Agatha Christie

De ce nu i-au cerut lui Evans de Agatha Christie Capitolul I. Accidentul Bobby James fixă mingea, făcu un scurt balans preliminar, apoi aduse încetişor din spate crosa şi lovi cu rapiditate de fulger. O fi zburat mingea cum trebuia, drept, înălţându-se şi trecând peste buncăr, pentru a ateriza apoi sec în interiorul celui de-al paisprezecelea marcaj? Nu, nu zburase. Înălţată prost, ţopăise în lungul terenului pentru a se propti ferm în buncăr! Nu existau spectatori care să-şi exprime dezolarea prin bombănituri. Singurul martor al loviturii nu manifestă nici o surpriză. Iar acest lucru era uşor de explicat, întrucât cel care executase lovitura nu era un campion american care avea jocul în sânge, ci doar al patrulea fiu al vicarului din Marchbolt, un orăşel de la malul mării, situat pe coasta ţinutului Wales. Bobby scoase o exclamaţie hotărât profană. Era un tânăr cu o înfăţişare prietenoasă, în jur de douăzeci şi opt de ani. Nici cel mai bun prieten al lui n-ar fi putut spune că era frumos, dar avea un chip extrem de plăcut, iar ochii lui căprui avea acea privire sinceră şi prietenoasă pe care o au câinii. — Cu fiecare zi joc tot mai prost, bombăni el deprimat. — Forţezi, spuse tovarăşul lui. Doctorul Thomas era un bărbat de vârstă medie, cu părul cărunt şi o faţă roşie, jovială. În ceea ce îl privea, niciodată nu executa un balans complet. Lovea scurt, drept în mijloc, şi de obicei îi bătea pe cei mai strălucitori dar mai fantezişti jucători. Bobby îşi atacă mingea cu înverşunare. A treia lovitură avu succes. Mingea se opri la mică distanţă de spaţiul marcat în care doctorul Thomas ajunsese prin două lovituri lăudabile. — Gaura dumitale, spuse Bobby. Continuară până la următorul marcaj. Doctorul trase primul - o lovitură frumoasă, dar nu foarte lungă. Bobby oftă, aşeză mingea, îşi balansă îndelung crosa, închise ochii, înălţă capul, îşi lăsă moale umărul drept, făcu tot ce n-ar fi trebuit să facă... şi lovi. Inspiră adânc, cu satisfacţie. Binecunoscuta îngrijorare a jucătorului de golf dispăru de pe chipul lui expresiv, pentru a fi înlocuită de la fel de binecunoscuta bucurie radioasă a jucătorului. — Acum ştiu ce am făcut, spuse Bobby... cu totul neadevărat. O lovitură perfectă şi Bobby rămase stană de piatră. Reuşise să reducă din handicap. Doctorul Thomas avea doar un punct în plus. Plin de încredere, Bobby păşi spre al şaisprezecelea marcaj. Făcu din nou tot ce n-ar fi trebuit să facă, dar de data asta nu se produse nici un miracol. Reuşise o minge tăiată superbă, magnifică, aproape imposibilă! Mingea zbură în unghiuri drepte. — Dacă ar fi mers drept... phii! spuse doctor Thomas. — Dacă, rosti cu amărăciune Bobby. Hei, mi s-a părut că am auzit un strigăt! Sper ca mingea să nu fi lovit pe cineva. Se uită cu ochii îngustaţi spre dreapta. Lumina îi era potrivnică. Soarele era pe punctul de a apune, şi, privind în direcţia lui, era greu de văzut ceva. În plus, din mare se ridica o ceaţă uşoară. — Poteca o ia într-acolo, spuse Bobby. Dar nu e posibil ca mingea să fi zburat atât de departe. În orice caz, cred că am auzit un ţipăt. Dumneata nu? Dar doctorul nu auzise nimic.   Bobby plecă după minge. O găsi cu greu, dar o găsi. Practic, era o minge ce nu mai putea fi jucată - se înţepenise într-o tufă. Bobby se întinse, luă mingea, apoi îi strigă tovarăşului său că renunţă la următoarea gaură. Doctorul veni spre el, întrucât următorul marcaj era chiar pe marginea stâncii. Aceasta era spaima lui Bobby. Ca să ajungi la el, trebuia să treci peste o prăpastie. Distanţa nu era chiar mare, dar atracţia abisului te copleşea. Traversaseră poteca ce acum, o lua la stânga lor, urmărind chiar marginea stâncii. Doctorul îşi luă avânt şi ateriză pe cealaltă parte. Bobby inspiră adânc şi trase. Mingea zvâcni şi dispăru pe buza prăpastiei. — Exact aceeaşi grabă, spuse Bobby cu amărăciune. De fiecare dată mă reped ca prostul. O luă pe marginea prăpastiei, uitându-se peste ea. Jos, în depărtare, marea scânteia, dar nici o minge nu se pierduse în adâncurile ei. Lovitura căzuse perpendicular pe partea de sus, aşa că traiectoria mingei coborâse treptat. Bobby porni încetişor în lungul prăpastiei. Ştia el că exista un loc pe unde se putea coborî uşor. Zurbagii aşa făceau, se aruncau peste marginea prăpastiei şi reapăreau trimfători şi gâfâind cu mingea dispărută. Brusc, Bobby înlemni şi îşi strigă tovarăşul. — Hei, doctore, vino aici. Ce-o fi cu astea? La vreo cincisprezece metri în jos se afla un morman de culoare închisă care păreau a fi haine vechi. Doctorul îşi ţinu respiraţia. — Dumnezeule! spuse el. Cineva a căzut în prăpastie. Trebuie să coborâm la el. Cei doi coborâră stânca, Bobby, mai atletic, ajutându-l pe celălalt. În cele din urmă ajunseră la ciudata boccea întunecată. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, care încă mai respira, deşi era inconştient. Doctorul îl examină, îi cercetă membrele, îi luă pulsul, şi îi ridică pleoapele. Îngenunche lângă el şi continuă să-l examineze. Apoi îşi ridică privirea spre Bobby, căruia i se cam făcuse rău, şi clătină încet din cap. — Nu mai e nimic de făcut, spuse el. Sărmanul, şi-a încheiat numărul. Şi-a rupt şira spinării. Cred că nu era familiarizat cu locul, iar când ceaţa a urcat n-a mai văzut poteca şi a călcat în gol. De atâtea ori le-am spus celor de la primărie că aici ar trebui pusă o balustradă! Se ridică. — Mă duc după ajutoare, spuse. Să vedem cum aducem cadavrul sus. Până ne vom descurca noi doi se face întuneric. Rămâi aici? Bobby dădu afirmativ din cap. — Chiar nu se mai poate face nimic? întrebă el. — Nimic. N-o mai duce mult... pulsul îi scade rapid. Mai durează cel mult douăzeci de minute. E posibil ca în ultimele clipe să-şi recapete cunoştinţa, deşi mă îndoiesc. Totuşi... — Gata! spuse repede Bobby. Am să rămân. Dumneata du-te. Dacă îşi revine, nu ai nici un calmant sau ceva... Doctorul clătină dint cap şi spuse: — N-o să aibă dureri. N-o să simtă absolut nici o durere. Întorcându-se, începu să urce stânca. Bobby îl urmări până când îl văzu dispărând peste creastă cu o fluturare din mână. Bobby făcu doi, trei paşi pe platoul îngust, apoi se aşeză pe o ieşitură a stâncii şi îşi aprinse o ţigară. Treaba îl răvăşise. Până acum nu mai venise în contact cu boala sau moartea. Ce ghinion tâmpit! O pală de ceaţă într-o după-amiază superbă, un pas greşit... şi gata cu viaţa! Iar tipul părea să fi fost foarte sănătos... probabil nu fusese o zi din viaţa lui bolnav. Paloarea apropierii morţii nu-i putea ascunde bronzul puternic al pielii. Un bărbat care trăise în aer liber... în străinătate, probabil. Părul buclat şi aspru, de culoarea castanei, uşor încărunţit la tâmple, nasul mare, bărbia puternică, dinţii albi ivindu-se printre buzele întredeschise. Umerii largi şi mâinile frumoase, vânjoase. Picioarele erau răsucite într-un unghi ciudat. Bobby se cutremură şi îşi mută ochii la faţa lui. O faţă atrăgătoare, hâtră, hotărâtă, spiritualizată. Ochii, gândi el, erau probabil albaştri... Şi exact în acel moment, ochii i se deschiseră pe neaşteptate. Erau albaştri - un albastru adânc şi limpede. Se uitau drept la Bobby. Nu erau deloc nesiguri sau buimaci. Păreau pe deplin conştienţi. Priveau cu atenţie şi, în acelaşi timp, păreau să întrebe ceva. Bobby se ridică repede şi veni spre el. Înainte de a ajunge la el, celălalt vorbi. Vocea nu-i era slabă - era limpede şi răsunatoare. — De ce nu i-au cerut lui Evans? rosti el. Apoi, fu cuprins de un mic fior, pleoapele îi căzură, maxilarul căzu şi el... Omul murise.

