Agatha Christie

Sunny Ridge. 1. Mătuşa Ada Domnul şi doamna Beresford luau micul dejun. Erau o pereche obişnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în acelaşi moment pe tot cuprinsul Angliei. Şi ziua era obişnuită, una din acele zile pe care le trăieşti de cinci ori pe săptămână. Domnul Beresford avusese cândva părul roşu. Mai păstra încă urme de roşu, dar majoritatea devenise de‑un cenuşiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roşcovanii când ajung la mijlocul vieţii. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionţată. Acum negrul se combinase cu şuviţe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑şi vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanţă nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă. Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Aşa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuţi, dar cumplit de plictisitori, ca toţi bătrânii”. Totuşi, domnul şi doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Şi habar n‑aveau că ei şi mulţi alţii erau catalogaţi ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, fireşte, dar atunci ar fi fost indulgenţi, tinerii nu ştiau nimic despre viaţă. Dragii de ei, mereu îşi băteau capul cu examenele, sau cu viaţa sexuală, sau cum să‑şi cumpere haine nemaipomenite sau să‑şi facă cine ştie ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcaţi. Din propriul lor punct de vedere, domnul şi doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieţii. Se plăceau fiecare în parte şi unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare. Existau, fireşte, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, îşi arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abţinu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soţia lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă: — Care‑i problema, Tommy? — Problema? rosti vag Tommy. Problema? — Asta te‑am întrebat. — Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi? — Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence. — Nu cred deloc că mă gândeam la ceva. — Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva? — Fireşte că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului. — Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te aşteptai, presupun. — Normal, întotdeauna e aşa. — Nu ştiu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău şi ne‑am fi lăfăit în bani. — Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta. — La nota de plată a instalatorului te uitai puţin mai înainte? — Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenţie. — Copiii delicvenţi… integrarea rasială? — Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni. — Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înţeleg de ce te îngrijorează. — Nu mă gândeam la asta. — Atunci, la ce te gândeai? — Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc. — La ce? Ştii că până la urmă tot ai să‑mi spui. — Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătuşa Ada mă gândeam. — Oh. înţeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătuşa Ada. Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătuşa Ada”. Numele diferă – mătuşa Ameliá, mătuşa Susan, mătuşa Cathy, mătuşa Joan. Sunt bunici, sau verişoare bătrâne sau chiar strămătuşi. Însă există şi sunt o problemă de viaţa pe care n‑o poţi ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privinţa lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătuşă Ada a lor care “s‑a simţit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”. A trecut vremea când mătuşa Elisabeth, mătuşa Ada şi restul mătuşilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deşi uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părţi. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verişoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ţi asigure trei mese bune pe zi şi un dormitor drăguţ. Se dirijau una pe alta şi totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit. Din nefericire, mătuşile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duşi la casa de copii, sau băgaţi rudelor pe gât, sau trimişi la şcoli speciale unde rămân şi în vacanţe, sau poţi să aranjezi să‑i trimiţi în tabere, şi, pe total, copiii obiectează foarte puţin la aranjamentele făcute pentru el. Mătuşile Ada sunt cu totul diferite. Însăşi mătuşa lui Tuppence Beresford – mătuşa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulţumeşti. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună şi tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunţe. “Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!” În decurs de un an, mătuşa Primrose intrase şi ieşise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Şi‑a pierdut mama la o vârstă fragedă şi are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament şi vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potriveşte perfect amândurora. Avem afinităţi naturale. Nu mai trebuie să‑ţi faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug nişte clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deşi te asigur că în momentul de faţă mă simt în floarea sănătăţii”. Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliţia fusese mai rapidă şi‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzaţia că‑şi însuşea bani sub false pretexte. Mătuşa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuţie, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci şi cinci de cazuri), fusese nevoită să‑şi schimbe părerea despre protejatul ei. — Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătuşa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp. — Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut? Tommy reflectă. — Trebuie să fie aproape un an, spuse el. — E mai mult. Cred că peste un an. — Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuşi, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i aşa? Mă simt foarte prost din cauza asta. — N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri şi i‑am scris. — Da, ştiu. Eşti grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citeşti lucruri care nu‑ţi cad deloc bine. — Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi şi cât sufereau? — Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate. — Oh, da, trebuie că exista şi locuri ca ăla. Şi există oameni teribil de nefericiţi, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiţi. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy? — Toţi fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcaşul respectiv şi să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei. — Nimeni nu poate fi mai drăguţ ca dr. Murray, trebuie să recunoşti. — Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunţat. — Aşa că n‑ai de ce să‑ţi faci griji, spuse Tuppence. Câţi ani are acum? — Optzeci şi doi. Nu… nu. Cred că optzeci şi trei. Trebuie să te simţi destul de cumplit când le‑ai supravieţuit tuturor. — Asta‑i doar ce simţim noi. Ei nu gândesc aşa. — Nu poţi să ştii. — Ei bine, mătuşa ta Ada nu gândeşte aşa. Nu‑ţi aminteşti cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supravieţuit? Şi a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de şase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supravieţuiesc. Şi încă mulţi ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă. — În tot cazul… — Ştiu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi.. — Nu crezi că am dreptate? — Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Şi am să vin şi eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism. — Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătuşa ta. Nu, mă duc singur. — Ba deloc, spuse doamna Beresford. Şi mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, şi cu atât mai puţin pe mătuşa Ada, dar trebuie făcut. — Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ţi‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară? — Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică. — Tu întotdeauna ai fost drăguţă cu ea, chiar dacă nu‑ţi prea place de ea. — Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătuşa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva. — Nu poţi să nu‑ţi fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy. — Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s aşa bună din fire ca tine. — Fiind femeie, eşti mai neîndurătoare. — S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi şi aşa mai departe, dacă sunt oameni drăguţi. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoşti. Dacă eşti nesuferit la douăzeci de ani şi rămâi tot aşa de nesuferit şi la patruzeci, la şaizeci eşti şi mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci eşti dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ţi pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poţi schimba întru totul. Ştiu câteva persoane absolut încântătoare de şaptezeci şi optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, şi Mary Carr şi bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici şi ne face curat. Toate sunt nişte dulci şi nişte scumpe şi n‑am nimic împotriva lor. — Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă şi să vii cu mine… — Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine şi la rău, iar mătuşa Ada e categoric răul. Aşa că vom merge de mână. Şi o să‑i ducem un buchet de flori, şi o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc şi poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă şi să‑i spui că venim. — Săptămâna viitoare? Aş putea joi, dacă‑ţi convine şi ţie. — Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora şefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P. — Domnişoara Packard. — Asta era! — Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy. — Altfel? Cum adică? — Oh, nu ştiu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant. — Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puţin. — De ce naiba vrei să fie accident de tren? — Nu vreau cu adevărat, fireşte. Doar… — Doar ce? — Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i aşa? Poate vom salva vieţi sau vom face ceva util. Util şi totodată palpitant. — Ce speranţă! spuse domnul Beresford. — Ştiu. Uneori îţi mai vin şi idei din astea. 2. Era bietul dumitale copil? Ar fi greu de spus de unde îşi trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deşi cam lipsită de distincţie. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câţiva copaci stufoşi, iedera ce îmbrăca pereţii casei şi două maimuţe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci şi două sau trei scaune de grădină. Mai era şi o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est. Tommy sună la uşa de la intrare, şi el şi Tuppence fură aproape imediat poftiţi înăuntru de o tânără cu o înfăţişare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuţă cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit: — O anunţ pe domnişoara Packard. Vă aşteaptă şi va coborî într‑o clipă. Nu vă supăraţi să aşteptaţi un pic, nu‑i aşa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Şi‑a înghiţit degetarul, mă înţelegeţi. — Cum naiba a putut să facă aşa ceva? întrebă Tuppence mirată. — N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă. După plecarea ei, Tuppence se aşeză şi rosti gânditoare: — Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi? Nu avură mult de aşteptat. Domnişoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, şi avea acel aer calm de competenţă pe care Tuppence îl admirase întotdeauna. — Scuzaţi‑mă că v‑am făcut să aşteptaţi, domnule Beresford. Ce mai faceţi doamnă Beresford, mă bucur mult că aţi venit şi dumneavoastră. — Am auzit că cineva a înghiţit ceva, spuse Tommy. — Oh, aşadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să ştiţi, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aştepţi s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Şi cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău. — Poate tatăl ei era înghiţitor de săbii, sugeră Tuppence. — E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate aşa se explică. I‑am spus domnişoarei Fanshawe că aţi venit, domnule Beresford. Nu ştiu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să ştiţi. — Cum s‑a mai simţit în ultimul timp? — Mă tem că‑şi pierde tot mai rapid memoria, spuse domnişoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu ştiu cât înţelege şi cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută şi mi‑a spus că e sigură că mă înşel pentru că nu s‑a terminat încă anul şcolar. Din cât se pare, vă crede încă la şcoală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuşi, azi dimineaţă când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniţi pentru ca sunteţi mort. Ei bine, continuă veselă domnişoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă. — Cum stă cu sănătatea? Tot aşa? — Păi, poate că era de aşteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot aşa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să ştiţi şi să fiţi pregătiţi, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neaşteptate să nu fie un şoc pentru dumneavoastră. — I‑am adus nişte flori, spuse Tuppence. — Şi o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy. — Oh, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreţi să urcăm? Tommy şi Tuppence se ridicară şi o urmară pe domnişoara Packard pe nişte scări largi. În timp ce treceau prin faţa unei uşi de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neaşteptate şi ieşi o femeie micuţă strigând cu un glas strident: — Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea. O femeie în uniformă de soră scoase capul pe uşa alăturată şi spuse: — Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ţi‑ai băut cacaua. Ţi‑ai băut‑o acum douăzeci de minute. — Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete. — Ei bine, dacă vrei, ai să mai primeşti încă o ceaşcă. — Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una. Trecură mai departe şi, după ce bătu scurt într‑o uşă din capătul culoarului, domnişoara Packard o deschise şi intrară. — Veşti bune, domnişoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguţ? Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenuşiu metalic, faţa slabă şi zbârcită, un nas mare şi coroiat şi un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă. — Bună, mătuşa Ada, spuse el. Ce mai faci? Mătuşa Ada nu‑i dădu nici o atenţie, ci se adresă mânioasă domnişoarei Packard. — Nu ştiu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinereţea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Şi să‑mi mai spui şi că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul? — Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândeţe domnişoara Packard. — Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy şi întinse cutia de ciocolată. Ţi‑am adus o cutie de ciocolată. — Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătuşa Ada. Îi cunosc eu pe ăştia ca tine, poţi să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat. — Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence. — Ce nume caraghios! spuse mătuşa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătuşa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei. — Ţi‑am adus câteva flori, spuse Tuppence. — Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul. — Ţi le pun într‑o vază, spuse domnişoara Packard. — Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învăţat până acum că ştiu ce spun. — Pari în formă, mătuşa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aş putea spune. — Pot să‑ţi spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că eşti nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas? — Da. Thomas sau Tommy. — N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot şi‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătuşa Ada lăsându‑se pe perne şi întorcând capul către domnişoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să laşi străinii să intre la mine. — M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnişoara Packard. Mătuşa Ada scoase un chiot gros şi obscen. — Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îţi las trandafirii. Poate te răzgândeşti. Vino, Tommy, spuse şi porni spre uşă. — La revedere, mătuşă Ada. Îmi pare rău că nu‑ţi aminteşti de mine. Mătuşa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieşi urmată de domnişoara Packard. Tommy porni după ele. — Tu întoarce‑te, spuse mătuşa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Eşti Thomas. Aveai părul roşu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soţia ta. Ştiu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino şi aşează‑te pe scaunul ăsta şi vorbeşte‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătuşa Ada expediind‑o printr‑o mişcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul uşii. Tuppence se retrase imediat. — Azi are toane, spuse imperturbabilă domnişoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să ştiţi. Nici nu‑ţi vine să crezi. Tommy se aşeză pe scaunul indicat de mătuşa Ada şi observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmaţia n‑o tulbură câtuşi de puţin pe mătuşa Ada. — Închipuie‑ţi, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ţi o femeie harnică şi drăguţă să aibă grijă de tine. Îmbătrâneşti, să ştii. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute şi să le cari după tine şi să vorbeşti ca şi cum ar fi nevestele tale. — Înţeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie. — Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i aşa? — Suntem căsătoriţi de peste treizeci de ani şi avem un băiat şi o fată, amândoi căsătoriţi. — Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusinţă mătuşa Ada. Dacă m‑ai fi ţinut la curent aşa cum se cuvenea… Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste şaizeci şi cinci de ani îţi caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ţi scuze pe loc şi spune că e doar vina ta şi‑ţi pare rău şi că n‑ai să mai faci”. În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziţia pe care se cuvenea s‑o adopte faţă de mătuşa Ada. — Îmi pare tare rău, mătuşă Ada. spuse el. Ştii, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roşească. Mătuşa Ada zâmbi superior. — Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoşti locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aş fi crezut pe toţi că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu. — Oh, nu cred că ar fi posibil aşa ceva. — Nu se ştie niciodată. Citeşti în ziare despre treburi din astea, şi mai vine şi lumea să‑ţi spună. Nu că aş crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Îşi spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să ştiu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că aşa spunea el? — Şi era? — Păi, de fapt, era, spuse mătuşa Ada uşor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să ştie în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din maşină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… şi, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbeşte atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, şi imediat toate surorile s‑ar hlizi şi ar chicoti şi ar spune “Da, doctore, fireşte, doctore”, şi n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaşte pe individ, ele vor spune doar că e uitucă şi nu ţine minte oamenii. Eu nu uit niciodată o faţă, spuse cu fermitate mătuşa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătuşa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o? Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătuşa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătuşa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristeţe vestea acestui deces. În definitiv, mătuşa Caroline nu‑i era soră, ci doar verişoară primară. — Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume uşurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronşită cronică, artrită reumatică… şi aşa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii şi flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi şi, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă şi ai să te faci. Dădu mulţumită din cap. Nu poţi să ai mare încredere în doctori, nu‑i aşa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, aşa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnişoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta. La parter, domnişoara Packard, cu un aer de parcă îşi cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului. — Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înţelegeţi cum sunt bătrânii. Au simpatii şi antipatii şi persistă în ele. — Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence. — Nu chiar. Îmi place foarte mult, să ştiţi. Când ai grijă de oameni, ajungi să te ataşezi de ei. Au micile lor toane şi ciudăţenii, dar reuşeşti s‑o scoţi la capăt cu ei dacă ştii cum. Tuppence se gândi că domnişoara Packard era una din persoanele care ştia cum. — Sunt ca nişte copii, să ştiţi, spuse cu indulgenţă domnişoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care şi‑au pierdut logica vor să fie liniştite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăşi foarte fericite. Am aici un personal tare drăguţ. Persoane răbdătoare, să ştiţi, calme şi fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinaţi să‑şi piardă răbdarea. Da, domnişoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cu pince nez care cobora în fugă pe scări. — Iarăşi doamna Lockett, domnişoară Packard. Spune că moare şi vrea să fie chemat imediat doctorul. — Oh, de data asta de ce mai moare? — Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci şi că s‑a otrăvit din cauza lor. — Asta‑i ceva nou, spuse domnişoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veţi găsi ziare şi reviste. — Nici o problemă, spuse Tuppence. Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină şi uşile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune uşoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne şi cărţi de călătorie şi, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite şi pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească. În momentul de faţă în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână şi uitându‑se la el. Avea o faţă drăguţă, rozalie şi‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence. — Bună dimineaţa, spuse ea. Ai venit să locuieşti aici sau în vizită? — Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătuşă aici. Acum e cu soţul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult. — Asta‑i foarte înţelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili. — Nu, mulţumesc. — Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit. — Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult. — Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să ştii. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înţelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil. — Aş spune că mătuşa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnişoara Fanshawe, adăugă ea. — Oh, domnişoara Fanshawe! Oh, da. Ceva părea s‑o reţină, dar Tuppence spuse cu voioşie: — E cam împieliţată, îmi închipui. Întotdeauna a fost. — Da, într‑adevăr aşa e. Ştii, am avut şi eu o mătuşă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ţinem foarte mult la domnişoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă. — Da, aş zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătuşa Ada în noua lumină. — E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster. — Eu sunt doamna Beresford. — Ştii, când şi când îţi pică bine un pic de maliţiozitate, iţi face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici şi ce spune despre ele. Fireşte, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem. — Sunteţi de mult aici? — De o bucată bună de timp. Stai să văd, şapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Şi cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate. — Trebuie să fie destul de trist. — Nu, nu chiar. N‑am ţinut cine ştie ce la ele. Nici măcar nu le cunoşteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, şi eram singură pe lume, aşa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile şi cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc şi nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să ştii. Foarte confuză. Îşi atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce şi cum s‑a întâmplat. — Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i aşa? — Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Aşa că eu cred că nu prea contează dacă devii niţel confuz cu privire la ce şi unde s‑a întâmplat, şi cine era, şi aşa mai departe. Cel puţin nu te doare nimic. — Cred că aveţi dreptate, spuse Tuppence. Uşa se deschise şi intră o fată în halat alb cu o tăviţă pe care se afla o cafetieră şi o farfurie cu doi biscuiţi, şi o puse în faţa lui Tuppence. — Domnişoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceaşcă de cafea, spuse ea. — Mulţumesc. Fata ieşi, şi doamna Lancaster spuse: — Ei, vedeţi? Sunt foarte atente, nu‑i aşa? — Într‑adevăr. Tuppence îşi turnă cafea şi începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiţi, dar bătrâna doamnă clătină din cap. — Nu, mulţumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu. Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate şi închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obişnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuşi, pe neaşteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence şi spuse: — Văd că te uiţi la cămin. — Zău? întrebă Tuppence, uşor mirată. — Da. Mă întrebam… se aplecă şi îşi coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil? Luată prin surprindere, Tuppence ezită. — Eu… nu, nu cred, spuse ea. — Mă întrebam şi eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Şi se vor uita la cămin, aşa ca dumneata. Acolo e, să ştii. În spatele căminului. — Oh. da? întrebă Tuppence. — Mereu la aceeaşi oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeaşi oră din zi. Se uită la ceasul de pe poliţa căminului. Se uită şi Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece şi zece. Da, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Oftă. Oamenii n‑au înţeles… le‑am spus ce ştiam… dar nu m‑au crezut! Tuppence se simţi uşurată văzându‑l pe Tommy intrând pe uşă. Se ridică. — Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre uşă şi, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster. — Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce păşeau în hol. — Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări? — Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i aşa? Într‑un fel e tonic, să ştii. — De ce e tonic? — Păi, la vârsta mea şi cu aspectul îngrijit şi uşor blazat, e plăcut să te gândeşti că poţi fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal. — Prostuţo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecţiune de braţ. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă. — Era foarte drăguţă. O băbuţă cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii. — Bate câmpii? — Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau aşa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil. — Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt şi persoane niţel atinse, după cum sunt şi altele perfect normale a căror singură problemă e bătrâneţea. Totuşi, părea drăguţă. — Oh, era drăguţă, spuse Tuppence. Drăguţă şi foarte dulce. Mă întreb ce‑şi închipuie exact şi de ce. Domnişoara Packard apăru brusc. — La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea? — Oh, da, am primit, mulţumesc. — A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Ştiu că domnişoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soţia dumneavoastră. — Cred că şi asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence. — Da, aveţi dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta. — Şi aşa exersează de câte ori poate, spuse Tommy. — Sunteţi foarte înţelegători, spuse domnişoara Packard. — Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu? — Oh, da, doamna Lancaster. Toţi de aici ţinem foarte mult la ea. — E… e niţel ciudată? — Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnişoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… aşa sunt ele. Îşi închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exerciţiu de imaginaţie, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist şi tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuţiei. Asta n‑ar face‑o. — Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în maşină. Cel puţin şase luni n‑o să trebuiască să mai venim. Nu trebuiră să mai aştepte şase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătuşa Ada muri în somn.

Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.             — O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?             Domnişoara dădu din cap că nu.             — Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aştept de o oră.             Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a camerei se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită intră grăbită.             — Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutăţile, Elise.             Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer.             — Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimişi la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très comme il faut, un domn ofiţer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!             Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoţie. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu creionul cuvintele „trandafiri roşii”.             Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece. Minute se scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.             — Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt punctuală?             Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice. Dacă datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.             — Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa?             — Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colţ.             Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul.             — Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!             Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.             — Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacţie nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o voce frumoasă.             — Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum New Yorkul.             — Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa.             Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.             — Absolut sigur! Spuse Cowan.             Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.             — Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?             Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.             — Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” şi de două ori în „Aida”.             — Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.             — Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.             — Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.             — Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.             — Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.             — Şi Emile Lippi.             — Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi – broscuţa aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe faţă!             — Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească.             — Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.             — Bine, vom vedea, vom vedea…             Eră prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreţii plini de temperament.             — În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.             — Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.             — E un băieţaş drăguţ, cântă frumuşel.             — Şi Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.             — El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!             — Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeţii.             Tuşi şi apucă un nou set de hârtii.             — Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.             Nazorkoff se strâmbă.             — Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan.             — Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o grămadă de bani. Bravo!             Din nou Cowan răsfoi hârtiile.             — Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi.             — Rustonbury?             Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva.             — Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraş… Sau un sat, nu-i aşa?             — E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.             — Butterfly”? Cowan dădu din cap.             — Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.             Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă.             — Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.             — Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.             — Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut… Sări deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape rezervat.             — Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiţie – opera trebuie să fie „Tosca”.             Cowan se uită nesigur.             — Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, scenografia şi toate celelalte.             — Tosca” sau nimic.             Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap şi se ridică.             — Am să văd ce pot face, spuse el calm.             Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea.             — E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.             — E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.             — Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza.             Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreţilor despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpăţânare:             — Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă.             — Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare!             Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.             — Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva impresionează, ştii!             — Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.             — Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată.             — Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil.             Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse din zbor:             — În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia lungi.             II             Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii şi nimic altceva. Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soţiei sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai divorţuri şi droguri, precum şi o fantezie poetică cu o scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi toată crema londoneză se îndrepta cu maşina într-acolo ca să fie de faţă.             Doamna Nazorkoff şi însoţitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai minunată şi binevoitoare. Cowan era plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.             După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura.             „Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.             Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.             — Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi repede!             — Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?             — Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!             — Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva?             Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.             — Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.             — Mor, gemea omuleţul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi răsucindu-se pe pat…             — Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.             Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă.             — Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.             — N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.             — Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi.             — Am fost otrăvit.             — Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.             Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră.             — Ce ne facem? Întrebă ea.             Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.             — Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.             — Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.             — Bréon?             — Da, Edouard Bréon, ştiţi, celebrul bariton francez. Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.             — A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa?             — Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine.             Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Bréon îşi dădu seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, prinţi şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum îşi închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Aşa că a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei Rustonbury.             — Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…             — A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.             — Nu e un cântăreţ mare, zise Bréon.             Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.             — Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui!             — N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul dramei.             Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce să te aştepţi de la cântăreţii aceştia; manifestau atâtea gelozii şi antipatii ciudate.             Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.             — L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său.             Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deşi se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.             — Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!             Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simţea jignită.             — Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.             Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar primadonei îi scăpă un uşor oftat.             — Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*şi mi-a venit în ajutor.             Paula râse încetişor.             — Sunteţi prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! Nimeni nu vă putea întrece!             — Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat şi acum… Gata!             — Ba nu, în seara asta.             — E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.             — Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!             Francezul se înclină.             — Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.             — E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, sublinie lady Rustonbury.             — Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică.             Nazorkoff dădu din cap.             — Asta vine mai târziu, zise ea liniştită.             — Aşa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.             Ridică din umeri a regret.             — Cum adică a fost proastă?             Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.             — Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.             Blanche Amery îl privea cu intensitate.             — Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea.             — Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara aceea?             — Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.             — Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.             Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.             — Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu?             Francezul ridică din umeri.             — Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă.             Nazorkoff râse cu poftă.             — Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.             S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînţeles din partea Paulei.             Majordomul apăru în prag.             — Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.             — Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!             III             În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toţi şopteau şi murii în iau unii către alţii: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie. Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deşi nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în con-ţia sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a şi-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.             De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei graţios de a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente. Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el murmură:             — În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime sentimentele ca ea.             Leconmere îl aprobă.             Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – şi apoi linişte şi din nou sunetul îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.             „Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.

