Agatha Christie

Disparitie misterioasa de Agatha Christie Un mesager special adusese o notă. Poirot o citi şi o rază de bucurie şi interes îi apăru în privire. Îi dădu drumul omului să plece, spunându-i câteva cuvinte şi apoi se întoarse spre mine.           — Împachetează ceva repede, prietene, mergem la Sharples.           Am tresărit la menţionarea faimoasei reşedinţe de ţară a lordului Alloway. Şef al noului minister al apărării, recent înfiinţat, lordul Alloway era un membru de bază al cabinetului. Ca şi sir Ralph Curtis, conducătorul unei mari firme de construcţii, el se făcuse remarcat în Camera Comunelor şi acum se vorbea deschis despre el ca un om de viitor şi ca despre candidatul cel mai posibil la funcţia de prim ministru, dacă zvonurile despre starea sănătăţii domnului David Macadam s-ar fi dovedit fondate.           Un mare Rolls-Royce ne aştepta jos şi când am început să rulăm în întuneric l-am copleşit pe Poirot cu întrebări.           — Ce naiba ar putea vrea de la noi la ora asta aşa târzie? L-am întrebat. Era trecut de 11.           Poirot dădu din cap.           — Ceva extrem de urgent, fără îndoială.           — Îmi amintesc, am spus eu, că acum câţiva ani a fost un scandal destul de urât în legătură cu Ralph Curtis, care pe atunci, cred, făcuse nişte speculaţii cu acţiuni. În cele din urmă a fost achitat, însă, probabil, ceva de felul ăsta s-a întâmplat din nou.           — Dar n-ar fi fost deloc necesar să trimită după mine în mijlocul nopţii, prietene.           I-am împărtăşit opinia şi restul călătoriei s-a desfăşurat în linişte. După ce a părăsit Londra, puternica maşină acceleră şi sosirăm la Sharples în mai puţin de o oră.           Un majordom impunător ne conduse de îndată într-un mic birou unde lordul Alloway ne aştepta. Se ridică să ne întâmpine un om înalt, uscăţiv care părea totuşi să radieze putere şi vitalitate.           — Domnule Poirot, sunt încântat să vă văd. Este pentru a doua oară când guvernul apelează la serviciile dumneavoastră. Îmi amintesc foarte bine ce-aţi făcut pentru noi în timpul războiului, când primul ministru a fost răpit în modul acela uimitor. Deducţiile dumneavoastră excelente şi, aş adăuga, discreţia dumneavoastră – au salvat situaţia.           Ochii lui Poirot străluciră o clipă.           — Să înţeleg atunci, milord, că este încă un caz discret?           — În cel mai înalt grad. Sir Harry şi cu mine… Oh, să fac prezentările – amiral sir Harry Weardale, şeful marinei – domnul Poirot şi… Să-mi amintesc, căpitanul…           — Hastings, l-am ajutat eu.           — Am auzit de multe ori de dumneavoastră domnule Poirot, spuse sir Harry, dându-i mâna. Este o afacere excepţională şi dacă aţi putea-o soluţiona, v-am fi extrem de recunoscători.           Mi-a plăcut pe dată de şeful marinei, un marinar solid, direct, un tip sigur, de modă veche.           Poirot se uită întrebător la amândoi şi Alloway începu povestirea.           — Desigur, înţelegeţi că totul e secret, domnule Poirot. Am pierdut ceva extrem de important. Planurile noului tip de submarin „Z” ne-au fost furate.           — Când s-a întâmplat asta?           — În seara aceasta, acum mai puţin de trei ore. Vă puteţi da seama, domnule Poirot de dimensiunile catastrofei. Este esenţial ca pierderea să nu devină publică. Am să vă spun faptele cât mai concis posibil. Musafirii mei în acest weekend au fost amiralul, aici prezent, soţia şi fiul său, doamna Conrad, o doamnă binecunoscută în societatea londoneză. Doamnele s-au retras să se culce devreme – pe la ora 10; la fel şi domnul Leonard Weardale. Sir Harry se află aici parţial în scopul de a discuta cu mine construcţia acestui nou tip de submarin. Ca urmare, i-am cerut domnului Fitzroy, secretarul meu, să scoată planurile din seiful care se află în colţul acela şi să mi le pregătească şi, de asemenea, să aducă şi alte documente ce aveau legătură cu subiectul în discuţie. În timp ce el se îndeletnicea cu asta, amiralul şi cu mine ne plimbam pe terasă, fumând trabucuri în plăcuta atmosferă caldă de iunie. Am terminat de fumat şi de discutat şi ne-am hotărât să ne apucăm de treabă. În momentul în care ne-am întors de la capătul terasei, mi s-a părut că văd o umbră strecurându-se pe fereastra franceză de acolo, traversând terasa şi apoi dispărând. Totuşi, nu i-am dat deloc atenţie. Ştiam că Fitzroy era în camera asta şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla ceva rău. Desigur, asta e vina mea. Deci, ne-am întors de pe terasă şi-am intrat în încăpere prin fereastră în acelaşi moment în care Fitzroy a pătruns din hol.           — Ai pregătit tot ce aveam nevoie, Fitzroy? L-am întrebat.           — Cred că da, lord Alloway. Toate documentele sunt pe biroul dumneavoastră, răspunse el. Şi-apoi ne ură noapte bună.           — Aşteaptă doar o clipă, am zis, îndreptându-mă spre birou. S-ar putea să am nevoie de ceva despre care nu ţi-am spus.           M-am uitat repede prin hârtiile care erau aşezate acolo.           — Ai uitat ceea ce era mai important dintre toate, Fitzroy, am zis. Planurile propriu zise ale submarinului!           — Planurile sunt chiar deasupra, lord Alloway.           — Dar nu, nu sunt, i-am răspuns, răsfoind documentele.           — Dar le-am pus acolo acum mai puţin de un minut!           — Bine, dar nu mai sunt aici, i-am zis.           Fitzroy se apropie cu o expresie uimită. Lucrurile păreau incredibile. Ne-am uitat prin toate documentele de pe birou; am răscolit seiful, dar în cele din urmă a trebuit să ne consolăm că documentele dispăruseră… Şi dispăruseră în scurtul interval de circa trei minute în care Fitzroy lipsise din încăpere.           — Dar de ce plecase din încăpere? Interveni Poirot brusc.           — Asta l-am întrebat şi eu, exclamă sir Harry.           — Se pare, spuse lordul Alloway, că, exact în momentul când terminase cu aranjatul documentelor pe biroul meu, a fost surprins de ţipătul unei femei. Se repezi în hol. Pe scară o văzu pe camerista franţuzoaică a doamnei Conrad. Fata arăta supărată şi albă la faţă şi spuse că văzuse o stafie – o siluetă îmbrăcată în alb, care se mişca fără zgomot. Fitzroy râse de spaima acesteia şi-i spuse, mai mult sau mai puţin politicos, să nu facă pe proasta. Apoi se întoarse în camera asta în care intram şi noi.           — Totul pare foarte clar, aprecie Poirot căzut pe gânduri. Singura problemă e dacă servitoarea a ajutat în calitate de complice? A ţipat în complot cu tovarăşul ei care lucra afară sau el aştepta acolo doar în speranţa că i s-ar ivi ocazia? Cred că era un bărbat, nu o femeie ceea ce aţi văzut.           — Nu pot să vă spun, domnule Poirot. A fost doar o umbră.           Amiralul bufni într-un fel atât de deosebit încât nu putea să nu atragă atenţia.           — Cred că domnul amiral are ceva de zis, spuse Poirot liniştit cu un uşor zâmbet. Aţi văzut umbra asta, sir Harry?           — Nu, n-am văzut-o răspunse celălalt. Şi nici Alloway. Ramura unui copac s-a mişcat, sau cam aşa ceva şi abia după aceea, când am descoperit furtul, el a tras concluzia că cineva traversase terasa. Imaginaţia i-a jucat o festă, asta-i tot.           — De obicei nu prea mi se spune c-aş avea multă imaginaţie, zise lordul Alloway zâmbind.           — Prostii, toţi avem imaginaţie. Cu toţii putem crede c-am văzut mai mult decât e adevărat. Am petrecut o viaţă pe mare şi am ochii mai buni decât ai unuia de pe uscat. Mă uitam direct pe terasă şi aş fi văzut şi eu acelaşi lucru dacă ar fi fost ceva.           Era foarte hotărât în privinţa asta. Poirot se ridică şi se îndreptă repede spre fereastră.           — Îmi permiteţi? Întrebă el. Trebuie să rezolvăm problema asta dacă se poate.           Ieşi pe terasă şi noi îl urmarăm. Îşi scoase o lanternă din buzunar şi lumină stratul de iarbă de la marginea terasei.           — Unde a traversat terasa, milord? Întrebă el.           — Aş zice de partea cealaltă a ferestrei.           Poirot continuă să mai lumineze locurile cu lanterna câteva minute, străbătând terasa până-n capăt şi-napoi. Apoi o stinse şi se îndreptă din umeri.           — Sir Harry are dreptate şi dumneavoastră greşiţi, milord, spuse el liniştit. A plouat serios mai devreme în seara asta. Oricine ar fi trecut prin iarbă ar fi trebuit să lase urme de paşi. Dar nu sunt… Niciuna.           Privirea sa trecu de la un bărbat la celălalt. Lordul Alloway arăta uimit şi nu prea convins; amiralul îşi exprimă în mod gălăgios satisfacţia.           — Ştiam că nu puteam să dau greş, declară el. Am încredere în ochii mei în orice situaţie.           Era însăşi imaginea unui bătrân şi cinstit lup de mare, încât nu mi-am putut reţine un zâmbet.           — Asta ne face să ne rezumăm la oamenii din casă, spuse calm Poirot. Să intrăm. Acum, milord, în timp ce domnul Fitzroy vorbea cu camerista pe scară, ar fi putut cineva să se folosească de ocazie şi să ne intre în bibliotecă dinspre hol?           Lordul Alloway negă, dând din cap.           — Absolut imposibil, ar fi trebuit să treacă pe lângă el ca s-o facă.           — Dar domnul Fitzroy – sunteţi sigur de el, da?           Lordul Alloway se înroşi.           — Absolut, domnule Poirot. Răspund de loialitatea secretarului meu. Este imposibil ca el să fie implicat în afacere în vreun fel.           — Totul pare imposibil, remarcă Poirot cam sec. Poate că planurile şi-au pus o pereche de aripi şi-au zburat – comme ça! Bătu din buze ca un comic heruvim.           — Toată afacerea este imposibilă, declară nerăbdător lordul Alloway. Dar vă rog, domnule Poirot, nici să nu vă gândiţi să-l suspectaţi pe Fitzroy. Gândiţi-vă doar, dacă ar fi dorit să ia planurile, nimic n-ar fi fost mai uşor pentru el decât să le copieze fără să-şi dea osteneala de a le fura?           — Aici, milord, spuse Poirot aprobator, aţi făcut o remarcă bien juste – văd că aveţi o minte ordonată şi metodică. L'Angleterre poate să fie fericită că vă are.           Lordul Alloway păru cam stânjenit de această neaşteptată explozie de laude. Poirot se reîntoarse la chestiune.           — Camera în care aţi stat toată seara…           — Da, sufrageria?           — Şi ea are o fereastră care dă pe terasă, căci, îmi amintesc, aţi spus că aţi ieşit pe acolo. N-ar fi fost posibil ca cineva să iasă prin fereastra de la sufragerie şi să intre prin asta de la birou, în timp ce domnul Fitzroy ieşise din cameră şi să se reîntoarcă în sufragerie în acelaşi fel?           — Dar l-am văzut atunci, obiectă amiralul.           — Nu, dacă eraţi cu spatele, mergând în direcţia opusă.           — Fitzroy a lipsit din cameră numai câteva minute, atât timp cât ne-a luat să mergem până la capătul terasei şi înapoi.           — Nu contează – este o posibilitate – de fapt, singura, după cum stau lucrurile.           — Dar nu era nimeni în sufragerie când am ieşit, spuse amiralul.           — Poate au venit după aceea.           — Vreţi să spuneţi, zise lordul Alloway rar, că atunci când Fitzroy a auzit-o pe fată ţipând şi a ieşit, cineva era deja ascuns în sufragerie şi că ei au intrat şi au ieşit prin ferestre şi apoi au plecat din sufragerie după ce Fitzroy s-a întors în camera asta?           — Mintea dumneavoastră metodică din nou, spuse Poirot înclinându-se.           — Dumneavoastră explicaţi lucrurile perfect.           — Să fi fost vreunul dintre servitori?           — Sau vreun musafir. Camerista doamnei Conrad a ţipat.           — Exact, ce-mi puteţi spune despre doamna Conrad?           Lordul Alloway se gândi pentru o clipă.           — Vă spuneam că este o doamnă bine cunoscută în societate. E adevărat că dă petreceri mari şi se duce peste tot. Dar se ştie foarte puţin despre adevărata ei origine şi despre cum şi-a petrecut viaţa în trecut. Este o doamnă care frecventează foarte mult cercurile diplomatice şi ale Foreign Office-ului. Serviciul secret ar vrea să ştie de ce.           — Înţeleg, spuse Poirot. Şi ea a fost invitată aici în weekendul ăsta…           — Ca s-o putem observa mai îndeaproape, să zicem.           — Parfaitment! S-ar fi putut ca ea să vă fi făcut foarte frumuşel figura.           Lordul Alloway arăta cam încurcat şi Poirot continuă.           — Spuneţi-mi, milord, s-a făcut vreo referinţă în prezenţa ei în legătură cu subiectele pe care dumneavoastră şi amiralul urmaţi să le discutaţi împreună?           — Da, recunoscu celălalt. Sir Harry a spus: „Şi acum hai la submarinul nostru! La treabă!” sau ceva de felul ăsta.           — Înţeleg, făcu Poirot pe gânduri. Milord este foarte târziu, dar afacerea e urgentă. Aş vrea să chestionez pe membrii acestei petreceri familiare, imediat dacă este posibil.           — Bineînţeles că se poate aranja, răspunse lordul Alloway. Lucrul dificil este că n-am vrea să se afle mai mult decât trebuie. Sigur, nu-i nici o pro-blemă cu lady Juliet Weardale şi cu tânărul Leonard, dar doamna Conrad, dacă nu e vinovată, se află într-o situaţie diferită. Poate că ar trebui să menţionaţi numai că lipseşte un document important, fără să specificaţi de ce fel sau să intraţi în circumstanţele dispariţiei sale.           — Exact asta îmi propuneam şi eu, sublinie Poirot, plin de satisfacţie. De fapt, în toate trei cazurile. Domnul amiral să mă ierte, dar chiar şi cele mai bune soţii…           — Nu mă interesează, făcu sir Harry. Toate femeile pălăvrăgesc, scumpele de ele! Aş vrea ca Juliet să vorbească mai mult şi să joace bridge ceva mai puţin. Dar aşa sunt femeile în zilele noastre, niciodată nu sunt fericite dacă nu dansează sau nu joacă cărţi. Să-i trezesc pe Juliet şi pe Leonard, nu-i aşa Alloway?           — Mulţumesc. Am s-o chem pe camerista franţuzoaică. Domnul Poirot doreşte s-o vadă şi ea poate să-şi trezească stăpâna. Mă duc să aranjez asta acum. Între timp, îl trimit aici pe Fitzroy.           Domnul Fitzroy era un tânăr palid, subţire, cu pince-nez şi o expresie efeminată. Declaraţia sa a coincis practic cuvânt cu cuvânt cu ceea ce lordul Alloway ne spusese deja.           — Dumneavoastră personal ce credeţi, domnule Fitzroy?           Domnul Fitzroy ridică din umeri.           — Fără îndoială, cineva care ştia ce avea să urmeze aştepta afară ca să i se ivească ocazia. Putea să vadă prin fereastră ceea ce se întâmpla în cameră şi să se strecoare înăuntru când eu am plecat. Păcat că lordul Alloway n-a pus să fie urmărit tipul atunci când l-a văzut.           Poirot nu l-a contrazis, în schimb l-a întrebat:           — Crezi povestea cameristei – c-a văzut o fantomă?           — Ei, nu prea, domnule Poirot!           — Vreau să spun, că ea chiar a crezut asta?           — O, în această privinţă nu pot să mă exprim. Părea, în mod sigur, cam supărată. Se ţinea cu mâinile de cap.           — Aha! Strigă Poirot cu aerul unuia care a făcut o descoperire. Chiar aşa – şi ea este, fără îndoială, o fată drăguţă?           — Nu i-am luat seama în mod deosebit, spuse domnul Fitzroy pe un ton reţinut.           — Ai văzut-o şi pe stăpâna ei, da?           — De fapt, am văzut-o. Era sus, în capul scărilor şi o striga „Léonie!” Apoi m-a văzut şi, bineînţeles, s-a retras.           — Sus, spuse Poirot, încruntându-se.           — Bineînţeles, îmi dau seama că totul este foarte neplăcut pentru mine, sau mai degrabă ar fi fost, dacă lordul Alloway nu l-ar fi văzut din întâmplare pe omul acela plecând într-adevăr. În orice caz, m-aş bucura dacă aţi dori să-mi cercetaţi camera şi să mă percheziţionaţi.           — Chiar doreşti asta?           — Sigur că da.           Nu ştiu ce i-ar fi răspuns Poirot, dar în acel moment reapăru lordul Alloway şi ne informă că cele două doamne, precum şi Leonard Weardale se aflau în sufragerie.           Femeile erau în neglijeuri care le veneau bine. Doamna Conrad era o femeie frumoasă de 35 de ani, cu păr auriu şi o uşoară tendinţă de embonpoint. Lady Juliet Weardale trebuie să fi avut 40 de ani, era înaltă şi brunetă, foarte subţire, încă frumoasă, cu mâini şi picioare superbe şi o purtare neliniştită, buimăcită. Fiul ei era un tânăr subţirel, muieratic, în contrast mare cu tatăl său inimos şi direct, după câte am putut să-mi dau seama.           Poirot i-a dat drumul cu povestioara asupra căreia ne înţelesesem şi apoi le-a explicat că dorea să ştie dacă vreunul auzise sau văzuse ceva în seara aceea, care ar putea să ne ajute.           Adresându-se întâi doamnei Conrad, a întrebat-o dacă ar putea să fie atât de bună şi să-i spună ce făcuse exact.           — Staţi să văd… M-am dus sus. Mi-am sunat camerista. Apoi, pentru că nu-şi făcea apariţia, am ieşit şi am strigat-o. Am auzit-o vorbind pe scări. După ce mi-a periat părul i-am dat drumul – era într-o foarte curioasă stare nervoasă. Am citit o vreme şi-apoi m-am culcat.           — Şi dumneavoastră, lady Juliet?           — M-am dus direct sus şi m-am culcat. Eram foarte obosită.           — Dar cartea ta, dragă? Întrebă doamna Conrad, zâmbind dulce.           — Cartea mea? Lady Juliet se înroşi.           — Da, ştii, când i-am dat drumul Léoniei, urcai scările. Ai spus că ai coborât în sufragerie după o carte.           — O, da, am coborât. Am… Am uitat.           Lady Juliet îşi încleştă nervoasă mâinile.           — Aţi auzit-o pe camerista doamnei Conrad ţipând, milady?           — Nu, nu, n-am auzit-o.           — Ce curios, pentru că trebuie să fi fost atunci în sufragerie.           — N-am auzit nimic, spuse lady Juliet pe un ton mai ferm.           Poirot se întoarse spre tânărul Leonard.           — Monsieur?           — N-am făcut nimic. M-am dus direct sus şi m-am închis înăuntru.           Poirot îşi mângâia bărbia.           — Aşadar, mă tem că n-am nimic aici care să mă ajute. Mesdames et monsieur, regret, regret teribil că v-am deranjat din somn pentru aşa un fleac. Primiţi scuzele mele, vă rog.           Gesticulând şi cerându-şi scuze, îi conduse pe toţi afară. S-a întors cu franţuzoaica, o fată drăguţă, cu o privire îndrăzneaţă. Alloway şi Weardale ieşiseră cu doamnele.           — Acum mademoiselle, spuse Poirot pe un ton răţoit, hai spune-mi adevărul. Nu-mi spune mie basme. De ce-ai ţipat pe scară?           — Ah, monsieur, am văzut o siluetă înaltă, toată în alb…           Poirot o opri, făcând cu arătătorul un gest energic.           — Nu ţi-am spus, fără basme? Stai să ghicesc. Te-a sărutat, nu-i aşa? Domnul Leonard Weardale, vreau să zic?           — Eh bine, monsieur, şi de fapt ce-i un sărut?           — În aceste împrejurări, e cât se poate de natural, răspunse Poirot galant. Că sunt eu sau Hastings aici… Dar spune-mi ce s-a întâmplat.           — A urcat după mine şi m-a prins. M-am speriat şi am ţipat. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi ţipat, dar s-a apropiat de mine ca o pisică. Apoi a apărut monsieur le secrétaire. Domnul Leonard a fugit sus pe scări. Şi ce puteam să-i spun? Mai ales unui jeune homme comme ça – tellement comme il faut? Ma foi, am inventat o fantomă.           — Aşa totul se explică, exclamă Poirot bine dispus. Apoi te-ai dus în camera stăpânei tale. Care-i camera, apropo?           — Este la capăt, monsieur. Pe acolo.           — Direct deasupra biroului deci. Bien, mademoiselle, nu te mai reţin şi la prochaine fois, să nu mai ţipi.           După ce-o conduse afară se întoarse spre mine zâmbind.           — Un caz interesant, nu Hastings? Încep să-mi vină câteva mici idei. Et vous?           — Ce făcea Leonard Weardale pe scară? Nu-mi place tânărul acela, Poirot. E o puşlama în adevăratul sens al cuvântului.           — Sunt de acord cu tine, mon ami.           — Fitzroy pare un tip cinstit.           — Lordul Alloway insistă mult asupra acestui aspect.           — Şi totuşi e ceva în comportamentul lui…           — E aproape prea bun ca să fie adevărat? Şi eu am simţit asta. Pe de altă parte, prietena noastră, doamna Conrad, cu siguranţă nu e bună deloc.           — Şi camera ei se află deasupra biroului, am spus eu meditativ, uitându-mă fix la Poirot.           Dădu din cap cu un uşor zâmbet.           — Nu, mon ami, nu pot să cred în mod serios că acea doamnă superbă s-a strecurat jos pe hornul şemineului, sau a coborât cu o frânghie din balcon.           În timp ce vorbeam, uşa se deschise şi spre marea mea surpriză, lady Juliet Weardale intră rapid şi fără zgomot.           — Domnule Poirot, spuse ea aproape pe nerăsuflate, putem vorbi între patru ochi?           — Milady, căpitanul Hastings este ca alter ego al meu. Puteţi vorbi în prezenţa lui ca şi cum n-ar conta, n-ar fi de faţă. Vă rog să luaţi loc.           Se aşeză cu ochii încă fixaţi asupra lui Poirot.           — Ceea ce am de spus e cam dificil. Vă ocupaţi de caz. Dacă documentele vor fi returnate, afacerea va fi încheiată? Vreau să spun, s-ar putea face fără să se mai pună întrebări?           Poirot o privi cu gravitate.           — Staţi să înţeleg, madame. Ele îmi vor fi date mie, aşa-i? Şi eu urmează să le restitui lordului Alloway cu condiţia ca el să nu întrebe de unde le am?           Ea dădu afirmativ din cap.           — Asta am vrut să spun. Dar trebuie să fiu sigură că nu se face… Publicitate.           — Nu cred că lordul Alloway este prea dornic de publicitate, spuse Poirot serios.           — Atunci, acceptaţi? Strigă ea nerăbdătoare după un răspuns.           — O clipă, milady. Depinde cât de repede îmi veţi înmâna documentele.           — Aproape imediat.           Poirot se uită la pendulă.           — Exact, cât de repede?           — Să spunem… Zece minute, şopti ea.           — Accept, milady.           Ieşi grăbită din cameră. Am strâns din buze, ca şi cum aş fi fluierat.           — Poţi să-mi rezumi situaţia, Hastings?           — Bridge, am răspuns succint.           — Ah, îţi aminteşti cuvintele rostite de domnul amiral! Ce nenorocire! Te felicit, Hastings!

