OSHO cărți

VIAŢA ESTE AICI ŞI ACUM     Osho este un Maestru iluminat contemporan. Întregul text care urmează reprezintă cuvintele sale, adresate, în mod spontan, auditoriului său. lui Osho Osho s-a născut în Kuchawada, o mică localitate din statul Madhya Pradesh (India centrală), la 11 Decembrie 1931, fiind primul copil din cei unsprezece, câţi aveau să aibă părinţii săi. Tatăl său a fost un modest negustor de haine şi aparţinea religiei Jaina. În anul 1946, la vârsta de 14 ani, Osho are experienţa primului său satori. De-a lungul anilor experienţele sale meditative au devenit din ce în ce mai profunde, însă intensitatea căutării spirituale şi-a manifestat efectele asupra sănătăţii sale fizice. La vârsta de 21 de ani, Osho atinge iluminarea, cea mai înaltă culme a conştiinţei omeneşti. În acel moment, spunea el, biografia lui exterioară a luat sfârşit, şi de atunci înainte el a trăit într-o stare total lipsită de ego, o stare de unitate cu legile intime ale existenţei. „Nenumărate vieţi am lucrat asupra mea, luptându-mă, făcând tot ce se poate face, însă nu s-a întâmplat nimic. Acum înţeleg de ce nu s-a întâmplat nimic. Efortul în sine era – de fapt – obstacolul... Nu vreau să spun prin aceasta că se poate ajunge fără căutare. Căutarea este necesară, însă vine o vreme când ea trebuie lăsată în urmă. Şi în ziua în care căutarea s-a oprit... a început să se întâmple. O nouă energie s-a ridicat... Venea de nicăieri şi de pretutindeni. Era în arbori şi în stânci, în cer, în soare şi în aer – iar eu credeam că este foarte departe. Şi era atât de aproape...” Osho spunea despre sine: „Eu nu mai caut nimic. Existenţa şi-a deschis toate porţile pentru mine. Nu pot să spun nici măcar că aparţin existenţei, deoarece sunt doar o parte a ei. Când o floare înfloreşte, înfloresc odată cu ea. Când soarele răsare, răsar împreună cu el... Ego-ul din mine, cel care ţine oamenii separaţi, nu mai este prezent. Trupul meu este o parte a naturii, fiinţa mea este o parte din întreg. Eu nu sunt o entitate separată.” „Am cunoscut multe alte morţi, însă ele nu erau nimic în comparaţie cu aceasta. Erau morţi parţiale; uneori murea corpul, alteori o parte a mentalului sau a ego-ului. Însă persoana continua să rămână. Renovată sau decorată, schimbată pe ici-colo, însă nelipsită. Continuitatea era neîntreruptă. În acea noapte moartea a fost însă totală. A fost o întâlnire simultană cu moartea şi cu Divinul.” În plan exterior şi-a continuat studiile la Universitatea din Sagar, unde a absolvit cu onoruri Prima Clasă de Filozofie, în anul 1956. A fost Campionul dezbaterilor pe întreaga Indie şi a câştigat Medalia de Aur. După terminarea facultăţii, Osho este numit profesor la Colegiul Sanskrit din Rajpur. Un an mai târziu devine profesor de filozofie la Universitatea din Jabalpur. De asemenea, el întreprinde călătorii în întreaga Indie, vorbind în faţa unui larg auditoriu şi polemizând cu liderii religioşi în dezbateri publice. În 1966 demisionează pentru a se dedica în întregime scopului de a iniţia omul modern în arta meditaţiei. Începe să se adreseze unor mulţimi de 20.000-50.000 de persoane în cadrul adunărilor ce aveau loc în aer liber. Conduce tabere de meditaţie de zece zile. În anul 1968 se stabileşte la Bombay, oraş în care trăieşte şi îşi transmite învăţătura; doi ani mai târziu introduce noua sa tehnică de meditaţie: „Meditaţia Dinamică” care, ulterior, va fi folosită de psihoterapeuţi, medici şi profesori din întreaga lume. Osho, numit în acea perioadă Bhagwan Shree Rajneesh, începe să-i iniţieze pe căutătorii spirituali în neo-sannyas – o cale în care aceştia se dăruiesc căutării de sine şi meditaţiei, fără a renunţa la lume sau la orice altceva. Acest punct de vedere relativ la renunţare reprezintă o ruptură totală faţă de tradiţia orientală. Pentru el nu renunţarea la lumea materială este cea care contează ci renunţarea la trecut, la condiţionările şi la credinţele nefondate pe care fiecare generaţie le impune generaţiei următoare. În anul 1974, este inaugurat ashramul de la Poona. Influenţa spirituală a lui Osho este de nivel mondial, 25000 de persoane trecând anual porţile comunităţii. Osho se retrage din ce în ce mai mult în intimitatea camerei sale, pe care o părăseşte numai de două ori pe zi: dimineaţa – pentru un discurs de nouăzeci de minute şi seara – pentru a-şi iniţia discipolii şi a-i călăuzi. Discursurile sale includ toate căile spirituale majore cum ar fi Yoga, Zenul, Taoismul, Tantra şi Sufismul. El se referă, de asemenea, la Gautama Buddha, Isus, Mahavira, Lao Tse şi la o serie de mistici. Aceste discursuri au fost strânse în apoximativ 650 de volume şi traduse în 34 de limbi. Grupurile de terapie existente în jurul lui Osho în acea vreme combinau tehnicile meditative din Orient cu psihoterapia occidentală. Către sfârşitul anilor ’70 ashramul lui Osho devenise o adevărată Mecca a căutătorilor adevărului. În 1981, după ce a fost ţinta unei încercări de de asasinat, Osho pleacă în SUA şi se stabileşte la Rajneeshpuram, o mică localitate din deşertul Oregon ridicată de adepţii săi din America. Festivalurile anuale care se organizează aici reunesc peste 20.000 de vizitatori din întreaga lume. În scurt timp, Rajneeshpuram devine cea mai mare şi mai controversată comunitate spirituală din America. Odată cu dezvoltarea rapidă a comunităţii din Oregon, alte comunităţi se ivesc în majoritatea ţărilor occidentale şi în Japonia, sprijinite de fonduri proprii. Scandalurile provocate de o serie de activităţi criminale şi delapidări de fonduri petrecute în anturajul lui Osho, duc în cele din urmă la arestarea lui; nu este găsit implicat personal în respectivele fapte, însă acuzat fiind de încălcări ale legilor imigrării, el este expulzat din Statele Unite. O săptămână mai târziu comunitatea din Oregon este dispersată. După mai multe încercări nereuşite de a se stabili în alte state – pretutindeni fiind considerat „un pericol pentru securitatea naţională” – Osho se întoarce în India, la ashramul din Poona. Începe să conducă personal meditaţia de la sfârşitul fiecărui discurs şi introduce o nouă tehnică de meditaţie numită „Mystic Rose”. În 1989, declară că nu se va mai numi Bhagwan Shree Rajneesh, deoarece pentru mulţi Bhagwan înseamnă „Dumnezeu”. Discipolii săi hotărăsc să-l numească Osho. Cuvântul „Osho” provine din japoneza veche şi a fost folosit pentru prima dată de Eka, ca formulă de adresare pentru maestrul său, Bodhidharma. „O” înseamnă „cu multă recunoştinţă, iubire, gratitudine” dar şi „echilibru, armonie”. „Sho” înseamnă „extinderea multidimensională a conştiinţei” şi „total binecuvântat de existenţă”. Din acel moment, ashramul de la Poona se va numi „Osho Commune Internaţional”. Osho şi-a părăsit corpul la 19 ianuarie 1990; fără să fie resemnat sau fatalist, el a explicat discipolilor săi că: „existenţa a hotărât că i-a venit timpul”. Pentru el devenise limpede faptul că a rămâne în limitele trupului nu era lucrul cel mai important pentru dezvoltarea operei sale. Înainte de a muri, a mai spus: „Vă las visul meu.” ÎNTÂI Citatele folosite în prima parte a cărţii sunt extrase din discursurile lui Osho ţinute pe parcursul Turneului Mondial din anul 1986, şi reunite în volumul Gold Nuggets. Discursurile complete se găsesc în următoarele cărţi: Light on the Path – Talks În Himalayas; Socrates Poisoned again after 25 Centuries – Talks În Greece; Beyond Psichology – Talks În Uruguay; The Path of the Mystic – Talks În Uruguay; The Transmission of the Lams – Talks În Uruguay. Trăieşte total, trăieşte cu pasiune... În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţă se transformă într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţă nu moare niciodată, căci atingerea ei seamănă cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur. Această scurtă viaţă care o aveţi poate fi transformată într-un paradis. Această mică planetă este floarea de lotus a paradisului. Singura răspundere adevărată este faţă de propriul tău potenţial, faţă de propria ta inteligenţă şi conştienţă, faţă de acţiunea conformă cu ele. Atunci când te naşti nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală. Înţelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuţi. Dacă tânjeşti după o utopie, dorinţa ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală şi socială. Această armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împărţită în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împărţiri nu este valabilă. Ele arată însă că omul este divizat în el însuşi. Iar acestea sunt proiecţiile conflictului său interior. Omul nu are unitate lăuntrică şi, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui. Cauza nu se găseşte în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lăuntrice. Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentală a tuturor problemelor. Însă datorită faptului că individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia că societatea poate fi schimbată, după care individul se va schimba la rândul lui. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, căci „societatea” nu este altceva decât un cuvânt; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilă numai în cazul individului, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Şi odată ce învăţaţi cum să schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Eu cred că într-o bună zi vom avea o societate care să fie în deplină armonie, care să fie mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs, de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasă. Nu eşti niciodată mulţumit cu ceea ce ţi-a dăruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plănuit să fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tău potenţial. Tu încerci să fii ceea ce vor alţii să fii, însă acest lucru nu te va putea mulţumi niciodată. Iar când apare nemulţumirea, logica îţi spune. „Poate că ceea ce ai nu este suficient; străduieşte-te să obţii mai mult!” Atunci încerci să obţii mai mult, începi să cauţi. Şi toată lumea apare cu o mască zâmbitoare, toată lumea zâmbeşte fericită, astfel încât fiecare vrea să îi păcălească pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalţi cred că eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tău, ai impresia că ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveşte însă iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlădie, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanţa. Când te apropii însă mai mult, începi să vezi că nu este chiar aşa. Oamenii rămân însă la distanţă unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţă; o apropiere prea mare ar fi periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţi vine imediat ideea că banii reprezintă cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare să fie! Aşa că alergi după bani. Un altul este mai sănătos; aleargă după sănătate! Un altul face altceva şi arată foarte mulţumit – urmăreşte-l! De fiecare dată însă este vorba de celălalt... Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu îţi pui niciodată problema propriului tău potenţial. Şi toată nefericirea provine din faptul că nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toată nefericirea şi toată competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasă că alţii au mai mult, că nu eşti tu cel care are mai mult. Dacă vrei că iarba să fie mai verde, nu are rost să priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu că iarba să fie mai verde... Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria sa energie potenţială, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumită astfel, încât acest fapt vi se va părea pur şi simplu incredibil. A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însăşi. Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristica bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult. Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, în furie, în ură, în gelozie. Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Depinde numai de voi. Nici o fiinţă umană nu este o insulă. Trebuie să vă amintiţi mereu acest lucru, deoarece el reprezintă unul din adevărurile fundamentale ale vieţii. Insist asupra acestui fapt, deoarece există mereu tendinţa de a-l uita. Facem cu toţii parte din aceeaşi energie a vieţii, din aceeaşi existenţă oceanică. Şi tocmai datorită faptului că rădăcinile noastre sunt ancorate în această unitate, este posibilă iubirea. Dacă nu am fi o singură unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilă. Omul poartă încă în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare să aparţină unei părţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic. Dacă nu se va elibera de acest trecut animal, omul va rămâne divizat. Trecutul animalic şi calităţile umane nu pot coexista, deoarece calităţile umane reprezintă tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate să mai fiică omul este să cadă în ipocrizie. În ceea ce priveşte comportamentului formal, omul se conformează idealurilor umane de iubire şi adevăr, de libertate, neposesivitate şi compasiune. Toate acestea reprezintă însă numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţă în orice clipă; orice întâmplare îl poate face să apară. Însă, indiferent dacă apare la suprafaţă sau nu, conştiinţa interioară este divizată. Această conştiinţă divizată a făcut să se pună întrebarea: cum ar putea individul să devină un întreg armonios? Acelaşi lucru este însă valabil şi în cazul societăţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios, fără războaie, fără conflicte, fără clase sociale; fără separare pe criterii de culoare, religie, castă sau naţiune? În loc să gândim în termeni de revoluţie şi să schimbăm societatea, structura ei, ar trebui să ne punem mai serios problema meditaţiei şi a transformării individului. Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societăţii. Însă ele trebuie să dispară din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil. Nu există nimic care să poarte eticheta „ADEVĂR”; adevărul nu este un lucru pe care îl vei putea găsi într-o bună zi într-o cutie, şi pe care, deschizând-o, vei exclama uimit: ”Fantastic! Am găsit adevărul!" Nu există o astfel de cutie. Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr este clar. În inima lor există o sete după adevăr, le este ruşine că nu sunt în posesia acestui adevăr şi, de aceea, vorbesc despre el. Acestea nu sunt însă decât cuvinte. Faptul de a trăi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare. La fel se întâmplă şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însă nimeni nu este cu adevărat liber. Şi nimeni nu doreşte cu adevărat să fie liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singură. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz răspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viaţă schizofren. Ei vorbesc despre adevăr şi despre libertate, însă trăiesc în minciună şi în sclavie... Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vă face să fiţi liberi de răspundere. Un om care doreşte să fie liber trebuie să accepte responsabilităţi imense. El nu îşi poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, indiferent ce este, răspunderea îi revine în întregime. O persoană cu adevărat non-violentă este cea care nu ucide pe nimeni şi care nu face rău nimănui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rău. Ea se va împotrivi însă şi în situaţia în care altcineva încearcă să îi facă ei vreun rău. Dacă cineva încearcă să o ucidă, ea se va împotrivi şi în acest caz şi nu va permite ca acest lucru să se întâmple. Ea nu va iniţia nici o violenţă, însă dacă împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai aşa oamenii non-violenţi pot rămâne independenţi; altfel vor fi sclavi, vor rămâne săraci şi vor fi întotdeauna exploataţi de alţii. A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens, semnificație. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău. Fii plin de neprevăzut şi mereu schimbător. Nu te împotrivi schimbării şi nu înceta niciodată să fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentă bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot. Acţiunile unei maşini pot fi prevăzute. Ea este astăzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Este neschimbată. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipă. În clipa în care încetezi să te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit. Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător! Riscă totul, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să îţi pese? De ce să te intereseze? Trăieşte intens, trăieşte plin de bucurie. Trăieşte fără teamă, trăieşte fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să îţi fie frică de iad şi fără să doreşti raiul. Trăieşte pur şi simplu. Fiecare greşeală este o ocazie de a învăţa. Totul este să nu comiţi aceeaşi greşeală în mod repetat – ar fi o prostie... Însă comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie să-ţi fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi Religiozitatea înseamnă pur şi simplu o provocare pentru a creşte, o provocare aruncată seminţei pentru a ajunge la apogeul exprimării sale, pentru a se deschide în mii de flori şi a-şi răspândi parfumul ascuns în ele. Această mireasmă subtilă este ceea ce numesc eu religiozitate. Fiecare este atât de nefericit încât vrea să găsească o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru aceasta o strategie foarte bună: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legătură cu toate lucrurile. Nici o fiinţă nu este perfectă şi un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: De ce nu sunt perfect? După care priveşti spre ceilalţi încercând să regăseşti această imperfecţiune în fiecare. Şi doreşti să îţi deschizi inima, deoarece până nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsită de orice celebrare, va fi aproape moartă. Însă nu poţi să faci acest lucru direct. Trebuie să distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi. În loc să te judeci, începe să te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slăbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere să fii perfect. Aceasta înseamnă să ceri ceva ce nu este cu putinţă; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţă omenească. Priveşte animalele, priveşte păsările: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodată nu o să vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit să îşi mestece aceeaşi iarbă în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu există nici o tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţă că bizonii râd şi întreabă: „Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivă? Ce nevoie aveţi să fiţi altcineva?” Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi. Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume, şi din cauza acestei condamnări energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existenţă aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conştiinţa voastră. Este conştiinţa voastră filtrată prin corp. Părinţii au crezut întotdeauna despre copii că sunt proprietatea lor şi că aceştia trebuie să le fie întru totul asemănători, să îi copieze întocmai. O copie este însă lipsită de orice frumuseţe, iar existenţa nu apreciază aşa ceva; ea se bucură numai de ceea ce este original. Trebuie să îţi ajuţi copiii să crească, astfel încât să te depăşească. Trebuie să îi ajuţi să nu te imite. Adevărata îndatorire a părinţilor este aceea de a-şi ajuta copiii să nu îi imite. Copiii sunt tentaţi, prin însăşi firea lor să imite, şi pe cine ar putea imita? — Părinţii sunt cei mai apropiaţi. Până acum părinţii au apreciat foarte mult faptul că proprii lor copii le seamănă. Tatăl se simte mândru că fiul său îi seamănă. Iar viaţa copilului este pierdută, el nu este dorit aşa cum este el de fapt. Din cauza acestei concepţii greşite de a fi mândru de copiii care te imită, am creat o societate în care toată lumea imită. Obedienţa nu presupune inteligenţă. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodată despre o maşina care să nu se supună. Supunerea este, de asemenea, simplă. Ea te eliberează de povara oricărei răspunderi. Atunci nu mai este nevoie să elaborezi un răspuns, trebuie să faci doar ceea ce ţi se spune. Răspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti foarte liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale. Religiozitatea nu este ceva în care să crezi – este un fapt care trebuie trăit, experimentat; ea nu este o credinţă pe care să o ai în minte, ci o savoare a întregii tale fiinţe. Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forţezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate funcţiona aşa cum trebuie. A adopta o atitudine lipsită de judecată nu este un lucru care să ţină de sfera minţii. Numai o fiinţă care a transcens mintea poate să fie liberă de judecată; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validă, un lucru valabil, este numai o aparenţă. Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, este poluat de condiţionările sale, de prejudecăţile sale – tocmai acestea o fac să judece. De exemplu: vedeţi un hoţ. Faptul că el fură este ceva real, nu contestă nimeni aceasta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireşte, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om că este hoţ, mintea ta spune: „Ai dreptate; afirmaţia ta este adevărată.” De ce ar fi însă un hoţ rău? Şi ce este de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legătură cu întreaga persoană. Şi afirmaţi despre individul respectiv că este un hoţ. El face însă şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura. Poate că este un pictor talentat, poate că este un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie şi una de calităţi. Omul, în întregul său, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acţiune. Şi nu poţi să te bazezi numai pe această acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţă. Nu o cunoşti deloc, şi nu cunoşti nici măcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate că şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate că în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rău, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce. Dacă priveşti lumea din jurul tău şi observi condiționările oamenilor, părerile lor despre ceea ce este bine şi rău, corect şi greşit, vei vedea – pentru prima dată – că şi propria ta minte face parte dintr-o anumită secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevărat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartă în sine amprenta faptului dea judeca. Existenţa este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, însă spiritul care este exprimat este același. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi. Banii sunt un lucru ciudat. Dacă nu îi aveţi, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemă. Însă dacă îi aveţi, problemele îşi fac, cu siguranţă, apariţia. Una din cele mai mari probleme pe care banii le creează este faptul că nu ştii niciodată dacă tu eşti cel dorit sau ei. Şi acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera să nu îi ai deloc. Atunci cel puţin viaţa ar fi simplă. Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plăcere, devin însă – în acest caz – o sursă de angoasă. Nu ei sunt însă adevărata sursă, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un păcat să îi ai, nu este nevoie să ai un sentiment de culpabilitate. Acesta este modul în care mintea îşi creează starea sa de nefericire. Iar dacă cineva te iubeşte, nu îi pune această întrebare, deoarece îl pui într-o situaţie delicată: dacă va spune că te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacă va afirma că este atras de banii tăi, îl vei crede. Însă, în acest din urmă caz, dacă atracţia o reprezintă banii, întreaga relaţie se încheie. Iar în cealaltă situaţie vei continua să porţi în tine bănuiala că este atras de banii tăi, nu de tine. Însă nu este nimic rău: banii sunt ai tăi, la fel cum ale tale sunt nasul, ochii sau părul. Iar celălalt te iubeşte în întregime. Banii reprezintă, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, şi atunci nu va fi nici o problemă. Încearcă să trăieşti o viaţă fără complicaţii şi cu cât mai puţine probleme posibil. A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însăşi ideea de a compara este în întregime falsă. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai există nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacă indivizii ar fi fost asemănători. Ei însă nu sunt. Nici măcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil să găseşti o altă fiinţă care să fie exact ca tine. Noi comparăm deci fiinţe unice, şi de aici provin toate problemele. Un lucru fundamental, şi în acelaşi timp foarte dificil, este acela de a nu împărţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt părţi ale aceluiaşi întreg. Trebuie numai să aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine simţul umorului este esenţial pentru ca persoana să reprezinte un tot unitar. Ce este rău în aceste mărunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi să râdeţi, de ce nu puteţi să vă bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce este bun şi ce este rău. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecător, iar acest fapt vă face să fiţi serioşi. Florile sunt frumoase, însă ce să spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile nu ar putea exista fără ei; spinii le protejează. Ei au o anumită funcţie, un anumit rol, o anumită însemnătate. Dacă însă împarți mereu, atunci florile sunt frumoase, iar spinii devin urâţi. Această sevă hrăneşte însă tulpina, floarea şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împărţire, nu are loc nici un raționament. Floarea nu este favorizată, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui să fie şi modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastră viaţă. Există unele lucruri, lucruri mărunte, care, dacă le judecaţi, par stupide, prosteşti. Însă acest lucru se întâmplă datorită raţionamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esenţial Singură funcţie a minţii este aceea de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este acela de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea este complet incapabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este ea însăşi o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată. Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Oamenii au însă impresia că ei înşişi reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă. Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior, şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore[1]. Însă aceasta nu înseamnă că Rabindranath Tagore este superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate. Într-adevăr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva. Fă pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximă plăcere ţie şi celor din jurul tău. Fă ceva care să înalţe în tine un cântec şi să creeze un ritm al celebrării în jurul tău. O astfel de viaţă o numesc religioasă. Ea nu se bazează pe principii, pe disciplină şi nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ţi trăi viaţa în mod inteligent. Obedienţa are o anumită simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţă de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus, şi de fapt numai idioţii sunt astfel. Persoană inteligentă întreabă întotdeauna: „De ce? De ce trebuie să fac acest lucru? Până când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele nu mă voi implica în realizarea lui.” Numai aşa devine cu adevărat răspunzătoare. Este imposibil pentru un sfânt să fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfânt. Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută întotdeauna să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil... cu cineva. El a creat societăţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să uite de singurătatea sa. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăieşti singur. Singurătatea este ceva esenţial pentru fiinţa ta, nu există nici o modalitate de a o evita. Orice efort de evitare a singurătăţii eşuează şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond nu ai nevoie de un surogat, care să te facă să îţi uiţi singurătatea; trebuie doar să devii conştient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulţime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul „singur”, că îţi şi aminteşti de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te răneşte. Ai nevoie de ceva pentru a-l umple. Cuvântul „singurătate” nu are acelaşi sens – de rană, de gol care trebuie umplut. Singurătate înseamnă pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcă deci să găseşti centrul tău lăuntric în care eşti întotdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viaţă, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însă această singurătate este atât de plină – nu este nici un gol – este atât de plină, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântările existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinară blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în singurătate nu îşi poate face prieteni; în realitate numai o asemenea fiinţă poate avea prieteni, deoarece prietenia nu mai reprezintă pentru el o nevoie, ci o împărtăşire. Fiinţa umană are atât de mult, încât poate împărţi cu ceilalţi. Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: „Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea.” Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa. Când eşti furios, te pedepseşti pe tine însuţi. Arzi. Îţi distrugi inima şi calităţile ei înalte şi te umpli de ură. Omul este plin dacă este în armonie cu universul. Dacă nu este în armonie cu universul atunci este gol, în întregime gol; iar din această stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Această dorinţă de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuinţe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi să trăieşti în acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţă de fantomă. Dacă eşti gol şi înlăuntrul tău, este imposibil să trăieşti. Pentru a avea senzaţia că interiorul tău este plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevărata împlinire. Însă dacă nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este aceea de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnă că simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei să o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odată ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară. Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preţ pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens. Spiritualitatea este singura bogăţie care i se poate întâmpla unui om. Ea conţine toate celelalte bogăţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogăţii; ea este pur şi simplu împotriva oricărui fel de sărăcie. Pe de-o parte oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte vă îndeamnă: „Ajutaţi-i pe cei săraci.” Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat într-unul sărac. Ajutaţi-i pe bogaţi să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreţi să le distrugem spiritualitatea? A trăi în abundenţă este singurul lucru spiritual care există. Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, şi nu să devină obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii reprezintă un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lăcomie. Altfel banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Însă felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit. Dacă nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţă este o catastrofă. Şi toată viaţa încerci să câştigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar această dorinţă nu mai are limite. Şi în cele din urmă ai atât de mulţi bani – cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulţi decât ai altora – încât începi să te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însă îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, vor exista două categorii de fiinţe: prima – cele care încep să facă donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua – cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuă angoasă. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat lucru este că respectiva fiinţă a lucrat din greu, o viaţă întreagă, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sădeşte dorinţa, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic. Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpăra orice, în afară de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpărat. Însă nimănui nu îi pasă de aceste lucruri. Meditaţia nu poate fi cumpărată, iubirea nu poate fi cumpărată, nici prietenia sau gratitudinea; însă nimănui nu îi pasă de acestea. Priviţi existenţa, cu întreaga ei abundenţă. De ce este nevoie de atât de multe flori în întreaga lume? Trandafirii ar fi fost suficienţi. Existenţa este însă abundentă – milioane şi milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundenţă. Natura nu este ascetică, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot – în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor... De ce este nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existenţa lor, în afara faptului că această abundenţă este în însăşi firea existenţei, această bogăţie este însăşi esenţa ei; existența nu crede în sărăcie. Eu nu văd lăcomia ca pe o dorinţă. Ea este în realitate o boală existenţială. Nu eşti în armonie cu întregul; şi numai această armonie cu întregul te poate vindeca. Pentru mine lăcomia nu reprezintă o dorință, prin urmare nu trebuie să faceţi nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înţelegeţi acel gol pe care încercaţi să-l umpleţi şi să vă puneţi întrebarea: „De ce am această senzaţie de gol? Întreaga existenţă este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeaşi direcţie. Nu mai aparţin existenţei, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc.” Rămâneţi deci în acest curent existenţial, lăsaţi-vă în voia lui; apropiaţi-vă de existenţă în tăcere şi linişte, în meditaţie. Şi, într-o bună zi veţi vedea că sunteţi foarte plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveţi atât de mult încât puteţi să dăruiţi întregii lumi, fără ca bogăţia voastră să se epuizeze. În acea zi veţi fi pentru prima dată liberi de orice dorinţă de a poseda bani, mâncare, lucruri... sau orice altceva. Vei trăi însă liber de această dorinţă de a poseda, care nu poate fi satisfăcută, de această rană care nu poate fi lecuită; vei trăi firesc, şi vei găsi tot ceea ce ai nevoie. Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul este neacceptarea faptului că fiecare este unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie, şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie. Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, întreaga inferioritate, întreaga superioritate, dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel vei suferi toată viaţa. Şi nu pot să-mi închipui o fiinţă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eşuat lamentabil. Fii doar tu însuţi şi va fi suficient. Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să îţi doreşti mai mult? Eşti acceptat de întregul univers. Bucură-te şi savurează acest lucru! Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobat şi recunoscut. Mentalitatea generală are la bază ideea că până când nu suntem recunoscuţi, suntem nişte anonimi şi nu valorăm nimic. Nu munca noastră este importantă, ci recunoaşterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruţa înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine. Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că îţi place să fii creativ. Îţi place muncă doar de dragul muncii Trebuie să munceşti numai dacă îţi place. Nu cere şi nu aştepta nici o apreciere. Dacă ea vine, nu îi dă o importanţă prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăşi munca ta. Iar dacă o fiinţă învaţă acest lucru simplu, de a-şi iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaştere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă şi mai plină de celebrare; altfel cădeţi în cercul vicios al nefericirii. Lucrul pe care îl faci nu este bun pentru că îţi place, pentru că îl faci cât mai bine cu putinţă, ci pentru că lumea îl recunoaşte, îl recompensează şi te premiază, îţi decernează Premii Nobel. Lumea a distrus întreaga valoare pe care creativitatea o are în sine şi a distrus milioane de oameni, deoarece nu toţi pot fi laureaţi ai Premiului Nobel. Iar dorinţa de recunoaştere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în linişte, în tăcere, bucurându-se de orice ar face. Iar viaţa este constituită din tot felul de lucruri mărunte. Pentru aceste lucruri mici nu pot exista recompense sau titluri de onoare decernate de diverse universităţi sau guverne. Bucuria nu înseamnă a finaliza ceva; bucuria constă în faptul că ai dorit respectivul lucru, că l-ai dorit din toată inima, că în timp ce te ocupai de el ai uitat tot restul lumii; era singura preocupare a întregii tale fiinţe. În aceasta se găseşte binecuvântarea şi recompensa ta, şi nu în faptul de a-l finaliza sau de a-l avea permanent. În acest curent schimbător al existenţei, fiecare clipă trebuie să conţină propria ei recompensă. Orice am fi făcut, ne-am dat întreaga silinţă, am făcut-o din toată inima. Nu am lăsat nimic neexprimat, întreaga noastră fiinţă a fost cuprinsă în respectiva acţiune. În aceasta se află toată beatitudinea noastră. Realitatea este că fiecare este unic, fiecare are o anumită individualitate. Trebuie să renunţăm pur şi simplu la ideile noastre despre cum ar trebui oamenii să fie; ele trebuie înlocuite cu ideea că, indiferent cum ar fi oamenii, sunt frumoşi. Nu se pune în nici un fel problema lui „ar trebui să fie”; cine suntem noi pentru a impune un „trebuie” asupra altcuiva? Dacă existenţa vă acceptă aşa cum sunteţi, cine sunt eu pentru a nu face la fel? Este necesară numai o schimbare de atitudine; este ceva foarte simplu, odată ce ideea este acceptată de gândirea voastră: fiecare om este unic, fiecare om este aşa cum este, şi trebuie să fie aşa cum este. Nu este nevoie să fie altfel pentru a fi acceptat; este acceptat exact aşa cum este. Acesta este adevăratul respect pentru individualitate, pentru oameni, aşa cum sunt ei. Întreaga omenire ar fi într-un cu totul alt spaţiu, mult mai plin de iubire şi de împlinire, dacă i-am accepta pe oameni aşa cum sunt ei. Numai comunismul care îşi va căuta sursa în iubire, în inteligenţă, în generozitate, va fi autentic. Comunismul care este impus cu forţa va fi fals. Şi nu există nici măcar un singur om, oricât de sărac ar fi, care să nu fie în stare să contribuie şi el cu ceva. De ce să nu creezi o viaţă acolo unde banii nu creează nici o ierarhie, ci dau pur şi simplu din ce în ce mai multe şanse tuturor? Oamenii autoritari sunt cei care suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-şi ascunde inferioritatea, ei încearcă să îşi impună o falsă superioritate. Ei vor să arate că sunt cineva, ei vor să demonstreze că propriul lor cuvânt este singurul adevăr şi singura literă de lege. În străfundurile lor însă sunt fiinţe mult inferioare. Natura nu are, cu siguranţă, nici o ierarhie. Ierarhia este un joc al minţii omeneşti, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara acesteia el moare – pur şi simplu. În natură fiecare lucru are o şansă, are un spaţiu al lui; nimeni nu este şef. Nimeni nu este stăpân, şi nu există nici un servitor. Natura funcţionează aproape ca un întreg organic, în care individualitatea nu este pierdută, însă în care ego-ul nu are nici o şansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiţi de ego, păsările sunt lipsite de ego. Problema apare odată cu omul. Este privilegiul exclusiv al omului – şi numai al lui – de a rămâne singur, de a se ridica împotriva întregii lumi, în cazul în care crede că adevărul se află de partea sa. Dacă tu simţi că aceasta este calea care duce la libertate, atunci acceptă bucuros orice fel de răspundere. Atunci toate aceste răspunderi nu te vor mai împovăra. Toate aceste răspunderi te vor maturiza, vei fi mai centrat mai înrădăcinat, mai individualizat. În mâinile tale se găseşte doar o singură clipă – cea autentică. Iar ea nu se va mai întoarce vreodată. Fie o trăieşti, fie o laşi netrăită. Fiecare copil înţelege faptul că modul în care priveşte el lumea este diferit de acela al părinţilor săi. Acest lucru este sigur, cel puţin din punctul lui de vedere. El are cu totul alte valori. Poate că el strânge scoici pe plajă, iar părinţii îi spun: „Aruncă-le! De ce îţi pierzi timpul degeaba?” Iar pentru el sunt atât de frumoase... Copilul observă diferenţele, el vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi. Şi nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani: „Ce o să faceţi cu ei?” Iar părinţii săi nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau cu acele flori Fiecare copil ajunge să îşi dea seama de acest lucru, de faptul că există diferenţe. Singura problemă este că îi este teamă să afirme că dreptatea este de partea lui. Cea mai bună soluţie, în privinţa copilului, ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Trebuie doar puţin curaj; acesta nu îi lipseşte, numai că întreaga societate este astfel făcută încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată. Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îl vor ajuta să se arate plin de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea. Aminteşte-ţi în permanenţă să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu îşi găseşte nici un loc în viziunea mea. Puteţi întâlni mulţi oameni nefericiţi, datorită faptului că au făcut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să îşi ierte acest lucru. Ei ştiu că ar fi trebuit să îndrăznească, însă s-au dovedit a fi laşi. Ei şi-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în propriii lor ochi. Acesta este rezultatul compromisurilor. De ce trebuie să facem compromisuri? Ce avem de pierdut? Trăiţi, în această mică viaţă, cât mai total posibil. Nu vă fie teamă să mergeţi până la capăt. Nu puteţi fi mai mult decât totali – aceasta este ultima linie. Şi nu faceţi nici un compromis. Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece aşa am fost crescuţi, acesta este modul în care am fost condiţionaţi „Compromis” este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. El înseamnă: „eu pun o jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o jumătate, tu de cealaltă.” Oare de ce? Atunci când totul se află la dispoziţia ta, atunci când poţi să alegi dacă să mănânci prăjitura sau să o păstrezi, de ce să faci un compromis? Îţi trebuie doar puţin curaj, puţină îndrăzneală, însă numai la început. Odată ce ai experimentat frumuseţea faptului de a nu face compromisuri, odată ce ai experimentat demnitatea, integritatea şi individualitatea care rezultă din aceasta, simţi pentru prima dată că ai rădăcini, că viaţa ta se desfăşoară dintr-un centru care este doar al tău. Persoanele nefericite pot fi înrobite foarte uşor. Persoanele pline de celebrare, de beatitudine, nu pot cădea în sclavie. Sexul este începutul vieţii, iar moartea este sfârşitul aceleiaşi vieţi; ele sunt aşadar cele două capete ale aceleiaşi energii, cei doi poli ai aceleiaşi energii. Ele nu pot fi separate. Poate că sexul este prima rată a morţii, în timp ce moartea este sexul cu toate ratele achitate. Este vorba însă de una şi aceeaşi energie, care îşi manifestă ambele aspecte. De ce să nu trăiţi o viaţă în care sexul să fie lipsit de experienţe amare, gelozie şi eşecuri, în care sexul să fie doar ceva amuzant, la fel ca oricare alt joc; de ce să nu fie un simplu joc biologic? Dacă jucaţi tenis nu înseamnă că trebuie să jucaţi toată viaţa cu acelaşi partener... Viaţa ar trebui să fie mai bogată. Este necesară doar puţină înţelegere, şi iubirea nu va mai reprezenta o problemă, iar sexul nu va mai fi tabu. Mintea nu este nimic altceva decât o colecţie de amintiri din trecut, din care se construiesc toate imaginile şi visele. Folosiţi fiecare ocazie pe care v-o oferă viaţa pentru a vă mări inteligenţa, pentru a vă ridica gradul de conştienţă. De obicei facem tot ce ne stă în putere pentru a ne transforma viaţa într-un iad. Cei care suferiţi sunteţi voi înşivă, şi din cauza suferinţei voastre îi faceţi şi pe alţii să sufere. Iar când este vorba de un grup mai mare de oameni, care trăiesc împreună şi îşi produc suferinţe unii altora, această suferinţă creşte. Aşa s-a transformat întreaga lume într-un infern. Această situaţie poate fi schimbată într-o singură secundă, însă trebuie înţeles un lucru fundamental: nici un paradis nu este posibil dacă nu există inteligenţă. Eu cred că rolul părinţilor nu este acela de a-i ajuta pe copii să crească; ei cresc şi fără să fie ajutaţi de părinţi. Rolul vostru este acela de a-i întreţine, de a-i hrăni, de a proteja ceea ce este în creştere. Nu le impuneţi nici o direcţie şi nu sădiţi în ei nici un ideal. Nu le spuneţi ce este bine şi ce este rău; lăsaţi-i să descopere asta singuri, prin propria lor experienţă. Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, este greşit. Ei au luat naştere prin intermediul vostru, însă nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor. Ei nu îşi vor trăi viaţa în conformitate cu ideile voastre. Dacă ar trăi în conformitate cu ele ar însemna să nu trăiască aproape deloc. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele care le ies în cale. Odată ce ai înţeles că propriii tăi copii nu îţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Însă nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, ei nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu îi pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu îşi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi. Cruzimea este o neînţelegere. Ea îşi face apariţia în noi pentru că ne este frică de moarte. Nu vrem să murim, aşa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare este atacul. Şi nu se ştie cine te va ataca. În lumea animală, în lumea oamenilor, concurenţa este mereu prezentă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să îşi pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva fiinţă se pregătea într-adevăr să atace. Însă acest lucru nu se poate afla, aşa că ocazia nu trebuie ratată. Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietrește din ce în ce mai mult, iar faptul de a ataca începe să îţi facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeaşi concurenţă pentru hrană, pentru putere... Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiţie, dorinţa de a fi neapărat cel dintâi. Dacă este necesar, vom folosi chiar violenţa, însă primul loc trebuie cucerit cu orice preţ. Ea apare atât la animale cât şi la om. De ce însă această goană către primul loc? Adevăratul motiv este moartea. Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există. Când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, întreaga cruzime dispare cu desăvârşire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poţi să îl laşi pe celălalt să o ia înaintea ta, deoarece acum ştii că lumea este infinită, că viaţa este nesfârşită. Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă astăzi, atunci se va întâmpla cu siguranţă mâine. Dacă înţelegi cu adevărat acest lucru este, imposibil să mai pierzi ceva. În realitate, faptul de a lupta şi de a fi plin de cruzime te aspreşte din ce în ce mai mult, iar inima ta împietreşte. Cu o asemenea inimă împietrită vei trece pe lângă tot ceea ce este minunat, frumos şi plin de beatitudine. Este dificil să dai explicaţii animalelor. Problema este însă că e şi mai greu să se explice fiinţelor umane că prin intermediul competiţiei, a ambiţiei violente, a dorinţei de fi întotdeauna pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic, şi în care toţi rămân săraci. Singura cale de a-i face pe oameni să înţeleagă este aceea de a-i face să perceapă existenţa sinelui lor nemuritor; ca urmare a acestui fapt, orice urmă de cruzime va dispărea. Problema apare din cauza faptului că viaţa este prea scurtă. Dacă la ambele capete întâlneşti infinitul – trecutul şi viitorul – nu e nevoie să te grăbeşti, nu este nevoie nici măcar să intri în competiţie. Viaţa este atât de vastă şi de plină, încât nu o poţi epuiza. Pentru cei ce doresc să analizeze viaţa, trăirea şi iubirea prin intermediul gândirii, trecutul şi viitorul sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece le oferă un câmp de acţiune nelimitat. Ei pot decora trecutul, îl pot înfrumuseţa aşa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; atunci când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecţii în goana lor neîntreruptă au zărit câteva lucruri şi au impresia că au trăit. Singură realitate a trecutului este moartea, nu viaţa. Singură realitate a viitorului este tot moartea, nu viaţa. Cei care şi-au ratat viaţa, cei care nu şi-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecţie provenită din trecut. Tot ceea ce au ratat în trecut este proiectat şi aşteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistenţe se găseşte această scurtă clipă care există cu adevărat şi care este plină de viaţă. Se crede că timpul este format din trecut, prezent şi viitor, însă acest lucru este greşit. Timpul este format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi. Aşadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existenţial. Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţia, visele voastre. Realitatea este aici şi acum. Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli pur şi simplu aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, linişte, nemişcare; nu se mai întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată. Prezentul îţi oferă posibilitatea să te cufunzi în adâncurile oceanului vieţii, să te înalţi spre seninul cerului vieţii Sunteţi însă pândiţi de pericole din ambele sensuri: ”trecut” și ”viitor” reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut şi viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părţi. Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu îţi mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viaţa, nu mai contează nimic. Iar pentru mine viaţa este tot ceea ce există. Pentru cei care vor să trăiască viaţa, şi nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat, şi nu să filozofeze despre acest lucru, nu există nici o altă alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleţi-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna. Viaţa durează şaptezeci, optzeci de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. Este atât de condensată, încât dacă ai trăit o viaţă justă, vei putea intra în misterul morţii. Misterul constă în faptul că moartea nu este decât coperta; în interiorul ei se găseşte nemurirea ta, viaţa ta eternă. Nu mă gândesc prea mult la viitor, deoarece acesta se naşte din clipa prezentă. Dacă putem avea grijă de clipa prezentă, am avut grijă şi de viitor. Viitorul nu va apărea din neant, el va creşte din clipa prezentă. Următorul moment creşte din acesta. Dacă acest moment este plin de frumuseţe, tăcere, beatitudine, următorul va fi şi mai tăcut, şi mai beatific. Pentru mine seriozitatea este o boală; iar simţul umorului vă face mai umani, mai smeriţi. Simţul umorului este unul din cele mai importante aspecte ale religiozităţii. Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii. Adevărat vă spun: fiinţa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal Aceasta este diferenţa. Voi sunteţi născuţi ca fiinţe în cadrul naturii. Nu puteţi să vă depăşiţi condiţia. Este ca şi cum aţi încerca să vă trageţi de păr pentru a vă ridica în aer. S-ar putea să faceţi un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veţi cădea pe pământ şi s-ar putea să vă alegeţi cu câteva fracturi. Nu puteţi zbura. Acest lucru a fost încercat din totdeauna: oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să îşi depăşească condiţia. Însă ei nu sunt separaţi de natură. Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacă aţi explorat în întregime natura, aţi ajuns acasă. Natura este casa voastră. Una din legile fundamentale ale vieţii este aceea că tot ceea ce se află pe un plan mai înalt este şi foarte vulnerabil Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, însă florile sale nu sunt la fel. Florile sunt foarte fragile; un vânt mai puternic le poate distruge. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul conştiinţei umane. Ura este foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă şi cu iubirea. Iubirea este ca o floare, care poate fi strivită cu uşurinţă de orice vânt, care poate fi distrusă de orice animal. Valorile superioare ale vieţii sunt cele care trebuie să fie protejate. Valorile inferioare se protejează singure. O piatră nu trebuie să fie protejată, însă tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecţie. Piatră este deja moartă, ea nu mai are cum să moară. Ea nu are nevoie de apărare. Trandafirul este însă viu: plin de culoare, frumos, atrăgător. Acesta este pericolul: puterea sa constă în frumuseţe, însă datorită frumuseţii pericolul îşi poate face apariţia. Cineva ar putea să-l rupă. Nimeni nu va ridica piatra, însă floarea poate fi ruptă cu uşurinţă. Trebuie să faci dragoste numai atunci când te găseşti pe cea mai înaltă culme; iar pentru a face acest lucru este nevoie de o anumită disciplină. Disciplina a fost folosită, însă nu pentru a face dragoste. Eu vă învăţ disciplina de a face dragoste aşa cum trebuie, astfel încât iubirea voastră să nu fie un simplu act biologic, care nu pătrunde în lumea voastră psihologică. Iubirea are puterea de a ajunge chiar şi în lumea voastră spirituală; desăvârşirea iubirii înseamnă atingerea acestei culmi a spiritualităţii umane. Orgasmul nu este ceva necesar reproducerii. Este ceva care deschide o fereastră către evoluţia superioară a conştiinţei. Experienţa orgasmului este întotdeauna ne-sexuală. Chiar dacă ai ajuns la ea prin intermediul sexului, ea nu conţine nici o urmă de sexualitate. Aceasta conduce la ideea că orgasmul ar putea fi atins şi prin mijloace care nu au nimic de-a face cu sexul, deoarece el însuşi fiind ne-sexual, sexualitatea nu reprezintă neapărat singura cale. Cei care au experimentat pentru prima dată acest lucru trebuie să-şi fi dat seama că pot exista şi alte căi pentru a ajunge la orgasm, deoarece sexul nu este o parte integrantă a acestuia. Orgasmul este în întregime liber de orice impresie sexuală. Apoi ei au urmărit probabil modul în care se produce acesta, şi lucrurile s-au limpezit: în momentul în care are loc orgasmul, timpul se opreşte, uiţi de existenţa timpului. Mintea se opreşte la rândul ei, devine liberă de orice gând. Clipă este de un calm deosebit, iar conştienţa atinge o culme. Orice fiinţă care a experimentat aceste lucruri va concluziona: ”Dacă asemenea lucruri – conştienţa, absenţa gândurilor, ieşirea din timp – pot fi obţinute şi fără a face apel la sex, atunci se poate ajunge la starea orgasmică şi fără a face apel la sexualitate." Şi aceasta este certitudinea mea: în felul acesta a descoperit omul pentru prima dată meditaţia. Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate faţă de tot ceea ce eşti şi faţă de tot ceea ce urmează să devii. Există fiinţe care se înfurie: ele pun la cale revoluţii, produc schimbări în societate, în stat. Însă toate revoluţiile lor eşuează, deoarece tot ceea ce se bazează pe furie, se bazează şi pe ignoranţă. Iar o schimbare autentică nu poate fi posibilă. Schimbarea în mai bine nu este posibilă dacă are drept punct de plecare furia. Vreau să vă reamintesc faptul că tristeţea este o furie inversată. Ea nu este diferită; este furie reprimată. Dacă o analizaţi, veţi ajunge la această concluzie. Tristeţea poate fi uşor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristeţe. Ele nu sunt două lucruri diferite; ele sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Lumea este tristă, este nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferinţă. Însă acest lucru nu trebuie să vă întristeze, pentru simplul motiv că, fiind trist, te vei alătura celor aflaţi în această stare; vei crea o tristeţe şi mai mare. Iar acest fapt nu ajută cu nimic. Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviţi la rândul vostru. Boala voastră nu îi va putea însă în nici caz vindeca; procedând astfel veţi mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele, motivele care le generează suferinţa şi nefericirea, şi a-i ajuta să înlăture aceste cauze. Iar în acest timp trebuie să rămâneţi cât mai bine dispuşi posibil, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu şi tristeţea. Trebuie să fiţi bine dispuşi. Ei trebuie să ştie că există posibilitatea de a fi fericit în această lume tristă... Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune. Atunci când au loc cataclisme, devii conştient de realitate aşa cum este ea. Ea este întotdeauna fragilă, fiecare este în pericol. Numai că, în condiţii obişnuite, eşti cufundat într-un somn adânc, astfel încât nu vezi acest lucru. Continui să visezi, imaginându-ţi lucruri frumoase pentru viitor, pentru zilele ce vor urma. Când pericolul este iminent, îţi dai seama deodată că s-ar putea să nu mai existe nici un viitor, nici un mâine, şi că aceasta este singură clipă pe care o ai. Vremurile în care au loc cataclisme sunt revelatoare. Ele nu aduc nimic nou în lume, ele îţi arată lumea exact aşa cum este. Ele te trezesc. Dacă nu înţelegi acest lucru, poţi înnebuni; dacă îl înţelegi, poţi să te trezeşti Nu are nici un rost să îţi faci griji, deoarece vei rata această ocazie şi nici nu vei ajuta pe nimeni. Acesta este deci secretul pentru a depăşi pericolele. Soluţia este următoarea: începe să trăieşti mai intens, mai total, mai conştient, astfel încât să descoperi în tine ceva ce nu poate fi distrus de moarte. Acela este adăpostul, acela reprezintă singurul lucru sigur. Singura problemă care se pune este aceea de a folosi aşa cum trebuie fiecare ocazie care ţi se oferă. În orice ar consta ea, foloseşte-o în mod just. Dezastrul poate fi mare, pericolul este mare, însă şi ocazia este pe măsură. Nici o iluzie, oricât de mare şi de frumoasă, nu poate sta împotriva realităţii. Realitatea o va strivi mai devreme sau mai târziu. Rolul tatălui său al mamei este mare, deoarece ei aduc pe lume un nou oaspete, care nu ştie nimic, dar care este dotat cu un anumit potenţial propriu. Până când acest potenţial nu creşte, copilul va rămâne nefericit; şi nici un părinte nu îşi poate imagina copilul lui nefericit. Ei doresc sincer fericirea copilului, însă modul lor de gândire este greşit. Ei cred că dacă propriii lor copii devin doctori, profesori, ingineri sau oameni de ştiinţă, vor fi fericiţi. Dar se înşală. Copiii lor pot fi fericiţi numai dacă devin ceea ce trebuie să devină. Ei pot dezvolta numai sămânţa pe care o poartă în interiorul lor. Judecată este ceva urât, ea îi răneşte pe oameni. Pe de o parte îi răneşti, le provoci răni, iar pe de alta doreşti ca ei să te iubească, să te respecte. Acest lucru nu este posibil. Iubeşte-i, respectă-i, şi poate că iubirea şi respectul îi vor ajuta să schimbe multe din slăbiciunile lor, multe din eşecurile lor, deoarece iubirea le va da o nouă energie, un nou rost, o nouă putere. Iubirea le va da rădăcini adânci pentru a se putea împotrivi vântului puternic, soarelui fierbinte, ploilor grele. Ori de câte ori se va pune problema unei alegeri, aminteşte-ţi că nu trebuie să preferi mintea în locul inimii. Inima este legătura ta cu existenţa, în timp ce mintea este legătura cu societatea. Dacă eşti trist, undeva greşeşti; dacă eşti plin de bucurie, tot ceea ce faci este corect. Când vă spun să fiţi bine dispuşi, să fiţi fericiţi, să vă bucuraţi că nu sunteţi în situaţia de a fi nefericiţi, de a suferi, o fac cu un anumit scop. Scopul este acela de a fi un exemplu pentru cei care au uitat în întregime că viaţa poate fi o celebrare. Cu tot întunericul din jur, puteţi să nu vă lăsaţi împovăraţi de acesta; chiar dacă el vă înconjoară, puteţi – totuşi – dansa. Întunericul nu poate împiedica dansul vostru; el nu are nici o putere. Iar pentru mine, aceasta este adevărata slujire a aproapelui. Mintea trebuie învăţată să devină un slujitor al inimii. Raţiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba iubirii. Atunci viaţa se poate transforma într-un festival de lumini.   [1]                     n.6 mai 1861, Jorosanko, Calcuta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.    

INTIMITATEA Încrederea în sine şi în celălalt Toată lumea se teme de intimitate - dacă eşti sau nu conştient de asta e altă treabă. Intimitatea înseamnă să te expui în faţa unui străin - şi toţi suntem străini; nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Suntem străini chiar şi faţă de noi înşine, pentru că nu ştim cine suntem.   Intimitatea te apropie de un străin. Trebuie să renunţi la toate apărările; numai atunci intimitatea e cu putinţă. Iar teama care există este că dacă renunţi în întregime la apărare, la toate măştile, cine ştie ce o să-ţi facă străinul. Toţi ascundem o mie şi unu de lucruri, nu numai de ceilalţi ci şi de noi înşine, pentru că am fost crescuţi de o omenire bolnavă, cu tot felul de reprimări, inhibiţii, tabuuri. Iar teama îţi spune că în prezenţa unui străin - şi nu contează că poate ai trăit cu persoana respectivă treizeci de ani, patruzeci de ani, lipsa de obişnuinţă nu dispare niciodată - e mai sigură să păstrezi puţină distanţă, puţină apărare, pentru că acel străin ar putea să profite de slăbiciunea ta, de fragilitatea ta, de vulnerabilitatea ta.   Toată lumea se teme de intimitate. Problema se complică pentru că fiecare om doreşte intimitate. Vrei intimitate pentru că altfel eşti singur în acest univers - fără un prieten, fără o fiinţă iubită, fără cineva în care să ai încredere, fără cineva în faţa căruia să poţi să-ţi descoperi toate rănile. Iar rănile nu se vindecă decât dacă sunt descoperite. Cu cât le ascunzi mai mult, cu atât mai periculoase devin. Pot să devină canceroase. Pe de o parte, intimitatea este o nevoie esenţială, aşa că fiecare om tânjeşte după ea. Vrei ca cealaltă persoană să fie intimă cu tine, astfel încât să renunţe la apărare, să devină vulnerabilă, să-şi descopere toate rănile, să renunţe la toate măştile şi la falsa personalitate, să rămână în pielea goală, aşa cum e. Pe de altă parte, fiecare se teme de intimitate - vrei să fii intim cu cealaltă persoană, dar nu renunţi la apărările tale. Acesta este unul dintre conflictele dintre prieteni, dintre îndrăgostiţi: nici unul nu vrea să renunţe Ia apărările lui şi să intre în relaţie în nuditate şi sinceritate absolute, deschis, şi amândoi au nevoie de intimitate.   Cuvânt înainte ۞Numai un om care meditează poate să-i dea voie intimităţii să se întâmple. El nu are nimic de ascuns. Dacă nu renunţi la toate reprimările, la toate inhibiţiile - care sunt darurile religiei tale, culturii tale, societăţii tale, părinţilor tăi, educaţiei tale - niciodată nu vei putea să fii intim cu cineva. Şi va trebui să iei iniţiativa.   Dar dacă nu ai reprimări, inhibiţii, nu ai nici răni. Dacă duci o viaţă simplă, naturală, nu îți este frică de intimitate - intimitatea devine fantastica bucurie a două flăcări care se apropie atât de mult încât devin una.   Iar întâlnirea este extraordinar de plăcută, satisfăcătoare, aducătoare de împlinire. Însă înainte de a încerca să fii intim cu cineva, trebuie să-ti faci curățenie generală în casă.   Numai un om care meditează poate să-i dea voie intimităţii să se întâmple.   El nu are nimic de ascuns. Nu se teme că cineva ar putea afla ceva despre el, pentru că s-a lepădat de tot ce îi provoca această frică. În el sunt numai linişte şi o inimă iubitoare.   Trebuie să te accepţi în totalitatea ta. Dacă nu poţi să te accepţi în totalitatea ta, cum să te aştepţi ca altcineva să te accepte? Ai fost condamnat de toată lumea, şi ai învăţat un singur lucru: autocondamnarea. De aceea te ascunzi continuu. Ştii că în tine sunt ascunse lucruri urâte, ştii că în tine sunt ascunse lucruri rele, ştii că în tine este ascunsă animalitatea. Dacă nu îţi schimbi atitudinea şi nu te accepţi ca fiind unul dintre animalele care există ...   Cuvântul animal nu e rău. El înseamnă pur şi simplu viu; provine din anima. Oricine e viu e animal. Însă omul a fost învățat: "Nu sunteți animale; animalele sunt mult mai prejos decât voi. Sunteți ființe umane". Ti s-a conferit o superioritate falsă. Adevărul e că existenţa nu crede în superior şi inferior.   Pentru existenţă toate sunt egale - copacii, păsările, animalele, fiinţele umane. În existenţă, totul e acceptat absolut aşa cum e, fără condamnare.   Dacă îți accepți fără condiții sexualitatea, dacă accepți că omul şi fiecare fiinţă din lume sunt fragili, că viaţa e o aţă foarte subţire, care se poate rupe în orice clipă... O dată ce accepţi aceste lucruri şi te lepezi de eul fals... dacă înţelegi că fiecare om e frumos în normalitatea lui şi are slăbiciunile lui, fiindcă nu e făcut din oţel, ai făcut un pas uriaş.   Trăim în prefăcătorie, în ipocrizie - acesta e motivul pentru care intimitatea naşte frică. Nu eşti ce pari a fi. Aparenţa ta e falsă. Oi fi părând tu sfânt, dar în adâncul tău eşti totuşi o fiinţă umană slabă cu pofte şi dorinţe. ۞Numai atunci când două persoane devin intime ele nu mai sunt străine.   Primul pas este să te accepţi în totalitatea ta - în ciuda tuturor tradițiilor care au înnebunit întreaga omenire. O dată ce te-ai acceptat aşa cum eşti, frica de intimitate dispare. Nu ai cum să pierzi respectul, nu ai cum să-ţi pierzi măreţia, nu ai cum să-ţi pierzi eul. Nu ai cum să-ţi pierzi pioşenia, nu ai cum să-ţi pierzi sfinţenia - ai renunţat singur la toate astea. Eşti exact ca un copilaş, absolut inocent. Poţi să te deschizi pentru că, pe dinăuntru, nu eşti plin cu reprimări urâte care au devenit perversiuni. Poţi să spui adevărat şi sincer tot ce simţi. Şi dacă eşti pregătit să fii intim, încurajezi şi cealaltă persoană să fie intimă. Sinceritatea ta ajută şi cealaltă persoană să fie sinceră cu tine. Simplitatea ta neprefăcută îi îngăduie şi celeilalte persoane să se bucure de simplitate, de inocenţă, de încredere, de iubire, de sinceritate.   Eşti încorsetat în concepte stupide şi ţi-e teamă că, devenind foarte intim cu cineva, acea persoană îşi va da seama de acest lucru. Însă noi suntem fiinţe fragile - cele mai fragile din întreaga existenţă. Puiul de om este cel mai fragil dintre toţi puii animalelor. Puii celorlalte animale pot supravieţui rară mamă, fără tată, fără familie. Dar puiul de om va muri imediat dacă e lăsat singur. Aşa că această fragilitate nu e ceva de condamnat - este cea mai înaltă expresie a conştiinţei. Un trandafir e fragil; nu e piatră. Şi nu au de ce să te simţi prost că eşti trandafir şi nu piatră.   Numai atunci când două persoane devin intime ele nu mai sunt străine. Şi este o experienţă frumoasă să descoperi că nu numai tu eşti plin de slăbiciuni ci şi celălalt, poate toţi oamenii sunt plini de slăbiciuni. Tot ce se exprimă devine mai slab. Rădăcinile sunt foarte puternice, dar floarea nu poate fi atât de puternică. Frumuseţea ei constă în faptul că nu ·e puternică. Dimineaţa îşi deschide petalele pentru a saluta soarele, toată ziua dansează în soare, în ploaie şi vânt, iar seara încep să-i cadă petalele; a murit.   Tot ce e frumos, preţios este de moment. Însă tu vrei ca totul să fie permanent. Iubeşti pe cineva şi îi promiţi "Te voi iubi toată viaţa". Şi ştii foarte bine că nu poţi să fii sigur nici măcar de ziua de mâine - faci o promisiune falsă. Tot ce poţi să spui este "Te iubesc în clipa asta şi îţi dăruiesc totalitatea mea. Nu ştiu ce o să fie în clipa următoare. Cum pot să-ţi promit că te voi iubi toată viaţa? Iartă-mă, dar nu pot".   Însă îndrăgostiţii promit tot felul de lucruri pe care nu le pot îndeplini. Apoi intervine frustrarea, apoi distanţa se măreşte, apar certurile, conflictele, lupta şi viaţa care ar fi trebuit să fie mai fericită devine doar o suferinţă îndelungată.   Dacă devii conştient de faptul că ţi-e frică de intimitate, acest lucru poate fi o mare revelaţie pentru tine, şi o revoluţie dacă priveşti în tine şi începi să arunci tot de care îţi este ruşine, şi te accepţi aşa cum eşti, nu cum ar trebui să fii. Eu nu propovăduiesc ideea de "ar trebui", "Ar trebui" îmbolnăveşte mintea omului. Oamenii trebuie să învețe frumusețea lui "a fi", extraordinara splendoare a naturii. Copacii nu ştiu nimic despre cele zece porunci, păsările nu ştiu nimic despre sfintele scripturi. Numai omul îşi creează singur probleme. Condamnându-ți natura, te scindezi, devii schizofrenic.   Şi asta nu li se întâmplă numai oamenilor de rând, ci şi oamenilor de condiţia lui Sigmund Freud, care a contribuit în mare măsură la cunoaşterea minţii omeneşti. Metoda folosită de el a fost psihanaliza, menită să te facă să fii conştient de tot ce este inconştient în tine - şi ăsta e tot secretul: o dată ce ceva inconştient este adus în mintea conştientă, el se evaporă. Devii mai curat, mai uşor. Pe măsură ce te descarci de tot mai multe lucruri inconştiente, conştienţa ta se măreşte din ce în ce mai mult. Şi pe măsură ce zona subconştientului se micşorează, teritoriul conştientului se extinde. Ăsta este un mare adevăr. În Orient e cunoscut de mii de ani, dar în Occident a fost introdus de Sigmund Freud, care nu ştia nimic despre Orient şi psihologia lui. A fost contribuţia lui individuală.   Însă te va surprinde să afli că Freud nu a vrut niciodată să fie el însuşi psihanalizat. Fondatorul psihanalizei nu a fost niciodată psihanalizat. I-a fost frică să se expună. Ajunsese un mare geniu şi s-a temut că , expunându-se, ar fi coborât la nivelul omului de rând. Avea aceleaşi temeri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi reprimări. Nu a vorbit niciodată despre visele lui, îi asculta doar pe alţii vorbind despre visele lor. Şi de ce? Pentru că visele lui erau la fel de obişnuite ca ale oricui altcuiva - asta era frica.   Un Gautam Buddha nu s-ar fi temut să intre în meditație - asta a fost contribuţia lui Freud, un tip aparte de meditaţie. Şi nu i-ar fi fost frică de psihanaliză, pentru că la omul care meditează visele dispar încetul cu încetul. Ziua, în mintea lui este linişte, nu obişnuitul trafic de gânduri, iar noaptea doarme adânc, fiindcă visele nu sunt decât gânduri netrăite, dorinţe netrăite, pofte netrăite din timpul zilei. Ele încearcă să se împlinească măcar în vis. ۞Libertatea de a visa nu a fost luată de guvernare. Dar nu va mai dura mult şi o vor lua, pentru că metode există, există deja, astfel încât pot să ştie când visezi şi când nu visezi.   descărcare carte..........

EMOŢIILE Cum    ne    putem    elibera    de mânie, gelozie si teama OSHO INTRODUCERE Titlul acestei carti i-ar putea induce în eroare pe cititori. Aceasta nu este doar o alta lucrare despre "cum sa". Dimpotriva, ea ne permite accesul la o dimensiune noua, în care toate întrebarile de tip "cum sa" dispar în perceptia directa a propriei noastre realitati personale, care este de regula ascunsa. "Noi reducem totul la întrebarea cum. Exista un cum-ism raspândit pretutindeni, în întreaga lume, iar omul contemporan modern a devenit un veritabil cum-ist: cum sa fac cutare, cum sa ma îmbogatesc, cum sa fac ca sa am succes, sa-i influentez pe altii si sa câstig noi prieteni, cum sa meditez, ba chiar si cum sa iubesc. Nu e departe ziua când cineva ma va întreba: cum sa respir? Viata nu poate fi redusa la aceasta întrebare, caci ea nu este o tehnologie. Când viata este redusa la o sim- pla tehnologie, bucuria de a trai dispare." Aceasta carte va va dezvalui o perspectiva noua, care va va permite sa va deblocati propriile emotii, sa experimentati. Veti constata astfel ca mânia voastra se naste în minte. Toate emotiile se nasc în minte. Mintea este un fenomen complex, care include gândirea conceptuala, dar si comportamentele emotionale, sentimentele. 1. CE SUNT EMOŢIILE? CE SUNT EMOŢIILE? Este important sa întelegem acest lucru: emotiile se nasc în mintea noastra. Constiinta nu îsi are însa sediul în minte. Mai mult, mintea se afla în interiorul constiintei! Constiinta este vasta, infinita. Emotiile, dorintele, ambitiile, toate acestea se nasc în mintea noastra. Mai devreme sau mai târziu, ele vor disparea. Dar chiar si dupa ce capul moare si este îngropat în pamânt, constiinta nu dispare. Nu noi continem constiinta, ci ea ne contine pe noi. Constiinta este mai mare decât noi. Este adevarat: emotiile, sentimentele, gândurile - întreg continutul mintii - provin din exterior,putând fi manipulate de lumea exterioara. Acest lucru le-a devenit evident chiar si oamenilor de stiinta. Misticii au afirmat însa cu mult înaintea oamenilor de stiinta, înca de acum câteva mii deani, ca toate aceste lucruri cu care este umpluta mintea noastra nu ne apartin, ca noi suntem maipresus de ele. Noi ne identificam însa cu ele, si acesta este unicul nostru pacat. Mintea este un aspect care gândeste, în timp ce inima este un alt aspect al aceleiasi minti, care simte. Sentimentul si gândirea, emotiile si gândurile... Complet separata de acestea este însa starea de martor. Exista un martor interior care contempla totul, inclusiv gândurile noastre, inclusiv emotiile prin care trecem, fara sa se identifice cu ele. Acesta nu este nici bun, nici rau, nici placut, nici neplacut, nici gând, nici emotie. El nu reprezinta nici mintea, nici inima. Iubirea ne da întotdeauna o stare de nervozitate. Exista anumite explicatii în acest sens. Iubirea se naste din subconstient, în timp ce toate capacitatile noastre se afla în planul constient. Toata cunoasterea noastra, toate calitatile pe care stim sa le manevram se afla în mintea constienta. Iubirea se naste din subconstient, iar noi nu stim cum sa o manipulam, ce sa facem cu ea, iar acest lucru ne depaseste. Subconstientul este de noua ori mai mare decât planul constient, asa ca tot ceea ce provine din subconstient este coplesitor. Asa se explica de ce sunt atât de speriati oamenii de emotiile lor. Ei încearca sa le blocheze, de teama sa nu creeze haos în micul lor univers (constient), într-adevar, emotiile creeaza haos, dar haosul are farmecul lui! Simtim cu totii o nevoie de ordine, dar si o nevoie de haos. Când simtiti nevoia de ordine,folositi ordinea, adica mintea constienta; când simtiti nevoia de haos, descatusati-va subconstientul si aduceti haosul în viata dumneavoastra. Omul plenar este acela care se poate folosi în egala masura de ambele aspecte, care nu permite interferenta mintii constiente cu planul subconstient, dar nici a subconstientului cu planul constient. Eu cred în totalitatea vietii, în alternanta dintre zile si nopti, dintre zilele însorite si cele înnorate. Eu cred ca ne putem bucura de tot ceea ce ne ofera viata. Nu aveti nevoie decât de putina luciditate, pentru a constientiza ce se petrece în viata dumneavoastra si pentru a va bucura de ea. Voi nu sunteti una cu mintea, nici cu corpul. Exista un martor înauntrul vostru, care îsi poate privi mintea, emotiile, reactiile fiziologice. Acest martor este adevaratul vostru eu. El are capacitatea de a se bucura de orice, odata ce va centrati în el. Mintea este cea care simte durerea, suferinta. Ea este cea care simte toate emotiile, atasamentele, dorintele si poftele. Dar toate acestea nu sunt decât proiectii ale mintii, în spatele mintii se afla sinele vostru real, care nu dispare niciodata. El este întotdeauna prezent, aici si acum. Daca va simtiti mâniosi, fiti mâniosi, fara a va judeca singuri, fara a va condamna sau a va justifica. Iata care este diferenta dintre emotiile pozitive si cele negative: daca deveniti constient de o anumita emotie, iar în lumina luciditatii dumnea- voastra, ea dispare, a fost o emotie negativa. Daca deveniti constient de o alta emotie, cu care deveniti una, daca emotia respectiva va cuprinde întreaga fiinta, atunci este vorba de o emotie pozitiva. Lumina constiintei actioneaza diferit în cele doua cazuri: ea le dizolva pe cele negative, capabile sa va otraveasca viata, si le amplifica pe cele pozitive, beatifice, extatice, cu care fiinta ajunge sa devina una. Asadar, pentru mine acesta este criteriul: daca luciditatea amplifica emotia, aceasta este pozitiva; daca luciditatea dizolva emotia, a fost o emotie negativa. Tot ceea ce nu poate ramâne în lumina constiintei este un pacat, si tot ceea ce creste în lumina constiintei este o virtute. Virtutea si pacatul nu sunt concepte sociale; ele se refera la realizarile noastre interioare. Eu sustin ca si emotiile negative sunt bune, daca sunt autentice, în acest caz, însasi realitatea lor ajunge sa le transforme. Treptat, ele devin pozitive, pâna când, la un moment dat, veti constata ca nu se mai poate vorbi nici de ceva pozitiv, nici de ceva negativ. Ramâne doar autenticitatea. Nu are nici o importanta daca aceasta este buna sau rea, pozitiva sau negativa. Nu mai existati decât dumneavoastra, simplu si autentic. Aceasta autenticitate va permite sa sesizati o viziune a realitatii absolute. Numai realul poate cunoaste ceea ce este real, la fel cum numai adevarul poate cunoaste adevarul, si numai ceea ce este autentic poate cunoaste ceea ce esteautentic.   descărcare carte........

