă necunoscută, înfruntînd riscuri în plus. Brock se grăbea spre sud, către casă, Macao, cu lăzile pline de lingouri, mînat din spate de un vînt avan. Cînd deodată, din Marea Chinei, s-a ridicat o furtună pe cinste. Chinezii numesc aceste furtuni tai-fung, Vînturi Supreme. Neguţătorii îi spun taifun. Taifunurile sînt spaima însăşi.   Taifunul îi devastase fără milă nava, iar el fusese prins sub arborada şi catargele ce se prăbuşeau pe punte. Fu biciuit de şfichiul unei fungi rupte, ce se zbătea sub furia vîntului, în vreme ce el zăcea neputincios dedesubt. Oamenii lui au reuşit să ajungă pînă la el tăind funii, parîme, dar nu înainte ca cheia de împreunare ruptă de la capătul funiei să-i scoată ochiul stîng. Nava era aplecată primejdios pe-o parte, aşa că, împreună cu ceilalţi oameni al lui, s-au chinuit să taie şarturile şi straiurile ce ţineau catargele, arborada, aruncîndu-le peste bord şi, printr-o minune, cliperul şi-a revenit chilă dreaptă. Abia atunci s-a îngrijit să toarne nişte brandy în găvanul ochiului din care curgea sînge. Încă şi acum îşi mai amintea de durerea care l-a fulgerat atunci. Nu uitase cum se tîrîse pînă la urmă într-un port, cu mult după ce fusese socotit pierdut pentru totdeauna, minunatul său cliper cu trei catarge arătînd doar ca o biată cocă amărîtă, prin încheieturile căreia pătrundea apa, fără nici un catarg, fără arboradă, fără un tun. Şi cînd Brock izbuti pînă la urmă să înlocuiască arborada, catargele şi tunurile, să facă rost de altă pulbere, de oameni şi muniţie, să cumpere altă încărcătură de opium, tot cîştigul primului voiaj se dusese. Struan nimerise în acelaşi taifun cu o mică lorce – navă cu o cocă construită după modelul chinezesc, dar cu arborada împrumutată de la corăbiile englezeşti, folosită pentru contrabandă de-a lungul coastei doar pe vreme frumoasă. Dar Struan ieşi cu bine din taifun şi, elegant şi neatins ca de obicei, îl întîmpină pe cheu pe Brock, cîntărindu-l batjocoritor cu ochi săi mari, ciudaţi şi verzi.   Dirk şi blestematul lui joss, se gîndi Brock. Acelaşi joss i-a îngăduit lui Dirk să facă din lorcea aceea împuţită o flotă întreagă de clipere şi sute de alte lorci, antrepozite şi grămezi de lingouri cîte vrei. Să facă din ea afurisita de Nobilă Casă. Tot acel joss a împins firma Brock şi Fiii pe blestematul de loc secund. Secund! Şi, se gîndi el, tot datorită acelui joss a ajuns Dirk să-i aibă, în toţi anii ăştia, la degetul mic pe afurisitul nostru de plenipotenţiar fără vlagă în el, onorabilul Longstaff, blestemat să fie! Şi acum, mînă-n mînă, ne-au vîndut cu totul. — Dar-ar frenţia-n Hong Kong, frenţia-n Struan. — Dacă n-ar fi fost planul lui Struan, n-aţi fi cîştigat, niciodată aşa de uşor războiul ăsta, replică liniştit Cooper. Războiul izbucnise la Canton, cu doi ani înainte, cînd împăratul Chinei, hotărît să-i îngenuncheze pe europeni, încercase să pună capăt contrabandei cu opiu care forma grosul negoţului englezesc. Viceregele Ling înconjurase zonele rezidenţiale străine de la Canton cu trupele sale şi pretinsese toată marfa, pînă la ultima ladă cu opiu existentă în Asia, drept preţ de răscumpărare pentru viaţa neguţătorilor englezi lipsiţi de apărare. În cele din urmă, au fost predate douăzeci de mii de lăzi pline cu opiu ce au fost distruse, iar englezilor li s-a îngăduit astfel să se retragă în Macao. Dar englezii n-au putut accepta prea uşor nici acest amestec în negoţul lor, nici ameninţarea care a planat asupra concetăţenilor lor. Cu şase luni în urmă, în Orientul îndepărtat sosise o forţă expediţionară britanică pusă sub jurisdicţia lui Longstaff, căpitan superintendent al Camerei de comerţ.     Dar Struan concepuse acel inspirat plan prin care a fost ocolit Cantonul, unde începuse conflictul, şi trimisese forţa expediţionară la nord de Chushan. Struan explicase că nu era mare lucru ca insula să fie ocupată fără nici un fel de pierderi, deoarece chinezii nu erau aproape deloc pregătiţi şi deci neajutoraţi în faţa unei armate sau flote europene. După ce lăsară o forţă neînsemnată de ocupaţie la Chushan şi cîteva nave care să blocheze gurile fluviului Yang-tse, restul forţei expediţionare putu să se îndrepte pe mare mai spre nord, spre gura fluviului Pei Ho, de unde să ameninţe direct Pekin-ul, capitala Chinei, aflată la numai o sută de mile în sudul fluviului. Struan ştia bine că numai o astfel de ameninţare directă l-ar fi putut face pe împărat să ceară de îndată pace. O idee minunată. Şi izbutise în mod strălucit. Forţa expediţionară sosise în China în iunie, anul dinainte. În iulie fusese ocupată insula Chushan. În august flota ancorase la Pei Ho. După două săptămîni, împăratul însărcinase un trimis oficial să negocieze pacea, prima dată în istorie cînd un împărat al Chinei recunoştea oficial o naţiune europeană. Şi războiul se încheiase aproape fără prea multe pierderi nici de-o parte, nici de cealaltă. — Longstaff a fost destul de înţelept să-i pună în aplicare planul, mai adăugă Cooper. — Orice pîrlit de negustor care a făcut negoţ prin părţile astea ştie cum să-i pună pe chinezoi cu botul pe labe, replică Brock cu asprime. Îşi împinse jobenul şi mai mult pe spate şi-şi slăbi bandajul de la ochi. — Da’ ia zi-mi de ce-a îngăduit Longstaff şi Struan să se tîrguie asupra păcii la Canton, ei? Cel din urmă tîmpit ştie că a se tîrgui pentru un chinez înseamnă să cîştige timp. Trebuia să fi stat ţapeni acolo în nord, la Pei Ho, pînă se semna pacea. Da’ nu, am venit cu toata flota înapoi şi de şase luni de zile bune tot aşteptăm şi aşteptăm ca sodomiţii ăştia să pună pana pe hîrtie şi să semneze! scuipă Brock. Prostie, mare prostie de tot. Şi să părăduieşti atîta vreme şi atîţia bani pentru împuţitura asta de stîncărie. Trebuia să păstrăm insula Chushan. Acum am avea o insulă pe care merita s-o păstrăm. Insula Chushan avea douăzeci de mile lungime şi zece lăţime, pămînt fertil, bogat, un port bun şi un oraş mare pe ea, Tinghai. — Aveai loc unde să respiri acolo, cît îţi trebuie. Ei, şi de acolo, cu trei sau patru fregate, puteai bloca Yang-tse-ul cît ai zice peşte. Şi cine stăpîneşte fluviul ăla, stăpîneşte şi inima Chinei. Acolo trebuia noi să ne înfigem, pe Dumnezeu. — Domnule Brock, dar stăpîniţi Chushanul şi aşa. — Da, da’ nu-i trecut şi în tratatul ăla blestemat, aş’ că nu-i a nostru. Izbi înfuriat cu piciorul în pămînt, bombănind împotriva vîntului tot mai rece care se stîrnise. — Poate că ar fi bine să-i spui asta şi lui Longstaff, sugeră Cooper. Ştiu că ştie să asculte un sfat… — Nu de-a meu, de-a meu nu ascultă el. După cum bine cunoşti. Da’ ţine minte ce-ţi zic, cînd a să afle parlamentul de tractatul ăsta, o să se stîrnească zarvă mare că cine-o să plătească, să nu-mi zici mie pe nume. Cooper îşi aprinse un trabuc. — Şi mie îmi vine să cred că aşa se va-ntîmpla. E un tratat tare curios, domnule Brock. Mai ales pentru zilele în care trăim, pentru epoca noastră, cînd orice putere europeană vrea să apuce cu lăcomie orice petec de pămînt şi e ahtiată după putere. — Şi după cîte mi se pare mie, Statele Unite nu se potriveşte la una ca asta, aşa-i? spuse Brock şi chipul i se înăspri. Da’ ce zici de indienii voştri? De tîrgul cu Louisiana? De Florida Spaniolă? Şi acum aţi pus ochii şi pe Alaska, care-i a ruşilor, şi pe Mexic. Din ultimele scrisori se zvoneşte că o să încercaţi să furaţi şi Canada. Ei? — Canada aparţine Americii, nu Angliei. N-o să ne războim pentru Canada. Canada o să se alipească la noi de buna ei voie, adăugă Cooper, încercînd să-şi ascundă temerile.   Se trase gînditor de favoriţi şi-şi strînse mai bine redingota pe el, îmboldit de vîntul tot mai tăios. Ştia că un război cu Imperiul Britanic ar fi fost dezastruos în acest moment şi ar fi dus la ruină firma Cooper-Tillman. Doamne, blestemate fie războaiele. Dar chiar şi aşa, el ştia bine că Statele Unite erau nevoite să pornească război şi pentru Mexic şi pentru Canada, dacă nu se ajungea la un fel de înţelegere. Aşa cum şi Marea Britanie trebuia să se lupte cu China. — Nu va fi război, spuse Tillman, încercînd să mai îndulcească în chip diplomatic vorbele lui Cooper. Oftă din adînc şi îşi dori să fie din nou acasă, în Alabama. Doar acolo omul poate fi gentleman, îi trecu lui prin minte. Acolo nu trebuie să te tîrgui cu blestemaţii ăştia de englezi în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, şi cu nişte blestemaţi ca Brock, gură spurcată ce huleşte tot timpul, sau cu un diavol în carne şi oase cum e Struan, sau chiar cu un tînăr şi nestăpînit partener ca Jefferson Cooper, care-şi închipuie că Boston-ul e buricul lumii! — Şi chiar şi războiul ăsta s-a terminat, de bine de rău. — Ţine minte vorbele mele, dom’le Tillman, replică Brock. Tractatul ăsta afurisit nu-i bun nici pen’ ai noştri nici pen’ ai lor. Trebuia să luăm Chushanul şi să ţinem deschise porturile Chinei continentale. În numa cîteva săptămîni, ai să vezi că pornim iar războiul. În iunie, cînd vîntul o să fie numa potrivit şi vremea la fel, flota o să trebuiască să o ia din nou spre nord, spre Pei Ho. Şi dacă iar pornim război, cum o să mai luăm noi ceaiul,1a vremea lui şi mătăsurile, ei? Anul trecut negoţ deloc din pricina războiului, anul de dinainte iar nici un fel de negoţ, şi ne-au mai şi jefuit de tot opiul pe care-l aveam. Numa de la mine a înşfăcat opt mii de lăzi. Două milioane de taeli de argint, uite asta m-a costat. Bani gheaţă. — Banii aceia nu-s pierduţi, spuse Tillman. Longstaff ne-a poruncit să predăm toată marfa ca să ne răscumpărăm cu viaţa. Ne-a dat şi hîrtii cu acoperirea guvernului britanic. Şi mai există şi în tratat o înţelegere să se plătească şase milioane de taeli. Brock rîse strepezit: — Îţi închipui că parlamentu’ o să încuviinţeze hîrtiile lu’ Longstaff? Păi în clipa cînd o să ceară cumva armata să plătească oalele sparte cu opiu, oricare guvern îşi rupe gîtu’ în clipa aia. Cît priveşte cele şase milioane, astea sînt cheltuieli cu războiul. Ştiu eu parlamentu’ mai bine decît tine. Fă-i semn cu mîna şi la revedere jumătăţii ăleia de milion de taeli, ăsta-i sfatul pe care vi-l dau la amîndoi. Dacă şi anul ăsta iar se stîrneşte război, iar n-o să fie nici o scofală cu negoţul. Şi dacă nici anul ăsta nu facem cît de cît comerţ, o să fim cu toţii faliţi. Voi, eu, toţi cei care fac negoţ cu China. Şi chiar şi afurisita aia de Nobilă Casă.   