                                                                                   ACTUL ÎNTÂI                                                                                     Suspiciunea                                                                                      Capitolul 1                                                                                   Cuibul de corbi Domnul Satterthwaite şedea pe terasa de la Crow’s Nest[1] privindu-l pe Sir Charles Cartwright, gazda lui, cum urca pe cărarea dinspre mare. Crow’s Nest era un bungalow modern, dintre cele construite extrem de bine. Nu avea ornamente exterioare de lemn, nici frontoane, nici alte excrescenţe dragi unui constructor de mâna a treia. Era o clădire solidă, albă, simplă – înşelătoare când venea vorba de mărime, pentru că era mult mai întinsă decât în aparenţă. Numele i se datora poziţionării, sus, la înălţime, tronând deasupra portului Loomouth. Şi într-adevăr, dintr-un colţ al terasei, dincolo de balustrada rezistentă, se deschidea o prăpastie abruptă înspre marea învolburată. Pe şosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru şi jumătate de oraş. Şoseaua ducea înspre interiorul uscatului şi apoi şerpuia ameţitor deasupra mării. Pe jos, Crow’s Nest era accesibil în şapte minute, pe cărarea abruptă pe care Sir Charles Cartwright o parcurgea chiar în acel moment. Sir Charles era un bărbat între două vârste, bronzat şi bine făcut. Purta pantaloni din flanel cenuşiu-închis şi cu un pulover alb. Avea un mers uşor legănat, iar pumnii şi-i ţinea pe jumătate închişi în timp ce se plimba. Nouă din zece oameni ar fi zis „ofiţer de marină, în rezervă – n-ai cum să nu recunoşti genul acesta de om“. Al zecelea, judecând ceva mai limpede, ar fi ezitat, încurcat fiind de ceva greu definibil, ceva ce nu se potrivea. Şi apoi poate, pe negândite, s-ar ivi o imagine, puntea unui vapor – dar nu un vapor real –, ci o navă compusă din faldurile unei draperii dintr-un material gros, cu ţesătură bogată – un bărbat, Charles Cartwright, aflat pe punte scăldat într-o lumină, alta decât cea a soarelui, cu pumnii pe jumătate încleştaţi, cu acea alură şi o voce degajată – vocea calmă, plăcută a unui marinar şi gentleman englez, mult amplificată în tonalitate. — Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mi-e teamă că nu am cum să-ţi răspund la această întrebare. Şi gata, cortina grea cade, luminile ţâşnesc vii de peste tot, orchestra se avântă la cea din urmă măsură sincopată, iar nişte fete, purtând funde enorme în păr, întreabă: „Ciocolată? Limonadă?“ Primul act al piesei Chemarea adâncurilor, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone, a luat sfârşit. Din postul lui de observaţie, domnul Satterthwaite, zâmbi privind în jos. Un omuleţ uscat şi mic, domnul Satterthwaite, patron al artelor şi al scenei dramatice, snob până în vârful unghiilor, dar un snob de treabă, era invitat întotdeauna la cele mai importante sindrofii şi la tot soiul de evenimente sociale (cuvintele „precum şi domnul Satterthwaite“ apărând invariabil în coada tuturor listelor de invitaţi). Dincolo de toate acestea, domnul Satterthwaite era un om de o inteligenţă impresionantă şi un observator subtil a tot ceea ce ţine de oameni şi de lucruri. Acum murmura, clătinând din cap: „Nu m-aş fi putut vreodată gândi la aşa ceva. Nu, serios, niciodată n-aş fi crezut aşa ceva“. Zgomotul unor paşi răsună pe terasă şi îl făcu să-şi întoarcă uşor capul. Bărbatul masiv, cu părul sur, care veni la masă şi îşi trase un scaun îşi purta marca profesiei clar întipărită pe chipul lui blând, energic, care îi trăda vârsta mijlocie. Spui „doctor“ şi „Harley Street“ şi îţi dai seama că Sir Bartholomew Strange a reuşit în profesia pe care şi-a ales-o. E un specialist renumit în afecţiuni nervoase şi, de curând, a primit distincţia de cavaler al Coroanei Britanice. Îşi trase scaunul mai aproape, lângă domnul Satterthwaite, şi spuse: — Ce n-ai fi crezut? Ei? Să auzim! Domnul Satterthwaite îi atrase atenţia, cu un zâmbet, asupra siluetei care înainta rapid pe cărarea care ducea înspre ei. — N-aş fi crezut că Sir Charles ar fi fost mulţumit să rămână atât de mult în… ăă… exil. — La naiba, nici eu n-aş fi crezut! Celălalt râse, aruncându-şi capul pe spate. Îl ştiu pe Sir Charles de când era copil. Am fost împreună la Oxford. A fost constant acelaşi om – un actor mult mai bun în viaţa reală decât pe scenă! Sir Charles joacă fără încetare un rol. Nu se poate abţine – e ca o a doua natură pentru el. Charles nu iese dintr-o încăpere – nu, el îşi face ieşirea – şi întotdeauna trebuie să aibă şi o replică pe măsură pentru o asemenea ocazie. Oricum, lui îi prieşte o schimbare de rol – nimic nu-i convine mai mult. Acum doi ani s-a retras de pe scenă – zicea că vrea să trăiască o viaţă simplă, la ţară, departe de lume, unde să-şi satisfacă pasiunea lui străveche pentru mare. A venit aici şi a construit locul aceasta. Asta e versiunea lui de casă simplă, de ţară. Trei băi şi utilităţi de ultimul răcnet! Şi eu gândeam ca tine, Satterthwaite, n-am crezut că o să dureze. În cele din urmă, Charles e şi el om – are nevoie de public. Doi sau trei căpitani în rezervă, o mână de cucoane bătrâne şi un popă – nu e tocmai audienţa pe care şi-o doreşte. Am crezut că „omul simplu, îndrăgostit de mare“ o să dispară vreo şase luni. Şi apoi, sincer vorbind, am zis că o să se sature de rolul ăsta. M-am gândit că următorul pe lista de roluri va fi acela al plictisitului om de lume, undeva la Monte Carlo, sau, poate, chiar al unui latifundiar în munţii Scoţiei – e destul de versatil Charles ăsta al nostru! Doctorul se opri. Fusese un discurs lung. Privirea lui se umplu de afecţiune şi amuzament în timp ce-l privea pe bărbatul care urca şi habar nu avea că era subiect de conversaţie. În câteva minute avea să ajungă la ei. — Cu toate acestea, continuă Sir Bartholomew, se