Agatha Christie

— Înainte de toate evitaţi grijile şi emoţiile, spuse doctorul Meynell, într-o manieră încurajatoare folosită de medici.           Doamna Harter, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care aud aceste cuvinte de alinare, dar lipsite de sens, fu cuprinsă mai mult de îndoială decât de uşurare.           — Aveţi o anumită slăbiciune a inimii, continuă doctorul, fără să se întrerupă, dar nu trebuie să vă alarmaţi. Pot să vă asigur de asta. Cu toate acestea, adăugă el, aţi face bine să instalaţi un lift. Ei, ce ziceţi?           Doamna Harter îl privi îngrijorată.           Doctorul Meynell, din contră, părea încântat de persoana sa. Motivul pentru care îi plăcea să-i îngrijească mai mult pe pacienţii bogaţi decât pe cei săraci era acela că-şi putea exersa activa sa imaginaţie în prescrierile ce le făcea pentru afecţiunile lor.           — Aşa, deci, un lift, făcu domnul Meynell, încercând să mai găsească ceva şi mai epatant, dar eşuând. Astfel vom elimina orice efort inutil. Exerciţii zilnice la sol în zilele frumoase, dar evitaţi să vă plimbaţi pe dealuri. Şi, înainte de toate, ocupaţi-vă mintea cu lucruri plăcute. Nu vă gândiţi cum staţi cu sănătatea.           Pentru nepotul bătrânei doamne, Charles Ridgeway, doctorul a fost ceva mai explicit.           — Să nu mă înţelegeţi greşit, îi spuse. Mătuşa dumneavoastră poate trăi mulţi ani şi, probabil, aşa va fi. Cu toate astea, un şoc sau o suprasolicitare i-ar putea fi fatale! Şi pocni din degete. Trebuie să ducă o viaţă foarte liniştită, fără efort. Fără oboseală. Dar, desigur, nu trebuie lăsată să fie frământată de gânduri. Trebuie înveselită şi mintea să-i fie ocupată cu altele.           — Cu altele, spuse Charles Ridgeway gânditor.           Charles era un tânăr meditativ. Era, totodată, un tânăr care credea în cultivarea înclinaţiilor sale oricând era posibil.           În seara aceea sugeră să fie instalat un aparat de radio.           Doamna Harter, deja serios indispusă de ideea unui lift, era tulburată şi refractară. Charles insista:           — Nu ştiu dacă-mi pasă de chestiile astea moderniste, spuse doamna Harter implorându-l. Undele, ştii – undele electrice. S-ar putea să-mi dăuneze.           Charles, într-o manieră superioară şi binevoitoare, îi arătă inconsistenţa părerii.           Doamna Harter, ce avea o vagă idee despre acest subiect, dar care se ambiţiona în a-şi susţine punctul de vedere, rămase de neclintit.           — Toată această electricitate, murmură ea timorată. Poţi spune ce-ţi place Charles, dar unii oameni sunt afectaţi de electricitate. Pe mine m-a durut întotdeauna groaznic capul înaintea unei furtuni, asta ştiu. Dădea din cap hotărâtă.           Charles era un tânăr răbdător. Era la fel de perseverent.           — Draga mea mătuşă Mary, spuse el, să-ţi explic cum devine cazul.           Era un fel de autoritate în materie. Îi ţinu aproape o prelegere pe această temă; încălzindu-se, vorbi despre tuburi emiţătoare, despre tuburi primitoare, despre înaltă şi joasă frecvenţă, despre amplificator şi condensatori.           Doamna Harter scufundată într-o mare de termeni, pe care nu-i înţelegea, încuviinţă.           — Bine, Charles, murmură ea, dacă tu crezi într-adevăr…           — Dragă mătuşă Mary, zise Charles, entuziasmat, este exact lucrul care-ţi trebuie ca să te împiedice să moţăi şi să-ţi ţină de urât.           Liftul prescris de doctorul Meynell a fost instalat puţin timp după aceea şi doamna Harter fu cât pe ce să dea ortul popii de vreme ce, ca mai toate doamnele bătrâne, nu suferea oameni străini în casă. Îi suspecta pe toţi că puneau la cale să-i sustragă argintăria ei veche.           După lift, sosi aparatul de radio. Doamna Harter fu lăsată să contemple obiectul care-i repugna – o cutie mare, cu înfăţişare neplăcută şi plină de butoane. Îi trebui lui Charles tot entuziasmul său s-o împace cu gândul ăsta, căci Charles era în elementul său, răsucind butoanele, lăudându-l cu vorbe meşteşugite.           Doamna Harter stătea pe scaunul său cu spătar înalt, liniştită şi politicoasă, cu convingerea fermă, deja formată, că aceste noţiuni moderniste un erau nici mai mult nici mai puţin decât o pacoste totală.           — Ascultă, mătuşă Mary, prindem Berlinul. Nu-i splendid? Îl auzi pe tip?           — Nu pot auzi decât o groază de bâzâeli şi pocnituri, spuse doamna Harter.           Charles continuă să învârte butoanele.           — Bruxelles, anunţă el cu entuziasm.           — Adevărat? Spuse doamna Harter cu o oarecare umbră de interes.           Charles, răsuci din nou, butoanele şi un urlet nepământean răzbătu în cameră.           — Ei, acum se pare că suntem la hingheri, zise doamna Harter, care era o doamnă în vârstă cu destul umor.           — Ha, ha! Făcu Charles, ai spus o glumă bună, mătuşă Mary! E grozavă!           Doamna Harter nu se putu reţinu să nu-i zâmbească. Ţinea foarte mult la Charles. Timp de câţiva ani, o nepoată, Miriam Harter, locuise la ea. Intenţionase să-i lase moştenirea nepoatei, dar Miriam nu-i dădu satisfacţie. Era nerăbdătoare şi se plictisea, în mod evident, în compania mătuşii sale. Ieşea mereu, „hoinărea” cum spunea doamna Harter. În cele din urmă se combinase cu un tânăr pe care mătuşa nu-l agrease de loc. Miriam fu trimisă înapoi la mama sa cu o scurtă notă, ca şi cum ar fi fost un obiect în garanţie. Se căsătorise cu tânărul cu pricina şi doamna Harter îi trimitea, de obicei de Crăciun, un set de batiste sau un şerveţel brodat.           După ce şi-a dat seama că nepoatele te dezamăgesc, doamna Harter îşi îndreptă atenţia către nepoţi. De la bun început, Charles avu un succes neaşteptat. Era întotdeauna plăcut şi respectuos cu mătuşa sa şi asculta, lăsând impresia că este foarte interesat de amintirile din tinereţea ei. Prin asta era în mare contrast cu Miriam, care se plictisea pe faţă şi o arata din plin. Charles nu se plictisea niciodată; era întotdeauna bine dispus, tot timpul vesel. Îi spunea mătuşii, de multe ori pe zi, că era o doamnă admirabilă.           Foarte satisfăcută de noua sa achiziţie, doamna Harter îi scrisese avocatului său, dându-i instrucţiuni în vederea redactării unui nou testament. Acesta îi fu trimis, aprobat şi semnat de ea.           Acum, chiar şi în chestiunea aparatului de radio, curând se dovedi că Charles a câştigat noi lauri.           Doamna Harter, care fusese împotriva radioului, începu să-l tolereze şi termină prin a fi fascinată de el. Îi plăcea cel mai mult când Charles lipsea. Necazul cu Charles era că el nu-l putea lăsa în pace. Doamna Harter obişnuia să stea în scaunul ei ascultând confortabil un concert simfonic sau o prelegere despre Lucrezia Borgia ori Pond Life; era fericită şi împăcată cu toată lumea. Nu astfel se întâmpla cu Charles. Armonia era zdruncinată de scrâşnituri discordante în timp ce încerca, plin de entuziasm, să prindă posturi străine. Dar, în serile îh care Charles lua masa cu prietenii săi, doamna Harter se distra foarte bine cu radioul. Întorcea butonul de două ori, se aşeza în scaunul ei cu spătar înalt şi se delecta cu programul serii.           Cam după trei luni de la instalarea radioului se întâmplă primul lucru straniu. Charles era plecat la o partidă de bridge. Programul din seara aceea era un concert de balade. O binecunoscută soprană cânta faimosul cântec scoţian „Annie Laurie” şi în mijlocul acestuia un fapt surprinzător se întâmplă. O oprire bruscă, muzica încetă pentru o clipă, bâzâitul şi ţăcănitul continuară, după care şi acestea dispărură. Se făcu linişte şi apoi se auzi foarte slab un bâzâit pe un ton mai jos. Doamna Harter avu impresia, de ce nu ştia, că aparatul îşi schimbase lungimea pe o undă foarte îndepărtată, când, clar şi distinct, o voce se auzi, vocea unui bărbat cu un slab accent irlandez: „Mary… Mă auzi, Mary? Eu sunt, Patrick… Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i aşa, Mary?” Apoi, aproape imediat, melodia din „Annie Laurie” umplu din nou camera.           Doamna Harter încremenise în scaun, cu mâinile încleştate pe braţele lui. Visase? Patrick? Vocea lui Pâtrick! Vocea lui Patrick chiar în camera asta, vorbindu-i ei. Nu, trebuie să fie un vis, o halucinaţie poate. Trebuie să fi adormit vreun minut, două. Curios lucru să viseze că vocea soţului ei mort i se adresase prin eter. Asta o sperie puţin. Ce cuvinte rostise? „ Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i aşa, Mary?”           Era, putea fi o premoniţie? Slăbiciune cardiacă. Inima ei. În fond înainta în vârstă. „E un avertisment… Asta-i”, spuse doamna Harter, ridicându-se încet şi cu greutate din scaun, adăugând cum îi stătea în fire: „atâţia bani cheltuiţi pentru instalarea unui lift!”

