Fundamentele psihologiei cursuri de specialitate

Devenirea pedagogiei ca stiinta CURS II 1. Repere ce tin de originea pedagogiei 2. Devenirea (sau drumul) parcurs de pedagogie pana astazi 1) Repere ce tin de originea pedagogiei Cuvantul pedagogie vine din limba greaca pais-paidos = copil si agoge=conducere(indrumare) care are sa insemne conducerea unui copil sa se pregateasca pentru viata. Pedagogia in zilele noastre este stiinta care a devenit necesara nu numai pentru copii ci si pentru oamenii maturi, stiinta careia i se spune andragogie Legenda: andragogie = stiinta si practica adultilor Dintre toate actiunile umane ce mai dificila dar sic ea mai bogata in ceea ce priveste satisfactia formarii si dezvoltarii stiintei umane. Calitatea umana este doar un potential care trebuie metamorfozat intr-o realitate umana. Metamorfozarea intr-o realitate umana se realizeaza prin educatie. Cuvantul educatie vine din limba latina sun doua acceptiuni a) educo-educare = care inseamna crestere, hranire, imbracare, apararea copilului, adica asigura dezvoltarea fizica a copilului b) educo-educere = care inseamna “a ridica”, “a inalta. Ceea ce reprezinta dezvoltarea intelectuala a unui copil (evident o transformare pozitiva). Pedagogia reprezinta ca atare o reflectare teoretica asupra educatiei si ea a aparut mult mai tarziu din nevoile de practica educational. Pedagogia trebuie vazuta permanent ca stiinta a educatiei adica o reflectare teoretica a activitatii practice ce urmaresc formarea si dezvoltarea generatiilor Pedagogia ca stiinta are ca obiect de studiu Educatia, care are metode specific pentru a cerceta si a conceptualize perpriile teorii. Pedagogia este vazuta permanent ca stiinta si arta sau ca arta si stiinta dar in ambele cazuri nu se exclude profesionalismul. In esenta pedagogia ca stiinta a educatiei trebuie sa asigure transmiterea cultural de la o societate la alta, ca atare ea studiaza legile, esenta, idealul, continuturile, strategia, metodele. Mijloacele si formele educatiei. 3. Devenirea pedagogiei in stiinta Devenirea pedagogiei in stiinta este bornata (delimitate) de urmatoarele etape: a) – etapa empirica /prestiintifica/popular b) – pedagogia filosofica c) – marile curente pedagogice d) – pedagogia si stiintele educatiei e) – problematica educatiei contemporane a) Pedagogia empirica – ideile pedagogice sunt nesistematizate, nestructurate si reprezinta in esenta un folclor pedagogic, de multe ori prezentat intr-un discurs metaphoric si plin de optimism (pedagogia folclorica se refera la expresii populare : “sa pupi copilul in somn ca sa fie cuminte”, “ai carte ai parte”, “cine are carte are patru ochi” etc) b) Pedagogia filosofica a evoluat in trei etape istorice : – perioada antichitatii, perioada evului mediu si perioada umanista renascentista – perioada antichitatii se intinde de la 3500 I.Hr. pana la anul 476 la Caderea Imperiului Roman de Apus. – ideile pedagogice ale acestei etape sunt strans legate de cultura si civilizatia din Sumer, Babilon, Egipt, India, China – totusi ideile valoroase privind pedagogia din erspectiva educarii copiilor se regasesc in Grecia Antica si in Roma Antica – Socrate vedea in educatia copilului, educatia morala adica formarea unui om virtuos care cunoste binele. El considera binele ca ceva innscut spiritului si considera ca ce amai importanta cale de scoatere la iveala a binelui este dialogul prin utilizarea metodei euristice – Metoda euristica este foarte mult folosita si astazi dar din alta perspectiva, aparea intrebarea, adica ironia si apoi maieutica (aflarea adevarului pe baza discutiei) – Platon in lucrarea sa “Statul ideal – Republica” a incercat sa focalizeze ideile pedagogice pe bine si frumos. Din aceasta perpectiva el chiar a infiintat o scoala proprie numita Akademia – Aristotel pleaca de la ideea ca sufletul se afla sub trei forme si anume : suflet vegetativ, sufletul animal (educat moral) si sufletul rational care inseamna in acest context ca in fiecare suflet trebuie sa existe o forma a educatiei. – fara educatie copilul nu poate ajunge la un nivel intelectual ridicat

1. Ce este stiinta ? 2. Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica 3. Conditii criterii de legitimare a stiintei 1. Ce este stiinta ? Etimologic cuvantul “stiinta” vine din limba latina “sciencia” si desemneaza cunoastere, stiinte… Stiinta este un ansamblu de cunostinte veridice/adevarate despre o anume realitate, vazuta din perspective a trei domenii : domeniul natural, domeniul social, domeniul uman. Domeniul cultural reprezinta o simbioza a domeniului social si uman, devenirea stiintei. La sfarsitul secolului al XVII-lea stiinta se disociaza incet dar sigur de morala si incepe sa devina o cunoastere exacta, universal si verificabila. Din aceasta perspectiva cunoasterea devine conceptualizata, obiectivata in teorii si avand un discurs construit pe concept si nu pe categorii practice. 2. Cunoasterea stiintifica si cunoasterea comuna Cunoasterea trebuie vazuta ca o relatie intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. Cunoasterea se gaseste intr-o multitudine de tipuri : – cunoastere spontana – cunoastere tacita – cunoastere explicita (ex: professor-elev, mester-ucenic) – cunoastere directa si cunoastere indirect – cunoastere apriorica si cunoastere aposteriorica – cunoastere comuna si cunoastere stiintifica Cunoasterea comuna este cunoasterea pe care oamenii o realizeaza prin intermediul mijloacelor natural(simturi,gandire necritica si limbaj natural) in cadrul experientei cotidiene pe baza activitatilor practice nemijlocite. Cunoasterea comuna are ca valoare suprema UTILUL si pe locul 2, ADEVARUL(Dreptatea) – cunoasterea comuna ne ofera convingeri, acestea fiind de fapt opinii (doxa) – ca atare trebuie sa facem diferenta intre opinie si cunoastere stiintifica chiar daca de multe ori opinia reprezinta un adevar. – opinia cuiva nu inseamna neaparat cunostere stiintifica Cunoasterea comuna este o scoala a vietii si minimalizeaza practica teoretica – cunoasterea comuna inseamna pragmatism dar trebuie sa avem in vedere ca sentimentele nu sunt cunostinte iar dorinta nu este o realitate. Cunoasterea stiintifica este saltul de la alchimie la chimie adica saltul de la opinie(doxa) la episteme(cunostinta), este de fapt saltul de la cunoastere speculativa la cunoastere pozitiva adica depaseste iluziile, prejudecatile si simtul comun. 