Agatha Christie

I. Doctorul Sheppard îşi ia micul dejun   Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineaţa. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore. Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat uşa din faţă cu cheia mea şi am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria şi pardesiul subţire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineţii unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat şi preocupat. Nu susţin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aş spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoţii. Prin uşa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de ceşti şi tuşea seacă a surorii mele Caroline. — Tu eşti, James? a strigat ea. Întrebarea nu aveaniciun rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe şleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă şi află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aş propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se mişte de acasă. Nu ştiu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informaţii e alcătuit din servitori şi negustori. Nu iese din casă după ştiri, ci numai ca să le difuzeze. Şi e extrem de pricepută şi în acest domeniu. Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus şovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aş furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră şi jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Aşa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nicio informaţie. Ştiu că află în mod obişnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacţia morală că nimeni nu poate da vina pe mine.  Soţul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, şi Caroline susţinea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soţia lui. Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă şi extrem de mare indulgenţă faţă de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei şi ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline îşi întemeiază acuzaţiile pe cu totul alte consideraţii. — E destul s-o priveşti, am auzit-o spunând. Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare şi hainele, deşi simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-şi comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-şi otrăvească soţii. În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum şi mai ascuţită: — Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun? — Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agăţam pardesiul în cuier. — De când ai venit, ai fi putut agăţa o jumătate de duzină de pardesiuri! Era foarte adevărat. Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am aşezat la locul meu, unde mă aşteptau ouăle şi costiţa care se cam răcise. — Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea. — Da, la King's Paddock, pentru doamna Ferrars. — Ştiu. — De unde? — De la Annie. Annie este servitoarea. Drăguţă, dar foarte vorbăreaţă. A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle şi costiţa. Vârful nasului ascuţit al surorii mele tremura puţin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva. — Ei bine? a întrebat ea. — Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn. — Ştiu, a zis iar sora mea. Atunci m-am enervat. — N-ai de unde şti! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo şi n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le ştie pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec. — Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars. După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informaţii. Stă liniştită acasă, şi acestea îi parvin. Caroline a continuat: — Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă? — Pe asta nu ţi-a mai spus-o lăptarul? am întrebat-o eu cu o ironie muşcătoare. Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios şi a răspuns în consecinţă: — Nu, fiindcă nu ştia. M-am gândit că la urma urmei o să afle şi aşa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu. — A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii şi probabil că a ingerat prea multe pastile. — Absurd! a sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista! Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbeşti, o combaţi cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare: — Iar începi! Te grăbeşti să faci afirmaţii neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viaţă. E absurd! — Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele şase luni, se schimbase mult. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi fost chinuită de coşmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă? — Şi care e diagnosticul tău? am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i aşa? A clătinat din cap. — Remuşcarea, a zis ea, plină de emfază. — Remuşcare? — Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam că şi-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o. — Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaş de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, şi de avantajele faptei sale. Caroline clătină din nou din cap. — Există probabil femei care sunt aşa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportaniciun fel de suferinţă, şi nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult… Am aprobat în tăcere. — Şi de atunci a fost frământată mereu de remuşcări. Nu pot să n-o compătimesc. Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viaţă; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă şi mai înţelegătoare. I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greşit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspiraţii. Totuşi, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-şi împrăştie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informaţii medicale căpătate de la mine. Viaţa este destul de grea. — Ridicolă? a replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturiseşte totul. — N-a lăsatnicio scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele. — O! a sărit Caroline. Ai întrebat va să zică şi tu de lucrul ăsta, nu-i aşa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta eşti de aceeaşi părere cu mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit. — Te poţi gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre. — Se va face o anchetă? — S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă. — Şi eşti absolut convins? m-a întrebat ea, răutăcioasă. M-am ridicat de la masă fără să răspund.

