Parapsihologie cursuri, tematica, proiecte, bibliografii

Modalităţi practice de inducere a stărilor modificate de conştiinţă “Deoarece tu înveţi despre “non-acţiune”, trebuie să-ţi spun că nu are nici o importanţă dacă faptele sunt adevărate sau nu. Pe un om obişnuit îl interesează dacă lucrurile sunt false sau adevărate, în timp ce pe un luptător nu îl interesează… Un luptător acţionează în ambele ipostaze. Dacă lucrurile sunt adevărate, el acţionează conform “acţiunii”. Dacă lucrurile nu sunt adevărate, el tot va acţiona, dar conform “non-acţiunii”. Carlos Castaneda   Meditaţie simplă de expansiune şi de contracţie Pentru a percepe în mod direct caracterul subiectiv al spaţiului şi timpului se poate realiza o meditaţie de expansiune şi contracţie a conştiinţei. Ne aşezăm pe pat sau la sol şi timp de 10 minute minim, în fiecare dimineaţă sau în fiecare seară, vizualizăm ferm şi clar, închizând ochii, cum corpul nostru vital, energetic creşte şi se dilată din ce în ce mai mult. Îl facem astfel să crescă cât mai mult posibil conştientizând că energia care ne permite această dilatare a sa provine din MACROCOSMOS şi este profund benefică şi continuăm să ne expansionăm astfel până când corpul ajunge să atingă tavanul camerei, sau dacă facem exerciţiul în aer liber, cerul de deasupra noastră. Ne vom familiariza gradat cu această senzaţie vitalizantă şi euforică timp de două-trei zile şi vom remarca totodată o extraordinar de clară senzaţie de liniştire la nivelul întregului corp. Atunci când vom fi obişnuiţi pe deplin cu această nouă senzaţie vitalizantă şi euforică, vom vizualiza corpul dilatându-se dincolo de limitele camerei sau ale cerului umplând întreaga planetă spre a o îngloba. Astfel, corpul nostru subtil va deveni la fel de mare cât casa. Vom vedea în continuare cum expansiunea se realizează gradat până ce devenim cât oraşul, ţara, apoi cât planeta PĂMÂNT. Vom simţi atunci foarte clar camera în care ne aflăm apoi casa, oraşul, ţara şi planeta PĂMÂNT pe care ne găsim, ca aflându-se succesiv în interiorul corpului nostru expansionat (dilatat). Continuăm deci expansiunea, cuprinzând gradat împrejurimile casei şi atunci vom simţi casa în interiorul corpului nostru. Apoi, continuăm gradat expansiunea cu mult în afara planetei şi urmărim să cuprindem prin expansiune tot sistemul solar. În final vom umple cu corpul nostru subtil expansionat tot sistemul solar, simţind pregnant Soarele, Luna şi toate celelalte planete, mişcându-se în interiorul corpului nostru astfel dilatat. Acest proces de dilatare subtilă a fiinţei noastre se va realiza cu consecvenţă o perioadă de 7 zile şi, după aceea, va fi repetat cu consecvenţă. În sens invers pe o altă perioadă de 7 zile. Acum ne aşezăm pe pat sau pe sol şi urmărim să simţim cum corpul ni se contractă şi se micşorează, devenind din ce în ce mai mic, atît de mic încât, la un moment dat, el nu mai este decât un atom aflat în regiunea inimii noastre. Simţim după aceea în continuare cum acest atom contractat, care este corpul nostru subtil, devine apoi atât de mic încât el sfârşeşte prin a dispare în ceva unic şi etern care se află în noi. La capătul celor şapte zile de practică consecventă a acestei tehnici simple, de contracţie a corpului subtil, vom realiza că putem deveni din punct de vedere subtil atât de mici, încât aproape că nici măcar nu vom mai putea să ne localizăm. Vom conştientiza astfel din plin faptul că prin dilatare putem fi la fel de nelimitaţi ca sistemul solar şi ne vom simţi capabili să “îmbrăţişăm” tot ceea ce ne înconjoară, sau vom remarca faptul că prin contracţie putem să devenim la fel de minusculi şi invizibili precum un infim atom. Vom realiza deci antrenamentul mişcărilor de expansiune şi de contracţie, fiecare pe câte o perioadă de 7 zile, respectând cu rigurozitate toate etapele descrise. Dacă vom exersa această tehnică timp de 5-10 minute pe zi pe o durată de 14 zile, efectele pozitive ce vor apare vor fi: o senzaţie mărită de bunăstare interioară, o stare oceanică şi nuanţată de fericire. Totodată, ne vom simţi uşori, imponderabili, profund centraţi şi mult mai echilibraţi. În fazele superioare de realizare a acestei tehnici, fiinţa umană poate atinge starea extatică de conştiinţă cosmică (numită în Yoga SAMADHI).   Activare cerebrală RESPIRAŢIA PĂTRATĂ Urmăreşte să modifice activitatea creierului prin intermediul respiraţiei. Este contraindicat persoanelor hipertensive. Inspirăm timp de 8 secunde. Realizăm o retenţie pe plin de 8 secunde. Expirăm timp de 8 secunde. Realizăm o retenţie pe vid de 8 secunde. Păstrăm acest ritm minim 15 minute. Ne vom simţi mult mai relaxaţi şi mai calmi, mintea se linişteşte iar starea pregnantă devine cea de echilibru interior. ACTIVAREA CREIERULUI PRIN AUDIŢIA ALTERNATIVĂ Prezentăm în continuare o metodă practică de amplificare a forţei mentale, metodă folosită de psihologul Lozanov cu un succes deosebit în şedinţele de învăţare rapidă. Consideraţii teoretice Celulele cerebrale sunt locul unor pulsaţii electrice. De obicei oscilaţiile celulelor nu sunt sincrone. Analizând extremitatea celulelor nervoase situate pe scoarţa cerebrală, observăm că datorită faptului că oscilaţiile lor nu sunt simultane avem un mozaic de poli pozitivi şi negativi ce tind să se echilibreze. Tensiunea neuro-electrică superficială este deci foarte slabă. Se ştie că există ”crize de sincronizare” cerebrală: grupe mai mici sau mai mari de celule nervoase ajung să oscileze simultan. EEG detectează atunci veritabile ”furtuni electrice” pe suprafaţa creierului. Acestea sunt prezente în general în crizele de epilepsie. Chiar şi stările de mânie sau enervare fac parte din aceeaşi categorie. Acestea sunt fenomene în timpul cărora se produc sincronizaţii nervoase şi drept consecinţă mai multe grupe de muşchi se contractă în acelaşi timp. În toate fenomenele din această clasă, o zonă mai mică sau mai mare a scoarţei cerebrale are aceeaşi polaritate în acelaşi moment; extremităţile corespondente, muşchii şi organele de simţ fiind de polarităţi opuse. Oscilaţia am putea spune că se realizează deci în planul longitudinal al fiinţei vii – la om dinspre cap spre organe şi muşchi. Vom numi această sincronizare patologică ”SINCRONIZAREA LONGITUDINALĂ”. Asemenea crize pot fi probate experimental la şoareci şi la unele persoane predispuse la epilepsie, prin străfulgerări luminoase intermitente şi simultane, cu anumite frecvenţe. Dacă în loc să realizăm aceste excitări senzoriale simultane le vom realiza alternativ la dreapta şi la stânga, atunci vom creea sincronizări între anumite grupe de neuroni. Dar atunci cele două emisfere în loc să fie de aceeaşi polaritate vor fi de polarităţi opuse. În acest caz oscilaţia se va produce între emisfera stângă şi cea dreaptă în loc să se realizeze între scoarţă şi muşchi. Sincronizarea va fi deci transversală. În plus, la anumite ritmuri alternative se va produce o rezonanţă cu timpii de oscilaţie proprii creierului, ceea ce va mări eficienţa acţiunii de polarizare. În funcţionarea normală oscilaţia celulelor nervoase eate nesincronizată. Rezultanta este foarte slabă, iar repartiţia medie a polarităţilor este omogenă. În funcţionarea epileptică avem oscilaţii sincronizate de aceeaşi polaritate pe ambele emisfere şi deci forţa se consumă în mâini. În funcţionarea iniţiatică avem oscilaţii sincronizate de polaritate opusă pe cele două emisfere; în acest caz forţa e acumulată în creier şi declanşează stări de supraconştiinţă. În timpul sincronizării transversale supratensiunea neuroelectrică rezultată în urma acestei sincronizări rămâne în ”organul conştienţei”, unde poate fi folosită în toate scopurile benefice dorite. Energia în loc să fie proiectată spre muşchi se focalizează în creier. Această energie de sincronizare se formează pe transversala auditivă, dar se difuzează în tot creierul provocând o stare de supraluciditate. Este însă necesar ca persoana să se abandoneze ritmului alternativ al sunetului, evitând să impună creierului să funcţioneze conform obişnuinţelor sale, ceea ce nu ar putea decât să distrugă sincronizarea care se amorsează. La sfârşitul şedinţei avem la dispoziţie o energie suplimentară care se poate dirija către o idee benefică. Fixându-ne gândurile de exemplu asupra unei probleme pe care o avem de rezolvat, supratensiunea neuro-electrică ce a avut timp să se formeze în acea perioadă de abandon faţă de semnalul alternativ, e proiectată în mecanismul cerebral responsabil pentru căutarea soluţiei.   