3. Conditii/criterii de legitimare a stiintei Orice stiinta se legtimeaza prin trei conditii fundamentale, esentiale : – obiectul de studiu al stiintei – metodologia stiintei – tipul de explicatie, de conceptualizare (teoriile care stau la baza acelei stiinte) Din aceasta perspective a aparut controversa ce se regaseste in distinctia facuta de Dilthey, intre fenomene naturale su fenomene culturale. Fenomenele natural sunt fenomenele lipsite de subiectivitate, intentionalitate si capacitate si simbolizare. Aceste fenomene natural sunt studiate prin metode explicative-cauzal si care conduc la descoperirea regularitatilor a teoriilor domeniului specific. Fenomenele culturale reprezinta obiectele cu spiritul obiectival si studierea lor se face prin metode intuitiv empative. In secolul al XIX-lea din perspective fenomenelor naturale si culturale apar doua categorii de stiinte si anume : – stiinte naturale -stiinte socio-umane Siintele naturale se mai numesc si stiinte tari sau positive intrucat au la baza modelul fizicii (modelul fizicii este modelul bazat pe experiment, avand 3 caracteristici : caracter empirist, caracter obiectivistm, caracter cantitativist) Legenda : empirist = se bazeaza pe fapte; obiectivist = se conceptualizeaza pe teorii; cantitativist = are la baza abordarile statistice) Stiintele socio-umane din care face pate si pedagogia cu spitele ei : pedagogia, invatamantul scolar si prescolar etc. Stiintele socio-umane intr-o prima instanta au apelat la modelul experimental ca ulterior sa-si gasesca o metodologie proprie si tipul de conceptualizare specific sistemelor de valori a relatiilor inter-umane, a simbolisticii, adica sa raspunda de tot ce tine de dimensiunea socio-umana.

Educatia – obiect de studiu al pedagogiei (curs IV) I. Etimologia cuvantului educatie II. Raportul pedagogie – educatie III. Educatia ca proces IV. Functiile educatiei Trasaturile educatiei I. Eductia provine din limba latina “educo-educare” = a ingriji, a hrani, a creste si “educo, educere” = a extrage, a scoate a dezvolta copilul * educo – educare = educo – educere = dezvoltarea fiintei umane Pedagogia – este stiinta – educatie (obiect de studiu) – este si o teorie – educatia prevazuta ca practica Educatia – obiect al pedagogiei care ne prezinta proccesul prin care trece fiinta umana pentru a se ajunge la un produs, adica, la niste rezultate. Educatia – ca proces (dinamica) – ca produs (rezultatele – dezirabile(dorite) Educatia ca proces ne arata ansamblul de actiuni prin care se realizeaza transmiterea cunostintelor de la o societate la alta Educatia ca produs ne arata nivelul de cultura la care trebuie sa ajunga cineva in procesul educational sau calitatea educatiei furnizate II. Educatia ca proces 1) ca proces psihologic Prin educatie fiinta umana. ca potential uman trebuie ajutata sa se dezvolte in plenitudinea sa ( adica ” dintr-un bat pot face un ciomag dar si un fluier care sa cante). 2) ca proces social, de socializare – e vorba de INTELIGENTA EMOTIONALA 3) ca proces cultural de encultare a copilului care trebuie sa aiba latura axiologica,adica formarea lui pentru intergrarea in viata sociala) 4) ca proces de comunicare avem E = emitator (profesorul); R = receptor (elevul); r = repertoriu (mesaj-cod de transmitere a informatiei) Educatia ca proces de comunicare e un proces foarte important prin : a) latura verbala b) latura nonverbala IV. Functiile educatiei 1. selectare si transmitere a cunoasterii, a cunostintelor 2. economico-sociala – numai cultura selectata in cele mai bune conditii 3. dezvoltarea constienta a individului – acesta trebuie sa fie partener in procesul educational 4. pregatirea pentru a se integra in societate 5. culturala – raportare la un sistem de valori 6. axiologica – raportarea stricta la sistemul de valori V. Trasaturile educatiei Orice educatie are un caracter national care tine de specificul unei tari, de caracterul psihic al unei natiuni. Daca nu vedem acest lucru vom avea probleme. 1. specific national – globalizarea a permis trecerea granitelor 2. caracterul stiintific al Educatiei trebuie s ase bazeze pe ce este unanim acceptat si verificabil 3. caracterul social-istoric – apare intr-un anume timp de context 4. caracter permanent – generatie de generatie trece prin acest proces 5. caracter prospectiv – permanent sa gandeasca din perspectiva prezentului ceea ce inseamna viitorul (APIE) APIE = Analiza – Proiectare – Implementare – Evaluare

