Agatha Christie

De dragul unui caine de Agatha Christie Femeia cu ţinută de doamnă de la masa oficiului de înregistrare tuşi şi se uită la fata care stătea în faţa ei.           — Deci, refuzaţi slujba asta? A sosit abia dimineaţă. Cred că-i o parte frumoasă din Italia, un văduv cu un băieţel de trei ani şi o doamnă în vârstă, mama sau o mătuşă.           Joyce Lambert dădu din cap a refuz.           — Nu pot să părăsesc Anglia, spuse cu o voce obosită; am motivele mele. Numai dacă mi-aţi putea găsi un post de zilieră?           Vocea îi tremură uşor, întotdeauna i se întâmpla aşa, altfel se stăpânea bine. Ochii ei de un albastru închis se uitau rugători la femeia din faţa ei.           — E foarte dificil doamnă Lambert. Singurul fel de guvernantă cu ziua care se caută trebuie să aibă toate certificatele în regulă. Dumneata n-ai niciunul. Am sute ca dumneata în registrele mele, pur şi simplu sute. Făcu o pauză. Aveţi pe cineva acasă pe care nu-l puteţi lasă?           Joyce dădu din cap afirmativ.           — Un copil?           — Nu, nu e copil. Şi un zâmbet slab îi înflori pe faţă.           — Da, e o situaţie foarte nefericită. O să-mi dau toată osteneala, desigur…           Era clar că întrevederea se terminase. Joyce se ridică, îşi muşca buza ca să reuşească să nu izbucnească în lacrimi, în timp ce părăsea biroul îngheţat pentru a ieşi în stradă.           Nu trebuie – se admonesta ea cu seriozitate. Nu fi o idioată mică, smiorcăită. Intri în panică, asta faci, intri în panică. Niciodată n-a ieşit nimic bun când a-i cedat panicii. Este încă dimineaţa devreme şi o mulţime de lucruri se pot întâmpla. Mătuşa Mary va fi bună cel puţin pentru două săptămâni. Hai, fetiţo, capul sus şi nu-ţi lăsa rudele bogate să te aştepte.           O luă pe Edgware Road, străbătu parcul, apoi pe Victoria Street şi intră în magazinul „Army and Navy”. În hol se uită la ceas. Era exact unu şi jumătate. Se scurseră cinci minute şi-apoi o doamnă în vârstă, cu braţele pline de pachete, veni spre ea.           — Ah! Tu eşti Joyce. Mă tem că am întârziat câteva minute. Deservirea la restaurant nu mai e la fel de bună ca înainte. Ai luat masa, nu-i aşa?           Joyce ezită un minut, două, apoi spuse liniştită:           — Da, mulţumesc.           — Întotdeauna iau prânzul la douăsprezece şi jumătate, preciză mătuşa Mary, aşezându-şi în ordine pachetele. E mai puţin aglomerat şi aerul mai curat. Omleta de aici este excelentă.           — Chiar? Întrebă Joyce pe un ton slab. Simţea că abia mai putea să suporte să se gândească la omletă, la aburul fierbinte care se ridica din ea, la mirosul delicios! Îşi îndreptă cu hotărâre gândurile în altă parte.           — Arăţi sleită, fetiţo, o dojeni mătuşa Mary, care avea o siluetă rotunjoară. Nu te lua după curentul ăsta modern de-a renunţa la carne. Totul e o PROS-TI-E. O felie bună de muşchi nu dăunează nimănui.           Joyce se opri din a-şi spune „Nu mi-ar face nici un rău acum”. Numai dacă mătuşa Mary n-ar mai vorbi atât despre mâncare. Să-ţi trezească speranţe invitându-te să te întâlneşti cu ea la unu şi jumătate şi apoi să vorbească despre omletă şi friptură – o, câtă cruzime, câtă cruzime.           — Draga mea, continuă mătuşa Mary, am primit scrisoarea ta şi-a fost foarte drăguţ din partea ta să accepţi invitaţia. Ţi-am spus că mi-ar face plăcere să te văd oricând şi chiar aşa ar fi fost, dar s-a întâmplat ca tocmai să primesc o ofertă extrem de bună de a închiria casa. Prea bună ca s-o pierd şi oamenii îşi aduc vesela şi propria lor lenjerie. Pentru cinci luni. Se mută joi şi eu mă duc la Harrogate. Reumatismul meu m-a deranjat în ultimul timp.           — Înţeleg, spuse Joyce. Îmi pare foarte rău.           — Aşa că rămâne pentru altă dată. Întotdeauna îmi face plăcere să te văd, draga mea.           — Mulţumesc, mătuşă Mary.           — Să ştii că arăţi chiar sleită, o certă mătuşa Mary, studiind-o cu atenţie. Eşti şi slabă, eşti numai oase. Şi ce s-a întâmplat cu culoarea din obrajii tăi? Întotdeauna ai avut o mină sănătoasă. Mă tem că faci prea multă gimnastică.           — Am făcut multă gimnastică astăzi, spuse Joyce abătută. Se ridică. Bine, mătuşă Mary, trebuie să plec.           Şi-acum din nou înapoi, de data aceasta prin St. James Park, prin Berkeley Square, Oxford Street, în sus pe Edgware Road, pe lângă Praed Street, în punctul unde Edgware Road începe să devină altceva. Apoi, printr-o serie de străduţe murdare, până ajunse la o casă deosebit de întunecoasă.           Joyce deschise cu cheia ei şi intră într-un hol mic, îngheţat. Alergă sus pe scări până ajunse la ultimul palier. Se opri în faţa unei uşi de sub care se auzea un pufăit urmat imediat de o serie de chelălăieli şi scheunături vesele.           — Da, Terry dragă, stăpâna ta a venit acasă.           Când uşa s-a deschis un câine alb se repezi la fată – un terier lăţos, bătrân, cu blana foarte jerpelită şi aproape orb. Joyce îl strânse în braţe şi se aşeză pe duşumea.           — Terry dragă! Dragă, dragă Terry. Alint-o pe stăpâna ta, Terry; alint-o mult pe stăpâna ta!           Şi Terry ascultă, începând s-o lingă de zor pe faţă, pe urechi, pe gât, tot timpul dând din coada lui scurtă, furios.           — Terry dragă, ce-o să ne facem? Ce-o să se întâmple cu noi? O, Terry dragă, sunt aşa de obosită!           — Ei acum, domnişoară, se auzi o voce ironică în spatele ei. Dacă te vei opri să-l îmbrăţişezi şi să-l pupi pe câinele ăla, uite-o ceaşcă cu ceai bun fierbinte pentru tine.           — O, doamnă Barnes, ce bună sunteţi.           — Joyce se ridică în picioare. Doamna Barnes era o femeie înaltă, impunătoare. În spatele aparenţei unui dragon, ea ascundea o inimă neaşteptat de caldă.           — O ceaşcă de ceai fierbinte nu strică niciodată nimănui, declară doamna Barnes, făcându-se ecoul părerii generale a clasei sale.           Joyce sorbi recunoscătoare. Proprietăreasa ei o privi ocrotitor.           — Aţi avut noroc, domnişoară, adică doamnă, am vrut să spun?           Joyce clătină din cap, întunecându-se la faţă.           — Ah! Oftă doamna Barnes. Nu pare să fie ceea ce am putea denumi o zi norocoasă. Joyce tresări speriată.           — O, doamnă Barnes, nu vreţi să spuneţi…           Doamna Barnes dădea din cap amantă.           — Da, ăsta-i Barnes. Din nou şomer. Ce-o să ne facem, zău că nu ştiu.           — O, doamnă Barnes, trebuie, vreau să spun, aţi dori ca eu…           — Acum nu te mai frământa, draga mea. Îţi spun drept că m-aş fi bucurat dacă ai fi găsit ceva, dar dacă nu-i, nu şi basta. Ai terminat ceaiul? Să iau ceaşca.           — Încă nu.           — Aha! Exclamă doamna Barnes acuzator. Vrei să-i dai ce-a mai rămas javrei ăsteia de câine, te ştiu eu.           — O, vă rog, doamnă Barnes. Numai o picătură. Doar n-o să vă supăraţi, nu-i aşa?           — Ce rost ar avea să mă supăr. Eşti nebună după animalul ăsta rău. E aşa cum îţi spun, să ştii. Era cât pe-aci să mă muşte azi dimineaţă, pe cuvânt.           — O, nu, doamnă Barnes! Terry n-ar face asta.           — A mârâit la mine, şi-a arătat colţii, încercam doar să văd dacă s-ar putea face ceva la pantofii ăia ai dumitale.           — Nu-i place ca cineva să-mi atingă lucrurile. Crede că el trebuie să le păzească.           — Dar pentru ce e nevoie să gândească? Nu e treaba unui câine să gândească. Ar fi mai bine să stea la locul lui, legat în curte să alunge hoţii. Ce-i cu atâta alintare! Ar trebui să scăpaţi de el, domnişoară, asta-i părerea mea.           — Nu, nu, nu, niciodată. Niciodată!           — Cum vă place, spuse doamna Barnes. Luă ceaşca de pe masă, ridică farfurioara de pe duşumea, unde Terry tocmai îşi terminase porţia şi părăsi încăperea.           — Terry, îl chemă Joyce. Vino aici să stăm de vorbă. Ce ne facem, dragă?           Se aşeză în fotoliul şubrezit cu Terry în poală, îşi scoase pălăria şi se rezemă în el. Luă labele câinelui şi le aşeză pe umeri şi-l sărută cu drag pe nas şi între ochi. Apoi începu să-i vorbească încet, blând, răsucindu-i cu delicateţe între degete urechile.           — Ce ne facem cu doamna Barnes, Terry? Îi datorăm chiria pe patru săptămâni şi ea e aşa de înţelegătoare, Terry, aşa de înţelegătoare. Nu ne-ar da niciodată afară. Dar nu putem să profităm de bunătatea ei, Terry. Nu putem face asta. De ce nu vrea domnul Barnes să lucreze? Îl urăsc pe Barnes. Tot timpul e beat. Şi dacă te îmbeţi mereu, rămâi întotdeauna fără slujbă. Dar eu nu beau, Terry, şi totuşi sunt şomeră. Nu pot să te părăsesc, dragă. Nu pot să te părăsesc. Nu-i nici măcar cineva la care te-aş putea lăsa, cineva care să fie bun cu tine. Ai îmbătrânit, Terry, ai 12 ani şi nimeni n-are nevoie de un câine bătrân, care-i aproape orb şi puţin surd şi puţin, doar puţin, nervos. Eu ţin la tine, dragă, dar tu nu ţii la oricine, nu-i aşa? Mârâi. Asta din cauză că-ţi dai seama că lumea e împotriva ta. Suntem singuri, numai noi doi, nu-i aşa, dragă?           Terry o linse delicat pe obraz.           — Spune-mi ceva, dragă.           Terry mârâi încet, prelung ca un oftat, după care îşi puse nasul după urechea fetei.           — Tu ai încredere în mine, nu-i aşa, scumpule? Ştii că n-am să te părăsesc niciodată. Dar ce-o să ne facem? Suntem la pământ, Terry.           Se rezemă din nou în fotoliu, cu ochii pe jumătate închişi.           — Îţi aminteşti, Terry, vremurile fericite de odinioară? Tu, eu, Michael şi tăticu'. O, Michael, Michael! Era prima lui permisie şi a vrut să-mi dea un cadou înainte de-a se întoarce în Franţa. Şi eu i-am spus să nu fie extravagant. Apoi am plecat la ţară şi totul a fost o surpriză. Mi-a spus să mă uit pe fereastră şi tu erai acolo mergând pe potecă legat cu o funie lungă. Omuleţul nostim care te-a adus mirosea a câine. Şi cum vorbea: „O frumuseţe, asta e. Uitaţi-vă la el, doamnă, nu-i o minune? Mi-am spus că îndată ce doamna şi domnul o să-l vadă vor zice: Câinele ăsta-i o frumuseţe!”           A ţinut-o întruna aşa, încât mult timp te-am şi strigat „Frumosule”! O, Terry, erai aşa un căţeluş de scump, cu căpşorul într-o parte, dând din coada ta caraghioasă! Michael a plecat în Franţa şi eu te aveam pe tine – cel mai scump câine din lume. Tu ai citit toate scrisorile de la Michael împreună cu mine, nu-i aşa? Tu le miroseai şi eu spuneam: „De la stăpân” şi tu înţelegeai. Eram atât de fericiţi, atât de fericiţi. Tu, Michael şi cu mine. Dar acum Michael e mort şi tu eşti bătrân şi eu am obosit să-mi mai fac curaj.           Terry o linse.           — Erai acolo când a sosit telegrama. Dacă n-ai fi fost tu, Terry, dacă n-ar fi trebuit să continui să…           Rămase tăcută câteva minute.           — Şi de atunci am fost nedespărţiţi, împreună şi la bine şi la rău. Şi-au fost o mulţime de greutăţi, nu-i aşa? Acum iar am dat de greu. Mai sunt numai mătuşile lui Michael şi ele cred că-mi merge bine. Ele nu ştiu că el a pierdut toţi banii la jocuri de noroc. Nu trebuie să povestim nimănui despre asta. Nu-mi pasă, de ce să n-o fi făcut? Fiecare trebuie să aibă vreun defect. El ne-a iubit pe amândoi, Terry, şi asta-i tot ce contează. Rudele sale au fost întotdeauna înclinate să-l critice şi să spună lucruri urâte. N-o să le dăm noi şansa asta. Dar aş fi vrut să am şi eu nişte rude ale mele. E foarte ciudat să n-ai nici un fel de rudă. Sunt atât de obosită, Terry, şi mi-e groaznic de foame. Nu-mi vine să cred că am numai 29 de ani, mă simt ca la 69. De fapt nu sunt curajoasă, doar mă prefac că aş fi. Şi încep să am nişte idei groaznic de meschine. Am bătut tot drumul până la Ealing, ieri, s-o vizitez pe verişoara Charlotte Green. Am crezut că dacă ajung acolo la 12,30, ea cu siguranţă mă va invita la masă. Şi-atunci când am ajuns la adresa ei, m-am simţit ca şi cum cerşeam ceva. Pur şi simplu n-am putut. Aşa că am făcut cale-ntoarsă. Ceea ce-i o prostie. Trebuie să fii un cerşetor hotărât sau nici să nu te gândeşti la asta. Nu cred că am un caracter puternic.           Terry mârâi din nou şi-şi băgă nasul negru în ochii lui Joyce.           — Mai ai încă un nas drăguţ, Terry, rece ca îngheţata. O, te iubesc atât de mult! Nu pot să mă despart de tine. Nu pot să „scap” de tine, nu pot… Nu pot… Nu pot…           Limba caldă o lingea de zor.           — Tu înţelegi aşa de bine, dragă. Ai face orice ca să-ţi ajuţi stăpâna, nu-i aşa?           Terry se dădu jos şi se duse direct într-un colţ. Se înapoie aducând între dinţi un bol ponosit.           Joyce nu ştia ce să facă, să plângă sau să râdă.           Făcea singurul lui truc? Unicul lucru cu care credea că poate să-şi ajute stăpâna. O, Terry, Terry, nimeni nu o să ne despartă! Aş face orice. Chiar aş face? Aşa spui… Şi-atunci când ţi se arată ce-ai făcut, te scuzi: „N-am avut de gând să fac aşa ceva”. Aş face eu orice?           Se aşeză pe duşumea lângă câine.           — Vezi, Terry, asta-i situaţia! Guvernantele nu pot ţine câini şi domnişoarele de companie pentru doamnele vârstnice n-au voie să aibă câini. Numai femeile măritate pot avea, Terry, câini mici, scumpi, pufoşi pe care îi iau la cumpărături cu ele şi dacă una preferă un terier bătrân, orb, de ce nu?           Se opri să se mai încrunte şi în clipa aceea auzi o bătaie dublă de dedesubt.           — Cred că-i poşta.           Sări în picioare şi alergă jos pe scară, întorcându-se cu o scrisoare.           Ar putea fi… Numai dacă…           O deschise…           Dragă doamnă, Am cercetat tabloul şi, după părerea noastră, nu este un Cuyp autentic şi ca atare valoarea sa e practic nulă.           Ai dumneavoastră, Sloane and Ryder.           Joyce rămase ţintuită pe loc. Când începu să vorbească vocea i se schimbase.           — Asta e, spuse. S-a dus şi ultima speranţă. Dar nu o să ne despărţim. Există o soluţie şi ea nu va fi cerşitul. Terry dragă, am să plec. Mă întorc repede.           Joyce coborî în grabă treptele spre telefonul care se afla într-un loc întunecos. Acolo formă un anumit număr. O voce de bărbat îi răspunse şi tonul lui se schimbă când îşi dădu seama că era ea.           — Joyce, fata mea dragă. Haide să ne plimbăm, să luăm masa şi să dansăm în seara asta.           — Nu pot, îi spuse Joyce senină. N-am nimic potrivit de îmbrăcat.           Zâmbi tristă când se gândi la umeraşele goale din dulapul vechi.           — Ce-ar fi dacă aş veni acum să te văd? Care-i adresa? Doamne sfinte, unde-i asta? Ai cam sărăcit, nu-i aşa?           — Complet.           — Bine, văd că eşti foarte sinceră. Pe curând.           Trei sferturi de oră mai târziu, maşina lui Arthur Halliday se opri în faţa casei. O doamnă Barnes uluită îl conduse sus.           — Fata mea dragă, ce bârlog îngrozitor. Cum naiba de-ai ajuns în halul ăsta?           — Mândria şi alte câteva sentimente neprofitabile.           Vorbea destul de senină; îl privea pe bărbatul din faţa ei ironic.           Mulţi oameni spuneau de Halliday că e frumos. Era un bărbat înalt, lat în umeri, blond, cu ochi mici, de un albastru deschis şi cu o bărbie lată.           Se aşeză în fotoliul hodorogit care-i fusese oferit.           — Bine, spuse el gânditor. Aş zice că ţi-ai primit lecţia. Vreau să ştiu dacă animalul ăla muşcă?           — Nu, nu, e cuminte. L-am dresat ca pe un… Un câine de pază.           Halliday o măsură de sus în jos cu privirea.           — Gata să te scufunzi, Joyce, spuse încet. Aşa e?           Joyce dădu aprobator din cap.           — Ţi-am mai spus, fata mea dragă. Până la urmă obţin întotdeauna ceea ce vreau. Ştiam c-o să vină vremea să vezi unde-o să-ţi găseşti norocul.           — Am noroc că nu te-ai răzgândit, răspunse Joyce.           Se uită la ea neîncrezător. Niciodată nu ştiai prea bine la ce se referă Joyce.           — Vrei să te măriţi cu mine?           Ea dădu din cap afirmativ.           — Când doreşti.           — De fapt, cu cât mai repede, cu atât mai bine. El râse, uitându-se prin cameră. Joyce se înroşi.           — Apropo, am o condiţie.           — O condiţie?           Se uită la ea din nou bănuitor.           — Câinele meu. Trebuie să vină cu mine.           — Sperietoarea asta bătrână? Poţi să-ţi iei orice, fel de câine doreşti. Nu trebuie să faci economie.           — Eu îl vreau pe Terry.           — E în regulă. Fă cum îţi place.           Joyce îl privi drept în faţă.           — Ştii, nu-i aşa, că nu te iubesc? Câtuşi de puţin.           — Nu-mi fac eu griji din cauza asta. Nu sunt un tip platonic. Dar nici să fiu dus de nas, fata mea. Dacă te măriţi cu mine, te porţi cinstit.           Obrajii lui Joyce se aprinseră.           — O să merite banii tăi, spuse ea.           — Pot să te sărut acum?           El se apropie. Ea aştepta zâmbind. O luă în braţe, o sărută pe faţă, pe buze, pe gât. Ea nu fu nici rigidă, nici nu se retrase. În cele din urmă îi dădu drumul.           — Am să-ţi aduc un inel. Ce ţi-ar place, cu diamante sau perle?           — Un rubin, spuse Joyce. Cel mai mare rubin posibil, de culoarea sângelui.           — Stranie idee!           — Aş vrea să fie în contrast cu micile perle pe care Michael şi-a putut permite să mi le dăruiască.           — Ai mai mult noroc de data aceasta, nu?           — Spui foarte bine lucrurilor pe nume, Arthur.           Halliday plecă chicotind.           — Terry, linge-mă, linge-mă bine, pe toată faţa şi pe gât, mai ales pe gât.           Şi cum Terry o ascultă, ea murmură dusă pe gânduri:           — Foarte greu să mă gândesc la altceva, asta-i singura soluţie. Nu poţi să ghiceşti la ce mă gândeam, la gem, la gemul din magazinul unui băcan. Îmi spuneam: căpşuni, smochine, zmeură, prune goldane. Şi poate, Terry, se va sătura de mine destul de repede. Aşa sper, nu crezi? Se spune că aşa fac bărbaţii după ce te măriţi cu ei. Dar Michael nu s-ar fi plictisit de mine niciodată, niciodată, niciodată! O, Michael…           Joyce se sculă a doua zi dimineaţă cu inima grea ca plumbul. Oftă adânc şi, imediat, Terry, care dormea la picioarele ei, se duse la ea şi o sărută cu afecţiune.           — O, dragă, dragă! Trebuie să trecem şi prin asta. Numai de s-ar întâmpla ceva, Terry dragă. Nu-ţi poţi tu ajuta stăpâna? Ştiu c-ai face-o dac-ai putea.           Doamna Barnes îi aduse ceai, pâine cu unt şi o felicită din toată inima.           — Şi-acum, doamnă, când mă gândesc c-o să vă măritaţi cu gentlemanul acela. A venit într-un Rolls. Unul adevărat. L-a dat gata pe Barnes când a văzut un Rolls stând în faţa uşii noastre. De ce, mă rog, stă câinele ăla pe pervazul ferestrei?           — Îi place soarele, spuse Joyce. Dar e cam periculos. Terry, vino înăuntru.           — Dac-aş fi în locul dumitale, spuse doamna Barnes, i-aş pune capăt chinului în care e bietul de el şi i-aş cere domnului dumneavoastră să-mi cumpere unul din căţeluşii aceia de rasă pe care doamnele le poartă în manşoanele lor.           Joyce zâmbi şi-l chemă din nou pe Terry. Câinele se ridică cu greu şi, exact în momentul acela, se auzi de jos, din stradă, gălăgia pe care o făceau nişte câini care se luptau între ei. Terry îşi întinse gâtul şi începu să latre. Pervazul ferestrei era vechi şi şubred. El se clătină şi Terry, prea bătrân şi anchilozat ca să-şi regăsească echilibrul, căzu.           Cu un strigăt de durere, Joyce se repezi jos pe scări şi afară pe uşa din faţă. În câteva secunde îngenunchease lângă Terry. Scheuna de ţi se umplea inima de milă şi poziţia în care stătea arăta că era grav rănit. Se aplecă deasupra lui.           — Terry, Terry dragă, dragă, dragă, dragă… Cu multă greutate el încercă să dea din coadă.           — Băiatule, stăpâna ta te va face bine, băiete dragă!           O mulţime, compusă mai ales din băieţei, se îngrămădea în jur.           — A căzut de la fereastră, săracul.           — Vai, arată rău.           — Pare să-şi fi rupt spinarea. Joyce nu-i luă în seamă.           — Doamnă Barnes, unde-i cel mai apropiat veterinar?           — E Jobling din Mere Street, dacă l-aţi putea aduce aici…           — Un taxi.           — Permiteţi-mi.           Se auzi vocea plăcută a unui om mai în vârstă care tocmai coborâse dintr-un taxi. El îngenunche lângă Terry, Îi ridică buza superioară şi apoi îşi trecu mâna peste trupul câinelui.           — Mă tem că are hemoragie internă, spuse el. Nu pare să aibă oase rupte. Mai bine l-am duce la veterinar.           Împreună, el şi cu Joyce ridicară câinele. Terry chelălăi a durere. Colţii i se înfipseră în braţul lui Joyce.           — Terry, e în regulă, bătrâne.           Îl urcară în taxi şi porniră. Cu un aer absent, Joyce se legă la braţ cu o batistă. Terry, îndurerat, încerca s-o lingă.           — Ştiu dragă, ştiu. N-ai vrut să mă muşti pe mine. E-n ordine, Terry.           Îl mângâia pe cap. Bărbatul de lângă ea o privea, dar nu spunea nimic.           Sosiră la veterinar destul de repede şi-l găsiră. Era un om roşu la faţă, cu o atitudine insensibilă.           Se purta cu Terry atât de brutal încât Joyce simţea că-şi dă sufletul. Lacrimile i se rostogoleau pe faţă. Spunea mereu pe un ton scăzut, încurajator:           — E-n ordine, dragă. E-n ordine…           Veterinarul se îndreptă din şale.           — Imposibil să vă spun exact. Sunt nevoit să-i fac o examinare completă. Trebuie să-l lăsaţi aici.           — O, nu pot!