Aparatul a fost folosit cu succes în diferite situaţii: 1) ameliorarea somnului – aparatul funţionând o oră după culcare; 2) în timpul muncii – în special intelectuală; 3) îmbunătăţirea stării psihice; 4) ajută la orientarea fiinţei către sensul profund al existenţei sale; 5) dezvoltarea clarviziunii; 6) pregătirea la examene – pentru studenţi, învăţare rapidă; 7) amplificarea simţului artistic. Efectele resimţite: relaxare, vid mental, euforie, optimizarea gândirii, luminozitatea mărită a imaginilor mentale, modificări spaţio-temporale, alternanţa gândurilor complementare legate de cele două emisfere, viziuni spirituale. Desfăşurarea şedinţei : – Durata: 30-60 min. – Se realizează în prealabil o relaxare. – Intesitatea sunetului – maxim posibilă, rămânând totuşi suportabilă. -Rapiditatea alternanţelor se reglează la un ritm agreabil ce favorizează fie starea de vid mental, fie capacitatea de focalizare; acest ritm este cel ce trezeşte capacităţile psihice şi declanşează experienţele superioare.   Încetinirea metabolismului Vom prezenta în continuare o tehnică ce poate duce cu uşurinţă la trezirea capacităţilor paranormale. Un principiu fundamental în ceea ce priveşte antrenamentul în dezvoltarea capacităţilor PSI îl reprezintă atenţia îndreptată asupra fenomenelor limită. De exemplu, atenţia focalizată asupra sunetelor intrinseci ale urechii, acele aşa-zise ţiuituri, ne deschide către claraudiţie, iar atenţia focalizată asupra luminii intrinseci a ochiului, fosfene, ne deschide către clarviziune. Momentul de trecere dintre veghe şi vis este de asemenea important, fiind şi el un moment limită. Experienţa ce o vom descrie în continuare oferă, pe lângă efectele fiziologice de încetinire a metabolismului o trăire cu un caracter profund spiritual, şi anume conştientizarea unei stări de tranziţie între viaţă şi moarte. Ea are deci un caracter excepţional, putând fi comparată cu o veritabilă iniţiere (din latinescul INITIO – întoarcere la origine sau la unitate). Adesea ritualurile iniţiatice sugerau moartea – o moarte a personalităţii egotice limitate – şi învierea, renaşterea într-o altă stare, corespunzând deci unei translaţii a nivelului de conştiinţă a adeptului. Găsim în astfel de ritualuri iniţiatice gestul crucificării. Dar acest gest, forţează fiinţa să intre într-o stare de hibernare artificială. Intinderea la maximum a cutiei toracice, ca şi cum ne-am afla într-o continuă retenţie a suflului respirator pe plin, aplatizearea diafragmei care face procesul expiraţiei foarte dificil vor conduce în câteva ore la o stare de asfixiere ce va genera aproape spontan satrea de dedublare în planurile subtile. Printre alte gesturi rituale ce simbolizează moartea mai amintim şi spânzurarea de picioare reprezentată în Lama 12 din TAROT, care amplifică posibilitatea ieşirii corpurilor subtile din corpul fizic, prin zona din creştetul capului (ce corespunde în anatomia subtilă lui Shahashrara) ceea ce furnizează detaşarea şi eliberarea de planul fizic şi lumea terestră. În unele tradiţii presiunea asupra zonei gâtului, mai precis asupra carotidei conferă stări de extaz dar pentru neiniţiaţi această practică poate cauza chiar moartea. Vom face în continuare câteva consideraţii de natură terapeutică cu privire la starea de încetinire a metabolismului. Există la toate organismele vii o posibilitate de adaptare la asfixiere care este evidentă, cum fi cazul balenei care plonjează în adâncuri. Ea se manifestă printr-o încetinire şi o slăbire a activităii cardiace. Pe de altă parte există posibilitatea de diminuare a respiraţiei ţesuturilor, adică a arderilor şi deci a vieţii interne a celulelor. Acest fenomen se observă foarte bine la marmotă. Fenomenul a putut fi reperat şi la om şi el stă la baza hibernării artificiale care este utilizată mai ales în chirurgie. Omul posedă deci, cele două facilităţi de adaptare: pe de o parte cardiacă şi circulatorie; pe de altă parte, tisulară, ceea ce face explicabil ştiinţific faptul că, anumiţi yoghini au putut intra în starea de moarte aparentă utilizând metode pe care urmează să le precizăm. În acest scop, să căutăm câteva deducţii care sunt totodată în perfectă corelaţie cu tehnicile yoghine îndreptate în acest sens. Dacă respirăm în aşa fel încât să intre cât mai puţin oxigen la fiecare respiraţie, vom vedea că inima şi ţesuturile vor avea tendinţa să se adapteze, să lucreze mai puţin. La prima vedere, o diminuare a cantităţii de oxigen ar face să apară din ce în ce mai puternic nevoia de a respira profund. Dar chiar şi din punct de vedere teoretic, aceasta nu pare absolut necesar, deoarece setea de aer sau nevoia de a respira nu este conexă cu lipsa oxigenului absorbit ci cu a dioxidului de carbon dizolvat în sânge deci, dacă vom lua mai puţin oxigen la fiecare respiraţie, va fi mai puţin dioxid de carbon, deoarece aceasta rezultă prin combustia oxigenului. Prin urmare, în mod paradoxal, inspirând din ce în ce mai puţin oxigen vom exprima treptat o necesitate mai mică de a respira. Astfel viaţa “încetineşte în noi.” Propunem în continuare două experienţe, accesibile oricui doreşte să resimtă în propria sa fiinţă efectele despre care am discutat mai sus: În prima inspirăm adânc, apoi rămânem în apnee (retenţie pe plin); vom resimţi destul de rapid o senzaţie de sete de aer, nu din cauza lipsei oxigenului, ci aşa cum spuneam datorită dioxidului de carbon ce se acumulează în sânge. În a doua experienţă, din contră, inspirăm foarte puţin la fiecare inspiraţie, ceea ce provoacă o sete de aer care trebuie să rămână totuşi la limita suportabilului şi de intensitate constantă. Prin acest procedeu ne obligăm organismul să se adapteze treptat la starea de viaţă încetinită, deoarece d.p.d.v. fiziologic sângele nostru va conţine mai puţin CO2, şi asfel nevoia de a respira va rămâne foarte scăzută. Ritmurile fără retenţie Cele două experienţe, precum şi un studiu mai aprofundat al teoriei ne permit să facem o alegere între grupele de ritmuri respiratorii şi să-l experimentăm pe acela care pare cel mai potrivit pentru a permite declanşarea experienţei vieţii încetinite, lăsând însă un uşor spaţiu larg, în cadrul acestei grupe adaptării individuale. În concluzie, pentru ca setea de aer să nu crească este necesar ca CO2 din sânge să nu mai crească şi, în consecinţă, cantitatea de CO2 eliminat să fie în raport normal unitar sau superior faţă de cantitatea de oxigen inhalată. Doar asfel CO2 nu se acumulează excesiv în sânge pentru a provoca acea sezaţie insuportabilă de sete de aer. Deci, pentru a obţine starea de viaţă încetinită (hibernare), trebuie să eliminăm toate ritmurile respiratorii care includ retenţia. Acestea din urmă sunt, totuşi, ritmurile întâlnite cel mai adesea în ritmurile respiratorii din tradiţia yoghină sau sufită. Aceasta arată că starea de hibernare este o experienţă ceva mai deosebită în viaţa yoghinului, dar care poate fi asemănată cu stare de meditaţie în care spontan respiraţia se opreşte pe perioade lungi de timp, oprire numită KEVALAKUMBHAKA, după ce devine foarte superficială. Această stare ce survine în meditaţiile profunde este o consecinţă a liniştirii minţii. În experienţa realizată, noi pornim invers: controlând şi liniştind respiraţia, noi ajungem să controlăm şi să liniştim mintea. Să precizăm acum, pentru ce trebuie să eliminăm ritmurile care includ retenţia: când inhalăm oxigen într-o respiraţie lentă dar profundă, şi apoi ne reţinem respiraţia, CO2 care se va forma se va acumula atât în plămâni cât şi în sânge. Cantitatea produsă în unitate de timp este, fără îndoială, inferioară celei care apare în cursul unei respiraţii normale; dar totalul de CO2 existent în sângele circulat devine cu rapiditate superior normalului deoarece nu se mai elimină. Deci, în cursul ritmului respirator cu retenţie de lungă durată setea de aer nu se diminuează. Noi pierdem astfel treptat beneficiul acestui aport iniţial de oxigen şi nu putem declanşa ciclul respirator care este cheia punerii organismului în starea de hibernare. Urmărim ca diminuarea respiraţiei să provoace o încetinire a vieţii organice, antrenând diminuarea setei de aer de unde rezultă o nouă diminuare a inspiraţiei. La polul opus ar fi un ritm care teoretic să permită eliminare unei cantiăţi de CO2 mai mare proporţional decât cantitatea de CO2 inhalată; adică un ritm care să provoace o mărire a raportului respirator CO2 eliminat/O2 inhalat prin propria sa influenţă, excluzând variaţiile produse de alimentaţie sau de temperatura exterioară. Va rezulta o diminuare treptată a setei de aer. În plus, dacă şi cantintatea de O2 inhalată ar putea fi diminuată în acelaşi timp, organismul ar fi în mod necesar condus la stare de hibernare. Ori, prima parte a acestei experienţe este realizabilă şi clasică, este experienţa hiperventilaţiei sau hiperpneei. Ea constă în respiraţii foarte rapide şi foarte profunde (Bastrika), în care expiraţia se realizează brusc şi rapid prin contacţia abdomenului şi ridicarea diafragmei survine apoi de la sine. Elementul dinamic, motor este deci expiraţia. Se realizează astfel 60-100 respiraţii pe minut. Acest model respirator duce la o mare eliminare a CO2 în raport cu O2 absorbit. El este realizat de noi spontan atunci când ne pregătim să ne ţinem respiraţia mai mult timp, dacă, de exemplu, vrem să ne scufundăm. Organismul este deci privat de CO2 (Nu trebuie totuşi împinsă prea departe această experienţă care poate conduce la ameţeli, indispoziţii şi chiar la criză de tetanie datorită variaţiilor ph-ului sanguin). Să ne amintim că dacă ne reţinem suflul după un exerciţiu de hiperventilaţie putem să-l reţinem mult mai mult ca de obicei datorită lipsei de CO2 care apăruse graţie excesului de O2 acumulat. Această hiperventilaţie urmată de o retenţie foarte lungă, este de altfel unul dintre procedeele utilizate în practica yoga pentru ridicarea energiei fundamentale Kundalini. Remarcăm că hiperventilaţia nu poate duce totuşi la o viaţă încetinită a ţesuturilor deoarece ea provoacă o hiperoxigenare a sângelui care este însoţităde o activare a circulaţiei sanguine, inima pulsând mai puternic şi mai repede.   Vom combina aceste date diferite: 1) păstrăm un ritm respirator foarte rapid, fără retenţie, dar, cu scopul de a diminua cantitatea de O2 inhalată; 2) vom da o amplitudine minimă mişcărilor respiratorii. Mişcările cutiei toracice şi ale abdomenului devin astfel aproape imperceptibile şi foarte rapide, dând impresia unei respiraţii pulsatile. La limită, ea pare a fi aproape doar un tremur al toracelui. Ritmul fiind analog celui din cazul hiperventilaţiei, nu va exista reţinerea CO2 în organism, dar, din contră eliminarea acestuia rămâne de această dată superioară cantităţii de O2 inhalat. Asfel absorbţia de O2 e din ce în ce mai redusă, ceea ce constrânge ţesuturile să intre treptat în starea de hibernare (viaţă încetinită), fără a antrena totuşi o suferinţă prin nevoia de a respira, deoarece avem din ce în ce mai puţin CO2 în sânge, din două motive: amplificarea proceselor eliminatorii ca urmare ritmului rapid şi 2. diminuarea producerii CO2 ca urmare a diminuării cantităţii de O2 absorbit. O vom numi – aşa cum a făcut-o şi Kerneiz în cartea sa “YOGA OCCIDENTULUI” – “Respiraţie superficială”. Această respiraţie este oarecum gâfâită, de amplitudine foarte mică, şi defineşte destul de bine o întreagă grupă de ritmuri respiratorii. În acest gen de respiraţie pot fi precizate mai multe modalităţi: după cum inspiraţia este egală cu expiraţia, sau una dintre ele este mai scurtă decât cealaltă; B. după cum această respraţie superficială se face cu cutia toracică dilatată sau semidilatată, sau aflată la volumul ei minim; C. de asemenea, ea poate fi predominant costală sau diafragmatică. Rămâne de verificat de fiecare dată care dintre aceste variante conduce cel mai uşor la starea de hibernare. Totuşi, teoria arată că o respiraţie scurtă, de aproximativ o secundă cu expiraţia egală cu inspiraţia, este probabil cea mai favorabilă eliminării CO2, practica demonstrează că respiraţia diafragmatică este cel mai uşor de executat în cursul respiraţiei superficiale şi o însuşire mistică despre care vom vorbi mai pe larg lasă să se deducă faptul că pieptul trebuie să fie dilatat, deci este de preferat să avem plămânii plini de aer. Exerciţiul a cărui teorie tocmai o studiem permite, în fapt, o încetinire de-a dreptul surprinzătoare a vieţii organice; în particular, pulsul devine aproape imperceptibil. Dar există mecanisme de apărare şi reglare din cauza cărora nu vom şti cum să depăşim o anumită limită, fără un antrenament foarte îndelungat. Totuşi, rezultatele experimentate ne permit să ne gândim că doar perseverenţa în aceste exerciţii este suficientă, pentru a explica şi înţelege starea de moarte aparentă a yoghinilor foarte consecvenţi în practicile lor.   Elemente ajutătoare Încetinirea vieţii organice va fi facilitată prin respectare anumitor reguli, mai ales alimentare. De fapt, sângele trebuie să conţină cât mai puţin CO2. Ori, absorbţia amidonului şi zahărului ridică câtul respirator (raportul CO2 eliminat pe O2 absorbit), în timp ce absorbţia proteinelor şi mai ales al grăsimilor îl scade, având în vedere formulele de ardere a acestor substanţe. Deci o alimentaţie pe bază de proteine şi lipide în ziua ce precede experienţa, face să fie mai puţin accentuată setea de aer, deoarece CO2 sanguin va fi mai puţin abundent. În fine, am putea acţiona direct asupra oxidării ţesuturilor reducând acest proces: 1. Prin regim vegetarian; de fapt, regimul pe bază de carne creşte mult oxidarea. Cel mai bine este să avem o alimentaţie pe bază de brânză, lapte, curmale, migdale, în zilele care preced experienţa, dacă vrem să ne găsim în cele mai bune condiţii posibile. 2. Postul este de asemenea recomandat dacă dorim o experienţă mai plenară. În orice caz, este bine să nu fi mâncat înainte de începerea experienţei. 3. Întunericul. Schimburile respiratorii la mamifere sunt mai scăzute în întuneric decât la lumină. 4. Temperatura. O temperatură exterioară apropiată celei corporale diminuează combustia, deci degajarea de CO2 în sânge; prin urmare, ea este cea mai propice stabilirii hibernării; apoi această stare obţinută va fi mai uşor menţinută graţie unei răciri treptate care blochează lent activitatea celulară. Dar pentru început, deoarece nu putem extinde această experienţă, să reţinem că trebuie să ne aflăm la o temperatură ridicată pentru a realiza acest exerciţiu. Această respiraţie superficială este oare singura metodă utilizată de yoghini pentru a intra în stare de moarte aparentă? Nu posedăm decât foarte puţine informaţii asupra acestui subiect. Respiraţia superficială era foarte cunoscută de lamaşii din Tibet. Alexandra David Neel ne spune în caretea sa “Iniţierea lamaistă” cu privire la iniţiere: “Sunt încă multe lucruri de învăţat, cum ar fi să respiri superficial, până în profunzimea gâtului, cum spun tibetanii”. Kerneitz a creat termenul de “respiraţie superficială” pe care îl regăsim în lucrarea sa “Yoga Occidentului”. Aici se subliniază importanţa acesteia fără a se preciza tehnica. Sunt foarte puţine datele tradiţionale de care dispune Occidentul asupra acestui model respirator, totuşi teoria şi practica ne fac să îl considerăm fundamental.