pare că ne-am înşelat. Atracţia pentru viaţa simplă încă nu a dispărut. — Un om pentru care totul e o dramă regizată este de multe ori prost înţeles, preciză domnul Satterthwaite. Tinzi să nu-i iei în serios sinceritatea. Doctorul încuviinţă. — Mda, spuse el, dus pe gânduri. E adevărat. Cu un salut vesel, Charles Cartwright alergă în sus pe scările care-l aduceau pe terasă. — Mirabelle s-a depăşit pe sine, spuse el. Trebuia să fi venit şi tu, Satterthwaite. Domnul Satterthwaite scutură energic din cap. Stomacul îi fusese dat peste cap de prea multe ori, traversând Canalul Mânecii, ca să creadă acum în miracolul de a supravieţui unei excursii cu barca. În acea dimineaţă o privise pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Fusese un vânt numai bun şi domnul Satterthwaite mulţumise providenţei pentru pământul ferm de sub picioare. Sir Charles merse la fereastra din salon şi sună servitorul să vină cu băuturile. — Trebuia să fi venit, Tollie, îi spuse prietenului său. Nu eşti tu acela care-şi petrece jumătate din viaţă în Harley Street spunându-le pacienţilor ce bună ar fi viaţa lor dacă şi-ar petrece-o legănaţi de valurile oceanului? — Marele avantaj al profesiei de medic, îi răspunse Sir Bartholomew, e acela că nu eşti obligat să urmezi propriul sfat. Sir Charles râse cu poftă. Continua, fără să-şi dea seama, să joace acelaşi rol – acela al marinarului fanfaron şi plin de vervă. Era un bărbat extraordinar de arătos, frumos proporţionat, cu un chip bine conturat, pe care se citea amuzamentul, cu uşoare umbre sure pe la tâmple, conferindu-i un plus de distincţie. Înfăţişarea trăda ceea ce era cu adevărat – un gentleman, în primul rând, şi un actor, în al doilea.             [1] Cuibul Corbului - post de observaţie situat în vârful catargului (în limba engleză, în original) (n.red.)

Cazul sotiei între doua varste de Agatha Christie Patru mormăieli, o voce indignată care întrebă de ce nimeni nu poate să lase un bărbat în pace, o uşă trântită şi domnul Packington plecă să prindă trenul de 8,45 spre City. Doamna Packington rămase să-şi continue micul dejun. Roşie la faţă, cu buzele strânse şi singurul motiv pentru care nu plângea era că, în ultima clipă, în locul supărării o apucă furia. „Nu mai suport”, îşi zise doamna Packington. „Nu mai suport”! Stătu câteva momente pe gânduri şi apoi murmură: „Stricata. Nenorocita aia de paţachină şmecheră! Cum poate fi George atât de prost”?           Furia o lăsă; o apucă iar amărăciunea. Ochii i se umplură de lacrimi şi se rostogoleau încet pe obrajii ei de femeie între două vârste. „E uşor să spun că nu mai suport, dar ce pot face”?           Deodată se simţi singură, neajutorată, cu totul părăsită. Luă încet ziarul de dimineaţă şi citi, nu pentru întâia oară, un anunţ de pe prima pagină: „Sunteţi fericit? Dacă nu, consultaţi-l pe dl. Parker Pyne, 17 Richmond Street”.           „Absurd”! Spuse doamna Packington. „Complet absurd”. După care: „În fond, aş putea doar încerca…”           Lucru care explica de ce la ora 11, doamna Packington, puţin nervoasă, a fost condusă în biroul particular al domnului Parker Pyne.           După cum am spus, doamna Packington era nervoasă, dar, nu ştiu cum se face că simpla imagine a domnului Parker Pyne îi insuflă un sentiment de siguranţă. Era voinic, fără să fie gras; avea capul chel, de proporţii respectabile, ochelari puternici şi ochi mici care sclipeau.           — Vă rog să luaţi loc, o invită Parker Pyne. Aţi venit ca urmare a anunţului meu? Încercă el să spargă gheaţa.           — Da, confirmă doamna Packington şi se opri.           — Deci nu sunteţi fericită, constată domnul Parker Pyne pe un ton vesel, detaşat. Foarte puţini oameni sunt. Aţi fi cu adevărat surprinsă dacă aţi şti.           — Chiar? Întrebă doamna Packington, fără să-şi dea seama, totuşi, dacă avea vreo importanţă că alţi oameni erau sau nu fericiţi.           — Ştiu că nu vă interesează, remarcă domnul Parker Pyne, dar pentru mine este foarte interesant. Ştiţi, 35 de ani din viaţă mi i-am petrecut făcând statistici într-un birou guvernamental. Acum am ieşit la pensie şi mi-a venit ideea să folosesc experienţa câştigată într-o manieră inedită. Totul este aşa de simplu. Nefericirea poate fi clasificată în cinci capitole, vă asigut că nu mai multe. Odată ce cunoşti cauza bolii, remediul nu e chiar imposibil. Sunt în postura unui medic. Acesta pune întâi diagnosticul, maladiei pacientului, după care îi recomandă să urmeze un tratament. Sunt cazuri în care nici un medicament nu ajută. Atunci, eu spun sincer că nu pot face nimic. Dar, vă pot asigura, doamnă Packington, că, de îndată ce preiau un caz, cura este practic garantată.           „Aşa să fie? Totul era o prostie sau putea fi adevărat”? Se gândi doamna Packington privindu-l înviorată.           — Să vă pun diagnosticul la cazul dumneavoastră? Întrebă domnul Parker Pyne, zâmbind. Se lăsă pe spate în scaun şi-şi împreună vârfurile degetelor. Necazul e pricinuit de soţul dumneavoastră. În general, aţi avut o căsnicie fericită. Cred că soţul a avansat. Mai cred că există o domnişoară implicată, probabil, o tânără de la serviciul soţului.           — O dactilografă, spuse doamna Packington. O nenorocită de paţachină machiată, toată numai ruj, ciorapi de mătase şi bucle. Cuvintele au fost rostite cu repeziciune.           Domnul Parker Pyne încuviinţă ca şi cum vroia s-o liniştească.           — Nu e nici un rău în asta – aşa spune soţul dumneavoastră – nici nu mă îndoiesc.           — Exact aşa.           — Atunci, de ce să nu se bucure el de simpla prietenie a acestei domnişoare şi să aducă puţină veselie, puţină plăcere în plicticoasa ei existenţă? Biata fată, n-are cum să se distreze. Îmi imaginez că acestea sunt sentimentele sale.           Doamna Packington îl aprobă cu hotărâre.           — Prostii… Numai prostii! O duce pe fluviu… Şi mie-mi place să mă plimb pe fluviu, dar acum cinci, şase ani mi-a spus că se suprapunea cu programul lui de golf. Dar poate să renunţe la golf pentru ea. Îmi place teatrul… George mi-a spus întotdeauna că e prea obosit ca să iasă seara. Acum o duce pe ea la dans… La dans! Şi se întoarce la trei dimineaţa. Eu… Eu…           — Şi, fără îndoială, el deplânge faptul că femeile sunt atât de geloase, aşa de iraţional de geloase, când nu există absolut nici un motiv pentru gelozie.           Doamna Packington îi dădu din nou dreptate.           — Aşa este. Întrebă repezită: de unde ştiţi toate astea?           — Din statistici, răspunse simplu domnul Parker Pyne.           — Mă simt îngrozitor, se plânse doamna Packington. Întotdeauna am fost o soţie bună pentru George. Îp primii ani de căsătorie, am muncit până cădeam frântă. L-am ajutat în carieră. Nu m-am uitat niciodată la un alt bărbat, îi duc lucrurile la reparat, gătesc bine, casa e curată şi fac economii. Şi-acum, când am ajuns şi noi în rând cu lumea şi-am putea să ne distrăm, să călătorim şi să facem atâtea lucruri pe care le-am visat odinioară, poftim, asta!           Oftă, înghiţi în sec. Domnul Parker Pyne dădu grav din cap.           — Vă asigur că înţeleg perfect cazul dumneavoastră.           — Şi puteţi face ceva?           Puse întrebarea aproape în şoaptă.           — Desigur, dragă doamnă. Există o cale de vindecare. O, da, există.           — Care este aceasta?           Ea aştepta cu ochii mari şi curioşi. Domnul Parker Pyne spuse calm şi ferm:           — Vă veţi lăsa în seama mea şi onorariul este de 200 de guinee.           — Două sute de guinee!           — Exact. Puteţi să vă permiteţi să plătiţi un asemenea onorariu, doamnă Packington. Suma vi se cere pentru o „operaţie”. Fericirea e la fel de importantă ca şi sănătatea fizică.           — Vă plătesc după aceea, îmi închipui?           — Dimpotrivă, o contrazise domnul Parker Pyne. Îmi veţi plăti în avans.           Doamna Packington se ridică.           — Mă tem că nu văd de ce…           — Să cumpăraţi mâţa în sac? Râse domnul Parker Pyne. Da, poate aveţi dreptate. Riscaţi o grămadă de bani.           Ştiţi, trebuie să aveţi încredere în mine. Trebuie să plătiţi şi să vă încercaţi şansa. Aceştia sunt termenii mei.           — Două sute de guinee!           — Exact. Două sute de guinee. E o groază de bani. La revedere, doamnă Packington. Daţi-mi de ştire dacă v-aţi hotărât.           Dădu mâna cu ea, zâmbind netulburat. După ce plecă, el apăsă pe un buton de pe birou. O tânără cu o înfăţişare neatrăgătoare şi ochelari apăru.           — Un dosar, vă rog, domnişoară Lemon. Şi, spuneţi-i lui Claude că s-ar putea să am curând nevoie de el.           — O nouă clientă?           — O nouă clientă. Pentru moment a luat altă direcţie, dar se va întoarce. Probabil, după-amiază pe la patru. S-o lăsaţi să intre.           — Lista A?           — Lista A desigur. Interesant cum fiecare crede că propriul său caz e unic. Da, da, pune-l în gardă de Claude. Spuneţi-i să nu fie prea exotic. Fără parfum şi ar face bine să-şi taie părul scurt.           La patru şi un sfert, doamna Packington intră din nou în biroul domnului Parker Pyne. Scoase un carnet cu file de cec, îi completă una şi i-o înmână. Primi în schimb o chitanţă.           — Şi acum? Întrebă doamna Packington uitându-se la el, plină de speranţă.           — Şi acum, zise domnul Parker Pyne zâmbind, vă veţi întoarce acasă. Mâine, cu prima poştă, veţi primi anumite instrucţiuni pe care voi fi bucuros dacă le veţi îndeplini.           Doamna Packington se duse acasă într-o stare de plăcută aşteptare. Domnul Packington sosi într-o dispoziţie defensivă, pregătit să-şi apere poziţia dacă scena de la micul dejun avea să se repete. Se simţi uşurat când descoperi că soţia sa nu părea să se afle într-o poziţie combativă. Era neobişnuit de gânditoare.           George asculta radioul şi se întreba dacă fetiţa aia scumpă, Nancy, îl va lăsa să-i cumpere o haină de blană. Ştia că era foarte mândră. Nu vroia s-o jignească. Totuşi, se plânsese de frig. Haina aceea de stofă a ei era un lucru ieftin; nu-i ţinea de cald. Ar putea pune problema aşa, dacă nu s-ar supăra, poate…           Curând vor petrece o altă seară în oraş. Era o plăcere să duci o fată ca aia la un restaurant elegant. Îşi dădea seama cum diferiţi tineri îl invidiau. Era deosebit de drăguţă. Şi ea îl plăcea, îi spusese că el un i se părea câtuşi de puţin bătrân.           Ridică ochii şi întâlni privirea soţiei. Se simţi deodată vinovat, ceea ce îl agasă. Ce femeie încuiată, suspicioasă era Maria! Îi purta pică pentru micile iui clipe de fericire.           Închise radioul şi se duse la culcare.           Doamna Packington primi două scrisori neaşteptate în dimineaţa următoare. Una reprezenta un formular tipărit prin care se confirma vizita la un celebru cosmetician. A doua privea vizita la un croitor. A treia scrisoare era din partea domnului Parker Pyne care-i cerea să-i facă plăcerea de a accepta invitaţia să ia prânzul la Ritz în ziua aceea.           Domnul Packington îi spuse în treacăt că s-ar putea, să nu vină acasă la cină în seara aceea întrucât trebuia să se vadă cu un om de afaceri. Doamna Packington dădu doar din cap absentă şi domnul Packington ieşi pe uşă felicitându-se că a scăpat de tărăboi.           Specialistul cosmetician a fost impresionant. V-aţi neglijat atât! Dar de ce doamnă? Ar fi trebuit să mă ocup de dumneavoastră cu ani în urmă. Totuşi, nu era prea târziu.           S-au ocupat mult de faţa ei: a fost masată în fel şi chip, ţinută sub aburi. I-au aplicat nămol. Şi creme. A fost pudrată. Şi alte tuşe finale.           În cele din urmă i s-a dat o oglindă. „Cred că arăt mai tânără”, se gândi în sinea ei.           Ora la croitor a fost ia fel de palpitantă. A ieşit simţindu-se elegantă, modernă, în pas cu moda.           