Capitolul I   Povestirea lui Mark Easterbrook   1.   Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un şarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâşnetul furios şi intimidant al avioanelor cu reacţie ce brăzdează ca nişte fulgere cerul; uruitul înfundat şi ame­ninţător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îţi zgâlţâie până şi temelia casei... Chiar şi minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acţiunea lor, tot au ceva alarmant. Maşinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângăreţele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..." O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceaşca fumegândă plasată în faţa mea. Mi­rosea frumos. — Mai doriţi şi altceva? — Un sandviş gustos cu şuncă şi banană. Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr şi rom. În min­tea mea şunca era ferm corelată cu ouăle. Totuşi, când eşti în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviş gustos cu şuncă şi banană". Deşi trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privinţe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aş fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelaşi lucru. Cu excepţia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Exis­tam într-o lume a mea, proprie. Totuşi, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruşte şi totale schimbări de sentimente pe care le cu­nosc toţi scriitorii. Arhitectura mongolă, împăraţii mongoli, modul de viaţă mongol şi toate problemele fascinante izvorâte din el îşi pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele? Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris şi deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate. Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat şi m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzaţiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult. M-am dus şi m-am uitat în frigider. Mai era o rămăşiţă de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere. Aşa se face că am luat-o agale pe King’s Road, şi, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezişul ferestrei cu litere roşii de neon, iar acum contemplam un sandviş cu şuncă şi banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicaţii ale zgomotelor prezentului şi la efectele lor perturbatoare. Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieşit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uşi şi ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând şi sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu şi re­cita cu optimism şi cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefaţând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime. M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să ţină spectacolul! El trebuia să sperie şi să pro­voace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabili­tatea poate supravieţui banalităţii, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar şi irelevantei declaraţii răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care şer­puieşte pe deal în jos, spre orăşelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuşi aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine aşa cum se termina întotdeauna. Scările, şi distribuţia, coborând în ordinea importanţei, cu Zâna Bună Diamant practicând creştineasca virtute a umilinţei şi necăutând să fie prima (sau, în cazul de faţă, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieşit din pielea ame­ninţătorului Rege Demon şi rămânând doar un bărbat îm­brăcat în pantaloni colanţi roşii. Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceaşcă şi m-am uitat în jur. Una din su­rorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun obser­vator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăieşti în propria-ţi lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoinţă conştientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citeşti zilnic în ziare despre cafe-barurile şi patronii lor din Chelsea; acum aveam şansa să-mi fac o părere personală despre viaţa contemporană. În cafenea era destul de întuneric, aşa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generaţia beat. Fetele arătau, aşa cum mi se părea că arătau întot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieşisem să iau cina cu nişte prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră şi şosete negre de lână, iar transpiraţia i se prelingea de pe faţă direct în mâncare. Mi­rosea a lână îmbibată de transpiraţie şi, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu şi de mine! Singura mea reacţie era o dorinţă nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun şi s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, şi sari-urile în culori pure şi strălucitoare căzând în jurul lor în falduri graţioase, şi legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau... Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încer­cau să aplaneze lucrurile, dar fără succes. Brusc, începură să ţipe una la alta. Una din fete o plesni peste faţă pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu ţipete isterice. Una era o roşcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins. În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte şi întărâtări. — Bravo, fetiţo! Zvânt-o, Lou! Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfăţişare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney. — Hai, gata... terminaţi... potoliţi-vă! O să aduceţi într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceţi pe copoi. Încetaţi, vă spun! Dar blonda lăţoasă îşi înfipse mâna în părul roşcatei şi o trăgea cu sălbăticie în timp ce ţipa: — Nu eşti decât o târfă care fură bărbaţi! — Târfă eşti tu! Luigi şi cei doi însoţitori stânjeniţi reuşiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roşcat. Îl ţinu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea. Uşa dinspre stradă se deschise larg şi Autoritatea, îm­brăcată în albastru, apăru în prag şi rosti majestos obişnuitele cuvinte: — Ce se petrece aici? Toţi cei prezenţi făcură pe loc front comun în faţa inamicului. — Ne distram şi noi un pic, spuse unul din tineri. — Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracţie între prieteni. Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părţile beligerante îşi zâm­beau una celeilalte cu o prefăcută prietenie. Poliţistul se uită bănuitor la toţi din jur. — Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug. Printr-o coincidenţă, alţi câţiva tocmai plecau. Autori­tatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale. Însoţitorul roşcatei achită consumaţia. — Te simţi bine? o întrebă Luigi pe fata care îşi aranja o eşarfă pe cap. Ţi-a cam făcut-o Lou, smulgându-ţi părul din rădăcină în halul ăsta. — Nu m-a durut, spuse cu nonşalanţă fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi. Perechea ieşi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunţiş. — E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admiraţie, privind spre uşa care se închidea. Luă o mătură şi împinse după tejghea smo­cul de păr roşcat. — Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus. — Eu aş fi răcnit din toţi plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste. — O cunoşti bine? — Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, aşa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăieşte într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, şi se înhăitează cu o gaşcă ce face acelaşi lucru. Omoară-mă şi tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Şi-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viaţă pe care şi l-au ales. Da, treaba asta mă depăşeşte. — Dumneata n-ai alege-o? — Eu am minte! Dar aşa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii. M-am ridicat să plec şi am întrebat care a fost motivul scandalului. — Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te baţi, credeţi-mă! — Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat. — Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepţia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.   2.   Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reţinută de un nume de la rubrica Decese din The Times.   TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.   Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; şi s-a terminat cu "senzaţiile" vieţii din Chelsea. Am simţit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde ştiam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viaţă irosită? Poate că viaţa mea liniştită de cărturar, îngropată în cărţi, ruptă de lume, era cea irosită. Viaţă la mâna a doua. Să fim cinstiţi, cu ce mă alegeam eu de la viaţă? Ce senzaţii îi smulgeam? O idee foarte neobişnuită! Adevărul era, fireşte, că nu vroiam senzaţii. Dar şi în privinţa asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobişnuit şi nu prea bine venit. Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker şi m-am întors la corespondenţa mea. Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verişoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu. Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineaţa asta, m-am agăţat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă. Am ieşit în King’s Road, am oprit un taxi şi am pornit spre locuinţa unei prietene, doamna Ariadne Oliver. Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane poliţiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care îşi apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare. Am înălţat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap. — Mai bine aţi urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineaţa asta. Poate o ajutaţi să iasă din starea asta. Am urcat două rânduri de trepte, am bătut uşor într-o uşă şi am intrat fără să mai aştept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereţii acoperiţi cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărişuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes şi continuă să bată podeaua. Privi­rea ei, lipsită de concentrare, mătura pereţii, zbura pe fereastră, şi, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic. — Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe... Mârâi, îşi trecu degetele prin părul scurt şi cărunt şi trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", şi îşi reluă jalea. — Şi apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguţă, cu atât devine mai enervantă... Aşa o fată tâmpită!... Şi mai e şi încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Şi Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roşcată. Pulover decoltat... Co­lanţi negri?... Ciorapi negri, oricum. Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, şi doamna Oliver îşi reluă zbuciumul nefericit, luând inconştient diferite lucruri de pe mese şi punându-le în cu totul alt loc. Îşi îndesă cu o oare­care grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conţinea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc şi spuse: — Mă bucur că ai venit dumneata. — Eşti foarte amabilă. — Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu poliţa de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să şi-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i aşa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleaşi. Ce v-a făcut să vă apucaţi de scris? Câte cărţi aţi scris? Câţi bani aţi scos? Etc., etc. Ni­ciodată nu ştiu răspunsul la nici una din ele, şi asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul. — Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec. — Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata eşti o dis­tracţie. Am acceptat acest compliment îndoielnic. — Vrei o ţigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul maşinii de scris. — Mulţumesc, am ţigări. Serveşte-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi. — Nici nu beau. Aş dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să ştii. Pe când eu... Ştii, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma cu­rată după ce a săvârşit o crimă în viaţa reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă. — Prostii. Ai făcut o grămadă. — Cel puţin cincizeci şi cinci. Partea cu crima este foarte uşoară şi simplă. Muşamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva şi nu tu? Tu sari în ochi de la o poştă. — Nu în povestea terminată. — Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau şase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, şi toţi să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deran­jează că a fost omorât şi nu-i pasă câtuşi de puţin cine a făcut-o. — Înţeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut faţă de cincizeci şi cinci de ori, vei reuşi s-o rezolvi şi de data asta. — Asta-mi tot repet şi eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, şi aşa intru în agonie. Se apucă din nou de păr şi trase cu violenţă. — Termină! am strigat. Ai să-l scoţi din rădăcini. — Prostii. Părul e rezistent. Deşi, când am avut pojar la paisprezece ani şi am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din faţă. Cât se poate de penibil. Şi a trebuit să treacă şase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse şi mie. Spunea că o să-şi cumpere o meşă când s-o face mai bine. La şaizeci de ani nu-ţi mai creşte la loc, cred. — În una din nopţile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conştient de uşoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viaţa. — Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver. — Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea. — Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comunişti atei şi macaronari şi fandosiţi conservatori şi generaţia beat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greşit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoşti. — Ca de pildă? — Oameni în croaziere, şi în hoteluri, şi ce se petrece în spitale şi în sinodurile parohiilor... şi la licitaţii... şi festi­valuri de muzică, şi fete în magazine, şi comisii şi femei de zi cu zi, şi tineri şi tinere care cutreieră lumea în interesul ştiinţei, şi vânzători... Se opri să-şi tragă sufletul. — Cu astea e de înţeles că poţi s-o scoţi la capăt, am spus. — În tot cazul, ai putea să mă scoţi la o cafea în Chel­sea... doar ca să-mi îmbogăţesc experienţa, spuse visătoare doamna Oliver. — Oricând doreşti. Diseară? — Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deşi totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ţi-a venit o ideea for­midabilă şi abia aştepţi să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanţă? — Ce înţelegi prin control de la distanţă? Să apeşi pe un buton şi să trimiţi o rază radioactivă ucigătoare? — Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri în­doită. Mă refer la magia neagră. — Figuri de ceară cu bolduri în ele? — Oh, figurile de ceară sunt depăşite, spuse cu dispreţ doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să ştii, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea aşa spune. Povesteşte cum băştinaşii se înconvoaie pur şi simplu şi mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, ştii ce vreau să spun. I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar sub­conştientul face restul. Doamna Oliver pufni cu dispreţ. — Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind şi să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărni­cesc aşteptările! Am râs. — Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziţie. — Deci crezi că se poate întâmpla? — Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunţa. Cum ţi-a venit în minte? Noua dumitale capodo­peră urmează să se numească "Crimă prin sugestie"? — Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru şobolani şi ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Ar­mele de foc sunt atât de înşelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărţile mele. — Sincer, nu... Realitatea e că verişoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească şi... — Nici vorbă! Ştii ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiţi o crimă" şi primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta! — Nu e vorba de aşa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort şi să dai autografe pe propriile dumitale cărţi, contra cinci şilingi bucata. — Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prosteşti? Sau să trebuiască să port pălărie? Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere. — Şi nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume... Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic. — Asta e! O minge de cricket! Fireşte! El o vede de la fereastră... Înălţându-se în aer... şi asta îl distrage... şi aşa nu mai pomeneşte de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat! — Nu prea văd... — Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat şi nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ţi. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat. — Bine-nţeles. În privinţa sărbătorii... — Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!  

CAP. I — Scumpul meu domn Poirot ! spuse o voce dulce şi prefăcută, o voce cu intonaţii studiate, lipsită de impulsivi­tate şi spontaneitate. Hercule Poirot se întoarse şi salută, strângînd politicos tnîna interlocutorului său. In privirea detectivului belgian, apăru o expresie neobiş­nuită. S-ar fi spus că întîlnirea aceasta neaşteptată, deştepta în el o emoţie de o rară calitate. — Scumpul meu doma Shaitana ! răspunse el. Amîndoi făcură o pauză, ca doi duelişti care se pregă­tesc de atac. Erau înconjuraţi de un elegant public londonez care murmura : Incîntător,   admirabil ! — Sînt adevărate minuni, nu-i aşa ? Acestea se petreceau la Expoziţia Tahachenior de la Wessex-House, la Londra. Preţul de intrare : o guinee, în beneficiul   spitalelor  londoneze. Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întîlnesc, În acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de ghilotină    E oare sezonul mort în lumea crimei?  Sau trebuie să  se comită vreun furt aici, azi după amiază?... M-ar distra enorm, eventualitatea aceasta. — V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice burghez cumsecade. O clipă, atenţia domnului Shaitana fu prinsă de apariţia unei încintătoare fete, avînd   pe-o  parte  a  capului  între bucle, trei cornuri ale abundenţei din pai. Domnul Shaitana se repezi înaintea ei : — Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magni­fica mea recepţie ? Am avut o mulţime de lume necunos­cută, o femeie chiar m-a întrebat : „Ce mai faci ?". Şi a adăugat : „La revedere şi  mulţumesc !". Săraca, probabil că era de la ţară. In timp ce încîntătoarea persoană răspundea aşa cum se cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea buza, supenoară a d-lui Shaitana. O mustaţă frumoasă... o foarte frumoasă mustaţă, poate unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo Poirot. — Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, îşi spuse detectivul   hotărît, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenţia. întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenţia şi pe bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt şi subţire, cu faţa lungă şi melancolică, sprîncenele foarte negre şi accentuate, el arbora o mustaţă cu vîrfurile ridicate în sus prin cosmetice. Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de artă, produceau o impresie bizară. Orice englez cumsecade, simţea pofta să-i dea un picior undeva. Şi văzîndu-l totdeauna bărbaţii spuneau : Iată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat ! Dar soţiile, fiicele, surorile, mătuşile, mamele şi chiar bunicele  lor, spuneau : — Oh ! ştii, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat şi primeşte atît de bine ! Totdeauna avea pregătită cîte o istorie amuzantă şi deochiată, despre alţii. Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era ar­gentinian, portughez, grec, sau dacă aparţinea altei naţio­nalităţi demne de dispreţul oricărui insular britanic. Trei fapte erau sigure. Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din Jark Lane. Dădea  recepţii strălucite :   mari serate, dineuri  intime,  macabre, respectabile sau pur şi simplu excentrice. Inspăimînta puţin pe toată lumea. De ce semăna astfel groaza ? Imposibil de explicat în termeni precişi. Lăsa impresia că ştie o mulţime de lucruri despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simţ al umo­rului. Toţi cei ce-l cunoşteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el. In după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinîndu-l pe micul detectiv cu înfăţişare ridicolă, Hercule Polrot. — Va să zică, domnule Poirot, chiar şi-un poliţist are nevoie de distracţie. Studiaţi arta în vacanţă ? Poirot surîse cu amabilitate. — Constat, spuse el, că şi dv. aţi împrumutat trei ta­bachere la această expoziţie. Dl. Shaitana făcu un gest vag. — Eh ! nişte mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la mine d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am preferinţă pentru o epocă, sau o categorie specială de obiecte. — Aveţi gusturi catolice, făcu Poirot surîzînd. — Chiar aşa e. Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scîntei, colţurile buzelor se ridicară într-un rînjet, şi sprîncenele sale desenară un unghi fantastic. — Aş putea să vă arăt chiar cîteva specialităţi în legătură cu profesiunea dumitale, domnule Poirot. — Aveţi un „Muzeu negru” personal ? — Eh ! — Dl. Shaitana îşi pocni degetele cu dispreţ. — Ceaşca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii unui celebru hoţ de buzunare... copilării absurde ! Cu mărunţişuri deacestea nu mă încurc. Nu colecţionez decît piese rare — Şi ce înţelegeţi dv. prin „piese rare” ale criminologiei, din punct de vedere artistic ? D. Shaitana se aplecă înainte şi puse două degete pe umărul Iui Poirot. Cuvintele le pronunţa cu un şuierat teatral: — Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul îşi încreţi uşor fruntea. — Ah! vă uimesc, exclamă dl. Shaitana. Scumpul meu prieten, dumneata şi cu mine întrevedem fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus. Pentru dumneata, o crimă este chestie de obişnuinţa un asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, şi ca încheiere căci dumneata eşti foarte priceput, un vinovat. Atare banalităţi, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează deloc. Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic şi nu de excepţii. — Excepţiile ? repetă Poirot. — Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinşi, şireţii, cel care reuşesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai mică bănuială. Trebuie să recunoşti că e amuzant. — Eu aş fi întrebuinţat cu totul alt adjectiv... — Am o idee ! exclamă Shaitana, fără să-i dea atenţie lui Poirot. Dacă aş organiza un mic dineu... un dineu ca să-ţi prezint specimenele mele ? Hotărît lucru, proiectul acesta mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gîndit mai de mult la el ? Da, da, văd de pe acum scena... exact. Acordă-mi puţin timp. Să zicem săptămîna viitoare. Eşti liber ? Ce zi ţi-ar conveni ? — Oricare zi din săptămîna viitoare îmi convine, spuse Poirot înclinîndu-se politicos. Foarte bine... atunci vineri. Vineri şaptesprezece. O clipă, să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încîntă. — N-aş putea afirma acelaşi lucru, murmură Poirot. Nu că nu mi-ar face plăcere invitaţia dv... nu., nu... Shaitana îl întrerupse. — Cred că mai degrabă aceasta îţi răneşte mentalitatea d-tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, de mentalitatea aceasta strîmtă de poliţist Poirot răspunse rar : — E foarte adevărat că atitudinea mea în faţa crimei, este aceea a unui adevărat burghez. — Şi de ce, scumpul meu ? Evident, cînd e vorba de o afacere stupidă, însîngerată capabilă să-ţi provoace desgust... atunci, îţi împărtăşesc sentimentele. Dar o crimă, poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist. — Sînt de aceiaşi părere. — Şi atunci ? întrebă dl. Shaitana. — Artistul dv. nu e totuşi mai puţin, un asasin. — Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecţiunea actului justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imagina­ţie, nu te gîndeşti decît să arestezi criminalul, săi pui cătu­şele, să-1 bagi la închisoare şi la nevoie săi atîrni laţul de gît. După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să pri­mească pensie de la stat şi să fie invitat la dineurile oame­nilor subţiri. Poirot dădu din umeri. — Oh ! nu sînt chiar aşa de insensibil cum credeţi, faţă cu arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca şi cum aş admira un tigru. îl contemplu dincolo de gratii şi mă păzesc să intru în cuşcă, numai dacă nu mi-o impune da­toria. Căci, amintiţi-vă domnule Shaitana, tigrul e pericu­los... D. Shaitana isbucni în rîs. — înţeleg. Şi asasinul... — Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă. — Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecţia mea de... tigri ? — Dimpotrivă, aş fi încîntat. — Ce bravură ! — Mă înţelegeţi greşit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu cuprind decît un avertisment. Vreţi cu orice preţ să găsesc amuzantă ideea dv. de a vedea o colecţie de asasini. - În fine, vă răspund că „amuzant" nu e cuvîntul just : potrivit ar fi „periculos". - După mine, d-le Shaitana, martora dv. e destul de primejdioasă. Dl. Shaitana izbucni într-un rîs mefistofelic şi spuse : — Deci, pot conta pe d-ta pe vineri şi Poirot se înclină politicos — Voi veni. O mie de rnulţumiri. — Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog să veniţi exact la ora opt. Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, cu un aer gînditor.   CAP. II UN DINEU LA DL. SHAITANA Uşa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără zgo­mot. Un maitre d'hotel cu înfăţişare distinsă deschise uşa lui Poirot. Apoi o închise cu discreţie, abil, luă pardesiul şi pălăria invitatului. Cu voce slabă şi fără expresie, îl întreabă : Pe cine să anunţ, vă rog? — Dl. Hercule Poirot. Un murmur de voci străbătu în vestibul cînd maitre d'hotel deschise uşa şi anunţă: — Dl. Hercule Poirot. Dl Shaitana, cu un pahar cu sherry în mînă, ieşi înain­tea detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganţă. În seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său me­fistofelic şi linia batjocoritoare a sprincenelor era şi mai accentuată. — îmi daţi voie să vă prezint... O cunoaşteţi pe dna Oliver. Dl. Shaitana, păru foarte încîntat de surprinderea d-ul Poirot. D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de ro­mane poliţiste şi istorii senzaţionale. Ia scrisese o mulţime de lucrări în care, îndeosebi gra­matica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de a fi criminal şi despre faimoasele crime pasionale, asasinatul din dragoste şi asasinatul din lăcomie. Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi un interviu cu d-na Oliver, în care aceasta spunea tot­deauna : Ah ! dacă ar conduce o femeie   Scotland Yardul". Ar avea o credinţă de neclintit în intuiţia feminină. În fond, era o persoană simpatică, de o vîrstă mijlocie, frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri fru­moşi şi un păr cenuşiu, pentru care era mereu în căutarea unei coafuri adecvate. într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei complet descoperită şi părul strîns la ceafă într-un mare coc. A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiţă sau cu tot capul numai bucle uşor în dezordine. în seara aceea ; d-na Oliver purta coc. Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui cunoştinţă o făcuse la un banchet literar. — îmi daţi voie să vă prezint pe şeful poliţiei, dl. Battle, pe care probabil însă că-l cunoaşteţi, adăuga dl. Shaitana. Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieşi în cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca faţa sa fusese sculptată din lemnul unui vas de război. Şeful poliţiei Battle, se spunea, era unul din cei mai buni copoi ai Scotland Yardului. Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparenţă stîngace, de stupid aproape — Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se încreţi pentru o clipă într-un surîs, după care îşi reluă aspectul inexpresiv. — Colonelul Race, continuă dl. Shaitana. Poirot nu-l întîlnise încă pe colonelul Race, dar avea fi­zionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia cîte un avanpost al Imperiului. Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru profani, indică destul de exact natura şi întinderea activi­tăţii colonelului Race. In prezent, Poirot  înţelese şi aprecie  simţul  umorului pe care-l avea gazda sa. — Ceilalţi Invitaţi sînt în întîrziere, spuse dl. Shaitana. Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la orele opt şi un sfert. In clipa aceea, uşa se deschise şi maitre d'hotelul anunţi) — Doctorul Roberts. Numitul personaj intră, arătînd aerul grăbit al unul doctor faţă de bolnavii săi. Era un bărbat jovial .negricios şi de-o vîrstă mijlocie. Caracteristice : ochii mici din care clipea mereu, o uşoară calviţie, tendinţă spre îngrăşare şi înfăţişarea de doctor bine spălat şi desinfectat. Manierele lui alese, îţi inspirau încredere. Simţeai că diagnosticul său va fi exact şi tratamentul indicat, agreabil şi folositor... „Puţină şampanie pentru ca să fie mai plăcută conva­lescenţa", în rezumat, un om de lume. — Nu cumva am întîrziat ? întreabă el surîzînd. Îi strînse mîna gazdei sale şi fu prezentat celorlalţi invi­taţi. Păru în special încîntat de a fi făcut cunoştinţă cu Battle. — Nu eşti dumneata unul din stîlpii Scotland-Yardu­lui ? Foarte interesant ! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile astea, dar nu mă pot abţine. Totdeauna m-au pa­sionat afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un doctor. Dar mă feresc si pomenesc aceasta, cli­enţilor mei prea impresionabili. Ha ! rîa ! Uşa se deschise din nou. — D-na Lorrimer. D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil coafat, o voce limpede şi pătrunzătoare. — Sper că nu sînt în întîrziere, spuse ea înaintînd spre gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe care-l cunoştea de mai demult. Maitre d'hotelul, continuă să anunţe : — Maiorul Despard. Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o ci­catrice uşoară la tîmplă. După ce fu prezentat, se apropie de colonelul Race şi începură să vorbească despre sport. — Miss Meredith. Intră o fată tînără, cam de 20 de ani. De înălţime mij­locie, toarte drăguţă, părul căzînd în bucle castanii îi aco­perea ceafa ; avea ochi mari cenuşii şi nu era deloc fardată. Ea vorbea încet, cu o voce timidă. — Oh! Dumnezeule ? Eu sînt ultima ? exclamă ea, Dl. Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcîndu-i un compliment plin de galanterie. Foarte strict când era vorba de etichetă. îi plăcea să facă prezentări cît mai ceremonioase. O lăsă pe Miss Meredith să-şi bea sherry-ul, în compa­nia lui Poirot. — Prietenul nostru respectă uzanţele, observa detecti­vul cu un surîs. Tînăra fată aprobă : ! — Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se mulţumesc să spună : „Nădăjduiesc că cunoaşteţi pe toa­tă lumea". Cîteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate formalităţile acestea sînt un adevărat supliciu. Ezită o clipă şi reluă : — Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea ? D-na Oliver vorbea cu d-l Robert şi vocea el se auzi clar : — Inutil să negi innuiţia feminină, doctore femeile presimt o muţime de lucruri. Uitînd cum era pieptănată, voi să-şi ridice buclele de pe frunte şi apoi, cu uimire, constată că avea coc. — Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot — Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca ? Chiar ea. Miss Meredith încruntă sprîncenele. — Şi bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi I-a prezentat ca şeful poliţiei — Ba da, al Scotland Yardului. — Şi d-ta ? — Eu ? i — Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit misterul crimelor A.B.C. — Domnişoară, mă faceţi să roşesc. Miss Meredith îşi apropie sprîncenele una de alta. — Dl. Shaitana... începu ea şi se opri brusc. Poirot îi veni în ajutor. — Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecţie pentru crime. Fără îndoială, dorinţa sa este să discutăm despre acest subiect. Priviţi-i pe d-na Oliver şi d-l Roberts. Fără îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile care nu lasă nici o urmă. Miss Meredith scoase un suspin uşor. — Ce om ciudat ! — Doctorul Roberts? — Nu, dl. Shaitana. Ea se cutremură şi adăugă : — Are în el ceva înspăimîntător. Niciodată nu ştii ce are de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude. — Ca vînătoarea de vulpi, de pildă ? Miss Meredith îi privi plină de reproşuri. — Nu... Mă gîndesc la ceva mai oriental. — Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot. —Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Mere­dith cu o voce înceată. — Dineul său vă va place totuşi, o asigură Poirot. Are un bucătar excelent. Ea îl privi cu un aer de neîncredere şi apoi isbucni în rîs. —-Sînteţi plin de indulgenţă domnule Poirot. — De ce nu — Toţi oamenii celebri mă intimidează. — Nu vă intimidaţi domnişoară... Dimpotrivă, profitaţi de ocazie şi scoateţi din poşetă stiloul şi carnetul de autografe. — In ceea ce mă priveşte, crimele nu mă prea pasionea­ză ! Şi nici nu cred că femeile se pot interesa de atare isto­rii Totdeauna bărbaţii sînt cei care devorează romanele po­liţiste. Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie. — Vai ! ce n-aş da ieu acum să fiu măcar pentru o cli­pă, actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă. Maitre d'hotelul deschise larg uşile anunţînd : — Dineul e servit. Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu delicios şi servit la perfecţie. Lumină difuză, panouri de stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. în lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea şi mai diabolic ca de obicei. In cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu invitase un număr egal de oaspeţi de ambele sexe. La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stînga sa, d-na Oliver. Miss Meredith se afla între şeful de poliţie Battle şi maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer şi d-l Roberts. Acesta-i spuse lui Poirot în glumă. — Sper că n-o să vi se permită să acaparaţi toată seara, singura domnişoară prezentă. Dvs. francezii nu prea pier­deţi timpul, nu-i aşa ? — Aflaţi că sînt belgian, rectifică Poirot. — Ce are a face ? E tot una, cînd e vorba de femei. Părăsindu-şi aerul glumeţ, doctorul Roberts adoptă un ton profesional şi începu să vorbească despre ultimele des­coperiri în domeniul tratamentului bolii somnului colo­nelului Race care se afla în faţa sa. D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot şi începu să-i vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau documentate şi criticile sale obiective. Discuţia devie apoi în domeniul literaturii şi apoi în cel al politicii internaţio­nale. Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte infor­mată şi de o inteligenţă superioară. De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe ma­iorul Despard dacă nu cunoaşte o otravă extraordinară şi foarte rară. — Ba da, currara. — Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute de ori. Aş voi ceva inedit. Maiorul Despard răspunse sec: — Triburile primitive sînt cele mai demodate. Ele re­curg la excelentele reţete, odinioară folosite de strămoşii lor. — Aş fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi fierturi de ierburi şi alte Ingrediente. Ce pleaşcă pentru exploratorii de odinioară ! întorşi acasă, puteau să scape de bătrînii unchi cu moşteniri, făcîndu-l să înghită cine ştie ce drog necunoscut. — Mai degrabă le veţi găsi la oamenii civilizaţi, în la­boratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de microbi, în aparenţă Inofensivi şi care produc maladii mor­tale. — Rafinamentele acestea ştiinţifice, n-ar fi pe placul cititorilor mei, spuse d-na Oliver. E uşor să amesteci toate numirile astea ştiinţifice, stafl-lococi, streptococi, sau mai ştiu ce altceva. Secretara mea n-ar înţelege o boabă şi cititorii mei nici atîta. Ce părere aveţi d-le Battle ? — In viaţa reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se sinchisesc de aceste subtilităţi, răspunse şeful poliţiei. De obicei toţi se opresc la arsenic, otrava aceasta de o între­buinţare atît de comodă şi care se poate procura atît de uşor. — Prostii, d-le Battle. Vorbiţi aşa fiindcă dv. cel de la Scotland Yard nu descoperiţi decît o mică parte din cri­mele comise zilnic. Dacă aţi avea cel puţin o femeie... — Dar avem... — Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu nişte căşti ridicole şi care necăjesc oamenii prin parcurL Vorbesc de o femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea s-ar achita foarte bine de însărcinările sale. — Femeile sînt foarte abile criminale, observă şeful poliţiei Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil sînge rece şi de o măestrie extraordinară. Dl. Shaitana schiţă un surîs : — Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie să existe pe lume o mulţime de otrăvitoare nebă­nuite — Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se gene­ros, cu o felie respectabilă de pateu. — Deasemeni un doctor, are o mulţime de ocazii priel­nice, continuă dl. Shaitana. — Protestez! strigă doctorul Roberts, rîzînd cu poftă. Cînd ne otrăvim pacienţii, o facem totdeauna din gre­şeală. — Dacă aş vrea să comit o crimă... începu dl. Shaitana. — Aş proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot felul de accidente : accidente de vînătoare, de pildă.