Ce este holismul? Odată cu înţelegerea principiului filosofic al holografiei creăm premisele studiului ştiinţific al parapsihologiei. Ce este holismul? Ce aduce el nou faţă de presupunerile care ne-au fundamentat înţelegerea realităţii până acum? Ce înseamnă a trăi având o viziune holografică asupra realităţii? Ce înseamnă a trăi şi gândi holografic? Se va schimba viaţa noastră în urma acestei abordări? Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt provine din grecescul “holographos”, care înseamnă scrierea întregului. Holismul este concepţia care afirmă ireductibilitatea întregului la suma părţilor sale presupunând existenţa unui factor integrator imaterial – conştiinţa. Ea afirmă deci o unitate a tuturor lucrurilor. Tradiţiile spirituale au toate o viziune unitară – bazată pe experienţa mistică – o experienţă directă, supra-intelectuală, ce are un număr de caracteristici fundamentale independente de contextul geografic, istoric, cultural, etc. Aceste elemente se regăsesc şi au de fapt caracteristicile fundamentale ale viziunii asupra lumii rezultate din cercetările fizicii moderne. Cea mai importantă trăsătură a viziunii mistice şi chiar esenţa ei este: conştiinţa unităţii tuturor lucrurilor şi evenimentelor, şi a intercorelerării lor. Experienţele fenomenale sunt manifestări ale unei entităţi primordiale: DUMNEZEU, BRAHMAN (ATMAN) în Vedanta, DHARMAKAYA în Budism, TAO în Taoism, EIN-SOPH în Cabala. Pe de altă parte, în fizica cuantică s-a ajuns la concluzia că observatorul influenţează observaţia sau obiectul de observat – şi deci nu se poate face diferenţa clară între subiect şi obiect. În experienţa fundamentală a meditaţiei (etimologic, din latinescul MEDITO, MEDITARE – a intermedia), avem o unificare a experimentatorului, numit şi subiect sau cunoscător cu ceea ce este experimentat numit şi obiect sau cunoscut. Teoria cuantică relevă şi ea caracterul interdependent al fenomenelor – marele fizician Heisenberg afirma : ”Ceea ce observăm noi nu este natura, ci natura supusă metodei noastre de investigare.” Noţiunea de participant în loc de observator în cadrul experimentelor ştiinţifice din fizica cuantică este introdusă în cadrul experimentelor ştiinţifice din domeniul fizicii cuantice de John Wheeler. Experienţa unei plenitudini a fost simţită adesea de noi în timpul unor meditaţii sau în diferite alte momente, cum ar fi momentul în care privim un asfinţit de soare sau când simţim şi cunoaştem ceva fascinant. Aceste experienţe, fiind foarte puternice, lasă o amprentă de neşters asupra noastră şi dorim să ştim ce trebuie să facem pentru ca ele să se întâmple mai des sau să poată fi evocată cu uşurinţă. Există totuşi o mare prăpastie între experienţa spontană şi extatică a totalităţii şi aplicarea viziunii holistice în viaţa de toate zilele. Peste această prăpastie vom încerca să ridicăm acum un pod. Pe o margine a acestui pod este lumea fizică şi corpurile noastre fizice, pe cealaltă este experienţa expansionată a holismului în care fiecare din noi este tot ceea ce există. Astfel, problema care se pune este: cum devenim noi holistici? Unii cercetători au apreciat că, prin holografie, supranaturalul pătrunde în ştiinţă. Dennis Gabor a sesizat că posibilităţile microscopiei electronice pot fi considerabil ridicate dacă, în loc de înregistrarea directă a imaginilor, s-ar recurge la expunerea unui film fotografic al unor probe de lumină difractată (filtrată sau reflectată) de ţesătura pe care dorim s-o examinăm. Aceasta idee capătă la Gabor o formulare matematică. Ecuaţiile sale arată ca obiectul este transformat într-o înregistrare transformată la rândul ei într-o imagine. Structura de unde stocată este numită de Gabor hologramă, deoarece una dintre caracteristicile ei cele mai interesante constă în faptul că informaţia provenită de la obiect se distribuie pe întreaga suprafaţă a filmului fotografic. Fiecare punct de lumină defractată de la obiect se estompează şi se împrăştie pe întreaga suprafaţă a filmului (ecuaţiile care descriu acest fenomen se numesc funcţii de împrăştiere). Însă această împrăştiere nu se produce la întâmplare, ci ascunde o ordine globală, după cum vom vedea.   Un model holografic de organizare a universului În 1971, David Bohm, un fizician bine cunoscut care a lucrat cu Einstein, a propus un model holografic de organizare a universului. Holograma i-a sugerat lui Bohm ideea unui nou tip de descriere a realităţii: ordinea înfăşurată. Este vorba de o ordine ascunsă, exprimând natura profundă a realităţii, distinctă de ordinea desfăşurată, alcătuită din manifestări secundare. Ordinea desfăşurată este fragmentată, în timp ce ordinea înfăşurată se prezintă ca un flux care nu poate fi înţeles prin descompunere în părţi, ci numai prin comportamentul său de ansamblu. A luat astfel naştere o nouă paradigmă în explicarea naturii: paradigma holografică. Pribram, auzind de studiile lui Bohm, şi-a dezvoltat şi mai departe ideea sa, afirmând că de fapt, creierul uman funcţionează ca o hologramă, adunând şi citind informaţii dintr-un univers holografic. În biologie, în special prin ideile lui Karl Pribram (Languages of the Brain, 1971); s-a ajuns la ideea că “structura de adâncime” a creierului este esenţial holografică. Aceasta înseamnă că informaţia este în aşa fel distribuită în creier încât fiecare fragment poate reproduce informaţia întregului. Ideea lui Pribram a primit un suport puternic din partea rezultatelor de laborator, care a pus în evidenţă faptul că structurile cerebrale văd, gustă, miros şi palpează printr-o suis generis analiză matematică a frecvenţelor temporale şi spaţiale. Deşi modelul holografic a generat răspunsuri fecunde, el a ridicat totuşi o întrebare care devenise obsesivă vis-à-vis de teoria sa: Cine priveşte holograma? Cine este “omuleţul ascuns în omuleţ”? (“the little man inside the little man”), “fantoma din maşină”, cum se exprimă Arthur Koestler. Dacă o asemenea întrebare i-a pus în încurcătură pe toţi, de la Aristotel încoace, nu cumva ea este o întrebare greşită sau cel puţin greşit formulată? se întreabă Pribram. Nu cumva lumea nu este alcătuită din obiecte, ci are o structură holografică? Pribram era frapat de ideea că matematica creierului ar putea fi o formă mai primitivă de lentilă, fără de care am putea cunoaşte o lume organizată prin frecvenţe, o lume constând numai din evenimente. Bohm observă şi el că de la Galilei încoace ştiinţa a obiectivat natura, privind la ea prin lentile. Reprezentările cerebrale n-ar putea fi o anumită stare a universului? Chiar o distribuţie aşa zis “întâmplătoare” se bazează pe principii holografice şi deci este determinată. “Incertitudinea apariţiei unor evenimente este numai superficială…” Dincolo de apariţiile întâmplătoare se ascund unele simetrii fundamentale. Implicaţiile principiilor de mai sus sunt nenumărate. Se ştie că anxietatea subminează capacitatea de învăţare. O înţelegere mai adâncă a creierului ca analizator complex de frecvenţe poate determina un respect mai mare pentru diferenţele individuale care se manifestă în stilul de învăţare. Teoria holografică aduce aminte de ideea lui Pierre Teilhard de Chardin privind reprezentarea noosferei sub forma unei pânze plantare invizibile a conştiinţei în evoluţie. La frecvenţe care în mod normal nu sunt percepute, apar aspecte noi ale realităţii. În artă, universaliile ar putea reflecta relaţii fundamentale de simetrie, frecvenţe, relaţii de fază la care creierul nostru răspunde. Reacţiile la ideile lui Pribram şi Bohm au fost nenumărate. Evans Harris Walker a conturat o mecanică cuantică a fenomenelor psihice, acordând o atenţie specială evenimentelor cerebrale subatomice. Melvin Werbach crede că holograma conferă pentru prima oară o bază ştiinţifică unei viziuni holistice. Contribuţie remarcabilă a fizicii moderne, holograma are la bază o idee ingenioasă, care a fost preluată imediat de biologie. Iată cum o descrie biologul LYALL WATSON: dacă laşi să cadă o pietricică într-un lac, ea va produce un şir de valuri regulate, care se propagă în cercuri concentrice. Dacă lăsăm să cadă două pietricele identice în puncte diferite ale lacului, cele două şiruri de valuri asemănătoare se vor propaga unele spre celelalte, în ambele sensuri. Acolo unde se produce o întâlnire a unor