Agatha Christie

Capitolul întâi În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul „Times”. Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas – încă două ore de mers. Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista „Busy bee” sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. „Merryweather” aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere – tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. „Jonas” ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete. Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie! Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar: Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie sa vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plaja însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington. Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte – ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadinii[1]. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii. Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie... Şi în curând adormi. II Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară – aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe. Când deodată, sosise scrisoarea: Mi-aţi fost recomandata de Agenţia „Femeile îndemânatice”. După cate am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli. Cu multa simpatie, Una Nancy Owen Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar: Insula Negrului. Sticklehaven, Devon... Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux... Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: „Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea.” Un fior rece îi trecu prin inimă: „La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia – chiar dacă n-am fost găsită vinovată.” Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil – numai Hugo – dar nu voia să se gândească la Hugo. Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus – jos, sus – jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate – tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp... Marea – albastrul ei cald, adânc – dimineţile pe nisip – Hugo – Hugo care i-a spus că o iubeşte... Nu trebuie să se gândească la Hugo... Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă. Îşi spuse în gând: „Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante.”             [1] Ţăranii (ital.)

I. Unu, doi, la pantofi şireturi leg 1. Dispoziţia domnului Morley era înfiorătoare în ziua aceea, la ora micului dejun. Critică şunca prăjită, vru să ştie de ce cafeaua părea un fel de noroi li­chid şi declară că biscuiţii erau mai răi ca oricând. Domnul Morley era un om mărunţel, cu maxilarul proeminent şi bărbia agresivă. Sora lui, care se ocupa de bunul mers al gospodăriei — o femeie î­nal­tă, care semăna cu un dragon — îl privi cu un aer gânditor şi-l întrebă da­că nu cumva, şi de data aceasta, apa de baie fusese rece. Posac, el îi răspun­se negativ şi îşi aruncă privirea pe ziare. În clipa următoare, proclamă că gu­vernul, a cărui incompetenţă o deplânsese până atunci, devenea de-a dreptul nefast. Domnişoara Morley, cu vocea ei profundă, răspunse că era într-adevăr păcat. Miniştrii avuseseră, după părerea ei, o oarecare utilitate, indiferent de culoarea politică, şi insistă ca fratele ei să-i explice de ce politica prezentului cabinet era inoperantă, stupidă şi periculoasă. Domnul Morley îi dădu satisfacţie, luă încă o ceaşcă din cafeaua pe care mai devreme o considerase odioasă, după care mărturisi în sfârşit motivul real al proastei lui dispoziţii. — Toate tinerele sunt la fel! Nu se gândesc decât la ele şi nu te poţi bizui pe ele! — Te referi la Gladys? — Da. Tocmai m-a informat că mătuşa ei a avut un atac şi că, din acest motiv, este obligată să se ducă în Somerset. — Este foarte neplăcut, dar ea nu are nici o vină! Domnul Morley dădu din cap cu un aer posomorât: — Şi cine-mi garantează că mătuşa ei a avut cu adevărat un atac şi că nu este vorba de o păcăleală pusă la cale cu tânărul acela atât de puţin recomandabil de care nu se desparte toată ziua? Probabil că au hotărât să-şi ia o zi de vacanţă, asta‑i! — Mi-e greu să cred aşa ceva despre Gladys. Mi s-a părut întotdeauna că este foarte conştiincioasă. — Desigur! Însă... — Este o tânără inteligentă şi care-şi iubeşte munca. Tu însuţi mi-ai spus-o! — Da, Georgina, aşa ţi-am spus. Dar asta era pe vremea când încă nu începuse să-l frecventeze pe individul acela dubios. În ultimul timp s-a schimbat mult. E de nerecunoscut.  