La unu şi jumătate, doamna Packington sosi la întâlnirea de la Ritz. Domnul Parker Pyne, impecabil îmbrăcat şi respirând atmosfera aceea de siguranţă liniştitoare, o aştepta.           — Sunteţi încântătoare, exclamă el, privind-o de sus în jos cu un ochi experimentat. Mi-am luat permisiunea să vă comand un cocteil „White Lady”.           Doamna Packington, care nu avea obiceiul să bea cocteiluri, nu protestă. În timp ce sorbea din lichidul înviorător, cu plăcere, îşi asculta instructorul său binevoitor.           — Soţul dumeavoastră, doamnă Packington, zicea domnul Parker Pyne, trebuie făcut să vegheze. Înţelegeţi… Să vegheze. În acest scop, am să vă prezint un tânăr prieten de-al meu. O să serviţi prânzul cu el astăzi.           În acel moment, un tânăr veni, uitându-se în dreapta şi în stânga. Îi descoperi pe domnul Parker Pyne şi se apropie politicos de ei.           — Domnul Claude Luttrell, doamnă Packington.           Domnul Claude Luttrell avea pesemne aproape vreo treizeci de ani. Era delicat, manierat, perfect îmbrăcat, extrem de frumos.           — Încântat să vă cunosc, murmură el.           Trei minute mai târziu, doamna Packington se afla în faţa noului său mentor la o măsuţă pentru două persoane.           La început a fost timidă, dar, curând, domnul Luttrell o făcu să se simtă în largul ei. Cunoştea bine Parisul şi petrecuse foarte mult timp pe Riviera. O întrebă pe doamna Packington dacă-i plăcea să danseze. Ea răspunse afirmativ, dar că dansa rareori întrucât domnului Packington nu-i plăcea să iasă serile.           — Dar nu poate să fie atât de nedrept şi să vă ţină acasă, spuse Claude Luttrell zâmbind şi etalându-şi dentiţia sa strălucitoare. În zilele noastre, femeile nu trebuie să tolereze gelozia masculină.           Doamna Packington era cât pe-aci să spună că nu se punea problema geloziei. Dar se abţinu. În fond, era o idee agreabilă.           Claude Luttrell vorbi ca un cunoscător despre cluburile de noapte. Au convenit ca în seara următoare doamna Packington şi domnul Luttrell să descindă la popularul „Arhanghelul Minor”.           Doamna Packington a avut emoţii ca să aducă la cunoştinţă soţului acest lucru. Simţea că George o va considera extravagantă şi ridicolă. Dar fu scutită de orice necaz îr. Privinţa asta. Nu fusese în stare să i-o spună la micul dejun şi la ora două primi un mesaj telefonic că domnul Packington va lua cina în oraş.           Seara a fost splendidă. Doamna Packington fusese o bună dansatoare înainte de a se mărita şi, sub îndrumarea pricepută a lui Claude Luttrell, învăţă rapid paşii moderni. O felicită pentru rochia ei de seară, precum şi pentru coafură. (I se reţinuse o oră în dimineaţa aceea la un coafor cunoscut). Luându-şi la revedere, el îi sărută mâna într-o manieră care o răscoli. Doamna Packington nu mai petrecuse o asemenea seară de ani de zile.           Urmară zece zile uluitoare. Doamna Packington lua prânzul în oraş, mergea la ceaiuri, dansa, cina şi frecventa cluburi. A aflat totul despre copilăria tristă a lui Claude Luttrell. I s-au povestit şi nefericitele circumstanţe în care tatăl său îşi pierduse toţi banii, li vorbi despre tragica sa poveste de iubire şi despre sentimentele sale înveninate împotriva femeilor în general.           În a unsprezecea zi, dansau la „Amiralul Roşu”. Doamna Packington îşi zări soţul înainte ca el s-o vadă. George era cu domnişoara de Sa birou. Amândouă cuplurile dansau.           — Helo, George, îi strigă uşor doamna Packington când ochii lor se întâlniră.           Imens de amuzată, ea îşi văzu soţul înroşindu-se treptat de uimire. Aceasta era amestecată cu o expresie de vinovăţie desconspirată.           Doamna Packington se simţea, în mod amuzant, stăpână pe situaţie. Bietul bătrânel George! După ce reveni la masa ei, îi privi. Ce masiv era, cât de chel, ce greoi se mişca! Dansa în stilul de acum douăzeci de ani. Bietul George, cât de mult dorea să fie tânăr! Şi biata fată cu care dansa trebuia să se prefacă încântată. Acum arăta destul de plictisită, cu faţa peste umărul lui, unde el nu putea s-o vadă.           Situaţia ei era cu mult mai mult de invidiat, se gândi mulţumită doamna Packington. Se uită la Claude cel perfect, acum tăcut, cu mult tact. Ce bine o înţelegea el. Claude n-o contrazicea niciodată, aşa cum o fac inevitabil soţii după un număr de ani.           Se uită din nou la el. Ochii îi se întâlniră. El zâmbi; ochii săi negri, frumoşi, aşa de melancolici, aşa de romantici priveau cu tandreţe la ea.           — Dansăm? Murmură ei.           Erau din nou pe ring. Era divin.           Era conştientă că privirea stingherită a lui Geroge îi urmărea. Îşi reaminti că dorise să-l facă pe George gelos. Dar cât timp trecuse de atunci! Acum nu dorea deloc ca George să fie gelos. L-ar putea supăra. Dar de ce să se supere, bietul de el? Toţi erau aşa de fericiţi…           Domnul Packington ajunse acasă cu o oră înaintea consoartei sale. Arăta uluit şi nesigur.           — Hm, deci te-ai întors, remarcă el.           Doamna Packington aruncă un şal de seară care o costase patruzeci de guinee chiar în acea dimineaţă.           — Da, m-am întors, zise ea zâmbind.           George tuşi.           — Cam… Cam ciudat să te întâlnesc!           — Nu-i aşa?           — Da, m-am gândit c-ar fi un gest frumos s-o duc pe fata aia undeva. Are o mulţime de necazuri acasă. M-am gândit… Ştii, să fac un bine.           Doamna Packington dădu din cap. „Bietul bătrânel George, legănându-se ca o matahală pe picioarele iui, transpirând şi simţindu-se atât de încântat de el însuşi”, se gândi în sinea ei.           — Cine-i tipul ăla? Nu-i cunosc, nu-i aşa?           — Îl cheamă Luttrell. Claude Luttrell.           — Cum de-ai dat de ei?           — O, cineva mi l-a prezentat, spuse vag doamna Packington.           — Cam ciudat lucru din partea ta să te duci să dansezi… la vârsta ta. Draga mea, nu trebuie să te faci de râs!           Doamna Packington zâmbi. Ea se simţea prea generoasă faţă de tot universul în general ca să-i dea un răspuns pe măsură.           — O schimbare e întotdeauna plăcută,spuse ea amabilă.           — Ştii, trebuie să ai grijă. O mulţime din aceşti „peşti” bântuie pe aici. Câteodată, femeile între două vârste se dau în spectacol. Eu doar te avertizez draga mea. Nu-mi place să te văd făcând ceva nepotrivit.           — Experienţa mi se pare foarte binefăcătoare, răspunse doamna Packington.           — Mă rog!           — Cred că şi pentru tine e la fel, continuă blând doamna. Cel mai important lucru e să fii fericit, nu-i aşa? Îmi amintesc c-ai spus-o într-o dimineaţă la micul dejun, acum vreo zece zile.           Soţul o privi aspru, dar expresia ei era lipsită de sarcasm. Căsca.           — Trebuie să mă duc la culcare. Apropo, George, am fost al naibii de extravagantă în ultimul timp. O să vină nişte note de plată imense. Nu te superi, nu-i aşa?           — Note de plată?           — Da. Pentru haine şi masaj. Tratamentul şi coafatul părului. Am fost îngrozitor de risipitoare… Dar ştiu că n-o să te superi.           Urcă scările. Domnul Packington rămase cu gura căscată. Maria fusese uimitor de înţelegătoare în privinţa afacerii din seara aceasta; păruse că nu-i pasă deloc. Dar era păcat că se apucase deodată să cheltuie bani. Maria – întruchiparea modelului femeii econoame!           Femeile! George Packington dădu din cap nemulţumit. Economiile sale pe care fraţii fetei ăleia le primiseră în ultimul timp. Da, fusese bucuros să-i ajute la greu. Totuşi, la dracu’ cu toate, lucrurile nu mergeau prea bine în City. Oftând, domnul Packington urcă şi el treptele. Câteodată, cuvintele care nu-şi fac efectul imediat ţi le reaminteşti mai târziu. Abia în dimineaţa următoare anumite vorbe pronunţate de domnul Packington se strecurară în subconştientul soţiei: peşti, femei între două vârste, s-au făcut de ruşine.           Doamna. Packington era curajoasă din fire. Se aşeză şi înfruntă faptele. Un gigolo. Citise totul despre gigolo în ziare. Citise, de asemenea, despre extravaganţele femeilor între două vârste.           Claude era un gigolo? Credea că da. Atunci, acestora li se plăteşte pe când Claude plătea întotdeauna pentru ea. Da, dar era domnul Parker Pyne cel care plătea, nu Claude… Sau, mai bine zis, erau cele două sute de guinee ale sale.           Era ea o proastă între două vârste? Îi râdea în spate Claude Luttrell? La gândul ăsta se înroşi toată.           Ei, şi ce-i cu asta? Claude era un gigolo ea o proasiă de femeie între două vârste. Se gândi că ar trebui să-i dăruiască ceva. O tabacheră de aur. Aşa ceva.           Un ciudat impuls o conduse la magazinul „Asprey” Alese tabachera şi plăti. Urma să se întâlnească cu Claude la „Claridge” pentru prânz.           Cum sorbeau din cafea, o scoase din geantă.           — Un mic cadou, murmură ea. El ridică privirea şi se încruntă.           — Pentru mine?           — Da, sper să-ţi placă.           Puse mâna pe ea şi i-o azvârli violent înapoi pe faţa de masă.           — De ce mi-ai dat-o? N-o primesc, ia-o înapoi. Ia-o înapoi, îţi zic.           Era supărat Din ochii lui negri ieşeau scântei.           Ea şopti „îmi pare rău” şi o puse înapoi în geantă.           Toată ziua a persistat un aer de tensiune între ei.           În dimineaţa următoare îi telefonă.           — Trebuie să te văd. Pot să vin la tine acasă după-amiază?           Îi spuse să vină la ora trei.           Sosi foarte palid, foarte crispat. Se salutară. Tensiunea era şi mai evidentă.           Deodată sări în picioare şi o înfruntă.           — Ce-ţi închipui că sunt eu? Pentru asta am venit să te întreb. Suntem prieteni, nu-i aşa? Da, prieteni. Dar, cu tcaâe acestea, crezi că sunt un gigolo. O fiinţă care trăieşte de pe urma femeilor. Un pierde – vară. Aşa crezi, nu-i aşa?           — Nu, nu.           Ei nu-i acceptă protestele. Se făcuse foarte alb la faţă.           — Ba aşa crezi! Ei bine, e adevărat. De asta am venit să-ţi spun. E adevărat! Am primit ordine să te scot în iume, să te distrez, să fac pe îndrăgostitul, să te determin să uiţi de bărbatul tău. Asta a fost slujba mea. Oribilă, nu?           — De ce-mi spui mie toate astea? Întrebă ea.           — Pentru că am terminat cu ea. Nu mai pot să continui aşa. Nu cu tine. Eşti cu totul altfel. Eşti tipul de femeie în care aş putea să am încredere, pe care aş adora-o. Crezi că spun asta doar aşa; că asta e o parte din joc. Se apropie de ea. Am să-ţi dovedesc că nu este. Plec departe… Din cauza ta. Am să mă îndrept, să devin un bărbat adevărat în locui fiinţei trândave şi asta numai datorită ţie.           O luă deodată în braţele sale. O sărută. Apoi îi dădu drumul şi se depărtă.           — La revedere. Am fost un depravat… Întotdeauna. Dar îţi jur că mă voi schimba de-acum. Îţi reaminteşti că mi-ai spus odată că-ţi place să citeşti anunţurile de la coloana de „comemorări”? În fiecare an, în ziua aceasta vei găsi acolo un mesaj din partea mea, în care îţi voi spune că mă gândesc la tine şi că mă îndrept. Îţi vei da seama atunci de tot ceea ce ai însemnat pentru mine. Şi încă un lucru. N-am luat nimic de la tine. Doresc să păstrezi ceva de-al meu. Îşi scoase un inel simplu de aur cu sigiliu de pe deget. A fost al mamei. Aş vrea să-l ţii tu. Şi acum la revedere.           George Packington veni acasă devreme. Îşi găsi soţia uitându-se la foc cu o privire visătoare. Ea îi vorbi blând, dar cu totui absentă.           — Uite ce e, Maria, izbucni ei. În legătură cu fata aia…           — Da, dragă?           — N-am vrut, n-am vrut niciodată să te supăr, să ştii. Cât despre ea, nu-i nimic între noi.           — Ştiu. Am fost o proastă. Poţi să te întâlneşti în continuare cu ea cât vrei, dacă asta te face fericit.