                                                                                             Doamna cu văl de Agatha Christie               Observasem de la un timp că Poirot devenise tot mai nesatisfăcut şi mai neliniştit, în ultimul timp nu avusesem cazuri interesante, nimic în care micul meu prieten să-şi poată exersa inteligenţa sa pătrunzătoare şi remarcabilele sale puteri de deducţie.          În dimineaţa aceasta aruncă ziarul cu un nerăbdător „cea!”, o exclamaţie favorită de-a lui care seamănă exact cu strănutatul unei pisici.          — Se tem de mine, Hastings, criminalii din Anglia ta se tem de mine! Când pisica e acasă, şoriceii nu mai vin la brânză!          — Cred că cea mai mare parte dintre ei nici măcar nu ştiu de existenţa ta, am spus râzând.          Poirot se uită la mine cu reproş. El întotdeauna îşi imaginează că întreaga omenire se gândeşte şi vorbeşte de Hercule Poirot. Desigur, devenise faimos la Londra, dar tare mă îndoiam că existenţa sa băga groaza în lumea criminalilor.          — Ce zici de jaful de bijuterii din Bond Street, de ieri în plină zi? L-am întrebat.          — Frumoasă lovitură, zise Poirot admirativ, deşi nu este la înălţimea mea. Pas de finesse. Seulement de l’audace! Un bărbat înarmat cu un baston sparge geamul blindat al vitrinei de la magazinul unui bijutier şi pune mâna pe nişte pietre preţioase. Cetăţenii destoinici îl prind imediat. Un poliţist soseşte. E prins în flagrant delict cu bijuteriile la el. Este dus la poliţie şi atunci se descoperă că pietrele sunt false. El le dăduse pe cele adevărate unui complice – unul din cei mai destoinici cetăţeni menţionaţi mai înainte. Va intra la închisoare – e adevărat; dar când va ieşi, o avere frumuşică îl aşteaptă. Da. N-a fost prost gândit. Dar, eu aş fi făcut-o mai bine. Câteodată, Hastings, regret că am o asemenea dispoziţie morală. Să lucrezi împotriva legii, ar fi plăcut, ca o variaţie.          — Înveseleşte-te, Poirot; ştii că eşti unic în domeniul tău.          — Dar ce e la îndemână de făcut în propriul meu domeniu?          Am ridicat din nou ziarul.          — Iată un englez omorât misterios în Olanda, i-am spus.          — Întotdeauna spun asta şi mai târziu descopăr că el a mâncat peşte conservat şi că moartea este perfect naturală.          — Bine, dacă eşti hotărât să mormăi!          — Tiens! Spuse Poirot, care se dusese spre fereastră. Pe stradă este ceea ce se numeşte în romane „o doamnă în văluri grele”. Ea urcă treptele, sună, vine să ne consulte. Iată o posibilitate pentru ceva interesant. Când cineva este atât de tânără şi frumoasă ca aceasta, nu-şi pune văl pe faţă numai dacă nu este vorba de o mare afacere.          O clipă mai târziu, vizitatoarea noastră fu introdusă. Aşa cum spusese Poirot, avea într-adevăr un văl gros. A fost imposibil să-i distingem trăsăturile până când nu şi-a ridicat-voalul negru de dantelă spaniolă. Atunci mi-am dat seama că intuiţia lui Poirot fusese corectă; doamna era extrem de frumoasă, blondă, cu ochi albaştri. Din simplitatea scumpă a hainelor ei, am dedus imediat că aparţinea straturilor superioare ale societăţii.          — Monsieur Poirot, spuse ea cu o voce blândă, muzicală, sunt în mare încurcătură. Nici nu prea cred că mă veţi putea ajuta, dar am auzit atâtea lucruri minunate despre dumneavoastră, încât am venit ca să mă agăţ de ultima speranţă şi să vă implor să faceţi imposibilul.          — Imposibilul îmi place întotdeauna, spuse Poirot. Continuă, te rog, mademoiselle.          Blânda noastră vizitatoare ezită.          — Dar trebuie să fiţi sinceră, adăugă Poirot. Nu trebuie să-mi ascundeţi nimic.          — O să am încredere în dumneavoastră, spuse fata deodată. Aţi auzit de lady Millicent Castle Vaughan?          Am ridicat capul plin de interes. Anunţul logodnei domnişoarei Millicent cu tânărul duce de Southshire apăruse cu câteva zile mai înainte. Ştiam că ea era a cincea fiică a unui lord irlandez fără nici un ban, iar ducele de Southshire – una din cele mai bune partide din Anglia.          — Eu sunt lady Millicent, continuă fata. Trebuie să fi citit despre logodna mea. Aş fi una dintre cele mai fericite fete din lume, dar, o, domnule Poirot, sunt în mare încurcătură! Există un om, un bărbat oribil, pe nume Lavington; şi el, nu ştiu cum să vă spun. Am scris o scrisoare… Aveam numai şaisprezece ani atunci; şi el… El…          — O scrisoare pe care i-aţi scris-o acestui domn Lavington?          — O, nu, nu lui! Unui tânăr soldat. Ţineam foarte mult la el; a fost omorât în război.          — Înţeleg, spuse Poirot cu blândeţe.          — A fost o scrisoare prostească, o scrisoare indiscretă, să ştiţi, domnule Poirot, nimic mai mult. Dar sunt expresii în ea care… Care ar putea fi altfel interpretate.          — Înţeleg, spuse Poirot. Şi această scrisoare a ajuns în posesia domnului Lavington?          — Da, şi el mă ameninţă că, dacă nu-i dau o sumă enormă de bani, o sumă care este aproape imposibil pentru mine s-o adun, i-o va trimite ducelui.          — Ce porc infect! Am exclamat eu. Îmi cer scuze, lady Millicent.          — N-ar fi înţelept să mărturisiţi totul viitorului dumneavoastră soţ?          — Nu îndrăznesc, domnule Poirot. Ducele are o fire deosebită, gelos şi suspicios şi înclinat să creadă ceea ce-i mai rău. Ar însemna să-mi rup logodna pe loc.          — Doamne, doamne, făcu Poirot, cu o grimasă expresivă. Şi ce doriţi să fac eu, milady?          — Mă gândeam că poate i-aş putea cere domnului Lavington să vă viziteze. I-aş spune că v-am împuternicit să discutaţi problema. Poate aţi reduce din cât cere.          — Ce sumă pretinde?          — Douăzeci de mii de lire – o enormitate. Mă îndoiesc dacă aş putea să adun chiar şi o mie.          — Poate aţi putea împrumuta bani în perspectiva apropiatei căsătorii, dar nu cred că veţi obţine mai mult de jumătate din sumă. Şi apoi, eh bien, îmi repugnă faptul să-l plătiţi! Nu, ingeniozitatea lui Hercule Poirot îi va învinge pe duşmanii dumitale. Trimiteţi-l la mine pe acest domn Lavington. S-ar putea să aducă scrisoarea cu el?          Fata negă:          — Nu cred. Este foarte precaut.          — Cred că nu e nici un dubiu că o are într-adevăr?          — Mi-a arătat-o când am fost la el acasă.          — V-aţi dus la el acasă? Asta a fost foarte imprudent, milady.          — Da? Eram aşa de disperată. Am sperat ca rugăminţile mele să-l poată mişca.          — O, la, la! Lavingtonii din lumea asta nu sunt mişcaţi de rugăminţi. Le-a întâmpinat ca o dovadă de câtă importanţă acordaţi documentului. Unde locuieşte acest fin gentleman?          — La Buona Vista, Wimbledon. M-am dus acolo după ce s-a întunecat… Poirot gemu. I-am spus c-am să informez poliţia, până la urmă, dar el numai a râs într-o manieră urâtă, dispreţuitoare: „Chiar te rog, dragă lady Millicent, fă-o daca aşa doreşti”, a spus el.          — Da, nu prea este o afacere pentru poliţie, murmură Poirot.          — Dar cred că vei fi mai înţeleaptă, a continuat el. Vezi, aici e scrisoarea ta, în această cutiuţă chinezească!” A ţinut-o astfel ca s-o pot vedea. Am încercat să i-o smulg, dar a fost mai iute decât mine. Cu un zâmbet oribil a împăturit-o şi a pus-o la loc în cutioara de lemn „Se va afla în deplină siguranţă aici, te asigur, spuse el, şi cutiuţa însăşi se află într-un loc atât de inteligent încât n-o s-o găseşti niciodată”. Ochii mi s-au întors spre micul safe din perete, dar el a dat din cap şi a râs. „Am un seif mai bun decât acela”, a spus el. O, a fost odios! Domnule Poirot, credeţi că mă puteţi ajuta?          — Ai încredere în Papa Poirot. Am să găsesc o modalitate.          Aceste asigurări sunau foarte bine, m-am gândit, când Poirot, galant, şi-a condus clienta sa blondă jos pe scări. Dar, mi se părea că era o problemă spinoasă. I-am şi spus-o lui Poirot când s-a întors. Mi-a dat dreptate.          — Da, soluţia nu-ţi sare în ochi. Are biciul în mână acest Lavington. Pentru moment, nu văd cum l-am putea încolţi.          Domnul Lavington ne făcu o vizită chiar în după-amiaza aceea. Lady Millicent spusese adevărul când îl descrisese ca pe un tip odios. Simţeam o mâncărime „în talpă”, atât de pronunţată că i-aş fi dat un şut jos pe scări. Îşi dădea aere şi se purta de o manieră insuportabilă, râse cu dispreţ de amabilele sugestii ale lui Poirot şi, în general, se arată stăpân pe situaţie. N-am putut să nu simt că Poirot abia se menţinea la nivelul său. El arăta descurajat şi crispat.....   Continuarea o gasiti la atașamente....             Filmul îl puteți urmări aici......https://latimp.eu/doamna-acoperita-de-vall-film-politist-agatha-christie/        