Visează, se gândeşte la altceva, este ner­voasă... Dragonul oftă profund: — Ce vrei, Henry? Toate fetele sfârşesc prin a se îndrăgosti! N-ai ce face! Domnul Morley replică pe un ton dur: — Asta nu trebuie să le împiedice să-şi facă datoria! Am o secretară şi am nevoie de ea! Mai ales astăzi! Am câţiva bolnavi foarte importanţi... şi lu­crul acesta mă agasează teribil! — Sunt perfect de acord cu tine. À propos, tinerelul pe care l-ai angajat face progrese? — Nu prea. Nu-i în stare să reţină ca lumea un nume, iar manierele lui sunt deplorabile! Dacă nu se schimbă, voi fi obligat să-l dau afară şi să anga­jez pe altcineva. Cred că metodele actuale de educaţie sunt deficitare. Par să formeze doar nişte tineri aiuriţi care nici măcar nu pricep ceea ce le spui, dar­mite să-şi amintească ceva! Se uită la ceas apoi reluă: — Plec. Am o dimineaţă foarte încărcată şi trebuie să-mi fac timp să mă ocup şi de doamna Sainsbury Seale. Suferă. O sfătuisem să meargă la Reilly, dar nici nu vrea să audă de el! — O înţeleg! — Reilly este foarte capabil. Îşi cunoaşte meseria... — Îi tremură mâna, răspunse domnişoara Morley. Pentru mine nu este decât un beţivan! Morley zâmbi şi, când se sculă de la masă, era din nou bine dispus. — Ca de obicei, zise el, voi reveni pe la ora unu şi jumătate ca să ciugu­lesc ceva. 2. La Savoy, domnul Amberiotis îşi explora dinţii cu o scobitoare şi surâ­dea. Afacerile îi mergeau bine. Norocul îl favoriza, ca întotdeauna. Nu-şi pierduse zadarnic timpul când îi spusese acelei toante câteva cuvinte amabile! De altfel, merita pe deplin ce­ea ce i se întâmpla. Întotdeauna fusese un om cumsecade şi ştiuse să se ara­te generos. Pe viitor ar putea deveni încă şi mai darnic. Imagini fericite i se pe­rindau prin faţa ochilor. Micul Dimitri... Sau Constantopoulos, acest minu­nat Constantopopulos care se zbătea atât cu restaurantul lui... Ce grozavă surpriză pentru ei! Scobitoarea atinse un punct sensibil şi domnul Amberiotis se strâmbă. Plăcutele anticipaţii dispărură. Un viitor mai apropiat şi destul de neliniştitor îl solicita pe domnul Amberiotis. Cu precauţie, el exploră cu vârful limbii o cavitate. Apoi îşi scoase din buzunar un carnet; ora 12, strada Queen Char­lotte nr. 58. Încercă să-şi regăsească optimismul de mai înainte. Zadarnice eforturi. Pentru moment, viitorul era cuprins în aceste câteva cuvinte: "Queen Charlotte Street, nr. 58, ora 12." 3. La Glengowrie Court Hotel, în South Kensington, micul dejun fusese luat. Stând în hol, domnişoara Sainsbury şi doamna Bolitho conversau ca do­uă vechi prietene. Locurile lor, în sala de mese, fiind apropiate, cele două se împrieteniseră în urmă cu opt zile, adică a doua zi după sosirea domnişoarei Sainsbury Seale. — Ştii, dragă, că nu mă mai doare! Chiar deloc! Cred că voi telefona... — Nu vei face aşa ceva! exclamă doamna Bolitho. Du-te la dentist şi ter­mină o dată! Doamna Bolitho era o femeie voinică, cu vocea gravă şi care părea năs­cu­tă pentru a comanda. Domnişoara Sainsbury Seale era o femeie de vreo 40 de ani, al cărei păr încărunţea în bucle aranjate neglijent. Hainele ei îţi dă­deau o impresie bizară. Era genul "artist"; lornionul îi cădea mereu şi vorbea fără încetare. — Dar, reluă ea, dacă-ţi spun că nu mă mai doare! — Da! Numai că nu ai dormit aproape deloc toată noaptea. — Aşa este! Însă acum sunt convinsă că nervul este mort. — Motiv în plus ca să te duci la dentist!... Numai din cauza fricii nu ne ducem în astfel de cazuri. Ei bine, trebuie să te arăţi hotărâtă şi să sfârşeşti o dată! Domnişoara Sainsbury Seale fu tentată să-i răspundă: "E uşor să vor­beşti! Se vede că nu-i vorba de dinţii dumitale!", dar se mulţumi să-i zică: — Cred, scumpă prietenă, că ai dreptate. De altfel, domnul Morley lu­crează cu multă blândeţe.          