Educatia estetica in educatie (curs IX) Fiinta umana la provocarile mediului nu raspunde cu intelectul ci prin sensibilitate, adica, printr-o relatie difuza dintre emotie, sentimente si trairi ale momentului. Concepte : – estetic – inestetic – educatie estetica – educatie artistica – arta – imagine artistica Estetic vine de la cuvantul estitetis = simtire, iar in limba romana cand vorbim de estetic ne gandim la adjectivul frumos. Esteticul vine din : – natura, viata (societate) si arta Inestetic – degustigus non discutarum ( gusturile nu se discuta) Educatia estetica este o componenta a educatiei care urmareste pregatirea copilului pentru actul de receptare, asimilare si crearea frumosului. Educatia artistica – este o specie a educatiei estetice care valorifica in educatie frumosul din arta. adica, recepteaza si asimileaza frumosul din arta. Arta – este o forma ampla de exprimare a frumosului ce utilizeaza imaginea artistica, deci nu vorbim despre arta daca nu avem imagine artistica. Imaginea artistica – reprezinta gandirea sensibilizata, concreta, gandirea prin imagini ce tin de frumos. Educatia estetica creeaza posibiliattea de receptare a frumosului din exterior cu precadere pana la 5-6 ani, prin trairi afective sase- doisprezece ani si prin generalizarea relatiilor estetice pe care le ofera lumea. Formele prin care se realizeaza educatia estetica in scoala sunt multiple : a) ambientul scolar trebuie sa fie plin de obiecte frumoase b) lectiile de la educatia vizuala, educatia muzicala, limba si literatura romana, educatia tehnologica fara a uita intreg procesul de invatare-predare trebuie sa se raporteze si la dimensiunea estetica Dintotdeauna unde exista frumos exista si urat, important este ca totul sa fie vazut printr-un sistem de valori di ca uratul poate deveni frumos. Scoala trebuie sa dezvolte la copii gustul pentru frumos, adica, reactia noastra adecvata la armonie. Gustul pentru frumos nu are valoare deplina si spirit critic, adica, spiritul de a face o analiza, sinteza a propriilor valori estetice. Educatia fizica – reprezinta o forma a educatiei care vizeaza dezvoltarea fizico-armonioasa a biologicului uman. – un om stapanit de educatie trebuie sa se raporteze la 3 dimensiuni : – a te cunoaste – a te stapani – a te invinge A te cunoaste nu inseamna a scrie frumos, a spune poezii ci inseamna sa-ti cunosti foarte bine latura biologica A te stapani – inseamna aplicarea unui vechi proverb japonez, adica, sa inveti sa bei apa dintr-un pahar gol A te invinge – nu inseamna a te rapune ci a te autodepasi, ati dori mai mult decat ai in prezent. Sarcinile educatiei fizice : a) optimizarea dezvoltarii biologice a copilului/individului b) dezvoltarea personalitatii umane sub toate aspectele, prin asigurarea unui echilibru intre cognitiv, afectiv, psiho-motric c) educatia fizica asigura calirea organismului, adica, asigura mentinerea sanatatii si echilibrul privind dezvoltarea organismului.

Formele educatiei esentiale (curs VIII) 1. Educatia intelectuala 2. Educatia morala 3. Educatia tehnologica 4. Educatia fizica 5. Educatia religioasa 6. Educatia estetica Toate contribuie la dezvoltarea personalitatii unui om. Personalitatea umana este o unitate intre aptitudini, temperament, caracter, creativitate. Rezulta din aceste aptitudini ca omul este o fiinta bio-psiho-socio-culturala. 1. EDUCATIA INTELECTUALA Etimologia cuvantului este intellectus – care inseamna minte, gandire, ratiune= act rational Din aceasta perspectiva educatia intelectuala trebuie vazuta ca educatia prin si pentru stiinta. Educatia intelectuala ofera suportul de cunoastere intelectuala pentru toate formele educatiei si ofera demersul fundamental pentru formarea omului. Pentru a realiza educatia intelectuala este nevoie de doua sarcini fundamentale si anume : a) informarea intelectuala si b) formarea intelectuala a) Informarea intelectuala – reprezinta totalitatea informatiilor stiintifice si umaniste care vor fi transmise pentru a fi asimilate omului. Cantitatea si calitatea cunostintelor la inceput de mileniu III trebuie sa raspunda la 3 intrebari : Ce ? Cat ? Cum ? Cele trei intrebari trebuie legate indisolubil de selectare, transmitere si asimilare. Exigentele unei informari intelectuale trebuie sa tina cont de cateva reguli : – selectam si transmitem numai acele cunostinte care realizeaza o dezvoltare integrala a personalitatilor umane. – selectam si transmitem numai acele cunostinte care pot deveni idei ancora pentru alte cunostinte – selectam si transmitem acele cunostinte care vor ajuta abordarea interdisciplinara adica trebuie transmisa sa fie repetata. – selectarea si transmiterea se raporteaza la particularitatile de varsta ale copilului/individului cu precadere la invatamantul scolar si primar unde este nevoie sa se pastreze un echilibru intre fundamental si aplicativ, teoretic si practic, obligatoriu, optional si facultativ. 2. FORMAREA INTELECTUALA – vizeaza efectele asimilarii informatiilor asupra dezvoltarii intelectului uman. Ca sa influenteze dezvoltarea intelectului uman, informarea intelectuala trebuie sa actioneze asupra proceselor psihice superioare de cunoastere :memorie, gandire si imaginatie. Deasemenea, informarea intelectuala trebuie sa conduca la formarea capacitatii copilului/individului, adica, a sti, a face ceva cu cele dobandite prin invatare. Din interactiunea intre informare si formare apare o multitudine de produse ale dezvoltarii intelectuale. Aceste produse ale dezvoltarii intelectuale trebuie sa tina de dezvoltarea creativitatii copilului/individului, de dezvoltarea unor tehnici si metode de lucru, din perspectiva unei invatari facute cu efort minim intr-un timp scurt si cu maxima satisfactie. Orice educatie intelectuala indiferent de varsta este necesar sa produca un stil de munca capabil de performanta. Din perspectiva educatiei intelectuale avem o triada : COMPETENTE – ABILITATI – CUNOSTINTE