Dusi de val de Agatha Christie Prolog 1.   În fiecare club există un om plicticos. Coronation Club nu făcea excepţie, iar faptul că un raid aerian se profila la orizont nu schimba cu nimic atmosfera normală. Maiorul Porter, fost ofiţer în armata indiană, îşi foşni ziarul şi îşi drese glasul. Toţi îi evitară privirea, fără folos însă. - Văd că în Times s‑a anunţat moartea lui Gordon Cloade, spuse el. Discret, fireşte. Pe 5 octombrie, în urma unui atac inamic. Nu e dată nici o adresă. De fapt, era chiar lângă căsuţa mea, după colţ. Una din casele alea mari din vârful lui Campden Hill. Sincer să fiu, m‑a şocat puţin. Eu sunt paznic, să ştiţi. Cloade tocmai se întorsese din State. Fusese acolo în afacerea aia cu achiziţiile făcute de guvern. În timp ce se afla acolo s‑a căsătorit. Cu o văduvă tânără... destul de tânără ca să‑i fie fiică. Doamna Underhay. De fapt, îl cunoşteam pe primul ei soţ... îl ştiam din Nigeria. Maiorul Porter făcu o pauză. Nimeni nu manifestă vreun interes şi nu‑i ceru să continue. Toţi îşi ţineau cu perseverenţă ziarele în dreptul feţei, dar era nevoie de mult mai mult ca să‑l descurajezi pe maiorul Porter. El avea întotdeauna poveşti lungi de relatat, în principal despre oameni pe care nimeni nu‑i cunoştea. - Interesant, spuse cu fermitate maiorul Porter, cu ochii absent aţintiţi pe o pereche de pantofi cu botul extrem de ascuţit, un model de încălţăminte pe care îl dezaproba profund. Cum spuneam, sunt paznic. Ciudată afacere explozia asta! A năruit parterul şi a smuls acoperişul. Primul etaj practic n‑a fost atins. Şase oameni erau în casă. Trei servitori - un cuplu căsătorit şi o menajeră, Gordon Cloade, soţia lui şi fratele soţiei. Toţi se aflau la parter, cu excepţia fratelui soţiei, fost membru al unei trupe de comando. El a preferat să stea în confortabilul lui dormitor de la primul etaj şi, fantastic noroc, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. (cei trei servitori au fost omorâţi de explozie, iar Gordon Cloade... ei bine, el trebuie că a fost făcut praf. Maiorul Porter făcu iarăşi o pauză. Ochii i se desprinseră de pe pantofii de piele cu botul ascuţit şi urcară. Pantaloni în dungi... haină neagră... capul în formă de ou... mustaţă enormă... Străin, bine‑nţeles! Asta explica pantofii. „Mă întreb ce se va alege de clubul ăsta”, gândi maiorul Porter. „Nici chiar aici nu scapi de străini”. Faptul că străinul părea să acorde întreaga atenţie naraţiunii sale nu atenua câtuşi de puţin prejudecăţile maiorului. - Ea nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, continuă maiorul Porter. Şi e văduvă pentru a doua oară. Sau, în tot cazul, aşa crede ea... Se opri în speranţa vreunei manifestări de curiozitate, a unei comentariu. Neprimindu‑le, continuă perseverent: - De fapt, am propria mea părere cu privire la toate astea. O afacere bizară. După cum vă spuneam, l‑am cunoscut pe primul ei soţ, Underhay. Un tip cumsecade... Într‑o vreme era comisionar districtual în Nigeria. Era mort după slujba lui... un tip de toată isprava. S-a însurat cu fata asta în Cape Town. Ea se afla acolo cu o trupă de teatru oarecare. Era într‑o situaţie financiară disperată şi drăguţă şi neajutoarată şi tot tacâmul. L-a ascultat pe bietul Underhay vorbind cu foc despre districtul lui şi despre spaţiile largi, şi a suspinat „Ce minunat!”, şi cât vroia să plece şi să scape de toate! Ei bine, s‑a măritat cu el şi a plecat şi a scăpat de toate. Sărmanul om, el era foarte îndrăgostit, dar treaba n‑a mers dintr‑un bun început. Ea ura desişurile şi‑i era groază de băştinaşi şi se plictisea de moarte. Imaginea ei despre viaţă era să ia restaurantele la rând şi să cunoască lumea teatrului şi să sporovăiască despre ea. Singurătatea à deux în junglă nu era de fel genul ei. Reţineţi, eu n‑am cunoscut‑o, toate astea le ştiu de la sărmanul Underhay. Treaba l‑a afectat foarte tare. A făcut un lucru decent - a trimis‑o acasă şi a acceptat să‑i acorde divorţul. Tocmai atunci l‑am cunoscut eu. Era dărâmat şi simţea nevoia să se confesese cuiva. În unele privinţe era un tip ciudat de demodat - era romano‑catolic şi nu agrea divorţul. Mi‑a spus: „Există şi alte căi ca să‑i redai unei femei libertatea”. L-am atenţionat: „Ascultă, băiete, să nu faci vreo prostie. Nici o femeie din lume nu merită să‑ţi tragi un glonţ în cap pentru ea”. Mi‑a răspuns că nu se gândea câtuşi de puţin la asta. „Dar sunt un om singur”, mi‑a spus. „N-am rude care să‑şi facă probleme din pricina mea. Un anunţ al morţii mele ar face din Rosaleen o văduvă, lucru pe care şi‑l doreşte”. „Şi cu dumneata cum rămâne?” l‑am întrebat. „Ei bine, s‑ar putea ca, undeva, la vreo mie de mile de aici, să apară un oarecare domn Enoch Arden care să ia viaţa de la capăt”, mi‑a răspuns. L-am avertizat: „Dar asta s‑ar putea dovedi într‑o bună zi un lucru stânjenitor pentru ea”. „Oh, nu, voi juca până la capăt. Robert Underhay va fi mort definitiv”, m‑a asigurat el. Ei bine, nu m‑am mai gândit la asta, dar şase luni mai târziu am auzit că Underhay murise de friguri undeva în junglă. Băştinaşii lui erau oameni de încredere şi au venit cu un basm credibil şi cu câteva rânduri mâzgălite cu scrisul lui Underhay în care acesta spunea că ei făcuseră tot ce putuseră pentru el dar se temea că e pe ducă şi nu vroia ca cineva să‑i învinuiască pe oamenii lui de moartea sa. Adevărul e că oamenii aceia îi erau foarte devotaţi şi ar fi jurat pentru orice le‑ar fi cerut‑o. Aşa că, asta e... S-ar putea ca Underhay să fi fost îngropat undeva în mijlocul Africii ecuatoriale, după cum s‑ar putea şi să nu fie... iar dacă nu e, doamna Gordon Cloade ar putea avea un şoc într‑o bună zi. Şi să‑i fie învăţătură de minte, aş spune. Eu n‑am cunoscut‑o personal, dar cunosc prea bine genul. L-a adus în sapă de lemn pe sărmanul Underhay. E o poveste interesantă. Maiorul Porter privi în jur dornic să primească o confirmare a acestei aserţiuni. Întâlni două priviri plictisite şi cleioase, privirea pe jumătate pierdută a tânărului domn Mellon şi atenţia plicticoasă a lui monsieur Hercule Poirot. Apoi, se auzi foşnetul unui ziar şi un bărbat cărunt cu un chip absolut impasibil se ridică repede din fotoliul de lângă cămin şi ieşi. Maxilarul maiorului Porter căzu, iar tânărul domn Mellon scoase un uşor fluierat. - Aţi făcut‑o! spuse el. Ştiţi cine era? - Domnul să mă ajute, rosti oarecum agitat maiorul Porter. Desigur. Nu suntem în relaţii strânse, dar ne cunoaştem... Jeremy Cloade, nu‑i aşa, fratele lui Gordon Cloade? Pe cuvântul meu, ce penibil! Dacă ştiam... - E avocat, spuse tânărul domn Mellon. Pariez că vă intentează proces de defăimare, sau calomnie sau ceva în genul ăsta. Tânărului domn Mellon îi făcea o deosebită plăcere să creeze panică şi deznădejde în asemenea localuri, întrucât nu era interzis de apărarea drepturilor consumatorilor. Maiorul Porter continuă să se agite. - Ce regretabil! Absolut regretabil! - Deja în seara asta tot Warmsley Heath va fi în temă, spuse domnul Mellon. Acolo se adună tot clanul Cloade. Vor sta de vorbă până târziu pentru a stabili ce acţiuni să intreprindă. Dar, în momentul acela se anunţă încetarea alarmei şi tânărul domn Mellon renunţă la răutăţile lui şi îşi conduse cu amabilitate prietenul, pe Hercule Poirot, în stradă. - Teribilă atmosferă e în cluburile astea, spuse el. Cea mai prăpădită colecţie de bătrâni plicticoşi. Porter e de departe cel mai rău dintre toţi. Descrierea lui privind trucul frânghiei indiene ţine trei sferturi de oră şi‑i cunoşti pe toţi ai căror mame au trecut vreodată prin Poona! Asta se petrecea în toamna lui 1944. La începutul primăverii lui 1946, Hercule Poirot primi o vizită.