Capitolul I Era rândul domnişoarei Somers să facă ceaiul. Domnişoara Somers era cea mai nouă şi cea mai ineficientă dintre dactilografe. Nu mai era tânără şi avea o faţă blând îngrijorată, ca de oaie. Ibricul nu dăduse în clocot când domnişoara Somers turnă apa peste ceai, dar domnişoara Somers niciodată nu ştia bine când apa e fiartă sau nu, şi ăsta era unul din multele necazuri care o chinuiau în viaţă. Turnă ceaiul în ceşti, punând pe fiecare farfurioară câte doi biscuiţi moi şi dulci. Domnişoara Griffith, eficienta dactilografă şefă, o femeie milităroasă cu părul cărunt care era în serviciu la Consolidated Investment Trust de şaisprezece ani, spuse tăios: “Iar n‑a fiert apa, Somers!” iar chipul blajin şi necăjit al domnişoarei Somers se făcu roz şi spuse: “Vai, chiar am crezut că e fiartă de data asta”. Domnişoara Griffith gândi: “O s‑o ţinem o lună, probabil, cât avem atâta de lucru… Dar zău! Ce încurcătură a făcut idioata cu scrisoarea aia către Eastern Developments – o treabă absolut simplă de altfel, şi întotdeauna e atât de proastă când e vorba de ceai! Dacă n‑ar fi atât de greu să pui mâna pe o dactilografă inteligentă… şi nici capacul cutiei cu biscuiţi n‑a fost închis cum se cuvine data trecută. Zău…” La fel ca atât de multe cugetări indignate ale domnişoarei Griffith, fraza rămase neterminată. În acea clipă, domnişoara Grosvenor intră să prepare sacrul ceai al domnului Fortescue. Domnul Fortescue bea un ceai diferit, dintr‑un serviciu de porţelan diferit, şi avea biscuiţi diferiţi. Doar ibricul şi apa de la robinetul din vestiar erau aceleaşi. Dar de data asta, fiind ceaiul domnului Fortescue, apa fierse. Avu domnişoara Grosvenor grijă de asta. Domnişoara Grosvenor era o blondă incredibil de fermecătoare. Purta un costumaş negru, scump, iar picioarele ei frumoase erau încorsetate în cei mai buni şi mai scumpi ciorapi de nylon de pe piaţa neagră. Trecu din nou plutind prin camera dactilografelor, fără să învrednicească pe cineva cu o vorbă sau o privire, de parcă dactilografele n‑ar fi fost decât nişte gândaci de bucătărie. Domnişoara Grosvenor era secretara particulară şi specială a domnului Fortescue şi gurile rele dădeau de înţeles că era ceva mai mult, ceea ce de fapt nu era adevărat. Domnul Fortescue se căsătorise de curând a doua oară cu o soţie atât fermecătoare cât şi costisitoare, şi pe deplin capabilă să‑i capteze întreaga atenţie. Domnişoara Grosvenor era pentru domnul Fortscue doar o parte necesară decorului biroului său, care era şi el foarte luxos şi foarte costisitor. Domnişoara Grosvenor pluti înapoi cu tava ţinută ca într‑un ritual de jertfă. Trecu prin biroul interior, apoi prin camera de aşteptare unde erau admişi clienţii mai importanţi, şi, în cele din urmă, cu o bătaie uşoară în uşă, intră în sanctuar, biroul domnului Fortescue. Acesta era o cameră spaţioasă, cu un parchet strălucitor presărat cu carpete scumpe, orientale. Pereţii erau lambrisaţi cu panouri din lemn de culoare deschisă, iar de jur împrejur se aflau scaune enorme, cu tapiţerie din piele de bou deschisă la culoare. În spatele unui imens birou de paltin, centrul şi focarul încăperii, stătea domnul Fortescue în persoană. Domnul Fortescue era mai puţin impresionant decât ar fi trebuit să fie pentru a se potrivi cu decorul, dar îşi dădea silinţa. Era un bărbat masiv, flasc, cu o chelie strălucitoare. Îi plăcea să pozeze purtând costume din tweed ţărănesc, cu o croială largă. Se încrunta la nişte hârtii de pe birou când domnişoara Grosvenor pluti spre el cu graţia unei lebede. Punând tava pe birou la îndemâna lui, murmură cu un glas jos şi impersonal “Ceaiul dumneavoastră, domnule Fortescue”, şi se retrase. Contribuţia domnului Fortescue la ritual fu un mormăit. Aşezată din nou la biroul ei, domnişoara Grosvenor îşi continuă treburile. Făcu două apeluri telefonice, corectă câteva scrisori la maşină, ce aşteptau doar a fi semnate de domnul