Cu un gest brusc îşi smulse ceasul din buzunar. Ceremonia trebuia să fi început de o oră. Cam trece timpul, se gîndi el. Dar nu pe seama firmei Brock şi Fiii, fir-ar să fie. Dirk a avut parte vreme de şaptesprezece ani de un joss bun, acu vine şi vremea să se mai schimbe lucrurile. Brock se desfătă gîndindu-se la fiul său Morgan, cel de-al doilea băiat al lui, care, cu pricepere şi fără milă, se ocupa de toate treburile lor în Anglia. Se întrebă dacă Morgan reuşise să sape influenţa lui Struan în parlament şi în cercurile bancare. Dirk, o să te aducem în pragul falimentului, îi trecu lui prin minte, şi Hong Kong-ul o dată cu tine. — Ce naiba mai e cu zăbava asta? spuse el, îndreptîndu-se grăbit spre ofiţerii de marină care băteau ţărmul în sus şi-n jos. — Ce te-a apucat, Jeff? Doar ştii şi tu că în privinţa Hong Kong-ului are dreptate. Doar ştii şi tu bine că nu e sănătos să-l stîrneşti. Cooper zîmbi subţire cum îi era felul: — Brock e al naibii de sigur de el. Nu-l pot suferi. — Dacă Brock are dreptate în privinţa acelei jumătăţi de milion de taeli, să ştii că sîntem ruinaţi. — Da, numai că Struan va pierde de zece ori mai mult dacă nu vor fi plătite daunele. El o să se aranjeze să-şi capete banii, fii fără teamă. Aşa că şi noi o să ni-i dobîndim pe ai noştri. Cooper se uită să vadă unde-i Brock. — Crezi că o fi aflat ceva de înţelegerea noastră cu Struan? Tillman ridică din umeri. — Nu ştiu. Ce ştiu e că Brock are dreptate în privinţa tratatului. E idiot. O să ne coste o mulţime de bani.   În ultimele trei luni, firma Cooper-Tillman funcţionase ca o casă de agenţi secreţi ai Nobilei Case. Navele de război britanice blocaseră Canton-ul şi fluviul Pearl, aşa că negustorilor britanici li se interzisese dreptul de a face comerţ. Longstaff, la imboldurile lui Struan, impusese acest embargo ca un mijloc în plus de a forţa obţinerea tratatului de pace, ştiind bine că depozitele din Canton pleznesc de ceai şi mătăsuri. Dar cum America nu declarase război Chinei, navele americane puteau trece prin blocadă nestingherite, dîndu-le cu tifla navelor de război. Aşa că firma Cooper-Tillman cumpărase patru milioane de livre de ceai de la Chen-tse Jin Arn, sau Jin-qua, cum era poreclit, cel mai bogat dintre negustorii chinezi, pe care le transportase la Manila, în aparenţă pentru nişte negustori spanioli. Oficialităţile spaniole, pentru o mită substanţială, eliberaseră permisele de import export necesare şi ceaiul a fost transferat, fără nici o taxă, în cliperele lui Struan şi expediat în grabă în Anglia. Drept plată, lui Jin-qua i s-a furnizat o navă plină cu opiu, în mare taină, de către Struan, undeva în susul coastei. Un plan perfect, se gîndi Cooper. Toată lumea s-a îmbogăţit de pe urma lui şi fiecare s-a ales cu marfa de care avea nevoie. Dar ne-am fi ales cu o adevărată avere dacă navele noastre aveau voie să ducă ceaiul direct în Anglia. Şi blestemă în gînd Regulamentul britanic de navigaţie care interzicea oricărei nave străine, ci doar celor britanice să transporte mărfuri în porturile englezeşti. Fir-ar să fie, ei stăpînesc lumea.   — Jeff! Cooper urmări încotro privea partenerul său. O vreme nu fu în stare să distingă ce voia să-i arate tovarăşul său în portul acela foind de mişcare. Apoi zări barca cea lungă dezlipindu-se de nava amiral, şi în ea silueta înaltă, capul roşcovan al scoţianului care era atît de puternic încît putea suci hotărîrile parlamentului în aşa fel încît să fie în favoarea lui şi să determine cea mai puternică naţiune de pe faţa pămîntului să se angajeze în război. — Ar trebui să fii prea optimist să speri că Struan s-a înecat, spuse Tillman. Cooper rîse: — Nu ai dreptate în ceea ce-l priveşte, Wilf. Oricum marea n-o să îndrăznească niciodată una ca asta. — Ba poate că da, Jeff. Şi avem timp înainte berechet. Pe ce am mai sfînt. Dirk Struan stătea în picioare la prova bărcii celei mari lăsîndu-se săltat de ritmul valurilor. Deşi întîrziase la ceremonia stabilită, nu-şi îmboldi oamenii de la rame să se grăbească. Ştia că oricum, pînă cînd nu soseşte şi el, nu va începe nimic…..   descărcați cartea de aici…