valuri provenind din puncte diferite, ele vor interfera. Dacă vârfurile acestor valuri intră în contact, ele vor acţiona împreună şi vor produce un val de o înălţime dublă. În schimb, la joncţiunea dintre vârful unui val şi fundul altui val, cele două valuri se vor neutraliza reciproc, producând o porţiune calmă a apei. Diferitele combinaţii posibile ale celor două situaţii au drept rezultat final o distribuţie complexă de ondulaţii ale apei. Un fenomen asemănător se produce cu undele luminoase. Lumina cea mai pură de care dispunem este aceea produsă de un laser care trimite un fascicul de raze în care toate undele sunt de aceeaşi frecvenţă, ca aceea produsă de o pietricică ideală într-un lac perfect. Când două raze ale laserului interferează, ele produc o alternare de ondulaţii luminoase şi întunecoase care poate fi înregistrată pe o placă fotografică. Dacă o rază, în loc să vină direct de la laser, este reflectată mai întâi de un obiect cum ar fi faţa omenească, configuraţia rezultată, deşi foarte complexă, poate totuşi să fie înregistrată. Se obţine astfel o hologramă a feţei umane. Pe o placă fotografică, lumina vine din două surse: direct de la obiect şi indirect, prin intermediul unei oglinzi care deviază spre placă un fascicul de raze provenind de la obiectul considerat. Rezultatul nu mai seamănă cu obiectul, dar imaginea obiectului poate fi reconstituită cu ajutorul unei surse coerente de lumină, cum este un fascicul de laser. Se obţine astfel o imagine tridimensională proiectată în spaţiu, la o oarecare distanţă de placa fotografică. Proprietatea fundamentală a hologramei constă în aceea că dacă holograma este sfărâmată, atunci orice parte, oricât de mică a ei, reconstruieşte întreaga imagine. Aşadar,holografia este o metodă de fotografiere fără lentilă, în care câmpul de unde luminoase împrăştiate de un obiect este înregistrat pe o placă, sub forma unei configuraţii de interferenţe. Dacă înregistrarea fotografică – holograma – este plasată într-un fascicul coerent de lumină cum este laserul, modelul originar de unde luminoase este regenerat, sub forma unei imagini tridimensionale, deşi, în absenţa lentilei – focalizatoare, placa prezintă o aparentă dezordine.

Călătorii extracorporale Cunoscutele fenomene O.B.E. (out of body experiences, cf.lb.engl., însemnând experienţe în afara corpului) pot fi definite, aşa cum menţionează dicţionarul Universităţii Oxford “The Mind” (1987) ca fiind “acea experienţă prin care o persoană pare să perceapă lumea din afara corpului fizic. O.B.E. a fost consemnat în diferite epoci şi culturi de către persoane tinere sau vârstnici, educaţi sau nu, de către cei care aveau o credinţă în aceste fenomene cât şi de către cei care nu ştiau nimic despre ele”(p.571). Conform concluziilor cercetătorilor Muldoon şi Carrington (1929) şi Rogo (1983) unele dintre cele mai dramatice situaţii în care au loc experienţele în afara corpului sunt experienţele în preajma morţii, de exemplu, sau în acelea legate de resuscitarea cardiacă sau supravieţuirea în urma unor accidente foarte grave. Cu toate acestea, fenomenul “decorporalizării” poate apare, afirmă cercetătorii americani, în timpul stărilor obişnuite de odihnă, meditaţie, în urma consumării anumitor droguri sau chiar în timpul activităţii de zi-cu-zi. Puţine însă sunt acele persoane care afirmă că pot realiza aceste fenomene la voinţă sau că le pot controla atunci când ele apar. Experienţele relatate de diverşi subiecţi conţin multe elemente comune. În mod constant este descrisă senzaţia de plutire în afara corpului, capacitatea de a vedea sau de a se mişca în afara sa. În acel moment ei par să ia uneori alte forme sau să aibă senzaţia că au devenit doar un punct în spaţiu. Acest punct sau formă se poate mişca şi poate observa ceea ce apare să fie lumea fizică normală dar adesea cu unele diferenţe faţă de normal. Poate conţine mici erori şi obiectele pot fi în mod straniu luminate sau întunecate. Aceşti subiecţi relatează posibilitatea de a vedea şi de a trece la voinţă prin pereţi sau alte obiecte, fără a fi afectaţi fizic. Uneori, “lumi” complet diferite sunt vizitate, unele bizare, altele, cu aspecte profund spirituale. De altfel, fiinţe care au fost considerate mari înţelepţi sau iluminaţi, provenind mai ales din Orient, cum au fost Ramakrishna, Muktananda, Yram, Yogananda, care au stârnit veneraţie prin forţa spirituală dar şi prin calităţile de clarviziune, de cunoaştere superioară, intuitivă a lumii, au vorbit frecvent despre “lumile astrale” în care “călătoreau” graţie stărilor extatice pe care le experimentau. Creştinismul, teosofia, concepţiile esoterice antice recunosc printre altele, existenţa unor lumi astrale (lumi paradisiace, lumi infernale etc.) în care spiritul uman poate pătrunde, fie prin rezonanţă, fie prin dedublare. Experienţele de proiecţie astrală, de călătorie în afara corpului, sunt descrise în general ca fiind extrem de vii şi “reale”, fără a putea fi totuşi asociate visului sau reveriei. Adesea, subiecţii care trăiesc o astfel de experienţă au sentimentul că acele momente i-a afectat profund şi chiar a determinat o modificare a credinţelor şi valorilor personale. Winifred G. Barton, în lucrarea “Experience mistique et projection astrale” (1990) notează că “proiecţia astrală este acţiunea de deplasare a conştiinţei, de separare a spiritului de corp, pentru a se proiecta în alte dimensiuni ale realităţii, unde conceptele de spaţiu şi timp terestru sunt depăşite. Astfel, este posibil să călătoreşti în imediata vecinătate în lumea fizică pentru a vizita un prieten sau un părinte, sau departe de lumea fizică, în sfere astrale superioare”(p.93). Experienţele multiple relatate de-a lungul timpului, unele dintre ele fiind consemnate de oamenii de ştiinţă, dovedesc pe de-o parte că, în fapt, corpul fizic nu este decât un vehicul al Sinelui iar ca urmare, ideea supravieţuirii – într-o formă subtilă – după încetarea funcţiilor corpului fizic nu mai pare un fapt ireconciliabil.   Condiţiile dedublării Modalitatea de producere a fenomenului dedublării poate de semenea fi regăsită în relatările unor fiinţe care au practicat-o ani îndelungaţi. Yram, de exemplu, îşi consemnează experienţele avute timp de doisprezece ani, în lucrarea intitulată “Secretele lumilor astrale” (1998). Toate constatările sale converg cu relatările altor fiinţe iluminate din Orient. Relatările sale sunt mai elocvente pentru intelectul occidentalului care aşteaptă mereu explicaţii, încercând să înţeleagă, înainte de a experimenta. Constatând în mod spontan că avea capacitatea de a acţiona în afara corpului fizic, Yram a început un lung proces de auto-control şi implicit de auto-cunoaştere lărgită a propriei conştiinţe. A te despărţi în două părţi, într-un loc familiar, a acţiona în toată conştiinţa, cu toată libertatea dorită şi a şti că eşti încă viu pe pământ, rezumă cel mai mare triumf al Eu-lui gânditor asupra materiei”( 1998, p.14). El face o descriere explicită a modului în care are loc separarea de corpul fizic: “Aveam senzaţia şi viziunea că eram întins pe burtă pe o masă. Cu braţele întinse înainte, mă ţineam de marginile acestei mese închipuite, trăgând ca pentru a mă ajuta să ies din ceva. Aveam impresia că eram închis într-un sac a cărui gură prea strâmtă era o piedică. În sfârşit, eforturile mele au fost încununate de succes şi m-am văzuit aproape de corpul meu, în deplinătatea facultăţilor psihice şi conştiente. M-am privit o clipă dormind, apoi, după ce mi-am îmbrăţişat soţia şi copiii, am plecat în spaţiu în direcţia răsăritului”(p.36). Există însă anumite reguli psihologice ce trebuie respectate, pentru ca fenomenul dedublării să poată avea loc. Aspecte legate de caracterul individului trebuie luate în considerare. Este importantă, precizează Yram o atitudine pozitivă faţă de noi înşine, faţă de semenii noştri, faţă de natură, faţă de faptele pe care le realizăm. “Pentru a atrage în propria fiinţă latura pozitivă a vibraţiilor ajunge să trăieşti nedorind nimic pentru tine însuţi. Acţionând în interesul general, în cea mai totală dezinteresare, nici o vibraţie inferioară nu se leagă de noi. Deveniţi un generator de energie”. În lumile invizibile, voinţa acţionează ca o baghetă magică şi este destul de uşor ca ea să îndepărteze tendinţele