Fortescue, şi răspunse unei solicitări telefonice. — Mă tem că deocamdată e imposibil, spuse pe un ton superior. Domnul Fortescue e în şedinţă. Puse receptorul în furcă şi se uită la ceas. Era unsprezece şi zece. Şi chiar atunci, prin uşa capitonată a biroului domnului Fortescue străbătu un sunet neobişnuit. Deşi înăbuşit, putea fi recunoscut perfect – era un strigăt sugrumat, agonic. În aceeaşi clipă, soneria de pe biroul domnişoarei Grosvenor sună furibund. Domnişoara Grosvenor rămase o clipă înlemnită, apoi se ridică nesigură. În faţa ineditului, detaşarea ei studiată se clătină. Totuşi, se îndreptă spre uşa domnului Fortescue în felul ei statuar, bătu şi intră. Ceea ce văzu îi nărui şi mai mult poza. În spatele biroului, patronul ei era încovoiat de durere. Mişcările lui convulsive erau alarmante. Domnişoara Grosvenor spuse: “Vai, domnule Fortescue, vă e rău?” şi în acelaşi moment fu conştientă de idioţenia întrebării. Nu încăpea nici o îndoială că domnului Fortescue îi era foarte rău. Chiar în timp ce se apropia de el, corpul lui era străbătut de convulsii spasmodice. Cuvintele ieşiră în icnete întretăiate. — Ceai… ce dracu… ai pus în ceai… ajutor… repede… un doctor… Domnişoara Grosvenor zbură din cameră. Nu mai era blonda trufaşă – era o femeie cuprinsă de spaimă care îşi pierduse capul. Intră în fugă în biroul dactilografelor strigând: — Domnul Fortescue are o criză… moare… trebuie să aducem un doctor… arată groaznic… sunt sigură că e pe moarte… Reacţiile fură imediate şi foarte variate. Domnişoara Bell, cea mai tânără dintre dactilografe, spuse: — Dacă e epilepsie, ar trebui să‑i băgăm un dop în gură. Cine are un dop? Nimeni nu avea un dop. Domnişoara Somers spuse: — La vârsta lui probabil că e apoplexie. Domnişoara Griffith spuse: — Trebuie adus un doctor… imediat. Dar obişnuita ei eficienţă era stânjenită de faptul că niciodată în cei şaisprezece ani de serviciu ai ei nu fusese nevoie să fie chemat un doctor la firmă. Exista doctorul ei, desigur, dar el era în Streatham Hill. De unde să ia un doctor de pe aproape? Nimeni nu ştia. Domnişoara Bell luă cartea de telefon şi începu să caute doctori la litera D. Dar nu era un îndrumar pe profesii şi doctorii nu erau automat înşiruiţi ca taxiurile. Cineva sugeră un spital… dar care spital? “Trebuie să fie spitalul corespunzător, altfel nu vin”, insistă domnişoara Somers. “Din cauza Ministerului Sănătăţii, vreu să spun. Trebuie să fie în zonă”. Cineva propuse 999 dar domnişoara Griffith fu şocată şi spuse că asta ar însemna poliţia, or nici vorbă de aşa ceva. Ca cetăţene ale unei ţări care se bucura de serviciul medical pentru toată lumea, aceste femei cât de cât inteligente dovedeau o incredibilă ignoranţă faţă de procedura corectă. Domnişoara Bell începu să caute ambulanţe la litera A. Domnişoara Griffith spuse: “Ar fi doctorul lui… trebuie să aibă un doctor”. Cineva alergă după agenda personală a domnului Fortescue. Domnişoara Griffith îi ordonă băiatului de serviciu să iasă şi să găsească un doctor… cum o ştii, de unde o ştii. În agenda particulară, domnişoara Griffith găsi un doctor sir Edwin Sandeman cu adresa în Harley Street. Prăbuşită într‑un scaun, domnişoara Grosvenor se văită cu un glas mult mai puţin preţios ca de obicei: — Am făcut ceaiul exact ca de obicei… zău… n‑avea cum să aibă ceva. — Să aibă ceva? Domnişoara Griffith se opri cu mâna pe discul telefonului. De ce spui asta? — El a spus‑o… domnul Fortescue… a spus că de la ceai… Mâna domnişoarei Griffith ezită între serviciul de ambulanţă Welbeck şi 999. Domnişoara Bell, tânără şi săritoare, spuse: — Ar trebui să‑i dăm nişte muştar cu apă… acum. E prin birou un pic de muştar? În birou nu era deloc muştar. La scurt timp după aceea, dr. Isaacs din Berthnal Green şi sir Edwin Sandeman se întâlneau în lift, exact când două ambulanţe diferite trăgeau în faţa clădirii. Telefonul şi băiatul de serviciu îşi făcuseră treaba.