Painea Gigantului de Agatha Christie Prolog.                     Era seara de deschidere a noii Opere Naţionale din Londra şi, prin urmare, un eveniment. Regalitatea era prezentă. Presa era prezentă. Mondenii erau prezenţi. Chiar şi melomanii, prin orice mijloace, reuşiseră să fie prezenţi, majoritatea cocoţaţi în ultimul rând de scaune de sub acoperiş.           Compoziţia muzicală oferită era Gigantul, o lucrare nouă a unui compozitor până acum necunoscut, Boris Groen. În intervalul de după prima parte, un ascultător ar fi putut culege următoarele frânturi de conversaţie.           „Absolut divină, iubitule!” „Se spune că e pur şi simplu… Pur şi simplu… E. ultimul răcnet! Totul este intenţionat disarmonic… Şi trebuie să-l citeşti pe Einstein ca să înţelegi”… „Da, dragă, am să spun tuturor că este absolut minunată. Dar, între noi fie vorba, te apucă durerea de cap!”           — De ce nu se poate deschide o Operă britanică cu un compozitor britanic, decent? Toată aiureala asta rusească! Cuvintele aparţineau unui colonel nervos.           — Chiar aşa, rosti tărăgănat însoţitorul lui. Dar, vezi dumneata, nu mai există compozitori britanici. Trist, dar asta e!           — Prostii, nu-mi spune mie, domnule! Doar că nu li se dă o şansă de asta. Cine e tipul ăsta Levinne? Un străin dubios, evreu. Asta e!           Un bărbat din apropiere, rezemat de perete, pe jumătate as-cuns de o draperie, îşi permise un zâmbet – căci el era Sébastian Levinne, unicul proprietar al Operei Naţionale, cunoscut în mod obişnuit sub titlul de „Cel mai mare showman al lumii”.           Era un bărbat masiv; cam prea bine acoperit cu cărnuri. Avea faţă galbenă şi impasibilă, ochii ca două mărgele negre, două urechi enorme depărtate de cap, care constituiau deliciul caricaturiştilor.           Valul discuţiilor se învârtejea pe lângă el…           „Decadent-morbid… Nevrotic. Copilăresc.”           Aceştia erau criticii.           „Devastator… Absolut divin… Minunat, draga mea…”           Acestea erau femeile.           „Toată treaba nu e decât o piesă de revistă ridicată în slăvi”. „Uimitoare efecte în partea a doua, sunt convins. O întreagă maşinărie, să ştii. Această primă parte «Piatra» este numai un fel de introducere. Se spune că bătrânul Levinne s-a făcut luntre şi punte pentru asta. Niciodată n-a mai fost aşa ceva”. „Muzica e cam sinistră, nu-i aşa?” „Idee anarhistă, sunt sigur. Orchestre zgomotoase, nu aşa se cheamă?”            Aceştia erau tinerii, mai inteligenţi decât femeile, mai lipsiţi da prejudecăţi decât criticii.           „N-o să prindă. Un număr de senzaţie, atâta tot”. „Totuşi, ştiu şi eu… Există o înclinaţie pentru chestia asta cubistă, „Levinne e isteţ„. „Uneori aruncă în mod deliberat cu banii – dar şi-i ia înapoi”. „Costul…?” Glasurile coborâră, şuşotind misterios, în timp ce erau menţionate diverse sume de bani.           Aceştia erau membrii propriei sale rase. Sébastian Levinne zâmbi.           Se auzi soneria şi mulţimea porni agale să îşi ocupe locurile.           O perioadă de aşteptare, plină de sporăvăieli şi râsete, apoi luminile pâlpâiră şi se stinseră. Dirijorul urcă la locul lui. În faţa lui se afla o orchestră de şase ori mai mare decât orice orchestră de la Covent Garden şi total deosebită de o orchestră obişnuită. În ea se aflau instrumente ciudate de metal strălucitor ca nişte monştri diformi, iar într-un colţ o neobişnuită scânteiere de cristal. Dirijorul întinse bagheta, apoi o coborî şi imediat se auzi o bătaie ritmică şi joasă ca de ciocan pe nicovală – când şi când o bătaie era sărită, pierdută, iar apoi se întorcea plutind şi îşi lua locul în contratimp, îmbrâni indu-le pe celelalte.           Cortina se ridică…           În fundul unei loje de la nivelul al doilea, Sébastian Levinne stătea în picioare şi privea.           Asta nu era operă, aşa cum e înţeleasă în mod obişnuit. Nu relata nici o poveste, nu întruchipa personaje. Era mai degrabă ceva la scara unui gigantic balet rusesc. Conţinea efecte spectaculoase, efecte luminoase ciudate şi supranaturale – efecte care erau invenţiile lui Levinne. Spectacolele lui de revistă erau de mult declarate ca ul-timul răcnet în materie de senzaţie spectaculoasă veritabilă. În creaţia de faţă, mai mult artist decât producător, îşi pusese întreaga forţă a imaginaţiei şi experienţei lui.           Prologul reprezentase Piatra – copilăria Omului.           Partea aceasta – corpul lucrării – era o supremă procesiune de instalaţii – fantastică, aproape înspăimântătoare. Centrale electrice, dinamuri, coşuri de fabrici, furnale, toate fuzionând şi revărsându-se. Şi oameni, armate de oameni, cu feţe cubiste de roboţi, defilând în şabloane.           Muzica se umflă şi se învărteji – o larmă sonoră şi profundă veni de la noile instrumente metalice cu forme ciudate. Peste tot zgomotul răzbătea o notă stranie, înaltă şi dulce – ca zornăitul a nenumărate pahare…           Urmă un Episod al Zgârie-Norilor – New York-ul văzut cu susul în jos în zorii dimineţii dintr-un avion în zbor rotit. Şi ciudata bătaie ritmică disarmonică deveni şi mai insistentă, cu o monotonie ameninţătoare crescânda. Bătaia se prelungi pe durata altor episoade pentru a atinge, în sfârşit, climaxul, ca o uriaşă erecţie de oţel – mii de bărbaţi cu feţele de oţel sudaţi laolaltă într-un Uriaş Om de Oţel.           Epilogul urmă imediat. Fără interval, fără lumini aprinse. Numai o parte a orchestrei interpretă. Partitura era denumită în noua. Frazeologie modernă „Sticla”.           Note răsunătoare de trâmbiţă.           Cortina se dizolvă în ceaţă… Ceaţa se despărţi… Strălucirea bruscă te făcu să-ţi doreşti să-ţi acoperi ochii.           Gheaţă – nimic altceva decât gheaţă… Gheţari şi iceberguri imenşi… Strălucitori.           Iar în vârful imensei culmi o siluetă mică – orientată cu faţa spre strălucirea de. Nesuportat reprezentând răsăritul soarelui…           Silueta pirpârie şi caraghioasă a unui om…           Sfrălucirea se intensifică până la albeaţa magneziului. Mâinile urcară instinctiv la ochi cu un jstrigăt de durere.           Sticla sună – înalt şi dulce – apoi se sparse, se sparse pur şi simplu, în fragmente zornăitoare.           Cortina căzu şi luminile se aprinseră.           Cu o faţă impasibilă, Sébastian Levinne primi diverse felicitări şi coate.           — Ei bine, de dată asta ai făcut-o, Levinne. Fără jumătăţi de măsură, aşa-i?           — Un spectacol al naibii de bun, bătrâne. Deşi al naibii să fiu dacă ştiu despre ce este.           — Gigantul, 'ai? Asta-i drept, chiar că trăim într-o eră a maşinilor.           — Oh, domnule Levinnef pur şi simplu e prea înspăimântătoare pentru a încape în cuvinte! Am să-l visez pe acel gigant oribil de oţel.           — Maşinăriile precum Gigantul care devorează, aşa-i? Nu te înşeli prea mult, Levinne. Vrem să ne întoarcem la Natură. Cine e Groen? Un rus?           — Da, cine e Groen? Oricine ar fî, e un geniu. Bolşevicii se pot lăuda că, în sfârşit, au dat la iveală un compozitor.           — Păcat, Levinne, că te-ai făcut bolşevic. Om Colectiv. Şi Muzică Colectivă.           — Ei bina, Levinne, baftă! Nu pot să spun că îmi place mieunatul ăsta afurisit căruia în ziua de azi i se zice muzică, dar e un spectacol bun.           Aproape ultimul veni un bătrânel, uşor înconvoiat, cu un umăr mai înalt decât celălalt. Acesta rosti cu un glas foarte distinct.           — Vrei să-mi dai ceva de băut, Sébastian?           Levinne dădu din cap. Bătrânelul era Cari Bowerman, cel mai distins dintre criticii muzicali englezi. Plecară împreună către sanctuarul lui Levinne. Acolo se aşezară în două fotolii. Levinne îşi servi musafirul cu whisky şi sifon, apoi îl privi întrebător. Era ner-ăbdător să audă verdictul criticului.           — Aşadar?           Bowerman nu răspunse imediat. În cele din urmă spuse încetişor:           — Eu sunt bătrân. Există lucruri care îmi aduc plăcere… Există           — Alte lucruri, precum muzica de azi, care nu-mi oferă plăcere. Însă, în tot cazul, recunosc Geniul când îl întâlnesc. Există o sută de şarlatani – sute de indivizi care sfarămă tradiţia şi care cred'că prin asta au înfăptuit ceva minunat. Şi există al o sutălea unu – un creator, un om care păşeşte cu îndrăzneală în viitor…           Se opri, apoi continuă:           — Da, recunosc geniul când îl întâlnesc. Poate că nu-mi place, dar îl recunosc. Groen, oricine o fi el, are geniu… Muzica de mâine…           Iarăşi se opri, şi iarăşi Levinne tăcu, aşteptând. teatru radiofonic.........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