I   De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare aveam să mă duc la Folbridge. Ridică privirea şi întrebă interesat: — Folbridge, Cornwall? Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea. — Da, i-am răspuns. Îl cunoşti? Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu cumva acolo o casă numită Trearne. Interesul meu spori. — Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă şi duc. E casa surorii mele. — Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă! L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta şi să-mi spună despre ce e vorba. — Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul războiului. Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Şi apoi, William P. Ryan, după cum ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre întâmplările sale din timpul războiului. Dar acum nu-l mai puteam opri. — După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit... M-am mişcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniştească. — Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat. — O! am zis cam mişcat. — Ciudată treabă, nu-i aşa? Bineînţeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre explozibil? Unele maici, să zicem! — E ciudat, am confirmat eu. — M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici îşi făcuse o oarecare reputaţie – o sfântă în devenire – intra în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reuşită! Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul religios şi l-am trimis la ziarul  meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor. Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului. Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall. Am dat din cap afirmativ. — Sora mea a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci. — Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc. — Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fost repatriaţi de mult timp. — Firesc. Totuşi, în cazul în care sora ta ştie într-adevăr ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie. — Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros. Şi asta a fost tot.     II   A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă. — Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre belgienii tăi? — Te referi la sora Marie Angelique, da? — S-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre ea. — O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă aici. — Poftim? În casă? — Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îţi aminteşti de dr. Rose? Am dat din cap afirmativ. — Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani. — Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, aşa că doctorul Rose a fost foarte drăguţ şi i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea. Se opri şi apoi adăugă: — Dar ce ştii despre călugăriţă? — Am aflat o poveste destul de curioasă. I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată. — Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înţelegi ce vreau să spun. — Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta. — Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul? Am acceptat propunerea. L-am găsit pe doctorul Rose acasă şi m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil. În momentul când am menţionat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat şi lui povestirea lui Ryan. — Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri. Îmi aruncă repede o privire şi adăugă: — Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi dori să veniţi cu mine şi să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeţi. Am fost imediat de acord. Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcţii, deşi câteva căsuţe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre. Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea ţinutului care nu avea vedere la mare. — Sora medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate. — De felul ei se poartă normal? am întrebat curios. — Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind. Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit. — Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? strigă medicul. — E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-i trebuie decât puţină engleză, pe care o înţelege. Rose dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm. Sora Marie Angelique stătea într-un şezlong lângă fereastră. Îşi întoarse capul. Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia. — Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză. — Bună seara, monsieur le docteur. — Permite-mi să-ţi prezint un prieten, domnul Anstruther. M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor. — Cum te mai simţi astăzi? întrebă doctorul, aşezându-se lângă ea. — Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate. — Deci încă mai visezi mult? — întotdeauna... Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai reale decât viaţa. — Visezi propria ta ţară, Belgia? Clătină din cap. — Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului? — Nu, nu. Rose părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă: — M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat ştiri despre mănăstirea ta. Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor. — De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii. — Deci, s-a ruinat! A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă: — Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă? — A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea. — De ce le e frică? — Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstiţioasă în legătură cu ea. Se aplecă spre mine. — Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce reprezintă imaginea aceea? — Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o numesc Câinele Morţii. — Ah! Începu să ţipe ascuţit: — Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat! — Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât. Se întoarse spre el precipitată. — Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n-au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele Morţii asupra lor... Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii închişi. Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă pe care o scoase din buzunarul său şi apoi i-l dădu. — Bea asta, spuse el autoritar. Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune interioară proprie. — Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat. — Aşa s-ar părea, spuse Rose. Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei. — Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit? Ea răspunse absentă, ca un automat. — Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi. — Şi în centru? Îşi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile. — Casa Cristalului... În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo. Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca şi cum se trezise brusc. — Ce este? întrebă ea ameţită. Ce spuneam? — Nu-i nimic, zise Rose. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm. Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere. — Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai? Îmi aruncă o privire aspră, oblică. — Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet. — Te-a vexat aşa de mult? — Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susţinut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea... — De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti. — Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? am zâmbit eu. — N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine. — Da, dar asta este o treabă mecanică. — Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru. — Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice. Rose zâmbi. — Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită "wintergreen"*. Se găseşte în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sin­tetic şi pe cale chimică în laboratoare. — Şi? — Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese. — Vrei să zici... am întrebat fascinat. — Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s-o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa. L-am privit cu atenţie. El râse. — E o speculaţie, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa Cristalului? — Şi-a dus mâna la frunte. — Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei. — Şi? — Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte şi leşină. — Ce cuvinte a spus? — Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credinţa încă există!" — Extraordinar! — Sugestiv, nu-i aşa? Acum, următorul lucru curios. Când şi-a revenit din leşin uitase totul. I-am arătat cristalul şi-am întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant. — Ce aştepţi să afli din asta? l-am întrebat curios. Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neaşteptat. Rose se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional. — Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înţelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant. M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional. — Vă supăraţi dacă vin şi eu? Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de faţă. — Desigur. Nu văd de ce nu. Adăugă: — Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp? — Numai până poimâine. Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente făcute pe cobai.   * Diferite plante sub formă de tufe mici, cu frunze care rămân verzi iarna, răspândite în special, în America de Nord; (bot. gaultheria procumbens) cu flori albe, boabe roşii comestibile şi frunze aromate al căror ulei e folosit în medicină şi cosmetică.

                                   Capitolul 1.                                    O SEARĂ LA TEATRU   Lumea uită uşor: indignarea intervenită cu ocazia asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor evenimente. În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel propria dorinţă de a rămâne în umbră. El era mulţumit dacă laurii puteau fi decernaţi altora. Poirot considera această afacere ca un eşec şi, de altfel, repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecţie cu totul întîmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi îndrumat pe pista cea bună. În acelaşi timp, pentru a descoperi întregul adevăr în această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită. Apreciez momentul când a venit la mine dezvăluindu-mi toate detaliile acestei întâmplări tenebroase şi sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei persoane încântătoare care a fost implicată. Îmi amintesc de seara când, aşezat în micul, cochetul şi atât de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările acestuia cu privire la moartea lordului Edgware. Precum celebrul detectiv belgian, voi începe şi eu cu reprezentaţia ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta Adams - atrăgea mulţimea. Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee care aveau să obţină un succes triumfal. În momentul în care-mi încep istorisirea, ea îşi ducea la bun sfîrşit un angajament pe trei săptămîni ce avea să se încheie a doua zi. Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă de a se exprima în orice limbă cu aceeaşi uşurinţă. Una dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel cosmopolit, ea interpretând pe rând rolurile cele mai variate: turişti americani sau germani, diferiţi membri ai unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruşi ruinaţi, servitori stilaţi... Toate aceste personaje se încarnau în ea, succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinaţi ai publicului. În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: "Cîteva imitaţii". Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, lipsite de orice machiaj, se ştergeau brusc pentru ca să formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei mondene celebre sau a unui star de renume. În cîteva fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalităţii alese ca model. Una dintre ultimele sale imitaţii fuse cea a lui Jane Wilkinson, o actriţă new-yorkeză foarte frumoasă şi de mare talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puţin pentru mine, admirator frecvent al comedienei americane. În această seară, ascultând-o pe Carlotta, regăseam cu emoţie această voce caldă cu un timbru puţin grav... acest gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea... acea bruscă mişcare a capului aruncînd părul pe spate la sfîrşitul triadelor dramatice. Ştiam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai câteva luni. Se mai zicea că, la un an şi jumătate după căsătorie, ea turnase un film în America şi că de-a lungul ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra. Urmărind imitaţiile foarte reuşite, dar poate un pic caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi personalităţile "puse pe tavă". Se bucurau de această publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această etalare a defectelor lor? Mi se părea că în locul persoanelor astfel vizate, aş fi încercat un sentiment foarte acut de ciudă - ascunzîndu-le, bineînţeles. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant și un simț al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de interpretare nemiloasă. Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător și puțin răgușit, asemănător cu cel de pe scenă. M-am întors brusc și am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunoscută mai bine sub numele de Jane Wilkinson. Am constatat că mă înșelasem în deducțiile mele. Întreaga ei atitudine și expresia ei de încântare și amuzament susțineau contrariul. La finalul imitației, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt și extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producții ale marelui ecran. — Este minunată, nu-i așa? Îi spuse Lady Edgware însoțitorului ei. — Jane, se pare că te-a emoționat profund, îi răspunse acesta râzând. — Ei bine, este într-adevăr încântătoare! Chiar mai talentată decât aș fi crezut. Carlotta Adams începu o nouă imitație și n-am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin. Însă, ceea ce se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidență mai mult decât stranie. După reprezentație, eu și Poirot am mers să cinăm la Savoy. La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin și alte două persoane pe care nu le cunoșteam. I-am atras atenţia lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se aşezase foarte aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu reuşeam să-i atribui vreun nume. Deodată o identificai pe CarIotta Adams. Purta o rochie neagră foarte discretă şi fizionomia nu oferea nimic care să-ţi atragă în mod deosebit atenţia. Trăsăturile sale mobile şi sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. Îl făcui părtaş al reflecţiilor mele pe Poirot. El mă asculta cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, dar în acelaşi timp ochiul său observa alternativ cele două mese în discuţie. — A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucînd. O femeie frumoasă! — Şi nu mai puţin o actriţă perfectă. — Posibil! — Nu pari prea convins. — Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă convenabil unui rol secundar sau unui rol secundar sau unui rol de compoziție. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză. — Ce pericole? îl întrebai, surprins. — Acest cuvânt te miră, dragul meu. Îl menţin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăși. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele și riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale și relațiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viață. Și astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul. Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m-aș fi gândit niciodată la așa ceva. — Și despre cealaltă ce ai putea spune? — Despre domnișoara Adams? Replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei și zâmbind. Ce ai dori să-ți spun despre ea? — Doar primul lucru care-ți vine în minte. — Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care-ți spun cine ești cu adevărat. — Ei bine, cred că te-ai descurca mai bine decât mulți dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot. — Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu știai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorințe și atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată. — Nu și în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind. — În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect conștient de faptul că m-ai considerat întotdeauna puțin vanitos, însă te asigur că in realitate sunt o persoană foarte modestă. Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul. — Tu? Modest? — Chiar așa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustața mea mai mult decât ar trebui, pentru că n-am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparație. — Ești în perfectă siguranță, pentru că nici nu există vreuna, i-am răspuns scurt. Deci nu vrei să rişti o părere despre Carlotta Adams? — E o actriţă. Ce-aş adăuga în plus? — După tine, viaţa ei nu prea e presărată cu pericole ca cea a lady-ei Edgware? — Noi toţi ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se ține adesea în ambuscadă. Dar în ceea ce o priveşte pe doamna Adams, ea va triumfa, graţie a două motive: nu-i lipseşte prezenţa de spirit, şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe faţa sa urme de origine semită. — Prevăd acolo mari şanse de succes, continuă Poirot, numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să clacheze. — Care? — Dragostea exagerată pentru bani. — Fiecare dintre noi poate da în această boală. — Sunt de acord. În acelaşi timp, noi doi cântărim "pentru" şi "contra" înainte de a acţiona şi nu ne-am lăsa ghidaţi de simpla dorinţă de a îngrămădi bani. Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zâmbesc. — Se pare că Esmeralda, regina țiganilor, este în mare formă în această seară, l-am tachinat pe Poirot. Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: — Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings? L-am asigurat de atenţia mea completă. — Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de pași, să analizez scrumiere sau să mă intind pe podea pentru a examina cine știe ce detaliu. Te-ai gândit oare vrodată că așezat comod într-un fotoliu, cu ochii închiși, poți găsi mai ușor soluția unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minții? — Nu este și cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau așezat într-un fotoliu cu ochii închiși. — Am observat, continuă Poirot. Și mi se pare surprinzător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverșunare și nu să se scufunde într-un somn liniștit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenușii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele in care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr... Recunosc că l-am auzit pe Poirot de atâtea ori menționând celulele lui cenușii, încât mi-am creat un obicei de a-mi îndrepta atenția spre altceva când vine vorba despre ele. Și de această dată, mi-am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologului lui se apropie de sfârșit, i-am atras atenția chicotind: — Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu-și mai poate lua ochii de la tine. — Fără îndoială, a fost informată asupra identității mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent. — Cred că mai degrabă e vrăjită de eleganța mustății tale. Cu un gest discret, Poirot îşi mîngîie acest ornament al chipului său. — Nu cunosc alta mai frumoasă. "Peria voastră de dinţi" pe care aţi adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei şi generoasei Naturi. Lasă-ţi deci să crească mustăţile în întregime, Hastings. — Priveşte! l-am întrerupt. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră! Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. — Domnul Hercule Poirot, nu-i aşa? zice vocea melodioasă a lui Jane Wilkinson. — El însuşi, pentru a vă servi, doamnă. — Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. — Vă ascult, doamnă. Luaţi loc, vă rog. — Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă sunteţi amabil. Bryan Martin o urmări şi zise deodată: — Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Noi nu suntem decât la început... Domnul Poirot, de asemenea. Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor îndepărtată de la ţelul său: — Ce importanţă are, Bryan? Ne vom muta cu toţii la mine. Fii bun şi dă-i ordinele şefului de hotel... Aşteaptă, Bryan! În momentul în care acesta se îndepărta, ea se grăbi în urma lui Bryan, şi cu o sprânceană incitată, îşi întoarse capul. Tânăra femeie îi vorbi pe un ton decisiv, iar el cedă ridicând din umeri. O dată sau de două ori în timpul acestei discuţii fulger, Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams; cuvintele sale cuprindeau oare şi aceasta faţă a lui Jane? Jane reveni la noi. — Să urcăm repede, zise. Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift. — Domnule Poirot, reluă ea, şansa mă favorizează pentru că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu ştiu cărui sfânt să-i mulţumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj! — Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poirot. — Sînt sigură. Mi s-a spus că sînteţi un om fantastic. La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoţit de-a lungul culoarului şi ne-a introdus într-unui din apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncîndu-şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actiiţa se afundă într-un fotoliu şi declară: — Domnule Poirot, trebuie să scap de soţul meu!

Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile şi când m-am întors i-am găsit pe Poirot închizându-şi valijoara. — Á la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te întorci la timp să vii cu mine. — Înseamnă că te-au chemat pentru un caz? — Da, deşi mă simt obligat să recunosc că, aparent, afacerea nu este promiţătoare. Compania de asigurări a Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului Maltravers, care, acum câteva săptămâni, şi-a făcut o asigurare pe viaţă la ei pentru marea sumă de 50 000 de lire. — Da? am zis eu foarte curios. — Bineînţeles, există clauza de sinucidere în poliţa de asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul unui an, poliţa de asigurare este anulată. Domnul Maltravers a fost examinat, cum se obişnuieşte, de propriul medic al companiei, şi deşi trecuse de prima tinereţe, se bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor şi cauza morţii este considerată un fel de hemoragie internă. Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre despre situaţia financiară a domnului Maltravers circulau în ultimul timp şi Uniunea de Nord a certificat, fără nici un dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers avea o soţie tânără, frumoasă şi se pare că şi-a adunat toţi banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de asigurare pe viaţă pentru ca asigurarea lui să revină soţiei şi apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, aşa cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă motivul morţii a fost un atac de cord aş fi fost mai combativ. Infarctul poate fi interpretat ca şi incapacitatea medicului de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să facem câteva  cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, să-ţi faci bagajul şi apoi luăm un taxi până în strada Liverpool. O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre Est în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la gară, am obţinut informaţia că Marsdon Manor se afla la o milă distanţă. Poirot a hotărât să mergem pe jos, aşa că am luat-o de-a lungul străzii principale. — Care-i planul tău de bătaie? l-am întrebat. — Întâi o să mergem la doctor. Am controlat şi mi s-a spus că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph Berriard. A, uite-i casa. Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puţin de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele doctorului. Am străbătut poteca şi am sunat la uşă. S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai ora sa de consultaţii şi, pentru moment, nu aştepta nici un pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt şi lat în umeri, cu maniere destul de plăcute. Poirot s-a prezentat şi i-a explicat scopul vizitei noastre, adăugând că într-un astfel de caz companiile de asigurare erau obligate să facă toate investigaţiile necesare. — Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezenţă, îmi închipui că fiind un om atât de bogat, viaţa sa era asigurată pentru o sumă mare. — Îl consideri un om bogat, doctore? Acesta se uită cam surprins. — Cum să nu fie? Avea două maşini, ştiţi, şi Marsdon Manor este o vilă mult prea mare în care să locuieşti, deşi, cred că a cumpărat-o foarte ieftin. — Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenţie. Acesta se mulţumi doar să dea din cap cu tristeţe. — Chiar aşa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru şotia sa că există această asigurare pe viaţă. Este o tânără foarte frumoasă şi încântătoare, dar teribil de răvăşită de această! tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o feresc cât am putut, dar, sigur că şocul trebuie să fi fost considerabil. — L-aţi vizitat recent pe domnul Maltravers? — Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată. — Cum? — Ştiu că domnul Maltravers era un om de ştiinţă creştin sau ceva de genul acesta. — Dar i-aţi examinat cadavrul? — Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii grădinarului. — Şi cauza morţii a fost clară? — Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei trebuie să fi fost internă. — Încă mai zăcea unde fusese găsit? — Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici plantaţii. Evident că ieşise să împuşte ciori de câmp, deoarece o puşcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială. — N-ar fi putut fi împuşcat? — Dragă domnule! — Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înşeală memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi diagnosticul de infarct şi, apoi, l-a schimbat când poliţistul local i-a arătat o rană în cap! — N-o să găsiţi nici o rană pe trupul domnului Maltravers, spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveţi altceva? Am înţeles aluzia. — Vă lăsăm cu bine şi vă mulţumim foarte mult, doctore, pentru că aţi fost atât de amabil să ne răspundeţi la întrebări. Apropo, n-ați considerat necesară o autopsie? — De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a fost clară şi în profesia mea nu considerăm necesar să întristăm, fără rost, rudele mortului. Şi întorcându-se, doctorul trânti uşa tare în faţa noastră. — Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? mă întrebă Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon Manor. — Un măgar bătrân... — Exact. Tu judeci caracterele întotdeauna profund, prietene. L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiţă i se ivi totuşi în ochi şi adăugă cu viclenie: — Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă! M-am uitat la el cu răceală. Când am ajuns la vilă, uşa ne-a fost deschisă de o cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de vizită şi o scrisoare de la Compania de asigurări pentru doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat micul dejun şi se retrase ca să-şi anunţe stăpâna. Trecură cam zece minute, uşa se deschise şi o siluetă subţire, în haine de doliu, stătea în prag, — Domnul Poirot? îngăimă ea. — Doamnă Maltravers! spuse Poirot stând galant în picioare şi se grăbi spre ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în felul acesta. Dar ce să-i faci? „Les affaires” nu ştiu ce e mila. Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. Ochii îi erau roşii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă extraordinara sa frumuseţe. Avea vreo 27-28 de ani, era foarte blondă, cu ochi mari, albaştri şi buze frumos conturate. — E ceva în legătură cu asigurarea soţului meu, nu-i aşa? Dar trebuie să fiu tracasată acum, aşa de repede? — Curaj, dragă doamnă. Curaj! Ştiţi, soţul dumneavoastră şi-a făcut asigurarea pe viaţă pentru o sumă destul de mare şi, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acţionez pentru ei. Puteţi fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru dumneavoastră. Vreţi să-mi povestiţi pe scurt tristele evenimente de miercuri? — Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El găsise... Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înţelegere. — Pricep. Destul! L-aţi văzut pe soţul dumneavoastră în după amiaza aceea? — De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după nişte timbre şi cred că el umbla prin împrejurimile vilei. — Ca să împuşte ciori? — Da, de obicei îşi ia puşca cu el şi am auzit una sau două împuşcături în depărtare. — Unde este puşca acum? — În hol, cred. Ea l-a condus acolo şi a dat arma lui Poirot, care a examinat-o pe îndelete. — Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o dădea înapoi. Şi acum, doamnă, dacă aş putea vedea... Se opri cu delicateţe. — Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând capul.