Cuvânt înainte al căpitanului Arthur Hastings, O.B.E.[1] În prezenta istorisire a mea, am apelat la un procedeu pe care l-am mai folosit, şi anume acela de a pune în legătură numai întâmplările şi scenele la care am fost prezent. Iată de ce anumite capitole sunt redate la per­soana a III-a. Vreau să-mi asigur cititorii că pot garanta pentru întâmplările narate în aceste capitole. Dacă mi-am per­mis utilizarea unei anumite licenţe poetice în descrierea gândurilor şi a sentimentelor anumitor persoane, este pentru că sunt de părere că mi-am notat toate detaliile destul de minuţios şi pot adăuga că toate aceste date au fost „validate” de însuşi prietenul meu, Hercule Poirot. În concluzie, vreau să precizez că, dacă am insistat pe relaţiile personale secundare care s-au dezvoltat drept urmare a acestei ciudate serii de crime, este pentru că elementul uman şi detaliile intime nu pot fi niciodată ignorate. Hercule Poirot mi-a demonstrat odată, într-un mod foarte dramatic, că o poveste de dragoste poate fi o consecinţă secundară a crimei. În ceea ce priveşte elucidarea misterului ABC, nu pot afirma decât că, după părerea mea, Poirot a fost cu adevărat genial în modul în care a plănuit totul, procedând altfel decât toţi cei care au încercat să rezolve cazul înaintea lui. Capitolul 1 – SCRISOAREA În iunie 1935, m-am întors acasă de la ferma mea din America de Sud pentru o perioadă de aproximativ şase luni. Trecusem prin momente dificile acolo şi, asemenea restului lumii, sufeream de pe urma crizei. Era necesar să mă ocup de diverse afaceri în Anglia şi simţeam că nu aveau să fie profitabile decât dacă mă implicam perso­nal. Soţia mea a rămas să se îngrijească de fermă. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am sosit în Anglia a fost să-l caut pe vechiul meu pri­eten, Hercule Poirot. L-am găsit instalat într-un apartament modern din Londra şi l-am acuzat (iar el n-a putut nega) că alesese acea clădire numai datorită aspectului ei geometric şi al proporţiilor sale. — Da, prietene, dar nu ţi se pare că această simetrie e extrem de plăcută? mi-a replicat Poirot. I-am răspuns că, în opinia mea, exagerează cu pă­tratele, după care, făcând aluzie la o glumă veche, l-am întrebat dacă în această construcţie ultramodernă găinile erau dresate să facă ouă pătrate. Poirot a râs din toată inima. — Cum de ţi-ai amintit gluma asta? Ei bine, nu! Ştiinţa n-a reuşit încă să educe găinile în aşa fel încât să satisfacă gusturile epocii moderne; încă mai fac ouă de diferite dimensiuni şi culori! Mi-am cercetat prietenul cu multă afecţiune. Se ţinea extrem de bine şi părea că nu îmbătrânise decât cu o zi faţă de ultima oară când ne văzuserăm. — Eşti în formă, Poirot, i-am zis. N-ai îmbătrânit deloc. De fapt, dacă aşa ceva e posibil, aş putea spune că ai mai puţine fire albe decât la ultima noastră întâlnire. Poirot mă privi zâmbind. — Şi de ce n-ar fi posibil? E chiar adevărat. — Vrei să spui că părul tău devine din grizonat negru şi nu invers? — Exact! — Dar, din punct de vedere ştiinţific, e imposibil! — Ba nu. — Totuşi, e foarte ciudat. E împotriva firii. — Ca de obicei, Hastings, ai o minte frumoasă şi inocentă. Şi văd că anii n-au schimbat acest lucru. Tu observi un fapt şi îi oferi soluţia în acelaşi timp, fără să-ţi dai seama de ceea ce faci! L-am privit descumpănit. Fără a spune un cuvânt, merse în