James Clavel SHŌGUN vol.2 CAPITOLUL 37   Îngrijitorul de la hulubărie ţinea pasărea grijuliu, dar ferm, ca Toranaga să-şi poată scoate hainele ude. Galopase până aici prin ploaie. Naga şi ceilalţi samurai se adunaseră neliniştiţi în uşa scundă, nepăsători la ploaia caldă care încă se revărsa în torente, bătând darabana pe acoperişul de ţiglă. Grijuliu, Toranaga îşi uscă mâinile. Omul îi întinse porumbelul. Doi cilindri subţiri, din argint bătut, erau agăţaţi de fiecare dintre picioarele păsării. De obicei ar fi fost doar unul. Toranaga trebui să se străduiască mult ca să-şi stăpânească tremurul nervos al degetelor. Dezlegă cilindrii şi se duse cu ei în lumina ferestrei ca să le cerceteze minusculele sigilii. Recunoscu semnul secret al lui Kiri. Naga şi ceilalţi îl priveau încordaţi. Faţa lui nu trăda nimic. Toranaga nu rupse sigiliile deîndată, oricât de mult ar fi dorit-o. Răbdător, aşteptă până când fu adus un chimono uscat. Un servitor îi ţinea o umbrelă mare, din hârtie unsă cu ulei şi el se îndreptă către propriile sale încăperi din fortăreaţă. Îl aşteptau supa şi ceaiul. Le sorbi şi ascultă ploaia. Când se simţi liniştit, aşeză străji şi merse într-o încăpere interioară. Rămăsese doar el singur şi atunci rupse sigiliul. Hârtia celor patru suluri era foarte subţire, caracterele mărunte, mesajul lung şi cifrat. Descifrarea dură mult. Când luă sfârşit, citi mesajul şi apoi îl reciti a doua oară. Apoi îşi lăsă mintea să cutreiere. Veni noaptea. Ploaia se opri. O, Buddha, fă ca recolta să fie îmbelşugată, se rugă. Acesta era anotimpul când timpurile de orez erau inundate şi în toată ţara răsadurile de orez, de un verde crud, erau plantate în parcelele aproape lichide, fără urmă de buruiană, ca să fie culese în patru sau cinci luni, după cum avea să fie vremea. Şi în întreaga ţară, sărman şi bogat, eta şi împărat, servitor şi samurai, toţi se rugau pentru doar atâta ploaie câtă trebuia şi soare şi umiditate doar după trebuinţă în acel anotimp. Şi fiecare bărbat, femeie şi copil număra zilele până la recoltă.   Vom avea nevoie de multe grâne anul acesta, gândi Toranaga. — Naga! Naga-san! Fiul său sosi alergând. — Da, tată. — La prima oră după răsăritul soarelui adu-l pe Yabu-san şi pe sfetnicii lui pe platou. De asemeni, pe Buntaro şi cei trei căpitani ai noştri. Şi pe Mariko-san. Adu-i pe toţi pe platou în zori. Mariko-san poate să servească cha. Da. Şi vreau ca Anjin-san să fie gata în tabără. Străjile să ne înconjoare la două sute de paşi. — Da, tată. Naga se întoarse să urmeze porunca. Fără a se putea stăpâni, izbucni: E război? Este? Pentru că Toranaga avea nevoie de o undă de optimism prin cetate, nu îşi mustră fiul pentru obrăznicie şi lipsa lui de disciplină. — Da, spuse. Da. Dar după voia mea. Naga trase panoul după el şi o rupse la fugă. Toranaga ştia că, deşi faţa şi purtările lui Naga aveau să fie cu grijă cumpănite, nimic n-ar fi putut ascunde înfierbântarea mersului său, sau flacăra din adâncul privirii. Aşa că zvonuri peste zvonuri aveau să izbucnească prin Anjiro ca să se răspândească iute prin Izu şi mai departe, dacă aveau să fie aţâţate cum trebuie. S-a hotărât acum, spuse tare către florile care se ridicau senine în takonoma, cu umbrele unduind în lumina plăcută a lumânării. Kiri îi scrisese:   “Alteţă, mă rog lui Buddha să fii bine şi în siguranţă. Acesta este ultimul nostru porumbel călător şi, de asemenea, mă rog lui Buddha ca să-l călăuzească către tine. Trădătorii i-au ucis pe toţi ceilalţi noaptea trecută, dând foc hulubăriei. Doar acesta a scăpat numai pentru că era bolnav şi îl îngrijeam eu însămi. Ieri seară seniorul Sugiyama a demisionat dintr-odată, cum a fost plănuit. Dar înainte de a putea scăpa cu fuga, a fost încolţit la marginea Osakăi de roninii lui Ishido. Din nefericire, o parte din familia lui Sugiyama a fost prinsă odată cu el. Am mai auzit că a fost trădat de unul dintre oamenii lui. Sunt zvonuri că Ishido a propus un compromis. Că dacă seniorul Sugiyama îşi amână demisia până după întâlnirea de mâine a Consiliului Regenţilor, aşa ca să poţi fi acuzat legal, îi va garanta în schimb că Consiliul îi va da oficial lui Sugiyama întreg Kwanto şi, ca o dovadă a bunei credinţe, Ishido îl va elibera pe el şi familia lui de îndată. Sugiyama a refuzat să te trădeze. Imediat Ishido a poruncit unor eta să-l convingă. I-au torturat copiii, apoi concubina, în faţa lui, dar el nu te-a părăsit. Au pierit toţi de o moarte urâtă. A lui, cea din urmă, a fost cea mai rea. Desigur, n-au fost martori la această trădare şi totul e doar din vorbe. Dar eu cred. Desigur, Ishido a negat orice amestec sau participare la omor, spunând că îi va căuta pe ucigaşi. La început, Ishido a susţinut că Sugiyama nu a demisionat niciodată, de fapt, şi deci, după părerea lui, Consiliul poate încă să se întrunească. Am trimis copii după demisia lui Sugiyama celorlalţi regenţi, Kiyama, Ito şi Onoshi, o alta, pe faţă, lui Ishido şi am trimis alte patru copii să treacă pe la toţi daimyo. Cât de înţelept din partea ta, Tora-chan, să ştii că va fi nevoie de copii în plus. Aşa că de ieri, exact cum ai plănuit cu Sugiyama, Consiliul nu mai există legal. Şi în asta ai reuşit pe deplin.   