instinctive. Cineva ar putea deduce de aici că este suficient să vrei şi te poţi duce la cineva împotriva voinţei lui. Câte secrete n-ar fi astfel dezvăluite! Cu toate acestea, în invizibil, libertatea individuală este sacră şi voinţa inviolabilă. În afară de situaţia în care propriile noastre rezonanţe sunt în armonie cu cele ale fiinţelor pe care le atragem în jurul nostru, nu trebuie să ne temem de “vizite” neaşteptate. Pentru a putea stabili legături continue cu o persoană care trăieşte pe pământ, trebuie să fii legat de ea prin legături profunde (părinte, iubit, prieten) cu care să fii unit prin legături spirituale. Legăturile de camaradereie se pare că nu sunt totdeauna de ajuns. Pe de altă parte, plăcerile intelectuale, bucuriile datoriei împlinite, exercitarea conştientă a calităţilor superioare ale sufletului, satisfacţia de a te face util, de a fi contribuit la acte de binefacere, de pace, de a ajuta pe cei ce se află în suferinţă, determină o fericire care durează şi dă sufletului o senzaţie de forţă, de energie superioară. Pentru a putea dobândi capacitatea dedublării, constată Yram, este necesară o “descentralizare succesivă a personalităţii, a Eului individual, pentru a-l face să ia cunoştinţă de Pluralitatea Cauzelor asupra cărora este capabil să acţioneze. Se ajunge aici îndreptându-ne atenţia asupra unor subiecte superioare naturii satisfacţiilor noastre materiale. Progresiv, aceste forme ce privesc individualitatea noastră sunt părăsite, focalizându-ne dorinţele, gândurile şi emoţiile asupra unor obiective şi principii de viaţă superioare, până în ziua în care vom ajunge să găsim satisfacţie şi fericire totală în aplicarea principiilor eterne ale vieţii”(p.63). “Puteţi avea o viaţă completă în celălalt plan, ne atenţionează autorul în continuare. Prima oară când veţi face dragoste în astral veţi fi uimit cât de satisfăcătoare şi totală poate fi această experienţă. După aceea, când veţi face dragoste în realitatea terestră, este posibil să simţiţi lipsa desăvârşirii pe care aţi cunoscut-o dincolo” (p. 22). Gavin şi Ivonne Frost (1998) propun o pentagramă a condiţiilor necesare pentru dedublare: Necesitatea urgentă – ea reprezintă scopul ales pentru conştientizarea astrală; Emoţia – reprezintă unul dintre elementele de bază ale pentagramei. În ceea ce priveşte călătoria astrală, cea mai dăunătoare emoţie este frica. Dacă apare frica de ceea ce s-ar putea întâmpla, dedublarea nu se va putea realiza. Alte stări emoţionale inhibitorii, cum ar fi furia, de asemenea împiedică producerea acestui fenomen. Condiţiile de mediu. Din multiple experienţe realizate, concluzia a fost că următoarele condiţii sunt cele mai adecvate : Securitate – asigurarea izolării de anturaj; Poziţia corpului – trebuie să fie relaxată, nemişcată, cu capul spre est; Temperatura – 22-23 gradeC par a fi ideale; Obiectele şi perturbările magnetice – se vor îndepărta toate obiectele de pe corp: bijuterii, agrafe etc. dar şi cablurile electrice, prelungitoare etc. Intensitatea luminii – încăperea să fie aproape întunecată; Zgomotul – se va realiza practica într-o perioadă liniştită a zilei. Dieta – frugală, cu cel puţin două ore înainte de exersare. Activitatea sexuală – o persoană frustrată sexual nu va putea realiza cu uşurinţă dedublarea astrală. Există însă şi posibilitatea obţinerii satisfacţiei sexuale în astral şi din acel moment dorinţa de a trăi astfel de experienţe poate deveni o forţă capabilă să producă fulgerător dedublarea. Timpul – cel mai potrivit moment al zilei este seara, între orele 22 şi 23. Dedublarea conştientă În timpul viselor fiecare dintre noi experimentează de fapt dedublarea astrală spontană. Înţelepţii vechii Indii afirmă că “somnul ne este dat pentru a ne aminti de moarte, în timp ce visele ne obişnuiesc cu lumile astrale.” Adepţii teoriei corpurilor subtile susţin de altfel, că acestea ar fi explicaţia odihnei ce survine în timpul somnului şi anume, desprinderea corpului astral şi reîncărcarea lui cu energii subtile. Somnul indus prin intermediul somniferelor este superficial, fiind neodihnitor şi nici nu permite apariţia viselor, tocmai pentru că un astfel de somn nu facilitează desprinderea corpului astral de corpul fizic. Mulţi cercetători au abordat problema proiecţiilor astrale conştiente, dirijate şi mai mult, au afirmat că fiecare individ este capabil să performeze la un moment dat o astfel de experienţă. Cercetători ca Robert Monroe, Raymond Reant, Jeanine Mora, Ph.D. Keith Harary şi Pamela Weintraub, Gavin şi Yvonne Frost au trecut chiar la elaborarea unor programe concrete, prin respectarea cărora oricine ar putea “învăţa” să practice proiecţia astrală. În toate aceste metode, controlul mental al gândurilor şi emoţiilor este esenţial. Conştientizarea etapelor unei relaxări profunde, o treptată detaşare de lumea exterioară, de lucrurile care ne atrag în mod obişnuit este de asemenea necesară. Este necesară mai întâi amplificarea capacităţii de a se interioriza, de a aprofunda propriile stări psihice după care, abilitatea de expansionare a stării de conşiinţă în forma proiecţiei astrale se va dezvolta treptat. Dar pe lângă acestea, perseverenţa, răbdarea şi încrederea sunt trăsături de caracter indispensabile unei depline reuşite. Dedublarea conştientă poate avea loc şi prin tehnici de inducţie: în transe, dans şamanic, hiperventilaţie. Practicate în cadrul unor căi spirituale, aceste experienţe trebuie să se afle sub directa îndrumare a unui maestru spiritual, întrucât producerea bruscă a stării de dedublare poate duce la şoc psihic, emoţional, asfixiere, supraexcitare, hiperventilaţie, intoxicare, anoxie. De exemplu, Jeanine Mora consideră ca fiind esenţiale în învăţarea proiecţiei astrale următoarele elemente: Relaxarea – înţeleasă ca procedeu neuromuscular prin care se elimină anxietatea, stresul, gândurile negative, tensiunile interioare. În mintea noastră, menţionează autoarea, trebuie să avem mereu sugestia: “fii relaxat!” Respiraţia trebuie să fie completă, amplă, naturală şi trebuie să cuprindă cele trei etape, aşa cum sunt ele descrise în cadrul tehnicilor yoghine de Pranayama: abdominală, toracică şi claviculară. Lipsa unei bune oxigenări micşorează capacitatea de concentrare şi oboseşte prematur creierul. De asemenea, respiraţia completă yoghină ne poate ajuta la trezirea armoniasă a celor şapte chakras, ceea ce va face ulterior posibilă şi dedublarea strală. Concentrarea constă într-un efort de voinţă şi este tradusă în acea capacitate de a fi absorbiţi de un obiect de o idee, fără nici un “parazit” mental, înseamnă a fixa “receptorul nostru de unde radio” (creierul) pe lungimea de undă fără să captăm toate interferenţele care se regăsesc şi care bruiază emisia. Concentrarea înseamnă în fapt un control mental cât mai bun. Pentru a obţine concentrarea este necesar să ne relaxăm mai întâi. “Lăsăm gândurile şi imaginile să plutească. Lăsaţi-le să treacă fără a le reţine. Nu căutaţi să le opriţi în mod voluntar. Cu cât veţi vrea să le îndepărtaţi cu atât ele vor fi mai prezente. Încetul cu încetul ele vor diminua şi vor dispare. Subiectul asupra căruia vrem să ne concentrăm va apare fără dificultate. Poate părea o stare de reverie sau de absenţă.” Şi autoarea mai adaugă: ”Fiţi prezenţi în ceea ce faceţi. Consideraţi orice activitate ca fiind interesantă… Lăsaţi-vă absorbiţi de ea.” Chiar dacă ştiinţa nu a reuşit prin metodele actuale să decripteze misterul profund al fenomenului dedublării, chiar dacă instrumentele sale, actualmente prea grosiere – potrivite unor investigaţii mai degrabă de ordin materialist decât subtil şi spiritual – nu au reuşit să înregistreze decât sporadic rezultate pozitive în experienţele de laborator este puţin probabil că ele vor rămâne în afara înţelegerii şi cunoaşterii umane. Fenomenele paranormale, în ansamblul lor, reiterează problema existenţială a unui Giordano Bruno sau Galilei, a unui Leonardo Da Vinci sau Jules Vernes în care, proiecte şi idei ce păreau doar o fantasmă, o elucurbaţie a unei minţi halucinante au devenit în timp o realitate incontestabilă. Până însă la acel moment al certitudinii ştiinţifice în ce priveşte explicaţiile şi reproductibilitatea lor, proiecţiile astrale rămân un fenomen fascinant şi totodată abordabil de către fiecare dintre noi.