I   Hercule Poirot stătea pe nisipul alb şi se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă şi o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnişoara Pamela Lyall, care stătea lângă el şi vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat. Din când în când îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea. De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul domnişoarei Blake era cât se poate de perfect şi prietena ei i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rânduri. — Sunt încă atât de neuniform bronzată, mur­mură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supăraţi? Numai sub omoplatul drept... nu ajung să mă ung acolo ca lumea. Domnul Poirot se achită de obligaţie şi apoi îşi şterse cu grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnişoara Lyall, ale cărei preocupări principale în viaţă erau observarea oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească : — Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda Chanel - este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i aşa? Adică înţeleg de ce oamenii înnebunesc după ea. Şi ea este atât de sigură de asta! îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine. — Sunt în luna de miere? întrebă Susan încet. Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor. — Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoşti întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este cel mai fascinant lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să vezi ce poţi să des­coperi despre ei doar privindu-i? — Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândeţe. Tu mai pui şi o mulţime de întrebări, nu? — Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Poirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i permite celui de lângă ea să răspundă. Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse: — Ca dépend. Pamela fu şocată. — O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai interesant... mai neprevăzut decât fiinţa umană! — Neprevăzut? Asta nu. — Ba da, sunt. T mai când te gândeşti că-i cunoşti mai bine, fac ceva complet neaşteptat. Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat. — Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar când cineva face o acţiune care nu-i e dans son caractere. În cele din urmă este monoton. — Nu sunt de loc de acord cu dumneata! spuse domnişoara Pamela Lyall. Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă din nou. — Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sunt, ce relaţii sunt între ei, ce gândesc şi ce simt. O, este foarte palpitant! — Nu prea. Natura se repetă mai mult decât ţi-ai putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate infinit mai mare. Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă:  — Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare stereotipe? — Précisément, zise Poirot şi făcu un desen cu degetul pe nisip. — Ce desenaţi? întrebă Pamela curioasă. — Un triunghi, spuse Poirot. Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte. — Iată familia Chantry, anunţă ea. O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de ea şi de trupul ei. Înclină uşor din cap, zâmbi şi se aşeză în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie. Pamela oftă. — Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă? Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa. El, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri - pentru capriciile ei, pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, pentru întâmplările şi aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbaţi şi nenumăraţi amanţi. Fusese, pe rând, soţia unui conte italian, a unui magnat american al oţelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de maşini; dintre aceştia patru, americanul murise, dar de ceilalţi se despărţise urgent prin divorţ. Cu şase luni în urmă se măritase a şasea oară cu un coman­dant de marină. El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă şi o alură posomorită. Avea un aer de maimuţă primitivă. Ea zise: — Tony, dragă, tabachera mea... El o avea la îndemână, îi aprinse o ţigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lângă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada. Pamela remarcă pe un ton suficient de jos: — Să ştiţi că mă interesează grozav... El e ca o brută! Atât de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb câţ va dura. Ea se plic­tiseşte de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gândesc că acesta ar putea fi primejdios. Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii veniţi, cu o seară înainte. Dom­nul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnişoara Lyall uitându-se în registrul hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele italiene, numele lor de botez şi vârsta transcrise din paşapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna Marjorie Emmo Gold - 35. Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, era studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile şi o săptămână până să facă primul avans precaut, aşa cum le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observând uşoara ezitare şi timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă: — Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă? Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cârlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în şolduri. Arăta mai mult ca un tânăr de pe o scenă decât ca un tânăr de pe stradă, dar în momen­tul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural şi neafectat, poate chiar puţin prostuţ. Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se aşeză lângă ea. — Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi. Eu mă simt teribil de prost cum arăt! — E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnişoara Lyall. Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă: — Abia aţi sosit, nu-i aşa? — Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia. — Aţi mai fost la Rhodos? — Nu. E frumos, nu-i aşa? Soţul ei spuse: — Păcat că-i drumul aşa de lung. — Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia... Cu o voce înăbuşită Susan zise: — Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri şi rânduri de oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste tot! — E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, pur şi simplu. — E o deosebire, nu-i aşa? Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, câtuşi de puţin, sclipitoare. Puţin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se ridică. Cu o mână îşi aşeză costumul de baie la piept. Căscă; un căscat mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie Gold şi se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionţat al lui Douglas Gold. Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare decât s-ar fi cuvenit. — Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi? Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, tărăgănat şi afectat: — Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă. Îşi dădu multă osteneală să-şi reaşeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesaţi. Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnişoara Lyall: — O femeie frumoasă. Pamela, la fel de încântată să dea, dar să şi primească informaţii, răspunse pe un ton coborât: — Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres. — E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi! Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise: — Ce frumoasă e marea, aşa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas? El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent: — Să intrăm? Da, bine, într-o clipă. Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre mar­ginea apei. Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un zâmbet imperceptibil. Douglas Gold se înroşi. Valentine Chantry spuse: — Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă de faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. Te rog, fi atât de drăguţ şi adu-mi-o. Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganţă spre hotel. Marjorie Gold se aruncă în apă, strigând: — E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino! Pamela Lyall i se adresă: — Nu intraţi? El îi răspunse nehotărât:              

                                                                                   ACTUL ÎNTÂI                                                                                     Suspiciunea                                                                                      Capitolul 1                                                                                   Cuibul de corbi Domnul Satterthwaite şedea pe terasa de la Crow’s Nest[1] privindu-l pe Sir Charles Cartwright, gazda lui, cum urca pe cărarea dinspre mare. Crow’s Nest era un bungalow modern, dintre cele construite extrem de bine. Nu avea ornamente exterioare de lemn, nici frontoane, nici alte excrescenţe dragi unui constructor de mâna a treia. Era o clădire solidă, albă, simplă – înşelătoare când venea vorba de mărime, pentru că era mult mai întinsă decât în aparenţă. Numele i se datora poziţionării, sus, la înălţime, tronând deasupra portului Loomouth. Şi într-adevăr, dintr-un colţ al terasei, dincolo de balustrada rezistentă, se deschidea o prăpastie abruptă înspre marea învolburată. Pe şosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru şi jumătate de oraş. Şoseaua ducea înspre interiorul uscatului şi apoi şerpuia ameţitor deasupra mării. Pe jos, Crow’s Nest era accesibil în şapte minute, pe cărarea abruptă pe care Sir Charles Cartwright o parcurgea chiar în acel moment. Sir Charles era un bărbat între două vârste, bronzat şi bine făcut. Purta pantaloni din flanel cenuşiu-închis şi cu un pulover alb. Avea un mers uşor legănat, iar pumnii şi-i ţinea pe jumătate închişi în timp ce se plimba. Nouă din zece oameni ar fi zis „ofiţer de marină, în rezervă – n-ai cum să nu recunoşti genul acesta de om“. Al zecelea, judecând ceva mai limpede, ar fi ezitat, încurcat fiind de ceva greu definibil, ceva ce nu se potrivea. Şi apoi poate, pe negândite, s-ar ivi o imagine, puntea unui vapor – dar nu un vapor real –, ci o navă compusă din faldurile unei draperii dintr-un material gros, cu ţesătură bogată – un bărbat, Charles Cartwright, aflat pe punte scăldat într-o lumină, alta decât cea a soarelui, cu pumnii pe jumătate încleştaţi, cu acea alură şi o voce degajată – vocea calmă, plăcută a unui marinar şi gentleman englez, mult amplificată în tonalitate. — Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mi-e teamă că nu am cum să-ţi răspund la această întrebare. Şi gata, cortina grea cade, luminile ţâşnesc vii de peste tot, orchestra se avântă la cea din urmă măsură sincopată, iar nişte fete, purtând funde enorme în păr, întreabă: „Ciocolată? Limonadă?