dormitor, de unde se întoarse cu o sticlă pe care mi-o înmână. Am luat-o, neînţelegând mare lucru. Pe sticlă scria: Revivit – Pentru a reda părului nuanţa lui naturală. Revivit nu este o vopsea de păr. Disponibilă în cinci nuanţe: cenuşiu, castaniu, roşcat, şaten-închis, negru. — Poirot, am strigat eu, ţi-ai vopsit părul! — În sfârşit te-ai prins! — Deci asta e cauza pentru care părul tău pare mult mai negru decât ultima oară când ne-am văzut. — Exact! — O, Doamne, am exclamat eu revenindu-mi din şoc. Probabil că data viitoare când mă voi întoarce acasă te voi găsi purtând mustaţă falsă, sau faci şi asta deja? Poirot sări ca ars. Mustaţa fusese întotdeauna punc­tul lui sensibil şi era foarte mândru de ea. Cuvintele mele îl atinseră unde-l durea mai tare. — În nici un caz, mon ami! Mă rog Domnului ca ziua aceea să fie cât mai îndepărtată. Mustaţă falsă! Quelle horreur! Şi ca să mă asigure de autenticitatea indiscutabilă a mustăţii sale, o răsuci cu putere. — Şi e încă şi foarte stufoasă, după câte observ, am remarcat eu. — N’est ce pas? în toată Londra nu există mustaţă mai grozavă ca a mea. „Şi nici o meserie ca a ta”, am adăugat eu în gând, dar n-aş fi îndrăznit să-l rănesc pe Poirot spunând asta cu voce tare. În schimb, l-am întrebat dacă mai profesa din când în când. — Ştiu că te-ai retras acum ceva timp... — C’est vrai. M-am retras să pot cultiva dovlecei! Dar exact atunci s-a petrecut o crimă, aşa că am trimis dovleceii la dracu’. Iar de atunci – şi ştiu foarte bine ce vei crede despre asta – sunt ca o primadonă care îşi tot repetă spectacolul de adio la nesfârşit! Am izbucnit în râs. — Cam aşa s-au petrecut lucrurile. De fiecare dată ziceam: e ultima oară. Dar imediat, se ivea ceva! Şi tre­buie să recunosc, prietene, că n-am nici cea mai mică dorinţă să mă retrag. Dacă micile celule cenuşii nu sunt puse la treabă, ruginesc. — Înţeleg. Le pui la treabă, cu cumpătare. — Exact. Îmi permit să aleg. Lui Hercule Poirot nu-i revine decât crema crimelor. — Şi a fost destulă cremă în ultima vreme? — Pas mal. Cu puţin timp în urmă am scăpat ca prin urechile acului. — De un eşec? Poirot păru şocat. — Nu, nu. Numai că, eu, eu, Hercule Poirot am fost la un pas să fiu doborât. Am fluierat surprins. — O crimă îndrăzneaţă! — Nu atât îndrăzneaţă, cât neglijentă, preciză Poirot. Ăsta e cuvântul, neglijentă. Dar să trecem peste asta. Hastings, să ştii că, într-un fel, te consider mascota mea. — Chiar aşa? În ce sens? Poirot nu-mi răspunse direct, dar continuă: — De îndată ce am auzit că soseşti mi-am spus: se va ivi ceva. Cred că noi doi vom avea ocazia să vânăm ceva, ca în vremurile bune. Iar dacă am dreptate, sigur nu va fi vorba de ceva obişnuit. Poirot începu să-şi agite mâinile încântat: Va fi ceva recherche, delicat, fine... Rosti ultimul cuvânt savurându-l din plin. — Pe legea mea, Poirot! Oricine te-ar auzi, ar crede că tocmai comanzi cina la Ritz. — Ce, o crimă nu poate fi comandată? Ba da! Însă eu cred în soartă, în destin, dacă vrei. Iar destinul tău este să-mi stai alături şi să mă împiedici să comit o greşeală de neiertat. — Ce înţelegi prin greşeală de neiertat? — Să scap din vedere ceva evident. M-am gândit la răspunsul lui, fără să-i înţeleg însă rostul. — Deci, am întrebat eu zâmbind, supercrima asta a avut deja loc? — Pas encore. Cel puţin... adică...                 [1] Order of British Empire.

I. Doctorul Sheppard îşi ia micul dejun   Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineaţa. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore. Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat uşa din faţă cu cheia mea şi am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria şi pardesiul subţire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineţii unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat şi preocupat. Nu susţin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aş spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoţii. Prin uşa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de ceşti şi tuşea seacă a surorii mele Caroline. — Tu eşti, James? a strigat ea. Întrebarea nu aveaniciun rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe şleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă şi află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aş propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se mişte de acasă. Nu ştiu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informaţii e alcătuit din servitori şi negustori. Nu iese din casă după ştiri, ci numai ca să le difuzeze. Şi e extrem de pricepută şi în acest domeniu. Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus şovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aş furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră şi jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Aşa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nicio informaţie. Ştiu că află în mod obişnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacţia morală că nimeni nu poate da vina pe mine.  Soţul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, şi Caroline susţinea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soţia lui. Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă şi extrem de mare indulgenţă faţă de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei şi ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline îşi întemeiază acuzaţiile pe cu totul alte consideraţii. — E destul s-o priveşti, am auzit-o spunând. Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare şi hainele, deşi simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-şi comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-şi otrăvească soţii. În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum şi mai ascuţită: — Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun? — Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agăţam pardesiul în cuier. — De când ai venit, ai fi putut agăţa o jumătate de duzină de pardesiuri! Era foarte adevărat. Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am aşezat la locul meu, unde mă aşteptau ouăle şi costiţa care se cam răcise. — Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea. — Da, la King's Paddock, pentru doamna Ferrars. — Ştiu. — De unde? — De la Annie. Annie este servitoarea. Drăguţă, dar foarte vorbăreaţă. A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle şi costiţa. Vârful nasului ascuţit al surorii mele tremura puţin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva. — Ei bine? a întrebat ea. — Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn. — Ştiu, a zis iar sora mea. Atunci m-am enervat. — N-ai de unde şti! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo şi n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le ştie pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec. — Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars. După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informaţii. Stă liniştită acasă, şi acestea îi parvin. Caroline a continuat: — Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă? — Pe asta nu ţi-a mai spus-o lăptarul? am întrebat-o eu cu o ironie muşcătoare. Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios şi a răspuns în consecinţă: — Nu, fiindcă nu ştia. M-am gândit că la urma urmei o să afle şi aşa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu. — A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii şi probabil că a ingerat prea multe pastile. — Absurd! a sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista! Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbeşti, o combaţi cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare: — Iar începi! Te grăbeşti să faci afirmaţii neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viaţă. E absurd! — Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele şase luni, se schimbase mult. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi fost chinuită de coşmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă? — Şi care e diagnosticul tău? am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i aşa? A clătinat din cap. — Remuşcarea, a zis ea, plină de emfază. — Remuşcare? — Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam că şi-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o. — Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaş de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, şi de avantajele faptei sale. Caroline clătină din nou din cap. — Există probabil femei care sunt aşa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportaniciun fel de suferinţă, şi nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult… Am aprobat în tăcere. — Şi de atunci a fost frământată mereu de remuşcări. Nu pot să n-o compătimesc. Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viaţă; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă şi mai înţelegătoare. I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greşit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspiraţii. Totuşi, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-şi împrăştie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informaţii medicale căpătate de la mine. Viaţa este destul de grea. — Ridicolă? a replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturiseşte totul. — N-a lăsatnicio scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele. — O! a sărit Caroline. Ai întrebat va să zică şi tu de lucrul ăsta, nu-i aşa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta eşti de aceeaşi părere cu mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit. — Te poţi gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre. — Se va face o anchetă? — S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă. — Şi eşti absolut convins? m-a întrebat ea, răutăcioasă. M-am ridicat de la masă fără să răspund.