Sir Edward Palliser, K. C., locuia pe Queen Anne's Close la numărul 9. Queen Anne's Close este un cul-de-sac. Chiar în mijlocul Westminster-ului; acolo domnea o atmosferă arhaică, departe de tumultul secolului al XX-lea. Lui sir Edward Palliser îi convenea de minune.           Sir Edward fusese unul dintre eminenţii avocaţi, specialişti în omucideri ai timpului său, oarecum nu mai se ducea la tribunal, amuzându-se cu colecţionarea de cărţi pentru biblioteca sa deosebită din domeniul criminalisticii. Era autorul volumului „Amintiri despre criminali celebri”.           În această seară, sir Edward stătea în faţa şemineului din bibliotecă, sorbind dintr-o excelentă cafea şi clătinând din cap asupra unui volum de Lombroso. Teorii atât de ingenioase şi cu totul depăşite.           Uşa se deschise aproape fără zgomot şi valetul său bine instruit se apropie de covorul tixit de cărţi şi-i şopti discret:           — O tânără doreşte să vă vadă, sir.           — O tânără?           Sir Edward era surprins. Iată ceva cu totul neobişnuit. Apoi se gândi că ar fi nepoata sa, Ethel, dar nu, în acest caz, Armour ar fi anunţat-o pe nume.           Îl întrebă grijuliu:           — Doamna nu şi-a spus numele?           — Nu sir, dar a zis că e sigură că veţi vrea s-o vedeţi.           — Condu-o înăuntru, se hotărî sir Edward Palliser. Se simţea plăcut impresionat.           O fată înaltă, brunetă, în jur de 30 de ani, cu o haină şi fustă negre, bine croite şi o pălăriuţă neagră se îndreptă spre sir Edward cu mâna întinsă, privindu-l ca pe o veche cunoştinţă. Armour se retrase, închizând uşa fără zgomot.           — Sir Edward, mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Eu sunt Magdalen Vaughan.           — Dar cum nu, desigur. El îi strânse cu căldură mâna întinsă.           Şi-o amintea acum perfect. Din călătoria aceea din America spre ţară, pe vasul „Siluric”! Un copil încântător… Căci era aproape un copil. Şi-a adus aminte că a iubit-o, în mod discret, ca un bărbat mai în vârstă de modă veche. Ea fusese atât de adorabil de tânără…, atât de voluptuoasă…, plină de admiraţie pentru cultul eroului… Tocmai potrivită să cucerească inima unui bărbat care se apropia de 60 de ani. Episodul retrăit îi pulsă mai multă căldură când i-a strâns mâna.           — E cât se poate de drăguţ din partea ta. Ia loc, te rog.           Îi trase un fotoliu, vorbind vesel, liniştit, întrebânduse tot timpul de ce venise la el. Când, în cele din urmă, îşi termină frazele de introducere, se lăsă tăcerea.           Mâna ei se încleşta şi se descleşta pe braţul fotoliului şi-şi umezea mereu buzele. Deodată, intră abrupt în subiect.           — Sir Edward, aş dori să mă ajutaţi.           El rămase surprins şi murmură fără să vrea:           — Poftim?           Ea continuă, vorbindu-i cu mai multă însufleţire:           — Aţi spus că dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor… Că dacă ar fi ceva pe lume pe care s-o faceţi, aţi face-o.           Da, într-adevăr, o spusese. E un lucru pe care-l spui, mai ales în momentul despărţirii. Îşi aducea aminte de tonul său scăzut, de modul în care îi sărutase mâna.           „Dacă-aş putea vreodată face ceva… Să ştiţi că vorbesc serios”.           Da, se spun astfel de lucruri… Dar foarte, foarte rar îţi îndeplineşti promisiunile! Şi, bineînţeles, nu după nouă sau zece ani. Îi aruncă o privire; era încă o fată foarte frumoasă dar îşi pierduse şarmul pe care-l găsise la ea – acea aparenţă de tinereţe proaspătă, intangibilă. Avea o figură mai interesantă acum, poate aşa ar fi gândit un tânăr, dar sir Edward nu mai simţea deloc valul acela de căldură şi emoţie care îl copleşise la sfârşitul călătoriei transatlantice.           Îşi luă un aer profesionist şi prudent. Rosti pe un ton degajat:           — Desigur, dragă domnişoară. Sunt încântat să fac tot ce depinde de mine, deşi mă îndoiesc că mai pot fi de ajutor cuiva acum.           Ea nu observă că el îşi pregătea terenul de retragere. Era tipul care vedea câte un singur lucru pe rând şi în momentul acela o preocupa numai problema sa personală. Considera amabilitatea avocatului de a o ajuta drept angajament definitiv.           — Sir Edward, suntem la mare ananghie!           — Suntem? Te-ai căsătorit?           — Nu, mă refeream la fratele meu şi la mine. De fapt şi ia William şi la Emily. Dar trebuie să vă explic. Am… Am avut o mătuşă, domnişoara Crabtree. Trebuie să fi citit despre ea în ziare. A fost oribil. A fost omorâtă… Ucisă.           — Aha! Faţa lui sir Edward se lumină de interesul stârnit. Acum o lună, nu-i aşa?           Fata încuviinţă.           — Mai puţin, trei săptămâni.           — Da, îmi reamintesc. A fost lovită în cap în casa ei. N-au descoperit individul care a făcut-o.           Din nou Magdalen Vaughan dădu din cap.           — N-au găsit omul şi nici nu cred că-l vor găsi vreodată. Ştiţi… S-ar putea să nu fie niciunul.           — Cum aşa?           — Da, e îngrozitor. Nu s-a scris despre asta în ziare. Dar tocmai asta crede poliţia. Ei ştiu că nimeni nu a intrat în casă în seara aceea.           — Vrei să spui…           — Că e unul dintre noi patru. Aşa trebuie să fie. Ei nu ştiu cine şi nici noi nu ştim cine… nu ştim. Stăm în fiecare zi, uitându-ne unul la altul bănuitori şi tot întrebându-ne. Oh! Dacă ar fi putut fi măcar cineva dinafară, dar nu văd cum ar fi…           Sir Edward o privea cu atenţie, cu tot mai mult interes.           — Vrei să spui că sunt suspectaţi membrii familiei?           — Exact. Cei de la poliţie n-au spus-o, bineînţeles. Au fost drăguţi şi politicoşi. Dar au percheziţionat casa şi neau tot anchetat pe noi toţi şi pe Martha… Deoarece nu ştiu care dintre noi e, stau la pândă. Mi-e aşa de frică, mi-e îngrozitor de frică.           — Draga mea, lasă, haide, cred că exagerezi!           — Nu. Este unul dintre noi patru, aşa trebuie să fie.           — Cine sunt cei patru la care te referi?           Magdalen se îndreptă în fotoliu şi vorbi mai liniştit:           — Sunt eu şi Matthew. Mătuşa Lily a fost sora bunicii. Am locuit la ea de când aveam patrusprezece ani. (Suntem gemeni, după cum ştiţi). Apoi mai e William Crabtree. El este nepotul ei de la un frate. Locuieşte şi el acolo, împreună cu soţia sa, Emily.           — Ea îi întreţinea?           — Mai mult sau mai puţin. Are ceva bani proprii, dar nu e prea sănătos şi trebuie să stea acasă. Este un bărbat liniştit, visător. Sunt sigură că ar fi fost imposibil ca el să fi… Mi-e şi groază să mă gândesc la asta!           — Sunt încă departe de a înţelege situaţia. Poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat, dacă asta nu te afectează prea mult?           — O, nu, vreau să vă povestesc. Şi încă totul îmi este clar în minte, extraordinr de clar. Servisem ceaiul, înţelegeţi, şi plecasem cu toţii să ne ocupăm de treburile noastre. Eu să lucrez la o rochie. Matthew să-şi dactilografieze un articol – face puţin pe ziaristul. William să-şi aranjeze timbrele; Emily nu coborâse la ceai. Luase o caşetă pentru durere de cap şi se lungise în pat. Aşa că eram cu toţii ocupaţi cu câte ceva. Şi când Martha a intrat s-o cheme pentru cină, la şapte şi jumătate, mătuşa Lily era moartă. Cu capul… E oribil… Zdrobit.           — Cred că s-a găsit arma, nu?           — Da. Era un presse-papiers care se afla întotdeuna pe masa de lângă uşă. Poliţiştii au căutat amprente, dar n-au găsit. Fuseseră şterse.           — Şi prima voastră bănuială?           — Ne-am gândit, de bună seamă, că a fost vorba de un hoţ. Două sau trei sertare de la birou erau trase, ca şi cum tâlharul căutase cava. Sigur că ne-am gândit la un hoţ! Apoi au venit cei de la poliţie şi au spus că ea murise de cel puţin o oră; au întrebat-o pe Martha cine fusese în casă şi Martha a răspuns că nimeni. Ferestrele erau închise pe dinăuntru şi nu erau semne că ar fi fost forţat ceva. Apoi au început să ne chestioneze…           Se opri. Pieptul îi sălta. Ochii, înfricoşaţi şi rugători, căutau la sir Edward un semn de încurajare.           — De exemplu, cine beneficiază de pe urma morţii mătuşii tale?           — Asta-i simplu. Cu toţii beneficiem în mod egal. Ea a hotărât ca averea să-i fie împărţită în mod egal între noi patru.           — Şi la cât se ridică bunurile sale?           — Avocatul ne-a spus că ne va reveni cam optzeci de mii de lire după acoperirea cheltuielilor de succesiune.           Sir Edward făcu ochii mari, uşor surprins.           — Dar e o sumă considerabilă. Cred că ştiaţi cât de mare era averea mătuşii voastre?!           Magdalen clătină din cap negativ.