Când iubești Capitolul 1 Către trezire Invocaţie Aum, fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Fie ca el să ne hrănească. Fie ca noi să atingem energia. Fie ca acest studiu să ne lumineze pe amândoi. Fie ca noi să nu ne urâm niciodată. Aum, pace, pace, pace. Aum, fie ca membrele mele să devină puternice. De asemenea, fă-mi vorbirea, prana - aerul vital - vederea, auzul, şi toate organele de simţ, viguroase. întreaga existenţă este Brahman din Upanishade. Fie ca eu să nu-l reneg niciodată pe Brahman; fie ca Brahman să nu mă renege niciodată. Fie ca renegarea să nu existe. Să nu existe renegarea, cel puţin din partea mea. Toate virtuţile Upanishadelor, să trăiască prin mine, eu, cei care sunt devotat lui atman - sinelui. Fie ca ele să sălăşluiască în mine. Aum, pace, pace, pace. Nu ştiu de unde să încep şi unde să termin, pentru că viaţa însăşi este fără de început şi fără de sfârşit. La fel ca aceste dealuri din jurul tău sau ca norii ce se perindă pe deasupra capului tău, sau la fel ca cerul, tu eşti de asemenea fără de început şi fară de sfârşit. Nimic, niciodată nu începe sau se termină, iar lucrurile care au un început sau un sfârşit sunt cu siguranţă artificiale. Natura durează, trăieşte; este întotdeauna acolo. Deci de fiecare dată când se pune în discuţie decisivul, supremul, cel mai lăuntric, bazele fiinţei, devine dificil de ştiut unde să se înceapă şi unde să se termine, pentru că ea este întotdeauna acolo, a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna. Nu a fost niciodată un început şi nu va exista niciodată un sfârşit. Deci voi începe direct de la mijloc, pentru că acolo este singurul loc de unde se începe, şi voi sfârşi tot la mijloc pentru că nu există cale de a termina. Primul lucru pe care aş vrea să li—l spun este că am ales să nu comentez asupra Upanishadei. Comentariile sunt deja prea multe şi nu ajută pe nimeni. Probabil au făcut rău multora, probabil au princinuit necazuri multora, dar nu au ajutat pe nimeni. Comentariile nu pot ajuta pentru că nu au valoare. Nu voi comenta asupra Upanishadei, ci, mai degrabă, îi voi răspunde. Ii voi da un ecou, o dată şi încă o dată. într-adevăr, orice aş spune îmi va aparţine mie în mod exclusiv. Upanishada este doar o scuză. Prin ea mă voi explica pe mine - ţine minte asta. Mi-ar plăcea să vorbesc despre ceea ce am simţit, despre ce am cunoscut şi am trăit. Cred că a fost vorba de acelaşi lucru şi în cazul profeţilor Upanishadei or. Ei au cunoscut, au trăit, au experimentat acelaşi adevăr. Modalităţile lor de exprimare sunt diferite — limba lor este foarte veche; ea trebuie decodată din nou      9 pentru a fi accesibilă minţii contemporane. Dar orice au spus ei, este vorba în mare de acelaşi lucru. De fiecare dată când te transformi în vid, de fiecare dată când devii nimeni, acest lucru se întâmplă la fel cum li s-a întâmplat şi profeţilor Upanishadelor. De fiecare dată când nu eşti, divinul devine prezent, iar atunci când eşti, divinul este absent. Prezenţa ta este problema, absenţa ta este calea. Aceşti înţelepţi au devenit nişte nimeni. Nici măcar nu le cunoaştem numele; nu ştim cine a scris aceste Upanishade, cine le-a transmis mai departe. Ei nu s-au semnat. Nu există nici o fotografie cu ei, nici o informaţie despre vieţile lor. Pur şi simplu au devenit absenţi. Au spus tot ce este adevărat, dar numai ca purtători ai mesajului. Nu au fost, în nici un fel, implicaţi în această exprimare. Au devenit complet absenţi pentru ca mesajul să fie prezent în totalitate. Aceste Upanishade sunt eterne. Ele nu aparţin acestei ţări, nu aparţin nici unei religii. Nu aparţin nimănui, căci nu pot aparţine. Ele aparţin numai celor care sunt gata să facă un salt în nimicnicie. Ara ales să vorbesc despre Upanishade pentru că, pentru mine, ele reprezintă una dintre cele mai pure expresii ale absolutului, dacă acesta e într-adevăr posibil. într-adevăr, este dificil, poate chiar imposibil, de cuprins cu mintea ceea ce este dincolo de minte. într-un fel, este absolut imposibil de spus ceva despre ceea ce simţi atunci când te afli într-o stare de tăcere adâncă. Atunci când cuvintele nu există în interiorul tău, atunci când verbalizarea încetează complet, când intelectul nu mai funcţionează, când mintea nu se află acolo pentru a memora, exact atunci se întâmplă: atunci are loc experienţa. Iar când mintea ta se întoarce, când memoria începe să funcţioneze, când intelectul pune stăpânire pe tine din nou, experienţa a trecut deja. Experienţa nu se află acolo acum: numai ecourile sale, numai vibraţiile rămân. Numai ele pot fi capturate, şi numai prin minte pot fi exprimate. De aceea le-a fost dintotdeauna imposibil, sau foarte foarte dificil, celor care au cunoscut-o, să spună ceva. Aceia care nu au habar de nimic, ei pot vorbi mult. Dar pentru aceia care cunosc, devine din ce în ce mai dificil să spună ceva pentru că orice ar spune ar părea fals. îşi pot compara experienţa cu expresiile sale pentru că ei au avut parte de o experienţă vie. Acum ei pot simţi ce consecinţe are limbajul asupra ei: o falsifică. Atunci când o experienţă trăită apare în cuvinte, ea pare moartă, palidă. O experienţă trăită în totalitate, prin care întreaga ta fiinţă dansează şi sărbătoreşte, atunci când ea este exprimată prin intelect, pare simplă, fără nici o semnificaţie. Aceia care nu ştiu multe, pot vorbi o grămadă, pentru că nu au cu ce să compare limbajul. Ei nu au la bază o experienţă originală; ei nu pot şti ceea ce fac. Odată ce o persoană ştie, ştie şi ce problematic este să încerci să te exprimi. Mulţi au rămas tăcuţi pentru totdeauna şi mulţi au rămas complet necunoscuţi din această cauză - pentru că nu putem să ştim pe cineva dacă nu vorbeşte. In momentul în care cineva vorbeşte, el intră în societate. Atunci când cineva se întrerupe din vorbit, el părăseşte societatea, nu mai face parte din ea. Limbajul este mediul prin care societatea există. Este la fel ca sângele: sângele circulă în tine şi tu exişti. Limbajul circulă în interiorul societăţii şi societatea există. Fără limbaj nu există societate. Astfel cei care au rămas tăcuţi, au dispărut din ea. Noi i-am uitat. De fapt, nu i-am cunoscut niciodată. Cândva Vivekananda a spus - şi este foarte foarte adevărat - că Buddha, Krishna şi Hristos pe care i-am cunoscut noi, nu sunt cu adevărat reprezentativi. Ei nu sunt cu adevărat centrali, ci se află la periferie. întâmplările cele mai importante s-au pierdut din istorie. Aceia care au devenit atât de tăcuţi încât nu au putut comunica cu noi nu ne sunt cunoscuţi. Ei nu pot fi cunoscuţi: nu există cale de a-i cunoaşte. Intr-un fel Vivekananda are dreptate însă aceia care au devenit atât de tăcuţi încât nu au putut spune absolut nimic despre experienţa lor nu ne-au fost de ajutor. Nu au fost destul de altruişti. De fapt, ei au fost total egoişti. Este adevărat că a spune orice despre adevăr este dificil, dar chiar şi acest lucru trebuie încercat. Trebuie încercat pentru că, chiar şi un adevăr diluat va fi de ajutor celora care trăiesc în iluzie totală. Chiar şi ceva care menţine un ecou foarte foarte îndepărtat îi va ajuta să se schimbe. Nu este ca şi cum Buddha ar fi foarte încântat de ceea ce spune. Orice ar spune, el simte că nu este adevărul. El simte acelaşi lucru pe care 1-a simţit Lao Tzu. Lao Tzu spune, „Ceea ce se poate spune nu poate fi adevărat. în momentul în care este spus, este falsificat." Şi totuşi, aceia care trăiesc în lumi ale multor, multor iluzii, aceia care dorm adânc, care adorm repede, pentru ei chiar şi o alarmă falsă poate fi de ajutor. Dacă ei se pot trezi din somnul lor, dacă ar putea fi aduşi la o nouă conştiinţă, la o nouă fiinţă, chiar şi o alarmă falsă este bună. Bineînţeles, atunci când se trezesc ei vor ştii că a fost falsă - dar ea i-a ajutat. într-un fel, oriunde ne-am afla şi orice am fi, suntem atât de falşi că, într-adevăr, adevărul pur absolut nu este necesar. EI nu te poate penetra. Nu poţi lua contact cu el; nu vei fi în stare sâ-1 înţelegi. Doar un adevăr foarte diluat, foarte modificat - într-un fel, falsificat - îţi poate părea atractiv, pentru că atunci tu poţi înţelege limbajul; căci el a fost tradus pentru tine. Aceste Upanishade sunt foarte simple, vorbesc ca de la    inimă la inimă. Ele nu sunt filozofice, ci religioase. Nu sunt preocupate de concepte, de teorii, de doctrine, ci de un adevăr trăit - ce este el şi cum poate fi el trăit. Nu te poţi gândi, nu poţi filozofe asupra lui. Nu poţi decât să te muţi în el şi să-i îngădui să se mişte prin tine. Poţi doar să îl porţi în pântecul tău, poţi doar să fii absorbit în totalitate în el. Poţi să te topeşti în el. Vom vorbi despre Upanishade, şi îmi voi prezenta propria mea experienţă în legătură cu acestea. Dar acesta este doar un mijloc de a progresa. Dacă nu te muţi în adevărata dimensiune, atunci nu-ţi va fi de folos. Dacă nu te mişti şi nu te arunci în necunoscut, nu te va ajuta. Sau, poate chiar să fie dăunător căci mintea este deja mult prea încărcată, mult prea grea. Ea nu mai trebuie încărcată. Eu mă aflu aici. pentru a o descărca. Nu te voi învăţa lucruri noi. Nu te voi învăţa decât un nou tip de pură ignoranţă. Când spun ignoranţă pură, vreau să spun inocenţă. Vreau să spun o minte care este goală, deschisă. O minte care cunoaşte nu este niciodată deschisă: ci închisă. Chiar sentimentul de „Eu cunosc" te închide. Iar atunci când simţi acel „Eu nu cunosc" te deschizi: eşti gata să te mişti, gata să înveţi, gata să călătoreşti. Te voi învăţa ignoranţa, dez-învăţarea, necunoaşterea. Doar inversul învăţării te poate ajuta. în momentul în care uiţi ce ai învăţat, în momentul în care devii ignorant din nou, devii ca un copil, devii inocent. Iisus spune, „Numai aceia care sunt ca şi copiii mici vor intra în împărăţia Domnului." Voi încerca să vă fac asemenea copiilor mici. Fii curajos. Efortul va fi necesar. Este cea mai mare provocare care poate fi dată. Numai dacă accepţi această provocare vei putea să înţelegi Upanishadele - sau pe mine. Pentru această provocare, câteva chestiuni trebuie să fie înţelese ca cerinţe de bază. în primul rând: pune-ţi toate   cunoştinţele deoparte. în cursul acestor opt zile, fii bun şi ignorant. Nu-ţi vei pierde acele cunoştinţe. Dacă încă mai crezi că simt bune după opt zile, poţi începe să le porţi din nou. Dar în timpul acestor opt zile te rog renunţă la toate încărcăturile minţii. Orice ai şti, nu îngădui să se interfereze aici pentru că dacă îi îngădui să se amestece, nu voi fi în stare să creez comuniunea pentru care te-a chemat. Va fi un experiment măreţ. Dacă îţi pui deoparte cunoştiinţele - şi poţi face asta. Este nevoie doar de o singură decizie care să sune întocmai: „Timp de opt zile voi renunţa la tot ce ştiu; nu voi spune „Eu cunosc"; pur şi simplu voi simţi că nu ştiu nimic." Dacă poţi simţi întocmai, atunci eşti în stare să intri în necunoscut - pentru că necunoscutul poate fi pătruns doar dacă se renunţă la toate cunoştiinţele. Cunoaşterea te poate duce doar când nu mai există cunoaştere. Ignoranţa este minunată doar dacă îi poţi înţelege semnificaţia. Pune deoparte orice ştii. Şi până la urmă ce ştii tu cu adevărat? Pur şi simplu mergi mai departe prefăcândute că ştii. Continui să vorbeşti despre Dumnezeu şi despre suflet şi despre rai şi despre iad, şi de fapt nu ştii nimic. Această pretindere costă prea mult pentru că, zi de zi, tu te amăgeşti pe tine însuţi cu ca. Timp de opt zile primul lucru de ţinut minte este să fii ignorant. Să nu discuţi, să nu dezbaţi, să nu întrebi, să nu răspunzi nimănui. Dacă eşti ignorant, cum poţi să discuţi şi cum poţi să argumentezi? Dacă eşti ignorant, cum poţi să întrebi? într-adevăr, dacă eşti ignorant, cum poţi să pui o întrebare? Ce poţi tu să întrebi? întrebările taie răsar de asemenea din aşa-numita ta cunoaştere. Şi ce este de răspuns? Dacă poţi să simţi că eşti ignorant vei deveni tăcut, căci la ce să te gândeşti? Cunoaşterea ta merge mai departe învârtindu-se din nou 14        şi din nou, se mişcă în cercuri în mintea ta. Pune-o deoparte şi nu pe bucăţi căci nimeni nu o poate pune deoparte pe bucăţi. Pune-o deoparte complet cu totul. Decide că vreme de opt zile vei fi la fel de ignorant ca atunci când te-ai născut- doar un copil, un nou născut care nu ştie nimic, care nu întreabă nimic, care nu discută nimic, care nu dezbate nimic. Dacă te poţi transforma într-un copil mic, foarte multe lucruri devin posibile. Chiar şi imposibilul devine posibil. Numai dacă eşti ignorant îmi pot face eu treaba. Numai prin intermediul ignoranţei tale te pot eu transforma. Cunoaşterea ta înseamnă bariera. Dacă simţi că informaţiile pe care le-ai dobândit sunt atât de semnificative şi atât de importante încât nu le poţi pune deoparte, atunci pleacă. Să nu rămâi aici pentru că ar fi zadarnic. Eu nu îţi voi lărgi cunoştiinţele. Nu mă interesează deloc ceea ce cunoşti, sunt. interesat doar de ceea ce eşti. Iar acea fiinţă care se află în interiorul tău poate exploda numai atunci când aceste bariere ale aşa-numitei cunoaşteri sunt aruncate. Fii pregătit pentru necunoscut şi nu poţi fi pregătit decât dacă eşti pregătit să fii ignorant. Şi cred că este un mare gest de curaj: să te simţi ignorant este cea mai mare îndrăzneală a omului. De ce? - pentru că informaţiile îţi oferă ego-ul, cunoaşterea îţi oferă acel sentiment că eşti cineva, că ştii un lucru sau altul. Atunci când te simţi ignorant, nu există hrană pentru ego-ul tău. Dacă eşti ignorant, ego-ul dispare. Lumea vine la mine şi continuă să mă întrebe cum se evaporă ego-ul, iar eu le spun, „Nu încerca. Nu-l evapora. Ci pune-ţi deoparte cunoaşterea şi el va dispărea." Va dispărea la fel cum dispar picăturile de rouă de pe iarbă atunci când răsare soarele dimineaţa. Ego-ul este o picătură de rouă. Atunci când într-adevăr nu eşti ştiutor, asta înseamnă ignoranţă. Când nu eşti ştiutor şi spui, „Nu ştiu nimic, stau în întuneric," unde mai poate locui ego-ul tău? Unde îşi mai găseşte el sprijin? Odată cu îndepărtarea cunoaşterii, dispare şi ego-ul. Deci în primul rând: fii ignorant. Al doilea pas: mintea umană a fost total pervertită de oamenii serioşi. Aceia care se fac responsabili de a fi făcut oamenii serioşi au distrus tot ce este frumos în tine. Puritanii, moraliştii, învăţătorii religioşi, bisericile, au distrus tot ce este frumos în tine pentru că frumuseţea se leagă de tot ce nu este serios. Urâţenia este legată de seriozitate, iar religia a devenit urâtă pentru că a început să se lege prea mult de seriozitate. Nu mai fii serios. Timp de opt zile fii jucăuş, ludic, copilăros - bucură-te. Bucură-te când te bucuri de ceilalţi, bucură-te de întreaga lume din jurul tău. Dealurile sunt frumoase, şi vor fi ploi şi vor fi nori. Această noapte este frumoasă, tăcerea este frumoasă. Dar dacă eşti serios, uşile tale sunt închise; apoi numai eşti deschis către tăcerea nopţii - pentru că în afară de om nimic nu este serios din existenţă. Fii jucăuş. Va fi dificil, pentru că eşti atât de structurat. Ai o armură în jurul tău şi este atât de greu să o slăbeşti, să te relaxezi. Nu poţi să dansezi, nu poţi să cânţi, nu poţi pur şi simplu să sari, nu poţi pur şi simplu să ţipi şi să râzi şi să zâmbeşti. Chiar dacă vrei să râzi, trebuie să găseşti întâi obiectul de care să râzi. Nu poţi pur şi simplu să râzi. Trebuie să existe o cauză care să te facă să râzi. Trebuie să existe o cauză care să te facă să plângi şi să suferi. Eşti serios. Priveşti asupra vieţii ca asupra unei afaceri sau a matematicii. Nu este aşa! Viaţa este poetică, ilogică. Nu se aseamănă muncii, ci mai degrabă unui joc. Uită-te la aceşti copaci, la aceste animale, la păsări; uită-te la cer: întreaga existenţă este jucăuşă. Tu eşti foarte serios, deci nu-i de mirare că te-ai separat de existenţă. Eşti dezrădăcinat din ea, iar apoi te simţi alienat, te comporţi ca un străin, apoi începi să simţi că existenţa nu îţi aparţine. Nimeni nu este responsabil pentru aceasta în afară de tine şi seriozitatea ta. Pune-ţi deoparte cunoaşterea, pune-ţi deoparte seriozitatea; fii jucăuş în totalitate timp de opt zile. Nu ai nimic de pierdut. Dacă nu primeşti nimic, nici nu vei pierde nimic. Ce poţi pierde fiind jucăuş? Dar îţi spun: nu vei mai fi niciodată la fel. Dacă poţi într-adevăr să fii jucăuş, vei dobândi o nouă perspectivă, un nou mod de a privi, un nou fel de a fi. Şi când te vei întoarce, nu vei mai fi aceiaşi persoană. Toată viaţa îşi va schimba semnificaţia pentru tine, deoarece înţelesul tu i-l oferi. Acum viaţa îţi apare plictisitoare, fără de înţeles. Tu ai făcut-o aşa din cauza seriozităţii tale. Viaţa este jucăuşă, frumoasă, dai- ea poate fi aşa numai dacă ochii tăi sunt deschişi la frumuseţe. Lumea continuă să întrebe, „Unde este Dumnezeu?" Nu îl poţi găsi pentru că el este jucăuş, iar tu eşti serios. Hinduşii au spus vreme de secole că această existenţă este jocul lui Dumnezeu, iar tu, fiind atât de interesat de muncă, atât de serios, nu te poţi întâlni cu el. Bineînţeles! Evident! Nu există nici o posibilitate ca tu să te întâlneşti cu el. Vă mişcaţi în dimensiuni diferite. El se mişcă prin joacă, întreaga existenţă este doar un joc. Nu este o slujbă; nu este serioasă. Lasă-ţi deoparte cunoaşterea şi, vreme de opt zile, fii ca Dumnezeu, jucăuş. Din nou va fi dificil pentru că simţi că eşti foarte matur. Ei bine, nu eşti! Nu ai primit încă maturitatea. Bineînţeles, ţi-ai pierdut copilăria, dar a-ţi pierde copilăria nu este sinonim cu a fi matur. Poţi să-ţi pierzi copilăria lără să fii matur. Maturitatea nu înseamnă o vârstă înaintată, maturitatea nu se referă la vârstă deloc. Maturitatea este o creştere, iar acea creştere trebuie făcută prin copilărie, nu împotriva ei, ţine minte. Maturitatea ta este falsă pentru că a fost crescută împotriva copilului. Copilul s-a născut; maturitatea a fost creată. Copilul era natural; tu eşti artificial, cultivat. Trebuie să te întorci înapoi la acel copil pentru a-ţi redobândi sursa de unde creşterea este posibilă. Insistenţa mea asupra jocului este datorată următoarelor: vreau să te întorci exact în acel punct de unde ai încetat să" mai creşti. A existat un moment în copilăria ta când te-ai oprit din crescut şi ai început să fii fals. Ai fost poate furios, un copil pe care l-au apucat pandaliile, iar tatăl şi mama ta ţi-au spus: „Nu mai fii nervos! Nu este bine!" Tu erai natural, dar s-a creat o separare, iar pentru tine s-a ivit posibilitatea unei alegeri. Dacă ai fi rămas natural, atunci nu ai mai fi primit dragostea părinţilor tăi. Bineînţeles, tu îţi doreai acea dragoste; ea reprezenta singura siguranţă pentru tine, nu ai fi putut exista fără ea. Astfel ai optat, te-ai dat bătut. Ai împins naturaleţea din tine deoparte. Ai început să râzi şi