“ Primul act al piesei Chemarea adâncurilor, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone, a luat sfârşit. Din postul lui de observaţie, domnul Satterthwaite, zâmbi privind în jos. Un omuleţ uscat şi mic, domnul Satterthwaite, patron al artelor şi al scenei dramatice, snob până în vârful unghiilor, dar un snob de treabă, era invitat întotdeauna la cele mai importante sindrofii şi la tot soiul de evenimente sociale (cuvintele „precum şi domnul Satterthwaite“ apărând invariabil în coada tuturor listelor de invitaţi). Dincolo de toate acestea, domnul Satterthwaite era un om de o inteligenţă impresionantă şi un observator subtil a tot ceea ce ţine de oameni şi de lucruri. Acum murmura, clătinând din cap: „Nu m-aş fi putut vreodată gândi la aşa ceva. Nu, serios, niciodată n-aş fi crezut aşa ceva“. Zgomotul unor paşi răsună pe terasă şi îl făcu să-şi întoarcă uşor capul. Bărbatul masiv, cu părul sur, care veni la masă şi îşi trase un scaun îşi purta marca profesiei clar întipărită pe chipul lui blând, energic, care îi trăda vârsta mijlocie. Spui „doctor“ şi „Harley Street“ şi îţi dai seama că Sir Bartholomew Strange a reuşit în profesia pe care şi-a ales-o. E un specialist renumit în afecţiuni nervoase şi, de curând, a primit distincţia de cavaler al Coroanei Britanice. Îşi trase scaunul mai aproape, lângă domnul Satterthwaite, şi spuse: — Ce n-ai fi crezut? Ei? Să auzim! Domnul Satterthwaite îi atrase atenţia, cu un zâmbet, asupra siluetei care înainta rapid pe cărarea care ducea înspre ei. — N-aş fi crezut că Sir Charles ar fi fost mulţumit să rămână atât de mult în… ăă… exil. — La naiba, nici eu n-aş fi crezut! Celălalt râse, aruncându-şi capul pe spate. Îl ştiu pe Sir Charles de când era copil. Am fost împreună la Oxford. A fost constant acelaşi om – un actor mult mai bun în viaţa reală decât pe scenă! Sir Charles joacă fără încetare un rol. Nu se poate abţine – e ca o a doua natură pentru el. Charles nu iese dintr-o încăpere – nu, el îşi face ieşirea – şi întotdeauna trebuie să aibă şi o replică pe măsură pentru o asemenea ocazie. Oricum, lui îi prieşte o schimbare de rol – nimic nu-i convine mai mult. Acum doi ani s-a retras de pe scenă – zicea că vrea să trăiască o viaţă simplă, la ţară, departe de lume, unde să-şi satisfacă pasiunea lui străveche pentru mare. A venit aici şi a construit locul aceasta. Asta e versiunea lui de casă simplă, de ţară. Trei băi şi utilităţi de ultimul răcnet! Şi eu gândeam ca tine, Satterthwaite, n-am crezut că o să dureze. În cele din urmă, Charles e şi el om – are nevoie de public. Doi sau trei căpitani în rezervă, o mână de cucoane bătrâne şi un popă – nu e tocmai audienţa pe care şi-o doreşte. Am crezut că „omul simplu, îndrăgostit de mare“ o să dispară vreo şase luni. Şi apoi, sincer vorbind, am zis că o să se sature de rolul ăsta. M-am gândit că următorul pe lista de roluri va fi acela al plictisitului om de lume, undeva la Monte Carlo, sau, poate, chiar al unui latifundiar în munţii Scoţiei – e destul de versatil Charles ăsta al nostru! Doctorul se opri. Fusese un discurs lung. Privirea lui se umplu de afecţiune şi amuzament în timp ce-l privea pe bărbatul care urca şi habar nu avea că era subiect de conversaţie. În câteva minute avea să ajungă la ei. — Cu toate acestea, continuă Sir Bartholomew, se pare că ne-am înşelat. Atracţia pentru viaţa simplă încă nu a dispărut. — Un om pentru care totul e o dramă regizată este de multe ori prost înţeles, preciză domnul Satterthwaite. Tinzi să nu-i iei în serios sinceritatea. Doctorul încuviinţă. — Mda, spuse el, dus pe gânduri. E adevărat. Cu un salut vesel, Charles Cartwright alergă în sus pe scările care-l aduceau pe terasă. — Mirabelle s-a depăşit pe sine, spuse el. Trebuia să fi venit şi tu, Satterthwaite. Domnul Satterthwaite scutură energic din cap. Stomacul îi fusese dat peste cap de prea multe ori, traversând Canalul Mânecii, ca să creadă acum în miracolul de a supravieţui unei excursii cu barca. În acea dimineaţă o privise pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Fusese un vânt numai bun şi domnul Satterthwaite mulţumise providenţei pentru pământul ferm de sub picioare. Sir Charles merse la fereastra din salon şi sună servitorul să vină cu băuturile. — Trebuia să fi venit, Tollie, îi spuse prietenului său. Nu eşti tu acela care-şi petrece jumătate din viaţă în Harley Street spunându-le pacienţilor ce bună ar fi viaţa lor dacă şi-ar petrece-o legănaţi de valurile oceanului? — Marele avantaj al profesiei de medic, îi răspunse Sir Bartholomew, e acela că nu eşti obligat să urmezi propriul sfat. Sir Charles râse cu poftă. Continua, fără să-şi dea seama, să joace acelaşi rol – acela al marinarului fanfaron şi plin de vervă. Era un bărbat extraordinar de arătos, frumos proporţionat, cu un chip bine conturat, pe care se citea amuzamentul, cu uşoare umbre sure pe la tâmple, conferindu-i un plus de distincţie. Înfăţişarea trăda ceea ce era cu adevărat – un gentleman, în primul rând, şi un actor, în al doilea.             [1] Cuibul Corbului - post de observaţie situat în vârful catargului (în limba engleză, în original) (n.red.)

Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile şi când m-am întors i-am găsit pe Poirot închizându-şi valijoara. — Á la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te întorci la timp să vii cu mine. — Înseamnă că te-au chemat pentru un caz? — Da, deşi mă simt obligat să recunosc că, aparent, afacerea nu este promiţătoare. Compania de asigurări a Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului Maltravers, care, acum câteva săptămâni, şi-a făcut o asigurare pe viaţă la ei pentru marea sumă de 50 000 de lire. — Da? am zis eu foarte curios. — Bineînţeles, există clauza de sinucidere în poliţa de asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul unui an, poliţa de asigurare este anulată. Domnul Maltravers a fost examinat, cum se obişnuieşte, de propriul medic al companiei, şi deşi trecuse de prima tinereţe, se bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor şi cauza morţii este considerată un fel de hemoragie internă. Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre despre situaţia financiară a domnului Maltravers circulau în ultimul timp şi Uniunea de Nord a certificat, fără nici un dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers avea o soţie tânără, frumoasă şi se pare că şi-a adunat toţi banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de asigurare pe viaţă pentru ca asigurarea lui să revină soţiei şi apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, aşa cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă motivul morţii a fost un atac de cord aş fi fost mai combativ. Infarctul poate fi interpretat ca şi incapacitatea medicului de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să facem câteva  cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, să-ţi faci bagajul şi apoi luăm un taxi până în strada Liverpool. O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre Est în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la gară, am obţinut informaţia că Marsdon Manor se afla la o milă distanţă. Poirot a hotărât să mergem pe jos, aşa că am luat-o de-a lungul străzii principale. — Care-i planul tău de bătaie? l-am întrebat. — Întâi o să mergem la doctor. Am controlat şi mi s-a spus că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph Berriard. A, uite-i casa. Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puţin de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele doctorului. Am străbătut poteca şi am sunat la uşă. S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai ora sa de consultaţii şi, pentru moment, nu aştepta nici un pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt şi lat în umeri, cu maniere destul de plăcute. Poirot s-a prezentat şi i-a explicat scopul vizitei noastre, adăugând că într-un astfel de caz companiile de asigurare erau obligate să facă toate investigaţiile necesare. — Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezenţă, îmi închipui că fiind un om atât de bogat, viaţa sa era asigurată pentru o sumă mare. — Îl consideri un om bogat, doctore? Acesta se uită cam surprins. — Cum să nu fie? Avea două maşini, ştiţi, şi Marsdon Manor este o vilă mult prea mare în care să locuieşti, deşi, cred că a cumpărat-o foarte ieftin. — Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenţie. Acesta se mulţumi doar să dea din cap cu tristeţe. — Chiar aşa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru şotia sa că există această asigurare pe viaţă. Este o tânără foarte frumoasă şi încântătoare, dar teribil de răvăşită de această! tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o feresc cât am putut, dar, sigur că şocul trebuie să fi fost considerabil. — L-aţi vizitat recent pe domnul Maltravers? — Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată. — Cum? — Ştiu că domnul Maltravers era un om de ştiinţă creştin sau ceva de genul acesta. — Dar i-aţi examinat cadavrul? — Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii grădinarului. — Şi cauza morţii a fost clară? — Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei trebuie să fi fost internă. — Încă mai zăcea unde fusese