Factori fundamentali ai formarii personalitatii umane (curs VI) Sunt trei factori : EREDITAREA, MEDIUL SI EDUCATIA Psihicul uman si personalitatea se edifica la confluenta dintre actiunea mediului si biologic. Devenirea fiintei umane este influentata de o sumedenie de factori care pot fi directi sau indirecti, sociali sau naturali, interni sau externi, permanenti sau episodici. Din aceasta sumedenie de factori care influenteaza dezvoltarea personalitatii unii sunt constanti, profunzi si esentiali. Din factorii care au constanta, profunzime si esentialitate se desprind ereditatea, mediul si educatia EREDITATEA Reprezinta premisa naturala a dezvoltarii psiho-individuale, reprezinta proprietatea organismelor vii de a transmite urmasilor un mesaj genetic, specificat prin gena. Ca atare ereditatea este o mostenire, o zestre genetica si nu o simpla transmitere de insusiri ale parintilor. Din perspectiva biologica entitatea trebuie vazuta ca ansamblul insusirilor stabile, fixate genetic si transmite urmasilor sub forma unor anumite organizari fizice sau biochimice. Exemplificam : schema corporala – seamana cu a mamei-tatei-bunicilor – organele de simt – acestea se transmit la copii de la parinti – marimea capului – aspecte legate de sange (grupa sanguina) – plasticitatea sistemului nervos central (SNC) – particularitatile anatomi-fiziologice Genele nu trebuie considerate bune sau rele la copil ci trebuie vazute din perspectiva actiunii lor cu mediul, din perspectiva interactie genotip ( ansamblul genelor care interactioneaza cu mediul). Adica, un copil nu trebuie considerat de gena “rea” numai pentru ca unul din parinti au avut devieri de comportament(crime, furturi etc), trebuie vazut cum interactioneaza acesta cu mediul si format. Genotipul in intersectarea cu mediul va creea un ansamblu nou de insusiri si caractere ce se va numi fenotip ( ansamblu de însușiri și caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ și care este determinat de baza ereditară și de condițiile de mediu) Este foarte important sa cunoastem ereditatea, sa cunoastem zestrea genetica intrucat reprezinta premisa naturala a devenirii fiintei umane OMUL. MEDIUL Reprezinta cadrul socio-uman al dezvoltarii psiho-individuale Ereditatea sau posibilitatile ereditare interactioneaza totdeauna cu mediul si in aceste conditii acesta poate fi vazut ca un modelator permanent al vietii (locul de munca, prietenii, familia, strada). Premisele ereditare sunt indispensabile dezvoltarii psihice a omului dar sa nu uitam ca mediul ne ofera multitudinea materialelor de constructie. Mediul este destul de complex dar poate fi structurat in mediul natural si in mediul socio-cultural, de asemenea trebuie sa evidentiem ca mediul este cadrul in care omul se naste, se dezvolta si traieste, adica, este componenta exogena (bagajul, zestrea genetica) pe cand ereditatea este componenta endogena(adica in interior). EDUCATIA Reprezinta factorul fundamental/determinal al formarii si dezvoltarii personalitatii umane Trebuie sa realizeze echilibrul optim intre premisa si cadru, intre endogen si exogen, intre zestrea genetica si mediul in care traim. Nu trebuie sa uitam totusi ca in afara premiselor si conditiilor nu poate sa apara educatia. Totusi educatia intervine ca un operator special ca un organizator de proces cu functii conducatoare ale dezvoltarii personale. E foarte important sa retinem ca educatia in sens larg reprezinta o influenta exercitata asupra copilului. Educatia inseamna influenta intentionata constienta asupra individului curs VI – Prof.Dr.Universitar Tudor Marin (grupa I)

Educatia morala Scopul educatiei e impartit in doua parti principale.   Educatia morala care cuprinde trei insusiri ale caraterului unui copil : virtute, intelepciune, buna crestere.  Educatia intelectuala care se defineste si insuseste prin instructia  copilului, adica prin invatatura, deprinderi inca din anii copilariei.   Educatia morala – in conceptiunea lui J. Locke (ganditor englez nascut in anul 1632 in localitatea Wrington facandu-si studiile la Westmisterschool, scoala care influenteaza si impresioneaza pe tanarul J. Locke la modul negativ. In lucrarea sa pedagogica protesteaza impotriva mijloacelor si metodelor de educatie aplicate in aceasta scoala)   Primele sale preocupari stiintifice sunt pe domeniul teologic (1660) si fizico-chimice (1665). Destul de interesant in biografia sa este ca in anul 1667 il gasim in casa lordului Ashely unde avea dubla raspundere, pe de o parte era medicul, secretarul si colaboratorul lordului in viata politica si pe de alta parte era educatorul fiului si nepotului acestuia.   Din cauza persecutiei politice se refugiaza in Olanda, la indemnul prietenului sau Fr. Masham unde publica “Cateva idei asupra educatiei” in anul 1693. Tot in Olanda a terminat celebra sa lucrare filosofica “Incercari asupra intelectului uman” (1671-1687)   In ceea ce priveste educatia morala in viziunea lui John Locke, care pleaca de la premisa ca asa cum educatia fizica are rolul de a intari corpul si a-l mentine sanatos asa si educatia morala trebuie sa intareasca energia voluntara (caracterul omului/ copilului) pentru a rezista tentatiilor din afara si in special de la propriile simturi si de a o supune ratiunii.   Mijloacele pentru intarirea caracterului copilului.   John Locke a fost obsedat pe tot parcursul vietii lui de metoda aplicata frecvent si uneori fara nevoie a pedepsei corporale folosite in scoala engleza din timpul sau. Lucru de altfel folosit si in timpul nostru. Aceasta metoda folosita de-a lungul vremii era considerata benefica pentru intarirea vointei elevului dar nu dadea suta la suta rezultatele asteptate.   Ca o paralela intre pedagogia lui John Locke si timpul nostru pot spune ca reperele epistemologice sunt aceleasi, ca metodele de abordarea educatiei morale nu sunt diferite chiar daca intre cele doua entitati sunt peste 300 de ani.   