AGATHA  CHRISTIE CUŢITUL ÎN CEAFĂ I O seară la teatru Lumea uită uşor: indignarea intervenită cu ocazia asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor evenimente. În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel propria dorinţă de a rămîne în umbră. El era mulţumit dacă laurii puteau fi decernaţi altora. Poirot considera această afacere ca un eşec şi, de altfel, repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecţie cu totul întîmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi îndrumat pe pista cea bună. În acelaşi timp, pentru a descoperi întregul adevăr în această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită. Apreciez momentul cînd a venit la mine dezvăluindu-mi toate detaliile acestei întîmplări tenebroase şi sînt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei persoane încîntătoare care a fost implicată. Îmi amintesc de seara cînd, aşezat în micul, cochetul şi atît de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările acestuia cu privire la moartea lordului Edgware. Precum celebrul detectiv belgian, voi începe şi eu cu reprezentaţia ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta Adams - atrăgea mulţimea. Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee care aveau să obţină un succes triumfal. În momentul în care-mi încep istorisirea, ea îşi ducea la bun sfîrşit un angajament pe trei săptămîni ce avea să se încheie a doua zi. Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă de a se exprima în orice limbă cu aceeaşi uşurinţă. Una dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel cosmopolit, ea interpretînd pe rînd rolurile cele mai variate: turişti americani sau germani, diferiţi membri ai unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruşi ruinaţi, servitori stilaţi... Toate aceste personaje se încarnau în ea, succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinaţi ai publicului. În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: "Cîteva imitaţii". Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, lipsite de orice machiaj, se ştergeau brusc pentru ca să formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei mondene celebre sau a unui star de renume. În cîteva fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalităţii alese ca model. Una dintre ultimele sale imitaţii fuse cea a lui Jane Wilkinson, o actriţă new-yorkeză foarte frumoasă şi de mare talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puţin pentru mine, admirator frecvent al comedienei americane. În această seară, ascultînd-o pe Carlotta, regăseam cu emoţie această voce caldă cu un timbru puţin grav... acest gest lent al mîinii care se deschidea şi se închidea... acea bruscă mişcare a capului aruncînd părul pe spate la sfîrşitul triadelor dramatice. Ştiam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai cîteva luni. Se mai zicea că, la un an şi jumătate după căsătorie, ea turnase un film în America şi că de-a lungul ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra. Urmărind imitaţiile foarte reuşite, dar poate un pic caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gîndi personalităţile "puse pe tavă". Se bucurau de această publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această etalare a defectelor lor? I-am atras atenţia lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se aşezase foarte aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu reuşeam să-i atribui vreun nume. Deodată o identificai pe CarIotta Adams. Purta o rochie neagră foarte discretă şi fizionomia nu oferea nimic care să-ţi atragă în mod deosebit atenţia. Trăsăturile sale mobile şi sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. Îl făcui părtaş al reflecţiilor mele pe Poirot. El mă asculta cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, dar în acelaşi timp ochiul său observa alternativ cele două mese în discuţie. A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucînd. O femeie frumoasă! Şi nu mai puţin o actriţă perfectă. Posibil! Nu pari prea convins. Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă convenabil unui rol secundar sau unei "Utilităţi" - cum se obişnuieşte să se spună. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză. Ce pericole? îl întrebai, surprins. Deci nu vrei să rişti o părere despre Carlotta Adams? E o actriţă. Ce-aş adăuga în plus? După tine, viaţa ei nu prea e presărată cu pericole ca cea a lady-ei Edgware? Noi toţi ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se tine adesea în ambuscadă. Dar în ceea ce o priveşte pe doamna Adams, ea va triumfa, graţie a două motive: nu-i lipseşte prezenţa de spirit, şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe faţa sa urme de origine semită. Prevăd acolo mari şanse de succes, continuă Poirot, numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să clacheze. -Care? Dragostea exagerată pentru bani. Fiecare dintre noi poate da în această boală. Sînt de acord. în acelaşi timp, noi doi cîntărim pentru" şi "contra" înainte de a acţiona şi nu ne-am lăsa ghidaţi de simpla dorinţă de a îngrămădi bani. Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zîmbesc. Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings? L-am asigurat de atenţia mea completă. Poirot, făcînd un vădit efort pentru a părea indiferent. -  Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustăţii tale. Cu un gest discret, Poirot îşi mîngîie acest oi na-ment al chipului său. Nu cunosc alta mai frumoasă. "Peria voasti ă de dinţi" pe care aţi adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei şi generoasei Naturi. Lasă-ţi deci să crească mustăţile în întregime, Hastings. Priveşte! l-am întrerupt. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră! Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. Domnul Hercule POIROT, nu-i aşa? zice vocea melodioasă a lui Jane Wilkinson. El însuşi, pentru a vă servi, doamnă. Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. - Vă ascult, doamnă. Luaţi loc, vă rog. Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă sînteţi amabil. Bryan Martin o urmări şi zise deodată: Jane, aşteaptă cel puţin pînă la sfirşitul mesei. Noi nu sîntem decît la început... Domnul Poirot, de asemenea. Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor îndepărtată de la ţelul său: Ce importanţă are, Bryan? Ne vom muta cu toţii la mine. Fii bun şi dă-i ordinele şefului de hotel... Aşteaptă, Bryan! 13 în momentul în care acesta se îndepărta, e grăbi în urma lui Bryan, şi cu o sprinceana inci tată, îşi întoarse capul. Tînăra femeie îi vorbi pe u ton decisiv, iar el cedă ridicînd din umeri. O dată sau de două ori în timpul acestei discuţii > fulger, Jane îşi întoarse privirea înspre _ Cari o Ua Adams; cuvintele sale cuprindeau oare şi aceasta faţă a lui Jane? Jane reveni la noi. - Să urcăm repede, zise. . Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift. Domnule Poirot, reluă ea, şansa mă favorizează pentru că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu ştiu cărui sfînt să-i mulţumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj! Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poiiol. Sînt sigură. Mi s-a spus că sînteţi un om fantastic. La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoţit de-a lungul culoarului şi ne-a introdus într-unui din J apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncîndu-şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actiiţa se afundă într-un fotoliu şi declară: - Domnule Poirot, trebuie să scap de soţul meu!   descarcare carte:........