Veşti bune: Seniorul Mogami a reuşit să iasă din oraş cu toată familia şi samuraii săi. Acum este pe faţă aliatul tău, aşa că flancul cel mai îndepărtat din nord este asigurat. Seniorii Maeda, Kukushima, Asano, Ikeda şi Okudiara s-au strecurat cu toţii în tăcere afară din Osaka, noaptea trecută şi, de asemenea, seniorul creştin Oda. Vestea proastă este că familiile Maeda, Ikeda şi Oda, şi o duzină de alţi daimyo de seamă, nu au scăpat şi sunt acum ostateci aici, împreună cu alţi cincizeci sau şaizeci seniori mai mărunţi şi nehotărâţi. Veste proastă este că, ieri, fratele tău vitreg, Zataki, seniorul de Shinano, a declarat public că e alături de moştenitorul Yaemon, acuzându-te că ai complotat cu Sugiyama ca să răstorni Consiliul Regenţilor, creând haos, aşa că hotarul tău din nord-est este descoperit şi Zataki şi cei cincizeci de mii de fanatici ai săi sunt împotriva ta. Vestea proastă este că aproape toţi daimyo au acceptat invitaţia Împăratului.   Vestea proastă este că nu puţini dintre prietenii şi aliaţii tăi de aici sunt nemulţumiţi că nu le-ai dat de ştire dinainte despre strategia ta, aşa încât să-şi poată pregăti o cale de retragere. Vechiul tău prieten, marele senior Shimazu, e unul dintre ei. Am auzit în după amiaza aceasta că a cerut în public ca Împăratul să poruncească tuturor seniorilor să îngenuncheze în faţa băiatului Yaemon acum. Vestea proastă este că doamna Ochiba îşi ţese cu iscusinţă plasa, promiţând feude şi titluri şi ranguri celor nehotărâţi. Tora-chan, e mare păcat că nu e de partea ta. E un duşman demn de luat în seamă. Doamna Yodoko, singură, sfătuieşte pe toţi să se roage şi să fie liniştiţi, dar nimeni n-o asculta, iar doamna Ochiba vrea să grăbească războiul acum, cât timp ea simte că eşti slab şi izolat. Îmi pare rău, stăpâne, dar eşti izolat şi, cred eu, trădat. Cel mai rău dintre toate este că acum regenţii creştini Kiyama şi Onoshi s-au unit pe faţă şi ţi se opun cu înverşunare. În dimineaţa asta au dat împreună o declaraţie prin care deplâng “dezertarea” lui Sugiyama, spunând că gestul său a adus dezordine în împărăţie şi că “trebuie toţi să fim puternici pentru binele împărăţiei. Regenţii au cea mai mare responsabilitate. Trebuie să ne pregătim să strivim împreună orice senior sau grup care doreşte să răstoarne testamentul lui Taikō sau moştenitorul legal!” Înseamnă asta că plănuiesc să se întrunească sub forma unui Consiliu de patru regenţi? Unul dintre spionii noştri creştini de la casa Sutanelor Negre de aici mi-a şoptit că preotul Tsukku-san a părăsit în taină Osaka acum cinci zile, dar nu ştiu dacă s-a îndreptat către Yedo sau Nagasaki, unde e aşteptată Corabia Neagră. Ştiai că va sosi foarte devreme în acest an? Poate peste douăzeci sau treizeci de zile? Alteţă, m-am ferit întotdeauna să-ţi dau sfaturi pripite spijinindu-mă pe vorbe, zvonuri, iscoade sau intuiţia feminină. (Iată, vezi Tora-chan, am învăţat de la tine.) Dar timpul e scurt şi s-ar putea să nu-ţi mai pot vorbi vreodată. Mai întâi, prea multe familii prinse aici, Ishido nu le va lăsa niciodată să plece (aşa cum nu ne va lăsa nici pe noi). Aceşti ostateci sunt un pericol nemăsurat pentru tine. Puţini seniori au tăria sau simţul datoriei pe care l-a avut Sugiyama. Foarte mulţi, cred eu, vor trece acum de partea lui Ishido, deşi fără tragere de inimă, din cauza acestor ostateci. Apoi, cred că Maeda te va trăda. Şi, de asemenea, probabil şi Asano. Am ţinut socoteala tuturor celor două sute şi şaizeci şi patru de daimyo din ţinuturile noastre dintre care numai douăzeci şi patru te vor urma cu siguranţă şi poate încă alţi cincizeci. Asta nu-i de ajuns. Kiyama şi Onoshi vor strânge toţi, sau cea mai mare parte dintre daimyo creştini şi eu cred că nu ţi se vor alătura acum. Seniorul Mori, cel mai bogat şi mai mare dintre toţi, este împotriva ta personal, ca întotdeauna, şi îl va atrage pe Asano, Kobayakawa şi, poate, pe Oda, în plasa sa. Cu fratele tău vitreg, seniorul Zataki, potrivnic, poziţia ta este foarte nesigură. Te sfătuiesc să declari “Cer de Purpură” deîndată şi să te repezi la Kyoto. E singura ta speranţă. Cât despre doamna Sazuko şi despre mine însămi, suntem bine şi mulţumite. Sarcina se desfăşoară bine, şi dacă este karma copilului să se nască, aceasta se va întâmpla. Suntem în siguranţă în colţul nostru din castel, cu uşile bine încuiate şi cu obloanele coborâte. Samuraii noştri îţi sunt devotaţi, ţie şi cauzei tale, şi dacă este karma noastră să părăsim această viaţă, atunci o vom părăsi senini. Doamna ta îţi duce mult dorul, foarte mult. Cât despre mine, Tora-chan, tânjesc să te văd, să râd cu tine şi să-ţi văd zâmbetul. Singurul meu regret în moarte va fi că n-am mai putut să fac aceste lucruri şi să te priveghez. Dacă este o viaţă viitoare şi Dumnezeu, sau Buddha, sau kami există, îţi promit că am să-i fac, cumva, pe toţi, să treacă de partea ta. Deşi mai întâi am să-i fac să mă facă mai subţire şi tânără şi rodnică pentru tine, dar să-mi lase bucuria mâncării. Aceasta ar fi, într-adevăr, paradisul, să fiu în stare să mănânc şi să mănânc şi totuşi să fiu de-a pururi tânără şi subţire. Îţi trimit râsul meu. Fie ca Buddha să te binecuvânteze pe tine şi ai tăi.”   descărcați cartea direct de aici…