Cazul servitoarei perfecte de Agatha Christie — Oh, vă rog, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă?           S-ar putea crede că era prin natura ei o absurditate, de vreme ce Edna, mica servitoare de la Miss Marple, stătea de fapt de vorbă cu stăpâna chiar în acel moment.           Recunoscând, totuşi, obişnuinţa, Miss Marple spuse prompt:           — Desigur, Edna. Vino şi închide uşa. Despre ce e vorba?           Închizând ascultătoare uşa, Edna păşi în cameră, împături colţul şorţului ei între degete şi înghiţi de câteva ori.           — Zi, Edna! Spuse Miss Marple încurajatoare.           — Oh, vă rog, doamnă, e vorba de verişoara mea, Gladdie. Ştiţi, şi-a pierdut slujba.           — Vai de mine, îmi pare rău să aud asta. Ea era la conacul cel mare, nu-i aşa, la domnişoara… Doamna. Skinner?           — Da, doamnă, exact, doamnă. Şi Gladdie este foarte necăjită din cauza asta, grozav de necăjită.           — Gladys a schimbat slujbele cam des înainte, totuşi, nu-i aşa?           — Aşa e, doamnă. De felul ei, Gladdie este mereu amatoare de schimbare. Nu pare, niciodată, cu totul aşezată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar, întotdeauna, ea a fost cea care a anunţat că pleacă, ştiţi!           — Şi de data aceasta e invers? Întrebă Miss Marple scurt.           — Da, doamnă, şi asta a supărat-o pe Gladdie de groază.           Miss Marple arăta uşor surprinsă. Îşi amintea de Gladys, care venise câteodată să bea ceai în bucătărie în „zilele ei libere”, ca de o fată solidă, chicotind, cu un temperament foarte echilibrat.           Edna continuă:           — Să vedeţi, doamnă, cum s-a întâmplat – cum consideră domnişoara Skinner.           — Cum consideră domnişoara Skinner? Întrebă Miss Marple cu răbdare.           De data aceasta Edna fu în stare să povestească întreaga tărăşenie.           — Oh, doamnă, a fost aşa un şoc pentru Gladdie. Ştiţi, una din broşele domnişoarei Emily a dispărut şi s-a făcut atâta caz şi zarvă pentru asta ca niciodată, căci, desigur, nimănui nu-i place să i se întâmple aşa ceva; este îngrijorător, doamnă, ştiţi ce vreau să spun. Şi Gladdie a ajutat să se cerceteze peste tot şi domnişoara Lavinia spunea că se duce la poliţie să anunţe şi atunci broşa a apărut: căzuse în spatele sertarului de la toaletă şi Gladdie a fost foarte mulţumită. Chiar a doua zi o farfurie s-a spart şi domnişoarei Lavinia îi sări ţandăra s-o dea afară şi i-a spus lui Gladdie că-i dă un preaviz de o lună. Şi Gladdie crede că nu e vorba de o farfurie, că domnişoara Lavinia se foloseşte de asta ca un pretext şi că trebuie să fie din cauza broşei şi că ele îşi închipuie că ea a luat-o şi a pus-o înapoi când s-a ameninţat cu poliţia, şi Gladdie n-ar face un asemenea lucru, n-ar face niciodată. Şi crede că zvonul se va răspândi şi va fi împotriva ei şi ăsta-i un lucru foarte serios pentru o fată, după cum ştiţi, doamnă.           Miss Marple încuviinţă. Deşi nu-i plăcea în mod deosebit Gladys, cea dată afară şi care avea propriile ei opinii, era aproape sigură de cinstea perfectă a fetei şi-şi putea prea bine imagina că afacerea trebuie să o fi necăjit.           Edna spuse pe un ton rugător:           — Se poate, doamnă, să faceţi ceva în legătură cu asta?           — Spune-i să nu fie proastă, zise Miss Marple hotărâtă. Dacă nu a luat ea broşa, fapt de care sunt sigură, atunci n-are nici un motiv să fie necăjită.           — Se va răspândi zvonul, zise Edna descurajată.           Domnişoara Marple spuse:           — Am… Am… Să mă duc acolo după-amiază. Am să vorbesc cu domnişoara Skinner.           — Oh, vă mulţumesc, doamnă, spuse Edna.           Vechiul conac era o casă mare în stil victorian, Înconjurată de pădure şi de un parc. De când se dovedise de neînchiriat şi de nevândut după cum era, un întreprinzător speculativ îl împărţise în patru apartamente cu un sistem central de încălzire şi cu folosirea „domeniului” în comun de către chiriaşi. Experimentul fusese satisfăcător. O bătrână doamnă bogată şi excentrică împreună cu camerista ei ocupau un apartament. Bătrâna doamnă avea o pasiune pentru păsări şi întreţinea în fiecare zi o adunare a înaripatelor la mese. Un judecător indian la pensie şi soţia sa au închiriat un al doilea. Un cuplu foarte tânăr, recent căsătorit, l-a ocupat pe al treilea şi cel de al patrulea fusese luat, numai cu două luni în urmă, de două tinere pe nume Skinner. Chiriaşii erau în relaţii foarte distante unii cu alţii, întrucât nu aveau nimic în comun. Proprietarul fusese auzit spunând că acesta era un lucru excelent. El se temea de prietenii, urmate de certuri şi plângerile de rigoare ce i s-ar fi adresat.           Miss Marple îi cunoştea pe toţi chiriaşii, deşi nu ştia pe niciunul dintre ei prea bine. Domnişoara Skinner, cea mare, domnişoara Lavinia era ceea ce se poate spune membrul conducător al firmei. Domnişoara Emily, cea mică, îşi petrecea majoritatea timpului în pat, suferind de variate boli care, în opinia celor din St. Mary Mead, erau mai mult imaginare. Numai domnişoara Lavinia credea cu toată devoţiunea în martiriul şi răbdarea cu care suferea sora sa şi alerga pe dată, bătând satul de la un capăt la altul, după comisioane şi lucruri pe care „sora mea şi le doreşte deodată”.           În St. Mary Mead se credea că, dacă domnişoara Emily suferea pe jumătate pe cât susţinea, ar fi trimis de mult după doctorul Haydock. Dar domnişoara Emily, când i se sugera acest lucru, îşi închidea ochii cu un aer superior şi murmura că în cazul ei nu era uşor – cei mai buni specialişti din Londra fuseseră derutaţi – şi un nou venit minunat în breaslă îi prescrisese cel mai modern tip de tratament şi ea spera cu adevărat că starea sănătăţii i se va ameliora mulţumită acestuia. Nici un medic generalist nu-i putea deloc înţelege cazul.           — După părerea mea, spunea sincera domnişoară Hartnell, ea e foarte înţeleaptă că nu-l cheamă. Dragul de el, doctorul Haydock, în maniera aia a sa repezită i-ar putea spune că n-are nimic, să se dea jos din pat şi să nu mai facă atâta caz! I-ar face foarte mult bine!           Scăpând de un asemenea tratament arbitrar, domnişoara Emily continuă, aşadar, să zacă pe sofale, să se înconjoare cu cutiuţe pline de pastile ciudate şi să respingă aproape tot ce i se gătea şi să ceară altceva – de obicei ceva dificil şi care nu era la îndemână de obţinut.           Uşa i-o deschise domnişoarei Marple, Gladdie care arăta mai deprimată decât ar fi crezut vreodată Miss Marple că e capabilă. În sufragerie (un sfert din fostul living, care fusese împărţită în sală de masă, salon, baie şi coşul de rufe pentru servitoare), domnişoara Lavinia se ridică s-o întâmpine pe Miss Marple.           Lavinia Skinner era o femeie înaltă, slăbănoagă, osoasă de vreo cincizeci de ani. Avea o voce arţăgoasă şi o purtare repezită.           — Îmi pare bine că vă văd, zise ea. Emily zace în pat… Se simte rău astăzi, biata de ea. Spera să vă vadă, ceea ce ar reconforta-o, dar sunt momente când nu se simte în stare să vadă pe nimeni. Draga de ea, e tare răbdătoare.           Miss Marple îi răspunse politicos. Servitoarele era principala temă de conversaţie în St. Mary Mead, aşa încât nu-i fu greu să dirijeze discuţia în direcţia asta. Miss Marple spuse că auzise că fata aia drăguţă, Gladys Holmes, urma să plece.           Domnişoara Lavinia îi confirmă spusele.           — De miercuri într-o săptămână. A spart lucruri, ştiţi. Nu putem permite aşa ceva.           Miss Marple oftă şi-şi dădu cu părerea că toţi trebuie să ne obişnuim astăzi cu lucruri de-astea. E atât de greu să faci servitoarele să vină la ţară. Credea domnişoara Skinner că era într-adevăr bine să se despartă de Gladys?           — Ştiu că e greu să găseşti servitoare. Încuviinţă domnişoara Lavinia. Familia Devereux n-a găsit pe nimeni dar nici nu mă mir – se ceartă tot timpul, jazz toată noaptea, se mănâncă la orice oră, fata aia nu ştie cum se ţine o gospodărie. Mi-e milă de bărbatul ei! Şi apoi, familia Larkin tocmai a rămas fără servitoare. Sigur, cu firea judecătorului şi dorinţa lui de a i se pregăti Chota Hazri*1, cum îi zice el, la ora şase dimineaţa şi doamna Larkin care e mereu nemulţumită. Nu mă mir nici de asta, de pildă. Janet de la doamna Carmichael este cea mai stabilă, desigur, dar după mine este o femeie foarte dezagreabilă şi o înfruntă pe bătrâna doamnă.           — Atunci, nu credeţi că ar trebui să reveniţi asupra deciziei în privinţa Gladysei? E o fată tare bună. Îi cunosc întreaga familie; oameni foarte cinstiţi şi de calitate.           Domnişoara Lavinia se împotrivi:           — Am motivele mele, spuse ea dându-şi importanţă.           Miss Marple murmură:           — V-a lipsit o broşă, am auzit…           — Cine-a trăncănit? Îmi închipui că fata. Pe cinstite, sunt aproape sigură că ea a luat-o. Şi apoi s-a speriat şi a pus-o la loc, dar, vedeţi, nu poţi spune nimic dacă nu eşti sigur. Schimbă subiectul. Veniţi s-o vedeţi pe domnişoara Emily, Miss Marple. Sunt sigură c-o să-i facă bine.           Miss Marple o urmă docilă la o uşă, unde domnişoara Lavinia bătu, fu invitată să intre şi-şi introduse musafira în cea mai bună cameră din apartament în care lumina nu pătrundea mai deloc din cauza jaluzelelor pe jumătate trase. Domnişoara Emily stătea culcată în pat, bucurându-se, după toate aparenţele, de penumbră dar şi de suferinţele sale nedefinite.           Lumina slabă o făcea să pară o fiinţă subţire, cu o alură imprecisă, cu o grămadă de păr blond-cenuşiu neîngrijit în jurul capului, din care se desprindeau cârlionţi, totul arătând ca un cuib de pasăre cu care nici o pasăre, care s-ar fi respectat, nu s-ar fi putut mândri. În cameră era un miros de apă de colonie, biscuiţi râncezi şi camfor.           Cu ochii pe jumătate închişi şi cu o voce slabă, subţiratică, Emily Skinner le explică că era „una din zilele ei proaste”.           — Cel mai rău lucru când eşti bolnav e faptul că îţi dai seama ce povară devii pentru cei din jur, zise domnişoara Emily pe un ton melancolic. Lavinia e atât de bună cu mine. Lavie, dragă, îmi e atât de greu că te necăjesc mereu, dar dacă ai umple sticla cu apă fierbinte aşa cum îmi place – dacă e prea plină mă apasă cam mult, pe de altă parte, dacă nu e suficient de plină, se răceşte imediat!           — Îmi pare rău, dragă. Dă-mi-o. O s-o golesc puţin.           — Dacă tot o faci, umple-o din nou. Nu avem ruscus*2 în casă, nu-i aşa, nu, nu contează. Pot şi fără asta. Nişte ceai slab şi o feliuţă de lămâie – n-avem lămâi? Chiar? Nu pot să beau ceai fără lămâie. Cred că laptele s-a tăiat puţin azi dimineaţă. M-a făcut să nu mai am chef să-mi pun lapte în ceai. Nu contează. Pot să trăiesc şi fără ceaiul meu. Numai că mă simt atât de slăbită. Se spune că stridiile sunt hrănitoare. Mă întreb dacă aş încerca câteva. Nu, nu, prea multă bătaie de cap să le cumperi la ora asta înaintată. Pot să rabd până mâine.           Lavinia ieşi din cameră murmurând ceva incoerent despre dusul cu bicicleta până în sat.           Domnişoara Emily zâmbi alene musafirei sale şi sublinie că nu-i plăcea deloc să dea cuiva vreo bătaie de cap.           Miss Marple îi spuse Ednei în seara aceea că se temea că misiunea sa eşuase.           Era foarte tulburată de faptul că zvonuri despre necinstea Gladysei circulau deja în sat.           La poştă, domnişoara Wetherby o abordă:           — Dragă Jane, i-au dat o recomandare scrisă în care se spune că este binevoitoare, sobră şi respectabilă, dar nu se arată nimic despre cinste. Mi se pare foarte semnificativ! Mă tem că e ceva în legătură cu broşa. Cred că trebuie să fie ceva în chestia asta, ştii, deoarece nimeni nu dă drumul azi la o servitoare dacă nu e ceva destul de grav. Le va fi foarte greu să găsească pe alta. Fetele, pur şi simplu, nu se duc la conacul cel vechi. Sunt nervoase când se întorc acasă în zilele lor libere. O să vezi că surorile Skinner n-o să găsească pe altcineva şi atunci, poate, sora aia teribil de ipohondră se va da jos din pat şi va pune mâna să facă ceva!           Mare a fost supărarea în sat când s-a dovedit că domnişoarele Skinner angajaseră, de la o agenţie, o servitoare nouă, care, după toate relatările, era un model de cinste şi virtute.           — O recomandare după trei ani de slujbă, foarte călduroasă, preferă provincia şi cere un salariu mai mic decât Gladys. Cred că am avut un adevărat noroc.           — Chiar, adevărat? Întrebă Miss Marple căreia i se aduseră la cunoştinţă aceste detalii de către domnişoara Lavinia în magazinul negustorului de peşte.           — Pare prea bună ca să fie adevărat.           Apoi, părerea celor din St. Mary Mead a fost că modelul de cinste şi virtute s-a răzgândit în ultima clipă şi nu a mai sosit.           Niciunul dintre aceste pronosticuri nu se adeveri, totuşi, şi satul luă cunoştinţă de comoara domestică pe nume Mary Higgins care trecu prin localitate în taxi spre conacul cel vechi. Trebuiau să recunoască cu sinceritate că arăta bine. O femeie cu o înfăţişare foarte respectabilă, foarte corect îmbrăcată.           La următoarea vizită pe care Miss Marple o făcu la conacul cel vechi, cu ocazia adunării organizatorilor unei sărbători în parohie (la care cine vroia îşi vindea lucruri), Mary Higgins deschise uşa. Era, cu siguranţă, o servitoare cu un aer superior, cam de vreo patruzeci de ani, cu păr negru lins, obraji roşii, o siluetă plinuţă, mascată discret în negru cu un şorţ alb şi bonetă – „exact tipul de servitoare bună, de modă veche”, cum explică mai târziu Miss Marple şi cu vocea potrivită, amabilă, respectuoasă, atât de diferită de accentele tari, nazale ale vocii Gladysei.           Domnişoara Lavinia arăta mult mai puţin hărţuită ca de obicei şi, deşi a regretat că n-a putut să-şi ia şi ea un stand, din cauza grijii pe care trebuia să i-o poarte surorii sale, totuşi participă cu o sumă frumuşică şi a promis să contribuie cu seturi de sugative şi şosete pentru bebeluşi.           Miss Marple comentă alura ei de bunăstare.           — Simt că-i datorez foarte mult lui Mary. Sunt atât de mulţumită că m-am hotărât să scap de fata cealaltă. Mary este cu adevărat o comoară. Găteşte bine, serveşte frumos la masă şi păstrează, cu scrupulozitate, curăţenia în micul nostru apartament, întoarce saltelele în fiecare zi. Şi se poartă minunat cu Emily!           Miss Marple întrebă imediat de Emily.           — Oh, draga de ea. S-a simţit foarte rău din cauza vremii, în ultimul timp. N-are; încotro, asta-i, câteodată face puţin lucrurile să pară mai dificile. Vrea să i se gătească câte ceva şi, apoi, când e servită, spune că nu poate să mănânce acum şi apoi vrea din nou, după jumătate de oră şi totul s-a răcit şi trebuie reîncălzit, Asta cere muncă, nu glumă, dar, din fericire, Mary nu le pune la inimă. E obişnuită să îngrijească invalizi, aşa zice, şi-i înţelege. Este mare lucru.           — Draga mea, ai avut noroc, spuse Miss Marple.           — Chiar aşa. Simt că Mary ne-a fost trimisă ca un răspuns la o rugăciune.           — Mi se pare aproape prea bine ca să fie adevărat, spuse Miss Marple. Aş fi, aş fi puţin atentă, dacă aş fi în locul tău.           Lavinia Skinner nu prinse nuanţa din această remarcă. Ea spuse:           — Oh, vă asigur că fac tot ce pot să se simtă bine. Nu ştiu ce m-aş face dacă ar pleca.           — Nu cred că va pleca până când nu va fi gata de plecare, adăugă Miss Marple şi o privi cu înţeles pe gazda sa.           Domnişoara Lavinia spuse:           — Când nu ai griji gospodăreşti, asta îţi ia aşa o greutate de pe inimă, nu-i aşa? Cum se poartă micuţa Edna?           — Se descurcă destul de bine. Nu ca Mary a voastră. Dar eu ştiu totul despre Edna pentru că e o fată din sat.           Când ieşi în hol auzi vocea bolnavei care spunea pe un ton ridicat:           — Ai lăsat compresa asta să se usuce… Doctorul Allerton a spus în mod deosebit că trebuie să fie tot timpul umedă. Bine, bine, las-o. Vreau o ceaşcă cu ceai şi un ou fiert… Fiert numai trei minute şi jumătate, ţine minte şi trimite-o pe domnişoara Lavinia la mine.           Mary cea eficientă apăru din dormitor şi îi spuse Laviniei: „Domnişoara Emily vă cheamă, doamnă”, deschise uşa pentru Miss Marple, o ajută să-şi pună haina şi-i înmână umbrela în maniera cea mai ireproşabilă.           Miss Marple luă umbrela, o scăpă, încercă s-o ridice şi îi căzu geanta care se deschise. Mary, politicoasă, adună diferite flecuşteţe – o batistă, un carneţel cu adrese, un portmoneu de piele demodat,doi şilingi, trei penny şi o bucată de baton dulce de mentă, în dungi.           Miss Marple primi ultimul obiect cu oarecare jenă.           — Oh, dragă, ăsta trebuie să fi fost al băieţelului doamnei Clement. El îl sugea şi-mi amintesc că mi-a luat geanta să se joace cu ea. El trebuie să-l fi pus înăuntru. E teribil de lipicios aşa?           — Să-l iau, doamnă?           — Oh, dacă vrei? Mulţumesc foarte mult.           Mary ridică ultimul lucru, o oglinjoară şi după ce o primi, Miss Marple exclamă încântată:           — Ce noroc că nu s-a spart.           După aceea ea plecă, Mary rămase politicoasă la uşă ţinând o bucată de baton de zahăr cu dungi, fără nici o expresie deosebită pe faţă.           Timp de zece zile, St. Mary Mead a trebuit să îndure, să audă calităţile comorii domnişoarei Lavinia şi a domnişoarei Emily.           În a unsprezecea zi, satul fu trezit de o veste trăsnet.           Mary, modelul de cinste şi virtute dispăruse! Patul ei era neatins şi uşa din faţă a fost găsită dată la perete. Se strecurase în linişte, în timpul nopţii.           Şi nu numai Mary lipsea! Două broşe şi cinci inele ale domnişoarei Lavinia, trei inele, un pandantiv, o brăţară şi patru broşe ale domnişoarei Emily lipseau de asemenea!           Era începutul catastrofei.           Tânăra doamnă Devereux îşi pierduse diamantele pe care le ţinea într-un sertar deschis, ca şi nişte blănuri de valoare primite ca dar de nuntă. Judecătorului şi soţiei sale li se luaseră bijuterii şi o anumită sumă de bani. Doamna Carmichael a suferit cele mai mari pagube. Nu numai că avea nişte bijuterii de foarte mare valoare, dar mai ţinea şi o mare sumă de bani care dispăruse din apartament. Fusese seara liberă a Janettei şi stăpâna sa obişnuia să se plimbe prin grădină pe înserate, chemând păsările şi presărându-le firimituri. Devenise clar că Mary, servitoarea cea perfectă, avusese chei potrivite pentru toate apartamentele!           Trebuie să mărturisim că a fost o anumită satisfacţie cam deplasată în St. Mary Mead. Domnişoara Lavinia se lăudase atât de mult cu miraculoasa ei Mary. „Şi tot timpul ăsta, dragă, fusese o hoaţă obişnuită!” spuneau oamenii.           Urmă o descoperire interesantă. Nu numai că Mary dispăruse în neant, dar agenţia, care o trimisese şi garantase recomandările, se alertă când descoperi că Mary Higgins, care le ceruse de lucru şi ale cărei recomandări fuseseră acceptate, nu existase niciodată, în ciuda tuturor căutărilor. Era numele unei servitoare care locuise la sora adevărată a unui diacon, dar adevărata Mary Higgins trăia liniştită într-un loc prin Cornwall.           — Inteligentă toată treaba, recunoscu inspectorul Slack. Şi dacă vreţi să ştiţi de la mine, femeia asta lucrează cu o bandă. S-a mai întâmplat un caz de acelaşi fel în Northumberland acum un an. Lucrurile furate n-au fost găsite niciodată şi nici ea n-a fost prinsă. Totuşi, stăm mai bine decât cei din Much Burham!           Inspectorul Slack era întotdeauna un om plin de sine.           Totuşi, săptămânile treceau şi Mary Higgins rămânea triumfătoare în largul ei. În van inspectorul Slack*3 îşi dublă energia care-i lipsea numelui său.           Domnişoara Lavinia plângea tot timpul. Domnişoara Emily era aşa de tulburată şi se îngrijoră atât de mult de starea ei, încât trimise imediat după doctorul Haydock.           Întregul sat era teribil de curios să afle ce credea el despre bolile de care pretindea că suferă domnişoara Emily, dar, normal, nu-l putea nimeni întreba. Ştiri satisfăcătoare se răspândiră totuşi în legătură cu asta, prin domnul Meek, asistentul farmacistului care se plimba cu Clara, servitoarea doamnei Price-Ridley. S-a aflat apoi că doctorul Haydock prescrisese un amestec de asafoetidă*4 şi valeriană care, potrivit domnului Meek, era remediul universal pentru soldaţii ce simulează boli!           Curând după aceea, s-a aflat că domnişoara Emily, fără să renunţe la îngrijirile medicale pe care le primea, a declarat că în starea de sănătate în care se afla simţea că e de datoria ei să fie aproape de specialistul din Londra ce înţelegea cazul ei. Era bine şi pentru Lavinia, spunea ea.           Apartamentul a fost subînchiriat.           Câteva zile după aceea, Miss Marple, cam îmbujorată şi agitată, făcu o vizită poliţiei din Much Burham şi întrebă de inspectorul Slack.           Inspectorului Slack nu-i plăcea de Miss Marple. Dar era conştient că şeful poliţiei, colonelul Melchett nu-i împărtăşea opinia. De aceea, cam bombănind o primi.           — Bună ziua, Miss Marple, Cu ce vă pot fi de folos?           — Oh, dragă, mă tem că te grăbeşti, spuse Miss Marple.           — O groază de treabă, dar îmi puteţi răpi câteva momente, spuse inspectorul Slack.           — Oh, dragă, făcu Miss Marple, sper să-ţi pot explica pe înţeles ce am de zis. E atât de dificil să te explici, nu crezi? Nu, poate pentru dumneata nu e. Dar ştii, nefiind educată în stil modern, am avut o guvernantă, care mă învăţa datele despre regii Angliei şi cunoştinţe generale şi cum se fac acele de cusut şi chestii de astea. La grămadă, înţelegi, nu te învăţa să treci la subiect. Ceea ce, de fapt, vreau să fac. Este vorba de fata domnişoarei Skinner, Gladys, pe care o cunoşti.           — Mary Higgins, spuse inspectorul Slack.           — Oh, da, cea de-a doua servitoare. Dar e vorba de Gladys Holmes, o fată cam impertinentă şi cam prea plină de ea, dar, de fapt, foarte cinstită şi este foarte important ca acest lucru să fie recunoscut.           — Nu-i nici o plângere împotriva ei până acum, după câte ştiu, spuse inspectorul.           — Nu, ştiu că nu este nici o plângere, dar asta este partea proastă. Pentru că, vedeţi, oamenii continuă să creadă anumite lucruri. Oh, dragă… Ştiu că mă exprim rău. Ceea ce de fapt vreau să spun e că lucrul important este s-o găsim pe Mary Higgins.           — Desigur, spuse inspectorul Slack. Aveţi vreo idee în privinţa asta?           — Da, de fapt am, spuse Miss Marple. Pot să vă pun o întrebare? Amprentele vă sunt de vreun folos?           — Ah, făcu inspectorul Slack, aici ea e mult prea abilă pentru noi. Îşi făcea toată treaba cu mănuşi de cauciuc sau cu mănuşi de servitoare, se pare. Şi ea a fost foarte precaută… A şters toate lucrurile din dormitorul ei şi de pe chiuvetă. Nu s-a putut găsi nici o singură amprentă în toată casa.           — Dacă aţi avea amprentele ei, asta v-ar ajuta?           — S-ar putea, doamnă. Ar putea fi cunoscute la Scotland Yard. Nu e prima ei lovitură, aş zice!           Miss Marple încuviinţă încurajată. Îşi deschise geanta şi scoase o mică cutie de carton. Înăuntru, învelită în vată era o oglinjoară.           — Din geanta mea, spuse Miss Marple. Amprentele servitoarei sunt pe ea. Cred c-ar fi satisfăcătoare… Ea a atins o substanţă extrem de lipicioasă o clipă mai înainte.           Inspectorul Slack se uita uluit.           — I-aţi luat amprentele în mod intenţionat?           — Desigur.           — Atunci o bănuiaţi?           — Ei bine, ştiţi, m-a uimit că era puţin prea bună ca să fie adevărată. De fapt, i-am şi spus domnişoarei Lavinia. Dar ea, pur şi simplu, nu a reţinut aluzia! Ştii, inspectore, mă tem că nu cred în modele de cinste şi demnitate. Majoritatea dintre noi avem defectele noastre… Şi slujba în gospodărie le scoate la iveală foarte repede.           — Bine, spuse inspectorul Slack revenindu-şi, mă simt obligat faţă de dumneavoastră, cu siguranţă. Le vom trimite la Scotland Yard şi vom vedea ce au de spus.           El se opri. Miss Marple îşi lăsase capul puţin pe o parte şi-l privea cu mult subînţeles.           — Ce zici, inspectore, nu crezi c-ar fi cazul să cauţi puţin mai aproape?           — Ce vreţi să spuneţi, Miss Marple?           — E foarte dificil de explicat, dar când dai peste un lucru deosebit îl observi. Deşi, adesea, lucruri deosebite pot fi doar nişte fleacuri. Ştiţi, am simţit asta tot timpul; vreau să zic despre Gladys şi broşă. Ea este o fată cinstită; ea nu a luat broşa. Atunci de ce a crezut domnişoara Skinner că a luat-o? Domnişoara Skinner nu e o proastă, nici vorbă de asta! De ce a fost ea atât de nerăbdătoare s-o lase pe fată să plece când aceasta era o servitoare bună şi servitoarele sunt greu de găsit? Asta a fost ceva deosebit, ştiţi. Aşa că m-am întrebat. M-am tot întrebat. Şi am observat un alt lucru deosebit! Domnişoara Emily este ipohondră, dar este prima ipohondră care nu a trimis după vreun doctor imediat. Ipohondrilor le plac doctorii. Domnişoarei Emily nu.           — Unde vreţi să ajungeţi, Miss Marple?           — Ei bine, ştiţi, vreau să vă sugerez că domnişoara Lavinia şi domnişoara Emily sunt persoane speciale. Domnişoara Emily îşi petrece aproape tot timpul într-o cameră întunecată şi dacă părul ăla nu-i o perucă, atunci eu îmi înghit propria mea meşă de la spate! Şi ceea ce vreau să spun e asta: Este perfect posibil ca o femeie slabă, palidă, cu părul cărunt, suferindă să fie una şi aceeaşi cu femeia brunetă, îmbujorată şi plinuţă. Şi nimeni din câte ştiu nu le-a văzut pe domnişoara Emily şi pe Mary Higgins în unul şi acelaşi loc. Au avut o mulţime de timp să facă dubluri după toate cheile, o mulţime de timp să afle totul despre ceilalţi chiriaşi şi apoi să scape de fata din partea locului. Domnişoara Emily face o plimbare rapidă peste câmp într-o noapte şi soseşte la gară ca Mary Higgins a doua zi. Şi apoi, la momentul potrivit, Mary Higgins dispare şi toţi se pun cu surle şi trâmbiţe pe urmele ei. Vă spun unde-o puteţi găsi, inspectore; pe sofaua domnişoarei Emily Skinner. Luaţi-i amprentele, dacă nu mă credeţi, şi veţi descoperi că am dreptate! O pereche de hoaţe deştepte, asta sunt domnişoarele Skinner… Şi, fără îndoială, în legătură cu un complice inteligent care ascunde bunurile furate. Dar, de data asta, nu le mai merge! N-am de gând să las ca cinstea unei fete de caracter din satul nostru să fie terfelită în halul ăsta! Gladys Holmes este cât se poate de cinstită şi toată lumea trebuie s-o ştie! Bună ziua!           Miss Marple ieşise demnă, înainte ca inspectorul Slack să-şi revină.           — Pfui! Făcu el. Dacă are dreptate…           Curând descoperi că Miss Marple avea, din nou, dreptate.           Colonelul Melchett l-a felicitat pe Slack pentru eficienţa sa şi Miss Marple a invitat-o pe Gladys să vină la ceai cu Edna şi i-a vorbit, în mod serios, să nu-şi mai schimbe slujba de îndată ce va obţine una.                                                                                                      SFÂRŞIT               * (în anglo-indiană) un fel uşor de mâncare pentru dimineaţa devreme.           * e o plantă           * (engl.) slack – moale, neglijent, inactiv.      * o substanţă închisă la culoare obţinută din nişte plante din Irak şi vestul Indiei şi folosită în medicină ca antispasmodic.  