E usor sa ucizi de Agatha Christie Capitolul I                           Tovarăşa de drum                           Anglia!           Anglia după atâţia ani!           Oare cum o să i se pară?           Luke Fitzwilliam îşi punea această întrebare, în timp ce cobora pasarela spre doc. Întrebarea îi stăruise în minte cât aşteptase la vamă. Iar când, în fine, îşi luă locul în trenul care ducea pasagerii vaporului, îi revenise dintr-o dată.           Concediile în Anglia însemnau altceva. Bani mulţi, pe care să-i arunci în toate părţile (sau, oricum, începi să-i risipeşti!), vechi prieteni pe care să-i vizitezi, întâlniri cu alţii, veniţi acasă ca şi el – o atmosferă lipsită de griji, în genul: "Ei, n-o să dureze. Ar fi cazul să mă şi distrez! Curând plec înapoi".           Acum însă, nu se mai punea problema întoarcerii. Nu vor mai fi nopţi toride şi înăbuşitoare, nici soarele orbitor şi frumuseţea tropicală a vegetaţiei abundente, nici seri singuratice în care citea şi recitea numere vechi din "The Times".           Era un pensionar onorabil, cu câteva modeste venituri particulare în plus, un domn fără griji, care se reîntorcea în ţara sa – Anglia. Oare cum îşi va petrece timpul?           Anglia! Anglia, într-o zi de iunie, sub un cer întunecat şi un vânt tăios şi pătrunzător. Nu prea părea să-l întâmpine cu drag printr-o zi ca asta! Şi oamenii! Doamne, oamenii! Mulţimi întregi, cu chipurile cenuşii ca şi cerul – chipuri neliniştite şi preocupate. Iar casele răsăreau pretutindeni ca ciupercile! Nişte căsuţe revoltătoare! Pe tot parcursul nişte coteţe prăpădite cu pretenţii!           Cu un efort, Luke Fitzwilliam îşi mută ochii de la peisajul ce se întindea dincolo de fereastra vagonului şi se cufundă în lectura ziarelor pe care tocmai le cumpărase: "The Times", "The Daily Clarion" şi "Punch".           Începu cu "The Daily Clarion". "Clarion" vorbea numai de derbiul de la Epson.           "Păcat că n-am ajuns ieri. N-am mai văzut un derby de când aveam nouăsprezece ani", se gândi Luke.           Sublinie numele unui cal din formaţia "Club" şi se uită să vadă ce pronostica în ziar corespondentul Clarionu-lui despre el. Dintr-o propoziţiune îl nimicise: "Cât priveşte ceilalţi, Jujube II, Mark's Mile, Santony şi Jerry Boy, au puţine şanse de calificare. Un posibil învins ar fi şi..."           Dar pe Luke nu-l interesa posibilul învins. Privirile i se aţintiseră asupra pariului. În dreptul lui Jujube II era trecută cota modestă de 40 la 1.           Se uită la ceas. Patru fără un sfert: "Ei! Acum s-a terminat!" se gândi el. Regreta că nu a pariat pe Clarigold care era al doilea favorit.           Deschise "The Times" şi fu absorbit de probleme mai serioase.           Totuşi, asta nu dură mult, deoarece un colonel cu o înfăţişare fioroasă din celălalt colţ al compartimentului atât se enervase de ceea ce citise mai înainte, încât ţinu să-şi împărtăşească indignarea tovarăşului de drum. Se scurse o jumătate de oră până când colonelul obosi să-şi tot exprime părerea despre: "blestemaţii aceştia de agitatori comunişti, sir".           În cele din urmă, colonelul amuţi şi adormi cu gura căscată. Puţin după aceea, trenul încetini şi, în sfârşit, se opri. Luke se uită pe fereastră. Ajunseră într-o gară mare şi pustie, cu multe peroane. Zări un chioşc ceva mai departe, pe care atârna o tăbliţă: Rezultatele derbyului. Luke deschise uşa, sări jos din tren şi alergă spre chioşc. O clipă mai târziu se uita cu un zâmbet de satisfacţie la cele câteva rânduri mâzgălite la rubrica "Ştiri de ultimă oră".           Rezultatele derbyului             Jujube II             Mazeppa             Clarigold             Luke zâmbi şi mai mult. O sută de lire de cheltuit! Buna Jujube II, respinsă cu atâta dispreţ de toţi.           Împături ziarul încă zâmbind în sinea sa şi se întoarse, trezindu-se... În faţa liniei goale. În timp ce se bucurase de victoria lui Jujube II, trenul se strecurase din gară pe neobservate.           — Când dracu a şters-o trenul ăsta? întrebă pe un hamal cu înfăţişare mohorâtă.           Acesta răspunse:           — Care tren? N-a mai trecut nici un tren de la 3:14.           — Adineauri a fost un tren aici. Eu m-am dat jos din el. Expresul de Londra.           Răspunsul sosi sec:           — Expresul de Londra nu opreşte nicăieri.           — Dar a oprit, îl asigură Luke. Eu am coborât din el.           — Nu opreşte până la Londra, repetă hamalul netulburat.           — A oprit chiar la peronul ăsta şi eu am coborât din el, să ştii!           Pus în faţa faptului, hamalul schimbă tactica.           — Nu trebuia să coborâţi, spuse el pe un ton de reproş. N-are staţie aici.           — Dar a oprit!           — A încetinit. Asta nu înseamnă c-a oprit.           — Nu mă pricep să fac deosebiri aşa subtile. Problema este, ce mă fac?           Hamalul, care gândea încet, repetă cu reproş:           — Nu trebuia să coborâţi.           — Să zicem că ar fi aşa, spuse Luke. "E în zadar, căci ăst necaz s-a întâmplat. Noi nu vom plânge iar, fiindcă trecutu-i mort şi nu va reînvia, spuse corbul Nevermore. Mâna care se mişcă scrie, şi după ce a scris se mişcă iar, etc. etc. şi aşa mai departe". Ce vreau eu să aflu este ce mă sfătuieşti să fac, având în vedere că ai experienţă în serviciul companiei căilor ferate?           — Adică, să vă spun ce-ar fi mai bine să faceţi?           — Exact, confirmă Luke, presupun că există trenuri care au staţii oficiale aici?           — Cred că mai bine aţi lua pe cel de 4:25.           — Dacă trenul de 4:25 merge la Londra, m-am şi urcat în el.           Liniştit din acest punct de vedere, Luke începu să se plimbe pe peron. Un panou mare îl informa că se găsea la încrucişarea drumurilor dinspre Fenny Clayton şi Wyechwood-under-Ashe şi, în clipa următoare, un tren cu un singur vagon, împins din spate de o locomotivă mică şi antică, intră încet în gară pufăind şi trase pe o linie secundară. Cei şase sau şapte oameni care coborâră traversară podul şi veniră lângă Luke pe peron. Hamalul cel mohorât se trezi brusc din moleşeală şi începu să împingă un cărucior mare cu lăzi şi coşuri; sosi şi un alt hamal lângă el, zdrăngănind bidoanele cu lapte. Gara Fenny Clayton se trezi din toropeală.           În cele din urmă, mândru nevoie mare, sosi şi trenul de Londra. Vagoanele de clasa a treia erau înţesate şi nu existau decât trei vagoane de clasa întâi, fiecare cu câte unul sau doi călători. Luke cercetă acest compartiment. În primul, pentru fumători, era un domn cu aspect cazon care fuma un trabuc. Luke se gândi că pe ziua de azi îi ajunsese colonelul anglo-indian. Trecu în compartimentul alăturat, în care se afla o tânără obosită, cu un aer distins, probabil guvernanta, şi un băieţel de vreo trei ani, care părea neastâmpărat. Trecu repede mai departe. Uşa de la compartimentul următor era deschisă şi înăuntru nu se afla decât o singură pasageră, o doamnă în vârstă. Văzând-o, Luke îşi aminti de una din mătuşile sale, Mildred, care consimţise cu curaj ca el, pe atunci de zece ani, să crească un şarpe de casă. Mătuşa Mildred fusese fără îndoială o mătuşă bună, aşa cum s-ar cuveni să fie orice mătuşă. Intră în compartiment şi luă loc.           După cinci minute de activitate intensă a celor de pe vagoanele de transportat lapte, a celor cu cărucioarele de bagaje şi a altor verificări, trenul se puse în mişcare. Luke despături ziarul şi-şi aruncă privirea asupra ştirilor ce ar putea să-l mai intereseze pe un om care a parcurs de acum ziarul de dimineaţă.           Nu îşi închipuia că o să poată citi multă vreme. Avea multe mătuşi, şi era aproape sigur că plăcuta doamnă în vârstă din colţul compartimentului nu intenţiona să călătorească până la Londra în tăcere.           Avusese dreptate – geamul trebuia ridicat, umbrela alunecase şi bătrâna doamnă îi şi declara ce bun era trenul cu care călătoreau.           — Numai o oră şi zece minute. E foarte bun, să ştiţi, chiar foarte bun. E mult mai bun decât cel de dimineaţă, care face o oră şi patruzeci de minute.           Continuă:           — Bineînţeles, aproape toţi îl iau pe cel de dimineaţă. Adică, e o prostie să călătoreşti după-masă, când celălalt e cu tarif redus. Şi eu am vrut să plec de dimineaţă, dar îl pierdusem pe Wonky Pooh – motanul meu persan – o frumuseţe, numai că a avut ceva la ureche nu de mult – şi că nu puteam să plec până nu-l găseam.           Luke murmură:           — Sigur că nu, şi, în mod ostentativ, îşi aruncă privirea pe ziar. Stratagema nu-i servi la nimic. Torentul de vorbe se porni iar.           — Aşa că ar trebui să aleg dintre două rele pe cel mai mic; am luat trenul de după-amiază, şi e o plăcere să mergi cu el, pentru că nu e atât de aglomerat – chiar asta nu te interesează când călătoreşti cu clasa întâi. Sigur că de obicei nu procedez aşa. Adică, eu consider că asta e o extravagance, acum, când veniturile au scăzut, impozitele s-au ridicat, iar servitorilor trebuie să le dai salarii mai mari; dar am fost atât de năucită – pentru că, ştii mă duc la Londra cu nişte treburi importante şi vroiam să mă gândesc bine ce o să spun... Ştiţi, am vrut să am puţină linişte... Luke îşi reţinu zâmbetul. Şi dacă sunt şi alţii care călătoresc în aceeaşi direcţie – ce să mai vorbim! Nu poţi să fii neprietenoasă – aşa că mi-am zis că o dată pot să-mi permit şi eu, deşi cred că în zilele noastre oamenii cheltuiesc prea mult şi nimeni nu mai e strângător şi nu se mai gândeşte la ziua de mâine. Ce păcat că s-a desfiinţat orarul cu secunde la trenuri... era cu totul altceva.           Desigur, continuă repede, aruncând o privire fugară înspre faţa bronzată a lui Luke, că militarii în permisie trebuie să călătorească cu clasa întâi. Adică, e de la sine înţeles că ofiţerii...           Luke îndură privirea cercetătoare a unei perechi de ochi scăpărători. Capitulă imediat. Tot o să-l întrebe până la urmă.           — Nu sunt militar, spuse el.           — Vai, scuză-mă. N-am vrut să... când v-am văzut aşa ars de soare, mi-am închipuit că poate veniţi din Orient într-o permisie.           — Da, mă întorc din Orient, dar nu în permisie. Puse capăt cercetărilor ulterioare cu o declaraţie îndrăzneaţă: sunt poliţist.           — Lucraţi la poliţie? Nu zău, asta-i foarte interesant. O prietenă bună de-a mea, ştiţi băiatul ei tocmai a intrat în poliţia palestiniană.           — Vin din Strâmtoarea Mayang, spuse Luke, intervenind iar cu o precizare.           — Vai, ce interesant. Ce coincidenţă! Vreau să spun faptul că dumneata călătoreşti în acest vagon. Pentru că, ştiţi, afacerea cu care am plecat la oraş... Ei bine, de fapt mă duc la Scotland Yard.           — Zău? spuse Luke.           Se gândi: "Oare o să se oprească odată sau o ţine aşa până la Londra?" De fapt, nu-l deranja prea mult, pentru că ţinuse foarte mult la mătuşa Mildred şi-şi aminti cum odată îi dăduse o bancnotă de cinci şilingi când avea mai mare nevoie. Şi apoi, doamnele în vârstă, cum era acesta sau mătuşa Mildred, aveau ceva foarte plăcut şi specific englezesc în ele. În Strâmtoarea Mayang nu găseai aşa ceva. Semănau cu puddingul de prune de Crăciun, cu jocul de crichet din sat şi cu şemineele în care sălta focul. Lucruri pe care ajungeai să le apreciezi mult atunci când nu le aveai şi te aflai la celălalt capăt al lumii. (Totuşi, puteai să te plictiseşti dacă ai fi stat prea mult în tovărăşia lor, dar, după cum am mai spus, Luke abia debarcase în Anglia, de trei-patru ore).           Bătrâna doamnă reluă, voioasă:           — Da, aveam de gând să plec de dimineaţă, dar pe urmă, cum v-am spus, am fost foarte îngrijorată de Wonky Pooh. Credeţi că e prea târziu să mă duc acum? Adică, Scotland Yardul nu acordă audienţe speciale numai la anumite ore.           — Nu cred că închid la ora patru ca magazinele, spuse Luke.           — Şi eu cred tot aşa. Adică ar trebui ca oricine să poată anunţa o crimă serioasă la orice oră, nu?           — Exact, spuse Luke.           O clipă, bătrâna tăcu. Părea preocupată.           — Întotdeauna m-am gândit că cel mai bine e să mergi la sursă, spuse în cele din urmă. John Reed e o persoană drăguţă – sergentul nostru din Wychwood – un om plăcut şi foarte politicos. Dar, ştiţi, nu cred că ar putea să se ocupe de o problemă serioasă. S-a obişnuit prea mult să aibă de-a face cu beţivani sau să dea amenzi pentru depăşiri de viteze, pentru semnalizări greşite sau persoanelor care nu au permis de ţinut câini... foarte rar cu câte o spargere. Dar nu cred, de fapt sunt convinsă, că nu e omul să se ocupe de o crimă!

Capitolul I Doamna Oliver se uita în oglindă. În acelaşi timp, a aruncat o scurtă privire piezişă pe ceasul de pe şemineu, care, de obicei, rămânea în urmă cu douăzeci de minute. Apoi şi-a examinat cu atenţie coafura. Inconvenientul la ea era, şi recunoştea deschis aceasta, că-şi schimba mereu coafura. Epuizase aproape toate modalităţile, o dată avusese o coafură înaltă, austeră, altă dată o coafură „în bătaia vântului”, când părul era dat pe spate pentru a se vedea fruntea boltită, gânditoare. În orice caz, spera că avea o frunte gânditoare. Purtase o coafură inelată, cu bucle dese, izbitor de mici şi cu un fel de dezordine boemă. „Desigur, gândea ea, coafura ei nu avea nici un rol, căci va purta o pălărie”, ceea ce făcea foarte rar. Pe raftul de sus al şifonierului se aflau patru pălării. Una era potrivită doar pentru nunţi. Căci o pălărie era un „musai” absolut la o nuntă. Da, ea avea chiar două exemplare pentru o asemenea ocazie. Aceea din cutia rotundă era din pene, şi mai curând era o tocă. Aceasta rezista chiar şi la o aversă neaşteptată, cum o surprindea, uneori, pe drumul de la automobil la biserică, sau, cum se obişnuieşte în zilele noastre, la oficiul stării civile. Cealaltă era o creaţie mult mai măiastră şi intra în discuţie doar pentru o nuntă într-o după-amiază văratică de sâmbătă. Era făcută doar din flori şi şifon şi un voal galben înflorat cu mimoze. Celelalte două pălării de pe raft aveau un aspect potrivit pentru orice ocazie. Pe una doamna Oliver o numea „pălăria ei de ţară”, confecţionată din fetru cafeniu-închis care se asorta cu orice fel de tweed, cu un bor aspectuos ce se putea răsfrânge sau trage peste frunte. Doamna Oliver avea un pulover de caşmir pentru zile reci şi unul subţire pentru zile toride, care se asortau la culoare cu pălăria. Fireşte, ea purta adesea puloverele, iar pălăria aproape deloc. De ce trebuia să pună şi o pălărie când doar se ducea la ţară pentru a lua masa împreună cu prietenii? Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă şi de o eleganţă neobişnuit de durabilă. „Poate, se gândea doamna Oliver câteodată, tocmai pentru că fusese atât de scumpă”. Era un fel de turban, din rânduri suprapuse de catifea multicoloră, în tonuri pastelate, foarte plăcute la vedere, care se asortau la orice. Doamna Oliver a făcut o pauză şi, încă nehotărâtă, strigă după ajutor. — Maria, apoi mai tare, Maria! Vino încoace o clipă! Maria veni. Era obişnuită ca doamna Oliver să-i ceară sfatul atunci când trebuia să se îmbrace. — Veţi purta pălăria aceasta frumoasă, elegantă? întrebă Maria. — Da, răspunse aceasta. Vroiam să ştiu dacă arată mai bine aşa, sau dimpotrivă. Maria s-a dat înapoi şi a privit-o cu multă atenţie pe doamna Oliver. — Aţi pus-o invers. — Da. Ştiu asta. Dar m-am gândit că aşa ar arăta mai bine. — Şi de ce mă rog? — Ei, pentru că aşa a intenţionat creatoarea, presupun. Singură nu mi-aş fi dat seama. Sigur că pălăriera aşa şi-a imaginat-o. — Cum de credeţi că pălăria arată mai bine aşa? — Pentru că se vede frumoasa nuanţă albastră şi cafeniul închis şi cred că este mai nostimă decât partea din faţă, colorată în verde, roşu şi ciocolatiu. În acest moment, doamna Oliver îşi scoase pălăria, o aşeză din nou şi o probă iarăşi cu partea din spate în faţă, în poziţia ei firească, şi apoi de-a latul, ceea ce nu plăcu, nici ei, nici Mariei. — Nu puteţi s-o purtaţi de-a latul. Cred că nu se potriveşte cu faţa dumneavoastră. Nu merge la nici o figură. — Nu merge. Cred că o s-o pun totuşi, aşa cum se cuvine. — Ei, categoric că este mai bine, socoti Maria. Doamna Oliver îşi scoase pălăria şi Maria i-a ajutat să îmbrace o rochie uşoară de lână, bine croită, de un delicat roşu-castaniu şi să prindă pălăria cu un ac. — Arătaţi foarte elegantă, a constatat Maria. Asta aprecia atât de mult domna Oliver la Maria. Chiar şi cu cea mai mică ocazie o lăuda şi o admira. — Veţi ţine un discurs la banchet? o întrebă Maria. — Un discurs! a strigat îngrozită doamna Oliver. Nu, fireşte că nu! Ştii doar, eu nu ţin niciodată discursuri. — M-am gândit că aşa se obişnuieşte la un banchet al literaţilor. Totuşi vă duceţi, nu-i aşa? Scriitori celebri din 1973 - sau ce an tocmai urmează. — Nu trebuie să ţin nici un discurs, spuse doamna Oliver. Alţi oameni care o fac cu plăcere vor lua asta asupra lor. O fac mult mai bine decât mine. — Sunt convinsă că dumneavoastră aţi ţine un minunat discurs, dacă aţi vrea cu adevărat, a zis Maria, ca şi când ar fi vrut s-o ispitească. — Nu, categoric că nu, se apăra doamna Oliver. Eu ştiu ce pot şi ce nu pot. Nu pot să ţin discursuri. Mă emoţionez, şi devin nervoasă şi probabil m-aş bâlbâi, sau aş spune de două ori acelaşi lucru. Nu numai că mi s-ar părea că aş fi stupidă, ci, cu siguranţă, că aşa aş arăta. Mă pot folosi de cuvânt doar când scriu, sau când mă înregistrez pe bandă de magnetofon sau când dictez. Sunt deprinsă cu vorbirea doar atâta timp cât nu este vorba de un discurs. — Desigur. Şi aşa totul va fi în ordine. Sunt sigură. Un mare banchet, nu-i aşa? — Da, spuse doamna Oliver abătută. Un banchet grozav. „Şi de ce, se gândea ea, dar fără a se exterioriza, pentru Dumnezeu, de ce mă duc?” Reflecta asupra acestui lucru, căci, de regulă, ştia întotdeauna de ce făcea ceva, în loc să acţioneze şi apoi să caute să afle motivul. — Presupun că totuşi aş vrea să ştiu cum este, spuse ea cu glas tare de una singură, căci Maria alergase înapoi la bucătărie pentru că mirosea a magiun afumat. Mereu sunt invitată la banchete literare, sau aşa ceva, şi niciodată nu mă duc.   