Argumentele contra tipului acesta de educatie, adica, pedeapsa corporala, aplicata copilului pentru a-si insusi invatatura si de a-si slefui caracterul sunt : 1)     Vointa trebuie pusa in raport cu ratiunea si nu cu simturile, adica, de ce sa ne supunem copii in fata pedepsei ?. Deci in loc sa subjugam simturile facandu-le sa asculte de ratiune, putem ajunge, prin pedeapsa corporala sistematica la efectul invers, adica, intarim pornirile instinctive.    Pedeapsa corporala il poate indeparta pe elev de educator si ajunge sa-i devina antipatica materia predata de acesta.   3). Rezultatul final la care ar duce o asemena educatie morala ar fi ca in loc sa formam caractere puternice, personalitati energice, am duce la formarea unor creaturi servile, caractere de sclavi.   John Locke este de parere ca pedeapsa are ca antonim recompense deci trebuie folosita ca atare pentru faptele bune sau in viziunea mea de a stimula copilul sa de-a mai multa atentie invataturii decat capriciilor lui.   John Locke crede ca mijlocul cel mai indicat in educatie este aprobarea si dezaprobarea faptelor elevului. In acest caz nu ne mai adressam simturilor (aplicand pedeapsa corporala) ci sentimentelor superioare in special sentimentului moral.   Aprobarea si dezaprobarea corespunde in educatia morala a lui J. Locke cu opinia publica. Aceasta ne aproba sau ne dezaproba faptele, asa cum pentru copil “opinia publica” este parintele si educatorul.   John Locke foloseste doi termini STIMA si DISPRET. Stima trebuie manifestata atunci cand elevul face fapte bune si dispretul, atunci cand acesta greseste. Pe calea aceasta a aprobarii si dezaprobarii vom reusi sa indrumam elevul in directia ratiunii si sa o indepartam de simturi.   Prin aceste mijloace (crede J.Locke) putem da vointei o forma constanta de manifestare care in timp le numim obiceiuri.   Un alt mijloc educativ introdus de Locke si care este foarte apreciat si astazi este INTUITIA, atat in domeniul educatiei morale cat si a educatiei intelectuale.   “ Daca elevii vor creste intr-un mediu rau, atunci toate regulele dupa lume, toate povatuirile cu putinta nu vor fi in stare sa le dea o mai buna purtare. Pentru ca trebuie sa privim ca un adevar incontestabil faptul ca societatea, in care se invartesc si felul in care se poarta, cei care le stau prin prejur, au cea mai mare influenta asupra purtarii lor, in ciuda tuturor invataturilor celor mai bune si a regulelor celor mai bine formulate. Copiii – ba si oamenii mari- se lasa a fi condusi de exemple in cele mai multe lucruri. Noi suntem cu totii un fel de cameleoni, care-si schimba culoarea intotdeauna dupa lucrurile, cari ii inconjoara; tocmai de aceea nu trebuie sa ne miram de copii, ca ei inteleg mai bine ceea ce vad decat ceea ce aud”– J. Locke – “Cateva idei asupra educatiei, paragraful 37, pag.42; Partea 1.   Aceste doua mari mijloace – obiceiul si exemplul care au ca rezultat final – formarea bunelor deprinderi. Pe langa deprinderi sau alaturi de acestea J. Locke este preocupat in formarea caracterului, de chestiunea formarii convingerii morale.   El crede ca in foarte multe cazuri putem pleca de la convingerea  morala la deprinderile morale, adica, sa apelam mai intai la ratiunea lui pentru a-l convinge de valoarea unor norme inainte sa le aplice.   Locke avea convingerea ca educatia morala sa se faca in familie din urmatoarele motive : a)Pentru ca educatia morala se face mai bine in familie (el punand accent pe ea mai mult decat pe educatia intelectuala) b)Impresia de la timpul acela, in ceea ce priveste scoala engleza, dar care se regaseste si in timpul nostru.   I-au fost aduse contra argumete de netagaduit care vin in ajutorul educatiei scolare. Acestea fiind:   Ca sa se dezvolte personalitatea copilului trebuie sa intre in contact cu lumea si cu viata, trebuie sa intre in contact cu alte individualitati. Numai astfel va putea dobandi increderea in sine (curaj si indrazneala) – insusiri atat de necesare in viata. Contact care ar lipsi cu desavarsire  daca s-ar alege educatia in familie si nu in scoala. Cultura stiintifica se preda mai bine in scoala unde exista material didactic specific si personal pregatit didactic.   In aceasta disputa previzibila pentru J.Locke, acesta le-a raspuns ca educatia morala trebuie sa ne preocupe inainte de orice si care e mult mai bine cultivata in familie, iar daca pedagogul este bun, insusirile de intarire a personalitatii se pot realiza si in familie.     Argumetatie :   Aspecte comune care se regasesc in pedagogia lui J.Locke si educatia pedagogica moderna din timpul nostru.   Un prim aspect comun dar cu influente modern adaptat intre viziunea lui J.Locke, in ceea ce priveste educatia morala individuala desfasurata in familie si educatia computerizata din timpul nostru, cand li se permite elevilor sa acceseze informatii utile invataturii fara a se mai deplasa la unitatea de invatamant. Aici as putea evidentia sistemul invatatmantului la distanta.   In zilele noastre s-a promovat de-a lungul timpului pregatirea particulara in paralel cu scoala.   Acest tip de pregatire vizeaza numai rezultatele imediate (teste, teze sau examene de capacitate) dar care nu aprofundeaza sau definitiveaza educatia morala sau intelectuala a copilului.   Pot argumenta la cele spuse de J.Locke ca tipul acesta de educatie izoleaza tanarul intr-o lume falsa, sterila si fara viitor, fara a-i da posibilitatea sa interactioneze cu lumea reala, cu personaje reale, cu problemele reale. In zilele noastre multi tineri au ramas captivi acestei lumi virtuale si riscul creste de la o noua inventie (aplicatie) la alta. Copilul/tanarul nu se poate dezvolta moral si intelectual decat intre oameni, decat interactionand cu ei.