                 Doresc să dedic această carte, în semn de omagiu, Majestăţii Sale Elisabeth II a Marii Britanii şi poporului Coloniei Co­roanei Hong Kong – moarte duşmanilor săi.    Ora 23.45. Se numea Ian Dunross şi, pe o ploaie torenţială, conducea cu atenţie vechea lui maşină sport MG, dând colţul spre strada Dirk* care trecea pe lângă Struan Building aşezată pe litoralul Hong Kongului. Era o noapte întune­coasă şi vijelioasă. Pretutindeni în colonie – aici, pe insula Hong Kong, dincolo de port, în Kowloon şi în Noile Teritorii care făceau parte din China – străzile erau aproape complet pustii, toată lumea îşi consolida casele cu scânduri în aşteptarea taifunului Mary. Al nouălea avertisment privind uraganul fusese lansat în amurg şi vijelia care s-a iscat, şi care atinsese deja 80-100 de noduri, s-a extins pe o mie de mile spre sud, aruncând ploaia orizontal pe acoperişuri şi pe pantele dealurilor unde zeci de mii de imigranţi ilegali din China se îngrămădeau, fără apărare, în aşezări improvizate din cocioabe nenorocite. Dunross încetini, orbit, ştergătoarele, nefăcând faţă cantităţii de apă; vântul trăgea de prelata ce acoperea maşina şi de ferestrele din plastic laterale. Apoi parbrizul s-a limpezit pentru moment. La capătul străzii Dirk, drept înainte, era şoseaua Connaught şi cheul, apoi digurile şi terminalul feribotului Golden, ticsit cu materiale. În partea cealaltă, în vastul port bine protejat, toate cele cinci sute de vapoare erau gata pentru orice eventuali­tate, cu ancorele pregătite. În faţă, la cheu, văzu o tarabă părăsită, smulsă com­plet din pământ de o vijelie şi azvârlită pe o maşină par­cată, pe care, o zdrobi. Apoi maşina şi taraba s-au făcut nevăzute. Avea mâini foarte puternice şi ţinea bine vo­lanul în rafalele care zguduiau violent automobilul. Ma­şina era veche, dar bine întreţinută, cu un motor turat şi cu frâne perfecte. Aşteptă. Inima îi bătea normal, îi plă­cea furtuna, urcă apoi încet pe trotuar pentru a parca la adăpost de vânt, chiar în faţa clădirii. Apoi ieşi din maşină. Era blond, cu ochi albaştri, trecut de 40 de ani, suplu şi îngrijit. Purta un imper­mea­bil vechi şi şapcă. Ploaia îl udă până la piele, pentru că trebuise să meargă pe o stradă laterală, să dea apoi colţul şi să se precipite spre intrarea principală a clădirii   *Acest roman constituie continuarea Tai-Panului, numele, denumirile de locuri au cores­pon­­dent sau fac legătura cu perso­naje şi întâmplări din precedenta lucrare, a lui Clavell. Strada Dirk aminteşte de Dirk Struan, Tai-Panul însuşi. (n.t.) de 22 de etaje. Pe imensa uşă se afla stema Struanilor – Leul Roşu al Scoţiei, în jurul căruia era încolăcit Dragonul Verde al Chinei. Adunându-şi forţele, păşi pe treptele largi, intrând în clădire. ― 'Seara, dom'le Dunross, spuse portarul chinez. ― Tai-pan a trimis după mine. ― Da, dom'le. Chemă apoi liftul. Când liftul se opri, Dunross tra­versă coridorul, bătu la uşă şi intră în camera de zi din apartamentul acela particular. ― 'Seara, tai-pan, zise el pe un ton rece, oficial. Alastair Struan stătea rezemat de cămin. Era un scoţian solid, roşcat, care se păstrase bine, cu puţină burtă şi păr alb, cam de 60 de ani şi care conducea Com­pania Struan de 11 ani. ― Bei ceva? Arătă cu mâna spre o sticlă de şampanie Dom Perigon din frapieră. ― Mulţumesc. Dunross nu mai fusese niciodată în locuinţa particu­lară a tai-panului. Camera era spaţioasă şi bine mobilată, lacuri chinezeşti, covoare frumoase, vechi nave cu pânze şi vapoare pictate în ulei pe pereţi. Marile vitralii, care dominau întregul Hong Kong, portul şi Kowloon de partea cealaltă a portului, erau acum întunecate si brăzdate de ploaie. Turnă în pahare. ― Sănătate, spuse ceremonios. Alastair Struan înclină din cap şi, cu acelaşi ton glacial, ridică paharul drept răspuns. ― Ai venit devreme. ― Mai devreme cu cinci minute înseamnă a fi punc­tual, tai-pan. Nu aşa m-a învăţat tata? E atât de im­portant să ne întâlnim la miezul nopţii?! ― Da. Face parte din obiceiurile noastre. Obiceiul lui Dirk. Dunross degustă vinul, aşteptând în linişte. Vechiul ceas de navă se auzi bătând puternic. Emoţia i se amplifică, neştiind la ce să se aştepte. Deasupra căminului se afla o fotografie de nuntă a unei tinere fete. Era Tess Struan care se căsătorise cu Culum, al doilea tai-pan şi fiu al fondatorului companiei lor, Dirk Struan, când fata avea 16 ani. Dunross examină cu atenţie fotografia. O rafală de vânt se izbi în geamuri. ― Scârboasă noapte, zise el. Bătrânul de-abia se uita la el. Îl ura. Liniştea se pre­lungea. Vechiul ceas marcă cele opt lovituri de clopot de pe navă – miezul nopţii. Cineva ciocăni la uşă. ― Intră, răspunse Alastair Struan, cu un sentiment de uşurare, bucuros că de-acum vor putea începe. Lim Chu, servitorul particular al tai-panului, deschise uşa. Se dădu la o parte pentru a permite lui Phillip Chen, compradorul lui Struan, să intre. Închise apoi uşa după el. ― Ah, Phillip, eşti punctual, ca de obicei, zise Alas­tair Struan, încercând să pară jovial. Şampanie? ― Mulţumesc, tai-pan. Da, mulţumesc. Bună seara, Ian Struan Dunross, se adresă Phillip Chen tânărului pe un ton neobişnuit de oficial, într-o engleză pe care o vorbeşte înaltă societate britanică. Era un eurasiatic, spre 70 de ani, slab, mai degrabă chinez decât european, un