                      PROLOG: 19 NOIEMBRIE     Grupul din jurul căminului era aproape în totalitate alcătuit din oameni ai legii sau care aveau legătură cu ea. De faţă se aflau avocatul Martindale, Rufus Lord, K.C.*, tânărul Daniels, care se remarcase în cazul Carstairs, un novice printre ceilalţi avocaţi, domnul Justice Cleaver, Lewis de la firma "Lewis şi Trench", şi bătrânul domn Treves. Domnul Treves avea aproape optzeci de ani, un octogenar foarte ager şi experimentat. Făcea parte dintr-o faimoasă firmă de avocaţi, fiind cel mai renumit membru al ei, şi se spunea despre el că ştia mai multe poveşti de culise decât oricare om din Anglia, fiind specialist şi în criminologie. Oamenii fără minte spuneau că domnul Treves ar trebui să-şi scrie memoriile. Domnul Treves ştia mai bine. El îşi dădea seama că ştia prea multe. Deşi se retrăsese de mult din activitate, nu exista om în Anglia ale cărui păreri să fie mai respectat de colegii de breaslă. Ori de câte ori glasul său subţirel se făcea auzit, se aşternea o tăcere plină de respect. În momentul de faţă, conversaţia se purta în jurul subiectului unui caz mult discutat care se încheiase în ziua aceea la Old Bailey. Era vorba de o crimă în care inculpatul fusese achitat. Cei de faţă dezbăteau cazul, intervenind cu critici tehnice. Acuzarea făcuse o greşeală bazându-se pe unul din martorii săi – bătrânul Depleach trebuia să-şi fi dat seama ce şansă enormă dădea apărării. Tânărul Arthur profitase din plin de declaraţia tinerei servitoare. În pledoaria sa de încheiere, Bentmore expusese foarte corect problema în adevărata ei perspectivă, însă greşeala fusese deja comisă. Curtea dăduse crezare fetei. Juraţii erau ciudaţi... niciodată nu ştiai ce vor înghiţi şi ce nu. Însă odată intraţi la o idee, nimeni nu le-o mai scotea din cap. Crezuseră că fata spusese adevărul în legătură cu bara de metal şi cu asta basta! Mărturia medicală fusese pentru ei prea sofisticată. Toţi aceşti termeni lungi şi jargonul ştiinţific... ai naibii de proşti martori, tipii ăia cu ştiinţa lor... Întotdeauna mârâie şi hârâie şi nu pot răspunde la o întrebare simplă, prin da sau nu... mereu o dau cu "în anumite condiţii asta ar putea avea loc..." şi tot aşa! Discutau între ei, din aproape în aproape, şi, cum remarcile deveneau tot mai rare şi dezlânate, se instala sentimentul general că ceva lipsea. Capetele se întoarseră unul după altul în direcţia domnului Treves. Căci domnul Treves nu contribuise încă la discuţie. Treptat deveni limpede că adunarea aştepta o vorbă din partea celui mai respectat membru al său. Rezemat în scaun, domnul Treves îşi lustruia, cu un aer absent, ochelarii. Ceva în tăcerea din jur îl făcu să-şi ridice iute privirea. — Ei? spuse el. Ce-a fost asta? M-aţi întrebat ceva? Tânărul Lewis luă cuvântul. — Vorbeam despre cazul Lamorne, domnule. Se opri aşteptând. — Da, da, spuse domnul Treves. La asta mă gândeam şi eu. Urmă un "sst" plin de respect. — Însă mă tem că am luat-o puţin razna cu imaginaţia, continuă domnul Treves, lustruindu-şi mai departe ochelarii. Presupun că asta se datorează înaintării în vârstă. La anii mei, poţi da vina pe vârsta când mintea ţi-o ia razna. — Da, chiar aşa, domnule, îl aprobă tânărul Lewis, părând însă încurcat. — Mă gândeam, continuă domnul Treves, nu atât la diversele aspecte juridice care s-au ivit... deşi au fost interesante... foarte interesante... iar dacă verdictul ar fi fost altul, ar fi existat foarte multe premise pentru recurs. Ba chiar aş crede... dar mai bine să nu intru în amănunte acum. După cum spuneam, mă gândeam nu la aspectul juridic al problemei, ci la... ei bine, la oamenii implicaţi în acest caz. Toţi părură destul de uimiţi. Se gândiseră la acei oameni numai sub aspectul credibilităţii lor, sau, altfel spus, ca martori. Nici unul nu se hazardase în a face o speculaţie privitoare la faptul dacă inculpatul fusese vinovat, sau nu fusese, aşa cum se pronunţase curtea. — Ştiţi, fiinţele umane, spuse domnul Treves gânditor. Fiinţele umane. Tot soiul de tipuri şi mărimi, şi forme. Unele cu cap, majoritatea fără. Au venit din toate părţile, Lancashire, Scoţia... acel proprietar de restaurant din Italia, iar profesoara aceea de undeva din Vestul Mijlociu al S.U.A. Toţi implicaţi, într-un fel sau altul, în cazul ăsta, şi adunaţi laolaltă, în cele din urmă, într-o sală din tribunalul din Londra, într-o zi mohorâtă de noiembrie. Fiecare şi-a adus mica sa contribuţie. Per total, treaba a culminat cu un proces de crimă. Se opri şi bătu delicat un tam-tam mărunţel pe genunchi. — Îmi place o poveste poliţistă bună, spuse. Dar, ştiţi, asta s-a început unde nu trebuia! S-a început cu crima. Însă crima e sfârşitul. Povestea începe cu mult înainte... cu mulţi ani în urmă… cu toate cauzele şi evenimentele care aduc. anumiţi oameni într-un anumit loc, la o anumită oră, într-o anumită zi. Să luăm mărturia acelei mici servitoare... dacă ajutoarea bucătăresei nu i-ar fi ciupit iubitul, n-ar fi dat cu piciorul întregii sale situaţii ca să se ducă la familia Lamorne şi să fie principalul martor al apărării. Acel Giuseppe Antonelli... care a venit aici să-şi înlocuiască fratele pentru o lună. Fratele e orb ca o cârtiţă. El n-ar fi văzut ceea ce au văzut ochii ageri ai lui Giuseppe. Dacă poliţistul nu i-ar fi făcut ochi dulci bucătăresei de la nr. 48, el n-ar fi întârziat la rond... Dădu blând din cap: — Toate converg către un punct dat... Şi apoi, când vine timpul, hop. Ora zero. Da, toate converg către zero... Repetă: — Către zero... Trupul i se înfioră uşor. — Vă e frig, domnule, veniţi mai aproape de foc. — Nu, nu, refuză domnul Treves. Ăsta-i semn că moartea îmi dă târcoale, cum se spune. Ei bine, trebuie să plec acasă. Înclină uşor din cap şi ieşi încet, cu paşi siguri, din încăpere. Urmă un moment de tăcere încurcată, apoi Rufus Lord, K.C., remarcă slab că sărmanul bătrân Treves era pe ducă. Sir William Cleaver spuse: — O minte ascuţită... o minte foarte ascuţită... dar Anno Domini îşi spune în cele din urmă cuvântul. — Are şi inima slăbită, spuse Lord. Cred că-l poate lăsa în orice moment. — Totuşi, îşi duce binişor de grijă, fu de părere tânărul Lewis. În acel moment, domnul Treves urca cu grijă în automobilul său silenţios, marca Daimler. Acesta îl lăsă în faţa unei case, într-o piaţetă liniştită. Un valet plin de solicitudine îl ajută să-şi scoată pardesiul. Domnul Treves intră în bibliotecă, unde ardea un foc înviorător. Dormitorul său era la parter căci, din cauza inimii, nu urca niciodată scări. Se aşeză în faţa focului şi trase către el corespondenţa. Mintea îi era încă la cele ce-şi imaginase. — Chiar acum, gândi domnul Treves, undeva, vreo dramă... vreo crimă... e în curs de pregătire. Daca aş fi scris vreuna din acele amuzante istorioare cu sânge şi moarte, aş fi început cu un domn vârstnic care stă în faţa focului, deschizându-şi corespondenţa... mergând, fără să se ştie... către zero... Deschise un plic şi privi absent foaia de hârtie pe care o scoase dinăuntru. Brusc, expresia feţei i se schimbă. Reveni la realitate. — Vai! exclamă domnul Treves. E extrem de supărător! De-a dreptul iritant. După atâţia ani! Asta îmi va afecta toate planurile.           * K.C. = consilier al Coroanei