Capitolul 1 PEDAGOGIA CA STIINTA A EDUCATIEI  Stiinţa poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe, organizate în mod logic, al căror adevăr este confirmat prin metodele cele mai de încredere de care se dispune la un moment dat şi care serveşte ca instrument de analiză a problemelor noi ce apar într-un anumit domeniu. Este foarte răspândită ideea că orice ştiinţă se defineşte si se justifică în măsura în care posedă: – domeniu propriu de cercetare; – metode specifice de cercetare; – legi si principii proprii. Din acest motiv, statutul pedagogiei ca ştiinţă este uneori controversat întrucât se apreciază că obiectul său de studiu este cercetat de multe alte discipline (de ex. psihologia, sociologia s.a.), metodele de cercetare pe care le utilizează sunt “împrumutate” de la alte ştiinţe si că nu operează cu nici o legitate proprie. Din aceste motive, se cuvine să examinăm pedagogia ca ştiinţă, din această triplă perspectivă, mai întâi a specificului cu care abordează fenomenul educaţiei-obiectul ei de studiu-, apoi specificul cercetărilor pe care le întreprinde si în final specificul legităţilor cu care operează. 1.1 EVOLUTIA REFLECTIEI STIINTIFICE ASUPRA EDUCATIEI Pedagogia contemporană este rezultatul unei îndelungate evoluţii a reflexiei asupra educatiei. Această evoluţie s-a produs în mai multe planuri: al concepţiei despre fenomenul educatiei; al metodei de dobândirea cunoştintelor despre fenomenul studiat (educaţia)   1.1.1 Evoluţia concepţiilor despre fenomenul educaţiei Intelesul obişnuit al cuvântului “fenomen” este acela de “manifestare exterioară a esenţei unui lucru, unui proces etc., care este accesibilă, perceptibilă in mod nemijlocit” (DEX, 1996, pg.373), adică desemnează acea latura ” a unui proces, transformare, evoluţie din natură sau din societate care este constatabilă empiric. Provine din grecescul “phainomenon” care putea fi tradus prin “ceea ce apare”, “ceea ce poate fi constatat”. Aşadar, “cum se manifestă” educaţia, “cum apare”? Fenomenul educaţiei “apare” ca o preocupare umană, veche de când a apărut specia, de a-i ajuta pe semeni să-şi perfectioneze capacităţile adaptative de care dispun la un moment dat. Acest aspect a fost observat si acceptat de toti gânditorii care au reflectat la acest fenomen. Deosebirile au apărut atunci când s-a pus problema scopurilor educaţiei, adică a acelor însuşirile umane spre care trebuie să se orienteze cu prioritate actiunea educativă şi legat de aceasta, a modului în care ar putea să fie influenţate prin educatie. In antichitate, PLATON (427-347 î.e.n.) a formulat ideea că educaţia ar trebui să-l ajute pe fiecare individ uman să-şi desăvârşească, atât cât este cu putinţă, acele însuşiri ale corpului şi sufletului cu care s-a născut. De exemplu, virtutea poate fi învăţată numai de către aceia care au înnăscut germenele virtuţii. ARISTOTEL (383-322 î.e.n.) a fost precursorul aşa numitei “ teorii a facultãţilor”, cãci presupunea existenţa unor capacitãţi (“facultãti”) intelectuale, mai degrabã înnãscute, decât învãţate, iar educaţia trebuia sã le antreneze şi sã le dezvolte prin “munci” specifice. In modelarea virtuţilor înnăscute, educaţia ar trebui sã ţinã seama de “mersul firii”, adicã de ceea ce astãzi s-ar numi “caracteristicile psihoindividuale si de vârstã ale copiilor”. Această teorie a “facultătilor înnăscute” a dominat reflexia pedagogică până în secolul al XVI-lea, când a început sã fie contestatã de reprezentanţii unui nou curent de idei. In epoca Renaşterii, ERASMUS DIN ROTTERDAM (1467-1536) aprecia că oamenii se formează prin educaţie iar educatorii ar trebui să-i ajute să se dezvolte liber, armonios sub aspect intelectual, dar si moral, estetic şi fizic. In aceeaşi epocă însă MICHEL DE MONTAIGNE (1553-1595) manifesta rezerve cu privire la puterea educaţiei de a transforma natura umană. In secolul al XVII-lea, JAN AMOS COMENIUS (1592- 1670), creează primul mare sistem de educatie, o impresionantă construcţie teoretică, în care analizează sistematic problemele fundamentale ale pedagogiei (el o numea “didactica”): – educabilitatea, idealul educatiei armonioase a intelectului, moralităţii, religiozităţii si a corpului, principiile instruirii, metodele de instruire şi de educaţie morală, organizarea învăţământului pe clase şi pe lecţii ş.a. (STANCIU I.G. 1975, pg. 126) In lucrarea sa “Didactica Magna”(1632), Comenius susţine ideea umanizării omului prin educaţie. “ Omul dacă vrea să fie om-scria el- trebuie să se cultive”, căci fără educatie, fiinţa umană recade în sălbăticie. Umanizarea este rezultatul pregătirii individului pentru viata eternă prin: 1. cunoaşterea de sine şi a vieţii înconjuroare (dobândirea culturii); stapânirea de sine (dobândirea virtutii) năzuinţa spre Dumnezeu (pietatea). Principiul după care trebuie să se conducă educaţia ar trebui să fie principiul conformitătii cu natura, ceea ce înseamnă începerea educaţiei la timpul potrivit si urmărirea unui progres treptat, dar si respectarea legilor dezvoltării naturii umane, astfel încât “tot ce trebuie învăţat trebuie să fie distribuit corespunzător treptelor de vârstă, astfel încat să nu se predea nimic ce ar depăşi capacitatea de înţelegere respectivă” (“Didactica Magna”, cap XI, 10, apud Stanciu I.G., pg. 131) JOHN LOCKE (1632-1704), un cãrturar englez, a scris o lucrare intitulatã “Incercare asupra intelectului uman” (1690), apoi o alta, “ Câteva cugetãri asupra educaţiei” (1693), în care, sub influenţa filozofiei empiriste a secolului, aprecia-contrar teoriei “facultãtilor”- cã nouã zecimi din oameni sunt, ceea ce sunt, datoritã educaţiei. Din punctul sãu de vedere, la naştere, mintea omului este o “tabula rasa”( o tablã stearsã). Ideile cu care opereazã intelectul uman rezultã în urma unor experienţe senzoriale, însoţite de reflecţiile individului asupra senzaţiilor provocate de aceste experienţe ( “Nihil est in intelectu quod non pinceps fuerit in sensu”- nimic nu existã în intelect care sã nu fi fost mai întîi în simţuri). Acest punct de vedere avea sã-şi gãseascã multi aderenţi şi a condus la constituirea unei pre-teorii a învãţãrii, numitã asociaţionism, care explica învãţarea umanã prin asocierea experienţelor senzoriale cu ideile generate de aceste experiente. In consecinţă activitatea de învăţare ar trebui să se facă ca urmare a contactului nemijlocit cu lucrurile, iar instrucţia ar trebui să urmarească mai ales cultivarea interesului pentru cunoaşterea ştiintifică a lumii si dezvoltarea capacitătilor intelectuale necesare. Intoducând munca în procesul de educaţie a tinerilor se vor cultiva acele calităţi umane pe care Locke le apreciază cel mai mult: simţul practic, spiritul întreprinzător, însoţite de manierele alese ale unui “gentleman”. In secolul al XVIII-lea, JEAN JAQUES ROUSSEAU (1712-1778), prin lucrarea sa “ Émile sau despre educaţie” (1762), a realizat o adevãratã “revoluţie copernicianã” în pedagogie atunci când a atras atenţia cã între adult şi copil existã diferenţe calitative si nu numai cantitative. Copilul nu este un “adult în miniaturã”, iar educaţia trebuie sã-l considere ca atare- copil- şi sã-i respecte copilãria.” Natura-scria el -doreşte ca înainte de a fi vârstnici, copiii să fie copii”. Ulterior intuiţile lui Rousseau cu privire la natura copilului aveau să fie confirmate si dezvoltate experimental de către JEAN PIAGET, care a demonstrat existenţa unei “mentalităti infantile”, care implică un mod diferit de prelucrare intelectuală a informaţiei , de la un stadiu, la altul de dezvoltare a gândirii. Meritul lui Rousseau a fost nu numai că a intuit principiul periodizării educaţiei în conformitate cu treptele de vârstă ale copilului, dar mai ales, că a sesizat caracterul asincronic al dezvoltării diferitelor structuri psihice, în diferitele stadii ale ontogenezei, si astfel a ajuns la ideea existenţei unor perioade optime pentru educaţia anumitor însuşiri umane. De exemplu, primii 12 ani ai vieţii sunt cei mai potriviţi pentru o educaţie care să pună accentul pe dezvoltarea forţelor fizice ale copilului, pe dezvoltarea simţurilor si pe cunoaşterea naturii, prin contactul direct cu faptele si descoperirea de către copilul însuşi a lucrurilor. (“ Lucrurile! Lucrurile! Nu voi repeta niciodată de ajuns că noi dăm cuvintelor o putere prea mare; cu educaţia noastă flecară nu facem decât niste flecari.”). Incepând cu vârsta de 12 ani, devine posibilă o educaţie sistematică a raţiunii. Peste mai bine de un secol, cercetările lui Jean Piaget asupra dezvoltării inteligenţei aveau să confirme faptul că gândirea abstractă începe să se manifeste în jurul acestei vârste. Intre 15 si 20 de ani este o perioadă propice pentru educaţia morală si religioasă întrucât tânărul a devenit capabil să aprecieze faptele morale la justa lor valoare, ca urmare a posibilităţilor gândirii sale de a opera cu principii morale abstracte. Rousseau mai are meritul de a fi insistat, mai mult decât toti predecesorii sãi, asupra importantei activitãţii proprii a copilului si a intereselor sale specifice pentru producerea dezvoltãrii psihice individuale. Practic, el este cel care a intuit valoarea formativă a ceea ce mai târziu se va numi “învăţare prin descoperire”. Vechile concepţii asociaţioniste erau astfel depãşite. Practicii din şcoli i se sugera o nouă orientare, caracterizată printr-un mai mare accent pus pe activitatea şi efortul personal al elevilor, prin trecerea de la o educaţie centratã pe profesor (“magistrocentrism”), la o educatie centratã pe copil (“ pedocentrism”). La începutul secolului al XIX-lea, JOHANN HEINRICH PESTALOZZI (1746-1827), preocupat de o educaţie care să dezvolte forţele interne specifice naturii umane, în lucrarea sa “ Cum îşi învaţă Gertruda copiii” (1801) ajunge la concluzia că în domeniul educaţiei intelectuale principalul accent ar trebui să fie pus pe funcţia formativă a oricărei instruirii si nu numai pe funcţia ei informativă . Pentru aceasta, cel mai important aspect este acela de a-i învăţa pe copii metoda prin care urmează să fie cercetate lucrurile, ca de exemplu, cercetarea sistematică a aspectele lor cantitative (“numărul”) , apoi a “formelor” , pentru a se ajunge, în final, la descrieri teoretice (“numele”). Dincolo de problema discutabilă a valorii acestei metode de cercetare, cert este faptul ideea unui învăţământ care să pună accent pe iniţierea elevilor în metodele de cunoaştere, si nu numai pe memorarea rezultatelor cunoaşterii a rămas până astăzi o idee importantă pentru orice educaţie şcolară. In aceeaşi epocă, JOHAN FRIEDRICH HERBART (1776-1841), a sesizat caracterul procesual al învãtãrii cognitive, desfãşurarea ei prin parcurgerea unor faze si etape (chiar dacã terminologia folositã de el este departe de cea utilizatã astãzi): confruntarea cu o problemã (crearea interesului), adunarea informaţiei necesare prin cercetarea obiectelor (“claritatea”), prelucrarea