găsit? — Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici plantaţii. Evident că ieşise să împuşte ciori de câmp, deoarece o puşcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială. — N-ar fi putut fi împuşcat? — Dragă domnule! — Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înşeală memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi diagnosticul de infarct şi, apoi, l-a schimbat când poliţistul local i-a arătat o rană în cap! — N-o să găsiţi nici o rană pe trupul domnului Maltravers, spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveţi altceva? Am înţeles aluzia. — Vă lăsăm cu bine şi vă mulţumim foarte mult, doctore, pentru că aţi fost atât de amabil să ne răspundeţi la întrebări. Apropo, n-ați considerat necesară o autopsie? — De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a fost clară şi în profesia mea nu considerăm necesar să întristăm, fără rost, rudele mortului. Şi întorcându-se, doctorul trânti uşa tare în faţa noastră. — Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? mă întrebă Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon Manor. — Un măgar bătrân... — Exact. Tu judeci caracterele întotdeauna profund, prietene. L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiţă i se ivi totuşi în ochi şi adăugă cu viclenie: — Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă! M-am uitat la el cu răceală. Când am ajuns la vilă, uşa ne-a fost deschisă de o cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de vizită şi o scrisoare de la Compania de asigurări pentru doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat micul dejun şi se retrase ca să-şi anunţe stăpâna. Trecură cam zece minute, uşa se deschise şi o siluetă subţire, în haine de doliu, stătea în prag, — Domnul Poirot? îngăimă ea. — Doamnă Maltravers! spuse Poirot stând galant în picioare şi se grăbi spre ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în felul acesta. Dar ce să-i faci? „Les affaires” nu ştiu ce e mila. Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. Ochii îi erau roşii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă extraordinara sa frumuseţe. Avea vreo 27-28 de ani, era foarte blondă, cu ochi mari, albaştri şi buze frumos conturate. — E ceva în legătură cu asigurarea soţului meu, nu-i aşa? Dar trebuie să fiu tracasată acum, aşa de repede? — Curaj, dragă doamnă. Curaj! Ştiţi, soţul dumneavoastră şi-a făcut asigurarea pe viaţă pentru o sumă destul de mare şi, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acţionez pentru ei. Puteţi fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru dumneavoastră. Vreţi să-mi povestiţi pe scurt tristele evenimente de miercuri? — Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El găsise... Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înţelegere. — Pricep. Destul! L-aţi văzut pe soţul dumneavoastră în după amiaza aceea? — De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după nişte timbre şi cred că el umbla prin împrejurimile vilei. — Ca să împuşte ciori? — Da, de obicei îşi ia puşca cu el şi am auzit una sau două împuşcături în depărtare. — Unde este puşca acum? — În hol, cred. Ea l-a condus acolo şi a dat arma lui Poirot, care a examinat-o pe îndelete. — Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o dădea înapoi. Şi acum, doamnă, dacă aş putea vedea... Se opri cu delicateţe. — Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând capul.

I Macfarlane observase adesea că prietenul său, Dickie Carpenter, avea un ciudat sentiment faţă de ţigănci. Nu aflase niciodată motivul. Dar când logodna dintre Dickie şi Esther Lawes a fost desfăcută, atunci cei doi bărbaţi şi-au spus ce aveau pe suflet. Macfarlane se logodise cu sora mai mică, Rachel, cu aproape un an în urmă. Le cunoştea pe cele două fete Lawes de când erau mici. Atent şi prevăzător în toate privinţele, nu voise să recunoască pentru sine însuşi atracţia crescândă asupra sa a feţei copilăroase şi a ochilor negri sinceri ai Rachelei. Nu era o frumuseţe ca Esther, nu! Dar, de nedescris, mai naturală şi mai dulce. După logodna lui Dickie cu sora mai mare, relaţiile dintre cei doi bărbaţi