bărbat foarte frumos, cu părul grizonat şi faţa osoasă, cu pielea albă şi ochi negri, foarte negri, de chinez. ― Groaznică noapte, ce ziceţi? ― Da, într-adevăr, unchiule Chen, replică Dunross, folosind forma de adresare chinezească politicoasă, întrucât pe Phillip îl plăcea şi îl respecta, tot atât de mult pe cât îl dispreţuia pe vărul său Alastair. ― Se spune că viteza acestui taifun ar fi de o am­ploare deosebită. Alastair Struan turnă şampanie în pahare frumoase. Oferi un pahar mai întâi lui Phillip Chen, apoi lui Dunross. ― Sănătate! Băură. O rafală de picături de ploaie făcu să zornăie ferestrele. ― Sunt bucuros că nu mă aflu pe mare în noaptea aceasta, zise gânditor Alastair Struan. Aşadar, Phillip eşti din nou aici. ― Da, tai-pan. Sunt onorat. Da, foarte onorat. El simţi ostilitatea dintre cei doi, dar o ignoră. Osti­litatea este un lucru obişnuit, gândea el, atunci când un tai-pan al Nobilei Case predă puterea. Alastair Struan sorbi din nou, savurând vinul. Într-un târziu zise: ― Ian, obiceiul nostru spune să existe, un martor în momentul în care un tai- pan predă puterea altui tai-pan. Totdeauna acest martor este compradorul nostru în func­ţie – singurul de fapt. Phillip, de câte ori ai fost martor? ― De patru ori, tai-pan. ― Phillip ne-a cunoscut aproape pe toţi. Ştie o mare parte din secretele noastre. Ei, ce zici, vechiul meu prieten? Phillip Chen schiţă un zâmbet. ― Ai încredere în el, Ian. În înţelepciunea sfatului lui. Poţi să ai încredere în el. În măsura în care orice tai-pan poate să aibă încre­dere în cineva, gândi furios Dunross. ― Da, domnule. Alastair Struan îşi scoase ochelarii. ― Mai întâi, Ian Struan Dunross, te întreb în mod oficial, doreşti să fii tai-pan al Companiei Struan? ― Da, domnule. ― Juri în faţa lui Dumnezeu că vei păstra secretul a tot ce întreprindem noi aici şi nu-l vei divulga decât urmaşului tău? ― Da, domnule. ― Jură! ― Jur în faţa lui Dumnezeu că tot ce întreprindem noi aici rămâne secret şi nu va fi divulgat nimănui decât urmaşului meu. ― Uite! Tai-panul îi întinse un pergament îngălbenit de vreme. ― Citeşte-l cu glas tare. Dunross îl luă. Scrisul era mărunt şi fin, dar perfect lizibil. Îşi aruncă privirea la dată – august 30, 1841 – şi emoţia deveni mai puternică. ― Acesta este scrisul lui Dirk Struan? ― Da. Cea mai mare parte – restul a fost adăugat de fiul său, Culum Struan. Evident, avem şi fotocopii în cazul în care s-ar distruge. Citeşte-l! „Dorinţele înscrise în testamentul meu vor fi lege pentru orice tai-pan care va veni după mine şi acesta le va citi cu glas tare şi va jura în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa martorilor în felul în care am hotărât eu, Dirk Struan, întemeietorul firmei Struan şi Compania, că accep­tă aceste principii şi că le va păstra secretul, înainte de a prelua puterea. Cer aceasta pentru a asigura o statornicie netulburată şi pentru a preîntâmpina greutăţile de care, în anii ce vor urma, urmaşii mei vor fi hărţuiţi din cauza sângelui pe care l-am vărsat, din cauza dato­riilor de onoare şi din cauza ciudatelor căi ce le urmează China de care suntem legaţi, şi care sunt, fără îndoială, fără asemănare pe acest pământ. Iată testamentul meu: Unu: Va stăpâni un singur tai-pan la un moment dat, şi el are o neţărmurită, deplină putere asupra companiei are dreptul de a angaja şi concedia pe oricine, are cuvânt hotărâtor asupra tuturor căpitanilor şi nave­lor şi tuturor bunurilor firmei, oriunde s-ar afla. Tai-panul rămâne întotdeauna singur, aceasta fiind bucu­ria şi neajunsul demnităţii lui. Orice ordin pe care îl dă trebuie respectat şi nu se va forma sau nu se va per­mite să se formeze nici un comitet sau instanţă de con­ducere sau grupuri interne care să atingă în vreun fel această putere neîngrădită. Doi: Când tai-panul se află la bordul oricărei nave de-a noastră, el are întâietate faţă de căpitanul acesteia, ordi­nele sale de bătaie sau de navigaţie fiind lege. Înainte de a fi tocmiţi pe oricare din navele noastre, toţi căpi­tanii vor face legământ în faţa lui Dumnezeu pentru toate acestea. Trei: Numai tai-panul îşi alege succesorul, care va fi ales doar dintre cei şase bărbaţi care alcătuiesc Curtea Internă. Dintre aceştia; unul va fi compradorul nostru, care va face parte totdeauna din Casa Chen. Ceilalţi cinci vor trebui să fie demni a deveni tai-pani, oameni buni şi adevăraţi, având cel puţin cinci ani împliniţi de activitate în cadrul Companiei ca neguţători cu China şi vor avea o minte sănătoasă. Trebuie să fie creştini şi să facă parte, prin naştere sau căsătorie, din clanul Struan – linia mea de rudenie şi a fratelui meu, Robb, neavând întâietate, decât în cazul acelora care dovedesc cuget nestrămutat şi însuşiri osebitoare de ceilalţi. Membrii Curţii Interne pot fi consilieri ai tai-panului dacă acesta o doreşte, dar s-o spunem din nou, votul tai-panului va avea valoarea de şapte Ia unu. Patru: Dacă tai-panul piere pe mare sau este ucis în bătălie sau e de negăsit timp de şase luni, înainte de a i se alege un