Pacat dublu de Agatha Christie AM DAT o raită pe la prietenul meu Poirot şi l-am găsit într-o stare de jalnică extenuare. Devenise într-atît de faimos, încît orice femeie bogată care îşi rătăcea vreo brăţară sau căţeluşul preferat se grăbea să-i ceară ajutorul marelui Hercule Poirot. Micul şi îndesatul meu amic era un amestec ciudat de cumpătare flamandă şi fervoare artistică. Accepta multe cazuri care nu îl interesau pur şi simplu pentru că primul lui instinct prevala întotdeauna. De asemenea, prelua cazuri care nu îi ofereau nici un profit tocmai pentru că se nimerise să-l intereseze în mod special. Rezultatul la care ajunsese era, după cum spuneam, o stare de jalnică extenuare. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi el, aşa că nu mi-a fost deloc greu să-l conving să petrecem o vacanţă de o săptămînă la cunoscuta staţiune Ebermouth, de pe coasta de sud. Deja trecuseră patru zile extrem de agreabile cînd Poirot a venit la mine ţinînd în mînă o scrisoare deschisă. — Mon ami, îţi mai aminteşti de prietenul meu Joseph Aarons, impresarul? După o clipă de gîndire am încuviinţat. Poirot are o grămadă de prieteni a căror provenienţă socială diferă ca de la cer la pămînt. Amicii lui sînt fie măturători de stradă, fie lorzi din înalta societate. — Eh bien, Hastings, Joseph Aarons se află la Charlock Bay. Nu se simte deloc bine şi, în plus, îl mai supără şi o afacere destul de neînsemnată. Mă roagă să-i fac o vizită. Mon ami, cred că e cazul să răspund invitaţiei. Dragul de Joseph e un prieten atît de devotat şi a făcut atîtea ca să mă ajute în trecut. — Bineînţeles, dacă zici tu, am răspuns. Bănuiesc că Charlock Bay e un loc drăguţ şi întîmplarea face că nu am mai fost acolo niciodată. — Atunci vom îmbina utilul cu plăcutul, spuse Poirot. Eşti atît de amabil să te interesezi de mersul trenurilor? — Probabil că va trebui să schimbăm trenul de vreo două-trei ori, i-am spus cu o strîmbătură. Ştii cum sînt liniile astea care traversează ţara. Uneori abia dacă îţi ajunge o zi ca să parcurgi distanţa dintre Devonul de Sud şi Devonul de Nord. Cu toate acestea, făcînd investigaţiile de rigoare, am aflat (nu fără surprindere) că drumul nu necesita mai mult de o schimbare de tren la Exter şi că, în general, trenurile circulau la orele anunţate. Tocmai mă grăbeam spre Poirot să-i dau vestea cînd, trecînd pe lîngă oficiul de voiaj cu autocarele, am putut citi următorul anunţ: „Mîine. Excursie de o zi la Charlock Bay. Plecarea la ora 8:30 cu un itinerar care trece prin cele mai pitoreşti locuri din Devon”. Am întrebat cîteva persoane şi m-am întors la hotel entuziasmat. Din nefericire mi-a fost tare greu să-l fac pe Poirot să-mi împărtăşească părerea: — Mon ami, de unde atîta pasiune pentru autocar? Vezi tu, trenul e ceva sigur. Nu explodează cauciucurile; nu au loc accidente. Şi, în plus, nu te simţi incomodat de prea mult aer. Ferestrele pot fi închise şi nu intră deloc praf înăuntru. I-am sugerat într-un mod cît se poate de delicat că pe mine mă atrăgea tocmai avantajul aerului curat. — Şi dacă plouă? Clima voastră britanică e atît de instabilă! — Ne înarmăm cu glugi şi aşa mai departe. Iar dacă plouă cu găleata, excursia nu va mai avea loc, dat fiind că autocarul are caroseria deschisă. — Ah! făcu Poirot. Atunci că sperăm că totuşi va ploua. — Ei, dacă ăsta e ultimul tău cuvînt... — Vai, nu, mon ami. Văd că ţi-a intrat în cap să mergi neapărat în excursie. Din fericire am la mine paltonul cel gros şi două fulare. Oftă. Dar vom avea destul timp la Charlock Bay!  — Se pare că va trebui să petrecem şi noaptea acolo. Turul excursiei trece prin Dartmoor. Masa de prînz o luăm la Monkhampton. La Charlock Bay ajungem pe la patru şi autocarul porneşte înapoi la ora cinci şi ajunge aici la zece seara. — Aşa deci! spuse Poirot. Şi cînd te gîndeşti că mai sînt unii care fac treaba asta de plăcere. Bineînţeles că ne va costa mai puţin, pentru că nu mai facem şi drumul înapoi, nu? — Nu cred că e posibil aşa ceva, — Bine, dar trebuie să insişti. — Ei, hai, Poirot, nu fi meschin! Ştii doar că eşti plin de bani. — Mon ami, nu e vorba de meschinărie. Eu mă refer la simţul afacerii. Să fi fost chiar milionar şi tot n aş fi plătit mai mult decît e drept şi just. După cum prevăzusem, Poirot nu a avut nici o şansă. Domnul care elibera tichete la biroul de voiaj era calm şi indiferent, dar ferm pe poziţie. Ideea lui era că trebuia să ne întoarcem cu acelaşi autocar. Mai mult, insinuă faptul că ar fi trebuit să plătim ceva în plus pentru privilegiul de a părăsi autocarul la Charlock Bay. Învins, Poirot plăti suma cerută şi părăsi biroul. — Englezii ăştia nu au simţul banului, bombăni el. Hastings, n-ai observat un tînăr care a plătit tot biletul, deşi a menţionat că vrea să coboare la Monkhampton? — Nu cred. Că veni vorba... — Da, ştiu, o priveai pe tînăra domnişoară care a cumpărat locul cinci, chiar lîngă noi. Da, mon ami, te-am văzut. Acesta a şi fost motivul pentru care, cînd eram pe punctul de a lua locurile treisprezece şi paisprezece – care sînt în centru şi parcă ceva mai apărate, mă rog, cît pot fi ele de apărate – te-ai băgat în faţă cu grosolănie şi ai spus că locurile trei şi patru sînt mai bune. — Ei şi tu, Poirot! am zis simţind că-mi iau foc obrajii. — Păr roşcat, mereu părul ăsta roşcat! — Cel puţin ea merita mai multă atenţie decît orice tînăr ciudat. — Asta depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Mie mi s-a părut interesant tînărul. Ceva anume din tonul lui Poirot m-a făcut să mă uit imediat şi eu la el. — De ce? Ce vrei să spui? — Oh! Stai puţin! Să spunem că m-a interesat pentru că dorea să-şi lase mustaţă, însă rezultatul era deplorabil. Poirot îşi mîngîie cu tandreţe propria mustaţă, de-a dreptul magnifică. E o adevărată artă, murmură el, să ştii cum să-ţi laşi mustaţa să crească! Am toată simpatia pentru cei care vor să aibă mustaţă. Nu ştii niciodată cînd Poirot vorbeşte serios şi cînd glumeşte pe socoteala cuiva. Am socotit că e mai cuminte să tac. A doua zi a debutat cu un soare strălucitor. O zi cu adevărat splendidă! Cu toate acestea, Poirot nu a vrut să-şi asume nici un risc. Şi-a luat o haină de lînă, un palton greoi şi două fulare şi toate astea peste cel mai gros costum de haine. În plus, a înghiţit înaintea plecării şi două tablete „Antigrippe” şi şi-a mai vîrît încă o doză în buzunar. Ne-am luat doar două valijoare cu noi. Domnişoara drăguţă pe care o remarcasem în ziua precedentă avea şi ea o valijoară, la fel şi tînărul care, am tras eu concluzia asta, constituia obiectul simpatiei lui Poirot. În rest, nimeni nu avea bagaj. Cele patru valize au fost puse de şofer cu grijă în portbagaj şi apoi toţi ne-am luat locurile în primire. Din maliţiozitate, mi-am zis eu atunci, Poirot m-a plasat pe mine pe locul din afară, căci „eu aveam mania aerului curat”, iar el se instala chiar lîngă frumoasa noastră vecină. Dar în curînd îşi repară greşeala. Cel care ocupa locul şase era un tip foarte gălăgios şi glumeţ, astfel încît Poirot o întrebă pe fată, pe un ton scăzut, dacă nu dorea să facă schimb de locuri. Ea încuviinţă plină de recunoştinţă şi, după ce se produse schimbarea, intră în vorbă cu noi şi curînd toţi trei discutam plini de jovialitate. Evident foarte tînără, cred că nu avea mai mult de nouăsprezece ani, fata era ingenuă ca un copil. Nu a trecut mult şi ne-a destăinuit motivul călătoriei. După toate aparenţele făcea o călătorie de afaceri pentru mătuşa ei care era proprietara unui foarte interesant magazin de antichităţi din Ebermouth. Cînd îi murise tatăl, mătuşa nu se alesese cu prea mult, aşa încît se hotărîse să folosească bruma de capital şi mulţimea de lucruri frumoase lăsate moştenire pentru a se lansa în afaceri. Avusese deja succes şi devenise chiar celebră. Fata, Mary Durrant, venise să locuiască împreună cu mătuşa sa şi eventual să înveţe „meşteşugul” comerţului cu antichităţi. În orice caz, era extrem de entuziasmată – slujba aceasta era net preferabilă uneia de guvernantă sau de însoţitoare de bătrîni. Poirot dădea din cap interesat şi aprobator. — Mademoiselle cu siguranţă va avea succes, spuse el galant. Dar aş dori să-i dau un sfat mic. Mademoiselle, să nu vă încredeţi în oricine! Peste tot în lume mişună golani şi vagabonzi, poate chiar aici, alături de noi în autocar. Trebuie să fii în permanenţă cu ochii în patru, suspicios! Ea rămase cu gura căscată, iar Poirot dădu din cap ca un bătrîn înţelept. — Aşa este cum vă spun. Cine ştie? Poate chiar eu, care vă vorbesc, sînt un răufăcător de cea mai joasă speţă. Şi clipi mai des ca oricînd sub privirile ei stupefiate. Ne-am oprit la Monkhampton ca să luăm prinzul şi, după ce schimbă cîteva vorbe cu ospătarul, Poirot reuşi să ne aranjeze o măsuţă de trei persoane lîngă geam. Afară, într-o curte mare, erau parcate cam vreo douăzeci de autocare cu caroseria deschisă care veniseră din toată ţara. Restaurantul hotelului era înţesat şi gălăgia era apreciabilă. teatru radiofonic...............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie

Agatha Christie Fata pastorului   Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocănos: — Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de pastor. — De ce? — Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. De-aici mi se trage nevoia de altruism... mila faţă de aproapele meu... aceasta... — Vad că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham. Numai că, dacă-mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca el, doar că mai puţin bine. — Greşală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu ştiu ce" pe care nici un bărbat nu l-ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute prototipului meu, cum să-ţi spun? Cuvintele sunt nişte lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime. — Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs. — Potoleşte-te, e chiar ceea ce fac. Nu m-am oprit decât o clipă pentru a-mi trage sufletul. Şi pentru a-mi revenit în fire, doresc foarte mult ca astăzi să ajutăm fiica unei pastor şi vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor. — Pariez că nu! — De acord! Atenţie, dă-mi voie să-mi părăsesc maşina de scris pentru că, iată, a venit un client.   Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise uşa şi anunţă: — Domnişoara Monica Deane. O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor. — Intraţi, domnişoara Deane: Aşezaţi-vă şi spuneţi-ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă prezint pe secretarea mea particulară, domnişoara Sheringham. — Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu-i aşa? — Aşa este. Dar... cum aţi aflat? — Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei. Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters erau foarte frumoşi, dar cearcănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare şi spaimă. — Povestiţi-mi despre necazul dumneavoastră, domnişoară Deane, o sfătui Tommy.   Tânăra se întoarse spre el şi începu: — E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Little Hampsley, în Suffolk. Aici a şi murit acum trei ani, lăsându-ne pe mine şi pe mama foarte încurcate. Mi-am luat un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l-am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de sărace, până într-o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunţa că o mătuşă de-a tatălui meu murise lăsându-ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre această mătuşă care se ciorovăise ani îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind-o foarte bogată, mama şi cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârşit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne-am închipuit. Am moştenit, într-adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne-a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătuşă-mea şi-a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu toate acestea, aveam casa şi o puteam vinde la un preţ avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat oferta. Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă gândeam că dacă ne-am muta la „Casa Roşie", mama ar avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile.   Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne-am instalat şi eu am dat mai multe anunţuri în ziare pentru a atrage chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să-şi petreacă câteva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii rămase cu noi şi ne împărţeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile. — Ce fel de evenimente? — Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându-se, iar într-o dimineaţă observarăm că mobilele îşi schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar imediat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea. — Un spirit demolator! exclamă Tuppence. — Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care-i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe neaşteptate. — Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome"? — Aşteptaţi, asta nu-i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne-a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice şi că-l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este într-atât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câteva experienţe.   — Şi? — La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veţi considera capricioasă, şi n-aţi fi departe de adevăr, numai că... e vorba de acelaşi om! — Ce om? — Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură! — Şi de ce vă nelinişteşte asta? — Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca înfătişare. Primul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într-o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, urechile sale de-o formă foarte specială, aproape că nu au lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. Aceste două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am meditat şi, în cele din urmă, i-am scris domnului O'Neill, anunţându-l că-i voi da un răspuns definitiv într-o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului Blunt într-un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi am venit să vă caut. — Aţi făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenţie. — O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu-i aşa, domnişoară Sheringham? — Absolut, şi vom merge până la capăt! — Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, mama şi o servitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne puteţi spune câteva amănunte despre servitoare? — Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de opt sau zece ani. Nu-i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect".   Tommy scoase un mormăit. Nu mai ştia cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse: — Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea nota toate detaliile suplimentare de care avem nevoie. — Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy. În timp ce cele două femei luau masa într-un restaurant din apropiere, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei: — Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri. Monica roşi. — Ştiţi, eu... — Povestiţi-mi tot! — Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine. — Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu-i aşa? — Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?! — Oh, ştiţi, cazul dumneavoastră n-are nimic excepţional. Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m-am aflat în această situaţie. — Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adorabil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar avea măcar un pic de capital, firma sa l-ar lua ca asociat. Celălalt, Partridge, este un bărbat excelent şi norocos, ceea ce înseamnă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar...   — De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a repeta cât doriţi cât e el de bun şi bogat, să-i numiţi toate calităţile... Rezultatul va fi acelaşi, celălalt e cel pe care-l doriţi. Monica înclină capul fără să spună nimic. — Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră? — „Casa Roşie", Stourton-in-the-Marsh. În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roşindu-se: — Nu v-am întrebat în legătură cu... condiţiile... — Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roşie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic procent, dacă nu... nimic! — Mulţumesc. — Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante. Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora" din Thunly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugubru: — Iată-ne deci şi-n Târgul Gâştelor, ori cum s-o mai chema sătucul ăsta.   Tuppence încearcă să-i ridice moralul propunându-i: — N-ai vrea să mai revedem o dată afacerea? — Cu plăcere. Dă-mi voie întâi să-ţi spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă! — De ce? — Draga mea, băga-ţi în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să-şi vândă proprietatea. Monica   Deane ne-a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu-i aşa? — Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc. — Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputinţa. — Cu ce scop? — Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform căruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puţin suspectă. — Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o raţiune pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică! — Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tuppence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în casa asta şi nu va fi prea uşor de găsit, dacă n-o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cumpere imobilul folosindu-se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm pereţii, dacă nu cumva s-o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină. — Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic! — În cazul acesta, cred că n-ar fi rău să-i fac o vizită directorului băncii locale. Îi voi spune că am venit să-mi petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa Roşie" şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa. — Dar, pentru ce...? — Aşteaptă şi vei vedea.   O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori. — Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s-a desfăşurat precum prevăzusem şi l-am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l-au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi mi-am inventat o matuşă care, când a izbucnit războiul, s-a dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina", de unde a ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i-a adus şi lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se restituie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, şi care şi-a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudenţa şi atunci mi-a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roşii". Pricepi, Tuppence? Şi-a recuperat toată averea şi a ascuns-o undeva. Îţi aduci aminte, fără îndoială, spusele Monicăi despre puţinătatea bunurilor lăsate ca moştenire. Acum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la curent cu asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba. — Cine? — Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuie să cunoască toate excentricităţile stăpânei sale. — Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...? — ...e nepotul, „gentlemanul desăvârşit". Fără nici o îndoială! Dar unde se află mangoţii? Tu, care — mai mult ca mine — ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obişnuiesc ele să-şi ascundă tezaurele? — La ciorap, sub saltea. — Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s-a întâmplat cu mătuşa Monicăi, căci până acum i-ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrână nu putea să desprindă singură scândurile duşumelei sau să sape o ascunzătoare în zid sau în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perimetrul proprietăţii! Crockett n-a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vremea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le-o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie". Îi primi Monica Deane. Pentru mamă-sa şi Crockett, cei doi erau posibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tommy a pus-o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite săracilor din împrejurimi. — Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte? — Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, dar nimic important. — Le-aţi aruncat cumva? — Nu. Maică-mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, şi-a ales tot felul de reţete pe care şi-a propus să le studieze zilele acestea. Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină. — Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră? — Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. Săracul bătrân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n-avem mijloace să-l folosim mai des. Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, după care îl întrebă: — Aţi îngropat cumva vreo ladă de-a stăpânei dumneavoastră, cândva? — Nu. N-am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să ascundă o ladă în pământ?   Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într-atât încât n-ar fi putut ascunde un secret. În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând: — Iată toate hârtiile pe care le-am găsit. Dacă doriţi, puteţi să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta. În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într-una din camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu pe nimeni. — Fantoma îşi reia glumele, murmură el.   Apoi se reîntoarse la parter, visător. — Credeţi, domnişoara Deane, că aş putea vorbi câteva clipe cu servitoarea? — Desigur, o voi chema imediat. Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett. Tommy o încunoştiinţă pe un ton politicos: — Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreba dacă, în cazul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de acord să rămâneţi în serviciul nostru? Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire. — Mulţumesc, domnule, dacă-mi permiteţi, voi reflecta la propunerea dumneavoastră. Tommy se întoarse spre Monica. — Casa îmi place mult, domnişoară Deane. Mi se pare că mai aveţi şi alţi cumpărători. Oricare ar fi suma oferită, eu vă voi da cu o sută de lire mai mult.   Monica murmură câteva cuvinte de politeţe, care nici nu-l încurajau, dar nici nu-l descurajau, şi cei doi Beresford se retraseră. — Mi se pare clar, spuse Tommy. Crockett e amestecată. Ai băgat de seamă cum răsufla? Coborâse scara de serviciu alergând, după ce făcuse pe fantoma la etaj. Sunt aproape convins că l-a introdus pe nepotu-său în secret în casă spre a o înlocui în momentul în care ea ar fi obligată să stea liniştita lângă familie. Vei vedea că doctorul O'Neill va face o nouă ofertă până la sfârşitul zilei. Şi, într-adevăr, în timp ce cei doi tocmai se instalaseră la han, li se aduse un bilet din partea Monicăi pe care scria: „Am veşti de la doctorul O'Neill.   Măreşte oferta precedentă cu încă o sută cinzeci de lire". — Nepotul trebuie să aibă resurse, constată Tommy. Mai vreau să-ţi spun ceva, draga mea: prada pe care o speră, nu-i va ajunge să-şi acopere toate cheltuielile! — Asta doar dacă nu vom pune noi mâna pe ea! — Da, deci să ne începem cercetările. Triară toate hărtiile aduse de Monica. Lucru anevoios, pe care cei doi îl întrerupeau din când în când spre a-şi cerceta notiţele. — Ce e nou, Tuppence? — Două facturi vechi, trei scrisori fără importanţă, o reţetă pentru conservarea cartofilor noi şi o alta pentru o prăjitură cu brânză şi lămâie. — La mine: o factură, un poem despre primăvară, două tăieturi din ziare despre „De ce cumpără femeile perle... un plasament sigur" şi „Bărbatul cu patru neveste... o poveste extraordinară", de asemenea, o reţetă pentru iepure în aspic. — E descurajant.   Imediat ce cutia se goli, cei doi investigatori se priviră perplecşi. Tommy luă o bucată de hărtie ce se afla înaintea lui. — Am pus asta de o parte să vad dacă n-are vreo legătură cu ceea ce căutăm. — Să o vedem. O, e vorba de una din treburile alea cuprinzând o şaradă sau o anagramă... Tuppence citi: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi şi apoi sub ea, puneţi totul. A doua este de fapt prima. Celui de-al treilea, nu-i place crivăţul iernii". Tommy bodogăni: — Nu era un poet prea strălucit. — Nu văd ce te-ar putea interesa aici? Acum cinzeci de ani toată lumea colecţiona genul ăsta de şarade, ori le păstra pentru serile lungi de iarnă. — Nu făcea aluzie la versuri, ci la ceea ce scrie cu creionul dedesubt: Sfântul Luca XI, 9, citi Tuppence. E o referire la Biblie. — Înţeleg, numai că asta n-are nici o legătură cu ceea ce a scris bătrâna sub şaradă. — Da... într-adevăr. — Îmi închipui că, veritabilă fiica de pastor cum eşti, porţi tot timpul o Biblie cu tine. — Am, într-adevăr, una. Nu te aşteptai, nu-i aşa? O secundă.   Tuppence scoase o Biblie din valiză şi-i întoarse cu febrilitate paginile. — Iată: Luca, capitolul XI, versetul 9. Se aplecă şi citi: „Caută şi vei găsi". — Am găsit, exclamă Tuppence. Rezolvăm criptograma şi tezaurul e al nostru... sau al Monicăi. — Ei bine, să lucrăm la criptogramă, cum îi spui tu. „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi". Mă întreb ce înseamnă asta? Să vedem mai departe: „A doua este de fapt prima". E în cea mai curată păsărească. — Nu chiar, sunt sigur că e foarte simplu, trebuie doar să ne gândim puţin. Dă-mi pentru o clipă hârtia.   Tommy i-o dădu cu plăcere şi Tuppence, înfundată într-un fotoliu, începu să murmure ridicând din sprâncene. După o jumătate de oră Tommy remarcă detaşat: — Deci e simplu, nu? Jignită, Tuppence replică: — N-aparţinem unei generaţii prea fericite, asta-i tot. Sunt sigură că dacă-i voi duce hârtia asta unei bătrâne din sat, o va descifra în câteva momente. E un truc, asta-i tot. — Să mai încercăm o dată. — Nu poţi pune prea multe lucruri pe cărbuni încinşi. Apa, pentru a-i stinge, lemnul pentru a-i aţâţa, sau... ceainicul. — Cred că e vorba de un cuvânt cu o singură silabă. N-ar putea fi cuvântul lemn, din întâmplare? — Nu, căci nu se poate pune nimic în el. — Trebuie atunci să fie vorba de obiecte numite printr-un cuvânt de o singură silabă care se pun pe foc. — Saucepan. Fryingpan. Ce-ai zice de „pot" sau „pan"? astea sunt vase de bucătărie. — Oală? S-ar putea. Ea se pune într-adevăr pe foc. — Dar restul? Vai de noi!   Fură întrerupţi de servitoare care veni să-i anunţe că prânzul va fi servit într-o jumătate de oră. — Doamna Lumley ar vrea să ştie dacă preferaţi cartofii fierţi sau prăjiţi. Are amândouă felurile. — Fierţi, răspunse cu vioiciune Tuppence. Ador cartofii... Se opri şi Tommy o privi stupefiat. — Ce ai, Tuppence, ai văzut o fantomă? — Tommy! N-ai priceput? Asta era! Vreau să spun, cuvântul „potatoes". Iată: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi" — prima fiind „pot", adică „oală". „A doua este de fapt prima". Adică A, prima literă a alfabetului. „Celei de-a treia nu-i place crivăţul iernii", asta e „toes" (degetele mari de la picioare), desigur, „pot-a-toes".   — Ai dreptate, Tuppence, eşti foarte răutăcioasă. Numai că mi-e teamă că am pierdut destul timp degeaba. „Cartofii" nu prea au nimic de-a face cu banii. Aşteaptă puţin... despre ce citeai înainte? Parcă ceva în legătură cu cartofii noi, mi se pare. Mă întreb dacă nu cumva asta ne va lămuri. Răscoli printre hărtiile învechite şi scoase una îngălbenită. — Iată: „Pentru conservarea cartofilor noi puneţi-i într-o ladă de fier şi îngropaţi-i în grădină. Chiar şi în timpul iernii îşi vor păstra acelaşi gust de parcă atunci i-aţi fi scos din pământ". — Iată cheia enigmei! strigă Tuppence. Comoara e îngropată într-o cutie de fier. — Şi, totuşi, l-am întrebat pe grădinar şi mi-a spus că nu a îngropat nimic. — Ştiu, numai că oamenii nu răspund întotdeauna la ceea ce-i întrebi. Răspund doar la ceea ce gândesc ei că ai putea să-i întrebi. El ştia că n-a pus nimic special sub pământ. Dar mâine îl vom întreba dacă nu cumva a îngropat cartofi.   Peste două zile era ajunul Crăciunului. Întrebând pe trecători, Tommy şi Tuppence găsiră locuinţa bătrânului grădinar şi după câteva minute de conversaţie, Tuppence abordă subiectul ce o interesa. — Tare aş fi bucuroasă dacă am găsi ceva cartofi noi pentru ocazia asta. Ar merge foarte bine cu friptură de gâscă. Nu cumva sunt pe aici oameni care au obiceiul de-ai păstra în grădină, îngropaţi în lăzi de fier? Am auzit că asta ar fi un mijloc de a-i menţine proaspeţi. — E adevărat, răspunse bătrânul, domnişoara Deane, fosta proprietară a „Casei Roşii" mă punea în fiecare vara să îngrop câte trei cutii în gradină şi cel mai adesea uita să le scoată. — Aproape de fundaţie, în spatele casei? — Nu, lângă zidul de împrejmuire, nu departe de brad.   Înarmaţi cu cele aflate, cei doi îl părăsiră pe bătrân, nu înainte de a-i lăsa cinci şilingi drept răsplată. — Şi acum spre Monica! — Oh, Tommy! N-ai nici un fel de simţ al dramaticului. Lasă-mă, am un plan minunat. Crezi că am putea împrumuta sau fura un hârleţ de undeva? În cele din urmă, hârleţul fu găsit şi târziu, seara, un trecător fu surprins să zărească două siluete strecurându-se în gradina domeniului „Casei Roşii".   Locul indicat de grădinar fu descoperit fără greutate şi Tommy se apucă imediat de lucru. Hârleţul dădu nu peste mult timp de un obiect metalic care, scos din pământ, avea forma unei mari cuti de biscuiţi. Era pecetluit cu un fel de plasture, dar graţie briceagului lui Tommy îl deschiseră fără greutate. Tânăra femeie scoase un suspin constatând că ea nu conţine nimic altceva decât cartofi. — Să continuăm să săpăm, Tommy. Nu le trebuiră mult timp spre a descoperi a doua cutie care, la fel ca prima, era plină de cartofi. — Totdeauna, a treia oară se arată dreptatea, spuse Tuppence drept consolare. — Tare mi-e teamă că toată povestea asta nu e decât o simplă... poveste. A treia cutie fu scoasă în sfârşit şi, cuprinsă de febră, Tuppence îi desfăcu cercul. — Din nou car... Oh, Tommy... Nu-s cartofi decât deasupra. Priveşte! Trase un sac de catifea, cum se făceau pe vremuri. — Să ne întoarcem repede la hotel, că am îngheţat, zise Tommy. Trebuie să ascund uneltele. Ia sacul, dar nu-l deschide înainte de-a ajunge eu... Tuppence nu trebui să aştepte prea mult, căci Tommy sosi răsuflând greu şi fără a mai pierde vremea, schimbându-şi hainele, strigă: — În sfârşit! Detectivii particulari vor prospera. Arată-mi prada, doamnă Beresford!   Sacul conţinea un pachet învelit într-o ţesătură impermeabilă şi o geantă din piele foarte groasă, de capră. O controlă întâi pe aceasta din urmă găsind-o plină cu monede de aur. Tommy le socoti. — Două sute de lire de aur. Îmi închipui că asta e tot ceea ce a acceptat banca să-i dea. Deschide pachetul, Tuppence. Tânăra femeie scoase o enormă legătură de bilete de bancă pe care le numărară împreuna. Erau douăzeci şi cinci de mii de lire. Tommy şuieră ascuţit. — Dumnezeule! Oare nu-i un adevărat noroc pentru Monica că noi suntem bogaţi şi cinstiţi? Dar ce-i în punga asta de mătase? Tupence o deschise şi scoase din ea un magnific colier de perle. — Nu sunt expert în bijuterii, remarcă Tommy, dar sunt aproape sigur că perlele acestea valorează pe puţin 5 mii de lire, judecând după mărime. Acum înţeleg de ce bătrâna păstra tăietura din ziar în care era vorba de perle ca o bună investiţie. Ea şi-a lichidat întreaga avere schimbând-o în argintarii şi perle.   — Nu e minunat? Scumpa de Monica... Se va putea mărita cu Gerald al ei şi va putea trăi fericită, ca şi mine. — E foarte drăguţ din partea ta ce-mi spui, Tuppence. Aşadar şi tu eşti fericită? — Da, Tommy, deşi n-am vrut să ţi-o spun. Mi-a scăpat... Starea de excitaţie... seara de Crăciun şi... — Dacă mă iubeşti cu adevărat, răspunde-mi la o întrebare. — Detest soiul asta de curse... dar, în sfârşit, de acord! — Cum ai ghicit că Monica e fiică de pastor? — Oh... am trişat. Am deschis scrisoarea prin care ne cerea o întâlnire şi mi-am amintit că un domn Deane a fost vicarul tatălui meu cândva şi că avea o fată cu cinci ani mai mică decât mine. Şi de aici am tras concluziile. — Eşti o fiinţă fără ruşine. Poftim, miezul nopţii! Sărbători fericite, Tuppence! — Sărbători fericite, Tommy. Monica va avea şi ea un Crăciun fericit şi asta datorită NOUĂ. Sunt fericită pentru ea, căci biata fată n-a avut o viaţă prea dulce până acum. Am o strângere de inimă gândindu-mă la asta. — Draga mea Tuppence. — Tommy, dragule... Iată-ne şi sentimentali!   Tommy ridică un deget şi spuse sentenţios: — Crăciunul nu e decât o dată pe an. Asta spuneau bunicile noastre şi trebuie să admitem că aveau perfectă dreptate.   Sfârşit   descarcare directă: 