să zâmbeşti; ai devenit un băiat bun sau o fată bună. Ziua în care ai devenit băiatul bun sau fata bună a fost ziua catastrofei. Din acel moment nu ai mai fost niciodată natural. Din acei moment ai devenit serios, niciodată jucăuş. Din acel moment ai început să mori, n-ai mai fost în viaţă. Din acel moment ai început să îmbătrâneşti, nu să te maturizezi. În aceste opt zile vreau să te arunc înapoi în acel punct unde ai început să fii „bun" ca opus al naturalului. Fii j ucăuş pentru ca să-ţi recapeţi copilăria. Va fi dificil pentru că vei fi nevoit să-ţi laşi deoparte măştile, feţele tale, va trebui să-ţi laşi deoparte personalitatea. Dar ţine minte, esenţa poate să-şi pretindă drepturile numai atunci când personalitatea ta nu mai este prezentă, deoarece personalitatea ta a devenit o închisoare. Pune-o deoparte. Va fi dureros, dar merită      pentru că te vei naşte încă o dată în afara ei. Şi nici o renaştere nu este posibilă fără durere. Dacă într-adevăr eşti determinat să te renaşti, atunci trebuie să-ţi asumi riscul. Vreme de opt zile, fiţi din nou copii. Să nu criticaţi pe nimeni, să nu condamnaţi pe nimeni. Aceste absurdităţi aparţin unora numiţi oameni maturi, nu copiilor. Ceea ce fac copii, fac pur şi simplu. Se bucură. Şi se bucură de lucruri atât de simple încât nouă, aşa-numiţii adulţi, ni se par absurde. întreaga lume este plină de frumuseţe, de adevăr, de dragoste, dar tu nu te poţi bucura de nimic. Atunci când vom medita mâine dimineaţă, să te bucuri! Ţine minte asta: recapătă-ţi copilăria. Toată lumea tânjeşte după ea, dar nimeni nu face nimic pentru a o recăpăta. Toată lumea tânjeşte după ea! Oamenii cred în paradisul copilăriei, iar poeţii scriu poezii despre frumuseţea copilăriei. Cine vă împiedică să o regăsiţi? Eu vă dăruiesc această oportunitate pentru a o recăpăta. Poezia nu ajută, şi nici să ne aducem aminte că a fost un paradis nu ne este de prea mare ajutor. De ce să nu vă mutaţi în ea din nou? De ce să nu fii din nou copil? Iţi spun că dacă poţi fi copil din nou, vei începe să creşti altfel. Pentru prima oară, vei fi din nou cu adevărat viu. în momentul în care vei avea ochii unui copil, simţurile unui copil - tânăr, vibrând de viaţă - întreaga existenţă va vibra odată cu tine. Adu-ţi aminte, vibraţia ta are nevoie de transformare. Lumea deja vibrează permanent în extaz, numai tu nu eşti acordat la ea. Problema nu este cu lumea, ci cu tine: tu nu eşti acordat la ea. Lumea dansează, sărbătoreşte mereu, în fiecare moment are loc o festivitate. Festivalul merge înainte, din eternitate în eternitate, numai tu nu eşti acordat la el. Te-ai desprins de el şi eşti foarte serios, foarte ştiutor, foarte matur. Eşti închis. Aruncă această îngrădire! Mişcă- te din nou în curentul vieţii. Atunci când apare furtuna, copacii vor dansa, şi tu vei dansa. Atunci când apare noaptea şi totul este întunecat, şi tu vei fi întunecat. Iar dimineaţa, când soarele răsare, lasă-1 să răsară şi în tine. Fii copilăros, şi bucură-te de tot, nu te gândi la trecut. Un copil nu se gândeşte niciodată la trecut. Da, el nu are un trecut la care să se gândească. Un copil nu se teme de viitor, nu are conştiinţa timpului. El trăieşte fără griji. EI se mişcă pe moment; nu duce după el nici o povară. Dacă este furios, atunci chiar este furios şi, în furia lui, îi va spune mamei sale, „Te urăsc." Iar acestea nu sunt doar vorbe, ci realitate. într-adevăr, în acel moment, el simte o ură profundă. Dar în clipa următoare îşi va reveni şi va râde şi îi va da o sărutare mamei lui şi va spune, „Te iubesc." Nu are loc nici o contradicţie. Acestea sunt două momente diferite. Simţea ură totală, iar acum dragoste totală. El se mişcă exact ca un râu, în zigzag. Dar oriunde ar fi - oriunde ar fi acel râu - el este întreg, curgător. In aceste opt zile să fiţi copilăroşi - cu totul. Dacă urâţi, urâţi; dacă iubiţi, iubiţi; dacă sunteţi nervoşi, atunci fiţi nervoşi; iar dacă sunteţi festivi, atunci fiţi festivi şi dansaţi. Să nu purtaţi nimic din trecut. Rămâneţi fideli clipei; nu mai tânjiţi după viitor. Vreme de opt zile daţi-vă drumul în afara timpului. Fiţi în afara timpului! De aceea spun să nu fiţi serioşi: pentru că cu cât sunteţi mai serioşi, cu atât mai mult sunteţi legat de cunoaştere. Un copil trăieşte în eternitate; pentru el timpul nu există. Nici măcar nu este conştient de el. Aceste opt zile vor reprezenta o meditaţie adevărată dacă veţi fi în afara timpului. Trăieşte clipa şi fii fidel ei. Pune deoparte cunoaşterea, pune deoparte seriozitatea şi, în al treilea rând, pune deoparte despărţirea între minte şi corp. Despărţit, nu îl poţi întâlni pe Dumnezeu. Despărţit nu poţi atinge realitatea non-duală. Dacă eşti dual, atunci realitatea ta va fi duală. Trebuie să fii complet; numai atunci realitatea va fi una. Tu eşti cel care decide în final ce este realitatea. Dacă eşti furios, întreaga existenţă va fi furioasă. Dacă eşti tăcut, întreaga existenţă va tăcea. Dacă eşti îndrăgostit, vei simţi că întreaga existenţă este iubitoare. Tu eşti cel care decide calitatea existenţei din jurul tău - iar tu eşti cel împărţit, divizat. Crezi că mintea şi corpul tău sunt două lucruri diferite; nu doar diferite, ci contrare, opuse, care se luptă- doi inamici. Nu, ele nu sunt aşa. Ele sunt două extreme ale aceluiaşi ritm; ele sunt doi stâlpi ale aceleiaşi existenţe. Cel exterior este corpul, cel interior este sufletul, dar între exterior şi interior exişti tu. Tu nu eşti nici exteriorul nici interiorul. Exteriorul este o parte din tine, iar interiorul este de asemenea o parte din tine. Tu exişti la mijloc. Să devii unitar. Cel puţin timp de opt zile să nu te mai împărţi. Devino unul singur. Dacă poţi deveni unul, o energie spectaculoasă va fi eliberată. Şi numai acea energie te poate duce la meditaţie, altfel nu există o altă cale. Du-te într-o biserică: oamenii vorbesc şi vorbesc şi vorbesc; predică şi iar predică. Du-te la o întrunire religioasă: vorbe, vorbe, vorbe - ca şi cum Dumnezeu ar fi doar o problemă cerebrală, care ar trebui rezolvată prin minte. Nu, asta nu va fi de prea mare ajutor. Mintea singură nu este de ajuns: corpul trebuie să fie pus în discuţie. De aceea, în tehnicile mele de meditaţie, nu te voi considera divizat: tu eşti unul. Dacă mintea ta este nervoasă, îngăduie-i trupului să fie nervos. Dacă mintea ta este fericită, îngăduie-i trapului să danseze. Nu crea o separare. îngăduie-ţi să ajungi adânc înăuntrul corpului, şi lasă-ţi trapul să curgăcătre miezul tău lăuntric. Devino un flux! Tu eşti îngheţat. Aş vrea să te topesc şi apoi să creez din nou un flux. De aceea insist asupra meditaţiei. Prin „activ" vreau doar să spun că şi corpul tău trebuie să fie implicat în proces. Dacă pur şi simplu stai în poziţia buddha, poţi să te gândeşti, şi să te gândeşti şi să te gândeşti; însă corpul nu este implicat. Iar corpul este lumea. Prin corp eşti legat de existenţă, prin corp exişti. Meditaţia ta trebuie să fie într-un fel adânc înrădăcinată în corp; altfel va deveni doar un vis care pluteşte în minte, la fel ca norii care nu au rădăcini în pământ. Vreau să te împing înapoi către pământ. Timp de aceste opt zile să nu creezi nici o separare. Să fii corp şi suflet simultan. Senzaţia, doar senzaţia că eşti unul, va dizolva multe din grijile tale, multe din tensiunile tale, pe care le-ai creat printr-o separare artificială. întreaga societate, societatea modernă, este paranoică din cauză acestei diviziuni, schizofrenică din cauza acestei diviziuni, a acestei diviziuni. Să ţi te împotriveşti ţie, să te lupţi cu tine însuţi - este absurd, însă toată lumea o face. In această tabără să fii una cu corpul tău, să ai un flux non-dual. Să trăieşti prin corpul tău. Iar în meditaţie foloseşte-ţi trupul pe cât de des posibil. Numai atunci vei avea o adevărată profunzime în mediaţie. Să nu creezi vreo separare. Aceste trei lucruri va trebui să le ţii minte. Iar acum, încă vreo câteva probleme în legătură cu aceste opt zile. Unu, pune accentul din ce în ce mai mult pe expiraţie. Da, să nu inspiri, ci să expiri. Să nu te îngrijoreze faptul că am zis să nu inspiri. Vreau să spun îngăduie-i trupului să inspire. Tu expiri şi îi îngădui trupului să inspire; să nu inspiri tu. De fiecare dată când îţi aduci aminte, expiră adânc, iar apoi relaxează-te şi lasă trupul să inspire. Asta îţi va oferi o relaxare maximă - deoarece expiraţia este moarte, iar inspiraţia este viaţă.       Primul lucru pe care un copil trebuie să-1 facă este să inspire, iar ultimul lucru pe care un bătrân trebuie să1 facă este să expire. Moartea începe cu expiraţia, viaţa începe cu inspiraţia. Şi adu-ţi aminte că moartea este relaxarea totală. Viaţa înseamnă tensiune, iar moartea relaxare. Meditaţia se aseamănă mai mult morţii decât vieţii, dar moartea nu este opusă vieţii. Moartea este chiar sursa vieţii. Viaţa pleacă din moarte şi revine apoi din nou la moarte. Moartea este asemeni oceanului, iar viaţa este ca un râu: ea vine şi se varsă în ocean. Iar apoi din nou apar norii şi din nou plouă şi din nou un râu este creat, şi va veni din nou în ocean. Moartea este ca oceanul, viaţa este la fel ca râul. Moartea este relaxarea totală. De aceea ne este frică în mod inconştient de expiraţie. Inspirăm, dar nu expirăm niciodată. Numai corpul expiră din necesitate. Schimbă această stare complet. Vreme de opt zile, expiră şi lasă-ţi trupul să inspire. Asta te va relaxa - corpul, mintea, întreg sistemul nervos. Iar când spun expiră adânc, nu vreau să spun în aşa fel încât să creeze o încordare. Să nu creezi nici o încordare! Pur şi simplu expiră adânc şi bucură-te de asta, ca şi cum ai muri prin expiraţie. Viaţa se mişcă în oceanul morţii. Relaxează-te şi cedează, şi expiră adânc şi bucură-te. Iar apoi aşteaptă. Nu spun asta pentru a o preveni, nu! Pur şi simplu aşteaptă. Să nu faci nimic împotriva inspiraţiei, şi nimic pentru ea. Corpul se va ocupa singur de inspiraţie. Şi dacă ai expirat adânc, o inspiraţie adâncă va avea loc de asemenea. Dar accentul tău să fie pus pe expiraţie - în primul rând. In al doilea rând: de trei ori pe zi va avea loc o întâlnire aici, însă va exista un răgaz între ele. Ce vei face tu în timpul acelor pauze? Ţine minte un singur lucru: să nu faci ce ai făcut dintotdeauna. Să nu continui ce făceai - aceleaşi vorbe  in aceiaşi fel: să nu le continui, ci să le pui deoparte. Fii nou, fii original. Să nu faci exact ceea ce făceai înainte. Schimbă-te, pentru că faptele tale au devenit un şablon obişnuit. Dacă continui după acelaşi tipar, lucrurile noi nu pot evolua. Pune-1 deoparte, aruncă-1. în timpul acestor opt zile să nu te mişti după tiparele tale obişnuite. Să nu spui lucruri pe care le-ai spus toată viaţa. în momentul în care ţi le aduci aminte, opreşte-te! Ştii că ai spus aceleaşi lucruri de prea multe ori; le-ai spus nevestei tale ani de zile, şi ştii ce îţi va răspunde ea. Totul a devenit o rutină, o repetiţie mecanică. Să nu rosteşti ceea ce ştii deja. Spune ceva nou. Sau dacă nu găseşti ce, dacă este prea greu să găseşti ceva nou, rămâi tăcut: măcar asta va ti ceva nou. Sau, ţi se va părea prostesc dar vreau să te comporţi prostesc timp de opt zile - să nu te foloseşti de cuvinte, ci de gesturi. Dacă vrei să spui ceva prietenului tău sau partenerului tău din cameră sau nevestei tale sau oricui, foloseşte-te de gesturi; nu de limbaj. Comportă-te ca şi când ai fi surd şi prost: foloseşte gesturi, spune ceva prin intermediul gesturilor. Sau, dacă nu te poţi exprima prin gesturi, foloseşte-te de sunete -însă nu folosi cuvinte. O adâncă fericire va pune stăpânire pe tine; o binecuvântare măreaţă va ajunge la tine. Foloseşte sunete sau gesturi. Nu folosi cuvinte, deoarece cuvintele înseamnă minte. Foloseşte sunete la fel ca păsările sau ca animalele, sau gesturi. Vei simţi ceva nou în interiorul tău, vei simţi o nouă fiinţă în interiorul tău, pentru că vechiul tipar al personalităţii nu va mai funcţiona. Poţi să faci acest lucru şi singur şi va merita. Oricând în timpul zilei, stai singur: du-te lângă un copac, stai singur lângă el şi începe să scoţi sunete. Nu te folosi de cuvinte la fel ca bebeluşii, continuă să scoţi orice sunet, repetându-1 şi bucurându-te de el. Este limbajul pruncilor fără nici un înţeles lingvistic.        Doar scoate un sunet şi bucură-te de posibilitatea de a-l scoate. Ce vreau să spun este că: să nu devii victima aceluiaşi tipar obişnuit. Să nu te preocupe altcineva. Tu mereu eşti preocupat. Să fii preocupat de tine însuţi. Bucură-te de fiinţa ta, bucură-te de împrejurimile tale, meditează în grup sau singur, şi centrează-te pe tine. Nu te gândi la ce fac alţii. Nu te gândi! Lasă-i pe alţii să facă ce vor ei să facă. Nu te amesteca nicăieri. Chiar şi ideea de a-i lăsa pe ceilalţi să facă ce vor să facă te va elibera pentru că eşti constant împovărat de alţii. Fii complet egoist. Nu pare prea religios atunci când spun să fii complet egoist. Pentru mine este singura religie pentru că numai atunci când eşti cu adevărat egoist poţi face ceva pentru ceilalţi. Dacă nu ai ceva, cum poţi acţiona? Cum poţi ajuta? Cum poţi iubi? Cum poate exista compasiunea? Dacă înăuntrul tău eşti nimic şi continui să~i serveşti pe alţii sau să te gândeşti la alţii. Aceea este doar o fugă de tine însuţi, pentru a te uita. In această tabără de meditaţie să nu faci aşa. Adu-ţi aminte de tine şi uită-i pe ceilalţi. Şi o ultimă precizare: în ceea ce priveşte meditaţiile, să nu le faci parţial, să nu le faci cu jumătate de inimă. Căci nimic nu va ieşi. Mediaţia nu este matematică. Să nu te gândeşti, „Dacă fac cincizeci la sută, atunci măcar cincizeci la sută va fi şi rezultatul." Nu, rezultatul va fi zero. Doar un efort sută la sută va putea aduce vreun rezultat, mai puţin nu ajunge. Este la fel ca apa fierbinte. Când ajunge la un anumit nivel, la o sută de grade, se evaporă. Să nu crezi că la cincizeci de grade se va evapora doar jumătate. Nu se va evapora deloc; pur şi simplu va deveni călduţă. Nu vreau să fii „călduţ" aici. Să fii ori fierbinte ori rece. Dacă eşti rece, atunci pleacă! Nu este nevoie să faci vreun efort care nu e necesar. De ce să te oboseşti? Dacă eşti sută la sută fierbinte, atunci stai aici şi te vei evapora. îţi garantez asta; este absolut sigur. Dacă depui un efort de sută la sută, dacă nu te dai înapoi de la nimic, dacă te topeşti în timpul procesului în mod complet şi uiţi de tine însuţi, dacă te abandonezi complet, lucrul după care am tânjit toată viaţa împreună se va întâmpla. Se poate întâmpla într-o singură clipă - e nevoie doar de un abandon complet. Vom face trei meditaţii pe zi în grup. Şi asta este pentru un motiv anume: pentru că voi sunteţi individuali numai la suprafaţă. în adâncul vostru, nu sunteţi individuali. Noi aparţinem unii de ceilalţi; suntem înrădăcinaţi într-o singură conştiinţă. Deci o meditaţie de grup poate fi o experienţă fabuloasă. Acolo nu eşti singur. Dacă te poţi abandona, dacă poţi ceda, dacă te poţi topi complet, atunci sufletul grupului te acaparează, şi tu nu mai exişti acolo. Apoi grupul dansează şi tu dansezi ca o parte din el. Apoi grupul se simte binecuvântat şi tu te simţi binecuvântat ca parte din el. Apoi grupul se mişcă, se leagănă, dansează, iar tu faci parte din el. Abandonează-te total, iar apoi grupul te va lua în stăpânire. Devine un curent rapid, puternic şi pur şi simplu eşti copleşit. Aceste trei meditaţii în grup nu sunt meditaţii individuale. începi ca un individ, dar mai devreme sau mai târziu tu nu mai exişti acolo iar sufletul grupului va începe să funcţioneze. Iar când sufletul grupului începe să funcţioneze, ai intrat în divin. Deci să nu rămâneţi indivizi, Căci este un lucru fals, egoist. Topeşte-te, şi multe vor începe sa li se întâmple. Multe lucruri sunt posibile, şi sper să ţi se întâmple. I )acă eşti cu adevărat gata, dacă ai visat la ele, dacă ai sperat la ele - dacă nu ai venit aici ca un vizitator ocazional, ci ca    un căutător, ca un om care vrea ceva, care acceptă provocarea şi începe una din cele mai mari aventuri posibile pentru conştiinţa umană - apoi totul ţi se poate întâmpla. Acum voi lua sutra: Aum, fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Fie ca el să ne hrănească. Fie ca noi să atingem energia. Fie ca acest studiu să ne lumineze pe amândoi. Fie ca noi să nu ne urâm niciodată. Aum, pace, pace, pace. Ce frumos este. învăţătorul şi cel învăţat se roagă împreună la Esenţa supremă - atât discipolul, cât şi maestrul se roagă împreună la Esenţa supremă. Aum, fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Pentru că fie că eşti maestru, fie că eşti discipol, nu eşti real. Maestrul este o diviziune, discipolul este o diviziune. Maestrul este un fragment, iar discipolul un fragment de asemenea. Amândoi se roagă pentru ca Esenţa supremă să aibă grijă de ei, să preia controlul. Maestrul se va pierde pe el ca maestru la fel cum discipolul îşi va pierde menirea de discipol. Ei vor deveni una; se vor topi într-o realitate mai adâncă. Fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Acum uită de Upanishade. Noi ne aflăm aici şi fie ca această rugăciune să-ţi aparţină: Fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Eu nu ar trebui să funcţionez aici pe post de individ, nici tu nu ar trebui să funcţionezi aici ca individ. Ci ar trebui  să devenim una. Eu sunt pregătit. Dacă şi tu eşti pregătit să mă întâlneşti atunci nu există nici o piedică. Şi nu e ca şi când te-aş conduce undeva, nu e ca şi cum ai fi condus de mine ci amândoi, împreună ne mişcăm către ceva împreună. Eu nu sunt conducător şi tu nu eşti condus. Eu nu sunt învăţătorul şi tu nu eşti cel învăţat. Amândoi ne mişcăm înspre o realitate mai adâncă împreună. Nimeni nu este învăţătorul şi nimeni nu este cel învăţat. Aceasta este sentimentul rugăciunii. Fie ca Brahman să ne protejeze pe amândoi. Fie ca el să ne hrănească. Fie ca noi să atingem energia. Fie ca acest studiu să ne lumineze pe amândoi. Fie ca noi să nu ne urâm niciodată. Aum, pace, pace, pace. Există posibilitatea ca discipolul să înceapă să-şi urască maestrul pentru că dacă iubeşti, posibilitatea de a urî este întotdeauna acolo. Dacă îţi iubeşti maestrul, atunci cealaltă parte a acelei dragoste este ura. Iar atunci când iubeşti, ura poate să erupă în orice moment. Ura face parte din ea. Da, dragostea şi ura nu sunt două lucruri diferite ci două aspecte. Ura nu este împotriva dragostei; ci este echivalentul ei -cealaltă faţă a monedei. Deci atunci când un discipol îşi iubeşte maestrul, în orice moment posibilitatea ca el să-1 urască există. Iar posibilitatea va fi şi mai mare atunci când maestrul va încerca să-1 transforme - pentru că atunci el va părea periculos, atunci el va părea distructiv.   descărcare carte :..........