I   Hercule Poirot stătea pe nisipul alb şi se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă şi o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnişoara Pamela Lyall, care stătea lângă el şi vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat. Din când în când îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea. De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul domnişoarei Blake era cât se poate de perfect şi prietena ei i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rânduri. — Sunt încă atât de neuniform bronzată, mur­mură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supăraţi? Numai sub omoplatul drept... nu ajung să mă ung acolo ca lumea. Domnul Poirot se achită de obligaţie şi apoi îşi şterse cu grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnişoara Lyall, ale cărei preocupări principale în viaţă erau observarea oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească : — Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda Chanel - este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i aşa? Adică înţeleg de ce oamenii înnebunesc după ea. Şi ea este atât de sigură de asta! îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine. — Sunt în luna de miere? întrebă Susan încet. Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor. — Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoşti întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este cel mai fascinant lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să vezi ce poţi să des­coperi despre ei doar privindu-i? — Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândeţe. Tu mai pui şi o mulţime de întrebări, nu? — Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Poirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i permite celui de lângă ea să răspundă. Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse: — Ca dépend. Pamela fu şocată. — O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai interesant... mai neprevăzut decât fiinţa umană! — Neprevăzut? Asta nu. — Ba da, sunt. T mai când te gândeşti că-i cunoşti mai bine, fac ceva complet neaşteptat. Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat. — Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar când cineva face o acţiune care nu-i e dans son caractere. În cele din urmă este monoton. — Nu sunt de loc de acord cu dumneata! spuse domnişoara Pamela Lyall. Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă din nou. — Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sunt, ce relaţii sunt între ei, ce gândesc şi ce simt. O, este foarte palpitant! — Nu prea. Natura se repetă mai mult decât ţi-ai putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate infinit mai mare. Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă:  — Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare stereotipe? — Précisément, zise Poirot şi făcu un desen cu degetul pe nisip. — Ce desenaţi? întrebă Pamela curioasă. — Un triunghi, spuse Poirot. Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte. — Iată familia Chantry, anunţă ea. O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de ea şi de trupul ei. Înclină uşor din cap, zâmbi şi se aşeză în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie. Pamela oftă. — Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă? Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa. El, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri - pentru capriciile ei, pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, pentru întâmplările şi aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbaţi şi nenumăraţi amanţi. Fusese, pe rând, soţia unui conte italian, a unui magnat american al oţelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de maşini; dintre aceştia patru, americanul murise, dar de ceilalţi se despărţise urgent prin divorţ. Cu şase luni în urmă se măritase a şasea oară cu un coman­dant de marină. El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă şi o alură posomorită. Avea un aer de maimuţă primitivă. Ea zise: — Tony, dragă, tabachera mea... El o avea la îndemână, îi aprinse o ţigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lângă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada. Pamela remarcă pe un ton suficient de jos: — Să ştiţi că mă interesează grozav... El e ca o brută! Atât de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb câţ va dura. Ea se plic­tiseşte de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gândesc că acesta ar putea fi primejdios. Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii veniţi, cu o seară înainte. Dom­nul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnişoara Lyall uitându-se în registrul hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele italiene, numele lor de botez şi vârsta transcrise din paşapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna Marjorie Emmo Gold - 35. Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, era studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile şi o săptămână până să facă primul avans precaut, aşa cum le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observând uşoara ezitare şi timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă: — Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă? Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cârlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în şolduri. Arăta mai mult ca un tânăr de pe o scenă decât ca un tânăr de pe stradă, dar în momen­tul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural şi neafectat, poate chiar puţin prostuţ. Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se aşeză lângă ea. — Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi. Eu mă simt teribil de prost cum arăt! — E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnişoara Lyall. Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă: — Abia aţi sosit, nu-i aşa? — Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia. — Aţi mai fost la Rhodos? — Nu. E frumos, nu-i aşa? Soţul ei spuse: — Păcat că-i drumul aşa de lung. — Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia... Cu o voce înăbuşită Susan zise: — Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri şi rânduri de oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste tot! — E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, pur şi simplu. — E o deosebire, nu-i aşa? Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, câtuşi de puţin, sclipitoare. Puţin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se ridică. Cu o mână îşi aşeză costumul de baie la piept. Căscă; un căscat mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie Gold şi se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionţat al lui Douglas Gold. Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare decât s-ar fi cuvenit. — Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi? Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, tărăgănat şi afectat: — Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă. Îşi dădu multă osteneală să-şi reaşeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesaţi. Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnişoara Lyall: — O femeie frumoasă. Pamela, la fel de încântată să dea, dar să şi primească informaţii, răspunse pe un ton coborât: — Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres. — E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi! Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise: — Ce frumoasă e marea, aşa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas? El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent: — Să intrăm? Da, bine, într-o clipă. Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre mar­ginea apei. Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un zâmbet imperceptibil. Douglas Gold se înroşi. Valentine Chantry spuse: — Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă de faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. Te rog, fi atât de drăguţ şi adu-mi-o. Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganţă spre hotel. Marjorie Gold se aruncă în apă, strigând: — E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino! Pamela Lyall i se adresă: — Nu intraţi? El îi răspunse nehotărât:              

Ceasurile  de Agatha Christie Volumul  1 Seria Hercule Poirot   Prolog După‑amiaza zilei de 9 septembrie era exact ca oricare altă după‑amiază. Nici unul din cei care aveau să fie implicaţi în evenimentele acelei zile n‑ar fi putut spune cu mâna pe inimă că presimţise dezastrul. (Adică, cu excepţia doamnei Packer din Wilbraham Crescent 47, care era specialistă în premoniţii, şi care întotdeauna după aceea descria pe larg ciudatele presimţiri şi temeri care o chinuiseră. Dar doamna Packer de la nr. 47 era atât de departe de nr. 19 şi atât de puţin implicată în întâmplările de acolo încât se părea că nu era deloc nevoie să aibă vreo presimţire). La Biroul de Secretariat şi Dactilografie Cavendish, directoare domnişoara K. Martindale, ziua de 9 septembrie fusese o zi încărcată, o zi obişnuită. Telefonul suna, dactilografele ţăcăneau, presiunea lucrului era medie, nici peste, nici sub volumul obişnuit. Nimic nu părea deosebit de interesant. Până la 2:35, ziua de 9 septembrie ar fi putut fi o zi ca oricare alta. La 2:35 soneria domnişoarei Martindale se porni să sune, iar în biroul exterior, Edna Brent răspunse cu obişnuitul ei glas gâfâit şi uşor nazal, în timp ce plimba o pralină în lungul liniei maxilarului. – Da, domnişoară Martindale? – Vai, Edna, nu aşa ţi‑am spus să vorbeşti când răspunzi la telefon. Pronunţă clar şi ţine‑ţi respiraţia în spatele tonului. – Mă scuzaţi, domnişoară Martindale. – Aşa‑i mai bine. Poţi s‑o faci dacă vrei. Trimite‑mi-o pe Sheila Webb. – Nu s‑a întors încă de la masă, domnişoară Martindale. – Ah. Domnişoara Martindale îşi consultă ceasul de pe birou. 2:36. Exact şase minute întârziere. Sheila Webb se făcuse leneşă în ultimul timp. Trimite‑mi-o când vine. – Da, domnişoară Martindale. Edna plasă din nou pralina în mijlocul limbii şi, sugând‑o cu plăcere, reluă dactilografierea manuscrisului: Dragoste în pielea goală a lui Armand Levine. Erotismul lui zelos o lăsa rece, ca de altfel pe majoritatea cititorilor domnului Levine, în ciuda eforturilor lui. Era un exemplu elocvent al faptului că nimic nu e mai plictisitor decât pornografia plictisitoare. În ciuda coperţilor ademenitoare şi a titlurilor provocatoare, vânzările domnului Levine scădeau cu fiecare an şi ultima, notă de plată pentru dactilografiere deja îi fusese trimisă de trei ori. Uşa se deschise şi intră Sheila Webb, gâfâind uşor. – A întrebat de tine Pisica roşcată, spuse Edna. Sheila Webb se strâmbă. – Ăsta‑i norocul meu... o dată am întârziat şi eu! Îşi netezi părul, luă un carnet şi un creion şi bătu la uşa directoarei. Domnişoara Martindale îşi ridică privirea. Era o femeie de patruzeci de ani, respirând eficienţă prin toţi porii. Părul de un roşcat deschis pieptănat într‑o coafură à la pompadour şi prenumele de Katherine îi aduseseră porecla de „Pisica roşcată”[1]. – Ai întârziat, domnişoară Webb. – Scuzaţi‑mă. A fost un trafic groaznic. – Întotdeauna la ora asta traficul e groaznic. Ar trebui să ţii cont de asta. Se uită pe un carnet din faţa ei. A sunat o oarecare domnişoară Pebmarsh. Vrea o stenografă la ora trei. Te‑a cerut pe dumneata anume. Ai mai lucrat pentru ea? – Nu‑mi amintesc, domnişoară Martindale. Oricum, nu în ultimul timp. – Adresa e Wilbraham Crescent 19. Se opri întrebătoare, dar Sheila Webb clătină din cap. – Nu‑mi amintesc să fi fost acolo. – La ora trei. Ai timp să ajungi. Mai ai vreo programare în după‑amiaza asta? Ah, da, spuse uitându‑se în registrul cu programări. Profesorul Purdy la Curlew Hotel. Ora cinci. Ar trebui să te întorci până atunci. Dacă nu, am s‑o trimit pe Janet. Îi făcu semn că era liberă, iar Sheila Webb se întoarse în biroul exterior. – Ceva interesant, Sheila? – Încă o zi din acelea plictisitoare. Nu ştiu ce băbuţă din Wilbraham Crescent. Şi la cinci profesorul Purdy - numai nume din astea arheologice şi cumplite! Ce n‑aş da să se întâmple şi un lucru palpitant din când în când! Uşa domnişoarei Martindale se deschise. – Văd că era şi o notă, Sheila. Dacă domnişoara Pebmarsh nu s‑a întors încă atunci când ajungi, intră în casă, uşa nu va fi încuiată. Intră şi mergi în camera din dreapta de pe hol şi aşteaptă. Ţii minte sau să‑ţi scriu? – Ţin minte, domnişoară Martindale. Domnişoara Martindale se întoarse în sanctuarul ei. Edna Brent pescui pe sub scaun şi scoase în secret un pantof cam scâlciat al cărui toc cui aproape că se desprinsese. – Cum mai ajung eu acasă? se văită ea. – Oh, termină cu smiorcăiala, o să găsim noi ceva, spuse una din fete şi îşi reluă lucrul. Edna oftă şi băgă în maşină o foaie nouă: „Dorinţa îl cuprinsese în ghearele ei. Cu degetele tremurând pătimaş îi sfâşie dantela fină de pe sâni şi o prăvăli, pe sobă”. – La dracu', spuse Edna şi se întinse după radieră. Sheila îşi luă poşeta şi ieşi. Wilbraham Crescent era o fantezie executată de un constructor victorian prin anii 1880. Era o semilună de case duplex şi grădini aşezate spate‑n spate. Această concepţie era o sursă considerabilă de dificultăţi pentru persoanele nefamiliarizate cu localitatea. Cei care ajungeau pe partea exterioară a semilunii erau incapabili să găsească numerele mici, iar cei care nimereau pe partea interioară mai întâi se întrebau nedumeriţi cam pe unde ar putea fi numerele mari. Casele erau elegante, civilizate, decorate artistic cu balcoane şi absolut respectabile. Modernizarea abia dacă le atinsese - pe dinafară, adică. Bucătăriile şi băile fuseseră primele care simţiseră vântul schimbării. Numărul 19 nu avea nimic neobişnuit. Avea perdele elegante şi mânerul uşii din faţă bine lustruit De o parte şi de alta a potecii ce ducea la uşa din faţă erau trandafiri. Sheila Webb deschise poarta, o luă pe potecă şi sună la uşă. Nu primi nici un răspuns şi, după ce aşteptă un minut sau două, făcu precum i se ordonase şi apăsă pe mâner. Uşa se deschise şi intră. Uşa din dreapta micului hol era întredeschisă. Bătu, aşteptă, apoi intră. Era o cameră de zi foarte plăcută şi absolut obişnuită, o idee cam prea mobilată, pentru gusturile moderne. Singurul lucru ieşit din comun era multitudinea ceasurilor din ea - o pendulă ticăind într‑un colţ, un ceas de porţelan de Dresda pe poliţa căminului, un ceas în formă de caleaşcă de argint pe birou, un cesuleţ aurit pe etajera de lângă cămin şi unul pe o masă de lângă fereastră, un ceas de voiaj în carcasă de piele uzată, cu litere aurii aproape şterse formând de‑a curmezişul unui colţ cuvântul ROSEMARY. Sheila Webb se uită la ceasul de pe masă cu o oarecare mirare. Arăta puţin mai mult de patru şi zece. Privirea îi fugi la cel de pe poliţia căminului. Arăta aceeaşi oră. Sheila tresări căci în momentul acela deasupra capului ei se auzi un vâjâit şi un ţăcănit şi, dintr‑un ceas de perete din lemn sculptat, un cuc ţâşni pe uşiţă şi anunţă tare şi răspicat: Cucu, Cucu, Cucu! tonul răguşit părea aproape ameninţător. Cucul dispăru din nou cu un pocnet al uşiţei. Sheila Webb zâmbi uşor şi păşi spre capătul sofalei. Atunci se opri scurt, tresărind cu toată fiinţa. Întins pe podea se afla trupul unui bărbat. Avea ochii pe jumătate deschişi, fără viaţă. În partea din faţă a costumului lui cenuşiu închis se vedea o pată întunecată, umedă. Sheila se aplecă aproape mecanic. Îi atinse obrazul rece; mâna la fel. Atinse pata umedă şi îşi retrase repede mâna, uitându‑se la ea cu groază. În acel moment auzi poarta şi întoarse mecanic capul spre fereastră. Prin ea văzu silueta unei femei înaintând grăbită pe potecă. Sheila înghiţi în sec... gâtul îi era uscat. Stătea înţepenită în loc, incapabilă să se mişte, să ţipe... privind fix în faţa ei. Uşa se deschise şi intră o femeie în vârstă, înaltă, ducând o sacoşă pentru cumpărături. Avea părul cărunt şi ondulat, pieptănat peste cap şi ochii mari, de un albastru minunat. Privirea lor trecu peste Sheila, fără s‑o vadă. Sheila scoase un sunet slab, nu mai mult de un cârâit. Ochii albaştri şi largi reveniră la ea şi femeia întrebă repde: – E cineva aici? – Eu... e... Fata se opri brusc căci femeia venea iute spre ea din spatele canapelei. Şi atunci ţipă. – Nu... nu... o să călcaţi pe... el... Iar el e mort... Capitolul I. Relatarea lui Colin Lamb   Ca să folosesc termenii poliţiei, pe 9 septembrie ora 2:59 p.m. mă aflam pe Wilbraham Crescent înaintând înspre vest. Era prima mea confruntare cu Wilbraham Crescent şi, sincer să fiu, Wilbraham Crescent mă zăpăcise de cap. Dădusem curs unui presentiment cu o perseverenţă care devenea din zi în zi mai încăpăţânată în timp ce presimţirea părea tot mai puţin să se adeverească. Aşa sunt eu. Numărul pe care îl căutam era 61, dar puteam să‑l găsesc? Nu, nu puteam. După ce urmărisem cu conştinciozitate numele de la 1 la 35, Wilbraham Crescent păru să se sfârşească. O stradă etichetată echivoc Albany Road îmi bara calea. M-am întors. Pe partea dinspre nord nu erau case, numai un zid. Dincolo de zid se înălţau blocuri moderne, iar intrarea lor se găsea evident pe altă stradă. Dinspre partea aceea, nici o speranţă. În trecere, m‑am uitat la numere. 24, 23, 22, 21. Vila Diana (20 probabil, în poartă cu o pisică portocalie care se spăla pe faţă), 19... Uşa de la numărul 19 se deschise şi pe ea ieşi o fată care o luă pe potecă în jos cu viteza unei bombe. Asemănarea cu bomba era amplificată de ţipetele care îi însoţeau înaintarea. Erau înalte şi ascuţite şi profund neomeneşti. Fata ieşi pe poartă şi se ciocni de mine cu o forţă care era cât pe ce să mă arunce pe trotuar. Însă nu doar se ciocni de mine. Se agăţă de mine cu disperare - o disperare greu de descris. – Uşurel, am spus recăpătându‑mi echilibrul. Am scuturat‑o uşor. Linişteşte‑te acum. Fata se linişti. Rămăsese încă agăţată de mine, dar se oprise din ţipat. În schimb icnea - icnete adânci, suspinate. Nu pot spune că în situaţia dată am reacţionat strălucit. Am întrebat‑o dacă era vreo problemă. Dându‑mi seama că întrebarea mea era deosebit de tâmpită, am amendat‑o. – Care‑i problema? Fata inspiră adânc. – Acolo, înăuntru!, arătă, cu mâna în spatele ei. – Şi? – E un bărbat pe podea... mort... Era să calce pe el. – Cine? De ce? – Cred... pentru că e oarbă. Şi era sânge pe el. Se uită în jos şi slăbi strânsoarea unei mâini. Şi pe mine. Am sânge pe mine. – Aşa este. M-am uitat la petele de pe mâneca hainei mele. Acum am şi eu, am subliniat. Am oftat şi am cântărit situaţia. Mai bine ai veni cu mine şi mi‑ai arăta, am spus. Dar ea începu să tremure violent. – Nu pot... nu pot... Nu mai intru. – Poate că ai dreptate. M-am uitat în jur. Se părea că nu aveai unde să laşi o fată pe jumătate leşinată. Am lăsat‑o blând jos pe trotuar şi am rezemat‑o de gardul din fier forjat. – Stai aici până mă întorc. N-o să dureze mult. O să fie bine. Dacă te simţi rău, apleacă‑te şi pune‑ţi capul între genunchi. – Eu... cred că acum mi‑e bine. Era niţel îndoită în privinţa asta, dar nu aveam timp de negocieri. Am bătut‑o încurajator pe umăr şi am luat‑o repede pe potecă. Am intrat pe uşă, am ezitat o clipă în hol, m-am uitat pe uşa din stânga şi am văzut o sufragerie goală, am traversat holul şi am intrat în camera de zi de pe partea opusă. Primul lucru pe care l‑am văzut a fost o femeie în vârstă, cu părul cărunt, stând într‑un scaun. La intrarea mea întoarse repede capul şi spuse: – Cine e? Mi‑am dat seama pe loc că femeia era oarbă. Ochii ei care priveau direct către mine erau fixaţi într‑un punct dincolo de urechea mea stângă. Am vorbit brusc şi la obiect: – O tânără a fugit în stradă spunând că aici se află un bărbat mort. În timp ce rosteam vorbele, am avut o senzaţie de absurd. Nu părea posibil ca în această cameră ordonată, cu această femeie calmă care stătea cu mâinile încrucişate în scaunul ei să se găsească un mort. Dar răspunsul ei veni pe loc. – În spatele sofalei, spuse ea. Am dat colţul sofalei. Şi atunci l‑am văzut. Braţele aruncate în lături... ochii sticloşi... pata de sânge care se coagula. – Cum s‑a întâmplat? am întrebat repezit. – Nu ştiu. – Dar... Cine e? – Habar n‑am. – Trebuie să chemăm poliţia. M-am uitat în jur. Unde e telefonul? – N-am telefon. M-am concentrat mai atent asupra ei. – Locuiţi aici? Aceasta e casa dumneavoastră? – Da. – Îmi puteţi spune ce s‑a întmplat? – Bine‑nţeles. Am venit de la cumpărături... Am observat sacoşa aruncată pe un scaun lângă uşă. Am intrat aici. Mi‑am dat seama imediat că în cameră se afla cineva. Când eşti orb, îţi dai seama foarte uşor. Am întrebat cine era. N-am primit nici un răspuns... decât zgomotul făcut de cineva care respira foarte repede. Am luat‑o în direcţia acelui sunet... şi atunci, acel cineva, oricine o fi fost, a strigat... ceva despre cineva care era mort şi că era să calc pe el. Şi apoi, persoana a trecut în fugă pe lângă mine şi a ieşit din cameră ţipând. Am dat din cap. Poveştile se potriveau. – Şi ce‑aţi făcut? – Mi‑am croit calea cu mare grijă până când piciorul meu a dat de un obstacol. – Şi pe urmă? – Am îngenuncheat. Am atins ceva - mâna unui bărbat. Era rece... nu avea puls... M-am ridicat şi am venit încoace şi m‑am aşezat... să aştept. Trebuia să vină cineva la un moment dat. Tânăra, oricine o fi fost ea, trebuia să dea alarma. M-am gândit că e mai bine să nu părăsesc casa! Calmul acestei femei mă impresiona. „Nu ţipase, nu ieşise împleticindu‑se din casă cuprinsă de panică. Se aşezase calmă şi aşteptase. Era un lucru înţelept, dar trebuie că luase ceva efort. Mă întrebă: – Dar dumneata cine eşti? – Mă numesc Colin Lamb. Eram în trecere. – Unde e tânăra? – Am lăsat‑o rezemată de poartă. Era în stare de şoc. Unde e cel mai apropiat telefon? – E o cabină telefonică la vreo cincizeci de metri în josul străzii, chiar înainte să ajungi la colţ. – Desigur. Îmi amintesc că am trecut pe lângă ea. Mă duc să sun la poliţie. O să... Am ezitat. Nu ştiam dacă să spun „O să rămâneţi aici?” sau „O să vă simţiţi bine? M-a scos din încurcătură tot ea. – Ai face mai bine să aduci fata în casă, mi‑a spus hotărâtă. – Nu ştiu dacă va vrea să vină, am rostit cu îndoială. – Nu în camera asta, fireşte. Pune‑o în sufrageria de pe cealaltă parte a holului. Spune‑i că-i pregătesc un ceai. Se ridică şi veni spre mine. – Dar... vă puteţi descurca... O clipă, pe faţa ei apăru un surâs întunecat. – Tinere dragă, mi‑am pregătit singură mesele în bucătărie încă de când am venit să trăiesc în această casă... acum paisprezece ani. Dacă eşti orb nu înseamnă neapărat că eşti şi neajutorat. – Scuzaţi‑mă. A fost o prostie din partea mea. Aş putea să ştiu cum vă numiţi? – Millicent Pebmarsh. Domnişoară. Am ieşit şi am luat‑o în jos pe potecă. Fata se uită în sus la mine şi se chinui să se ridice. – Cred că acum mă simt cât de cât bine. Am ajutat‑o, spunând vesel: – Bun. – Acolo... era un mort acolo, nu‑i aşa? Am confirmat prompt. – Bine‑nţeles că era. Tocmai mă duc la cabina telefonică să raportez la poliţie. În locul dumitale aş aştepta în casă. Am ridicat glasul pentru a‑i acoperi protestele. Mergi în sufragerie... cum intri pe stânga. Domnişoara Pebmarsh îţi prepară o ceaşcă de ceai. – Aşadar asta era domnişoara Pebmarsh? Şi e oarbă? – Da. A fost şi pentru ea un şoc, bine‑nţeles, dar e foarte înţeleaptă. Vino, te duc eu. O ceaşcă de ceai îţi va prinde bine în timp ce aştepţi să vină poliţia. Am luat‑o cu un braţ după umeri şi am condus‑o în casă. Am aşezat‑o confortabil lângă masa din sufragerie şi am ieşit iar în grabă să dau telefon.   2.   Un glas plat spuse: – Postul de poliţie Crowdean. – Pot să vorbesc cu inspectorul Hardcastle? Glasul spuse precaut: – Nu ştiu dacă e aici. Cine e la telefon? – Spuneţi‑i că e Colin Lamb. – O clipă, vă rog. Am aşteptat. Apoi l‑am auzit pe Dick Hardcastle. – Colin? Nu te aşteptam încă. Unde eşti? – Crowdean. De fapt, sunt în Wilbraham Crescent. Acolo, la numărul 19, e un mort pe podea, înjunghiat, aş spune. E mort cam de vreo jumătate de oră, sau pe‑aici. – Cine l‑a găsit? Tu? – Nu, eu eram un trecător nevinovat. Brusc, din casă a ieşit în fugă o fată, ca un liliac din iad. Mai să mă dea jos. Spunea că pe podea era un mort şi că o oarbă tropăia pe el. – Sper că nu‑ţi baţi joc de mine, nu? întrebă suspicios Dick. – Recunosc că sună fantastic. Dar lucrurile stau exact cum ţi‑am spus. Oarba este domnişoara Millicent Pebmarsh care e şi stăpâna casei. – Şi tropăia pe mort? – Nu în sensul la care te referi. Se pare că, oarbă fiind, nu ştia exact unde era el. – Am să pun maşinăria în funcţiune. Aşteaptă‑mă acolo. Ce ai făcut cu fata? – Domnişoara Pebmarsh îi face un ceai. Comentariul lui Dick fu că totul suna foarte drăguţ.   [1]  Cat = pisică. Derivat din Katherine, Kat.

Panza de Pajanjen de Agatha Christie Capitolul 1           Copplestone Court, elegantul conac din secolul al optsprezecelea al Clarissei şi Henry Hailsham-Brown, aşezat în ţinutul deluros blând unduitor din Kent, arăta măreţ chiar şi la sfârşitul unei zile ploioase de martie. În salonul mobilat cu gust de la parter, cu uşi de sticlă ce dădeau în grădină, doi bărbaţi stăteau în picioare lângă o masă în consolă pe care se afla o tavă cu trei pahare etichetate unu, doi, trei. Pe masă se mai aflau un creion şi o foaie de hârtie.           Sir Rowland Delahaye, un bărbat cu înfăţişare distinsă, intrat în cincizeci de ani, şi cu maniere fermecătoare, de om cultivat, se aşeză pe braţul unui scaun confortabil şi-i permise însoţitorului său să-l lege la ochi. Hugo Birch, un bărbat la vreo şaizeci de ani, cu oarece tendinţe spre irascibilitate, legă eşarfa neagră, apoi puse în mâna lui sir Rowland unul din paharele de pe masă. Sir Rowland sorbi, se gândi o clipă, apoi spuse:           — Aş zice… Da. Categoric. Da, ăsta e un Dow' patruzeci şi doi.           Hugo puse paharul la loc pe masă îngânând „Dow' patruzeci şi doi”, făcu o însemnare pe hârtie, şi dădu următorul pahar. Sir Rowland sorbi din nou din vin. Făcu o pauză, sorbi iar, apoi dădu din cap afirmativ.           — A, da, declară el cu convingere. Ăsta e cu adevărat un vin grozav. Luă încă o înghiţitură. Nu încape nici o îndoială. E un Cockburn' douăzeci şi şapte.           Îi înapoie paharul lui Hugo şi continuă:           — Închipuieşte-ţi că Clarissa iroseşte o sticlă de Cockburn' douăzeci şi şapte pe un experiment prostesc ca ăsta! E un adevărt sacrilegiu. Dar e drept că femeile nu se pricep deloc la vin.           Hugo luă paharul, notă verdictul pe foaie şi îi înmână al treilea pahar. După ce sorbi scurt, reacţia lui sir Rowland fu imediată şi violentă.           — Ugh! Exclamă el cu scârbă. Un vin de soiul Rich Ruby. Nu-mi imaginez de ce ţine Clarissa în casă asemenea chestie.           Odată părerea lui corespunzător notată, îşi dezlegă eşarfa.           — Acum e rândul tău, îi spuse lui Hugo.           Scoţându-şi ochelarii cu rame de os, Hugo se lăsă legat la ochi de sir Rowland.           — Presupun că foloseşte vinul ieftin ca să frăgezească vânatul sau să dea savoare supei, sugeră el. Nu-mi imaginez că Henry i-ar permite să-l ofere oaspeţilor.           — Gata, Hugo, spuse sir Rowland după ce legă eşarfa peste ochii tovarăşului său. Poate că ar trebui să te răsucesc de trei ori în loc ca în Baba-Oarba, adăugă el în timp ce îl conduse pe Hugo spre fotoliu şi îl răsuci să se aşeze în el.           — Gata, potoleşte-te, protestă Hugo.           Pipăi în spate după fotoliu.           — L-ai reperat? Întrebă sir Rowland.           — Da.           — Atunci, am să rotesc paharele în schimb, spuse sir Rowland mutând paharele pe masă.           — Nu e nevoie, spuse Hugo. Crezi că mă poate influenţa ce ai spus tu? Sunt un degustător de vin la fel de bun ca tine, Roby, băiete.           — Nu fi prea sigur de asta. În tot cazul, niciodată nu strică să fii precaut, insistă sir Rowland.           Chiar când era pe cale să-i dea unul din pahare lui Hugo, din grădină intră al treilea oaspete al familiei HailshamBrown. Jeremy Warrender, un tânăr atrăgător la cei douăzeci şi ceva de ani ai săi, purta peste costum o manta de ploaie. Gâfâind şi icnind, se îndreptă spre canapea şi era pe cale să se prăbuşească pe ea când observă ce se petrecea.           — Ce naiba puneţi la cale voi doi? Întrebă el în timp ce îşi scotea mantaua de ploaie şi haina. Trucul celei de a treia cărţi de joc cu pahare?           — Ce e asta? Vru să ştie Hugo. Sună ca şi cum cineva a adus un câine în cameră.           — E doar tânărul Warrender, îl linişti sir Rowland. Fii cuminte!           — Oh, credeam că aud un câine care aleargă un iepure, spuse Hugo.           — Am fost de trei ori până la căsuţa de la poartă şi înapoi, cu mantaua de ploaie pe mine, explică Jeremy lăsându-se să cadă greoi pe canapea. Se pare că diplomatul slovac a parcurs distanţa în patru minute şi cincizeci şi trei de secunde, împovărat de mantaua de ploaie. Şi eu am parcurso în întregime, dar n-am scos decât şase minute şi zece secunde, nu mai puţin. Şi nu cred că el a scos cât se spune. Numai Chris Chataway ar fi putut scoate timpul ăsta, cu sau fără pelerină.           — Cine ţi-a spus de diplomatul slovac? Întrebă sir Rowland.           — Clarissa.           — Clarissa! Exclamă chicotind sir Rowland.           — Oh, Clarissa! Pufni Hugo. N-ar trebui să iei în seamă ce spune Clarissa.           Încă chicotind, sir Rowland continuă:           — Mă tem că nu-ţi cunoşti prea bine gazda, Warrender. E o tânără doamnă cu o imaginaţie foarte bogată.           Jeremy se ridică în picioare.           — Vrei să spui că a inventat toată treaba? Întrebă el cu indignare.           — Ei bine, eu nu cred că s-ar da în lături de la aşa ceva, răspunse sir Rowland în timp ce îi dădea unul din pahare lui Hugo. Şi, categoric, seamănă cu ideea ei despre glumă.           — Serios? Stai să vezi când oi da ochii cu tânăra asta! Ameninţă Jeremy. Îi spun eu vreo câteva să mă ţină minte. Doamne, sunt epuizat! Porni bălăbănindu-se spre hol, cărându-şi mantaua de ploaie.           — Nu mai pufăi ca o locomotivă! Se plânse Hugo. Eu aici încerc să mă concentrez. Sunt în joc cinci lire. Eu şi Roly am pus un pariu.           — Asta e? Întrebă Jeremy şi, întorcându-se, se cocoţă pe braţul canapelei.           — Trebuie să hotărâm care e cel mai bun degustător de vinuri, îi spuse Hugo. Avem un Cockbun' douăzeci şi şapte, un Dow' patruzeci şi doi, şi vinul casei al băcanului local. Acum linişte! E important.           Sorbi din paharul pe care îl ţinea, apoi murmură destul de prudent:           — Mmm-ah.           — Ei bine? Întrebă sir Rowland. Te-ai decis ce este ăsta, primul?           — Nu mă zori, Roly! Exclamă Hugo. Nu vreau să mă pripesc. Unde-i următorul?           Păstră paharul şi primi încă unul. Sorbi, apoi anunţă:           — Da, sunt foarte sigur privitor la acestea două. Adulmecă iarăşi ambele pahare. Primul este Dow-ul, decise el înmânând paharul respectiv. Al doilea e Cockburn-ul, continuă el întinzându-i şi celălalt pahar lui sir Rowland care repetă:           — Paharul numărul trei Dow-ul, numărul unu Cockburnul.           — Nu prea mai e nevoie să-l degust pe al treilea, dar cred că e mai bine să merg până la capăt, declară Hugo.           — Poftim, spuse sir Rowland înmânându-i ultimul pahar.           După ce sorbi din el, Hugo scoase o exclamaţie de profund dezgust.           — Puah! Ugh! Ce drojdie mizerabilă!           Îi înapoie paharul lui sir Rowland, apoi scoase din buzunar o bastistă şi îşi şterse buzele ca să scape de gustul ofensator.           — O să-mi ia o oră să-mi dispară scârboşenia asta din gură, se plânse el. Scapă-mă de eşarfa asta, Roly.           — Ţi-o scot eu, se oferi Jeremy şi, ridicându-se, trecu în spatele lui Hugo să-i dezlege eşarfa, în timp ce sir Rowland sorbi gânditor din ultimul pahar înainte de a-l pune pe masă.           — Deci, asta-i părerea ta, Hugo? Paharul numărul doi conţine vinul casei de la băcănie? Clătină din cap. Prostii! Ăsta-i fără doar şi poate Dow' patruzeci şi doi.           Hugo băgă eşarfa în buzunar.           — Pah! Ţi-ai pierdut gustul, Roly, declară el.           — Să încerc şi eu, propuse Jeremy.           Ducându-se la masă, luă o sorbitură din fiecare pahar. Făcu o scurtă pauză, sorbi din nou, apoi recunoscu:           — Pentru mine toate au acelaşi gust.           — Voi, tinerii! Îl mustră Hugo. Asta e numai din cauza acelui gin înşelător pe care îl tot beţi. Vă distruge complet gustul. Nu doar femeile nu apreciază vinul. În ziua de azi nul apreciază nici bărbaţii sub patruzeci de ani.           Înainte ca Jeremy să apuce să replice, uşa dinspre bibliotecă se deschise şi intră Clarissa Hailsham-Brown, o brunetă frumoasă netrecută de treizeci de ani.           — Bună, dragilor, îi salută ea pe sir Rowland şi pe Hugo. V-aţi lămurit?           — Da, Clarissa, o asigură sir Rowland. Suntem gata.           — Ştiu că am dreptate, spuse Hugo. Numărul unu este Cockburn, numărul doi este poşirca aşa-zisă vin, iar numărul trei e Dow-ul. Corect? teatru radiofonic..........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Agatha Christie Crima din Mews 1. — Îmi daţi un ban, domnule? Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost. — Nu-ţi dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete... Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni: — Să fiu al dracului dacă nu e poliţai! Grupul o luă din loc cântând de zor: „Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi La cinci noiembrie Trădarea cu praf de puşcă şi intriga; Nu vedem nici un motiv Pentru care trădarea cu praf de puşcă Să fie vreodată uitata". Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa: — Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit. — Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp. — Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate. Omul de la Scotland Yard fu de acord. — Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes. — Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă? Japp chicoti. — Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua. Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot. Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul. — E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta. — Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot. — Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă. — Mon cher! — Da. Aş vrea să vad cum ai face-o. — Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă. Japp râse bine dispus şi afectuos. — Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent. A doua zi dimineaţa, la zece şi jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună. — Alo? Alo? — Buna, tu eşti, Poirot? — Oui, c'est moi! — Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews? — Şi? — Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea? — Desigur. — Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii? — Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere? — Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici. — Sigur că vin. Numărul 14, ai spus? — Exact. Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni. Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate. Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse. — Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm. Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară. Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse: — Aici sus, domnule! Japp şi Poirot urcară. Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic. — Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule. — Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat? Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate. — Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automată în mână — un Webley 25 — şi părea un caz clar de sinucidere. — Unde este domnişoara Plenderleith acum? — E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap. — O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum. Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap. — Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă. Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră. Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon. Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară. Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitânduse jos, la cadavru. Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât. — Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat? Şi Japp se uită jos la silueta chircită. — Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru. — Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge? — Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el — în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic. Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul. — Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi acum l-ar ţine — dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva? — O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi — urechea stângă, observaţi. — Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă. — Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa. — Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise? Inspectorul Jameson răspunse la asta. — Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi nam putut găsi cheia. Japp dădu din cap. — Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată? Poirot murmură: — C'est bête, ça! Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta   sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă — cu-n pistol în mână — caz clar de sinucidere — s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea. — Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reacţia naturală a multor oameni. Poliţiştii sunt ultima speranţă, nu? El se mai uita jos la cadavru. — Te izbeşte ceva? întrebă Japp. Întrebarea era pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători şi atenţi. Hercule Poirot dădu încet din cap. — Mă uitam la ceasul ei de mână. Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul. — Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani! Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta? — Se poate, da. Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori. Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care conţinea un toc de argint — un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă — nimic mai mult. Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar. — Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect. Se întoarse spre Brett. — De când e moartă? — A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt. Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp. — Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr — cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu. — Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva. — S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15. — Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15? — Poţi să-ţi scoţi asta din cap. Poirot întorsese mapa. — Bună idee, zise Japp. Dar nimic. Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel. Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii. Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal. Nu-i nimic acolo, zise Japp. — Nu, e ciudat..., zise Poirot. — Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare? — Exact. — De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere! Plecă. — Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot? Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el. El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.   descarcare carte: ..............