Semnificaţia culorilor Culorile pot fi constructive sau distructive. Pot stimula sau dezamăgi, atrage sau respinge. Pot avea chiar caracter masculin sau feminin. Atunci când le distingem în aură, ele oferă indicaţii asupra personalităţii, stării de spirit, maturităţii şi sănătăţii individului. E nevoie de multă practică pentru a ajunge să interpretăm corect toate nuanţele pe care le observăm în aură. Dezvoltându-ne viziunea aurică, vom deveni conştienţi de importanţa culorilor în viaţa noastră şi de cum le putem folosi cu inteligenţă pentru a transforma în bine atât conjuncturile vieţii noastre cât şi pe noi înşine. Sunt informaţii care se pot transforma într-un instrument redutabil. De la hainele pe care le purtăm, cum ne decorăm camera, sau cum ne tratăm diverse afecţiuni, putem face în aşa fel încât întreaga viaţă să devină precum un curcubeu strălucitor, o punte către desăvârşire. Vom examina în continuare culorile principale şi energiile lor corespondente la orice nivel:   Roşu Roşul este culoarea focului şi a forţei vitale primare. Este energia dătătoare de viaţă. Este fierbinte. Poate indica pasiune, o minte şi o voinţă puternice. Este o culoare puternică, nuanţele ei pot indica furie, iubire pasională, ură. Este culoare care influenţează sistemul circulator, pe cel reproducător şi trezirea capacităţilor şi talentelor latente. Prea mult roşu sau o nuanţă tulbure reflectă stimulare, inflamare sau dezechilibru. Poate reflecta nervozitate, temperament aprins, agresivitate, impulsivitate sau excitare. Portocaliu Portocaliul este culoarea căldurii, creativităţii şi emoţiilor. Indică bucurie, curaj şi un caracter sociabil. Este o culoare care poate reflecta deschiderea către dimensiunile subtile ale manifestării. În funcţie de nuanţă, poate indica dezechilibru emoţional, agitaţie, mânie sau ostentaţie. Poate exprima de asemenea îngrijorare şi vanitate.   Galben Galbenul este una dintre culorile care se pot observa cu uşurinţă în aură. Galben pal în jurul conturului părului indică optimism. Galbenul este culoarea activităţii mentale şi a luminii solare. Arată deschidere către a învăţa, iluminare, înţelepciune şi inteligenţă. Nuanţele pastelate reflectă deseori entuziasmul, forţa ideilor şi dezvoltarea spirituală (în special când este aproape alb). Galbenul indică şi trezirea clarviziunii şi a telepatiei. Nuanţele mai închise sau tulburi pot reflecta gândire şi analiză excesive. Poate reflecta criticism exagerat, dogmatism şi sentimentul de nerecunoştinţă din partea celorlalţi.   Verde Verdele este culoarea sensibilităţii şi compasiunii. Reflectă creşterea, simpatia şi calmul. Poate indica o persoană de încredere, deschisă la minte şi pe care te poţi baza. Verdele strălucitor cu nuanţe de albastru în aura cuiva arată puteri tămăduitoare. Este o culoare a bunăstării, forţei şi prieteniei. Nuanţele închise sau tulburi de verde pot reflecta nesiguranţă sau zgârcenie. Verdele tulbure reflectă deseori gelozia şi un caracter posesiv. Mai pot arăta de asemenea îndoială şi neîncredere.   Albastru După galben, albastrul este cea de-a doua culoare care poate fi văzută cu uşurinţă în aură. Este culoarea calmului şi a liniştii. Reflectă devotament, adevăr şi seriozitate. Poate indica înclinaţii către claraudiţie şi telepatie. Nuanţele deschise de albastru reflectă o imaginaţie activă şi o bună intuiţie. Nuanţele închise pot indica sentimentul de singurătate, care la un anumit nivel reflectă căutarea de Dumnezeu. Albastrul intens indică cinste şi discernământ. Poate indica, de asemenea, o persoană care şi-a găsit sau este aproape de a-şi găsi vocaţia. Nuanţele tulburi de albastru pot reflecta blocarea percepţiilor, melancolie, grabă şi îngrijorare, dominare, teamă, uitare şi hipersensibilitate.   Violet Violetul este culoarea transformărilor, a îmbinării inimii cu mintea, a fizicului cu spiritualul. Reflectă independenţă, intuiţie şi în acelaşi timp o activitate dinamică şi semnificativă a viselor. Arată o persoană în căutare. Nuanţele purpurii indică abilitatea de a acţiona cu judecată şi simţ practic. Nuanţele pale şi clare de violet pot reflecta umilinţă şi spiritualitate. Cele purpurii-roşiatice pot indica o mare pasiune sau putere a voinţei, şi, de asemenea, nevoia pentru mai mult efort individual. Nuanţele închise şi tulburi arată nevoia de a se depăşi o anumită situaţie. Pot reflecta, de asemenea, o imaginaţie erotică intensă sau tendinţa de a fi extrem de răbdător, nevoia de simpatie şi sentimentul de a fi neînţeles.   Roz Rozul este culoarea compasiunii, iubirii şi purităţii. Poate reflecta bucurie, confort şi un puternic sentiment de camaraderie. Rozul în aură indică o persoană cu caracter liniştit, modest, care iubeşte arta şi frumuseţea. În funcţie de nuanţă, rozul poate reflecta, de asemenea, lipsa de maturitate, în special nuanţele tulburi, şi tendinţa către minciună. Mai poate indica timpul unei noi iubiri sau al unei noi viziuni.   Auriu Auriul este culoarea care reflectă energia spirituală dinamică şi o anumită cosmizare a persoanei. Reprezintă cele mai înalte energii ale devoţiunii şi reinstaurării armoniei universale. Indică entuziasm puternic şi inspiraţie profundă. Reflectă timpul revitalizării. Nuanţele tulburi arată faptul că persoana respectivă se află încă în plin proces de trezire către aspiraţii mai înalte şi încă nu a ajuns să-şi clarifice influenţa acestora asupra direcţiei propriei existenţe. Cu alte cuvinte, procesul alchimic este în plină desfăşurare: individul lucrează la transformarea vieţii sale în aur.   Alb Albul este deseori vizibil în aură, ca o umbră diafană, ca un substrat pentru celelalte culori. Albul conţine în el toate culorile, şi când apare cu forţă în aură, aceasta se petrece în corelaţie cu alte culori. Acesta este criteriul după care ne dăm seama dacă este vorba de o percepţie reală sau doar de o slabă percepţie a aurei. Atunci când albul este o culoare de sine stătătoare în aură, reflectă spiritualitate, adevăr şi puritate. Arată faptul că energia persoanei respective se purifică. De multe ori reflectă şi o extraordinară creativitate.   Gri Este o culoare a iniţierii, a trezirii unor capacităţi înnăscute. Nuanţele de argintiu reflectă o trezire a energiilor feminine, care stau la baza iluminării, intuiţiei şi imaginaţiei creatoare. Nuanţele de gri închis arată dezechilibru fizic, egoism sau necesitatea de a nu lăsa ceva neterminat.   Maron Este o culoare destul de des întâlnită. Arată uneori lipsă de energie sau dezechilibru. Dar este şi culoarea pământului, care poate indica atunci când apare în jurul picioarelor o nouă creştere, stabilirea de noi rădăcini şi nevoia de împlinire. Este o culoare care reflectă un caracter laborios şi spirit de organizare. Cafeniu în zona capului indică lipsă de discernământ. În zonele centrilor energetici (chakra) arată faptul că aceştia trebuie purificaţi, energiile fiind blocate.   Negru Negrul este culoarea cea mai discutabilă a spectrului auric. Este o culoare care, atunci când apare în aură, poate reflecta o stare de auto apărare sau faptul că persoana are secrete. Indică, de asemenea, iminenţa unei noi înţelegeri asupra responsabilităţilor şi datoriilor personale. Negrul poate indica dezechilibru şi probleme fizice, dacă apare în jurul corpului fizic. Localizat la marginea exterioară a aurei, negrul indică existenţa unei găuri, care apare la cei dependenţi de droguri, alcool sau tutun şi la persoane care au fost victime ale unor abuzuri în copilărie.