informaţiilor, prin asociere cu alte idei cunoscute (“asocierea”), fixarea concluziilor (“sistema”) aplicarea noilor idei (“metoda”), evaluarea învãţãrii ( se pare cã nu a sesizat importanta transferului în învãţare). Timp de decenii, profesorii şi-au conceput activitatea de predare cãlãuzindu-se dupã modelul herbartian al învãtãrii, ceea ce înseamnã cã el a rãspuns cerinţelor practicii predãrii în scoli. Herbart a introdus conceptul de “fond aperceptiv al învãţãrii” care desemna totalitatea ideilor deja însuşite de cãtre cel care învaţã şi care constituie, ceea ce mai târziu se va numi agentul sintetizator al experientei ( orice nouã idee este asimilatã prin raportarea ei la ceea ce este deja cunoscut). In plus, Herbart a intuit necesitatea îmbinãrii activitãţilor de analizã şi de sintezã mintalã în activitatea de învãţare. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, sub influenţa ştiintelor experimentale, a apărut în pedagogie ideea fundamentării educaţiei pe datele ştiintelor “pozitive”, îndeosebi pe sociologie si pe psihologie. Ideea unei educaţii care să pună în centrul preocupărilor sale copilul cu trebuinţele şi interesele specifice vârstei a stat la baza unui curent pedagogic, influenţat de progresele psihologiei şi cunoscut sub numele de “educaţia nouă”, ai cărui teoreticieni de frunte au fost JOHN DEWEY (1859-1952), MARIA MONTESSORI (1870-1952), EDOUARD CLAPARÈDE (1873-1940), OVIDE DECROLY(1871-1932), ELLEN KEY (1849-1926) Tezele fundamentale ale “educaţiei noi”, se refereau la considerarea activitătii practice ca fiind cea mai importantă sursă a cunoaşterii pentru copil, la orientarea cu prioritate a procesului educativ spre satisfacerea intereselor si a trebuinţelor de cunoaştere ale copilului, la necesitatea organizării de către educatori unui mediu care să stimuleze activitatea si interesele spontane de cunoaştere ale copilului (STANCIU, I.,G., 1994, pg. 110) O notă aparte a introdus-o J.DEWEY (“Democraţie şi educaţie”, 1916) care considera că, într-o lume cu un ritm accelerat de dezvoltare, rolul educaţiei ar trebui să fie acela de a-l ajuta pe copil să-şi dezvolte capacităţile de readaptare continuă la situaţii noi problematice. De aceea principala preocupare a educatorilor ar trebui să fie aceea de a organiza întâlnirea” copilului cu acele situaţii de viaţă care sunt stimulative pentru capacităţile sale de a rezolva probleme (de viaţă). Dewey aprecia că şcoala ar trebui să fie“însăşi viaţa”, în sensul că situaţiile problematice cu care se confruntă elevii în şcoală ar trebui să fie foarte asemănătoare cu cele care pot fi întâlnite în viaţă. In cadrul unei asemenea şcoli, copilul ar trebui să înveţe si să se dezvolte acţionând efectiv (“learning by doing”), nu prin memorarea unor teze teoretice, gata elaborate. Ideea influenţarii cursului dezvoltării copilului prin crearea unui mediu educativ care să răspundă trebuinţelor interioare, înnăscute, care se manifestă spontan, doar la anumite vârste ale copilăriei a fost susţinută de M. MONTESSORI. Dacă trebuinţa nu este satisfăcută la timp, interesul dispare. Astfel copilul se formează si devine adult prin propriile sale impulsuri, ceea ce o determină pe autoarea “Descoperirii copilului”(1909) să formuleze o sintagmă paradoxală despre copil, care ar putea fi considerat… “tatăl adultului”. Orientarea educaţiei spre satisfacerea unor trebuinte specifice ale copilăriei a fost susţinută şi de E. CLAPAREDE (“Educaţia funcţională”, 1931), precum şi de OVIDE DECROLY. Primul, are meritul de a fi pus în discutie problema motivaţiei învăţării si de a fi formulat, printre primii ideea cultivării motivaţiei intrinseci (elevul să înveţe din dorinţa de a cunoaşte, pentru a-şi satisface curiozitatea) care să înlocuiască, treptat, motivaţia extrinsecă, dominantă în practica şcolară. Ultimul a încercat gruparea trebuinţelor de cunoaştere ale copiilor în patru mari categorii, pe care le-a denumit “centre de interes”- trebuinţe de hrănire, de luptă împotriva intemperiilor, de apărare împotriva pericolelor, de lucru si de odihnă-si a propus renunţarea la sistemul de instruire pe obiecte de învăţamânt, în favoarea structurării cunoştinţelor oferite copiilor în jurul acestor categorii de trebuinţe. Influenţele psihologiei asupra gândirii pedagogice au continuat în deceniul al treilea al secolului al XX-lea, sub forma “şcolii active”, o teorie pedagogică promovată de ADOLPHE FERRIERE (1879-1961) şi care făcea din metoda activă şi colaborarea NICOLA, I., 1996, pg. 49)în echipe principalele modalităti prin care vor fi încurajate spontaneitatea, activismul, spiritul de cooperare ale copiilor. Psihanaliza, marea descoperire a lui SIGMUND FREUD (1856-1939) , a adus în pedagogie ideea unei educatii care să îl pregătească pe copil să îşi soluţioneze în mod satisfăcător tensiunile intrapsihice generate de un perpetuu conflict între instinctele antisociale, native, ca parte a naturii umane, şi forţele civilizatoare externe, care tind să-şi subordoneze aceste instincte. Pentru aceasta, educaţia va trebui să asigure un mediu securizant, plin de afectiune, de natură să prevină producerea traumelor psihice, îndeosebi în copilărie, o perioadă vieţii în care sistemul psihic nu si-a consolidat “ mecanismele inconştiente de apărare ale eu-lui”…..

Pedagogia scolara si a scolaritatii mici pdf/word – download descarcati de aici :..........

Școlarul mic – Informaţii pentru cadre didactice descarcati de aici :.......