Misterul Regata de Agatha Christie Domnul Isaac Pointz îşi scoase trabucul din gură şi spuse satisfăcut: „Drăguţ locşor”.           După ce şi-a pus astfel pecetea aprobării sale asupra portului Dartmouth, începu să tragă din nou din trabuc, uitându-se în jur cu aerul unui om mulţumit de sine însuşi, de înfăţişarea sa, de ceea ce îl înconjura şi, în general, de viaţă.           Privitor la primele două din această enumerare, domnul Isaac Pointz era un bărbat de 58 de ani cu o sănătate şi stare bună, poate cu o uşoară înclinare spre o viaţă uşuratică. Nu era chiar un tip masiv, dar arăta bine şi apoi, un costum de iahting, pe care îl purta în acel moment, nu este cea mai potrivită haină pentru un om între două vârste cu tendinţă spre îngrăşare. Domnul Pointz arăta foarte îngrijit până la cel mai mic amănunt, faţa sa negricioasă şi uşor orientală strălucind sub şapca sa sportivă, în ceea ce priveşte lucrurile înconjurătoare, acestea ar trebui mai bine desemnate prin însoţitorii săi – partenerul său, domnul Leo Stein, sir George şi lady Marroway, un om de afaceri american, domnul Samuel Leathern cu fiica sa Eve – elevă, doamna Rustington şi Evan Llewellyn.           Grupul tocmai acostase cu iahtul domnului Pointz numit „Merrimaid”. Dimineaţa priviseră cursa de iahting şi acum veniseră pe ţărm să se destindă puţin în parcul de distracţii cu jocul nucilor de cocos, cu baloanele dansatoare, omul păianjen şi caruselul. Nici nu poate fi vorba că aceste delicii au fost gustate cel mai mult de Eve Leathern. Când, în cele din urmă, domnul Pointz propuse, că era timpul, să se îndrepte spre „Royal George” pentru masa de seară, ea a fost singura care a protestat.           — O, domnule Pointz, vroiam aşa de mult să-mi ghicească viitorul ţiganca cea adevărată de la şatră.           Domnul Pointz avea dubii serioase în legătură cu identitatea reală a ţigăncii, dar îşi dădu indulgent asentimentul.           — Eve se dă în vânt după iarmaroc, spuse tatăl ei ca s-o scuze. Dar nu-i daţi atenţie dacă vreţi să mergem.           — Avem destul timp, răspunse domnul Pointz binevoitor. S-o lăsăm pe domnişoara să se distreze. Te invit, Leo, la tirul cu săgeţi.           — Cine nimereşte peste 25 câştigă un premiu, repeta patronul jocului cu săgeţi pe un ton nazal.           — Pariez pe o bancnotă de 5 lire că scorul meu total îl întrece pe al tău, îl provocă Pointz.           — De acord, zise Stein vesel.           Peste puţin timp, cei doi bărbaţi erau complet absorbiţi de întrecerea lor.           Lady Marroway îi şopti lui Evan Llewellyn:           — Eve nu e singurul copil din grup.           Llewellyn zâmbi convins, dar oarecum absent.           Fusese distrat toată ziua. O dată sau de două ori răspunsurile sale băteau câmpii.           Pamela Marroway se îndepărtă de el şi i se adresă soţului:           — Pe tânărul ăla îl preocupă ceva.           Sir George murmură:           — Sau cineva!           Şi privirea lui lunecă rapid spre Janet Rustington.           Lady Marroway se încruntă puţin. Era o femeie înaltă, deosebit de elegantă. Oja ei se potrivea cu clipsurile din corali de un roşu închis. Ochii ei erau negri şi scrutători. Sir George afişa maniera unui gentleman englez uşor indiferent, dar ochii săi de un albastru luminos trădau aceeaşi privire scrutătoare ca a soţiei sale.           Isaac Pointz şi Leo Stein erau negustori de diamante la Hatton Garden. Sir George şi lady Marroway veneau dintr-o lume cu totul diferită – cea din Antibe şi Juan les Pins – din golful de la St. Jean de Luz – de la înot, din băile de soare de pe stâncile Madeirei în timp de iarnă.           Păreau a fi nişte crini care nici nu trudeau, nici nu se frământau. Dar poate că nu era tocmai adevărat. Sunt diferite moduri de a trudi şi, de asemenea, de a te frământa.           — Uite s-a întors copilul, îi spuse Evan Llewellyn doamnei Rustington.           Era un tânăr brunet cu un uşor aer nesăţios ca de lup pe care unele femei îl găseau atractiv.           Era greu de spus dacă doamna Rustington avea aceeaşi părere. Nu-şi afişa sentimentele. Se căsătorise de tânără şi căsnicia se terminase în mod dezastruos în mai puţin de un an. De atunci, nu puteai ştii ce părere avea Janet Rustington despre vreun lucru sau despre cineva, atitudinea ei fiind întotdeauna aceeaşi – încântătoare, dar cu totul distantă.           Eve Leathern se apropie de ei dansând cu părul său blond, lung şi lins, plutind ameţitor. Avea 15 ani, era un copil ciudat, dar plin de vitalitate.           — Am să mă mărit pe la 17 ani, debită ea pe nerăsuflate. Cu un bărbat foarte bogat şi vom avea şase copii, marţea şi joia sunt zilele mele norocoase şi e bine să port întotdeauna verde sau albastru, smaraldul e piatra care-mi aduce noroc şi…           — Hai puişor, e timpul să plecăm, o întrerupse tatăl ei.           Domnul Leathern era un bărbat înalt, blond cu o alură dispeptică şi o expresie oarecum mohorâtă.           Domnii Pointz şi Stein se întorceau de la întrecerea lor. Domnul Pointz chicotea, iar domnul Stein arăta cam nemulţumit.           — Totul e o chestie de noroc, spuse el.           Domnul Pointz îşi pipăi satisfăcut buzunarul.           — Ţi-am umflat cinci lire urgent. Artă, băiete, artă. Bătrânul meu era un jucător de clasa întâi. Ei, oameni buni, să mergem! Ţi-ai aflat viitorul, Eve? Ţi s-a spus să te fereşti de omul negru?           — De o femeie, îl corectă Eve. Poate să deoache şi-o să-mi facă rău dacă n-am grijă. Şi-am să mă mărit pe la 17 ani…           Alergă înainte fericită, în timp ce grupul se îndrepta spre „Royal George”.           Masa fusese comandată dinainte de grijuliul domn Pointz şi un ospătar îi întimpină ca să-i conducă sus, într-un separeu, la primul etaj. Aici, totul era pregătit la o masă rotundă. Uriaşa fereastră arcuită şi bombată dădea spre piaţa dinspre port şi era deschisă. Forfota de la iarmaroc ajungea până sus la ei, ca şi hârâitul diferitelor melodii de la trei rânduri de căluşei.           — Cel mai bine ar fi s-o închidem, dacă vrem să auzim ce vorbim, spuse pe un ton hotărât domnul Pointz şi puse în aplicare propunerea.           Se aşezară cu toţii în jurul mesei şi domnul Pointz strălucea de bucurie uitându-se la oaspeţii săi. Simţea că le face plăcere şi era încântat să-i vadă pe oameni fericiţi, îi privi pe rând pe fiecare. Lady Marroway – o femeie fină – bineînţeles nu chiar rafinată asta ştia – era perfect conştient că ceea ce numise toată viaţa crème de la crème avea foarte puţin de-a face cu familia Marroway – dar atunci crème de la crème îi ignora cu desăvârşire propria sa existenţă. Oricum, lady Marroway era o femeie al naibii de frumoasă şi lui nu-i păsa dacă ea îl bătea la bridge. Nu acelaşi lucru îi plăcea dacă era sir George. Tipul avea ochii vicleni, înnebunit să câştige. Dar n-avea să scoată prea mult de la Isaac Pointz. Avea el grijă de asta.           Bătrânul Leathern nu era băiat rău, guraliv, desigur, ca majoritatea americanilor cărora le place să spună poveşti nesfârşite. Şi avea obiceiul de a-i pune în încurcătură pe alţii cerând informaţii precise. Care era populaţia Dartmouth-ului? În ce an fusese construit Colegiul Naval? Şi aşa mai departe. Se aştepta ca gazda să fie un Baedeker*1 vorbitor. Eve era un copil drăgălaş şi scump; îi plăcea s-o tachineze. Avea vocea cam stridentă, dar isteaţă foc. Un copil inteligent.           Tânărul Llewellyn părea prea tăcut. Arăta ca şi cum îl preocupa ceva. Datorii, probabil. De astea aveau întotdeauna parte scriitorii. Arăta de parcă îi plăcea Janet Rustington. O femeie drăguţă, atractivă şi inteligentă pe deasupra. Dar nu-ţi băga pe gât cărţile ei. Scria nişte chestii de cultură rafinată, însă n-o auzeai niciodată vorbind despre asta. Şi bătrânul Leo! Nici nu întinerea, nici nu slăbea. Din fericire, fără să ştie, că în acel moment partenerul său, Leo, gândea acelaşi lucru despre el, domnul Pointz îl corectă pe domnul Leathern în privinţa faptului că „clupea pilchardus”*2 se găsea mai mult la Devon decât la Cornwall şi se pregăti pentru a savura bucatele.           — Domnule Pointz, spuse Eve, după ce farfuriile cu scrumbii calde fuseseră aşezate în faţa lor şi ospătarii părăsiseră încăperea.           — Da, domnişoară.           — Aveţi la dumneavoastră chiar acum diamantul acela mare? Acela pe care ni l-aţi arătat aseară şi-aţi spus că-l purtaţi întotdeauna cu dumneavoastră?           Domnul Pointz râse.           — Bineînţeles. E mascota mea. Da, îl am la mine.           — Cred că-i groaznic de periculos. Cineva ar putea să vi-l fure, în mulţimea de la târg.           — Nu cred, răspunse domnul Pointz. Am deosebită grijă de el.           — Dar s-ar putea, insistă Eve. Aveţi gangsteri aici în Anglia ca şi noi, nu-i aşa?      — N-o să pună mâna pe „Morning Star”, spuse domnul Pointz.

Leul din Nemeea de Agatha Christie — CEVA INTERESANT în dimineaţa aceasta, Miss Lemon? – întrebă a doua zi cînd intră în birou. Avea încredere în Miss Lemon. Era o femeie lipsită de imaginaţie, dar avea instinct. Ceea ce ea considera demn de luat în seamă era, de obicei, demn de luat în seamă. Era născută secretară. — Mai nimic, domnule Poirot. Doar o scrisoare care cred că v-ar putea interesa. Am pus-o deasupra. — Şi despre ce e vorba? — De la un bărbat care vrea să cercetaţi dispariţia pechinezului nevestei. Poirot se opri cu piciorul în aer. Aruncă o privire plină de reproş lui Miss Lemon. Ea nu observă. Începuse să bată la maşină. Bătea cu precizia şi cadenţa unei mitraliere. Poirot era bulversat; bulversat şi amărît. Miss Lemon, eficienta Miss Lemon, îl dezamăgise! Un pechinez! Mai ales visul pe care-l avusese noaptea trecută. Părăsea Palatul Buckingham după ce fusese felicitat şi i se mulţumise personal, cînd valetul venise şi-i adusese ciocolata. Îi stăteau pe limbă cuvinte pline de venin. Nu le rosti însă pentru că, graţie vitezei şi zelului cu care bătea la maşină, Miss Lemon tot nu le-ar fi auzit. Cu un mormăit de dezgust culese scrisoarea de deasupra micului teanc aflat la marginea biroului. Da, era exact ce spusese Miss Lemon. O adresă din City, o scrisoare scurtă şi fără înflorituri, o scrisoare de afaceri. Subiectul: răpirea unui pechinez. Un căţel din aceia cu ochii bulbucaţi, jucăria super-răsfăţată a vreunei cucoane bogate. Poirot încreţi buzele în timp ce citea. Nimic neobişnuit. Nimic straniu. Ba da, da, un mic amănunt, Miss Lemon a avut dreptate. Un mic amănunt într-adevăr ciudat. Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea încet, cu atenţie. Nu era cazul pe care şi-l dorea, nu era genul de caz pe care şi-l promisese. Nu era nici pe departe un caz important. Era chiar cu totul lipsit de importanţă. Nu era – şi aici era baza obiecţiei sale – o „muncă a lui Hercule”. Din nefericire era curios. Da, realmente curios. Ridică vocea ca să se facă auzit de Miss Lemon în ciuda zgomotului maşinii de scris. — Sună-l pe Sir Joseph Hoggin – spuse – şi aranjează-mi o întîlnire la el la birou, aşa cum sugerează. Ca de obicei, Miss Lemon avusese dreptate. — Sînt un om cinstit, domnule Poirot – spuse Sir Joseph Hoggin. Hercule Poirot făcu un gest evaziv care sugera (dacă voiai s-o iei aşa) admiraţia pentru situaţia solidă a carierei lui Sir Joseph şi aprecierea modestiei cu care acesta vorbea despre sine. Dar putea fi şi dispreţul pentru o astfel de afirmaţie. În orice caz, nu dădea glas gîndului ascuns al lui Poirot, şi anume acela că Sir Joseph era, în cea mai obişnuită accepţie a cuvîntului, un om urît. Ochii lui Hercule Poirot se opriră în mod critic asupra fălcilor umflate, ochilor porcini, nasului borcănat şi asupra gurii cu buze strînse. Efectul general îi amintea de ceva sau de cineva, dar pentru moment nu-şi putea aminti de ce. Amintirea pîlpîia vag. Cu mult timp în urmă, în Belgia, ceva, sigur în legătură cu săpunul. Sir Joseph continua: — Să n-o mai lungim. N-am luat-o razna. Domnule Poirot, multă lume ar lăsa treaba baltă. Ar uita-o ca pe o datorie veche. Dar Joseph Hoggin nu procedează aşa. Sînt un om bogat şi, ca să zic aşa, nu două sute de lire contează. — Vă felicit, strecură încet Poirot. — Eh? Sir Joseph se opri o clipă. Ochii mici se apropiară şi mai mult. Apoi reluă:  — Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii. Ceea ce doresc plătesc. Plătesc însă preţul pieţei, nici un ban mai mult. — Vă daţi seama – spuse Poirot – ca onorariul meu va fi mare. — Da, da, dar asta – Sir Joseph îl privi cu şiretenie – este o chestiune fără importanţă. — Eu nu mă tocmesc. Sînt un expert. Pentru serviciile unui expert trebuie să plătiţi. — Ştiu – spuse Sir Joseph cu francheţe – dumneata eşti foarte priceput în astfel de afaceri. Am făcut cercetări şi mi s-a spus că sînteţi cel mai bun. Vreau să ajung la esenţa problemei şi nu să mă tocmesc. De aceea am apelat la dumneata. — Aţi fost norocos. Sir Joseph mîrîi. — Extrem de norocos – reluă Poirot pe un ton hotărît. Sînt, fără falsă modestie, la apogeul carierei mele. De altfel intenţionez să mă retrag, să trăiesc la ţară, să călătoresc din cînd în cînd ca să văd lumea, ori, poate, să-mi cultiv grădina dînd o atenţie deosebită îmbunătăţirii dovlecelului. Magnifice legume, dar lipsite de aromă. De fapt nu asta vreau să spun. Doresc doar să vă comunic că, înainte de retragere, accept 12 cazuri, nici mai mult nici mai puţin. „Muncile lui Hercule”, autoimpuse, dacă pot spune aşa. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre ele. Am fost atras de acest caz – suspină el –, de izbitoarea lui lipsă de importanţă. — Importanţă? – interveni Sir Joseph. — Lipsă de importanţă am spus. S-a apelat la mine în nenumărate cazuri: să cercetez crime, morţi subite, jafuri, furturi de bijuterii. Este pentru prima oară cînd sînt solicitat să-mi pun în valoare talentul ca să elucidez răpirea unui căţel. — Mă surprinde – mormăi Sir Joseph – aş fi zis că nu se mai termină cu bîrîielile femeilor legate de dispariţia diverşilor căţei. — E adevărat. Dar este pentru prima oară cînd sînt solicitat de soţ într-un asemenea caz. Sir Joseph îşi îngustă ochii admirativ: — Încep să înţeleg de ce mi-ai fost recomandat dumneata. Eşti un tip şiret, domnule Poirot. — Ce-ar fi să-mi povestiţi faptele – murmură Poirot. Cînd a dispărut cîinele? — Exact acum o săptămînă. — Şi, bănuiesc, soţia dumneavoastră este disperată. Sir Joseph se holbă la el şi şpuse: — Nu înţelegi? Cîinele a fost înapoiat! — Înapoiat? Permiteţi-mi să-ntreb atunci, care-i rolul meu aici. Sir Joseph se înroşi de furie: — Pentru că, să fiu al dracului dacă vreau să fiu escrocat! Iată de ce, domnule Poirot, am să vă spun întreaga tărăşenie. Cîinele a fost furat acum o săptămînă, şterpelit în Kensington Garden, pe cînd era la plimbare cu doamna de companie a nevesti-mi. A doua zi, nevestei mele i s-au pretins 200 de lire. Ce ziceţi de asta – 200 de lire! Pentru blestemata aia de brută mică şi schelălăitoare, care ţi se încurcă mereu printre picioare. — Natural că n-aţi aprobat plata unei asemenea sume – murmură Poirot.