Osho revolutia interioara Osho spune: “Mesajul meu nu este o doctrina, nu este o filozofie. INTRODUCERE Procesul evolutiei spirituale este un proces de extindere a constiintei. Arborii sunt mai constienti decat stancile, animalele suni mai constiente decat arborii, oamenii sunt mai constienti decat animalele, un Buddha este mai constient decat omul obisnuit. Starea de Buddha, constiinta chrisiica, iluminarea sunt expresii care desemneaza – toate – nasterea constiintei perfecie. Materia este in intregime inconstienta; un Buddha este total constient, iar omul se afla intr-un stadiu intermediar: nu este nici una, nici alta. El nu mai este un animal, dar nici nu a devenit inca zeu. El nu mai este ceea ce a fost si nici nu este ceea ce ar putea sa devina.   Evolutia inconstienta se sfarseste odaia cu aparitia omului, ne spune Osho; odata cu el incepe evolutia constienta. Dar evolutia constienta nu incepe de la sine; acest lucru nu se realizeaza decat daca exista o decizie a voastra.’ Deoarece viata implica existenta miscarii, stagnarea este imposibila. Fie evoluam, indreptandu-nc spre un plan superior de constiinta, fie regresam; depinde de noi. Decizia este inevitabila. Chiar si in-deci-zia este o decizie subtila- Majoritatea oamenilor cauta uitarea: intoarcerea ta inconstienta. O realizeaza prin intermediul alcoolului si al drogurilor, prin munca, activitate sexuala sau stimulare senzoriala. Numai unii dintre ei se hotarasc sa realizeze calatoria spre constiinta superioara- Tocmai acestei minoritati i se adreseaza conferintele lui Osho, reunite in prezenta lucrare.   Osho incepe acolo unde se opreste psihologia occidentala. El merge mai departe decat Freud, Jung si dccal descoperirile recente despre potentialul uman. Daca psihologia freudiana este de ordin patologic, iar aceea a lui Maslow se refera la omul sanatos din punct de vedere mental, aceea a lui Osho se refera la iluminare. Ia starea de Buddha. Osho nu este doar un maestru iluminai ci si un expert in psihologie. El ne face sa strabatem straturile fiintei, revelandu-nc treptat profunzimile intime si ascunse din noi. Plecand de la psihic, el avanseaza – pas cu pas – spre transcendent. Plecand de la domeniul cunoscut, el avanseaza spre ceea ce este incogniscibiL Plecand din punctul in care suntem, el ne duce acolo unde putem ajunge: “in Orient nu vorbim despre psihologie ci despre fiinta; nu vorbim despre sanatate mentala ci despre progres spiritual; nu vorbim despre ceea ce faceti ci despre ceea ce sunteti”   Problemele abordate de Osho in conferintele din aceasta carte nu se refera la nimic altceva decat Ia formarea omului nou. Singura sa preocupare este aceea de a crea atmosfera in care sa fie posibila realizarea slarii–de-Buddha. Pentru ca aceasta realizare sa aiba loc, spune el, trebuie sfl ne acceptam tn totalitate. Nu trebuie sa negam nici irationalul nici rationalul, nici intelectul nici afectivitatea, nici stiinta, nici religia. Omul trebuie sa progreseze in mod liber, mergand de la un pol la celalalt. “Spiritul trebuie sa fie educat in mod logic si rational, spune el, dar in acelasi timp si prin meditatie (non-rationala); trebuie sa educam ratiunea dar-in acelasi timp – si partea afectiva. indoiala trebuie sa existe dar – de asemenea – st credinta… Nu poate progresa nici cel care neaga irationalul, nici cel care neaga rationalul Nu puteti protpesa daca acest lucru nu se realizeaza in totalitate,”   Osho nu este un filozof- Limbajul sau nu este facut pentru a ne umple mintea de cunoastere; ci ne incita sa experimentam direct ceea ce se afla dincolo de cuvinte; ne incita la evolutie interioara, la realizarea ultima a potentiali tatilor noastre, a semintei pe care o avem in interiorul nostru. Ma Satya Bharti   1. REVOLUTIA INTERIOARA   Este capabil omul, din punctul de vedere al speciei, sa atinga iluminarea In viitor? In ce punct al evolutiei se gaseste el In prezent? Procesul natural si automat al evolutiei se sfarseste odata cu omul. Omul este ultimul produs al evolutiei inconstiente. Odata cu el incepe evolutia constienta. Trebuie sa luam in considerare mai multe aspecte. Primul: evolutia inconstienta este mecanica si naturala. Ea se realizeaza de la sine. Pe parcursul ei, constiinta se dezvolta. Iar la aparitia constiintei, evolutia inconstienta se opreste, obiectivul ci fiind atins. Evolutia inconstienta nu isi justifica existenta decat pana in punctul aparitiei constiintei.   Omul este constient. intr-un fel, el a realizat iranscenderca naturii. Natura a devenit neputincioasa In ceea ce-! priveste; ultimul produs posibil al evolutiei naturale s-a actualizai. Omul este liber sa decida daca doreste sau nu sa evolueze.   Al doilea aspect: evolutia inconstienta este un fenomen colectiv, in timp ce evolutia constienta este individuala. Ea merge dincolo de specie. De acum inainte, evolutia va fi un proces individual. Constiinta creaza individualitatea. inainte de dezvoltarea constiintei, individualitatea era inexistenta: nu exista decat specia. Atata timp cat evolutia este inconstienta, procesul este automat, fara nici o incertitudine. Totul se petrece pe baza legii cauzei si efectului. Existenta este mecanica si sigura. insa odata cu aparitia omului, odata cu constiinta, apare incertitudinea. Nimic nu mai este sigur. Evolutia arc loc sau nu. Potentialitatea exista, dar decizia depinde de fiecare individ in parte.   Acest fapt explica starea de anxietate. Specific inferioare omului nu cunosc anxietatea, deoarece ele nu cunosc decizia. Totul se intampla prin necesitate. Nu exista decizie, deci nici entitate care decide si, în absenta acesteia din urma, anxietatea nu poate exista. Cui sa-i fie frica? Cine sa fie intr-o stare tensionata? Cand decizia devine posibila, anxietatea o urmeaza, la fel ca o umbra. Totul devine decizie, efort constient. Responsabilitatea va apartine in intregime. Daca este un esec, asta este. Responsabilitatea esecului va revine voua. Daca reusiti, reusiti. Responsabilitatea reusitei va revine, de asemenea.   Si, dintr-un anumit punct de vedere, orice decizie este ireversibila. Nu puteti sa o evitati, nici sa o uitati, nici sa o depasiti. Decizia voastra va determina destinul. Ea ramane cu voi, este parte integranta din voi; nu puteti nega acest fapt. Numai ca decizia voastra este intotdeauna un joc. Orice decizie se ia in intuneric, in sensul ca nimic nu mai este sigur. Tocmai aici gasim cauza anxietatii umane. Anxietatea o patrunde pana la radacinile sale. Ceea ce il framanta in primul rand pe om este intrebarea: a fi sau a nu fi, a face sau a nu face. A face aceasta sau a face cealalta. In-decizia este imposibila. Cand nu decideti, atunci de fapt decideti sa nu luati nici o decizie; aceasta este tot o decizie. in consecinta, decizia este o necesitate – nu puteti sa va abtineti de la a decide. A nu decide are acelasi efect ca oricare alta decizie. Frumusetea, demnitatea si gloria omului provin din constiinta sa, chiar daca ea este – in acelasi timp – si o povara. Gloria si povara isi fac aparitia odata cu constiinta. Orice pas determina o oscilatie intre cele doua. Odata cu omul, apare decizia si constienta. Omul poate evolua, dar numai prin efortul individual. Puteti evolua sau nu pana la starea-de-Budhha. Depinde de voi.   Evolutia este deci, fie colectiva inconstienta, fie individuala – si deci constienta. De fapt, termenul de evolutie subintelege progresia inconstienta si colectiva, astfel incat in cazul omului ar fi preferabil sa se foloseasca termenul de “revolutie”. Odata cu omul apare posibilitatea revolutiei. Acest cuvant asa cum il inteleg eu, implica un efort constient si individual in sensul evolutiei. Altfel spus, este un proces care trebuie sa duca notiunea de responsabilitate pana in punctul ei extrem (chiar daca nu sunteti raspunzatori decat de propria voastra evolutie).   De obicei, omul tinde sa scape de responsabilitatea evolutiei sale, de responsabilitatea libertatii de decizie. ii este foarte frica de libertate. Sclavul nu este responsabil pentru propria sa viata; responsabilitatea o poarta altii in locul lui. Dintr-un anumit punct de vedere conditia de sclavie este foarte confortabila; ea nu are nici o greutate. Sclavul este liber in sensul ca scapa de contradictia deciziei constiente. insa, din momentul in care sunteti liberi sa alegeti, trebuie sa luati propriile voastre decizii. Nimeni nu va obliga sa faceti ceva: toate solutiile va sunt deschise. Si atunci incepe tensiunea mentala, iar omul incepe sa se teama de libertatea sa.   Atractia pe care o exercita ideologii ca fascismul sau comunismul provine din faptul ca ele ofera o solutie problemei libertatii si il elibereaza pe om de responsabilitatea sa individuala. Ele il elibereaza de povara pe care i-o impune responsabilitatea, in acest caz devine responsabila societatea. Cand lucrurile merg prost, mai ramane posibilitatea de a acuza statul: organizatia. in aceste forme sociale omul nu este decat un element de structura colectiva. Numai ca, asa cum aceste forme neaga libertatea individuala, tot astfel ele neaga si posibilitatea evolutiei umane. Ele refuza extraordinara posibilitate oferita de revolutie, inclusiv totala transformare a fiintei umane. Odata cu ele, posibilitatea de implinire ultima este distrusa; are loc o regresie, o intoarcere spre animalitate.   Pentru mine, evolutia nu este posibila decat daca este bazata pe responsabilitatea individuala. Voi singuri sunteti raspunzatori. Aceasta responsabilitate este de fapt o mare binecuvantare ascunsa. Odata cu ea apare lupta care, in final, conduce la atentia eliberata de decizie.   Vechea schema a evolutiei inconstiente a luat sfarsit odata cu omul. Puteti sa recadeti in ea, insa este imposibil sa ramaneti acolo. Fiinta voastra s-ar revolta. Omul are constiinta; el trebuie s-o pastreze. Nu are de ales. Filozofii cum ar fi Aurobindo atrag mai ales fiintele care cauta escapismul. Ei afirma existenta evolutiei colective. Divinul va cobora asupra oamenilor si vor primi, cu totii, iluminarea. Pentru mine acest proces este de neconceput. Si chiar daca posibilitatea ar exista, ea ar fi inutila. Daca atingeti iluminarea fara sa faceti eforturi personale, ea nu are nici o valoare. Ea nu va aduce extazul ce incoroneaza efortul. O considerati normala, la fel cum va considerati normali ochii, mainile, sistemul respirator. Acestea sunt binecuvantari sigure, dar pe care nu le aprecieaza nimeni, care nu sunt dragi nimanui.   Într-o zi va veti naste in starea de iluminare, asa cum promite Aurobindo. Acest lucru va fi insa inutil. O multime de lucruri va vor fi accesibile, dar pentru ca au fost dobandite fara tensiune, fara durere, ele nu vor mai avea pentru voi nici un sens: sensul lor va va scapa. Efortul constient este indispensabil. implinirea este mai putin semnificativa decat efortul in sine. Tocmai efortul ii confera o semnificatie; tocmai lupta o pune in valoare.   Dupa parerea mea, iluminarea de origine colectiva, inconstienta -care vine asupra voastra ca un dar Divin – este nu numai imposibila ci si lipsita de sens. Trebuie sa luptati pentru obtinerea iluminarii. Lupta este ceea care creaza posibilitatea de a vedea extazul ce vine asupra voastra, a-1 trai si a-1 mentine.   * * *   Evolutia inconstienta se sfarseste odata cu aparitia omului; si atunci evolutia constienta (revolutia) ii ia locul. Totusi, evolutia constienta nu se naste din ea – insasi. Ea nu apare decat odata cu decizia. Daca nu va decideti in directia ei (si acest lucru il fac majoritatea oamenilor), traiti intr-o tensiune extrema.Scena lumii contemporane se prezinta altfel: oamenii nu stiu unde sa mearga, nici ce sa faca. Nu se poate face nimic fara efort constient. Nu putem sa ne reintoarcem la inconstienta. Poarta s-a inchis; podul s-a prabusit inapoia noastra.   A evolua in mod constient insemna a alege o nobila aventura. De fapt, singura aventura ce poate exista pentru fiinta umana. Drumul este greu, el nici nu poate fi altfel. Eroarea si esecul exista – cu siguranta -pentru ca nimic nu mai este sigur. Iar aceasta situatie creaza tensiunea mentala. Nu stiti unde sunteti si nu stiti nici unde sa mergeti. Sunteti fara identitate. Aceasta situatie va poate aduce chiar pana in pragul sinuciderii. Sinuciderea este un act specific omului. Animalele sunt incapabile sa se sinucida deoarece ele nu pot alege, in mod constient, moartea. Natura este un fenomen inconstient, 1 asfel ca si moartea. Totusi, odata cu aparitia omului – omul ignorant si neevoluat – decizia mortii devine o posibilitate.   Nu va puteti alege nasterea. Din acest punct de vedere, va aflati in mainile evolutiei inconstiente. De fapt, nasterea nu tine nicidecum de vointa omului; ea este – prin natura sa – animala, nefiind rezultata din decizie. Natura umana se naste odata cu decizia. Puteti decide sa muriti – puteti alege moartea. Astfel, sinuciderea este un act specific omului.   Daca nu decideti sa evoluati in mod constient, aveti toate sansele sa alegeti sinuciderea. Poate va va lipsi curajul de a actualizat aceasta deci- zie, dar veti trece printr-un proces foarte incet si lung, similar cu sinuciderea, sau veti vegeta asteptand moartea.   * *   Nimeni nu este raspunzator de evolutia voastra personala. insasi acceptarea acestui fapt va da putere. Iata-va pe drumul progresului, al evolutiei. insa noi cream zei, sau ne refugiem pe langa vreun guru, pentru a scapa de responsabilitatea pe care o implica viata si evolutia. incercam sa plasam raspunderea noastra unei alte fiinte. in cazul in care nu credem in zei sau in guru, avem tendinta sa fugim de raspundere prin intermediul drogului, a intoxicatiei, prin tot ceea ce creaza inconstienta, in acelasi timp, faptul de a arunca raspunderea intr-un asemenea mod este absurd, pueril, copilaresc. Acest fapt nu face decat sa intarzie clipa in care va trebui sa facem fata problemei, acest fapt nu o rezolva. Putem actiona astfel pana la moarte. Problema va continua sa existe si, in urmatoarea noastra renastere, totul va fi la fel.   Din momentul in care deveniti constienti de responsabilitatea voastra, toate iesirile care duc spre inconstienta se inchid. Dorinta de a fugi este o nebunie, responsabilitatea reprezentand o extraordinara sansa de evolutie. Lupta pe care ea o intretine permite dezvoltarea unui nou clement. A deveni constienti insemna a intelege ca totul depinde de voi. Chiar si zeii vostri, care sunt un produs direct al imaginatiei voastre, in definitiv, totul este in voi, si voi purtati raspunderea. Nu este nimeni acolo pentru a va asculta justificarile – nu exista o curte de apel. Sunteti pe deplin responsabili.   În plus, sunteti singuri, absolut singuri. Acest lucru trebuie sa-1 Intelegeti cu claritate. Odata cu constiinta se naste solitudinea. Cu cat constiinta voastra se largeste, cu atat mai mult creste sentimentul solitudinii. Nu incercati sa fugiti de aceasta realitate intorcandu-va spre societate, prieteni, asociati, multime. Nu fugiti! Solitudinea este un fenomen semnificativ: intregul proces de evolutie converge catre ea. Constiinta voastra s-a largit atat de mult, incat ea va reveleaza realitatea solitudinii voastre. De altfel, tocmai prin intermediul ei atingeti iluminarea.   Solitudine nu inseamna izolare. Sentimentul izolarii apare atunci cand incercam sa scapam de solitudine ca nu suntem dispusi s-o ac-ceptam. Daca incercati sa va sustrageti realitatii solitudinii, veti avea impresia de izolare. Si atunci va intoarceti spre multime sau spre vreun mijloc oarecare de intoxicare ce va va face sa uitati aceasta impresie. Izolarea isi va crea propriile sale mijloace magice care duc la uitare.   Daca puteti sa ramaneti singuri, absolut singuri, fie si doar o singura clipa, ego-ul va muri, eul va muri. Explodati… nu mai sunteti… Ego-ul nu exista in sine; el este intotdeauna in relatie cu cineva. De fiecare data cand sunteti singuri, se produce un miracol: ego-ul se subtiaza. Deci daca aveti curajul sa ramaneti singuri, treptat ego-ul se va dizolva. El nu va mai putea exista mult timp. A alege sa ramai singur, este un act cu totul constient si deliberat, mult mai deliberat decat sinuciderea. De fapt, in singuratate ego-ul nu poate exista; dimpotriva, el este prezent in cazul sinuciderii.   Persoanele egotice sunt mai inclinate spre sinucidere. Sinuciderea nu releva, in nici un caz, starea de solitudine; ea nu poate avea loc decat in relatie cu cineva. Prin ea, ego-ul nu sufera. Dimpotriva, el creste. El se indreapta spre o noua nastere avand mai multa forta ca niciodata.   Solitudinea slabeste eul. Nu mai exista nimic cu care am putea fi in relatie, si – datorita acestui fapt – ego-ul nu poate exista. in consecinta, daca sunteti gata sa acceptati solitudinea, fara cea mai mica ezitare – fara dorinta de a fugi – sau de a va intoarce daca acceptati realitatea solitudinii voastre asa cum este ea, aceasta devine o ocazie extraordinara. Sunteti ca o samanta, care contine o multime de posibilitati. Amintiti-va insa ca samanta trebuie sa explodeze, astfel incat planta sa poata creste. Ego-ul este la fel ca o samanta, el este o posibilitate. Cand el se deschide, in voi se naste Divinul. Divinul nu este nici eu, nici tu: el este unul. Si tocmai solitudinea va conduce la aceasta unitate. Este posibil – de asemenea – sa creati ceva care sa inlocuiasca aceasta unitate. Hindusii se considera un grup, la fel crestinii, la fel musulmanii; India se pretinde unitara, la fel ca si China: acestea sint moduri de a substitui unitatea. Unitatea in sine nu poate fi decat rezultatul unei solitudini perfecte.   O multime se poate pretinde unita, dar ea se opune – in mod invariabil – unui alt lucru. Datorita faptului ca ii impartasiti opiniile, va simtiti in armonie. in multime responsabilitatea individuala dispare. Ideea de a da foc unei moschei sau unui templu nu va va veni atunci cind santeti singuri; in schimb nu veti ezita sa o faceti in calitate de element al unui grup, deoarece – in acest caz – raspunderea voastra individuala nu va mai fi angajata. intr-un grup sunt responsabili toti si niciunul. Nu exista o constiinta inividuala, ci o constiinta de grup. Astfel regresati, redevenind asemenea animalului.   Multimea nu este decat un substituit al sentimentului de solitudine. Cei care inteleg acest lucru, cei care sunt constienti de responsabilitatea lor in calitate de fiinte umane, care sunt constienti de proba dificila, grea, prin care trebuie sa treaca omenirea, nu vor alege substituirea. Ei vor accepta faptele asa cum sunt ele si nu vor crea fictiuni. Ideologiile religioase si politice nu sunt decat fictiuni care genereaza un iluzoriu sentiment de unitate. Unitatea nu exista decat atunci cand sunteti fara ego, iar ego-ul nu poate muri decat daca exista o completa solitudine. Cand sunteti absolut singuri, nu mai sunteti. Clipa de solitudine va face sa explodati. Va raspanditi in infinit. Iata ce trebuie inteles prin evolutie; ea nu este nimic altceva. Si daca am adoptat denumirea de revolutie, aceasta am facut-o datorita faptului ca desfasurarea acestui proces nu este inconstienta.   Puteti fi fara ego sau puteti ramane cu ego-ul vostru. Depinde de voi. A ajunge la solitudine – iata singura revolutie autentica. Si aceasta necesita mult curaj. Doar un Buddha, un Iisus, un Mahavira sunt in intregime singuri. Nu pentru ca si-au parasit familia, lumea – aceasta nu este decat o aparenta. Renuntarea lor nu este un act negativ ci unul pozitiv: o miscare catre solitudine. in realitate, aceasta nu reprezinta nici macar o renuntare, ci o cautare a perfectei solitudini. Cautarea spirituala converge in intregime spre clipa de explozie, clipa in care ne regasim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea permite obtinerea iluminarii.   download carte word....schimbat fisier..