Doamna Oliver ajunsese la desert şi răsuflă mulţumită, în timp ce se juca pe farfurie cu resturile unei bezele. Bezelele îi plăceau în mod deosebit şi aici ele erau desertul delicios al unui banchet foarte savuros. Totuşi, când ajungi la o anumită vârstă, bezelele trebuiau tratate cu prudenţă. Dinţii! Arătau bine, aveau marele avantaj de a nu mai pricinui dureri, erau albi întocmai ca cei adevăraţi. Dar fără îndoială, nu erau naturali. Şi dinţii care nu erau naturali, nu erau dintr-un material de cea mai bună calitate, cel puţin aşa credea doamna Oliver. Câinii, i se povestise, aveau dinţi de fildeş veritabil, oamenii doar dintr-o substanţă osteoidă. Sau - dacă erau falşi - din material artificial. În orice caz, era momentul esenţial, când trebuia să se evite situaţiile penibile în care cineva putea fi pus din pricina dinţilor falşi. Salata era problematică, de asemenea migdalele prăjite şi sărate şi lucruri ca ciocolata cu miez tare, caramelele şi bezelele delicioase, crocante şi lipicioase. Cu un oftat de uşurare, a isprăvit şi ultima înghiţitură. A fost o masă bună, chiar foarte bună. Doamna Oliver simţea o mare satisfacţie. Savurase cu adevărat dejunul. Fusese încântată şi de convivi. Banchetul care fusese dat în onoarea scriitoarelor celebre nu se limitase, din fericire, doar la doamne. Erau acolo şi scriitori, critici, oameni care citeau cărţile şi alţii care le scriau. Doamna Oliver stătea între doi reprezentanţi extrem de încântători ai părţii bărbăteşti. Unul era Edwyn Aubin, ale cărui poezii le preţuia, un bărbat care povestea captivant despre călătoriile sale în străinătate şi despre tot felul de evenimente literare şi personale. În plus, şi pe el îl interesau mai ales restaurantele şi mâncarea bună, şi discutaseră cu exuberanţă despre acestea, omiţând subiectul literatură. Sir Wesley Kent, de cealaltă parte a ei, era, de asemenea, un vecin agreabil. Formulase păreri încântătoare despre cărţile ei, şi asta cu atâta tact, că n-o punea în încurcătură, situaţie pe care atâţia oameni o provocau cu uşurinţă. El pomenise diferite motive pentru a explica de ce credea că unele dintre cărţile ei sunt deosebit de bune - motive pertinente - şi de aceea el îi plăcuse foarte mult. „Lauda din partea bărbaţilor poate fi întotdeauna acceptată”, se gândea doamna Oliver în sinea ei. Femeile erau exaltate. Ce-i scriau unele femei! Într-adevăr! Fireşte, nu întotdeauna doar femei. Câteodată şi tineri sensibili din ţări străine. Chiar, în ultima săptămână, primise o scrisoare de la un admirator care începea aşa: „Am citit ultima dumneavoastră carte şi simt că sunteţi o doamnă generoasă”. După lectura romanului „Al doilea peşte roşu” tânărul fusese cuprins de un adevărat extaz literar, ceea ce doamna Oliver găsea că este cu totul nepotrivit. Ce-i drept, nu era exagerat de modestă şi ştia să-şi aprecieze romanele poliţiste, unele mai rele, altele mai bune. După părerea ei, nu există nici un motiv ca cineva să poată întrezări, în cărţile ei, că ar fi mărinimoasă. Era pur şi simplu o femeie fericită, pentru că putea să scrie ceea ce citeau foarte mulţi oameni. Pe scurt, se achitase foarte bine de această vizită. Îi plăcuse, discutase cu câţiva oameni agreabili. Curând se vor ridica de la masă şi oaspeţii se vor revărsa în direcţia unde se afla cafeaua şi unde se putea schimba partenerul şi sta la taifas cu alţi oameni. Acesta era momentul critic, după cum doamna Oliver ştia prea bine. Momentul când se puteau ivi alte doamne care s-o împresoare. Copleşită de laude excesive, neplăcute, în faţa cărora ea se simţea mereu deplorabil de incapabilă de a da răspunsul potrivit, pentru că, în fond, nu exista nici un răspuns potrivit. Era oarecum ca într-un ghid de conversaţie. Întrebare: „Pur şi simplu trebuie să vă spun că vă citesc cărţile cu atâta plăcere şi că le găsesc atât de minunate.” Răspuns al autoarei nervoase: „Ah, asta-i încântător! Asta-mi face o deosebită plăcere!” „Ştiţi, de câteva luni aştept, cu nerăbdare, să vă cunosc. Este fantastic!” „Ah, dar e minunat din partea dumneavoastră. Într-adevăr, minunat.” Şi aşa mai departe. Nimeni nu părea a fi în stare să schimbe subiectul. Totul trebuia să se învârtă în jurul propriilor cărţi sau ale altora, în măsura în care fuseseră citite. Era o zvârcolire în năvodul literaturii. Unii oameni se puteau apăra, dar doamna Oliver îşi dădea seama, cu amărăciune, că nu era capabilă de aşa ceva. O prietenă din străinătate îi ţinuse cândva o prelegere despre aceasta. — Te-am auzit, spuse Albertina, cu vocea ei fermecătoare, înceată, cu accent străin, ce-ai răspuns tânărului ziarist care te-a intervievat. Tu n-ai mândrie! Nu, tu nu eşti mândră de munca ta! Trebuia să spui: „Desigur, scriu bine. Scriu mai bine decât oricine altcineva care scrie romane poliţiste.” — Dar eu nu fac asta, replicase doamna Oliver. Nu sunt rea, dar... — Ah, nu mai spune „eu nu fac asta”. Tu trebuie să afirmi asta! Chiar dacă tu însăţi nu crezi, trebuie s-o spui. — Aş dori, Albertina, opinase doamna Oliver, să poţi vorbi tu cu ziariştii. Eşti atât de pricepută. N-ai putea face în aşa fel să fii în locul meu? Eu mă ascund după uşă şi ascult. — Da, probabil că ar merge. Sigur că ar fi foarte nostim. Dar s-ar băga de seamă. Chipul tău e cunoscut. Trebuie doar să spui: „Da, da, ştiu că sunt mai bună decât alţii”. Trebuie să declari asta tuturor. S-o ştie cu toţii, şi s-o răspândească. Ah, este îngrozitor să te văd stând acolo, de parcă vroiai să-ţi ceri scuze pentru cele afirmate. Dar, zău, nu este nevoie de asta. Doamna Oliver îşi amintea că fusese ca şi cum ea, o tânără actriţă, încerca să înveţe un rol şi regizorul constatase că era lipsită de talent, fără nici o speranţă. Ei, aici, în orice caz, mai că nu existase nici o dificultate. Or s-o aştepte câteva doamne, ce-i drept, o dată ridicaţi de la masă. Deja văzuse una sau două nerăbdătoare. Dar asta nu era rău. Ea o să zâmbească, şi o să fie amabilă şi o să spună: „Adorabil din partea dumneavoastră. Mă bucur teribil. Sunt atât de fericită să cunosc oameni cărora le plac cărţile mele.” Străvechea stupiditate. Ca şi când ai băga mâna într-o cutie şi ai scoate o grămadă de cuvinte uzuale care erau deja înşiruite ca perlele într-un colier. Privirea se plimbă de-a lungul mesei cu speranţa de a descoperi prieteni, nu doar admiratori. Da, acolo, în spate, şedea Maurine Grant, o persoană fermecătoare. Apoi a venit clipa mult aşteptată, scriitoarele şi convivii lor s-au ridicat. Toţi se răspândiseră pe fotolii, în jurul măsuţelor cu servicii de cafea, pe canapele, şi în rezerve intime. „Clipa primejdiei”, cum gândea doamna Oliver, chiar dacă ea mergea doar la cocteiluri, doar rar la un banchet literar. Acum o ameninţa primejdia în fiecare moment, sub înfăţişarea cuiva pe care nu-l mai ţii minte, dar care îşi aminteşte încă foarte bine de cineva, sau e cunoscutul cuiva cu care nu vroiai să vorbeşti câtuşi de puţin, dar pe care nu puteai să-l eviţi. În acest caz, prima dilemă era aceea ce se îndrepta către ea; o femeie masivă, bine proporţionată, cu dinţi albi de cal, în franceză ea s-ar fi numit femme formidable. Altfel arăta foarte bărbătoasă. Evident, ori o cunoştea deja pe doamna Oliver, ori intenţiona să facă imediat cunoştinţă cu ea. S-a întâmplat aceasta din urmă. — Ah, doamnă Oliver! a strigat ea cu o voce stridentă. Ce bucurie să vă întâlnesc aici! Mi-am dorit asta încă demult. Pur şi simplu ador cărţile dumneavoastră. Şi fiul meu. Şi soţul meu insistă întotdeauna să nu plecăm în călătorie fără câteva din cărţile dumneavoastră. Dar veniţi, să ne aşezăm. Am atâtea să vă întreb! „Desigur, gândea doamna Oliver, nu chiar tipul meu preferat. Dar este la fel de bună ca oricare alta”. S-a lăsat condusă către o mică canapea de colţ, într-un mod care s-ar fi potrivit unui angajat al poliţiei şi noua prietenă a luat cafea, oferindu-i de asemenea şi ei. — Aşa. Aici ne simţim ca acasă! Nu ştiţi numele meu. Sunt doamna Burton-Cox. — Ba da, spuse doamna Oliver jenată ca-ntotdeauna în asemenea situaţii. Doamna Burton-Cox? A scris şi ea cărţi? Nu putea să găsească nimic de care să-şi aducă aminte. Dar numele îl mai auzise o dată. O foarte vagă amintire îi reveni. Nu scria cărţi politice, sau aşa ceva? În orice caz, nu romane, comedii sau povestiri poliţiste. Poate o intelectuală cu ambiţii politice? Nu părea să fie complicată, se gândea doamna Oliver uşurată. O las, pur şi simplu, să vorbească şi spun, din când în când, doar „Ce interesant!” — Veţi fi uimită de ceea ce aş dori să vă povestesc, explică doamna Burton-Cox. Dar ştiu, din cărţile dumneavoastră, cât de înţelegătoare sunteţi, cât de multe ştiţi despre firea omenească. Şi am senzaţia că