Cu un efort serios, James Bond îşi îndreptă încă o dată atenţia asupra cărţuliei galbene din mâna sa. Pe copertă era imprimată o întrebare simplă şi plăcută: „Vreţi să vă crească salariul cu 300 de lire pe an?” Preţul broşurii era de un şiling. James tocmai terminase de citit două pagini cu paragrafe inspirate care-l instruiau cum să-şi privească şeful în faţă, să-şi cultive o personalitate dinamică şi să radieze o atmosferă de om eficient. Ajunsese acum la treburi mai subtile: „Există un moment pentru sinceritate, un altul pentru discreţie”, îl informa cărticica galbenă. „Un bărbat puternic nu divulgă fără să vrea tot ce ştie”. James închise cartea şi, ridicând capul, aruncă o privire spre întinderea oceanului. Începu să-l bântuie groaznica îndoială că nu era un tip puternic. Dacă el era aşa cum scria, cu siguranţă ar fi fost stăpân pe situaţie, nu o victimă a ci. Pentru a şasea oară în dimineaţa aceea, James îşi repeta slăbiciunile.           Asta era vacanţa sa. Vacanţă! Ha, ha! Un râs sarcastic. Cine-l convinsese să vină în staţiunea asta modernă, la mare, Kimpton-on-Sea? Grace. Cine-l îndemnase să cheltuiască mai mult decât îşi putea permite? Grace. Fusese de acord cu totul de bună voie. Ea îl adusese aici şi cu ce rezultat? În timp ce el stătea într-un cămin, cam la o milă şi jumătate de malul mării, Grace, care ar fi trebuit să se afle într-o casă asemănătoare (nu aceeaşi – proprietăţile cercului lui James erau cât se poate de rezervate), îl părăsise, în mod flagrant, şi locuia, nici mai mult nici mai puţin, la hotelul „Esplanade” de pe plajă.           Se părea că ea avea prieteni acolo. Prieteni! Din nou, James râse sarcastic. I se perindară prin minte ultimii trei ani de când îi făcea curte lui Grace. Fusese extrem de încântată când începuse s-o bage în seamă. Asta se întâmplase înainte ca ea să ajungă pe culmile gloriei în saloanele de modă ale domnilor Bartles din High Street. Pe atunci, James îşi dădea aere; acum, poftim, era pe dos! Grace era, ceea ce tehnic se spune, „plătită bine”. Asta o făcuse o încrezută. Da, exact, o înfumurată. Un fragment încâlcit dintr-o carte cu poezii îi trecu prin minte, ceva despre „Recunoştinţă Cerului pentru iubirea unui bărbat bun”. Dar nimic de genul acesta nu se putea observa la Grace. Înfuleca un mic dejun bun la hotelul „Esplanade” şi ignora în întregime dragostea bărbatului cel bun. În schimb, accepta atenţiile unui idiot inveterat pe nume Claud Sopworth, un om – credea cu convingere James – lipsit de orice calităţi morale.           James făcu o gaură cu călcâiul în pământ şi privi ameninţător şi negru de supărare spre orizont. Kimpton-on-Sea. Ce-l apucase să vină aici? Era, în primul rând, o staţiune pentru cei bogaţi şi în atenţia publicului, avea două hoteluri mari şi bungalouri pitoreşti ce se întindeau pe câteva mile, aparţinând actriţelor la modă, negustorilor bogaţi şi acelor membrii ai aristocraţiei engleze care se căsătoriseră cu moştenitoare înstărite. Chiria pentru cel mai mic bungalou mobilat era de 25 de guinee pe săptămână. Ezită să-şi imagineze la cât se ridica chiria pentru cele mari. Unul dintre aceste palate se afla imediat în spatele scaunului lui James. Aparţinea faimosului sportiv lord Edward Campion şi, în prezent, era ocupat de suita unor musafiri de seamă, printre care rajahul1 Maraputnei, a cărui avere era fabuloasă. James citise totul despre el în săptămânalul local, chiar în dimineaţa aceea: mărimea proprietăţilor sale din India, palatele, minunata sa colecţie de bijuterii, cu o menţiune specială pentru un celebru smarald în privinţa căruia, în articol se sublinia, cu admiraţie, că era de dimensiunea unui ou de porumbel. James, crescut la oraş, nu avea o idee prea clară asupra unui ou de porumbel, dar, oricum, rămase plăcut impresionat.           — Dacă aş avea un smarald ca ăla, spuse James, privind din nou furios spre orizont, i-aş arăta eu lui Grace.           Avu sentimentul vag că acea simplă afirmaţie îl făcu să se simtă mai bine. Glasuri vesele îl strigau şi, când se întoarse brusc, dădu cu ochii de Grace. Cu ea se afla Clara Sopworth, Alice Sopworth, Dorothy Sopworth şi, bineînţeles, Claud Sopworth. Fetele se ţineau de braţ şi chicoteau.           — Parcă ai fi străin, îi strigă, plină de ea, Grace.           — Da, zise James.           Ar fi putut, îşi dădu seama, să-i azvârle un alt răspuns. Nu poţi lăsa impresia că ai o personalitate dinamică, folosind doar un singur cuvânt – „da”. Se uită cu profundă aversiune la Claud Sopworth. Acesta era la fel de frumos îmbrăcat precum eroul unei comedii muzicale. James îşi dori, pentru o clipă, din toată inima, ca un câine săltăreţ de pe plajă să-şi aşeze labele din faţă ude, pline de nisip pe pantalonii mulaţi pe corp, de un alb imaculat ai lui Claud. Şi el purta o pereche, flanelaţi, de un cenuşiu închis, care cunoscuseră vremuri mai bune.           — Nu e un aer minunat? Întrebă Clara, inspirând încântată. Te bine dispune, nu-i aşa?           Ea râse.           — E ozonul, zise Alice Sopworth. Ştii că e la fel de bun ca un tonic.           Şi râse şi ea.           James se gândi: „Le-aş bate cap în cap, proastele! Ce rost are să se hlizească tot timpul? Nu spun nimic nostim”.           Claud cel imaculat murmură languros:           — Facem o baie sau e prea obositor?           Ideea unei băi a fost primită cu ţipete de satisfacţie. James li se alătură. Reuşi chiar, cu anumită dibăcie, s-o reţină puţin pe Grace, în urma celorlalţi.           — Ia ascultă! Se văietă el. Nu te văd mai deloc.           — Acum suntem cu toţii împreună, asta-i sigur, zise Grace, cel puţin poţi veni să iei prânzul cu noi la hotel…           Se uită dezaprobator la pantalonii lui James.           — Ce e, întrebă el furios, nu-s destul de eleganţi pentru tine, te pomeneşti!           — Chiar mă gândeam, dragă, că ar trebui să-ţi dai mai multă osteneală. Toţi sunt teribil de eleganţi pe-aici. Uită-te la Claud Sopworth!           — M-am uitat şi n-am văzut niciodată un bărbat care să arate ca un măgar mai mare decât el.           Grace se încrâncenă.           — Nu trebuie să-mi critici prietenii, James, nu-i frumos. E îmbrăcat la fel ca orice alt bărbat de la hotel.           — Zău? Ştii ce am citit în „Society Snippets”? Cum că ducele de… Ducele de, nu-mi amintesc, dar, oricum, un duce e cel mai prost îmbrăcat bărbat din Anglia, poftim!           — Mă rog, dar, vezi, el e duce, spuse Grace.           — Ei şi? Întrebă James. Ce-ai zice să ajung şi eu într-o zi duce? Poate nu chiar un duce, dar cel puţin, un nobil.           Bătu cu palma cărticica galbenă din buzunarul său şi îi enumeră o lungă listă de aristocraţi care îşi începuseră existenţa într-un mediu mult mai modest decât James Bond. Grace doar chicoti.           — Nu fii aşa naiv, James, zise ea. Cum ţi-ar sta conte de Kimpton-on-Sea?           James o privi cu un amestec de furie şi disperare. Aerul de la Kimpton-on-Sea, cu siguranţă, i se ridicase lui Grace la cap.           Plaja de la Kimpton este o fâşie lungă, dreaptă de nisip. Un rând de cabine de baie se înşiră de-a lungul ei pe aproape o milă şi jumătate. Grupul tocmai se oprise în faţa unui număr de şase cabine de schimb pe care scria cu o literă de o şchioapă: „Numai pentru clienţii hotelului Esplanade”.           — Astea-s ale noastre, spuse mândră Grace, dar mă tem că nu poţi să intri cu noi, James; va trebui să te duci până la corturile publice de acolo; ne întâlnim în apă. Pe curând!           — Pe curând! Şi se îndreptă spre locul indicat.           Douăsprezece corturi dărăpănate stăteau în mod solemn cu faţa la ocean. Un marinar în vârstă le păzea cu un sul de hârtie albastră în mână. Acceptă o monedă britanică de la James, îi tăie un bilet din sul, îi aruncă un prosop şi-i făcu un semn cu degetul peste umăr.           — Treceţi la rând! Spuse el răguşit.           Abia atunci, James îşi dădu seama că se afla în faţa unui fel de competiţii. Şi altora, în afară de el, le venise ideea să intre în apă. Nu numai că toate corturile erau ocupate, dar înaintea lor se afla o mulţime de oameni cu priviri hotărâte, studiindu-se unii pe alţii. James se aşeză la coada cea mai mică şi aşteptă. Cortul se deschise şi o tânără frumoasă, foarte sumar îmbrăcată, ieşi, aşezându-şi casca de baie, cu aerul uneia care avea întreaga dimineaţă la dispoziţie. Merse până la marginea apei şi acolo se aşeză visătoare pe nisip.           James îşi spuse: „aici nu merge” şi se ataşă mai în faţă, la o altă coadă.           După ce aşteptă vreo cinci minute, al doilea cort dădu semne de activitate. Tot ridicând şi trăgând, cortul se deschise, lăsând să iasă patru copii cu tatăl şi mama lor. Cortul fiind atât de mic, scena păru o scamatorie. Pe dată, două femei se repeziră în faţă, fiecare apucând de câte o poală a cortului.           — Scuzaţi-mă, spuse prima tânără, legănându-se puţin.           — Dumneata să mă scuzi, îi răspunse cealaltă, privind-o cu reproş.           — Cred că ştiţi că am fost aici cu zece minute înaintea dumneavoastră, spuse rapid prima tânără.