Disparitie misterioasa de Agatha Christie Un mesager special adusese o notă. Poirot o citi şi o rază de bucurie şi interes îi apăru în privire. Îi dădu drumul omului să plece, spunându-i câteva cuvinte şi apoi se întoarse spre mine.           — Împachetează ceva repede, prietene, mergem la Sharples.           Am tresărit la menţionarea faimoasei reşedinţe de ţară a lordului Alloway. Şef al noului minister al apărării, recent înfiinţat, lordul Alloway era un membru de bază al cabinetului. Ca şi sir Ralph Curtis, conducătorul unei mari firme de construcţii, el se făcuse remarcat în Camera Comunelor şi acum se vorbea deschis despre el ca un om de viitor şi ca despre candidatul cel mai posibil la funcţia de prim ministru, dacă zvonurile despre starea sănătăţii domnului David Macadam s-ar fi dovedit fondate.           Un mare Rolls-Royce ne aştepta jos şi când am început să rulăm în întuneric l-am copleşit pe Poirot cu întrebări.           — Ce naiba ar putea vrea de la noi la ora asta aşa târzie? L-am întrebat. Era trecut de 11.           Poirot dădu din cap.           — Ceva extrem de urgent, fără îndoială.           — Îmi amintesc, am spus eu, că acum câţiva ani a fost un scandal destul de urât în legătură cu Ralph Curtis, care pe atunci, cred, făcuse nişte speculaţii cu acţiuni. În cele din urmă a fost achitat, însă, probabil, ceva de felul ăsta s-a întâmplat din nou.           — Dar n-ar fi fost deloc necesar să trimită după mine în mijlocul nopţii, prietene.           I-am împărtăşit opinia şi restul călătoriei s-a desfăşurat în linişte. După ce a părăsit Londra, puternica maşină acceleră şi sosirăm la Sharples în mai puţin de o oră.           Un majordom impunător ne conduse de îndată într-un mic birou unde lordul Alloway ne aştepta. Se ridică să ne întâmpine un om înalt, uscăţiv care părea totuşi să radieze putere şi vitalitate.           — Domnule Poirot, sunt încântat să vă văd. Este pentru a doua oară când guvernul apelează la serviciile dumneavoastră. Îmi amintesc foarte bine ce-aţi făcut pentru noi în timpul războiului, când primul ministru a fost răpit în modul acela uimitor. Deducţiile dumneavoastră excelente şi, aş adăuga, discreţia dumneavoastră – au salvat situaţia.           Ochii lui Poirot străluciră o clipă.           — Să înţeleg atunci, milord, că este încă un caz discret?           — În cel mai înalt grad. Sir Harry şi cu mine… Oh, să fac prezentările – amiral sir Harry Weardale, şeful marinei – domnul Poirot şi… Să-mi amintesc, căpitanul…           — Hastings, l-am ajutat eu.           — Am auzit de multe ori de dumneavoastră domnule Poirot, spuse sir Harry, dându-i mâna. Este o afacere excepţională şi dacă aţi putea-o soluţiona, v-am fi extrem de recunoscători.           Mi-a plăcut pe dată de şeful marinei, un marinar solid, direct, un tip sigur, de modă veche.           Poirot se uită întrebător la amândoi şi Alloway începu povestirea.           — Desigur, înţelegeţi că totul e secret, domnule Poirot. Am pierdut ceva extrem de important. Planurile noului tip de submarin „Z” ne-au fost furate.           — Când s-a întâmplat asta?           — În seara aceasta, acum mai puţin de trei ore. Vă puteţi da seama, domnule Poirot de dimensiunile catastrofei. Este esenţial ca pierderea să nu devină publică. Am să vă spun faptele cât mai concis posibil. Musafirii mei în acest weekend au fost amiralul, aici prezent, soţia şi fiul său, doamna Conrad, o doamnă binecunoscută în societatea londoneză. Doamnele s-au retras să se culce devreme – pe la ora 10; la fel şi domnul Leonard Weardale. Sir Harry se află aici parţial în scopul de a discuta cu mine construcţia acestui nou tip de submarin. Ca urmare, i-am cerut domnului Fitzroy, secretarul meu, să scoată planurile din seiful care se află în colţul acela şi să mi le pregătească şi, de asemenea, să aducă şi alte documente ce aveau legătură cu subiectul în discuţie. În timp ce el se îndeletnicea cu asta, amiralul şi cu mine ne plimbam pe terasă, fumând trabucuri în plăcuta atmosferă caldă de iunie. Am terminat de fumat şi de discutat şi ne-am hotărât să ne apucăm de treabă. În momentul în care ne-am întors de la capătul terasei, mi s-a părut că văd o umbră strecurându-se pe fereastra franceză de acolo, traversând terasa şi apoi dispărând. Totuşi, nu i-am dat deloc atenţie. Ştiam că Fitzroy era în camera asta şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla ceva rău. Desigur, asta e vina mea. Deci, ne-am întors de pe terasă şi-am intrat în încăpere prin fereastră în acelaşi moment în care Fitzroy a pătruns din hol.           — Ai pregătit tot ce aveam nevoie, Fitzroy? L-am întrebat.           — Cred că da, lord Alloway. Toate documentele sunt pe biroul dumneavoastră, răspunse el. Şi-apoi ne ură noapte bună.           — Aşteaptă doar o clipă, am zis, îndreptându-mă spre birou. S-ar putea să am nevoie de ceva despre care nu ţi-am spus.           M-am uitat repede prin hârtiile care erau aşezate acolo.           — Ai uitat ceea ce era mai important dintre toate, Fitzroy, am zis. Planurile propriu zise ale submarinului!           — Planurile sunt chiar deasupra, lord Alloway.           — Dar nu, nu sunt, i-am răspuns, răsfoind documentele.           — Dar le-am pus acolo acum mai puţin de un minut!           — Bine, dar nu mai sunt aici, i-am zis.           Fitzroy se apropie cu o expresie uimită. Lucrurile păreau incredibile. Ne-am uitat prin toate documentele de pe birou; am răscolit seiful, dar în cele din urmă a trebuit să ne consolăm că documentele dispăruseră… Şi dispăruseră în scurtul interval de circa trei minute în care Fitzroy lipsise din încăpere.           — Dar de ce plecase din încăpere? Interveni Poirot brusc.           — Asta l-am întrebat şi eu, exclamă sir Harry.           — Se pare, spuse lordul Alloway, că, exact în momentul când terminase cu aranjatul documentelor pe biroul meu, a fost surprins de ţipătul unei femei. Se repezi în hol. Pe scară o văzu pe camerista franţuzoaică a doamnei Conrad. Fata arăta supărată şi albă la faţă şi spuse că văzuse o stafie – o siluetă îmbrăcată în alb, care se mişca fără zgomot. Fitzroy râse de spaima acesteia şi-i spuse, mai mult sau mai puţin politicos, să nu facă pe proasta. Apoi se întoarse în camera asta în care intram şi noi.           — Totul pare foarte clar, aprecie Poirot căzut pe gânduri. Singura problemă e dacă servitoarea a ajutat în calitate de complice? A ţipat în complot cu tovarăşul ei care lucra afară sau el aştepta acolo doar în speranţa că i s-ar ivi ocazia? Cred că era un bărbat, nu o femeie ceea ce aţi văzut.           — Nu pot să vă spun, domnule Poirot. A fost doar o umbră.           Amiralul bufni într-un fel atât de deosebit încât nu putea să nu atragă atenţia.           — Cred că domnul amiral are ceva de zis, spuse Poirot liniştit cu un uşor zâmbet. Aţi văzut umbra asta, sir Harry?           — Nu, n-am văzut-o răspunse celălalt. Şi nici Alloway. Ramura unui copac s-a mişcat, sau cam aşa ceva şi abia după aceea, când am descoperit furtul, el a tras concluzia că cineva traversase terasa. Imaginaţia i-a jucat o festă, asta-i tot.           — De obicei nu prea mi se spune c-aş avea multă imaginaţie, zise lordul Alloway zâmbind.           — Prostii, toţi avem imaginaţie. Cu toţii putem crede c-am văzut mai mult decât e adevărat. Am petrecut o viaţă pe mare şi am ochii mai buni decât ai unuia de pe uscat. Mă uitam direct pe terasă şi aş fi văzut şi eu acelaşi lucru dacă ar fi fost ceva.           Era foarte hotărât în privinţa asta. Poirot se ridică şi se îndreptă repede spre fereastră.           — Îmi permiteţi? Întrebă el. Trebuie să rezolvăm problema asta dacă se poate.           Ieşi pe terasă şi noi îl urmarăm. Îşi scoase o lanternă din buzunar şi lumină stratul de iarbă de la marginea terasei.           — Unde a traversat terasa, milord? Întrebă el.           — Aş zice de partea cealaltă a ferestrei.           Poirot continuă să mai lumineze locurile cu lanterna câteva minute, străbătând terasa până-n capăt şi-napoi. Apoi o stinse şi se îndreptă din umeri.           — Sir Harry are dreptate şi dumneavoastră greşiţi, milord, spuse el liniştit. A plouat serios mai devreme în seara asta. Oricine ar fi trecut prin iarbă ar fi trebuit să lase urme de paşi. Dar nu sunt… Niciuna.           Privirea sa trecu de la un bărbat la celălalt. Lordul Alloway arăta uimit şi nu prea convins; amiralul îşi exprimă în mod gălăgios satisfacţia.           — Ştiam că nu puteam să dau greş, declară el. Am încredere în ochii mei în orice situaţie.           Era însăşi imaginea unui bătrân şi cinstit lup de mare, încât nu mi-am putut reţine un zâmbet.           — Asta ne face să ne rezumăm la oamenii din casă, spuse calm Poirot. Să intrăm. Acum, milord, în timp ce domnul Fitzroy vorbea cu camerista pe scară, ar fi putut cineva să se folosească de ocazie şi să ne intre în bibliotecă dinspre hol?           Lordul Alloway negă, dând din cap.           — Absolut imposibil, ar fi trebuit să treacă pe lângă el ca s-o facă.           — Dar domnul Fitzroy – sunteţi sigur de el, da?           Lordul Alloway se înroşi.           — Absolut, domnule Poirot. Răspund de loialitatea secretarului meu. Este imposibil ca el să fie implicat în afacere în vreun fel.           — Totul pare imposibil, remarcă Poirot cam sec. Poate că planurile şi-au pus o pereche de aripi şi-au zburat – comme ça! Bătu din buze ca un comic heruvim.           — Toată afacerea este imposibilă, declară nerăbdător lordul Alloway. Dar vă rog, domnule Poirot, nici să nu vă gândiţi să-l suspectaţi pe Fitzroy. Gândiţi-vă doar, dacă ar fi dorit să ia planurile, nimic n-ar fi fost mai uşor pentru el decât să le copieze fără să-şi dea osteneala de a le fura?           — Aici, milord, spuse Poirot aprobator, aţi făcut o remarcă bien juste – văd că aveţi o minte ordonată şi metodică. L'Angleterre poate să fie fericită că vă are.           Lordul Alloway păru cam stânjenit de această neaşteptată explozie de laude. Poirot se reîntoarse la chestiune.           — Camera în care aţi stat toată seara…           — Da, sufrageria?           — Şi ea are o fereastră care dă pe terasă, căci, îmi amintesc, aţi spus că aţi ieşit pe acolo. N-ar fi fost posibil ca cineva să iasă prin fereastra de la sufragerie şi să intre prin asta de la birou, în timp ce domnul Fitzroy ieşise din cameră şi să se reîntoarcă în sufragerie în acelaşi fel?           — Dar l-am văzut atunci, obiectă amiralul.           — Nu, dacă eraţi cu spatele, mergând în direcţia opusă.           — Fitzroy a lipsit din cameră numai câteva minute, atât timp cât ne-a luat să mergem până la capătul terasei şi înapoi.           — Nu contează – este o posibilitate – de fapt, singura, după cum stau lucrurile.           — Dar nu era nimeni în sufragerie când am ieşit, spuse amiralul.           — Poate au venit după aceea.           — Vreţi să spuneţi, zise lordul Alloway rar, că atunci când Fitzroy a auzit-o pe fată ţipând şi a ieşit, cineva era deja ascuns în sufragerie şi că ei au intrat şi au ieşit prin ferestre şi apoi au plecat din sufragerie după ce Fitzroy s-a întors în camera asta?           — Mintea dumneavoastră metodică din nou, spuse Poirot înclinându-se.           — Dumneavoastră explicaţi lucrurile perfect.           — Să fi fost vreunul dintre servitori?           — Sau vreun musafir. Camerista doamnei Conrad a ţipat.           — Exact, ce-mi puteţi spune despre doamna Conrad?           Lordul Alloway se gândi pentru o clipă.           — Vă spuneam că este o doamnă bine cunoscută în societate. E adevărat că dă petreceri mari şi se duce peste tot. Dar se ştie foarte puţin despre adevărata ei origine şi despre cum şi-a petrecut viaţa în trecut. Este o doamnă care frecventează foarte mult cercurile diplomatice şi ale Foreign Office-ului. Serviciul secret ar vrea să ştie de ce.           — Înţeleg, spuse Poirot. Şi ea a fost invitată aici în weekendul ăsta…           — Ca s-o putem observa mai îndeaproape, să zicem.           — Parfaitment! S-ar fi putut ca ea să vă fi făcut foarte frumuşel figura.           Lordul Alloway arăta cam încurcat şi Poirot continuă.           — Spuneţi-mi, milord, s-a făcut vreo referinţă în prezenţa ei în legătură cu subiectele pe care dumneavoastră şi amiralul urmaţi să le discutaţi împreună?           — Da, recunoscu celălalt. Sir Harry a spus: „Şi acum hai la submarinul nostru! La treabă!” sau ceva de felul ăsta.           — Înţeleg, făcu Poirot pe gânduri. Milord este foarte târziu, dar afacerea e urgentă. Aş vrea să chestionez pe membrii acestei petreceri familiare, imediat dacă este posibil.           — Bineînţeles că se poate aranja, răspunse lordul Alloway. Lucrul dificil este că n-am vrea să se afle mai mult decât trebuie. Sigur, nu-i nici o pro-blemă cu lady Juliet Weardale şi cu tânărul Leonard, dar doamna Conrad, dacă nu e vinovată, se află într-o situaţie diferită. Poate că ar trebui să menţionaţi numai că lipseşte un document important, fără să specificaţi de ce fel sau să intraţi în circumstanţele dispariţiei sale.           — Exact asta îmi propuneam şi eu, sublinie Poirot, plin de satisfacţie. De fapt, în toate trei cazurile. Domnul amiral să mă ierte, dar chiar şi cele mai bune soţii…           — Nu mă interesează, făcu sir Harry. Toate femeile pălăvrăgesc, scumpele de ele! Aş vrea ca Juliet să vorbească mai mult şi să joace bridge ceva mai puţin. Dar aşa sunt femeile în zilele noastre, niciodată nu sunt fericite dacă nu dansează sau nu joacă cărţi. Să-i trezesc pe Juliet şi pe Leonard, nu-i aşa Alloway?           — Mulţumesc. Am s-o chem pe camerista franţuzoaică. Domnul Poirot doreşte s-o vadă şi ea poate să-şi trezească stăpâna. Mă duc să aranjez asta acum. Între timp, îl trimit aici pe Fitzroy.           Domnul Fitzroy era un tânăr palid, subţire, cu pince-nez şi o expresie efeminată. Declaraţia sa a coincis practic cuvânt cu cuvânt cu ceea ce lordul Alloway ne spusese deja.           — Dumneavoastră personal ce credeţi, domnule Fitzroy?           Domnul Fitzroy ridică din umeri.           — Fără îndoială, cineva care ştia ce avea să urmeze aştepta afară ca să i se ivească ocazia. Putea să vadă prin fereastră ceea ce se întâmpla în cameră şi să se strecoare înăuntru când eu am plecat. Păcat că lordul Alloway n-a pus să fie urmărit tipul atunci când l-a văzut.           Poirot nu l-a contrazis, în schimb l-a întrebat:           — Crezi povestea cameristei – c-a văzut o fantomă?           — Ei, nu prea, domnule Poirot!           — Vreau să spun, că ea chiar a crezut asta?           — O, în această privinţă nu pot să mă exprim. Părea, în mod sigur, cam supărată. Se ţinea cu mâinile de cap.           — Aha! Strigă Poirot cu aerul unuia care a făcut o descoperire. Chiar aşa – şi ea este, fără îndoială, o fată drăguţă?           — Nu i-am luat seama în mod deosebit, spuse domnul Fitzroy pe un ton reţinut.           — Ai văzut-o şi pe stăpâna ei, da?           — De fapt, am văzut-o. Era sus, în capul scărilor şi o striga „Léonie!” Apoi m-a văzut şi, bineînţeles, s-a retras.           — Sus, spuse Poirot, încruntându-se.           — Bineînţeles, îmi dau seama că totul este foarte neplăcut pentru mine, sau mai degrabă ar fi fost, dacă lordul Alloway nu l-ar fi văzut din întâmplare pe omul acela plecând într-adevăr. În orice caz, m-aş bucura dacă aţi dori să-mi cercetaţi camera şi să mă percheziţionaţi.           — Chiar doreşti asta?           — Sigur că da.           Nu ştiu ce i-ar fi răspuns Poirot, dar în acel moment reapăru lordul Alloway şi ne informă că cele două doamne, precum şi Leonard Weardale se aflau în sufragerie.           Femeile erau în neglijeuri care le veneau bine. Doamna Conrad era o femeie frumoasă de 35 de ani, cu păr auriu şi o uşoară tendinţă de embonpoint. Lady Juliet Weardale trebuie să fi avut 40 de ani, era înaltă şi brunetă, foarte subţire, încă frumoasă, cu mâini şi picioare superbe şi o purtare neliniştită, buimăcită. Fiul ei era un tânăr subţirel, muieratic, în contrast mare cu tatăl său inimos şi direct, după câte am putut să-mi dau seama.           Poirot i-a dat drumul cu povestioara asupra căreia ne înţelesesem şi apoi le-a explicat că dorea să ştie dacă vreunul auzise sau văzuse ceva în seara aceea, care ar putea să ne ajute.           Adresându-se întâi doamnei Conrad, a întrebat-o dacă ar putea să fie atât de bună şi să-i spună ce făcuse exact.           — Staţi să văd… M-am dus sus. Mi-am sunat camerista. Apoi, pentru că nu-şi făcea apariţia, am ieşit şi am strigat-o. Am auzit-o vorbind pe scări. După ce mi-a periat părul i-am dat drumul – era într-o foarte curioasă stare nervoasă. Am citit o vreme şi-apoi m-am culcat.           — Şi dumneavoastră, lady Juliet?           — M-am dus direct sus şi m-am culcat. Eram foarte obosită.           — Dar cartea ta, dragă? Întrebă doamna Conrad, zâmbind dulce.           — Cartea mea? Lady Juliet se înroşi.           — Da, ştii, când i-am dat drumul Léoniei, urcai scările. Ai spus că ai coborât în sufragerie după o carte.           — O, da, am coborât. Am… Am uitat.           Lady Juliet îşi încleştă nervoasă mâinile.           — Aţi auzit-o pe camerista doamnei Conrad ţipând, milady?           — Nu, nu, n-am auzit-o.           — Ce curios, pentru că trebuie să fi fost atunci în sufragerie.           — N-am auzit nimic, spuse lady Juliet pe un ton mai ferm.           Poirot se întoarse spre tânărul Leonard.           — Monsieur?           — N-am făcut nimic. M-am dus direct sus şi m-am închis înăuntru.           Poirot îşi mângâia bărbia.           — Aşadar, mă tem că n-am nimic aici care să mă ajute. Mesdames et monsieur, regret, regret teribil că v-am deranjat din somn pentru aşa un fleac. Primiţi scuzele mele, vă rog.           Gesticulând şi cerându-şi scuze, îi conduse pe toţi afară. S-a întors cu franţuzoaica, o fată drăguţă, cu o privire îndrăzneaţă. Alloway şi Weardale ieşiseră cu doamnele.           — Acum mademoiselle, spuse Poirot pe un ton răţoit, hai spune-mi adevărul. Nu-mi spune mie basme. De ce-ai ţipat pe scară?           — Ah, monsieur, am văzut o siluetă înaltă, toată în alb…           Poirot o opri, făcând cu arătătorul un gest energic.           — Nu ţi-am spus, fără basme? Stai să ghicesc. Te-a sărutat, nu-i aşa? Domnul Leonard Weardale, vreau să zic?           — Eh bine, monsieur, şi de fapt ce-i un sărut?           — În aceste împrejurări, e cât se poate de natural, răspunse Poirot galant. Că sunt eu sau Hastings aici… Dar spune-mi ce s-a întâmplat.           — A urcat după mine şi m-a prins. M-am speriat şi am ţipat. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi ţipat, dar s-a apropiat de mine ca o pisică. Apoi a apărut monsieur le secrétaire. Domnul Leonard a fugit sus pe scări. Şi ce puteam să-i spun? Mai ales unui jeune homme comme ça – tellement comme il faut? Ma foi, am inventat o fantomă.           — Aşa totul se explică, exclamă Poirot bine dispus. Apoi te-ai dus în camera stăpânei tale. Care-i camera, apropo?           — Este la capăt, monsieur. Pe acolo.           — Direct deasupra biroului deci. Bien, mademoiselle, nu te mai reţin şi la prochaine fois, să nu mai ţipi.           După ce-o conduse afară se întoarse spre mine zâmbind.           — Un caz interesant, nu Hastings? Încep să-mi vină câteva mici idei. Et vous?           — Ce făcea Leonard Weardale pe scară? Nu-mi place tânărul acela, Poirot. E o puşlama în adevăratul sens al cuvântului.           — Sunt de acord cu tine, mon ami.           — Fitzroy pare un tip cinstit.           — Lordul Alloway insistă mult asupra acestui aspect.           — Şi totuşi e ceva în comportamentul lui…           — E aproape prea bun ca să fie adevărat? Şi eu am simţit asta. Pe de altă parte, prietena noastră, doamna Conrad, cu siguranţă nu e bună deloc.           — Şi camera ei se află deasupra biroului, am spus eu meditativ, uitându-mă fix la Poirot.           Dădu din cap cu un uşor zâmbet.           — Nu, mon ami, nu pot să cred în mod serios că acea doamnă superbă s-a strecurat jos pe hornul şemineului, sau a coborât cu o frânghie din balcon.           În timp ce vorbeam, uşa se deschise şi spre marea mea surpriză, lady Juliet Weardale intră rapid şi fără zgomot.           — Domnule Poirot, spuse ea aproape pe nerăsuflate, putem vorbi între patru ochi?           — Milady, căpitanul Hastings este ca alter ego al meu. Puteţi vorbi în prezenţa lui ca şi cum n-ar conta, n-ar fi de faţă. Vă rog să luaţi loc.           Se aşeză cu ochii încă fixaţi asupra lui Poirot.           — Ceea ce am de spus e cam dificil. Vă ocupaţi de caz. Dacă documentele vor fi returnate, afacerea va fi încheiată? Vreau să spun, s-ar putea face fără să se mai pună întrebări?           Poirot o privi cu gravitate.           — Staţi să înţeleg, madame. Ele îmi vor fi date mie, aşa-i? Şi eu urmează să le restitui lordului Alloway cu condiţia ca el să nu întrebe de unde le am?           Ea dădu afirmativ din cap.           — Asta am vrut să spun. Dar trebuie să fiu sigură că nu se face… Publicitate.           — Nu cred că lordul Alloway este prea dornic de publicitate, spuse Poirot serios.           — Atunci, acceptaţi? Strigă ea nerăbdătoare după un răspuns.           — O clipă, milady. Depinde cât de repede îmi veţi înmâna documentele.           — Aproape imediat.           Poirot se uită la pendulă.           — Exact, cât de repede?           — Să spunem… Zece minute, şopti ea.           — Accept, milady.           Ieşi grăbită din cameră. Am strâns din buze, ca şi cum aş fi fluierat.           — Poţi să-mi rezumi situaţia, Hastings?           — Bridge, am răspuns succint.           — Ah, îţi aminteşti cuvintele rostite de domnul amiral! Ce nenorocire! Te felicit, Hastings!

Cuvânt înainte al căpitanului Arthur Hastings, O.B.E.[1] În prezenta istorisire a mea, am apelat la un procedeu pe care l-am mai folosit, şi anume acela de a pune în legătură numai întâmplările şi scenele la care am fost prezent. Iată de ce anumite capitole sunt redate la per­soana a III-a. Vreau să-mi asigur cititorii că pot garanta pentru întâmplările narate în aceste capitole. Dacă mi-am per­mis utilizarea unei anumite licenţe poetice în descrierea gândurilor şi a sentimentelor anumitor persoane, este pentru că sunt de părere că mi-am notat toate detaliile destul de minuţios şi pot adăuga că toate aceste date au fost „validate” de însuşi prietenul meu, Hercule Poirot. În concluzie, vreau să precizez că, dacă am insistat pe relaţiile personale secundare care s-au dezvoltat drept urmare a acestei ciudate serii de crime, este pentru că elementul uman şi detaliile intime nu pot fi niciodată ignorate. Hercule Poirot mi-a demonstrat odată, într-un mod foarte dramatic, că o poveste de dragoste poate fi o consecinţă secundară a crimei. În ceea ce priveşte elucidarea misterului ABC, nu pot afirma decât că, după părerea mea, Poirot a fost cu adevărat genial în modul în care a plănuit totul, procedând altfel decât toţi cei care au încercat să rezolve cazul înaintea lui. Capitolul 1 – SCRISOAREA În iunie 1935, m-am întors acasă de la ferma mea din America de Sud pentru o perioadă de aproximativ şase luni. Trecusem prin momente dificile acolo şi, asemenea restului lumii, sufeream de pe urma crizei. Era necesar să mă ocup de diverse afaceri în Anglia şi simţeam că nu aveau să fie profitabile decât dacă mă implicam perso­nal. Soţia mea a rămas să se îngrijească de fermă. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am sosit în Anglia a fost să-l caut pe vechiul meu pri­eten, Hercule Poirot. L-am găsit instalat într-un apartament modern din Londra şi l-am acuzat (iar el n-a putut nega) că alesese acea clădire numai datorită aspectului ei geometric şi al proporţiilor sale. — Da, prietene, dar nu ţi se pare că această simetrie e extrem de plăcută? mi-a replicat Poirot. I-am răspuns că, în opinia mea, exagerează cu pă­tratele, după care, făcând aluzie la o glumă veche, l-am întrebat dacă în această construcţie ultramodernă găinile erau dresate să facă ouă pătrate. Poirot a râs din toată inima. — Cum de ţi-ai amintit gluma asta? Ei bine, nu! Ştiinţa n-a reuşit încă să educe găinile în aşa fel încât să satisfacă gusturile epocii moderne; încă mai fac ouă de diferite dimensiuni şi culori! Mi-am cercetat prietenul cu multă afecţiune. Se ţinea extrem de bine şi părea că nu îmbătrânise decât cu o zi faţă de ultima oară când ne văzuserăm. — Eşti în formă, Poirot, i-am zis. N-ai îmbătrânit deloc. De fapt, dacă aşa ceva e posibil, aş putea spune că ai mai puţine fire albe decât la ultima noastră întâlnire. Poirot mă privi zâmbind. — Şi de ce n-ar fi posibil? E chiar adevărat. — Vrei să spui că părul tău devine din grizonat negru şi nu invers? — Exact! — Dar, din punct de vedere ştiinţific, e imposibil! — Ba nu. — Totuşi, e foarte ciudat. E împotriva firii. — Ca de obicei, Hastings, ai o minte frumoasă şi inocentă. Şi văd că anii n-au schimbat acest lucru. Tu observi un fapt şi îi oferi soluţia în acelaşi timp, fără să-ţi dai seama de ceea ce faci! L-am privit descumpănit. Fără a spune un cuvânt, merse în dormitor, de unde se întoarse cu o sticlă pe care mi-o înmână. Am luat-o, neînţelegând mare lucru. Pe sticlă scria: Revivit – Pentru a reda părului nuanţa lui naturală. Revivit nu este o vopsea de păr. Disponibilă în cinci nuanţe: cenuşiu, castaniu, roşcat, şaten-închis, negru. — Poirot, am strigat eu, ţi-ai vopsit părul! — În sfârşit te-ai prins! — Deci asta e cauza pentru care părul tău pare mult mai negru decât ultima oară când ne-am văzut. — Exact! — O, Doamne, am exclamat eu revenindu-mi din şoc. Probabil că data viitoare când mă voi întoarce acasă te voi găsi purtând mustaţă falsă, sau faci şi asta deja? Poirot sări ca ars. Mustaţa fusese întotdeauna punc­tul lui sensibil şi era foarte mândru de ea. Cuvintele mele îl atinseră unde-l durea mai tare. — În nici un caz, mon ami! Mă rog Domnului ca ziua aceea să fie cât mai îndepărtată. Mustaţă falsă! Quelle horreur! Şi ca să mă asigure de autenticitatea indiscutabilă a mustăţii sale, o răsuci cu putere. — Şi e încă şi foarte stufoasă, după câte observ, am remarcat eu. — N’est ce pas? în toată Londra nu există mustaţă mai grozavă ca a mea. „Şi nici o meserie ca a ta”, am adăugat eu în gând, dar n-aş fi îndrăznit să-l rănesc pe Poirot spunând asta cu voce tare. În schimb, l-am întrebat dacă mai profesa din când în când. — Ştiu că te-ai retras acum ceva timp... — C’est vrai. M-am retras să pot cultiva dovlecei! Dar exact atunci s-a petrecut o crimă, aşa că am trimis dovleceii la dracu’. Iar de atunci – şi ştiu foarte bine ce vei crede despre asta – sunt ca o primadonă care îşi tot repetă spectacolul de adio la nesfârşit! Am izbucnit în râs. — Cam aşa s-au petrecut lucrurile. De fiecare dată ziceam: e ultima oară. Dar imediat, se ivea ceva! Şi tre­buie să recunosc, prietene, că n-am nici cea mai mică dorinţă să mă retrag. Dacă micile celule cenuşii nu sunt puse la treabă, ruginesc. — Înţeleg. Le pui la treabă, cu cumpătare. — Exact. Îmi permit să aleg. Lui Hercule Poirot nu-i revine decât crema crimelor. — Şi a fost destulă cremă în ultima vreme? — Pas mal. Cu puţin timp în urmă am scăpat ca prin urechile acului. — De un eşec? Poirot păru şocat. — Nu, nu. Numai că, eu, eu, Hercule Poirot am fost la un pas să fiu doborât. Am fluierat surprins. — O crimă îndrăzneaţă! — Nu atât îndrăzneaţă, cât neglijentă, preciză Poirot. Ăsta e cuvântul, neglijentă. Dar să trecem peste asta. Hastings, să ştii că, într-un fel, te consider mascota mea. — Chiar aşa? În ce sens? Poirot nu-mi răspunse direct, dar continuă: — De îndată ce am auzit că soseşti mi-am spus: se va ivi ceva. Cred că noi doi vom avea ocazia să vânăm ceva, ca în vremurile bune. Iar dacă am dreptate, sigur nu va fi vorba de ceva obişnuit. Poirot începu să-şi agite mâinile încântat: Va fi ceva recherche, delicat, fine... Rosti ultimul cuvânt savurându-l din plin. — Pe legea mea, Poirot! Oricine te-ar auzi, ar crede că tocmai comanzi cina la Ritz. — Ce, o crimă nu poate fi comandată? Ba da! Însă eu cred în soartă, în destin, dacă vrei. Iar destinul tău este să-mi stai alături şi să mă împiedici să comit o greşeală de neiertat. — Ce înţelegi prin greşeală de neiertat? — Să scap din vedere ceva evident. M-am gândit la răspunsul lui, fără să-i înţeleg însă rostul. — Deci, am întrebat eu zâmbind, supercrima asta a avut deja loc? — Pas encore. Cel puţin... adică...                 [1] Order of British Empire.