dacă cineva poate să răspundă la întrebările mele, dumneavoastră sunteţi aceea. — De fapt, nu cred... se bâlbâi doamna Oliver şi căuta cuvinte potrivite pentru a se exprima nefiind deloc sigură că era înzestrată cu cele ce i se atribuiseră. Doamna Burton-Cox dădu de o bucăţică de zahăr în cafeaua ei şi o zdrobi ca un animal de pradă care ronţăia un os. „Poate că şi ea are dinţi de fildeşi”, gândi doamna Oliver în treacăt. Fildeş? Câinii aveau dinţi de fildeş şi morsele, de asemenea şi elefanţii, fireşte. Colţi uriaşi de fildeş. — Deci, zise doamna Burton-Cox, prima întrebare pe care trebuie să v-o pun - deşi sunt destul de sigură că aşa este... dumneavoastră aveţi o fină, nu-i aşa? Celia Ravenscroft! — Oh, exclamă doamna Oliver, plăcut surprinsă. Simţea că ar face faţă unei discuţii despre o fină. Avea mulţi fini - băieţi şi fete. Au existat perioade când trebuia să recunoască că nu şi-i amintea pe toţi. Cu cât înainta în vârstă, amintirea lor se estompa, chiar dacă îşi făcea datoria. Când erau încă mici, le trimisese jucării de Crăciun, îi vizitase cu regularitate pe finii ei şi pe părinţii lor şi invitase copiii chiar la ea, pe măsură ce creşteau, sau îi luase cândva de la şcoală şi le oferise o masă în oraş. Apoi venea momentul culminant: fata sau băiatul împlinea douăzeci şi unu de ani, cu care prilej naşa trebuia să facă ceea ce se cuvenea, sau însărcina pe cineva cu aceasta, sau ei se căsătoreau şi atunci le făcea acelaşi cadou sau le trimitea bani. După aceea, finii se dădeau, adesea, la fund. Călătoreau în străinătate, lucrau la Foreign Office, erau profesori în ţări străine, sau erau preocupaţi de chestiuni sociale. Amintirea lor pălea, în orice caz, tot mai mult. Se bucura dacă-i întâlnea undeva, pe neaşteptate, dar atunci chiar trebuia să se gândească serios când îi văzuse pentru ultima dată, al cui fiu ori fiică erau ei şi din ce pricină fusese aleasă ea ca naşă. — Celia Ravenscroft, spuse acum doamna Oliver îmbunată. Da, da, este fina mea. Aşa este. Nu, acum nu vedea chipul Celiei Ravenscroft, ci cel mult o imagine dintr-o perioadă foarte, foarte îndepărtată. Botezul. Fusese la botezul Celiei şi găsise ca dar o strecurătoare de ceai Queen-Anne de argint cu totul încântătoare. Se putea folosi şi la lapte. În afară de asta, era un obiect pe care o fină putea oricând să-l amaneteze cu uşurinţă, în caz că avea nevoie urgentă de bani. Cât de uşor era să-ţi aduci aminte, mai degrabă de cafetiere, strecurători ori cristelniţe de argint, decât de copil... — Da, zise doamna Oliver. Într-adevăr. Dar, din păcate, n-am văzut-o pe Celia de foarte mult timp. — Este o fată cam impulsivă, explică doamna Burton-Cox. Vreau să spun că-şi schimbă permanent părerea. Foarte inteligentă, foarte bună la universitate, dar vederile ei politice... admit că, în zilele noastre, toţi tinerii sunt interesaţi de politică. — Eu nu mă ocup de politică, spuse doamna Oliver, care ura politica. — Ştiţi, aş vrea să vă destăinui ceva. Vă voi spune exact ceea ce aş dori să rezolv. Ştiu, asta n-are nici o importanţă pentru dumneavoastră. Atâţia oameni mi-au povestit cât de bună sunteţi, cât de săritoare. „Dacă vrea să mă tapeze de bani”, se gândi doamna Oliver, trecută prin multe conversaţii, care începeau în acest fel. — Chestiunea este pentru mine extrem de importantă. Nu trebuie nimic altceva decât să lămuresc asta. Celia, va să zică, se va... sau crede că se va căsători cu... fiul meu, Desmond. — Ah, într-adevăr! a exclamat doamna Oliver. — În orice caz, momentan, amândoi au această intenţie. Fireşte, trebuie să se ştie cât mai multe despre oameni şi aici există ceva ce-aş dori mult să aflu. Este destul de ciudat şi n-aş putea întreba un străin oarecare, dar nu am sentimentul că dumneavoastră sunteţi o străină, dragă doamnă Oliver! „Aş dori să-l ai”, se gândi doamna Oliver. Acum devenise nervoasă. Chibzui dacă nu cumva Celia avea sau aştepta un copil din flori, sau dacă ar fi vrut de la ea mai multe amănunte. Asta ar fi extrem de neplăcut. Pe de altă parte, n-o mai văzuse pe Celia de cinci sau şase ani. Trebuia să aibă 25 sau 26 de ani. Aşa că nu i-ar fi greu să explice că nu are nici cea mai vagă idee. Doamna Burton-Cox s-a aplecat în faţă, respirând agitată. — Trebuie să-mi spuneţi, căci sunt sigură că ştiţi sau că totuşi bănuiţi cum s-a întâmplat totul. Mama l-a ucis pe tatăl ei, sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă? Doamna Oliver se aşteptase la orice, dar nicidecum la aşa ceva. Se uită ţintă la doamna Burton-Cox, neîncrezătoare. — Dar eu... nu vă înţeleg. Vreau să spun, din ce cauză... — Dragă doamnă Oliver, dumneavoastră trebuie să ştiţi, totuşi... A fost un caz celebru... Fireşte, a trecut multă vreme, cam zece, douăzeci de ani... dar atunci întâmplarea a făcut vâlvă. Sunt convinsă că vă amintiţi! Trebuie să vă aduceţi aminte! Doamna Oliver simţea că mintea îi lucra cu febrilitate. Celia era fina ei. Aşa era. Mama Celiei... da, fireşte! Mama Celiei fusese Molly Preston-Grey, fuseseră prietene, chiar dacă nu prea apropiate, da, fireşte... ea se căsătorise cu un militar... ei, cum se numea el... Sir. Nu ştiu cum... Ravenscroft. Sau a fost ambasador? Incredibil! Incredibil cum se pot uita aceste lucruri. Nici nu mai ştia sigur dacă fusese domnişoara de onoare a lui Molly. Credea că da. Apoi nu se mai văzuseră mulţi ani. Ei au plecat în străinătate, în Orientul Mijlociu? În Iran? India? Doar ocazional, când venea în vizită în Anglia, se revăzuseră. Îi aduseseră aminte de o fotografie veche, care se ţine în mână şi este privită meditativ. Oamenii din această fotografie sunt cunoscuţi de undeva, dar imaginea este atât de ştearsă că abia sunt recunoscuţi, sau greu îţi aduci aminte cine au fost ei de fapt. Şi acum nici măcar nu ştia sigur dacă sir Ravenscroft şi lady Ravenscroft, născută Preston-Grey, însemnaseră ceva în viaţa ei. Credea că nu. Doamna Burton-Cox încă o privea atent ca şi când ar fi fost dezamăgită de incapacitatea ei de a-şi aduce aminte de un caz atât de celebru. — Ucişi? Vreţi să spuneţi... un accident? întrebă doamna Oliver. — Dar nu. Nici un accident. Într-o casă, pe ţărmul mării. Cornwall, cred. Undeva... unde erau stânci. În orice caz, aveau acolo o casă. Şi amândoi au fost găsiţi pe faleză... împuşcaţi, ştiţi! Dar poliţia n-a putut să descopere, dacă soţia îl împuşcase pe soţ şi apoi s-a sinucis, sau soţul pe soţie şi apoi s-a omorât. Poliţia a cercetat gloanţele şi tot materialul doveditor posibil, dar era foarte dificil. S-a presupus a fi o dublă sinucidere. Am uitat la ce verdict s-a ajuns. Orice... accident, sau aşa ceva. Dar, fireşte, că toţi au ştiut că alta fusese intenţia. Şi, normal, atunci circulau multe zvonuri... — Probabil toate născocite, spuse doamna Oliver deznădăjduită, încercând să-şi aducă, cel puţin, aminte de aceste zvonuri. — Se poate. Se poate. Greu de spus, ştiţi. Se zice că au avut loc cercetări, în aceeaşi zi sau mai înainte, era vorba de un alt bărbat şi, fireşte, ca de obicei, în această situaţie, a existat şi o altă femeie. Nu se ştie ce s-a întâmplat în realitate. Cred că multe au fost trecute sub tăcere pentru că generalul Ravenscroft era o persoană atât de importantă. Se pare că fusese în anul acela într-o clinică şi că era foarte bolnav, sau aşa ceva. Că el nici nu ştia ce făcea! — Sincer îmi pare rău, răspunse doamna Oliver cu voce fermă, că nu ştiu chiar nimic despre toate acestea. Acum, fiindcă aţi pomenit de întâmplare, abia că-mi aduc aminte de nume şi că-i cunosc pe oameni, dar n-am ştiut niciodată ce s-a întâmplat de fapt. N-am nici cea mai vagă idee... „Zău, gândea doamna Oliver, barem de-aş avea curajul să-i spun persoanei de unde naiba are atâta impertinenţă de a mă întreba aşa ceva.” — Mai ales pentru mine este foarte important să aflu adevărul, spuse doamna Burton-Cox. Ochii ei, care păreau de cremene, deveniseră tăioşi. Important, pentru că băiatul meu, dragul meu băiat, vrea să se căsătorească cu Celia. — Mă tem că nu vă pot ajuta, n-am auzit niciodată ceva despre această întâmplare. — Dar dumneavoastră trebuie să ştiţi! Scrieţi povestiri atât de minunate. Dumneavoastră ştiţi totul despre crimă, cine o comite şi de ce. Sunt sigură că toţi oamenii, probabil, vă povestesc şi vă inspiră în ceea ce scrieţi, încât aveţi atât de mult de-a face cu aceste lucruri. — Nu ştiu absolut nimic. Vocea ei, vădit distantă, nu mai era atât de politicoasă. — Dar acum nu se poate merge, pur şi simplu, la poliţie, după toţi anii aceştia! Ei n-ar spune nimic cuiva. Evident că, încă de atunci, s-a urmărit să se muşamalizeze totul. Dar am senzaţia că trebuie să ştiu adevărul. — Eu scriu doar cărţi, îşi spuse sec părerea doamna Oliver. Ele sunt rodul imaginaţiei mele. Personal nu ştiu nimic despre crimă şi n-am nici o idee despre criminalistică. De aceea, din păcate, nu vă pot ajuta în nici un fel. — Dar aţi putea s-o întrebaţi pe fina dumneavoastră! Aţi putea s-o întrebaţi pe Celia!