— Şi acum, mătuşă Jane, e rândul dumitale, spuse Raymond West.           — Da, mătuşă Jane, aşteptăm ceva cu totul picant, răsună vocea lui Joyce Lemprière.           — Ei acum, râdeţi de mine, dragii mei, oftă liniştită Miss Marple. Credeţi că dacă am trăit în locul ăsta uitat de lume toată viaţa n-am avut posibilitatea să mi se întâmple lucruri foarte interesante?           — Să mă ierte Dumnezeu dacă am considerat viaţa de la ţară aşa de liniştită şi monotonă, se scuză Raymond plin de fervoare. Nu după oribilele revelaţii pe care le-am auzit de la dumneata! Lumea din metropolă pare un loc blând şi paşnic în comparaţie cu St. Mary Mead.           — Ei bine, dragul meu, îl asigură Miss Marple, natura umană este cam aceeaşi peste tot şi, fireşte, ai prilejul s-o observi mai îndeaproape într-un sat.           — Eşti într-adevăr unică, mătuşă Jane, strigă Joyce. Sper să nu te superi că-ţi spun mătuşă Jane? Adăugă ea. Nu ştiu de ce-o fac.           — Nu ştii, dragă? Întrebă Miss Marple.           O privi câteva clipe cu o undă ciudată, care-o făcu pe fată să se înroşească toată. Raymond West se frământă în scaun şi tuşi oarecum stânjenit.           Miss Marple se uită la amândoi, zâmbi din nou şi-şi concentră atenţia asupra tricotatului.           — E-adevărat, desigur, că am dus o viaţă care se poate numi lipsită de evenimente, dar am căpătat multă experienţă în rezolvarea a diferite mici probleme care se ivesc. Unele au fost cât se poate de ingenioase, dar n-ar avea nici un rost să vi le povestesc pentru că sunt legate de lucruri minore care nu v-ar interesa, precum: cine a tăiat plasa de la geanta din sfoară a doamnei Jones? De ce doamna Sims a purtat numai o dată noua sa haină de blană? Lucruri foarte interesante, cu adevărat, pentru oricine studiază natura umană. Nu, singura întâmplare pe care mi-o amintesc şi care v-ar trezi interesul este cea privitoare la soţul bietei mele nepoate Mabel.           S-a întâmplat cu vreo 10-15 ani în urmă şi, din fericire, totul s-a terminat şi lumea a uitat. Oamenii au memorii foarte scurte – mare noroc, mi-am zis întotdeauna.           Miss Marple se opri şi murmură pentru sine.           — Trebuie doar să număr rândul acesta. Descreşterea e puţin mai dificilă. 1, 2, 3, 4, 5 şi apoi trei ochiuri luate; e în ordine. Acum, despre ce vorbeam? O, da, despre biata Mabel.           Mabel era nepoata mea. O fată drăguţă, cu adevărat o fată foarte drăguţă, dar nu mai puţin cam ceea ce s-ar putea numi prostuţă. Îi plăcea tare mult să fie melodramatică şi să se plângă mult mai mult decât era cazul ori de câte ori era necăjită. Când avea 22 de ani s-a căsătorit cu un domn Denman şi mă tem că n-a fost o căsnicie foarte fericită.           Sperasem foarte mult ca ataşamentul dintre ei să nu ducă la nimic, dar domnul Denman era un bărbat cu un temperament foarte violent – nu tipul de om care ar fi avut răbdare cu fanteziile lui Mabel – şi am mai aflat că fuseseră şi nebuni prin familia lui. Totuşi, fetele erau la fel de încăpăţânate pe vremea aceea ca şi acum, aşa cum vor fi întotdeauna. Şi Mabel s-a căsătorit cu el.           N-am văzut-o prea des după mariaj. A venit să locuiască la mine o dată sau de două ori şi m-au invitat la ei de câteva dăţi, dar, de fapt, mie nu prea îmi place să locuiesc în casele altor oameni şi am reuşit întotdeauna să găsesc o scuză plauzibilă. Erau căsătoriţi de zece ani, când domnul Denman a murit subit. Nu au avut copii şi el i-a lăsat toţi banii săi lui Mabel. I-am scris, desigur, oferindu-mă să mă duc la Mabel dacă avea nevoie de mine; ea mi-a răspuns printr-o scrisoare de foarte mult bun simţ şi am înţeles că nu era chiar copleşită de amărăciune. M-am gândit că era firesc deoarece ştiam că de la un timp nu se prea înţelegeau. Abia după trei luni am primit o scrisoare cât se poate de isterică de la Mabel, implorându-mă să mă duc la ea, zicând că lucrurile merg din ce în ce mai rău şi că ea nu mai rezistă.           Aşa că, bineînţeles, continuă Miss Marple, i-am dat bani de concediu Clarei, am trimis argintăria şi cana mare de bere a regelui Charles la bancă spre depozitare şi-am plecat de îndată. Am găsit-o pe Mabel într-o stare foarte nervoasă. Casa, Myrtlie Dene, era foarte mare, mobilată foarte confortabil. Acolo se aflau o bucătăreasă, o cameristă şi o infirmieră ce aveau grijă de bătrânul domn Denman, socrul Mabelei, care era ceea ce se numeşte „un om nu prea în toate minţile”. Destul de liniştit şi bine crescut, dar câteodată foarte ciudat. Cum să vă spun, fuseseră nebuni prin familie. Am fost foarte şocată când am văzut cât se schimbase Mabel. Era toată numai nervi, tremurând şi mi-a fost cât se poate de greu s-o fac să-mi povestească peste ce necaz dăduse. Am aflat, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu astfel de lucruri, în mod indirect. Am întrebat-o despre nişte prieteni de care vorbea mereu în scrisorile ei, familia Gallagher. Spre surprinderea mea, mi-a spus că-i vedea foarte rar atunci. Când i-am menţionat alţi prieteni am primit acelaşi răspuns. I-am vorbit atunci despre nebunia de a se închide în sine, de a se izola şi a sta numai pe gânduri, în special despre prostia de a se îndepărta de prietenii ei. Atunci mi-a destăinuit adevărul.           — Nu e vina mea, ci a lor. Nimeni de aici nu vrea să vorbească acum cu mine. Când mă duc pe strada mare, toţi o iau într-o altă direcţie, în aşa fel încât să nu fie obligaţi să mă întâlnească sau să-mi vorbească. Sunt un fel de leproasă. Este îngrozitor şi nu mai pot să suport. Va trebui să vând casa şi să plec în străinătate. Totuşi, de ce trebuie să fiu izgonită dintr-o casă ca asta? N-am făcut nimic.           Am fost mult mai tulburată decât vă pot mărturisi. Tricotam pe atunci un fular de lână pentru bătrâna doamnă Hay şi, în agitaţia mea, am scăpat două ochiuri şi n-am descoperit asta decât mult timp mai târziu.           — Draga mea Mabel, i-am spus, mă uimeşti. Dar, care este cauza acestor lucruri?           Încă de mică, Mabel fusese întotdeauna dificilă. Îmi era cât se poate de greu s-o fac să-mi dea un răspuns direct la întrebarea mea. Spunea numai lucruri vagi despre discuţii răutăcioase şi oameni indolenţi care n-aveau nimic mai bun de făcut decât să vorbească şi despre unii care băgau idei în capul celorlalţi.           — Îmi este destul de clar, am asigurat-o eu. Evident, circulă o poveste în legătură cu tine. Dar care e povestea trebuie s-o ştii la fel de bine ca toată lumea. Şi te rog să mi-o spui.           — E aşa de răutăcioasă, gemu Mabel.           — Bineînţeles, că este răutăcioasă, am răspuns iute. Nu-i nimic de povestit despre ce le trece oamenilor prin minte, care să mă surprindă. Acum, Mabel, vrei să-mi expui într-o engleză clară ce spun oamenii despre tine?

— Ce palpitant, exclamă drăguţa doamnă Eversleigh, făcându-şi mari ochii ei frumoşi, dar uşor distraţi. Se spune că femeile au un al şaselea simţ, credeţi că e adevărat, sir Alington?           Celebrul doctor de boli mentale zâmbi sardonic. Dispreţuia cu desăvârşire femeile drăguţe şi nătânge, precum cea care i se adresase – oaspete ca şi el în acea casă. Alington West era o autoritate incontestabilă în boli mentale şi era pe deplin conştient de poziţia şi rangul său. Un bărbat voinic, cam îngâmfat.           — Se spun multe prostii, doamnă Eversleigh, dar ce poate să însemne termenul – al şaselea simţ?           — Dumneavoastră, oamenii de ştiinţă, sunteţi întotdeauna atât de pretenţioşi. Totuşi este extraordinar cum de ţi se pare că ştii atât de bine unele lucruri câteodată – adică le ştii, le simţi ca pe ceva real. Claire ştie la ce mă refer, nu-i aşa Claire?           Se adresă gazdei sale zvâcnind uşor din umăr.           Claire Trent nu răspunse imediat. Era o mică serată la care participau: ea şi soţul, Violet Eversleigh, sir Alington West şi nepotul său, Dermot West, care era vechi prieten cu Jack Trent. Acesta din urmă, un bărbat mai masiv, cu un zâmbet amuzat, continuă ideea râzând condescendent.           — Violet! Cea mai bună prietenă a ta a murit într-un accident de cale ferată. De îndată îţi aminteşti că ai visat o pisică neagră marţea trecută – uimitor, simţi tot timpul că ceva urmează să se întâmple!           — O, nu, Jack, amestecă premoniţiile cu intuiţia. Haideţi sir Alington, trebuie să recunoaşteţi că premoniţiile sunt adevărate!           — Poate într-o anumită măsură, încercă să-i facă pe plac, prudent, medicul. Dar la mijloc e foarte multă coincidenţă şi mai trebuie ţinut seama de tendinţa generală de a stoarce tot ce e senzaţional dintr-o întâmplare – trebuie să luaţi asta întotdeauna în considerare.           — Nu cred că avem de-a face cu astfel de lucruri ca premoniţiile, spuse deodată Claire Trent. Sau intuiţie, sau al şaselea simţ sau chestii de-astea despre care vorbim cu atâta uşurinţă. Trecem prin viaţă ca un tren care înaintează, prin întuneric, spre o destinaţie necunoscută.           — Nu e o comparaţie prea bună, doamnă Trent, opină Dermot West, ridicându-şi capul pentru prima dată ca să ia parte la discuţie. O strălucire curioasă apăru în ochii săi cenuşii care-i luminau cam ciudat faţa foarte bronzată. Aţi uitat semnalele, să ştiţi!           — Semnalele?           — Da, verde pentru „în regulă” şi roşu pentru „pericol”!           — Roşu pentru pericol! Ce palpitant! Exclamă Violet Eversleigh.           Dermot îşi luă privirea de la ea.           — E doar un mod de a-l descrie, bineînţeles. Pericol! Semnalul roşu! Atenţie!           Trent îl privi cu atenţie.           — Vorbeşti ca şi cum ai fi avut de-a face cu asta, Dermot, bătrâne!           — Chiar am avut.           — Pune-ne şi pe noi la curent.           — Pot să vă dau un exemplu. Când am fost în Mesopotamia, imediat după armistiţiu, am intrat într-o seară în cortul meu cu un sentiment ciudat. Pericol! Atenţie! N-aveam nici o idee despre ce era vorba. Am făcut un tur al taberei, m-am învârtit aiurea, am luat toate măsurile de prevenire a unui atac din partea arabilor care ne erau ostili. După aceea m.-am întors în cortul meu. Cum am intrat, sentimentul de nelinişte a crescut în intensitate şi mai mult. Pericol! În cele din urmă,mi-am tras o pătură peste mine şi am dormit afară.           — Şi?           — În dimineaţa următoare când m-am dus în cort, primul lucru pe care l-am zărit a fost un cuţit mare, lung de vreo jumătate de metru, înfipt în patul meu de metal, exact unde ar fi trebuit să dorm. Şi curând am aflat ce se întâmplase – era vorba de unul dintre servitorii arabi. Fiul său fusese împuşcat pentru spionaj. Ce ai de spus despre asta, unchiule Alington, despre ceea ce aş numi un semnal roşu?           Specialistul zâmbi fără să dea un verdict.           — O poveste foarte interesantă, dragul meu Dermot.           — Dar una pe care s-o accepţi fără rezerve?           — Ba da, ba da, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că ai avut o premoniţie a pericolului, aşa cum spui. Dar aş zice că asta este originea premoniţiei. Ţi s-a părut că vine din interiorul tău sub impulsul unei impresii exterioare. Dar, astăzi, considerăm că aproape totul provine din noi înşine – din subconştient.           — Dragul nostru subconştient dintotdeauna, exclamă Jack Trent. Azi e bun la toate!           Sir Alington continuă fără să ia în seamă observaţia.           — Mă gândesc că, printr-o privire sau expresie de pe faţa sa, arabul s-a trădat singur. Conştiinţa ta nu a remarcat şi nu a reţinut nimic, dar în subconştientul tău e altceva.           Acesta nu uită niciodată. Considerăm, totodată, că el poate raţiona şi deduce lucruri aproape independente de voinţa noastră conştientă. Aşadar, subconştientul tău a crezut că ar putea avea loc un atentat la viaţa ta şi a reuşit să-şi impună teama asupra conştientului tău.           — Recunosc că sună foarte convingător, spuse Dermot, zâmbind.           — Dar nu aşa de excitant, remarcă doamna Eversleigh.           — Mai e posibil ca să fi fost, fără să vrei, conştient de ura omului împotriva ta. Ceea ce, în vechime, se numea telepatie există, desigur, deşi legile care o guvernează scapă înţelegerii noastre.           — Aţi mai trăit lucruri de acest gen? Îl întrebă Claire pe Dermot.           — Da, dar nimic demn de reţinut; cred că ar putea fi explicate ca pure coincidenţe. Odată, am refuzat o invitaţie la o casă de ţară, fără alt motiv decât „semnalul roşu”. Locuinţa aceea a ars în timpul weekendului. Apropo, unchiule Alington, în acest caz unde a acţionat subconştientul?           — Mă tem că n-a fost nimic, îi răspunse Alington, zâmbind.           — Dar ne-ai oferit o explicaţie bună mai înainte. Haide, n-are rost să fii rezervat cu rudele apropiate.           — Ei bine, nepoate,îmi place să cred că ai refuzat invitaţia pentru simplul motiv că nu ai vrut să te duci şi, după incendiu, te-ai autosugestionat că ai fi prevăzut pericolul – explicaţie în care acum crezi.           — N-am nici o şansă, râse Dermot. Ai dreptate întotdeauna încât mă las păgubaş.           — Nu vă lăsaţi, domnule West, se repezi Violet Eversleigh. Cred în semnalul dumitale roşu. Ultima dată l-ai avut în Mesopotamia?           — Da… Până când…

O misiune pentru Anthony Cade   — Anthony Cade! Bătrâne gentleman! — Jimmy McGrath! Chiar tu eşti? Nu‑mi vine să cred! Călătorii autocarului Castle – şapte femei extenuate şi trei domni ce transpirau abundent din cauza căldurii – observau scena cu mult interes. Ghidul lor, domnul Cade, întâlnise – se pare – un vechi prieten. Toţi călătorii – dar mai ales călătoarele – aveau cea mai profundă admiraţie pentru domnul Cade, pentru silueta lui zveltă şi viguroasă, pentru chipul bronzat, pentru felul cu care‑şi exercita profesiunea de ghid, amuzându‑le, distrându‑le şi aplanând certurile lor mărunte. Prietenul lui, deşi la fel de înalt, era totuşi foarte diferit de el. Îndesat şi cam din topor, avea înfăţişarea unui proprietar de bar sau cam aşa ceva. Unul din acei tipi ce pot fi întâlniţi în romanele de aventuri. Cu atât mai bine! îşi spuneau doamnele. Până atunci, călătoria lor cu autocarul la Bulawayo fusese obositoare şi plicticoasă. Căldura era copleşitoare, hotelul – lipsit de confort, şi cu siguranţă că ele ar fi început să protesteze şi să se certe dacă domnul Cade nu le‑ar fi propus să trimită cărţi poştale prietenilor lor din Europa. Şi, slavă Domnului, nu cărţile poştale lipseau la Bulawayo! Anthony Cade şi prietenul său se îndepărtaseră puţin de grup. — Ce dracu faci, amice, cu turma asta de femei după tine? Ţi‑ai recrutat un harem? — Un harem cu frumoasele astea? Nu te‑ai uitat deloc la ele? — Ba da, însă mi‑am spus că ai devenit miop. — Nu‑ţi face probleme! Vedere mea este la fel de bună ca a ta. Nu, bravul meu Jim, mă aflu aici în exerciţiul funcţiunii: reprezint autocarele Castle! Sau, mai bine spus, eu sunt reprezentantul lor local. — Şi ce cauţi tu pe galera asta? — Îmi câştig pâinea cea de toate zilele, prietene. Mâncatul este un obicei prost, sunt de acord cu tine, dar este al naibii de greu să renunţi la el. Dacă ne‑am putea lipsi de cină, te asigur că n‑aş mai sta aici. Genul ăsta de muncă nu prea i se potriveşte temperamentului meu. Jimmy rânji. — Dacă nu mă înşel, temperamentul tău nu s‑a acomodat niciodată cu o activitate regulată! Anthony se făcu a nu auzi această observaţie. — Sunt sigur că norocul o să‑mi iasă‑n cale, oferindu‑mi altceva. Aşa mi se întâmplă întotdeauna. Jimmy îl privi cu admiraţie. — Evident! Dacă undeva se pune la cale o afacere dubioasă există, cu siguranţă, şansa să fii şi tu amestecat. Ca să nu mai vorbim de norocul de a scăpa cu obrazul curat. Ce mai! Ştii să te strecori printre picături fără să te uzi! Ce spui, când putem bea împreună un păhărel? — Vai! Mai trebuie să‑mi conduc „cloştile” şi la mormântul lui Rhodes[1]. — Bravo! spuse Jim. După care adăugă, trăgând cu coada ochiului spre călătoare: — Se vor întoarce de acolo moarte de oboseală şi dornice să se odihnească. Asta o să le înveţe minte să mai călătorească în Africa! Şi, de îndată ce se vor culca în pătucurile lor albe, noi ne vom întâlni să depănăm amintirile de odinioară. — Perfect! Pe curând, Jimmy! Anthony se alătură turmei sale. Domnişoara Taylor, cea mai tânără şi cea mai cochetă din grup, i se adresă imediat: — Oh, domnule Cade, aţi întâlnit un vechi prieten? — Un foarte vechi prieten, domnişoară Taylor. Unul din tovarăşii tinereţii mele liniştite şi pline de candoare. Domnişoara Taylor sporovăi în continuare: — Are o fizionomie teribil de interesantă! — Va fi foarte flatat, când îi voi spune. — Oh, domnule Cade, chiar nu vă este ruşine? Ce idee v‑a venit! Dar, à propos, de ce vi s‑a adresat cu cuvântul „gentleman?” — Este o poreclă ce mi‑a fost dată cândva. — Nu mai spuneţi! De ce oare? — Tocmai pentru că nu sunt, probabil. — Oh, domnule Cade, cum puteţi spune una ca asta!? Chiar azi dimineaţă tata îmi spunea că aveţi manierele unui adevărat gentleman! — Tatăl dumneavoastră este prea bun, domnişoară Taylor. — Şi cu toţii suntem de părere că sunteţi un gentleman în adevăratul sens al acestui cuvânt! — Mă copleşiţi! — Vă asigur că nu spun decât ceea ce gândesc. — Un suflet bun face cât o coroană, zise Anthony, fără să ştie prea bine ce vroia să spună cu asta. — Un poet a spus asta, nu‑i aşa? Sună foarte frumos! Vă place poezia, domnule Cade? — Este vremea să luăm masa, declară Anthony. Urmaţi‑mă, domnilor şi doamnelor. Nu departe de aici vom găsi o cafea excelentă. — Sper, zise doamna Caldicott cu vocea ei profundă, că primul dejun este inclus în preţul global? — Primul dejun, doamnă Caldicott, răspunse Anthony reluându‑şi tonul de ghid profesionist, trebuie plătit separat. — Dar ăsta‑i furt! — Viaţa ne oferă încercări grele, doamnă Caldicott, spuse oftând Anthony. — Prevăzând o asemenea situaţie, declară plină de sine doamna Caldicott, mi‑am pus puţin ceai în termos, chiar înainte de plecare, şi mi‑am luat şi câteva felii de pâine. Nu ne vom duce la cafenea, John! N‑are rost să cheltuim nişte sume fantastice. Domnul şi doamna Caldicott îşi scoaseră ostentativ termosul, iar Anthony nu se împiedica să nu ofteze: „Dumnezeule, chiar i‑ai creat după chipul şi asemănarea Ta?” La cafenea, domnişoara Taylor îşi reluă interogatoriul: — E multă vreme de când nu v‑aţi mai văzut prietenul? — Cred că sunt vreo şapte ani. — L‑aţi cunoscut în Africa? — Da, dar nu în regiunea asta. Când l‑am văzut prima dată pe Jimmy McGrath, acesta era legat fedeleş şi aştepta clipa în care negrii aveau de gând să‑l pună la prăjit. Ştiţi doar că mai există triburi de canibali! Noi am ajuns exact la ţanc! — Şi ce s‑a întâmplat atunci? — Nimic altceva decât o mică încăierare. I‑am decapitat pe câţiva dintre ei, iar ceilalţi au rupt‑o la fugă.   [1] Cecil Rhodes (1853‑1902), om de afaceri şi administrator colonial englez care a întreprins colonizarea Rhodesiei; a fost campionul politicii imperialiste.