Cei patru suspecti  de Agatha Christie DISCUŢIA se învîrtea în jurul unor crime nedescoperite şi rămase nepedepsite. Fiecare îşi spunea părerea: colonelul Bantry, soţia lui grăsuţă şi blajină, doctorul Lloyd şi chiar bătrîna Miss Marple. Singurul care nu vorbea, deşi era cel mai îndreptăţit s-o facă, după cum credeau cu toţii, era Sir Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard. Acesta tăcea şi îşi răsucea mustaţa zîmbind uşor de parcă se gîndea la ceva şi-i venea să rîdă. — Sir Henry, a zis doamna Bantry, de ce nu spui nimic, zău, îmi vine să urlu, rămîn atîtea crime nepedepsite, ce ziceţi despre asta? — Vă referiţi la titlurile de o şchioapă din ziare, de felul acesta: SCOTLAND YARD AT FAULT AGAIN urmate de o listă de misterioase cazuri nerezolvate? — Şi care alcătuiesc doar un mic procentaj faţă de cele petrecute în întreaga lume, a zis dr. Lloyd. — Asta cam aşa este. Sutele de crime rezolvate şi sutele de făptaşi pedepsiţi rareori sînt trîmbiţate în ziare. Dar nu despre asta vorbeam. Cînd vorbim de crime nedescoperite şi nepedepsite, avem în vedere două lucruri total diferite. În prima categorie intră toate crimele despre care Scotland Yardul n-a auzit niciodată şi nimeni nu ştie că s-au întîmplat. — Cred că nu sînt prea multe de felul acesta, a zis doamna Bantry. — Nu sînt? — Sir Henry, doar nu vreţi să spuneţi că sînt atît de multe? — Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de cazuri, a zis Miss Marple gînditoare. Bătrîna domnişoară, de modă veche, cu un farmec aparte, cu un aer imperturbabil, a spus acest lucru pe un ton cît se poate de calm. — Draga mea Miss Marple, a zis colonelul Bantry. — Bineînţeles, a zis aceasta, o bună parte dintre oameni sînt proşti şi se dau în vileag, dar o mare parte nu sînt proşti şi te cutremuri cînd te gîndeşti ce pot înfăptui dacă nu au puternice principii morale. — Da, a zis Sir Henry, sînt mulţi isteţi. Adeseori, cînd o crimă e descoperită datorită faptului că ai lucrat prost, îţi zici tot timpul: dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi ştiut niciodată. — Da, e într-adevăr ceva serios, Clithering, a zis colonelul Bantry. Chiar foarte serios! — Aşa crezi? — Ce vrei să spui? Sigur că e ceva foarte serios. — Spuneţi că rămîn crime nepedepsite, dar oare aşa să fie? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza şi efectul lucrează în afara legii. Credeţi că după faptă urmează răsplată. A spune lucrul acesta e o nerozie, după părerea mea, lucrurile nu stau chiar aşa. — Se poate, se poate, a zis colonelul Bantry, dar asta nu schimbă gravitatea problemei. A făcut o pauză. Sir Henry Clithering a zîmbit. — Nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni gîndesc, fără îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ştiţi că cel mai important e să dovedeşti nevinovăţia, nu vina. La lucrul acesta nu se gîndeşte nimeni. — Eu nu înţeleg, a spus Jane Helier. — Eu înţeleg, a zis Miss Marple. Cînd doamna Trent a observat că-i lipsea o jumătate de coroană din poşetă, cea suspectată a fost femeia de serviciu, doamna Arthur. Soţii Trent erau convinşi că ea a fost, dar fiind oameni cumsecade şi ştiind că are o familie mare şi că soţul ei era beţiv, n-au făcut mare scandal din asta. Dar s-au purtat altfel cu ea de atunci, n-au mai lăsat-o singură în casă cînd erau plecaţi, ceea ce o făcea să fie foarte nedumerită; şi alţii au început să aibă o rezervă faţă de ea. Şi deodată au descoperit că vinovată era guvernanta, doamna Trent o văzuse în oglindă prin uşa întredeschisă. Norocul, mai bine zis providenţa. Iată ce vrea Sir Henry să spună. Mulţi cred că cel mai condamnabil lucru e să fure cineva bani, asta se vede şi în povestirile cu detectivi! Dar pentru doamna Arthur  adevărul era o problemă de viaţă şi de moarte, ea nu era vinovată cu nimic. Asta voiaţi să spuneţi, Sir Henry, nu-i aşa? — Miss Marple, aţi ghicit exact ceea ce voiam să spun. Menajera despre care vorbiţi a avut noroc, nevinovăţia ei a ieşit la iveală. Dar mulţi oameni trăiesc toată viaţa sub apăsarea unei suspiciuni care în realitate nu se bazează pe nimic. — Vă gîndiţi la o anumită întîmplare, Sir Henry?, a întrebat doamna Bantry insinuant. — La drept vorbind, mă gîndesc la un caz foarte ciudat. E un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici to şansă să o dovedesc vreodată. — Bănuiesc că e vorba de otrăvire, a şoptit Jane, ceva care e foarte greu de descoperit. Dr. Lloyd se foia pe scaun. Sir Henry a dat din cap: — Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de săgeata otrăvită a indienilor din America de Sud. Aş fi dorit să fie aşa ceva. E mult mai prozaic şi nu-i nici o speranţă să descoperim făptaşul. Un bătrîn a căzut din capul scărilor şi şi-a frînt gîtul; unul din acele regretabile accidente care se întîmplă zilnic. — Dar ce s-a întîmplat în realitate? — Cine poate şti? Sir Henry a ridicat din umeri. Să-l fi împins cineva? O sfoară întinsă chiar în capul scărilor şi luată apoi cu mare grijă? Nu vom putea şti niciodată. — Dumneavoastră nu credeţi că a fost un accident? De ce?, a întrebat doctorul. — E o poveste lungă, dar... sînt sigur că nu avem nici o şansă să găsim pe cineva vinovat, ar fi neîntemeiat. Dar există o altă faţă a lucrurilor despre care aş vrea să vorbesc. Vedeţi, sînt patru oameni care i-ar fi putut juca această festă bătrînului. Numai unul dintre ei e vinovat, iar ceilalţi trei au mîinile curate. Dar, chiar dacă adevărul ar ieşi la lumină, toţi trei ar rămîne acoperiţi de o umbră de suspiciune. — Ar fi bine să ne spuneţi toată istoria, a zis doamna Bantry. — Nu vreau s-o lungesc prea mult, dar nu pot trece peste începutul acestei poveşti. E vorba despre o afacere legată de o organizaţie germană secretă – Schwarze Hand – ceva asemănător cu organizaţia teroristă italiană, Camorra[1]. Contrabandişti şi terorişti. A apărut imediat după primul război şi luase mare amploare. Mulţi oameni au fost victimele acestei organizaţii. Autorităţile n-au reuşit să intre în legătură cu ei pentru că îşi păstrau cu străşnicie secretele, a fost imposibil să găsească printre ei un trădător. În Anglia nu s-a auzit nimic despre această organizaţie, dar în Germania a avut urmări groaznice. Pînă la urmă au fost descoperiţi şi obligaţi să se împrăştie, graţie efortului unui bărbat, doctorul Rosen, care era pe atunci o figură bine cunoscută în serviciul secret. El a devenit membru al organizaţiei, a pătruns în cele mai secrete cercuri şi a fost cel care a contribuit la prăbuşirea lor. În urma acestui fapt, era mai înţelept să plece din Germania o vreme, pentru că se găsea chiar sub ochii lor. A venit în Anglia, adusese şi recomandări de la poliţia din Berlin. Chiar eu am avut o întrevedere personală cu el. Era descurajat şi resemnat, nu se îndoia de ceea ce îl aştepta. „Mă vor găsi, Sir Henry, fără îndoială”. Era un bărbat impunător, cu un cap frumos, o voce profundă, uşor guturală, care îi trăda originea. „Totul e dinainte prevăzut, dar nu-i nimic, eu mă aştept la orice. Mi-am asumat acest risc atunci cînd m-am vîrît în afacere. Am făcut tot ce am putut. Organizaţia nu se va mai reface niciodată, dar mulţi dintre membrii ei sînt în libertate şi singura revanşă ar fi pentru ei viaţa mea. E doar o chestiune de timp, dar aş vrea ca acest timp să fie cît mai lung cu putinţă. Ştiţi, eu am adunat şi am publicat unele materiale foarte interesante, rezultatul muncii mele de o viaţă. Mi-ar plăcea să pot să-mi închei munca”. Vorbea simplu, cu oarecare grandilocvenţă pe care nu puteam să n-o admir. I-am spus că vom lua toate precauţiile, dar el n-a dat atenţie cuvintelor mele. „Într-o zi, mai devreme ori mai tîrziu, mă vor prinde, a repetat el. Cînd ziua aceea va veni, nu trebuie să vă faceţi reproşuri Nu mă îndoiesc că veţi face tot ce vă stă în putinţă”. Apoi a început să-mi înşire planurile sale care erau cît se poate de simple. Şi-a propus să-şi cumpere o căsuţă la ţară, unde ar fi putut să trăiască liniştit şi să-şi continue munca. A ales pentru asta un sat în Somerset, King’s Gnaton, cam la zece kilometri de calea ferată, ce nu era atins de civilizaţie. A cumpărat o căsuţă splendidă, i-a adus unele modificări şi îmbunătăţiri şi s-a stabilit acolo foarte mulţumit. În casa lui locuiau: nepoata sa, Greta, secretarul său, o bătrînă servitoare din Germania care îl slujise, cu credinţă aproape patruzeci de ani şi un servitor foarte îndemînatic pentru curte şi grădină, care era din King’s Gnaton. — Cei patru suspecţi, a zis încet dr. Lloyd. — Exact. Patru suspecţi. Atît şi nimic mai mult. Timp de cinci luni viaţa a decurs paşnic la King’s Gnaton, pînă cînd s-a întîmplat nenorocirea. Într-o dimineaţă dr. Rosen s-a prăbuşit de pe scări şi l-au găsit mort după o jumătate ele oră. Cînd a avut accidentul, Gertrud era în bucătărie, cu uşa închisă, şi n-a auzit nimic – cel puţin aşa susţinea ea. Fräulein Greta era în grădină ocupată cu plantatul florilor, cum spusese chiar ea. Grădinarul Dobbs era în seră, unde tocmai îşi lua gustarea de la ora unsprezece, după cum zicea el. Secretarul era la plimbare, deci nu putea să spună o vorbă despre cele întîmplate. Nici unul nu avea un alibi şi nu putea corobora povestea sa cu a altuia. Un lucru e sigur: nimeni din afară n-ar fi putut face lucrul acesta, pentru că un străin, în sat, n-ar fi trecut neobservat. Ambele uşi, din faţă şi din spate, erau închise, fiecare dintre ai casei avea cheia lui. Cum vedeţi, lucrurile sînt împotriva celor patru. Fiecare pare să fie dincolo de orice bănuială. Greta era fiica unicului său frate; Gertrud îl slujise cu credinţă timp de patruzeci de ani; Dobbs nu ieşise niciodată din sat, iar Charles Templeton, secretarul... — Da, a zis colonelul Bantry, ce-i cu el? Îmi pare suspect. Ce ştii despre el? — Ceea ce ştiu despre el îl disculpă de orice acuzare. Ştiţi, Charles Templeton a fost unul dintre oamenii mei. — Oh!, a exclamat colonelul Bantry, dînd vădit înapoi. — Da, aveam nevoie ele unul, dar nu voiam să se ştie în sat. Lui Rosen îi trebuia un secretar, aşa că i l-am recomandat pe Templeton. E un gentleman, un tip foarte priceput şi vorbeşte germana curent. — Dar atunci pe cine bănuiţi? a întrebat doamna Bantry foarte încurcată. Toţi par nevinovaţi, ceea ce e imposibil. — Da, aşa se pare, dar să privim lujrurile şi din alt unghi. Fräulein Greta era o fată în- cîntătoare, dar războiul ne-a demonstrat mereu că poate întoarce pe frate contra fratelui, pe tată contra fiului şi aşa mai departe, ne-a demonstrat că cele mai simpatice şi mai încîntătoare fete au făcut lucrurile cele mai uimitoare. Lucrul acesta s-ar potrivi şi lui Gertrud, cine ştie ce alte forţe s-au declanşat în cazul ei? Poate o ceartă cu stăpînul sau poate un resentiment mocnit născut din lunga ei servitute. Femeile de teapa ei pot fi, uneori, uimitor de înverşunate. Dar Dobbs? Ar putea fi exclus pentru că nu avea legături cu cei din familie? Banii pot face multe Dobbs ar fi putut fi atras şi cumpărat cu bani Un lucru e sigur: un mesaj sau un ordin a venit dinafară, pentru că altfel nu s-ar explica cele cinci luni de imunitate. Agenţii organizaţiei lucrau. Nu erau încă siguri de trădarea lui Rosen, au amînat lucrurile pînă cînd n-au mai avut nici o îndoială cu privire la trădarea lui. Cînd toate îndoielile au fost date la o parte, au trimis un mesaj spionului din casă, un mesaj care spunea: Moarte! — Ce mîrşăvie! a zis Jane Helier îngrozită. — Dar cum a ajuns mesajul? E o treabă pe care încerc s-o clarific şi care e singura speranţă de a descoperi vinovatul. Unul dintre cei patru a intrat în legătură cu ei şi comunica într-un anumit fel cu aceştia. Nu era timp de pierdut şi, sigur, în momentul în care a primit ordinul, a trecut la fapte. E grăitor pentru organizaţia Schwarze Hand. Mă apropii de problemă pe o cale care vi se va părea ridicol de meticuloasă. Cine a fost pe la ei în dimineaţa aceea? Am aici lista, nu mi-a scăpat nici unul. A scos un plic din buzunar, a luat o hîrtie şi a citit: — Măcelarul a adus carne de oaie, am cercetat şi corespunde realităţii; băiatul de la prăvălie i-a adus făină de porumb, două livre de zahăr, o livră de unt şi o livră de cafea, am cercetat şi corespunde realităţii. Poştaşul i-a adus două prospecte lui Fräulein Rosen, o scrisoare din localitate pentru Gertrud, trei scrisori pentru dr. Rosen, una cu timbru străin şi două scrisori pentru domnul Templeton, una tot cu ştampilă din străinătate. Sir Henry s-a oprit şi a scos un teanc de hîrtii din plic. — Ar fi interesant de văzut. Mi le-au dat diverşi tipi care le-au descoperit şi cules de la coşul de gunoi. Vă spun drept, au fost cercetate de specialişti în scrisul cu cerneală simpatică şi aşa mai departe. N-am nici o îndoială asupra acestui fapt. Toţi s-au adunat în jurul lui să se uite. Prospectele veneau de la un grădinar şi de la o cunoscută firmă de blănuri din Londra. Cele două facturi adresate doctorului Rosen erau, una din localitate în legătură cu seminţele pentru grădină şi alta de la o firmă de papetărie din Londra. Scrisoarea, care îi era adresată, suna astfel:   „Dragul meu Rosen, Abia m-am întors de la Dr. Helmuth Spath’s. L-am văzut pe Edgar Jackson alaltăieri. El şi Amos Ptrry abia s-au întors de la Tsingtau. Îţi spun cu toată Onestitatea că nu-i invidiez pentru călătorie. Dă-mi veşti despre tine cît se poate de repede. Şi cum ţi-am mai spus: păzeşte-te de un anumit tip. Ştii ce vreau să spun, chiar dacă nu eşti de acord. A dumneavoastră, Georgina”   — Corespondenţa lui Templeton constă din această factură de la croitorul său şi o scrisoare venită de la un prieten din Germania, a continuat Sir Henry. Scrisoarea, din nefericire, a rupt-o pe cînd se plimba. În sfîrşit, iată scrisoarea primită de Gertrud:   „Dragă doamnă Schwartz, Sperăm că puteţi veni la întrunirea de vineri seara, vicarul speră să veniţi cu toţii, veţi fi bine veniţi. Reţeta pentru şuncă a fost foarte bună, vă mulţumesc pentru ea. Sper că sînteţi sănătoasă şi, pînă la revederea de vineri seara, rămîn a dumitale, Emma Greene”   Dr. Lloyd a zîmbit uşor, la fel a făcut şi doamna Bantry. — Cred că ultima scrisoare nu poate fi luată în considerare, a zis dr. Lloyd. — Aşa cred şi eu, a zis Sir Henry, dar cu o rezervă: am luat toate măsurile de precauţie să văd dacă era vorba de o întrunire religioasă şi dacă doamna Greene există. Trebuie să fim foarte atenţi. — Aşa cum spune mereu prietena noastră, Miss Marple, a zis dr. Lloyd zîmbind. Ai căzut în reverie, Miss Marple, la ce te gîndeşti? Miss Marple a tresărit. — Ce prostie! Tocmai mă întrebam de ce cuvîntul Onestitate e scris cu literă mare în scrisoarea adresată doctorului Rosen. Doamna Bantry a întărit ideea: — Aşa e, a zis ea, oh! — Da, dragii mei, a zis Miss Marple, cred că aţi observat. — În scrisoare îl previne de ceva, a zis colonelul Bantry. E primul lucru care mi-a atras atenţia. Am băgat de seamă mai mult decît credeţi. Da, îl previne clar... Împotriva cui? — E ceva curios cu scrisoarea aceasţa, a zis Sir Henry. După cum spune Templeton, dr. Rosen a deschis scrisoarea la micul dejun şi a azvîrlit-o, zicînd că nu ştie cine e tipul care i-a scris. — Nu era un „tip”, a zis Jane Helier, era semnată de una Georgina. — E greu de spus asta, poate fi Georgey, tot aşa de bine, a zis dr. Lloyd, deşi pare să fie mai repede Georgina. Ceea ce mă izbeşte, însă, e că scrisul aparţine unui bărbat. — Să ştiţi că lucrul acesta e foarte interesant, a zis colonelul Bantry. A azvîrlit scrisoarea pretinzînd că nu ştie de la cine era. Voia să citească ceva pe chipul cuiva. Al cui? Al fetei ori al bărbatului? — Ori pe al menajerei, şi-a spus părerea doamna Bantry. Poate tocmai intrase în cameră aducînd dejunul. E ceva foarte deosebit aici, nu ştiu ce poate fi... Apoi s-a uitat peste scrisoare. Miss Marple a venit mai aproape de ea, a pipăit hîrtia cu degetele şi au început să vorbească în şoaptă. — Dar de ce secretarul a rupt cealaltă scrisoare?, a întrebat deodată Jane Helier. Lucrul acesta pare foarte, foarte curios. De ce a primit o scrisoare din Germania? Deşi, după cum spuneţi, el e în afară de orice bănuială... — Dar Sir Henry n-a spus aşa ceva, a zis repede Miss Marple, întrerupînd discuţia şoptită cu doamna Bantry. El ne-a spus că sînt patru suspecţi, aşa că în piesa acasta joacă şi Templeton. Nu-i aşa, Sir Henry? — Aşa e, Miss Marple. Am învăţat un lucru dintr-o amară experienţă: să nu te grăbeşti niciodată să spui că cineva e în afară de orice bănuială. Pînă acum v-am dat motive să credeţi că trei dintre ei pot fi vinovaţi, deşi e puţin probabil să fie. N-ar trebui ca acest lucru să fie valabil şi în cazul lui Templeton. Dar, urmînd cele spuse mai înainte, am fost forţat să recunosc că în fiecare armată, în marină şi în poliţie există un număr de trădători din rîndurile acesteia, chiar dacă nu ne convine să admitem această idee. Am examinat la rece cazul lui Charles Templeton. M-am întrebat adeseori, ceea ce domnişoara Helier a întrebat adineaori. De ce el a fost singurul dintre cei din casă care nu a putut arăta scrisoarea pe care o primise, scrisoare care, pe deasupra, mai avea şi un timbru german? De ce să primească scrisori din Germania? Ultima întrebare e naivă, fără îndoială, dar i-am pus-o şi lui. Mi-a răspuns destul de simplu: mama lui avea o soră măritată cu un german, scrisoarea era de la verişoara lui. Am aflat ceva ce nu ştiusem înainte – că Templeton avea rude în Germania, ceea ce m-a făcut să-l pun hotărît pe lista celor suspecţi. Era omul meu, aveam mare încredere şi ţineam la el; dar, urmînd calea justiţiei şi a cinstei, trebuie să admit că el e cap de listă. Dar e ceva aici, nu ştiu ce, nu ştiu... Şi, după toate probabilităţile, n-o să ştiu niciodată. Nu problema pedepsirii ucigaşului, o altă problemă mi se pare de o mie de ori mai importantă: a distruge întreaga carieră a unui om cinstit din cauza unei suspiciuni de care nu pot să nu ţin seama. Miss Marple şi-a dres glasul şi a zis cu blîndeţe: — Sir Henry, dacă am înţeles exact, tînărul Templeton e singurul la care vă gîndiţi atît de mult? — Într-un fel, da. Teoretic aş putea să mă gîndesc la toţi patru, dar nu e cazul. De pildă, Dobbs. Îl pot bănui cît vreau, asta nu i-ar afecta cu nimic cariera. Tot satul ştie că moartea doctorului Rosen a fost un accident. Gertrud e ceva mai mult afectată. Ar putea duce la o schimbare în atitudinea domnişoarei Rosen faţă de ea, lucru care n-ar avea cine ştie ce importanţă pentru eă. În legătură cu Greta Rosen, ei bine, aici e greutatea problemei. Greta e o fată foarte frumoasă şi Charles Templeton e un tînăr foarte atrăgător şi vreme de cinci luni au stat împreună, fără alte distracţii din afară. Ceea ce era de aşteptat, s-a întîmplat. S-au îndrăgostit unul de altul, chiar dacă nu şi-au mărturisit acest lucru. Apoi a venit nenorocirea. Acum trei luni, după vreo două zile de la întoarcerea mea, m-a căutat Greta Rosen. Vînduse căsuţa şi voia să se întoarcă în Germania, încheiase toate afacerile unchiului său. A ţinut să vină neapărat la mine, deşi ştia că mă retrăsesem din poliţie. Voia să mă vadă într-o chestiune absolut personală. Mai întîi m-a luat pe departe, apoi a revenit la subiect. Ce părere aveam? Scrisoarea cu marcă din Germania, aceea pe care Charles a rupt-o, era în regulă? Ar fi vrut să fie în regulă, ea credea tot ce-i spusese el, dar dacă ar putea să ştie sigur! Vedeţi? Acelaşi lucru: să poţi avea încredere, dar bănuiala oribilă stă la pîndă, ţi se înfige în creier, nu te lasă în pace. I-am vorbit absolut deschis şi am rugat-o să facă la fel. Am întrebat-o pînă unde au ajuns, dacă ţineau unul la altul. „Eu aşa cred, mi-a spus ea, din cîte ştiu eu eram foarte fericiţi, fiecare zi trecea atît de plăcut. Amîndoi ştiam asta, dar nu ne grăbeam, aveam destul timp înainte. Într-o bună zi mi-ar fi spus că mă iubeşte şi eu i-aş fi spus la fel. Oh, vă puteţi închipui că acum totul s-a schimbat. Nori negri plutesc între noi, cînd ne întîlnim nu ştim ce să ne spunem. Amîndoi gîndim acelaşi lucru: o, dacă aş fi sigură! Iată de ce vă rog, Sir Henry, să-mi spuneţi: «Fii sigură că cel care l-a ucis pe unchiul tău nu e Charles Templeton!» Spuneţi-mi lucrul acesta, vă rog spuneţi-mi asta!” Nu puteam să-i spun aşa ceva. Şi ei se vor îndepărta unul de celălalt cu bănuiala între ei ca o fantomă pe care n-o vor putea alunga niciodată. S-a lăsat pe spatele scaunului, arăta obosit şi palid şi dădea din cap descurajat. — Nu mai e nimic de făcut, afară de cazul în care Miss Marple ar putea să ne ajute. Aţi putea, Miss Marple? Am presimţirea că scrisoarea vă spune ceva, aceea despre întrunirea religioasă. Nu vă aminteşte de cineva sau de ceva limpede ca lumina zilei? Aţi putea să ajutaţi doi tineri disperaţi să fie iar fericiţi? Dincolo de aspectul bizar al lucrurilor, era ceva cinstit în apelul său. Ajunsese să aibă o impresie foarte bună despre posibilităţile mentale ale acestei domnişoare – bătrînă, fragilă şi demodată. S-a uitat la ea cu un fel de speranţă în priviri. Miss Marple a început să tuşească, în timp ce îşi netezea dantelele rochiei. — Îmi aminteşte, a recunoscut ea, întru-cîtva de Annie Poultny. Scrisoarea e cît se poate de limpede pentru mine şi doamna Bantry. Nu vorbesc despre scrisoarea referitoare la întrunirea religioasă, ci despre alta. Trăind atîta timp la Londra şi neocupîndu-vă cu grădinăritul, Sir Henry, nu aţi putut observa ceva? — Ei?, a zis Sir Henry, ce să observ? Doamna Bantry a întins mîna şi a luat un prospect. L-a deschis şi a început să citească cu glas tare şi răspicat: „Dr. Helmuth Spath. Liliac, flori splendide, susţinute de o tulpină foarte lungă şi dură. Efect decorativ în grădină. O noutate foarte frapantă”; „Edgar Jackson. Splendide crizanteme de culoare cărămizie”; „Amos Perry. Roşu aprins, efect decorativ deosebit”; „Tsingtau. Roşu-portocaliu strălucitor, plantă de grădină de mare efect, florile tăiate rezistă mult timp proaspete”; „Honesty[2], cu literă mare în scrisoare, vă amintiţi? Flori roz şi albe, bogate, enorme”. Doamna Bantry a azvîrlit catalogul şi a zis cu o voce care parcă tuna: Dalii! — Dalii! — Şi litera iniţială înseamnă moarte[3], a adăugat Miss Marple. Acesta era şi avertismentul. Ce putea să facă el cu o scrisoare primită de la cineva pe care nu-l cunoştea, încărcată de nume pe care nu le ştia? A aruncat-o pur şi simplu secretarului său. — Aşadar... — Oh, nu, a zis Miss Marple, nu secretarul, lucrurile sînt clare, el nu e vinovat. Dacă ar fi fost vinovat n-ar fi lăsat să fie găsită această scrisoare şi n-ar fi rupt niciodată scrisoarea primită de el din Germania. Într-adevăr, nevinovăţia lui, daţi-mi voie s-o spun – e bătătoare la ochi. — Atunci, cine? — Ei bine, e sigur, atît cît poate fi sigur un lucru pe lumea aceasta, că mai era cineva la micul dejun care ar fi putut, în anumite împrejurări, să pună mîna pe scrisoare şi s-o citească. Numai aşa poate să fie. Vă amintiţi că a primit prospectul pentru flori de la acelaşi poştaş. — Greta Rosen, a zis Sir Henry încet. Atunci vizita pe care mi-a făcut-o... — Bărbaţii nu înţeleg niciodată lucrurile astea, a zis Miss Marple. Mă tem că ei cred, adeseori, că noi femeile bătrîne sîntem ca pisicile care văd pe întuneric. Asta aşa e! Din nefericire ştim foarte multe despre semenele noastre. Nu mă îndoiesc că ceva stătea între ei. Tînărul a simţit brusc o repulsie inexplicabilă, o suspecta fără să vrea şi nu-şi putea ascunde suspiciunea. Şi cred că vizita fetei la dumneata arată o curată duşmănie. Se simţea destul de sigură pe ea, dar s-a băgat la apă inutil, încercînd să te facă să-ţi îndrepţi bănuiala definitiv asupra bietului Templeton. Niciodată n-ai fost atît de sigur de asta, ca după vizita fetei. — Sînt sigur că nu s-a trădat cu nimic... a început Sir Henry. — Bărbaţii, a zis Miss Marple, calmă, nu înţeleg niciodată lucrurile astea. — Şi fata asta..., a zis el şi s-a oprit. A comis o crimă cu sînge rece şi mai vrea să iasă basma curată! — Nu, Sir Henry, a zis Miss Marple, nu va ieşi basma curată. Nici unul dintre noi nu crede asta. Aminteşte-ţi ce ai spus mai înainte. Nu. Greta Rosen îşi va primi răsplata. A intrat în horă, trebuie să joace şi va juca cu oameni foarte suspecţi, cu contrabandişti şi terorişti, o tovărăşie care n-o va duce la bine şi care îi rezervă un sfîrşit amar. Aşa cum spuneaţi, trebuie să ne pese de cel nevinovat, nu de cel vinovat. Templeton se va căsători, cred eu, cu verişoara sa din Germania, gestul de a rupe scrisoarea, ei bine, deşi pare suspect, are cu totul alt înţeles decît cel pe care i l-am atribuit în seara asta. A rupt-o de teamă că cealaltă fată o va vedea şi îi va cere să i-o arate. Da, pentru că cred că între ei s-a înfiripat o idilă. Cu Dobbs nu-i nici o problemă, el nu avea altceva în cap decît gustarea de la ora unsprezece. Mai rămîne biata Gertrud – cea care îmi aminteşte de Annie Poultny. După ce a slujit-o cu credinţă vreme de cincizeci de ani, a fost suspectată că a furat testamentul domnişoarei Lamb, deşi nu avea nici o dovadă împotriva ei. Cît pe ce să moară de inimă rea. Numai după ce a murit, adevărul a ieşit la iveală din cutia în care ţinea ceaiul, unde bătrîna domnişoară Lamb îl pusese bine. Dar era prea tîrziu pentru biata Annie. De aceea sînt îngrijorată în cazul bătrînei nemţoaice. Cînd eşti bătrîn, eşti uşor de lovit. Mi-e mai mare mila de ea, mai mult decît de Templeton care e tînăr, arătos şi, după cum se vede, favoritul femeilor. Vă rog să-i scrieţi, Sir Henry, şi să-i spuneţi că nevinovăţia ei e în afară de orice îndoială. Stăpînul ei a murit şi ea trăieşte şi se gîndeşte tot timpul că e suspectată de... Oh! Nu suport nici să mă gîndesc la aşa ceva. — O să-i scriu, Miss Marple, o să-i scriu, a zis Sir Henry şi s-a uitat la ea într-un fel foarte curios. Ştiţi, nu vă pot înţelege. Punctul dumneavoastră de vedere e totdeauna cu totul altul decît m-aş aştepta. — Mă tem că punctul meu de vedere e fără importanţă, a zis Miss Marple cu modestie. Rareori plec din St. Mary Mead. — Şi totuşi aţi rezolvat un caz care putea să constituie un mister de ordin internaţional, a zis Sir Henry. Am convingerea că dumneavoastră l-aţi rezolvat. Miss Marple s-a înroşit toată, apoi s-a pornit iar: — Cred că am primit o educaţie potrivită pentru ziua de azi. Eu şi sora mea am avut o guvernantă din Germania – o Fräulein, o fiinţă foarte sentimentală. Ne-a învăţat limbajul florilor – ceva care azi nu se mai învaţă nicăieri, dar care e ceva foarte interesant. De pildă, o lalea galbenă înseamnă „iubire fără speranţă”, pe cînd în China înseamnă „mor de gelozie la picioarele tale”. Scrisoarea era semnată „Georgina”, cuvînt care în germană înseamnă „dalie”, ceea ce face totul foarte limpede. Încerc să-mi amintesc ce înseamnă dalie, dar îmi scapă. Memoria mea nu mai e ca mai demult. Dar, oricum, nu înseamnă moarte. Sigur nu înseamnă moarte. Ce lucruri triste se petrec pe lume! — Aşa e, a zis doamna Bantry suspinînd. Noroc cu florile şi cu prietenii! — Ne-a pus la urmă, observaţi, a zis dr. Lloyd. — Pe vremuri cineva îmi trimitea în fiecare seară la teatru orhidee mov, a zis Jane visătoare. — „Aş vrea să intru în graţiile tale”, a zis Miss Marple, asta înseamnă orhidee. Sir Henry a tuşit într-un fel aparte şi şi-a întors capul. Domnişoara Marple a strigat deodată: — Îmi amintesc! Dalie înseamnă „trădare şi inducere în eroare”. — Minunat, a zis Sir Henry, absolut minunat! Şi a oftat uşurat.     [1] Camorra – organizaţie teroristă secretă italiană. Îşi are originile în Neapole, în anii 1830. Operaţiunile sale au inclus activităţi criminale de diferite feluri, ca jafuri, şantaje, tîlhării la drumul mare. La sfîrşitul anilor 1840, Camorra a cucerit o mare putere politică, dar apoi a pierdut terenul. În 1911, guvernul italian i-a aplicat o lovitură puternică. Totuşi, organizaţia nu este încă lichidată. [2] Onestitate în engleză, dar şi dalie [3] Death, în engleză.