Vizualizarea şi fenomenele paranormale Inevitabil, vizualizarea ne arată şi cealaltă faţetă a sa, mai misterioasă şi insondabilă. Dacă, ceea ce am descris anterior reprezintă metode conştiente de control asupra imageriei mentale, ceea ce vom prezenta în continuare ţine de o scrutare cu totul inedită a inconştientului, acest rezervor imens de cunoaştere… încă necunoscută. Cele mai multe dintre fenomenele paranormale (telepatie, percepţie extrasenzorială, psihokinezie) se exprimă prin mijlocirea imaginilor. Starea de vizualizare receptivă e o stare în care persoana poate primi informaţii pe o cale extrasenzorială despre starea mentală a altor persoane (în telepatie, de exemplu), obiecte sau evenimente (în clarviziune), asupra evenimentelor viitoare (în precogniţie) sau trecute (în retrocogniţie). Despre telepatie, Wolf Messing – fizician rus – spunea: “gândirea oamenilor ajunge la mine ca imagine. De obicei văd imagini ale acţiunilor sau locuri specifice. Mai întâi mă relaxez, apoi, printr-un efort de voinţă văd deodată rezultatul final al evenimentului strălucind în faţa mea”. Bob Hoffman şi Ernst Pecci (unul fizician, celălalt psihiatru) au dezvoltat un sistem de terapie fizică numit tehnica Fischer-Hoffman. Acesta implică imaginarea sanctuarului interior şi a unui spirit care ajută vizualizarea receptivă. Fenomenele paranormale, cum ar fi telepatia, clarviziunea, fenomenele ESP, presupun vizualizarea receptivă, în timp ce psihokinezia, de exemplu, implică o vizualizare emisivă, supusă controlului conştient şi efortului de concentrare şi exteriorizare. Clarviziunea implică, aparent, vizualizarea receptivă în maniera asemănătoare cu recepţia în telepatie. Vizualizarea intervine şi atunci când se realizează acea “lectură psihică” prin care se pot descrie evenimentele din trecutul persoanei, situaţiile prezente ce implică persoane, evenimente despre viitorul persoanei. Vizualizarea sau “citirea” pot fi utilizate pentru a determina informaţiile despre starea de sănătate a subiectului. Aceste informaţii pot fi generale, fie implică informaţii specifice, cu diagnostic medical. Între tehnicile utilizate în clarviziune se află şi vizualizarea clară a corpului pacientului. Unii văd zonele sănătoase ca lumină şi diferitele boli ca întuneric; alţii văd bacterii, aure, blocuri de energie. O altă formă de clarviziune implică transformarea imaginii dintr-o acţiune ideomotorie în radiestezie (de exemplu, amplasarea apei şi a mineralelor subterane). Clarviziunea include abilitatea de a vedea scene şi locuri la distanţă. Una dintre tehnicile folosite pentru a însoţi clarviziunea, presupune călătoria mentală a persoanei, în locul pe care doreşte să-l vadă şi apoi să-l privească ca şi cum ar fi acolo. Uneori, cei ce au aceste capacităţi utilizează un glob de cristal sau un inel cu diamant pentru vizualizarea semnelor. Psihologul american McKellor consideră că vizualizarea facilitată prin globul de cristal este un fel de imagine eidetică tridimensională şi tinde să apară color. Un alt tip de călătorie mentală îl constituie experienţa în afara corpului (OBE) sau călătoria astrală, căreia de altfel, i-am dedicat un întreg capitol. Persoana se simte ca şi cum ar avea alt corp. În timpul călătoriei astrale devine total inconştientă de senzaţiile din corpul fizic. Psihokinezia (PK) ca fenomen de influenţare directă a obiectelor prin intermediul minţii, foloseşte de asemenea, vizualizarea. Între tehnicile de experimentare a PK amintim: vizualizarea unui obiect cu “ochiul minţii şi imaginea lui mişcându-se (deci ca proces) sau perceperea lui vizuală la sfârşitul procesului (în stadiul final), după ce s-a mişcat. Aceasta este vizualizarea programată, utilizată cu precădere în procesul creativ. Vindecarea fizică poate fi gândită ca o formă specială de PK în care mintea influenţează direct ţesuturile organismului. Sugestiile pentru folosirea unui exerciţiu programat în vindecarea fizică sunt: vizualizarea persoanei ce va fi ajutată ca fiind înconjurată de lumina albă; singuri putem vizualiza persoana bolnavă, înconjurată de o atmosferă de dragoste; putem imagina energia curgând din corpul nostru în corpul persoanei bolnave; ne putem vizualiza pe noi mergând în corpul persoanei bolnave şi schimbând zona afectată cu una sănătoasă. Iată, câteva dintre metodele ce ţin de natura vindecării sunt şi ele de natură vizuală: o persoană poate vindeca direct cu energia din interiorul corpului; multe vizualizări utilizează energia din afara persoanei – Dumnezeu, univers, altă persoană. Emoţiile pozitive, sentimentul iubirii, influenţează abilitatea persoanei de a vizualiza şi comuta energia vindecătoare. Aşadar, vizualizarea este un proces psihic cu profunde implicaţii în viaţa noastră cotidiană, în starea noastră de sănătate şi chiar în obţinerea unor performanţe mai mult sau mai puţin, de natură paranormală. Deşi acest termen impropriu “paranormal”, nu ar mai reflecta atunci, o transcendere a normalităţii ci, pur şi simplu o reconsiderare a sa, în cazul în care fiecare dintre noi ar înţelege şi ar aplica aceste metode, unele dintre ele fiind – să recunoaştem – atât de accesibile… Prin dedublare controlată, înţelegem separarea deplin conştientă a corpului de structurile subtile, în aşa manieră încât fiinţa devine conştientă de unul sau mai multe corpuri, diferite de corpul său fizic, ea putând să se deplaseze în spaţiu, liber, independent de structura sa grosieră (corpul fizic). Vom explica în continuare ce înseamnă a fi deplin conştient – în decursul unei experienţe de dedublare: A) La întoarcere, subiectul păstrează din experienţa lui şi din tot ce a putut percepe şi îndeplini în această stare de dedublare, o amintire foarte clară, deseori mai clară decât amintirile din viaţa sa curentă. B) Pe durata dedublării, experimentatorul păstrează la dispoziţia sa toate amintirile stării de veghe; în consecinţă el posedă cunoaşterea imediată a caracterului excepţional al acestei experienţe, graţie unui ”sui generis” sentiment inefabil, care scapă descrierii. C) În afara cazurilor excepţionale şi incomplete, dedublarea este voluntară, deci succede practicii exerciţiilor al căror ţel este de a induce această stare. Aceste practici trebuie în general prelungite foarte mult timp înainte de a se produce prima dedublare. Perseverând, în această metodă, după prima dedublare realizată, toate celelalte se succed mult mai uşor.