OSHO MEDITAŢIA CALEA PERFECTĂ   Fiinţa umană bâjbâie în întuneric. Ea este asemenea unei case în care nu mai străluceşte nici cea mai mică flacără, asemenea unei case pierdute în ceaţă. Ceva s-a stins din interiorul ei. Cu toate acestea, focul se poate aprinde din nou din cenuşă. Ca o corabie aflată în derivă, omul şi-a uitat destinaţia, nu mai ştie ce să facă. Totuşi, cunoaşterea – acum moartă – poate fi reînviată din nou în sufletul său. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de disperare. Cu cât noaptea este mai profundă, cu atât zorii sunt mai aproape. Lumea va cunoaşte o renaştere spirituală, un nou tip de fiinţă umană se va naşte, iar noi suntem martorii durerii acestei veniri la viaţă. Căci această cunoaştere spirituală nu se va produce decât prin intermediul nostru. Nimeni nu se poate limita la un rol de gură-cască, deoarece trebuie să ne năştem din noi înşine; renaşterea trebuie să aibă loc în fiecare din noi. Soarele inimii nu se va ridica decât dacă ne umplem de lumină, această responsabilitate ne revine. Noi suntem cu toţii elementele edificiului de mâine, noi suntem razele astrului care se va manifesta. Fiecare bărbat, fiecare femeie este un creator, o creatoare. Însă a vorbi despre viitor înseamnă a greşi. Prezentul este cel pe care trebuie să-l reanimăm şi propria noastră fiinţă este cea pe care trebuie să o creăm. Cum să creăm o umanitate dacă noi nu ieşim mai întâi din starea noastră incertă? Individul este baza societăţii, şi prin intermediul lui are loc orice evoluţie şi orice revoluţie.   Iată de ce vă adresez o chemare. Treziţi-vă, vă rog. De ce nu îndrăzniţi să recunoaşteţi că viaţa voastră este sumbră, obscură plictisitoare? Ea nu are nici o savoare, şi ea nu poate fi altfel. Orice bucurie este interzisă unei inimi tulburate, neliniştite. De unde vine acest sentiment de inutilitate şi de descurajare, când în realitatea viaţa voastră este o sursă infinită de plenitudine? Voi sunteţi pierduţi, dezorientaţi. A vegeta, a exista fizic fără nimic în plus, nu înseamnă a trăi, ci a aştepta moartea. Cum să ne simţim în largul nostru? Cum să ne bucurăm de faptul de a exista? Repet: este imposibil să scăpaţi de coşmarul pe care îl luaţi drept realitate. Calea este aici, în faţa voastră, ea nu a dispărut niciodată. Ea duce de la întuneric la lumină, ea este eternă. Voi sunteţi cei care îi întoarceţi spatele. Ea se numeşte dharma, religia autentică. Ea este focul care arde în mijlocul căminului, farul bărcii aflate în mijlocul furtunii. Mahavira, maestrul jainist, a spus că religia adevărată este ancora, destinul, refugiul, singurul port al omului prins în vâltoarea lumii, al bolii şi al morţii. Tânjiţi după o viaţă debordând de bucurie şi de iubire? Aspiraţi la adevărul care aduce nemurirea? În acest caz, veniţi, acceptaţi invitaţia mea. Nu este un secret prea mare: ajunge să deschideţi ochii. Veţi descoperi un univers nebănuit. Deschideţi ochii mari! Treziţi-vă! Priviţi, nimic altceva!   Nimic nu este cu adevărat distrus în om şi el nu şi-a pierdut în realitate direcţia. Dar pentru că refuză să „vadă”, el se crede înconjurat de umbre ameninţătoare. Ascunzându-şi chipul, el pierde totul şi devine un sărăntoc. Dacă ar deschide ochii, s-ar descoperi rege. Credeţi că sunteţi decăzuţi? Vă sfătuiesc să redescoperiţi nobleţea voastră, să ieşiţi din visul vostru urât. Înfrângerea voastră se poate transforma în victorie, căderea voastră în salvare, moartea voastră în viaţă eternă. Lăsaţi-mă să vă ajut. Înainte de orice, acceptaţi iubirea mea. Este tot ce am să vă ofer în acest loc înconjurat de dealuri liniştite. Doresc să vă împart ceea ce divinul a revărsat în mine. Vreau să vă dau totul. Cu cât pot să vă dau mai mult, cu atât primesc mai mult! Nu este minunat? Adevărata bogăţie creşte odată cu împărţirea ei. Aceea care scade atunci când o răspândim, nu este defel o comoară. Iubirea cheamă iubire şi ura ridică ură. Reţineţi că trebuie să daţi ceea ce doriţi să primiţi. Nu speraţi să obţineţi iasomie în schimbul urzicilor voastre.   Văd florile iubirii şi ale păcii înflorind în privirile voastre, şi sunt extrem de mişcat. Voi sunteţi cu toţii atât de diferiţi şi iată că vocea sufletului vă face unul. Corpurile sunt şi vor fi separate, dar ceva le transcede şi uneşte fiinţele umane: iubirea. Fără această unire, nimic nu poate fi spus, nimic nu poate fi auzit. Comunicarea este imposibilă dacă aceasta nu se face în iubire. Nu vă pot vorbi şi voi nu mă puteţi asculta decât cu această condiţie. Inima voastră trebuie să se deschidă. Trebuie să ştiţi că mintea voastră nu înţelege niciodată nimic, numai inima este capabilă de acest lucru. Creierul vostru este obtuz. Tot astfel, numai cuvintele ieşite din inimă au un sens, un parfum viu. Cele dictate de intelect sunt la fel de insipide ca florile artificiale. Vă ofer inima mea, lăsaţi-mă să intru în inima voastră astfel încât întâlnirea şi contopirea să aibă loc. Atunci ceea ce depăşeşte cu mult cuvintele va deveni un drum între noi. Multe lucruri de neauzit se fac astfel auzite şi tot ceea ce este scris printre rânduri poate fi perceput în acest fel. Cuvintele sunt din păcate insuficiente, dar dacă ascultaţi în tăcere, cu mintea liniştită, ele vă vor vorbi cu multă forţă. Aceasta înseamnă a asculta cu inima. De obicei, voi vă prefaceţi că ascultaţi în timp ce creierul vostru este într-un continuu monolog. Altfel spus, voi nu ascultaţi absolut deloc. Pentru a fi receptivă, mintea voastră trebuie să fie perfect tăcută şi atentă. Total deschisă şi nimic altceva. Atunci veţi înţelege, veţi avea revelaţia luminoasă care vă va transforma. Fără aceasta veţi rămâne distraşi şi veţi monologa. Tensiunile minţii voastre vor continua să vă preocupe şi nimic nu vă va putea fi transmis. Voi credeţi că vedeţi, şi de fapt nu vedeţi. Pretindeţi că auziţi, şi de fapt nu auziţi nimic. Christos a spus: „Cei care au ochi de văzut, să vadă. Cei care au urechi de auzit, să audă.” Era oare înconjurat de orbi şi de surzi? Bineînţeles că nu. Prin aceste cuvinte, maestrul din Galileea sublinia insuficienţa ochilor şi urechilor trupeşti. Fără tăcere interioară, fără conştiinţă pură şi vigilentă, omul suferă de cea mai gravă dintre boli, de orbirea şi surzenia spirituală. Spiritul său este închis, nimic nu îi poate fi dăruit, el nu poate primi nimic. Vă cer să petreceţi aceste zile de disciplină spirituală (sadhana) într-o stare de profundă receptivitate. Arta „ascultării corecte” va deveni un fidel însoţitor al tuturor momentelor. Ea vă va elibera de nenumărate preocupări care risipesc zilele şi nopţile voastre. Ea vă va deschide drumul spre universul misterios în care vă scăldaţi şi vă va permite să zăriţi lumina eternă a conştiinţei. Aceea de care vă separă neliniştea voastră mentală.   Vederea corectă şi ascultarea corectă nu sunt particularităţi rezervate acestei „tabere de meditaţie”. Ele reprezintă condiţiile oricărei vieţi corecte. Realitatea sau „Dumnezeu”, dacă preferaţi acest termen, se va reflecta în voi atunci când mintea voastră va redeveni o oglindă fără pete, liniştită ca un lac nemişcat. Simt tăcerea şi pacea coborând asupra acestei adunări. Iată-vă pregătiţi să primiţi adevărul care a tulburat sufletul meu. Inima voastră însetată şi liniştita frumuseţe a naturii care ne înconjoară mă umplu de speranţă. Voi putea vorbi. Pentru că nu totdeauna este posibil. Mi se întâmplă deseori să fiu nevoit să tac, deoarece în faţa mea nu găsesc decât minţi arogante. Nici soarele cel mai strălucitor nu poate intra într-o locuinţă în care uşile sunt ferecate iar ferestrele acoperite. Voi aţi depus armele, este un început foarte bun. Vom începe să lucrăm de mâine dimineaţă. Înainte de aceasta trebuie să vă dau câteva indicaţii. Dacă doriţi să începeţi o sadhana şi aspiraţi la adevăr, puneţi-vă în starea de spirit a grădinarului care pregăteşte cu grijă solul pentru plantarea seminţelor. Reţineţi bine următoarele aspecte. În primul rând: trăiţi în prezent. Rezistaţi obiceiului de a vă gândi la trecut sau la viitor. În cazul în care cedaţi, unica trăire care este importantă se va risipi şi va trece fără să vă fi adus nimic. Trecutul nu există, el este doar un efect al memoriei voastre. Viitorul este la fel de inconsistent, el este doar imaginaţie. Numai prezentul este real, viu. Adevărul nu poate fi cunoscut decât în clipă. Ca urmare, în timpul zilelor care vor urma, nu vă complăceţi nici în amintiri, nici în proiecţii. Admiteţi odată pentru totdeauna că trecutul şi viitorul sunt simple iluzii. Nimic nu este adevărat în afară de clipa pe care sunteţi pe cale să o cunoaşteţi. Trăiţi-o în mod complet, fără nici o reţinere.   În această seară, înainte de culcare, aruncaţi mantia lucrurilor trecute, lăsaţi-le să moară şi adormiţi uşori, inocenţi. Când vă veţi trezi mâine dimineaţă, veţi putea fi reînnoiţi în întregime. Bărbatul sau femeia care s-au culcat cu o seară înainte nu trebuie să se mai trezească; lăsaţi-i să se odihnească pentru totdeauna. Fiţi de acum pentru totdeauna tineri, noi, virgini. Pentru a nu relua obişnuitul rumegat al minţii voastre despre ceea ce nu mai există sau despre ceea ce nu este încă decât virtual, trebuie să fiţi extrem de atenţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Este suficient să fiţi atenţi. Dacă vă observaţi mintea, aceasta va rămâne liniştită. Privirea clară şi neutră, conştiinţa ascuţită şi fermă vor distruge obişnuinţele voastre cerebrale. În al doilea rând: fiţi naturali. Sub efectul condiţionărilor familiale şi sociale, comportamentul vostru a devenit o panoplie de măşti. În toate circumstanţele vă îmbrăcaţi cu o mantie de ipocrizie, fiinţa voastră reală v-a devenit încetul cu încetul, străină. Lepădaţi măştile, nu ne aflăm aici pentru a interpreta o piesă de teatru, ci pentru a afla cine suntem cu adevărat. Asemenea actorului sau actriţei care ies din scenă, demachiaţi-vă, scoateţi-vă masca pentru câteva zile, aruncaţi toate aceste lucruri. Lăsaţi să ţâşnească în mod spontan ceea ce există în mod fundamental în voi. Calea, sadhana se va dezvolta pe măsură ce modul vostru de viaţă devine simplu şi natural. În aceste momente propice, daţi-vă seama că voi nu aveţi nici o calitate, nici o profesie, nici un statut. Eliberaţivă de toate definiţiile sociale care v-au fost lipite pe spate şi care vau rigidizat. Voi sunteţi ceea ce sunteţi, pur şi simplu. O fiinţă umană obişnuită, fără nume, fără familie, fără prerogative, fără măreţie sau josnicie deosebită. Învăţaţi să trăiţi ca un bărbat sau ca o femeie oarecare, căci în realitate sunteţi aşa cum sunteţi.   În al treilea rând: în timpul acestei perioade de meditaţie, rămâneţi detaşaţi. Naşterea voastră este un eveniment solitar. În general fiinţa umană se teme de izolare. Dacă nu este înconjurată de alte fiinţe, se refugiază în mulţimea adăpostită în mintea sa. Feriţi-vă de toate acestea. Nu permiteţi nici unui lucru sau unei persoane să se încrusteze în voi. În exterior, de asemenea, fiţi singuri în timpul acestor câteva zile. Refuzaţi orice contact. În vârtejul relaţiilor voastre zilnice, voi vă simţiţi pierduţi. Prietenii voştri, duşmanii voştri, tatăl, soţia, copiii voştri sunt ca o hoardă care vă calcă în picioare propria identitate, nelăsându-vă nici o şansă să cunoaşteţi ceea ce sunteţi în realitate.   Aţi încercat vreodată să cunoaşteţi cine sunteţi în afara acestei reţele care vă leagă de alţii? Vi s-a întâmplat vreodată să desfaceţi nodurile şi să vă descoperiţi foarte diferiţi de rolul pe care îl jucaţi în scenariul colectiv? Izolându-vă, veţi afla că de fapt nu sunteţi nici fiu, nici tată, nici mamă, nici soţ sau soţie, după cum nu sunteţi nici prietenul sau duşmanul nu ştiu cui. Ceea ce rămâne în acest caz este fiinţa voastră reală. Ceea ce rămâne este Sinele vostru. Fiţi Acela, într-o singurătate desăvârşită. Dacă puneţi în practică aceste trei sfaturi, veţi obţine starea de spirit indispensabilă pentru sadhana şi pentru realizarea păcii, a adevărului. Corelat cu cele trei sfaturi de mai sus, doresc să vă explic două tehnici de meditaţie ce vor fi aplicate diferit. Prima este potrivită pentru a fi aplicată dimineaţa. Aşezaţi-vă cu coloana vertebrală şi ceafa în poziţie perfect verticală, cu ochii închişi. Gura trebuie să fie închisă, iar limba lipită de cerul gurii. Respiraţi lent, profund. Concentraţi-vă asupra ombilicului. Fiţi atenţi la uşorul tremur pe care respiraţia abdominală îl va provoca în regiunea ombilicală. Este tot ce aveţi de făcut. Acest fapt linişteşte mintea, domoleşte gândurile. Plecând de la această stare de calm, puteţi merge mai departe în voi înşivă.   Cealaltă meditaţie se practică seara. Întindeţi-vă pe podea. Închideţi ochii şi lăsaţi-vă cuprinşi de relaxare. Spuneţi-vă timp de două minute că respiraţia voastră devine lentă şi regulată. Ea se va supune. Apoi spuneţi-vă că mişcarea gândurilor voastre devine mai lentă, că se opreşte. Această autosugestie va provoca o relaxare totală a organismului vostru. Când mintea voastră va fi perfect calmă, deveniţi martorul atent al fiinţei voastre lăuntrice, observaţi totul cu o conştiinţă vigilentă. Această „privire” neutră şi tăcută vă va revela pe voi, vouă înşivă.   Meditaţi astfel dimineaţa şi seara, însă nu vă ataşaţi prea mult de aceste tehnici, acestea nu sunt decât stratageme. Ele vă vor ajuta să vă liniştiţi mintea, însă va trebui să le abandonaţi într-o bună zi, la fel cum părăsim scara pe care am urcat. Meditaţia este împlinită atunci când nu mai ai nevoie de ea. Acest stadiu este acela de samadhi, stadiul conştiinţei totale. A venit noaptea, cerul este plin de stele. Plantele şi animalele s-au culcat. Vom face şi noi la fel. Somnul profund, fără vise ne duce la porţile paradisului. Este starea de samadhi spontan, inconştient, pe care natura l-a prevăzut pentru noi. Meditaţia vă poate aduce aceeaşi beatitudine, însă de această dată conştient. Diferenţa este enormă. În starea de samadhi inconştient, sunteţi adormiţi. În starea de samadhi conştient, sunteţi complet treji. Să mergem la culcare sperând că vom obţine plenitudinea. Speranţa însoţită de o hotărâre fermă şi de eforturi conştiente este întotdeauna realizată. Fie ca divinul să vegheze în voi.

Trãieşte total, trãieşte cu pasiune… În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viaţã se transformã într-o înşiruire de clipe aurite. O astfel de fiinţã nu moare niciodatã, cãci atingerea ei seamãnã cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbã în aur.   Aceastã scurtã viaţã pe care o aveţi poate fi transformatã într-un paradis. Aceastã micã planetã este floarea de lotus a paradisului. Singura rãspundere adevãratã este faţã de propriul tãu potenţial, faţã de propria ta inteligenţã şi conştienţã, faţã de acţiunea conformã cu ele.   Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sãmânţã. Trebuie sã creşti, trebuie sã ajungi la o înflorire, iar aceastã înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Aceastã înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legãturã decât cu tine, cu evoluţia ta personalã.   Înţelege, trebuie sã devii o adevãratã celebrare pentru tine însuţi!   Dacã tânjesti dupã o utopie, dorinţa ta se îndreaptã de fapt cãtre o armonie individualã şi socialã. Aceastã armonie nu a existat niciodatã, întotdeauna a fost un haos. Societatea a fost împãrţitã în diferite culturi, în diferite religii, în diferite naţiuni – toate având drept fundament diverse superstiţii. Nici una din aceste împãrţiri nu e valabilã. Ele aratã însã cã omul este divizat în el însuşi, iar acestea sunt proiecţiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate lãuntricã si, prin urmare, nu este în stare sã creeze o societate, o umanitate unicã, nici în afara lui. Cauza nu se gãseste în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiinţei sale lãuntrice.   Nimeni nu a acordat o atenţie prea mare individului, şi aceasta este cauza fundamentalã a tuturor problemelor. Însã datoritã faptului cã individul pare atât de mic şi societatea atât de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupã care individul se va schimba la rândul lui. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, cãci “societatea” nu este altceva decât un cuvânt; existã numai indivizi, nu existã societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilã numai în cazul individului, indiferent cât de micã ar fi aceasta. Şi odata ce învãţati cum sã schimbaţi individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni. Eu cred cã într-o bunã zi vom avea o societate care sã fie în deplinã armonie, care sã fie mult mai bunã decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasã.   Nu eşti niciodatã mulţumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ţi-a dãruit existenţa, deoarece atenţia ta se îndreaptã întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plãnuit sã fii. Nu te îndrepţi spre realizarea propriului tãu potenţial. Tu încerci sã fii ceea ce vor alţii sã fii, însã acest lucru nu te va putea mulţumi niciodatã. Iar când apare nemulţumirea, logica iţi spune: “Poate cã ceea ce ai nu este suficient; strãduieşte-te sã obţii mai mult!” Atunci încerci sã obţii mai mult, începi sã cauţi. Şi toatã lumea apare cu o mascã zâmbitoare, toatã lumea zâmbeşte fericitã, astfel încât fiecare vrea sã-i pãcãleascã pe toţi ceilalţi. Şi tu porţi, la rândul tãu, o mascã, astfel încât ceilalţi cred cã eşti ceva mai fericit; iar tu, la rândul tãu, ai impresia cã ei sunt mai fericiţi. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El priveste însã iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlãdie, mai frumoasã. Acestea sunt iluziile pe care le creeazã distanţa. Când te apropii însã mai mult, începi sã vezi cã nu este chiar aşa. Dar oamenii rãmân la distanţã unii de alţii. Chiar şi prietenii, chiar şi iubiţii, se ţin unul pe altul la distanţã; o apropiere prea mare ar fi periculoasã, s-ar putea ca ei sã vadã ceea ce eşti în realitate. Iar eroarea îşi are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulţi bani: îţ i vine imediat ideea cã banii reprezintã cauza fericirii. Priveşte la acest om! Cât de fericit pare sã fie! Aşa ca alergi dupã bani. Un altul este mai sãnãtos; alergi dupã sãnãtate! Un altul face altceva şi aratã foarte mulţumit – îl urmãreşti! Dar de fiecare datã e vorba de celãlalt…   Societatea a aranjat lucrurile astfel încât sã nu îţi pui niciodatã problema propriului tãu potenţial. Şi toatã nefericirea provine din faptul cã nu eşti tu însuţi. Fii doar tu însuţi şi toatã nefericirea şi toatã competiţia cu ceilalţi dispare; nu îţi mai pasã cã alţii au mai mult, cã nu eşti tu cel care are mai mult. Dacã vrei ca iarba sã fie mai verde, nu are rost sã priveşti în curtea vecinului. Este atât de simplu ca iarba sã fie mai verde! Omul trebuie sã fie înrãdãcinat în propria sa energie potenţialã, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulţumitã astfel, încât acest fapt vi se va pãrea pur şi simplu incredibil.   A fi viu înseamnã a avea simţul umorului, a avea o profundã calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricãror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie sã i se adauge neapãrat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţã de viaţa este singurul fel de respect care poate fi arãtat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viaţa însãşi.   Omul poartã în interiorul lui un mare tezaur, însã el mai poartã în sine şi întreaga moştenire animalã. Aceasta trebuie îndepãrtatã, pentru a permite comorilor sã se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împãrtãşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristica bogãţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult.   Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru cã nu le-am privit niciodatã cu adevãrat, nu ne-am îndreptat niciodatã atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi sã creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţã nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multã energie de pierdut. Având o viaţã atât de scurtã, având o sursã de energie atât de micã, este pur şi simplu stupid sã o pierdeţi în tristeţe, în furie, în urã, în gelozie. Folosiţi-vã energia în iubire, folosiţi-o în actiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vã spre ceva care sã vã înalţe. Şi cu cât vã înãlţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastrã. Depinde numai de voi.   Nici o fiinţã umanã nu este o insulã. Trebuie sã vã amintiţi mereu acest lucru, deoarece el reprezintã unul din adevãrurile fundamentale ale vieţii. Insist asupra acestui fapt, deoarece existã mereu tendinţa de a-l uita. Facem cu toţii parte din aceeasi energie a vieţii, din aceeaşi existenţã oceanicã. Şi tocmai datoritã faptului cã rãdãcinile noastre sunt ancorate în aceeaşi unitate, este posibilã iubirea. Dacã nu am fi o singurã unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilã.   Omul poartã încã în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, şiretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare sã aparţinã unei pãrţi inconştiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic. Dacã nu se va elibera de acest trecut animal, omul va rãmâne divizat. Trecutul animalic şi calitaţile umane nu pot coexista, deoarece calitãţile umane reprezintã tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate sã mai facã omul este sã cadã în ipocrizie.   În ceea ce priveşte comportamentul lui formal, omul se conformeazã idealurilor umane de iubire şi adevãr, de libertate, neposesivitate şi compasiune. Toate acestea reprezintã însã numai un strat foarte superficial, iar animalul ţinut ascuns se poate ivi la suprafaţã în fiecare clipã; orice întâmplare îl poate face sã aparã. Însã, indiferent dacã apare la suprafaţã sau nu, conştiinţa interioarã este divizatã. Aceastã conştiinţã divizatã a facut sã se punã întrebarea: cum ar putea individul sã devinã un întreg armonios? Acelaşi lucru este însã valabil şi în cazul societãţii: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios fãrã razboaie, fãrã conflicte, fãrã clase sociale; fãrã separare pe criterii de culoare, religie, castã sau naţiune? În loc sã gândim în termeni de revoluţie şi sã schimbãm societatea, structura ei, ar trebui sã ne punem mai serios problema meditaţiei şi a transformãrii individului. Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariţia tuturor diviziunilor existente în cadrul societãţii. Însã ele trebuie sã disparã din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.   Nu existã nimic care sã poarte eticheta “adevãr”; adevãrul nu este un lucru pe care îl vei putea gãsi într-o bunã zi într-o cutie,şi pe care,deschizând-o, sã exclami uimit: “Fantastic! Am gãsit adevãrul!” Nu existã o astfel de cutie.   Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevãr este clar. În inima lor existã o sete dupã adevãr, le este ruşine cã nu sunt în posesia acestui adevãr şi, de aceea, vorbesc despre el. Însã acestea nu sunt decât cuvinte. Faptul de a trãi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare. La fel se întâmplã şi cu libertatea. Toţi oamenii doresc libertate de exprimare, însã nimeni nu este cu adevãrat liber. Şi nimeni nu doreşte sã fie cu adevãrat liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singurã. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz raspunderea nu îţi revine ţie, ci persoanei de care eşti dependent. Oamenii au adoptat deci un mod de viaţã schizofren. Ei vorbesc despre adevãr şi despre libertate, însã trãiesc în minciuna şi sclavie… Iar lanţurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vã face sã fiţi eliberati de rãspundere. Un om care doreşte sã fie liber trebuie sã accepte responsabilitãţi imense. El nu îşi poate arunca rãspunderea pe umerii nimãnui. Indiferent ce face, indiferent ce este, rãspunderea îi revine în întregime.   O persoanã cu adevãrat non-violentã este cea care nu ucide pe nimeni şi care nu face rãu nimanui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rãu. Ea se va împotrivi însã şi în situaţia în care altcineva încearcã sã îi facã ei vreun rãu. Dacã cineva încearcã sã o ucidã, ea se va împotrivi şi în acest caz şi nu va permite ca acest lucru sã se întâmple. Ea nu va iniţia nici o violenţã, însã dacã împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai aşa oamenii nonviolenţi pot rãmâne independenţi; altfel vor fi sclavi, vor rãmâne saraci şi vor fi întotdeauna exploataţi de alţii.   A fi tu însuţi îţi oferã toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa sã aibã sens, semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea destinului tãu.   Fii plin de neprevãzut şi mereu schimbãtor. Nu te împotrivi schimbãrii şi nu înceta niciodatã sã fii imprevizibil; numai atunci viaţa poate fi o permanentã bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot. Acţiunile unei maşini pot fi prevãzute. Ea este astãzi la fel ca ieri şi tot aşa va fi şi mâine. Este neschimbatã. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipã. În clipa în care încetezi sã te schimbi, într-un mod foarte subtil ai şi murit.   Riscã tot ce ai! Fii asemenea unui jucãtor! Riscã totul, deoarece clipa urmãtoare ar putea sã nu mai vinã, aşa cã de ce sã îţi pese? De ce sã te intereseze? Trãieşte intens, trãieşte plin de bucurie. Trãieşte fãrã teamã, trãieşte fãrã sã te simţi vinovat. Trãieşte fãrã sã îţi fie fricã de iad şi fãrã sã doreşti raiul. Trãieşte pur şi simplu.   Fiecare greşeala este o ocazie de a învãţa. Totul este sã nu comiţi aceeaşi greşealã în mod repetat – ar fi o prostie… Însã comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie sã-ţi fie teamã, cãci acesta este singurul mod în care natura îţi permite sã înveţi.   Religiozitatea înseamnã pur şi simplu o provocare pentru a creşte, o provocare aruncatã seminţei pentru a ajunge la apogeul exprimãrii sale, a se deschide în mii de flori şi a-şi raspândi parfumul ascuns în ele. Aceastã mireasmã subtilã este ceea ce numesc eu religiozitate.   Fiecare este atât de nefericit încât vrea sã gãseascã o explicaţie acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru asta o strategie foarte bunã: faptul de a judeca. Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuţi în legãtura cu toate lucrurile. Nici o fiinţã nu este perfectã şi nici un om nu poate fi vreodatã perfect, deoarece nu existã perfecţiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte uşor. Tu eşti imperfect şi existã o serie de lucruri care dovedesc aceastã imperfecţiune. Şi atunci te înfurii, te ridici împotriva ta şi împotriva întregii lumi: “De ce nu sunt perfect?” dupã care priveşti spre ceilalţi, încercând sã regãseşti aceastã imperfecţiune în fiecare. Şi doreşti sã-ţi deschizi inima, deoarece pânã nu o deschizi, viaţa ta va fi lipsitã de orice celebrare, va fi aproape moartã. Însã nu poţi sã faci acest lucru direct. Trebuie sã distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuţi. În loc sã te judeci, începe sã te accepţi pe tine însuţi cu toate imperfecţiunile, cu toate slãbiciunile, cu toate greşelile şi eşecurile. Nu îţi cere sã fii perfect. Aceasta înseamnã sã ceri ceva ce nu este cu putinţã; te vei simţi frustrat. La urma urmei, eşti o fiinţã omeneascã.   Priveşte animalele, priveşte pasarile: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodatã nu o sã vezi un bizon ieşindu-şi din fire. El este pe deplin mulţumit sã îşi mestece aceeaşi iarbã în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu existã nici o tensiune, el este în deplinã armonie cu natura, cu el însuşi, cu tot ceea ce este. Bizonii nu fac partide pentru a revoluţiona lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioşi sau virtuoşi. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman. Cu siguranţã cã bizonii râd şi întreabã: “Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteţi fi pur şi simplu voi înşivã? Ce nevoie aveţi sã fiţi altcineva?” Primul lucru este aşadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuţi.   Nu condamnaţi senzualitatea! Ea a fost condamnatã în întreaga lume. Şi din cauza acestei condamnãri energia care poate înflori în senzualitate se transformã în perversiune, gelozie, furie, urã; ea genereazã o existenţã aridã, lipsitã de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântãrile omenirii. Este sensibilitatea voastrã, este conştiinţa voastrã. Este conştiinţa voastrã filtrata prin corp.   Pãrinţii au crezut întotdeauna despre copii cã sunt proprietatea lor şi cã aceştia trebuie sã le fie întrutotul asemãnãtori, sã îi copieze întocmai. O copie este însã lipsita de orice frumusete, iar existenta nu apreciaza aşa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original. Trebuie sã îţi ajuţi copiii sã creascã, astfel încât sã te depãşeascã. Trebuie sã îi ajuţi sã nu te imite. Adevãrata îndatorire a pãrinţilor este aceea de a-şi ajuta copiii sã nu îi imite. Copiii sunt tentaţi, prin însãşi firea lor, sã imite. Şi pe cine ar putea imita? Pãrinţii sunt cei mai apropiaţi. Pânã acum pãrinţii au apreciat foarte mult faptul cã propriii lor copii le seamãnã. Tatãl se simte mândru cã fiul sãu îi seamãnã. Iar viaţa copilului este pierduta, el nu este dorit aşa cum este el de fapt. Datoritã acestei concepţii greşite, de a fi mândru de copiii care te imitã, am creat o societate în care toatã lumea imitã.   Obedienţa nu presupune inteligenţã. Toate maşinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodatã despre o maşinã care sã nu se supunã. Supunerea este, de asemenea, simplã. Ea te elibereazã de povara oricãrei rãspunderi. Atunci nu mai este nevoie sã elaborezi un rãspuns, trebuie sã faci doar ceea ce ţi se spune. Rãspunderea aparţine celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, eşti foarte liber: nu poţi fi condamnat pentru acţiunile tale. Religiozitatea nu este ceva în care sã crezi – este un fapt care trebuie trãit, experimentat; ea nu este o credinţã pe care sã o ai în minte, ci o savoare a întregii tale fiinţe.   Mintea nu se poate menţine într-o atitudine lipsitã de judecatã. Dacã o forţezi sã fie astfel, se produce o blocare a inteligenţei. Atunci mintea nu mai poate judeca aşa cum trebuie.   A adopta o atitudine lipsitã de judecatã nu este un lucru care sã ţinã de sfera minţii. Numai o fiinţã care a transcens mintea poate sã fie liberã de judecatã; altfel ceea ce pare a fi o afirmaţie validã, un lucru valabil, este numai o aparenţã.   Orice hotãrãşte mintea, orice afirmã ea, este poluat de condiţionãrile sale, de prejudecãţile sale – tocmai acestea o fac sã judece.   De exemplu: vedeti un hoţ. Faptul ca el furã este ceva real, nu contestã nimeni asta; prin urmare, afirmaţi despre el un anumit lucru. Şi, fireste, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om cã este hoţ, mintea ta spune: “Ai dreptate; afirmaţia ta este adevãratã”. De ce ar fi însã un hoţ rãu? Şi ce este de fapt rãutatea? De ce a fost oare obligat sã fure? Iar acţiunea de a fura este numai una din acţiuni: pe baza acesteia afirmaţi ceva aflat în legãturã cu întreaga persoanã. Şi afirmaţi despre individul respectiv cã este un hoţ. El face însã şi alte lucruri, nu numai faptul de a fura.   Poate cã este un pictor talentat, poate cã este un dulgher bun, poate cântã frumos sau danseazã bine; acel om poate avea o mie şi una de calitãţi. Omul, în întregul sãu, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintã o singurã acţiune. Şi nu poţi sã te bazezi numai pe aceastã acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa fiinţã. Nu o cunoşti deloc. Şi nu cunoşti nici mãcar acţiunea care a avut loc, condiţiile care au determinat-o. Poate cã şi tu ai fi furat în acele condiţii. Poate cã în condiţiile respective faptul de a fura nu este ceva rãu, deoarece fiecare acţiune depinde de circumstanţele în care se produce. Dacã priveşti lumea din jurul tãu şi observi condiţionãrile oamenilor, pãrerile lor despre ceea ce este bine şi rãu, corect şi greşit, vei vedea – pentru prima datã – cã şi propria ta minte face parte dintr-o anumitã secţiune a omenirii. Ea nu conţine nimic adevãrat; este doar o parte. Şi tot ceea ce priveşti prin intermediul acestei minţi poartã în sine amprenta faptului de a judeca.   Existenţa este una singurã. Ea se exprimã în milioane de forme, însã spiritul care este exprimat este acelaşi. Este o singurã divinitate, cu o varietate infinitã de creaturi.   Banii sunt un lucru ciudat. Dacã nu îi aveţi, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemã. Însã dacã îi aveţi, problemele îşi fac,cu siguranţã, apariţia. Una dintre cele mai mari probleme pe care le creeazã banii este faptul cã nu ştii niciodatã dacã tu eşti cel dorit sau ei. Şi acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera sã nu îi ai deloc. Atunci, cel puţin, viaţa ar fi simplã. Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plãcere, devin însã – în acest caz – o sursã de angoasã. Nu ei sunt însã adevãrata sursã, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un pãcat sã îi ai, nu este nevoie sã ai un sentiment de culpabilitate.   Acesta este modul în care mintea îşi creeazã starea sa de nefericire. Chiar dacã cineva te iubeşte, nu îi pune aceastã întrebare delicatã: dacã va spune cã te iubeşte, vei avea îndoieli, iar dacã va afirma cã este atras de banii tãi, îl vei crede. Însã, în acest din urmã caz, dacã atracţia o reprezintã banii, întreaga relaţie este terminatã. Iar în cealaltã situaţie vei continua sã porţi în tine bãnuiala cã este atras de banii tãi, nu de tine. Însã nu e nimic rãu: banii sunt ai tãi, la fel cum ale tale sunt şi nasul, ochii sau pãrul. Iar celãlalt te iubeşte în întregime. Banii reprezintã, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, şi atunci nu va fi nici o problemã. Încearcã sã traieşti o viaţã fãrã complicaţii şi cu cât mai puţine probleme posibil.   A cunoaşte întreaga lume nu este nimic în comparaţie cu faptul de a cunoaşte misterul interior al fiinţei tale. Însãşi ideea de a compara este în întregime falsã. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai existã nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacã indivizii ar fi fost asemãnãtori. Dar nu sunt. Nici mãcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil sã gãseşti o altã fiinţã care sã fie exact ca tine. Noi comparãm deci fiinţe unice. şi de aici provin toate problemele. Un lucru fundamental şi în acelasi timp foarte dificil, este acela de a nu împãrţi viaţa în acţiuni frumoase şi acţiuni prosteşti, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt pãrţi ale aceluiaşi întreg. Trebuie numai sã aveţi puţin simţ al umorului. Iar pentru mine simţul umorului este esenţial pentru ca persoana sã reprezinte un tot unitar. Ce este rãu în aceste mãrunţişuri, în aceste lucruri prosteşti? De ce nu puteţi sã râdeţi, de ce nu puteţi sã vã bucuraţi de ele? Tot timpul judecaţi ce este bun şi ce este rãu. Tot timpul sunteţi aşezaţi pe scaunul unui judecãtor, iar acest fapt vã face sã fiţi serioşi. Florile sunt frumoase, însã ce sã spunem despre spini? Şi ei fac parte din existenţa florilor. Florile nu ar putea exista fãrã ei; spinii le protejeazã. Ei au o anumitã funcţie, un anumit rol, o anumitã însemnãtate. Dacã însã împarţi mereu, atunci florile sunt frumoase iar spinii devin urâţi. Aceeaşi sevã hrãneşte însã tulpina, floarea şi spinii. În viaţa copacului nu se produce nici o împãrţire, nu are loc nici un raţionament. Floarea nu este favorizatã, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptaţi. Şi acesta ar trebui sã fie şi modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastrã viaţã. Existã unele lucruri, lucruri mãrunte, care, dacã le judecaţi, par stupide, prosteşti. Însã acest lucru se întâmplã datoritã raţionamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esenţial.   Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilã. Mintea nu poate sã înţeleagã ceea ce se aflã dincolo de cuvinte; ea poate sã înţeleagã numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupatã de existenţã, de viaţã, de realitate. Mintea este, ea însãşi, o ficţiune. Poti trãi şi fãrã minte. Însã nu poţi trãi fãrã inimã. Şi cu cât existenţa ta este mai profundã, cu atât este şi inima ta mai implicatã.   Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuã. Dar oamenii au impresia cã ei înşişi reprezintã ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenitã; viaţa este o continuã schimbare. Cu cât existã mai multã schimbare, cu atât viaţa este mai abundentã. Iar o viaţã abundentã aduce cu sine extraordinare schimbãri, clipã de clipã.   Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior. Şi nu existã nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însã aceasta nu înseamnã cã Rabindranath Tagore este superior pentru cã nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred cã fiecare reprezintã o manifestare unicã. Trebuie deci sã renunţãm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi sã le înlocuim cu ideea nouã de unicitate. Într-adevãr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multã iubire şi vei vedea cã fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.   Fã pur şi simplu doar ceea ce îţi face maximã plãcere ţie şi celor din jurul tãu. Fã ceva care sã înalţe în tine un cântec şi sã creeze un ritm al celebrãrii în jurul tãu. O astfel de viaţã o numesc religioasã. Ea nu se bazeaza pe principii, pe disciplinã şi nici pe legi. Ea se rezumã la o singurã idee: aceea de a-ţi trãi viaţa în mod inteligent.   Obedienţa are o anumitã simplitate; nesupunerea presupune o inteligenţã de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus. Şi de fapt numai idioţii sunt supuşi. Persoana inteligentã întreabã întotdeauna: “De ce ? De ce trebuie sã fac acest lucru? Pânã când nu voi cunoaşte motivele şi consecinţele, nu mã voi implica în realizarea lui.” Numai aşa devine cu adevãrat rãspunzatoare.   Este imposibil pentru un sfânt sã fie şmecher, în timp ce un şmecher poate fi sfânt.   Omul nu a învãţat încã sã guste frumuseţea singurãtãţii. El cautã mereu sã se angajeze într-o relaţie, sã fie cu cineva – cu un prieten, cu un parinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societãţi, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însã toate acestea sunt necesare pentru a-l face sã-şi uite singurãtatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi încerci sã uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: cã te-ai nãscut singur, cã vei muri singur, cã indiferent ce ai face, trãieşti singur.   Orice efort de evitare a singurãtãţii eşueazã şi va eşua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care sã te facã sã-ţi uiţi singuratãtea; trebuie doar sã devii conştient de singurãtatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru cã reprezintã eliberarea de mulţime, de turmã, de celãlalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns sã auzi cuvântul “singur”, cã îţi şi aminteşti de o ranã; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rãneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul “singurãtate” nu are acelaşi sens – de ranã, de gol care trebuie umplut. Singurãtate înseamnã pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcã deci sã gãseşti centrul tãu lãuntric în care eşti totdeauna singur, în care singurãtatea a fost întotdeauna perfectã. În viaţã, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu singur. Însã aceastã singurãtate este atât de plinã – nu este nici un gol -, atât de completã, atât de încãrcatã cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi binecuvântãrile existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurãtate, durerea va dispãrea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinarã blândeţe, pace, fericire şi binecuvântare. Aceasta nu înseamnã cã un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea fiinţã poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezintã o nevoie, ci o împartãşire. Fiinţa umanã are atât de mult, încât poate împãrţi cu alţii.   Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţã. Indiferent pe cine rãneşti, în cele din urma te rãneşti pe tine însuţi. Poate cã acum nu îţi dai seama de acest lucru, însã într-o bunã zi vei înţelege şi îţi vei spune: “Dumnezeule! Acest lucru mi l-am facut cu mâna mea.” Ai rãnit pe cineva, crezând ca este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singurã, este o unitate cosmicã. Din aceastã înţelegere se iveşte non-violenţa.   Când eşti furios, te pedepseşti pe tine însuţi. Arzi. Îţi distrugi inima şi calitãţile ei înalte şi te umpli de urã.   Omul este plin dacã este în armonie cu universul. Dacã nu este în armonie cu universul, atunci este gol, în întregime gol; iar din aceasta stare de gol se naşte dorinţa de a poseda. Aceastã dorinţã de a poseda poate fi umplutã cu bani, cu locuinţe, cu mobilã, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poţi sã trãieşti în acest gol. Este îngrozitor. Este o viaţã de fantomã. Dacã eşti gol şi înlauntrul tãu, este imposibil sã trãieşti. Pentru a avea senzaţia cã interiorul tãu este plin existã numai douã cãi. Fie intri în deplinã armonie cu universul… te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile şi cu toate stelele. Aceasta este adevãrata împlinire. Însã dacã nu faci acest lucru, şi milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este de a te umple cu tot felul de reziduuri. Dorinţa de a poseda înseamnã cã simţi pur şi simplu o stare de gol, pe care vrei sã o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odatã ce înţelegi acest lucru, dorinţa de a poseda dispare. Atunci apare dorinţa de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior sã disparã.   Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preţ pe sãrãcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens. Spiritualitatea este singura bogaţie care i se poate întâmpla unui om. Ea conţine toate celelalte bogãţii. Ea nu este împotriva nici unei alte bogãţii; ea este, pur şi simplu, împotriva oricãrui fel de sãrãcie. Pe de-o parte oamenii respectã sãrãcia, iar pe de altã parte vã îndeamnã: “Ajutaţi-i pe cei sãraci!” Ciudat! Dacã sãrãcia este atât de spiritualã, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat în unul sãrac.Ajutaţi-i pe bogaţi sã devinã sãraci, astfel încât sã fie spirituali.De ce sã-i ajutãm pe sãraci? Vreţi sã le distrugem spiritualitatea? A trãi în abundenţã este singurul lucru spiritual care existã.   Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv cã nu am fost în stare sã punem la punct un sistem financiar sãnãtos, în care banii sã deserveascã întreaga omenire, şi nu sã devinã obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi. Banii reprezintã un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lãcomie. Astfel, banii nu reprezintã decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvatã schimbului; nu existã nimic rãu în ei. Însã felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greşit. Dacã nu ai bani, eşti condamnat, întreaga ta viaţã este o catastrofã. Şi toatã viaţa încerci sã câştigi bani, prin orice mijloace. Dacã ai bani, asta nu schimbã cu nimic lucrurile; doreşti tot mai mult, iar aceastã dorinţã nu mai are limite. Şi în cele din urmã ai atât de mulţi bani – cu toate cã nu sunt destui, nu sunt niciodatã destui, sunt însã mai mulţi decât ai altora – încât începi sã te simţi vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalţi, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai aceşti bani, însã îţi aminteşti de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câştiga. Astfel, vor exista douã categorii de fiinţe: prima – cele care încep sã facã donaţii unor instituţii caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua – cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existenţa lor este o continuã angoasã. Fiecare respiraţie devine din ce în ce mai grea. Şi cel mai ciudat este cã respectiva fiinţã a lucrat din greu, o viaţã întreagã, pentru a acumula aceşti bani, societatea fiind cea care sãdeşte dorinta, ambiţia de a fi bogat, de a fi puternic. Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpãra orice, în afarã de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpãrat. Însã nimãnui nu îi pasã de aceste lucruri. Meditaţia nu poate fi cumpãratã, iubirea nu poate fi cumpãratã, nici prietenia sau gratitudinea; însã nimãnui nu îi pasã de acestea.   descarcati cartea direct aici:....schimbat fisier..