păreau să devină mai apropiate. Şi acum, numai după câteva săptămâni, logodna se rupsese din nou şi Dickie, chiar Dickie neînduplecat. Până atunci, în scurta sa existenţă, totul mersese ca uns pe roate. Îşi alesese bine cariera navală. Dragostea sa pentru mare era înnăscută. Avea ceva din aerul unui viking, primitiv şi direct, o fire care n-avea nimic comun cu subtilităţile intelectuale. Aparţinea acelei categorii de tineri englezi care se exprimă greu, cărora le displace orice formă de emoţie şi cărora le este cât se poate de dificil să-şi explice procesele lor mentale, mai ales în cuvinte... Macfarlane, acel scoţian încăpăţânat, cu o imaginaţie celtică ascunsă pe undeva, asculta şi fuma, în timp ce prietenul său se bălăcea într-o mare de cuvinte. Ştia că o să urmeze o mărturisire ca o descărcare. Dar se aşteptase ca subiectul să fie altul. Oricum, la început, nu a fost vorba despre Esther Lawes. Părea numai povestirea unui coşmar de copil. — Totul a început cu un vis pe care l-am avut când eram mic. Nu un coşmar propriu-zis. Ea – ţiganca, după cum ştii – apare adesea în vise... chiar într-unul bun (sau ceea ce i se pare unui băieţel că e bine – o petrecere, plesnitori şi chestii de-astea). Eu mă jucam grozav şi simţeam, ştiam că dacă aş ridica privirea, aş vedea-o pe ea, stând ca de obicei, privindu-mă... Cu ochi trişti, ştii, ca şi cum ea înţelegea ceva pe care eu nu puteam... Nu sunt în stare să-ţi explic de ce mă scotea aşa din fire... dar aşa se întâmpla! De fiecare dată! Mă trezeam urlând de groază şi bătrâna mea doică spunea: "Poftim! Domnişorul Dickie iar a avut unul din visele sale cu ţigănci!" — Te-au speriat vreodată ţigănci adevărate ? — N-am văzut nici una decât mai târziu. Şi asta a fost ciudat. Alergam după un căţeluş e-al meu. Îmi scăpase. Am ieşit pe poarta de la grădină şi am luat-o pe una din cărările din pădure. După cum ştii, atunci locuiam la New Forest. În cele din urmă, am ajuns într-un soi de poiană, cu un podeţ peste o apă. Şi chiar lângă el stătea o ţigancă, cu o basma roşie pe cap, exact ca în visul meu. Şi, deodată, mi s-a făcut frică! Se uita la mine, ştii... Cu aceeaşi privire, ca şi cum ea ştia ceva de care eu nu aveam habar şi-i părea rău... Şi atunci îmi spuse destul de liniştită, dând din cap încurajator către mine: "Nu m-aş duce pe drumul ăla, dacă aş fi în locul tău". Nu pot să-ţi spun de ce, dar m-a speriat de moarte. Am trecut pe lângă ea ca din puşcă pe pod. Cred că era putrezit. Oricum a cedat şi am căzut în apă. Curgea destul de repede şi era cât pe-aci să mă înec. Al naibii de aproape am fost de înec. N-am uitat niciodată. Şi am simţit că totul era în legătură cu ţiganca... — Cu toate că te-a avertizat, de fapt! — Cred că ai putea s-o interpretezi astfel. Dickie se opri pentru o clipă, apoi continuă: Ţi-am povestit despre visul acesta al meu, nu pentru că ar avea vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat mai târziu (cel puţin, eu presupun că nu are), ci numai pentru că s-a întâmplat să fie punctul declanşator. Acum o să înţelegi ceea ce vreau să spun prin "simţul ţigăncii". Deci, mă duc, în prima seară, la familia Lawes. Atunci tocmai mă întorsesem de pe coasta de vest. Era grozav să fiu din nou în Anglia. Soţii Lawes erau prieteni vechi cu părinţii mei. Nu le văzusem pe fete de când aveam şapte ani, dar tânărul Arthur îmi fusese un foarte bun prieten şi, după ce murise, Esther a continuat să-mi scrie şi să-mi trimită ziare. Scria grozav de simpatic! Mă distra de minune. Am dorit întotdeauna să mă fi priceput mai bine să-i  răspund. Eram foarte nerăbdător s-o văd. Părea ciudat să cunoşti o fată destul de bine numai din scrisori şi nu altfel. Ei bine, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc acasă, la familia Lawes. Esther era plecată, dar o aşteptau să sosească în seara aceea. Stăteam lângă Rachel la cină şi, când m-am uitat într-o parte şi alta a mesei, m-a cuprins un simţământ ciudat. Aveam impresia că cineva mă privea şi lucrul ăsta mă făcea să nu mă simt în apele mele. Apoi am văzut-o... — Pe cine? — Pe doamna Haworth... de care-ţi povesteam. Îi stătea pe limbă lui Macfarlane să spună: "Credeam că-mi povesteai despre Esther Lawes". Dar tăcu şi Dickie continuă. — Se deosebea prin ceva de toţi ceilalţi. Stătea lângă domnul Lawes, ascultându-l foarte gravă, cu capul aplecat. Avea ceva din tul roşu în jurul gâtului. M-am gândit că fusese rupt; oricum, îi atârna pe spate ca nişte mici limbi de foc... I-am spus Rachelei: "Cine-i femeia aceea de-acolo? Brunetă, cu şal roşu?" — Te referi la Alistair Haworth? Are un şal roşu. Dar e blondă. Foarte blondă. — Şi chiar aşa era, ştii! Părul ei avea o nuanţă frumoasă de galben pal strălucitor. Şi, totuşi, aş fi jurat pe cinstea mea că era brunetă. Ciudat, ce efect au ochii cuiva asupra mea... După cină, Rachel ne făcu cunoştinţă şi ne-am plimbat prin grădină. Am discutat despre reîncarnare... — Nu prea e genul tău, Dickie! — Cred că e. Îmi amintesc c-am spus că pare a fi un mijloc destul de uşor de a explica faptul că recunoşti imediat nişte oameni, ca şi cum i-ai fi întâlnit înainte. Ea a zis: "Te referi la îndrăgostiţi..." Era ceva straniu în tonul ei – ceva blând şi cald. Îmi reamintea de ceva, dar nu-mi dădeam seama de ce. Am mai continuat să flecărim puţin, când domnul Lawes ne-a chemat de pe terasă, spunea că Esther venise şi dorea să mă vadă. Doamna Haworth îşi puse mâna pe braţul meu şi spuse: "Te duci înăuntru?"; "Da, am zis eu"; "Cred că mai bine ai…" şi atunci... atunci... — Spune! — Sună trăsnit. Doamna Haworth a spus: "Nu m-aş duce înăuntru, dacă aş fi în locul tău"... El se opri. Asta m-a speriat, ştii. M-a speriat rău. De aceea ţi-am povestit despre vis... Pentru că, ştii, ea a vorbit în acelaşi mod – liniştită, ca şi cum cunoştea ceva şi eu nu. Nu era doar o femeie frumoasă care dorea să mă ţină în grădină ca să rămân cu ea. Vocea ei era blândă şi-i părea foarte rău. Aproape ca şi cum prevedea ce avea să se întâmple... Cred că am fost nepoliticos, dar m-am întors şi-am părăsit-o, alergând într-un suflet spre casă. Acolo părea că mă aflu în siguranţă. Ştiam atunci că-mi fusese teamă de ea chiar de la început. Am simţit o uşurare să-l văd pe domnul Lawes. Esther e afla lângă el... Dickie ezită o clipă şi apoi murmură abia şoptit: nu m-am îndoit nici o clipă, în momentul în care am zărit-o, mi-am dat seama că m-a cucerit. Gândurile lui Macfarlane îi zburară repede la Esther Lawes. Auzise odată pe cineva numind-o "şase picioare de perfecţiune evreiască". Un portret inteligent, conchise el, când îi reveniră în minte înălţimea ei neobişnuită, silueta sa subţire, albeaţa marmoreană a feţei, cu nasul delicat conturat şi splendoarea neagră a părului şi ochilor. Da, nu se minună că simplitatea copilăroasă a lui Dickie capitulase în faţa ei. Lui Esther n-ar fi putut niciodată să-i bată inima mai puternic, dar el o admira cât era de încântătoare. — Şi apoi, continuă Dickie, ne-am logodit. — Imediat ? — Ei bine, cam după o săptămână. I-a trebuit doar vreo două săptămâni ca să descopere că, de fapt, nu mă iubea... Râse scurt, plin de amărăciune: — Era în ultima seară, înainte de a mă întoarce pe vasul cel vechi. Veneam din sat prin pădure şi atunci am văzut-o pe doamna Haworth , vreau să zic. Purta o Tam-o-shanter[1] roşie şi, doar pentru o clipă, ştii, mă făcu să tresar. Ţi-am povestit visul meu, aşa că o să înţelegi... Neam plimbat puţin. Nu am rostit nici un cuvânt care s-o fi supărat pe Esther, ştii... — Chiar? Macfarlane se uita curios la prietenul său. Ciudat, cum oamenii îţi povesteau lucruri de care ei înşişi sunt inconştienţi! — Şi apoi, când mă întorceam ca să mă îndrept spre casă, ea mă opri. Spuse: "Vei ajunge acasă foarte curând. Nu m-aş întoarce prea repede, dacă aş fi în locul tău..." Şi atunci am ştiut că mă aştepta ceva neplăcut... şi... de cum am intrat, Esther mă întâmpină şi-mi spuse că îşi dăduse seama că nu mă iubeşte cu adevărat... Macfarlane mormăi plin de înţelegere: — Şi doamna Haworth? întrebă el. — N-am mai văzut-o niciodată până în vara asta. — În seara asta?           [1] pălărie rotundă din lână sau pânză, cu partea de sus plată şi mult mai lată decât bordura din jurul capului (de la eroul poemului lui Robert Burns, "Tarn o'Shanter")