urmaş, Curtea Internă va alege unul dintre membrii săi să-i ia locul, fiecare având dreptul la un singur vot, cu excepţia votului compradorului care va valora patru voturi. Tai-panul se va lega cu jurământ în faţa camarazilor săi aşa cum s-a statornicit. Cei care au votat împotriva alegerii sale prin vot deschis vor fi con­cediaţi imediat şi pentru totdeauna din companie; fără simbria cuvenită. Cinci: Alegerile pentru Curtea Internă sau îndepăr­tarea din aceasta pot fi fără doar şi poate la bunul plac al tai-panului şi odată cu plecarea sa de la putere, care se va întâmpla atunci, când va dori el, nu va lua pentru sine mai mult de zece părţi dintr-o sută din toate valorile companiei, afară numai de toate navele noastre, căpitanii acestora şi echipajele lor care sunt însuşi rostul vieţii noastre şi salvarea noastră pentru timpurile viitoare. Şase: Fiecare tai-pan trebuie să încuviinţeze alegerea compradorului. Acesta va trebui să dea în scris, înainte de alegerea sa, că el poate fi înlăturat în orice clipă, fără dovedire, că se va da deoparte dacă tai-panul voieşte întocmai. Ultimul: Tai-panul va cere moştenitorului său, pe care numai el îl alege, să facă legământul de faţă cu compradorul, folosind cuvintele înscrise de mâna mea în Biblia familiei noastre, aici în Hong Kong în cea de-a 30-a zi a lui august, în anul Domnului nostru 1841. Dunross respiră adânc: ― Este semnat de Dirk Struan, având drept martor pe – nu pot citi semnele acestea, domnule, sunt caractere străvechi. Alastair arunca o privire spre Phillip Chen, care zise: ― Primul martor este tatăl vitreg al bunicului meu, Chen Sheng Arn, primul nostru comprador. Al doilea, bunica mea, T'Chung Jin May-may. ― Înseamnă că legenda este adevărata! spuse Dunross. ― În parte. Da, parte din ea. Phillip Chen adăugă: ― Vorbiţi cu mătuşa mea Sarah. Pentru că de-acum urmează să fiti tai-pan, ea vă va dezvălui numeroase secrete. În anul acesta face 84 de ani. Ea îşi aduce aminte foarte bine de bunicul Sir Gordon Chen, de Duncan şi Kate T'Chung, copiii lui May-may si ai lui Dirk Struan. Da. Ea îşi aminteşte multe lucruri… Alastair Struan trecu la biroul dat cu lac şi scoase Biblia grea şi jerpelită. Îşi puse ochelarii, iar Dunross simţi cum i se urcă sângele în cap de mânie. ― Repetă după mine: „Eu, Ian Struan Dunross, din neamul Struanilor, creştin, jur în fata lui Dumnezeu, în prezenţa lui Alastair McKenzie Duncan Struan, cel de-al unsprezecelea tai-pan, şi Phillip T'Chung Sheng Chen, cel de-al patrulea comprador, că voi respecta toate dispoziţiile testamentare citite de mine cu voce tare în prezenţa dumnealor aici, în Hong Kong, că voi lega şi mai mult compania de Hong Kong şi de comerţul cu China, că-mi voi desfăşura principala activitate de afa­ceri aici, în Hong Kong, cât timp voi fi tai-pan, că, în faţa lui Dumnezeu, iau asupra mea promisiunile făcute, îmi asum răspunderea şi preiau cuvântul de onoare dat de Dirk Struan prietenului său dintotdeauna, Chen-tse Jin Arn, cunoscut şi sub numele de Jin-qua, sau urmaşilor acestuia; pe lângă aceasta, că eu…” ― Ce promisiuni? ― Juri în faţa lui Dumnezeu orbeşte, aşa cum au făcut toţi tai-panii înaintea ta? Vei afla în curând destule despre moştenirea pe care o preiei. ― Şi dacă n-o voi face? ― Cunoşti răspunsul la aceasta! Ploaia bătea în geamuri şi simţi violenţa ei aseme­nea unei lovituri puternice în piept, pentru că îşi dădea seama de nebunia unui astfel de angajament cu multiple riscuri. Dar ştia că nu poate fi tai-pan fără ca să spună aşa, şi pronunţă cuvintele, luându-şi angajamentul în faţa lui Dumnezeu, continuând să repete ceea ce i se citea: ― „… pe lângă aceasta, că eu voi face uz de toate pu­terile mele, de orice mijloace, pentru a menţine compania la rangul ei, ca Primă Casă, Nobila Casă a Asiei, jur în faţa lui Dumnezeu să întreprind orice acţiune necesară înfrângerii, distrugerii şi alungării din Asia a companiei denumită Brock and Sons şi îndeosebi a duşmanului meu, fondatorul ei Tyler Brock, a fiului său Morgan, a moşteni­torilor şi a oricăror persoane care ar face parte din linia lor de descendenţă, cu singura excepţie a lui Tess Brock, soţia fiului meu Culum şi descendenţilor ei…” Dunross se opri din nou. ― După ce vei fi terminat vei putea pune orice între­bare, zise Alastair Struan. Acum termină! ― Foarte bine. În fine: „Jur în faţa lui Dumnezeu că succesorul meu în calitate de tai-pan va jura şi el, în faţa lui Dumnezeu întru respectarea tuturor dispoziţiilor aces­tui testament, aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Liniştea nu fu întreruptă decât de ploaia care biciuia ferestrele. Dunross simţea în spate o sudoare rece. Alastair Struan puse jos Biblia şi îşi scoase ochelarii. ― S-a făcut. Căutându-i privirea, el îi întinse mâna: ― Vreau să fiu primul care să îţi ureze succes, tai-pan. Dacă voi putea să te ajut cu ceva, o voi face. ― Iar eu sunt onorat să fiu al doilea, tai-pan, zise Phillip Chen, la fel de oficial, cu o uşoară înclinare, a capului. ― Mulţumesc. Dunross era exasperat.