PARTEA ÎNTÂI 1. Mai ales despre cărţi – Cărţi! spuse Tuppence. Pronunţă cuvântul atât de indignată, încât sună aproape ca o mică răbufnire. – Ce‑ai spus? întrebă Tommy, soţul ei. Tuppence privi către el. – Am spus doar „cărţi”. – Aha! În faţa lui Tuppence se aflau trei cutii mari, folosite la mutat. Scosese cărţi, dar cu toate acestea erau în cea mai mare parte încă pline. – Este incredibil, oftă ea. – Pentru că au nevoie de atâta loc? – Da. – Vrei să le pui în ordine chiar pe toate? – Nu ştiu sigur, Tommy, răspunse Tuppence. Tocmai asta este problema. Niciodată nu ştii sigur ce doreşti de fapt. Ah, Doamne. Ea oftă din nou. – Ia ascultă! zise soţul ei, asta nu ţi se potriveşte deloc. În cazul tău, dificultatea este că ştii mult prea bine ce vrei. – Aşa cred şi eu, explică Tuppence. Acum stăm aici, îmbătrânim şi căpătăm reumatism - pentru a spune lucrurilor pe nume. Constatăm asta mai ales când facem mişcări mai grele. Ştii, te întinzi pentru a aranja cărţi sau a lua ceva de sus dintr‑un raft, ori îngenunchezi ca să cauţi ceva în rafturile de jos, şi apoi nu te mai ridici atât de uşor. – Da, admise Tommy, ţine de neajunsurile bătrâneţii. Asta voiai să spui? – Nu, categoric nu. Voiam să spun că este minunat să poţi cumpăra o casă nouă şi să găseşti exact ceea ce trebuie. Fireşte, cu unele mici modificări. – Când, de pildă, din două camere se face una singură, remarcă Tommy, şi se construieşte ceva alături, ce tu numeşti verandă; constructorul tău spune că‑i o mică seră, şi eu consider că este o loggia. – Va fi realmente drăguţ, declară Tuppence fără şovăire. – Când este gata, n‑o voi mai recunoaşte! Asta crezi? – Nicidecum! Voiam numai să arăt că la sfârşit vei fi încântat şi vei susţine că ai o soţie inventivă şi cu un deosebit simţ al frumosului. – Fie. Am să ţin minte! – N-ai nevoie deloc de asta. Vorbele îţi vor veni doar aşa, de la sine. – Şi ce legătură are aceasta cu cărţile? – Noi am venit cu două sau trei cutii pline de cărţi. Am vândut mai întâi toate cărţile care nu mai erau importante pentru noi şi le‑am luat doar pe acelea de care nu puteam să ne despărţim. Şi apoi aceia au spus - dar cum îi cheamă? Oamenii care ne‑au vândut casa, spuneau că n‑ar vrea să ia totul cu ei şi dacă le făceam o ofertă bună, ei ne‑ar lăsa câteva lucruri, mai ales cărţi. Apoi am venit încoace, ne‑am uitat... – ... şi am făcut o ofertă, completă Tommy. – Da. Probabil ca n‑am cumpărat atât de multe, aşa cum speraseră ei. Dar unele piese de mobilier erau prea oribile. Ei, din fericire nu era nevoie să le luăm. Totuşi, când am văzut cărţile, cărţi pentru copii, care se aflau în camera de zi - erau acolo chiar câteva din cărţile mele preferate - atunci am vrut neapărat să le am. Ştii, povestea lui Androclus şi a leului, de pildă, de Andrew Lang[1]. Pot să‑mi aduc aminte că am citit‑o când aveam opt ani. – Puteai să citeşti chiar atât de bine la opt ani? – Da. Am învăţat să citesc la cinci ani. Pe atunci aşa se obişnuia. Nici măcar n‑am ştiut că trebuie cu adevărat să învăţ asta. Ştii, cineva îţi citeşte o poveste, şi dacă constaţi că este frumoasă, reţii unde se află cartea pe raft; o scoţi de acolo şi o priveşti îndeaproape. Şi deodată descoperi că citeşti cartea, fără a da multă atenţie ortografiei. Apoi după aceea, a fost mai puţin bine, adăugă ea. Am avut mereu dificultăţi cu ortografia. Ar fi fost mai înţelept dacă la patru ani cineva m‑ar fi făcut s‑o înţeleg exact. Fireşte că tata m‑a învăţat să adun şi să scad şi să înmulţesc; el considera că tabla înmulţirii e lucrul cel mai important care se poate învăţa în viaţă. Împărţirea am învăţat‑o, bineînţeles, tot de la el. – Ce om inteligent trebuie să fi fost! – Nu ştiu dacă el era inteligent din cale‑afară, replică Tuppence, în orice caz, el era foarte, foarte blând. – Nu ne‑am abătut puţin de la subiect? – Da. Tuppence aprobă dând din cap. Deci: Când mi‑am adus aminte de Androclus şi de leu... era o carte de poveşti cu animale, da, de Andrew Lang. Ah, am iubit‑o. Era acolo o poveste care se numea „O zi din viaţa mea la Eton” de un elev de la Eton. De ce am vrut s‑o citesc, nu mai ştiu, dar doream asta neapărat. Era una din cărţile mele preferate. Apoi epopeile clasice şi cărţile lui Molesworth,[2] „Ceasul cu cuc”, „Ferma dintre vânturi”... – Ei, e suficient, spuse Tommy. N-am nevoie de nici o expunere în detaliu a delectărilor tale literare din copilărie. – Cred doar că astăzi cărţile nu se mai găsesc. Există, ce‑i drept, din când în când noi ediţii, dar atunci sunt adesea modificate şi cu alte ilustraţii. Închipuieşte‑ţi, deunăzi mai că n‑aş fi recunoscut „Alice în Ţara Minunilor”. Ilustraţiile arătau atât de ciudat. Anumite cărţi pentru copii trebuie încă păstrate, acelea scrise de Molesworth, vechi cărţi de poveşti, sau cele ale lui Stanley Weyman.[3] De altfel, multe volume de‑ale lui au rămas aici. – Bine, pentru tine a fost o mare ispită. Şi o consideri o bună achiziţie. – Nu doar bună, ci, într‑adevăr, chiar ieftină. Da, şi acum ele sunt aici, în afară de propriile noastre cărţi. Sunt aşa groaznic de multe, încât abia de vor avea loc toate în rafturile pe care ni le‑am comandat. Ce se aude cu sanctuarul tău? Acolo mai este loc? – Nu, în nici un caz, spuse Tommy. Nu ajunge nici măcar pentru ale mele. – Vai! Asta ne priveşte iar în aceeaşi măsură. Crezi că ar trebui să mai construim o cameră? – Nu. Voiam să începem să facem economii. Despre asta am mai vorbit alaltăieri, zise Tommy. Deocamdată voi pune toate cărţile de care nu mă pot despărţi în rafturile de aici. Şi apoi... apoi triem restul. Poate există în apropiere un spital de copii sau găsim amatori de cărţi. – Am putea să le vindem, zise Tommy.   [1] Andrew Lang (1844-1912) - literat, antropolog, elenist şi istoric englez. (Nota tr.) [2] Mary Louisa Molesworth (1839-1921) - scriitoare engleză, autoare de cărţi pentru copii. (Nota tr.) [3]  Stanley John Weyman (1855-1928) - romancier englez. (Nota tr.)

George Dundas stătea în City-ul Londrei, meditând. În jurul lui se scurgeau şi se împingeau afacerişti şi funcţionari ca un flux care-l lua pe sus. Dar George, frumos îmbrăcat, cu dungă perfectă la pantaloni, nu-i lua în seamă. Era preocupat, gândindu-se ce să facă în continuare. Ceva se întâmplase! Între George şi unchiul său bogat (Ephraim Leadbetter de la firma "Leadbetter and Gilling") avusese, ceea ce se numeşte într-un strat inferior al societăţii, "un schimb de cuvinte". Ca să fim mai exacţi, cuvintele fuseseră rostite aproape toate de către domnul Leadbetter. Îi ieşiseră din gură într-un şuvoi neîntrerupt de adâncă indignare şi faptul că ele au reprezentat, aproape în întregime, o repetare nu părea să-l fi deranjat. Să spui un lucru o singură dată în mod frumos şi apoi să termini nu era un moto al domnului Leadbetter. Subiectul era simplu – nebunia criminală şi răutatea unui tânăr, care trebuie să-şi croiască drum în viaţă, de a-şi lua o zi liberă în cursul săptămânii, fără măcar să ceară învoire. După ce spusese tot ce putea să gândească şi mai multe lucruri de două ori, domnul Leadbetter se opri să-şi tragă sufletul şi l-a întrebat pe George ce a vrut să însemne ceea ce făcuse. George a răspuns simplu că simţise nevoia unei zile libere. O vacanţă, de fapt. Şi ce erau atunci sâmbătă după-amiază şi duminica, dori să ştie domnul Leadbetter? Fără a mai vorbi de Whitsunday[1], care abia trecuse, şi de August Bank Holiday, care urma? George spuse că lui nu-i păsa de după-amiezele de sâmbătă, de duminici sau de Bank Holiday. El vroia o zi adevărată când ar fi putut găsi un loc unde să nu fie deja adunată jumătate din Londra. Apoi, domnul Leadbetter spuse că-şi dăduse toată osteneala pentru fiul surorii sale moarte şi că nimeni n-ar putea susţine că nu-i acordase o şansă. Dar era clar că n-avea nici un rost. Şi, în viitor, George putea să-şi ia cinci zile libere la care să adauge şi sâmbăta şi duminica, dacă asta dorea. — Mingea de aur a şansei ţi-a fost aruncată, băiete, spuse domnul Leadbetter într-o ultimă zvâcnire de elan poetic. Şi tu nu ai reuşit s-o prinzi. George spuse că lui i se părea că tocmai asta făcuse, dar domnul Leadbetter înlocui poezia cu mânia şi-l dădu afară. De atunci George stătea pe gânduri. O să revină unchiul asupra hotărârii sale sau nu? Ţinea în secret la George sau simţea un dispreţ rece pentru el? Chiar în momentul acela o voce – vocea cea mai surprinzătoare posibilă – spuse: Helo! O maşină de curse roşie cu o capotă lungă, imensă, o coti şi se opri lingă el. La volan se afla o fată frumoasă şi cunoscută în societate, Mary Montresor. (Descrierea sa e cea pe care ziarele ilustrate o făceau reproducându-i portretul cel puţin de patru ori pe lună). Îi zâmbea lui George cu mult rafinament. — Nu mi-am închipuit niciodată că un bărbat ar putea să arate asemenea unei insule, spuse Mary Montresor. Vrei să urci în maşină? — Asta mi-ar place cel mai mult pe lume, răspunse George fără să ezite şi se aşeză lângă ea. Porniră încet pentru că traficul nu permitea altfel. — City-ul mă oboseşte, spuse Mary Montresor. Am venit să văd cum arată. Mă întorc la Londra. Fără să încerce s-o corecteze la geografie, George declară că era o idee splendidă. Mergeau câteodată încet, alteori cu zvâcnituri bruşte de viteză, atunci când Mary Montresor vedea şansa de-a se strecura. Lui George i se părea că ea era cam îndrăzneaţă în aceste demarări, dar se gândi că nu se poate muri decât o singură dată. Totuşi, găsi că cel mai bine ar fi să nu se angajeze în conversaţie. Prefera ca şoferiţa lui blondă să se ocupe numai de condus.  Mary fu cea care începu conversaţia, alegând clipa când lua un viraj periculos pe după colţul de la Hyde Park. — Ce-ai zice să te însori cu mine? îl întrebă ea într-o doară. George rămase cu gura căscată, dar asta s-ar fi putut datora unui mare autobuz care părea să-i ameninţe cu distrugerea totală. Se minună el însuşi de repeziciunea cu care-i răspunse. — Mi-ar place teribil, răspunse pe un ton firesc. — Bine, spuse Mary Montresor cam vag. Poate, într-o zi. Intrară pe bulevard fără accident şi, în momentul acela, George observă noi afişe mari la staţia de metrou de la Hyde Park. Făcute sandviciuri între două anunţuri – "Situaţia politică gravă" şi "Colonel în docuri" se afla unul pe care scria "O fată din înalta societate se va căsători cu un duce" şi un altul "Ducele de Edgehill şi Miss Montresor". — Ce-i cu ducele de Edgehill? întrebă George posac. — Eu şi Bingo? Ne-am logodit. — Şi-atunci? Ce-ai spus adineauri... — O, aia, zise Mary Montresor. Ştii, de fapt, încă nu m-am hotărât cu cine să mă mărit. — Atunci de ce te-ai logodit cu el? — Numai să văd dacă puteam. Tuturor li se părea c-ar fi îngrozitor de greu numai să se gândească la asta. Şi n-a fost câtuşi de puţin! — Mare baftă pe... Bingo, observă George, stăpânindu-şi jena de a numi pe un duce adevărat, în viaţă, cu porecla. — Nu cred, spuse Mary Montresor. Ar fi bine pentru Bingo dacă ceva i-ar putea face bine – ceea ce mă îndoiesc. George făcu o altă descoperire, ajutat din nou de un poster pus la vedere. — Ia uite, desigur, e ziua cupei la Ascot. M-aş fi aşteptat ca ăsta să fie singurul loc unde te-ai fi putut duce astăzi. Mary Montresor oftă. — Am vrut o vacanţă, spuse ea pe un ton plângăreţ. — Aşa şi eu, îi întări spusele George, încântat. Şi ca urmare, unchiul meu mi-a dat cu piciorul, lăsându-mă muritor de foame. — Atunci, în cazul în care ne vom căsători, spuse Mary, cele douăzeci de mii de lire ale mele pe an s-ar putea dovedi salvatoare? — Ne-ar asigura, bineînţeles, ceva confort casnic, fu de părere George. — C-ai adus vorba de case, sări Mary, hai la ţară să căutăm o locuinţă în care ne-ar place să trăim. Părea un plan simplu şi încântător. Au convenit să se ducă spre Putney Bridge; au ajuns la trecerea de la Kingston şi, cu o mare satisfacţie, Mary apăsă pe acceleraţie. Au sosit la ţară foarte repede. O jumătate de oră mai târziu, Mary exclamă deodată, întinse un braţ dramatic şi făcu semn spre... Pe coama dealului din faţa lor se ridica o casă pe care agenţii imobiliari o descriu (dar rareori în mod întemeiat) ca pe "o minune a lumii vechi". Imaginaţi-vă că descrierea majorităţii caselor de la ţară se adevereşte deodată şi vă faceţi o idee despre locuinţa cu pricina. Mary opri în faţa unei porţi albe. — Lăsăm maşina, urcăm şi ne uităm la ea. E casa noastră! — Desigur, e casa noastră, acceptă George. Numai că, deocamdată, se pare că locuiesc alţi oameni. Mary îi îndepărtă pe ceilalţi oameni cu un gest. Urcară împreună pe şoseaua ce se unduia. Mai de aproape, casa părea şi mai atrăgătoare. — Haide să aruncăm o privire pe la fiecare fereastră, propuse Mary. George ezită. — Crezi că ceilalţi oameni… — Ei nu mă interesează. E casa noastră – ei locuiesc aici în mod accidental. Şi apoi, e o zi frumoasă şi, sigur, sunt plecaţi. Şi, dacă ne prinde cineva, am să spun... am să spun ... că am crezut că e casa doamnei... doamnei Pardonstenger şi că îmi pare rău că am greşit. — Bine, ar putea fi destul de sigur, spuse George, pe gânduri. Se uitară prin ferestre. Casa era superb mobilată. Tocmai ajunseseră la birou, când nişte paşi se auziră scârţâind pe pietrişul din spatele lor, se întoarseră şi dădură cu ochii de un majordom ireproşabil. — O! făcu Mary. Şi după ce-şi etală cel mai încântător zâmbet, întrebă: doamna Pardonstenger e acasă? Mă uitam să văd dacă-i în birou. — Doamna Pardonstenger e acasă, domnişoară, răspunse majordomul. Vă rog să poftiţi pe aici. Au făcut singurul lucru pe care-l puteau. L-au urmat. George îşi făcea socoteala cum s-ar putea sfârşi toată întâmplarea. Cât priveşte numele de Pardonstenger ajunse la concluzia că putea fi întâlnit unul la douăzeci de mii de cazuri. Însoţitoarea sa îi şopti: — Lasă pe mine. Va fi în ordine. George era foarte încântat să lase totul pe seama ei. Situaţia reclama, reflectă el, fineţe feminină.   [1] Duminica Rusaliilor.

Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de asta ea nu avea câtuşi de puţin habar.           Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai aiurea decât până atunci. „Mai du-te la naiba!” spuse Bunch.           Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi de-acolo spre uşa bisericii.           Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor.           — Brrr! Se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede cu asta. Nu vreau să mor de frig.           Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele necesare: vaze, sticle, apă. „Aş fi vrut să fi avut crini” se gândi Bunch în sinea ei. „Mă obosesc crizantemele astea uscăţive”. Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase.           Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela soarele ieşi dintre nori.           Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi roşu – darul unui membru bogat al parohiei din epoca victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata sa opulenţă. „Ca bijuteriile „ se gândi Bunch. Deodată se opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o formă întunecată ghemuită.           Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu faţa în sus. Îi luă pulsul – era slab, se pierdea, vorbind despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape verzuie a feţei. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul era pe moarte.           Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se.           Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un singur cuvânt „Sanctuar”.           I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu el, pentru că, după o clipă, repetă „sanctuar”…           Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă.           — Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după ajutor.           Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului ei.           — Julian? Întrebă ea. Ai venit aici după Julian?           Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, respirând încet, fără vlagă.           Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în cabinetul medicului.           — Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în biserică.           Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din genunchi, după o sumară examinare.           — Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea consulta mai bine acolo – nu că i-ar folosi la ceva!           — Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă ajute să-l căraţi.           — Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o ambulanţă, dar mă tem că până vine…           Nu-şi termină fraza. Bunch spuse:           — Hemoragie internă?           Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă:           — Cum naiba de a ajuns aici?           — Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea.           După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă cu el, după ce doctorul îl examinase.           — Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o ambulanţă şi am anunţat poliţia.           Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, spasmodic lângă coaste.           — A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană ca să oprească sângerarea.           — După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? Întrebă Bunch.           — O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială.           — O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: „Sanctuar”.           Doctorul se uită uimit la ea.           — Sanctuar?           — A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici!           Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai bătrân decât era în realitate.           — Vai de mine! Exclamă Julian Harmon, privind uimit şi îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa.           Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte:           — Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele.           Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund:           — Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată.           În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. Griffiths înaintă.           — Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat.           Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un ton slab: „Vă rog… Vă rog…” Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi dădu sufletul…           Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi întoarse pagina carnetului.           — Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă Harmon?           — Asta-i tot! Confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din buzunarele hainei sale.           Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu iniţialele W. S. şi un bilet de întors spre Londra. Nimic altceva.           — Aţi descoperit cine e? Întrebă Bunch.           — Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a mai întors. A luat un pistol cu el.           — Şi a venit încoace să se împuşte cu el? Întrebă Bunch. De ce?           — Ştiţi, era deprimat…           Bunch îl întrerupse.           — Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici?