Agatha Christie

I   De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare aveam să mă duc la Folbridge. Ridică privirea şi întrebă interesat: — Folbridge, Cornwall? Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea. — Da, i-am răspuns. Îl cunoşti? Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu cumva acolo o casă numită Trearne. Interesul meu spori. — Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă şi duc. E casa surorii mele. — Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă! L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta şi să-mi spună despre ce e vorba. — Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul războiului. Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Şi apoi, William P. Ryan, după cum ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre întâmplările sale din timpul războiului. Dar acum nu-l mai puteam opri. — După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit... M-am mişcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniştească. — Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat. — O! am zis cam mişcat. — Ciudată treabă, nu-i aşa? Bineînţeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre explozibil? Unele maici, să zicem! — E ciudat, am confirmat eu. — M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici îşi făcuse o oarecare reputaţie – o sfântă în devenire – intra în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reuşită! Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul religios şi l-am trimis la ziarul  meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor. Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului. Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall. Am dat din cap afirmativ. — Sora mea a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci. — Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc. — Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fost repatriaţi de mult timp. — Firesc. Totuşi, în cazul în care sora ta ştie într-adevăr ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie. — Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros. Şi asta a fost tot.     II   A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă. — Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre belgienii tăi? — Te referi la sora Marie Angelique, da? — S-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre ea. — O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă aici. — Poftim? În casă? — Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îţi aminteşti de dr. Rose? Am dat din cap afirmativ. — Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani. — Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, aşa că doctorul Rose a fost foarte drăguţ şi i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea. Se opri şi apoi adăugă: — Dar ce ştii despre călugăriţă? — Am aflat o poveste destul de curioasă. I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată. — Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înţelegi ce vreau să spun. — Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta. — Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul? Am acceptat propunerea. L-am găsit pe doctorul Rose acasă şi m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil. În momentul când am menţionat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat şi lui povestirea lui Ryan. — Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri. Îmi aruncă repede o privire şi adăugă: — Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi dori să veniţi cu mine şi să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeţi. Am fost imediat de acord. Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcţii, deşi câteva căsuţe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre. Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea ţinutului care nu avea vedere la mare. — Sora medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate. — De felul ei se poartă normal? am întrebat curios. — Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind. Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit. — Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? strigă medicul. — E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-i trebuie decât puţină engleză, pe care o înţelege. Rose dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm. Sora Marie Angelique stătea într-un şezlong lângă fereastră. Îşi întoarse capul. Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia. — Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză. — Bună seara, monsieur le docteur. — Permite-mi să-ţi prezint un prieten, domnul Anstruther. M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor. — Cum te mai simţi astăzi? întrebă doctorul, aşezându-se lângă ea. — Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate. — Deci încă mai visezi mult? — întotdeauna... Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai reale decât viaţa. — Visezi propria ta ţară, Belgia? Clătină din cap. — Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului? — Nu, nu. Rose părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă: — M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat ştiri despre mănăstirea ta. Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor. — De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii. — Deci, s-a ruinat! A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă: — Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă? — A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea. — De ce le e frică? — Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstiţioasă în legătură cu ea. Se aplecă spre mine. — Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce reprezintă imaginea aceea? — Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o numesc Câinele Morţii. — Ah! Începu să ţipe ascuţit: — Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat! — Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât. Se întoarse spre el precipitată. — Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n-au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele Morţii asupra lor... Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii închişi. Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă pe care o scoase din buzunarul său şi apoi i-l dădu. — Bea asta, spuse el autoritar. Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune interioară proprie. — Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat. — Aşa s-ar părea, spuse Rose. Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei. — Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit? Ea răspunse absentă, ca un automat. — Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi. — Şi în centru? Îşi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile. — Casa Cristalului... În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo. Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca şi cum se trezise brusc. — Ce este? întrebă ea ameţită. Ce spuneam? — Nu-i nimic, zise Rose. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm. Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere. — Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai? Îmi aruncă o privire aspră, oblică. — Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet. — Te-a vexat aşa de mult? — Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susţinut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea... — De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti. — Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? am zâmbit eu. — N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine. — Da, dar asta este o treabă mecanică. — Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru. — Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice. Rose zâmbi. — Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită "wintergreen"*. Se găseşte în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sin­tetic şi pe cale chimică în laboratoare. — Şi? — Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese. — Vrei să zici... am întrebat fascinat. — Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s-o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa. L-am privit cu atenţie. El râse. — E o speculaţie, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa Cristalului? — Şi-a dus mâna la frunte. — Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei. — Şi? — Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte şi leşină. — Ce cuvinte a spus? — Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credinţa încă există!" — Extraordinar! — Sugestiv, nu-i aşa? Acum, următorul lucru curios. Când şi-a revenit din leşin uitase totul. I-am arătat cristalul şi-am întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant. — Ce aştepţi să afli din asta? l-am întrebat curios. Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neaşteptat. Rose se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional. — Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înţelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant. M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional. — Vă supăraţi dacă vin şi eu? Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de faţă. — Desigur. Nu văd de ce nu. Adăugă: — Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp? — Numai până poimâine. Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente făcute pe cobai.   * Diferite plante sub formă de tufe mici, cu frunze care rămân verzi iarna, răspândite în special, în America de Nord; (bot. gaultheria procumbens) cu flori albe, boabe roşii comestibile şi frunze aromate al căror ulei e folosit în medicină şi cosmetică.

Sunny Ridge. 1. Mătuşa Ada Domnul şi doamna Beresford luau micul dejun. Erau o pereche obişnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în acelaşi moment pe tot cuprinsul Angliei. Şi ziua era obişnuită, una din acele zile pe care le trăieşti de cinci ori pe săptămână. Domnul Beresford avusese cândva părul roşu. Mai păstra încă urme de roşu, dar majoritatea devenise de‑un cenuşiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roşcovanii când ajung la mijlocul vieţii. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionţată. Acum negrul se combinase cu şuviţe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑şi vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanţă nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă. Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Aşa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuţi, dar cumplit de plictisitori, ca toţi bătrânii”. Totuşi, domnul şi doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Şi habar n‑aveau că ei şi mulţi alţii erau catalogaţi ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, fireşte, dar atunci ar fi fost indulgenţi, tinerii nu ştiau nimic despre viaţă. Dragii de ei, mereu îşi băteau capul cu examenele, sau cu viaţa sexuală, sau cum să‑şi cumpere haine nemaipomenite sau să‑şi facă cine ştie ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcaţi. Din propriul lor punct de vedere, domnul şi doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieţii. Se plăceau fiecare în parte şi unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare. Existau, fireşte, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, îşi arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abţinu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soţia lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă: — Care‑i problema, Tommy? — Problema? rosti vag Tommy. Problema? — Asta te‑am întrebat. — Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi? — Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence. — Nu cred deloc că mă gândeam la ceva. — Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva? — Fireşte că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului. — Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te aşteptai, presupun. — Normal, întotdeauna e aşa. — Nu ştiu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău şi ne‑am fi lăfăit în bani. — Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta. — La nota de plată a instalatorului te uitai puţin mai înainte? — Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenţie. — Copiii delicvenţi… integrarea rasială? — Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni. — Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înţeleg de ce te îngrijorează. — Nu mă gândeam la asta. — Atunci, la ce te gândeai? — Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc. — La ce? Ştii că până la urmă tot ai să‑mi spui. — Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătuşa Ada mă gândeam. — Oh. înţeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătuşa Ada. Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătuşa Ada”. Numele diferă – mătuşa Ameliá, mătuşa Susan, mătuşa Cathy, mătuşa Joan. Sunt bunici, sau verişoare bătrâne sau chiar strămătuşi. Însă există şi sunt o problemă de viaţa pe care n‑o poţi ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privinţa lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătuşă Ada a lor care “s‑a simţit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”. A trecut vremea când mătuşa Elisabeth, mătuşa Ada şi restul mătuşilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deşi uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părţi. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verişoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ţi asigure trei mese bune pe zi şi un dormitor drăguţ. Se dirijau una pe alta şi totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit. Din nefericire, mătuşile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duşi la casa de copii, sau băgaţi rudelor pe gât, sau trimişi la şcoli speciale unde rămân şi în vacanţe, sau poţi să aranjezi să‑i trimiţi în tabere, şi, pe total, copiii obiectează foarte puţin la aranjamentele făcute pentru el. Mătuşile Ada sunt cu totul diferite. Însăşi mătuşa lui Tuppence Beresford – mătuşa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulţumeşti. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună şi tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunţe. “Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!” În decurs de un an, mătuşa Primrose intrase şi ieşise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Şi‑a pierdut mama la o vârstă fragedă şi are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament şi vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potriveşte perfect amândurora. Avem afinităţi naturale. Nu mai trebuie să‑ţi faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug nişte clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deşi te asigur că în momentul de faţă mă simt în floarea sănătăţii”. Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliţia fusese mai rapidă şi‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzaţia că‑şi însuşea bani sub false pretexte. Mătuşa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuţie, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci şi cinci de cazuri), fusese nevoită să‑şi schimbe părerea despre protejatul ei. — Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătuşa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp. — Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut? Tommy reflectă. — Trebuie să fie aproape un an, spuse el. — E mai mult. Cred că peste un an. — Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuşi, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i aşa? Mă simt foarte prost din cauza asta. — N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri şi i‑am scris. — Da, ştiu. Eşti grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citeşti lucruri care nu‑ţi cad deloc bine. — Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi şi cât sufereau? — Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate. — Oh, da, trebuie că exista şi locuri ca ăla. Şi există oameni teribil de nefericiţi, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiţi. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy? — Toţi fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcaşul respectiv şi să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei. — Nimeni nu poate fi mai drăguţ ca dr. Murray, trebuie să recunoşti. — Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunţat. — Aşa că n‑ai de ce să‑ţi faci griji, spuse Tuppence. Câţi ani are acum? — Optzeci şi doi. Nu… nu. Cred că optzeci şi trei. Trebuie să te simţi destul de cumplit când le‑ai supravieţuit tuturor. — Asta‑i doar ce simţim noi. Ei nu gândesc aşa. — Nu poţi să ştii. — Ei bine, mătuşa ta Ada nu gândeşte aşa. Nu‑ţi aminteşti cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supravieţuit? Şi a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de şase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supravieţuiesc. Şi încă mulţi ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă. — În tot cazul… — Ştiu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi.. — Nu crezi că am dreptate? — Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Şi am să vin şi eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism. — Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătuşa ta. Nu, mă duc singur. — Ba deloc, spuse doamna Beresford. Şi mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, şi cu atât mai puţin pe mătuşa Ada, dar trebuie făcut. — Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ţi‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară? — Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică. — Tu întotdeauna ai fost drăguţă cu ea, chiar dacă nu‑ţi prea place de ea. — Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătuşa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva. — Nu poţi să nu‑ţi fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy. — Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s aşa bună din fire ca tine. — Fiind femeie, eşti mai neîndurătoare. — S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi şi aşa mai departe, dacă sunt oameni drăguţi. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoşti. Dacă eşti nesuferit la douăzeci de ani şi rămâi tot aşa de nesuferit şi la patruzeci, la şaizeci eşti şi mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci eşti dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ţi pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poţi schimba întru totul. Ştiu câteva persoane absolut încântătoare de şaptezeci şi optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, şi Mary Carr şi bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici şi ne face curat. Toate sunt nişte dulci şi nişte scumpe şi n‑am nimic împotriva lor. — Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă şi să vii cu mine… — Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine şi la rău, iar mătuşa Ada e categoric răul. Aşa că vom merge de mână. Şi o să‑i ducem un buchet de flori, şi o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc şi poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă şi să‑i spui că venim. — Săptămâna viitoare? Aş putea joi, dacă‑ţi convine şi ţie. — Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora şefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P. — Domnişoara Packard. — Asta era! — Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy. — Altfel? Cum adică? — Oh, nu ştiu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant. — Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puţin. — De ce naiba vrei să fie accident de tren? — Nu vreau cu adevărat, fireşte. Doar… — Doar ce? — Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i aşa? Poate vom salva vieţi sau vom face ceva util. Util şi totodată palpitant. — Ce speranţă! spuse domnul Beresford. — Ştiu. Uneori îţi mai vin şi idei din astea. 2. Era bietul dumitale copil? Ar fi greu de spus de unde îşi trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deşi cam lipsită de distincţie. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câţiva copaci stufoşi, iedera ce îmbrăca pereţii casei şi două maimuţe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci şi două sau trei scaune de grădină. Mai era şi o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est. Tommy sună la uşa de la intrare, şi el şi Tuppence fură aproape imediat poftiţi înăuntru de o tânără cu o înfăţişare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuţă cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit: — O anunţ pe domnişoara Packard. Vă aşteaptă şi va coborî într‑o clipă. Nu vă supăraţi să aşteptaţi un pic, nu‑i aşa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Şi‑a înghiţit degetarul, mă înţelegeţi. — Cum naiba a putut să facă aşa ceva? întrebă Tuppence mirată. — N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă. După plecarea ei, Tuppence se aşeză şi rosti gânditoare: — Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi? Nu avură mult de aşteptat. Domnişoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, şi avea acel aer calm de competenţă pe care Tuppence îl admirase întotdeauna. — Scuzaţi‑mă că v‑am făcut să aşteptaţi, domnule Beresford. Ce mai faceţi doamnă Beresford, mă bucur mult că aţi venit şi dumneavoastră. — Am auzit că cineva a înghiţit ceva, spuse Tommy. — Oh, aşadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să ştiţi, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aştepţi s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Şi cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău. — Poate tatăl ei era înghiţitor de săbii, sugeră Tuppence. — E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate aşa se explică. I‑am spus domnişoarei Fanshawe că aţi venit, domnule Beresford. Nu ştiu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să ştiţi. — Cum s‑a mai simţit în ultimul timp? — Mă tem că‑şi pierde tot mai rapid memoria, spuse domnişoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu ştiu cât înţelege şi cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută şi mi‑a spus că e sigură că mă înşel pentru că nu s‑a terminat încă anul şcolar. Din cât se pare, vă crede încă la şcoală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuşi, azi dimineaţă când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniţi pentru ca sunteţi mort. Ei bine, continuă veselă domnişoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă. — Cum stă cu sănătatea? Tot aşa? — Păi, poate că era de aşteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot aşa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să ştiţi şi să fiţi pregătiţi, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neaşteptate să nu fie un şoc pentru dumneavoastră. — I‑am adus nişte flori, spuse Tuppence. — Şi o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy. — Oh, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreţi să urcăm? Tommy şi Tuppence se ridicară şi o urmară pe domnişoara Packard pe nişte scări largi. În timp ce treceau prin faţa unei uşi de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neaşteptate şi ieşi o femeie micuţă strigând cu un glas strident: — Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea. O femeie în uniformă de soră scoase capul pe uşa alăturată şi spuse: — Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ţi‑ai băut cacaua. Ţi‑ai băut‑o acum douăzeci de minute. — Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete. — Ei bine, dacă vrei, ai să mai primeşti încă o ceaşcă. — Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una. Trecură mai departe şi, după ce bătu scurt într‑o uşă din capătul culoarului, domnişoara Packard o deschise şi intrară. — Veşti bune, domnişoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguţ? Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenuşiu metalic, faţa slabă şi zbârcită, un nas mare şi coroiat şi un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă. — Bună, mătuşa Ada, spuse el. Ce mai faci? Mătuşa Ada nu‑i dădu nici o atenţie, ci se adresă mânioasă domnişoarei Packard. — Nu ştiu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinereţea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Şi să‑mi mai spui şi că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul? — Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândeţe domnişoara Packard. — Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy şi întinse cutia de ciocolată. Ţi‑am adus o cutie de ciocolată. — Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătuşa Ada. Îi cunosc eu pe ăştia ca tine, poţi să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat. — Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence. — Ce nume caraghios! spuse mătuşa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătuşa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei. — Ţi‑am adus câteva flori, spuse Tuppence. — Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul. — Ţi le pun într‑o vază, spuse domnişoara Packard. — Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învăţat până acum că ştiu ce spun. — Pari în formă, mătuşa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aş putea spune. — Pot să‑ţi spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că eşti nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas? — Da. Thomas sau Tommy. — N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot şi‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătuşa Ada lăsându‑se pe perne şi întorcând capul către domnişoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să laşi străinii să intre la mine. — M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnişoara Packard. Mătuşa Ada scoase un chiot gros şi obscen. — Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îţi las trandafirii. Poate te răzgândeşti. Vino, Tommy, spuse şi porni spre uşă. — La revedere, mătuşă Ada. Îmi pare rău că nu‑ţi aminteşti de mine. Mătuşa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieşi urmată de domnişoara Packard. Tommy porni după ele. — Tu întoarce‑te, spuse mătuşa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Eşti Thomas. Aveai părul roşu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soţia ta. Ştiu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino şi aşează‑te pe scaunul ăsta şi vorbeşte‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătuşa Ada expediind‑o printr‑o mişcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul uşii. Tuppence se retrase imediat. — Azi are toane, spuse imperturbabilă domnişoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să ştiţi. Nici nu‑ţi vine să crezi. Tommy se aşeză pe scaunul indicat de mătuşa Ada şi observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmaţia n‑o tulbură câtuşi de puţin pe mătuşa Ada. — Închipuie‑ţi, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ţi o femeie harnică şi drăguţă să aibă grijă de tine. Îmbătrâneşti, să ştii. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute şi să le cari după tine şi să vorbeşti ca şi cum ar fi nevestele tale. — Înţeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie. — Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i aşa? — Suntem căsătoriţi de peste treizeci de ani şi avem un băiat şi o fată, amândoi căsătoriţi. — Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusinţă mătuşa Ada. Dacă m‑ai fi ţinut la curent aşa cum se cuvenea… Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste şaizeci şi cinci de ani îţi caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ţi scuze pe loc şi spune că e doar vina ta şi‑ţi pare rău şi că n‑ai să mai faci”. În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziţia pe care se cuvenea s‑o adopte faţă de mătuşa Ada. — Îmi pare tare rău, mătuşă Ada. spuse el. Ştii, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roşească. Mătuşa Ada zâmbi superior. — Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoşti locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aş fi crezut pe toţi că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu. — Oh, nu cred că ar fi posibil aşa ceva. — Nu se ştie niciodată. Citeşti în ziare despre treburi din astea, şi mai vine şi lumea să‑ţi spună. Nu că aş crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Îşi spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să ştiu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că aşa spunea el? — Şi era? — Păi, de fapt, era, spuse mătuşa Ada uşor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să ştie în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din maşină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… şi, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbeşte atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, şi imediat toate surorile s‑ar hlizi şi ar chicoti şi ar spune “Da, doctore, fireşte, doctore”, şi n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaşte pe individ, ele vor spune doar că e uitucă şi nu ţine minte oamenii. Eu nu uit niciodată o faţă, spuse cu fermitate mătuşa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătuşa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o? Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătuşa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătuşa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristeţe vestea acestui deces. În definitiv, mătuşa Caroline nu‑i era soră, ci doar verişoară primară. — Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume uşurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronşită cronică, artrită reumatică… şi aşa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii şi flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi şi, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă şi ai să te faci. Dădu mulţumită din cap. Nu poţi să ai mare încredere în doctori, nu‑i aşa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, aşa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnişoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta. La parter, domnişoara Packard, cu un aer de parcă îşi cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului. — Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înţelegeţi cum sunt bătrânii. Au simpatii şi antipatii şi persistă în ele. — Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence. — Nu chiar. Îmi place foarte mult, să ştiţi. Când ai grijă de oameni, ajungi să te ataşezi de ei. Au micile lor toane şi ciudăţenii, dar reuşeşti s‑o scoţi la capăt cu ei dacă ştii cum. Tuppence se gândi că domnişoara Packard era una din persoanele care ştia cum. — Sunt ca nişte copii, să ştiţi, spuse cu indulgenţă domnişoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care şi‑au pierdut logica vor să fie liniştite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăşi foarte fericite. Am aici un personal tare drăguţ. Persoane răbdătoare, să ştiţi, calme şi fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinaţi să‑şi piardă răbdarea. Da, domnişoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cu pince nez care cobora în fugă pe scări. — Iarăşi doamna Lockett, domnişoară Packard. Spune că moare şi vrea să fie chemat imediat doctorul. — Oh, de data asta de ce mai moare? — Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci şi că s‑a otrăvit din cauza lor. — Asta‑i ceva nou, spuse domnişoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veţi găsi ziare şi reviste. — Nici o problemă, spuse Tuppence. Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină şi uşile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune uşoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne şi cărţi de călătorie şi, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite şi pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească. În momentul de faţă în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână şi uitându‑se la el. Avea o faţă drăguţă, rozalie şi‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence. — Bună dimineaţa, spuse ea. Ai venit să locuieşti aici sau în vizită? — Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătuşă aici. Acum e cu soţul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult. — Asta‑i foarte înţelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili. — Nu, mulţumesc. — Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit. — Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult. — Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să ştii. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înţelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil. — Aş spune că mătuşa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnişoara Fanshawe, adăugă ea. — Oh, domnişoara Fanshawe! Oh, da. Ceva părea s‑o reţină, dar Tuppence spuse cu voioşie: — E cam împieliţată, îmi închipui. Întotdeauna a fost. — Da, într‑adevăr aşa e. Ştii, am avut şi eu o mătuşă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ţinem foarte mult la domnişoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă. — Da, aş zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătuşa Ada în noua lumină. — E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster. — Eu sunt doamna Beresford. — Ştii, când şi când îţi pică bine un pic de maliţiozitate, iţi face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici şi ce spune despre ele. Fireşte, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem. — Sunteţi de mult aici? — De o bucată bună de timp. Stai să văd, şapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Şi cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate. — Trebuie să fie destul de trist. — Nu, nu chiar. N‑am ţinut cine ştie ce la ele. Nici măcar nu le cunoşteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, şi eram singură pe lume, aşa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile şi cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc şi nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să ştii. Foarte confuză. Îşi atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce şi cum s‑a întâmplat. — Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i aşa? — Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Aşa că eu cred că nu prea contează dacă devii niţel confuz cu privire la ce şi unde s‑a întâmplat, şi cine era, şi aşa mai departe. Cel puţin nu te doare nimic. — Cred că aveţi dreptate, spuse Tuppence. Uşa se deschise şi intră o fată în halat alb cu o tăviţă pe care se afla o cafetieră şi o farfurie cu doi biscuiţi, şi o puse în faţa lui Tuppence. — Domnişoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceaşcă de cafea, spuse ea. — Mulţumesc. Fata ieşi, şi doamna Lancaster spuse: — Ei, vedeţi? Sunt foarte atente, nu‑i aşa? — Într‑adevăr. Tuppence îşi turnă cafea şi începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiţi, dar bătrâna doamnă clătină din cap. — Nu, mulţumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu. Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate şi închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obişnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuşi, pe neaşteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence şi spuse: — Văd că te uiţi la cămin. — Zău? întrebă Tuppence, uşor mirată. — Da. Mă întrebam… se aplecă şi îşi coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil? Luată prin surprindere, Tuppence ezită. — Eu… nu, nu cred, spuse ea. — Mă întrebam şi eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Şi se vor uita la cămin, aşa ca dumneata. Acolo e, să ştii. În spatele căminului. — Oh. da? întrebă Tuppence. — Mereu la aceeaşi oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeaşi oră din zi. Se uită la ceasul de pe poliţa căminului. Se uită şi Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece şi zece. Da, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Oftă. Oamenii n‑au înţeles… le‑am spus ce ştiam… dar nu m‑au crezut! Tuppence se simţi uşurată văzându‑l pe Tommy intrând pe uşă. Se ridică. — Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre uşă şi, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster. — Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce păşeau în hol. — Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări? — Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i aşa? Într‑un fel e tonic, să ştii. — De ce e tonic? — Păi, la vârsta mea şi cu aspectul îngrijit şi uşor blazat, e plăcut să te gândeşti că poţi fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal. — Prostuţo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecţiune de braţ. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă. — Era foarte drăguţă. O băbuţă cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii. — Bate câmpii? — Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau aşa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil. — Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt şi persoane niţel atinse, după cum sunt şi altele perfect normale a căror singură problemă e bătrâneţea. Totuşi, părea drăguţă. — Oh, era drăguţă, spuse Tuppence. Drăguţă şi foarte dulce. Mă întreb ce‑şi închipuie exact şi de ce. Domnişoara Packard apăru brusc. — La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea? — Oh, da, am primit, mulţumesc. — A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Ştiu că domnişoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soţia dumneavoastră. — Cred că şi asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence. — Da, aveţi dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta. — Şi aşa exersează de câte ori poate, spuse Tommy. — Sunteţi foarte înţelegători, spuse domnişoara Packard. — Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu? — Oh, da, doamna Lancaster. Toţi de aici ţinem foarte mult la ea. — E… e niţel ciudată? — Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnişoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… aşa sunt ele. Îşi închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exerciţiu de imaginaţie, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist şi tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuţiei. Asta n‑ar face‑o. — Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în maşină. Cel puţin şase luni n‑o să trebuiască să mai venim. Nu trebuiră să mai aştepte şase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătuşa Ada muri în somn.

Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.             — O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?             Domnişoara dădu din cap că nu.             — Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aştept de o oră.             Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a camerei se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită intră grăbită.             — Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutăţile, Elise.             Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer.             — Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimişi la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très comme il faut, un domn ofiţer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!             Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoţie. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu creionul cuvintele „trandafiri roşii”.             Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece. Minute se scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.             — Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt punctuală?             Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice. Dacă datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.             — Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa?             — Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colţ.             Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul.             — Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!             Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.             — Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacţie nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o voce frumoasă.             — Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum New Yorkul.             — Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa.             Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.             — Absolut sigur! Spuse Cowan.             Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.             — Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?             Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.             — Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” şi de două ori în „Aida”.             — Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.             — Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.             — Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.             — Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.             — Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.             — Şi Emile Lippi.             — Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi – broscuţa aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe faţă!             — Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească.             — Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.             — Bine, vom vedea, vom vedea…             Eră prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreţii plini de temperament.             — În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.             — Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.             — E un băieţaş drăguţ, cântă frumuşel.             — Şi Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.             — El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!             — Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeţii.             Tuşi şi apucă un nou set de hârtii.             — Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.             Nazorkoff se strâmbă.             — Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan.             — Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o grămadă de bani. Bravo!             Din nou Cowan răsfoi hârtiile.             — Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi.             — Rustonbury?             Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva.             — Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraş… Sau un sat, nu-i aşa?             — E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.             — Butterfly”? Cowan dădu din cap.             — Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.             Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă.             — Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.             — Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.             — Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut… Sări deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape rezervat.             — Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiţie – opera trebuie să fie „Tosca”.             Cowan se uită nesigur.             — Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, scenografia şi toate celelalte.             — Tosca” sau nimic.             Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap şi se ridică.             — Am să văd ce pot face, spuse el calm.             Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea.             — E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.             — E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.             — Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza.             Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreţilor despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpăţânare:             — Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă.             — Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare!             Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.             — Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva impresionează, ştii!             — Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.             — Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată.             — Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil.             Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse din zbor:             — În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia lungi.             II             Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii şi nimic altceva. Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soţiei sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai divorţuri şi droguri, precum şi o fantezie poetică cu o scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi toată crema londoneză se îndrepta cu maşina într-acolo ca să fie de faţă.             Doamna Nazorkoff şi însoţitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai minunată şi binevoitoare. Cowan era plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.             După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura.             „Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.             Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.             — Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi repede!             — Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?             — Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!             — Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva?             Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.             — Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.             — Mor, gemea omuleţul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi răsucindu-se pe pat…             — Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.             Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă.             — Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.             — N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.             — Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi.             — Am fost otrăvit.             — Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.             Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră.             — Ce ne facem? Întrebă ea.             Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.             — Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.             — Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.             — Bréon?             — Da, Edouard Bréon, ştiţi, celebrul bariton francez. Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.             — A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa?             — Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine.             Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Bréon îşi dădu seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, prinţi şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum îşi închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Aşa că a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei Rustonbury.             — Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…             — A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.             — Nu e un cântăreţ mare, zise Bréon.             Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.             — Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui!             — N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul dramei.             Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce să te aştepţi de la cântăreţii aceştia; manifestau atâtea gelozii şi antipatii ciudate.             Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.             — L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său.             Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deşi se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.             — Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!             Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simţea jignită.             — Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.             Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar primadonei îi scăpă un uşor oftat.             — Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*şi mi-a venit în ajutor.             Paula râse încetişor.             — Sunteţi prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! Nimeni nu vă putea întrece!             — Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat şi acum… Gata!             — Ba nu, în seara asta.             — E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.             — Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!             Francezul se înclină.             — Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.             — E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, sublinie lady Rustonbury.             — Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică.             Nazorkoff dădu din cap.             — Asta vine mai târziu, zise ea liniştită.             — Aşa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.             Ridică din umeri a regret.             — Cum adică a fost proastă?             Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.             — Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.             Blanche Amery îl privea cu intensitate.             — Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea.             — Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara aceea?             — Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.             — Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.             Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.             — Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu?             Francezul ridică din umeri.             — Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă.             Nazorkoff râse cu poftă.             — Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.             S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînţeles din partea Paulei.             Majordomul apăru în prag.             — Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.             — Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!             III             În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toţi şopteau şi murii în iau unii către alţii: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie. Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deşi nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în con-ţia sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a şi-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.             De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei graţios de a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente. Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el murmură:             — În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime sentimentele ca ea.             Leconmere îl aprobă.             Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – şi apoi linişte şi din nou sunetul îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.             „Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.

Capitolul I   Povestirea lui Mark Easterbrook   1.   Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un şarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâşnetul furios şi intimidant al avioanelor cu reacţie ce brăzdează ca nişte fulgere cerul; uruitul înfundat şi ame­ninţător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îţi zgâlţâie până şi temelia casei... Chiar şi minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acţiunea lor, tot au ceva alarmant. Maşinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângăreţele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..." O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceaşca fumegândă plasată în faţa mea. Mi­rosea frumos. — Mai doriţi şi altceva? — Un sandviş gustos cu şuncă şi banană. Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr şi rom. În min­tea mea şunca era ferm corelată cu ouăle. Totuşi, când eşti în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviş gustos cu şuncă şi banană". Deşi trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privinţe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aş fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelaşi lucru. Cu excepţia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Exis­tam într-o lume a mea, proprie. Totuşi, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruşte şi totale schimbări de sentimente pe care le cu­nosc toţi scriitorii. Arhitectura mongolă, împăraţii mongoli, modul de viaţă mongol şi toate problemele fascinante izvorâte din el îşi pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele? Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris şi deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate. Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat şi m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzaţiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult. M-am dus şi m-am uitat în frigider. Mai era o rămăşiţă de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere. Aşa se face că am luat-o agale pe King’s Road, şi, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezişul ferestrei cu litere roşii de neon, iar acum contemplam un sandviş cu şuncă şi banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicaţii ale zgomotelor prezentului şi la efectele lor perturbatoare. Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieşit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uşi şi ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând şi sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu şi re­cita cu optimism şi cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefaţând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime. M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să ţină spectacolul! El trebuia să sperie şi să pro­voace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabili­tatea poate supravieţui banalităţii, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar şi irelevantei declaraţii răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care şer­puieşte pe deal în jos, spre orăşelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuşi aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine aşa cum se termina întotdeauna. Scările, şi distribuţia, coborând în ordinea importanţei, cu Zâna Bună Diamant practicând creştineasca virtute a umilinţei şi necăutând să fie prima (sau, în cazul de faţă, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieşit din pielea ame­ninţătorului Rege Demon şi rămânând doar un bărbat îm­brăcat în pantaloni colanţi roşii. Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceaşcă şi m-am uitat în jur. Una din su­rorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun obser­vator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăieşti în propria-ţi lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoinţă conştientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citeşti zilnic în ziare despre cafe-barurile şi patronii lor din Chelsea; acum aveam şansa să-mi fac o părere personală despre viaţa contemporană. În cafenea era destul de întuneric, aşa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generaţia beat. Fetele arătau, aşa cum mi se părea că arătau întot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieşisem să iau cina cu nişte prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră şi şosete negre de lână, iar transpiraţia i se prelingea de pe faţă direct în mâncare. Mi­rosea a lână îmbibată de transpiraţie şi, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu şi de mine! Singura mea reacţie era o dorinţă nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun şi s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, şi sari-urile în culori pure şi strălucitoare căzând în jurul lor în falduri graţioase, şi legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau... Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încer­cau să aplaneze lucrurile, dar fără succes. Brusc, începură să ţipe una la alta. Una din fete o plesni peste faţă pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu ţipete isterice. Una era o roşcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins. În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte şi întărâtări. — Bravo, fetiţo! Zvânt-o, Lou! Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfăţişare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney. — Hai, gata... terminaţi... potoliţi-vă! O să aduceţi într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceţi pe copoi. Încetaţi, vă spun! Dar blonda lăţoasă îşi înfipse mâna în părul roşcatei şi o trăgea cu sălbăticie în timp ce ţipa: — Nu eşti decât o târfă care fură bărbaţi! — Târfă eşti tu! Luigi şi cei doi însoţitori stânjeniţi reuşiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roşcat. Îl ţinu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea. Uşa dinspre stradă se deschise larg şi Autoritatea, îm­brăcată în albastru, apăru în prag şi rosti majestos obişnuitele cuvinte: — Ce se petrece aici? Toţi cei prezenţi făcură pe loc front comun în faţa inamicului. — Ne distram şi noi un pic, spuse unul din tineri. — Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracţie între prieteni. Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părţile beligerante îşi zâm­beau una celeilalte cu o prefăcută prietenie. Poliţistul se uită bănuitor la toţi din jur. — Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug. Printr-o coincidenţă, alţi câţiva tocmai plecau. Autori­tatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale. Însoţitorul roşcatei achită consumaţia. — Te simţi bine? o întrebă Luigi pe fata care îşi aranja o eşarfă pe cap. Ţi-a cam făcut-o Lou, smulgându-ţi părul din rădăcină în halul ăsta. — Nu m-a durut, spuse cu nonşalanţă fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi. Perechea ieşi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunţiş. — E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admiraţie, privind spre uşa care se închidea. Luă o mătură şi împinse după tejghea smo­cul de păr roşcat. — Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus. — Eu aş fi răcnit din toţi plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste. — O cunoşti bine? — Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, aşa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăieşte într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, şi se înhăitează cu o gaşcă ce face acelaşi lucru. Omoară-mă şi tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Şi-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viaţă pe care şi l-au ales. Da, treaba asta mă depăşeşte. — Dumneata n-ai alege-o? — Eu am minte! Dar aşa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii. M-am ridicat să plec şi am întrebat care a fost motivul scandalului. — Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te baţi, credeţi-mă! — Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat. — Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepţia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.   2.   Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reţinută de un nume de la rubrica Decese din The Times.   TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.   Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; şi s-a terminat cu "senzaţiile" vieţii din Chelsea. Am simţit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde ştiam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viaţă irosită? Poate că viaţa mea liniştită de cărturar, îngropată în cărţi, ruptă de lume, era cea irosită. Viaţă la mâna a doua. Să fim cinstiţi, cu ce mă alegeam eu de la viaţă? Ce senzaţii îi smulgeam? O idee foarte neobişnuită! Adevărul era, fireşte, că nu vroiam senzaţii. Dar şi în privinţa asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobişnuit şi nu prea bine venit. Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker şi m-am întors la corespondenţa mea. Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verişoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu. Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineaţa asta, m-am agăţat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă. Am ieşit în King’s Road, am oprit un taxi şi am pornit spre locuinţa unei prietene, doamna Ariadne Oliver. Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane poliţiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care îşi apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare. Am înălţat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap. — Mai bine aţi urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineaţa asta. Poate o ajutaţi să iasă din starea asta. Am urcat două rânduri de trepte, am bătut uşor într-o uşă şi am intrat fără să mai aştept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereţii acoperiţi cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărişuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes şi continuă să bată podeaua. Privi­rea ei, lipsită de concentrare, mătura pereţii, zbura pe fereastră, şi, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic. — Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe... Mârâi, îşi trecu degetele prin părul scurt şi cărunt şi trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", şi îşi reluă jalea. — Şi apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguţă, cu atât devine mai enervantă... Aşa o fată tâmpită!... Şi mai e şi încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Şi Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roşcată. Pulover decoltat... Co­lanţi negri?... Ciorapi negri, oricum. Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, şi doamna Oliver îşi reluă zbuciumul nefericit, luând inconştient diferite lucruri de pe mese şi punându-le în cu totul alt loc. Îşi îndesă cu o oare­care grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conţinea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc şi spuse: — Mă bucur că ai venit dumneata. — Eşti foarte amabilă. — Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu poliţa de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să şi-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i aşa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleaşi. Ce v-a făcut să vă apucaţi de scris? Câte cărţi aţi scris? Câţi bani aţi scos? Etc., etc. Ni­ciodată nu ştiu răspunsul la nici una din ele, şi asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul. — Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec. — Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata eşti o dis­tracţie. Am acceptat acest compliment îndoielnic. — Vrei o ţigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul maşinii de scris. — Mulţumesc, am ţigări. Serveşte-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi. — Nici nu beau. Aş dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să ştii. Pe când eu... Ştii, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma cu­rată după ce a săvârşit o crimă în viaţa reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă. — Prostii. Ai făcut o grămadă. — Cel puţin cincizeci şi cinci. Partea cu crima este foarte uşoară şi simplă. Muşamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva şi nu tu? Tu sari în ochi de la o poştă. — Nu în povestea terminată. — Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau şase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, şi toţi să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deran­jează că a fost omorât şi nu-i pasă câtuşi de puţin cine a făcut-o. — Înţeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut faţă de cincizeci şi cinci de ori, vei reuşi s-o rezolvi şi de data asta. — Asta-mi tot repet şi eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, şi aşa intru în agonie. Se apucă din nou de păr şi trase cu violenţă. — Termină! am strigat. Ai să-l scoţi din rădăcini. — Prostii. Părul e rezistent. Deşi, când am avut pojar la paisprezece ani şi am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din faţă. Cât se poate de penibil. Şi a trebuit să treacă şase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse şi mie. Spunea că o să-şi cumpere o meşă când s-o face mai bine. La şaizeci de ani nu-ţi mai creşte la loc, cred. — În una din nopţile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conştient de uşoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viaţa. — Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver. — Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea. — Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comunişti atei şi macaronari şi fandosiţi conservatori şi generaţia beat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greşit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoşti. — Ca de pildă? — Oameni în croaziere, şi în hoteluri, şi ce se petrece în spitale şi în sinodurile parohiilor... şi la licitaţii... şi festi­valuri de muzică, şi fete în magazine, şi comisii şi femei de zi cu zi, şi tineri şi tinere care cutreieră lumea în interesul ştiinţei, şi vânzători... Se opri să-şi tragă sufletul. — Cu astea e de înţeles că poţi s-o scoţi la capăt, am spus. — În tot cazul, ai putea să mă scoţi la o cafea în Chel­sea... doar ca să-mi îmbogăţesc experienţa, spuse visătoare doamna Oliver. — Oricând doreşti. Diseară? — Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deşi totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ţi-a venit o ideea for­midabilă şi abia aştepţi să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanţă? — Ce înţelegi prin control de la distanţă? Să apeşi pe un buton şi să trimiţi o rază radioactivă ucigătoare? — Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri în­doită. Mă refer la magia neagră. — Figuri de ceară cu bolduri în ele? — Oh, figurile de ceară sunt depăşite, spuse cu dispreţ doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să ştii, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea aşa spune. Povesteşte cum băştinaşii se înconvoaie pur şi simplu şi mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, ştii ce vreau să spun. I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar sub­conştientul face restul. Doamna Oliver pufni cu dispreţ. — Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind şi să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărni­cesc aşteptările! Am râs. — Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziţie. — Deci crezi că se poate întâmpla? — Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunţa. Cum ţi-a venit în minte? Noua dumitale capodo­peră urmează să se numească "Crimă prin sugestie"? — Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru şobolani şi ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Ar­mele de foc sunt atât de înşelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărţile mele. — Sincer, nu... Realitatea e că verişoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească şi... — Nici vorbă! Ştii ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiţi o crimă" şi primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta! — Nu e vorba de aşa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort şi să dai autografe pe propriile dumitale cărţi, contra cinci şilingi bucata. — Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prosteşti? Sau să trebuiască să port pălărie? Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere. — Şi nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume... Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic. — Asta e! O minge de cricket! Fireşte! El o vede de la fereastră... Înălţându-se în aer... şi asta îl distrage... şi aşa nu mai pomeneşte de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat! — Nu prea văd... — Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat şi nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ţi. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat. — Bine-nţeles. În privinţa sărbătorii... — Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!  

CAP. I — Scumpul meu domn Poirot ! spuse o voce dulce şi prefăcută, o voce cu intonaţii studiate, lipsită de impulsivi­tate şi spontaneitate. Hercule Poirot se întoarse şi salută, strângînd politicos tnîna interlocutorului său. In privirea detectivului belgian, apăru o expresie neobiş­nuită. S-ar fi spus că întîlnirea aceasta neaşteptată, deştepta în el o emoţie de o rară calitate. — Scumpul meu doma Shaitana ! răspunse el. Amîndoi făcură o pauză, ca doi duelişti care se pregă­tesc de atac. Erau înconjuraţi de un elegant public londonez care murmura : Incîntător,   admirabil ! — Sînt adevărate minuni, nu-i aşa ? Acestea se petreceau la Expoziţia Tahachenior de la Wessex-House, la Londra. Preţul de intrare : o guinee, în beneficiul   spitalelor  londoneze. Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întîlnesc, În acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de ghilotină    E oare sezonul mort în lumea crimei?  Sau trebuie să  se comită vreun furt aici, azi după amiază?... M-ar distra enorm, eventualitatea aceasta. — V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice burghez cumsecade. O clipă, atenţia domnului Shaitana fu prinsă de apariţia unei încintătoare fete, avînd   pe-o  parte  a  capului  între bucle, trei cornuri ale abundenţei din pai. Domnul Shaitana se repezi înaintea ei : — Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magni­fica mea recepţie ? Am avut o mulţime de lume necunos­cută, o femeie chiar m-a întrebat : „Ce mai faci ?". Şi a adăugat : „La revedere şi  mulţumesc !". Săraca, probabil că era de la ţară. In timp ce încîntătoarea persoană răspundea aşa cum se cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea buza, supenoară a d-lui Shaitana. O mustaţă frumoasă... o foarte frumoasă mustaţă, poate unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo Poirot. — Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, îşi spuse detectivul   hotărît, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenţia. întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenţia şi pe bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt şi subţire, cu faţa lungă şi melancolică, sprîncenele foarte negre şi accentuate, el arbora o mustaţă cu vîrfurile ridicate în sus prin cosmetice. Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de artă, produceau o impresie bizară. Orice englez cumsecade, simţea pofta să-i dea un picior undeva. Şi văzîndu-l totdeauna bărbaţii spuneau : Iată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat ! Dar soţiile, fiicele, surorile, mătuşile, mamele şi chiar bunicele  lor, spuneau : — Oh ! ştii, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat şi primeşte atît de bine ! Totdeauna avea pregătită cîte o istorie amuzantă şi deochiată, despre alţii. Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era ar­gentinian, portughez, grec, sau dacă aparţinea altei naţio­nalităţi demne de dispreţul oricărui insular britanic. Trei fapte erau sigure. Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din Jark Lane. Dădea  recepţii strălucite :   mari serate, dineuri  intime,  macabre, respectabile sau pur şi simplu excentrice. Inspăimînta puţin pe toată lumea. De ce semăna astfel groaza ? Imposibil de explicat în termeni precişi. Lăsa impresia că ştie o mulţime de lucruri despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simţ al umo­rului. Toţi cei ce-l cunoşteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el. In după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinîndu-l pe micul detectiv cu înfăţişare ridicolă, Hercule Polrot. — Va să zică, domnule Poirot, chiar şi-un poliţist are nevoie de distracţie. Studiaţi arta în vacanţă ? Poirot surîse cu amabilitate. — Constat, spuse el, că şi dv. aţi împrumutat trei ta­bachere la această expoziţie. Dl. Shaitana făcu un gest vag. — Eh ! nişte mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la mine d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am preferinţă pentru o epocă, sau o categorie specială de obiecte. — Aveţi gusturi catolice, făcu Poirot surîzînd. — Chiar aşa e. Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scîntei, colţurile buzelor se ridicară într-un rînjet, şi sprîncenele sale desenară un unghi fantastic. — Aş putea să vă arăt chiar cîteva specialităţi în legătură cu profesiunea dumitale, domnule Poirot. — Aveţi un „Muzeu negru” personal ? — Eh ! — Dl. Shaitana îşi pocni degetele cu dispreţ. — Ceaşca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii unui celebru hoţ de buzunare... copilării absurde ! Cu mărunţişuri deacestea nu mă încurc. Nu colecţionez decît piese rare — Şi ce înţelegeţi dv. prin „piese rare” ale criminologiei, din punct de vedere artistic ? D. Shaitana se aplecă înainte şi puse două degete pe umărul Iui Poirot. Cuvintele le pronunţa cu un şuierat teatral: — Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul îşi încreţi uşor fruntea. — Ah! vă uimesc, exclamă dl. Shaitana. Scumpul meu prieten, dumneata şi cu mine întrevedem fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus. Pentru dumneata, o crimă este chestie de obişnuinţa un asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, şi ca încheiere căci dumneata eşti foarte priceput, un vinovat. Atare banalităţi, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează deloc. Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic şi nu de excepţii. — Excepţiile ? repetă Poirot. — Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinşi, şireţii, cel care reuşesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai mică bănuială. Trebuie să recunoşti că e amuzant. — Eu aş fi întrebuinţat cu totul alt adjectiv... — Am o idee ! exclamă Shaitana, fără să-i dea atenţie lui Poirot. Dacă aş organiza un mic dineu... un dineu ca să-ţi prezint specimenele mele ? Hotărît lucru, proiectul acesta mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gîndit mai de mult la el ? Da, da, văd de pe acum scena... exact. Acordă-mi puţin timp. Să zicem săptămîna viitoare. Eşti liber ? Ce zi ţi-ar conveni ? — Oricare zi din săptămîna viitoare îmi convine, spuse Poirot înclinîndu-se politicos. Foarte bine... atunci vineri. Vineri şaptesprezece. O clipă, să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încîntă. — N-aş putea afirma acelaşi lucru, murmură Poirot. Nu că nu mi-ar face plăcere invitaţia dv... nu., nu... Shaitana îl întrerupse. — Cred că mai degrabă aceasta îţi răneşte mentalitatea d-tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, de mentalitatea aceasta strîmtă de poliţist Poirot răspunse rar : — E foarte adevărat că atitudinea mea în faţa crimei, este aceea a unui adevărat burghez. — Şi de ce, scumpul meu ? Evident, cînd e vorba de o afacere stupidă, însîngerată capabilă să-ţi provoace desgust... atunci, îţi împărtăşesc sentimentele. Dar o crimă, poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist. — Sînt de aceiaşi părere. — Şi atunci ? întrebă dl. Shaitana. — Artistul dv. nu e totuşi mai puţin, un asasin. — Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecţiunea actului justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imagina­ţie, nu te gîndeşti decît să arestezi criminalul, săi pui cătu­şele, să-1 bagi la închisoare şi la nevoie săi atîrni laţul de gît. După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să pri­mească pensie de la stat şi să fie invitat la dineurile oame­nilor subţiri. Poirot dădu din umeri. — Oh ! nu sînt chiar aşa de insensibil cum credeţi, faţă cu arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca şi cum aş admira un tigru. îl contemplu dincolo de gratii şi mă păzesc să intru în cuşcă, numai dacă nu mi-o impune da­toria. Căci, amintiţi-vă domnule Shaitana, tigrul e pericu­los... D. Shaitana isbucni în rîs. — înţeleg. Şi asasinul... — Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă. — Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecţia mea de... tigri ? — Dimpotrivă, aş fi încîntat. — Ce bravură ! — Mă înţelegeţi greşit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu cuprind decît un avertisment. Vreţi cu orice preţ să găsesc amuzantă ideea dv. de a vedea o colecţie de asasini. - În fine, vă răspund că „amuzant" nu e cuvîntul just : potrivit ar fi „periculos". - După mine, d-le Shaitana, martora dv. e destul de primejdioasă. Dl. Shaitana izbucni într-un rîs mefistofelic şi spuse : — Deci, pot conta pe d-ta pe vineri şi Poirot se înclină politicos — Voi veni. O mie de rnulţumiri. — Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog să veniţi exact la ora opt. Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, cu un aer gînditor.   CAP. II UN DINEU LA DL. SHAITANA Uşa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără zgo­mot. Un maitre d'hotel cu înfăţişare distinsă deschise uşa lui Poirot. Apoi o închise cu discreţie, abil, luă pardesiul şi pălăria invitatului. Cu voce slabă şi fără expresie, îl întreabă : Pe cine să anunţ, vă rog? — Dl. Hercule Poirot. Un murmur de voci străbătu în vestibul cînd maitre d'hotel deschise uşa şi anunţă: — Dl. Hercule Poirot. Dl Shaitana, cu un pahar cu sherry în mînă, ieşi înain­tea detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganţă. În seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său me­fistofelic şi linia batjocoritoare a sprincenelor era şi mai accentuată. — îmi daţi voie să vă prezint... O cunoaşteţi pe dna Oliver. Dl. Shaitana, păru foarte încîntat de surprinderea d-ul Poirot. D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de ro­mane poliţiste şi istorii senzaţionale. Ia scrisese o mulţime de lucrări în care, îndeosebi gra­matica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de a fi criminal şi despre faimoasele crime pasionale, asasinatul din dragoste şi asasinatul din lăcomie. Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi un interviu cu d-na Oliver, în care aceasta spunea tot­deauna : Ah ! dacă ar conduce o femeie   Scotland Yardul". Ar avea o credinţă de neclintit în intuiţia feminină. În fond, era o persoană simpatică, de o vîrstă mijlocie, frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri fru­moşi şi un păr cenuşiu, pentru care era mereu în căutarea unei coafuri adecvate. într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei complet descoperită şi părul strîns la ceafă într-un mare coc. A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiţă sau cu tot capul numai bucle uşor în dezordine. în seara aceea ; d-na Oliver purta coc. Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui cunoştinţă o făcuse la un banchet literar. — îmi daţi voie să vă prezint pe şeful poliţiei, dl. Battle, pe care probabil însă că-l cunoaşteţi, adăuga dl. Shaitana. Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieşi în cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca faţa sa fusese sculptată din lemnul unui vas de război. Şeful poliţiei Battle, se spunea, era unul din cei mai buni copoi ai Scotland Yardului. Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparenţă stîngace, de stupid aproape — Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se încreţi pentru o clipă într-un surîs, după care îşi reluă aspectul inexpresiv. — Colonelul Race, continuă dl. Shaitana. Poirot nu-l întîlnise încă pe colonelul Race, dar avea fi­zionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia cîte un avanpost al Imperiului. Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru profani, indică destul de exact natura şi întinderea activi­tăţii colonelului Race. In prezent, Poirot  înţelese şi aprecie  simţul  umorului pe care-l avea gazda sa. — Ceilalţi Invitaţi sînt în întîrziere, spuse dl. Shaitana. Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la orele opt şi un sfert. In clipa aceea, uşa se deschise şi maitre d'hotelul anunţi) — Doctorul Roberts. Numitul personaj intră, arătînd aerul grăbit al unul doctor faţă de bolnavii săi. Era un bărbat jovial .negricios şi de-o vîrstă mijlocie. Caracteristice : ochii mici din care clipea mereu, o uşoară calviţie, tendinţă spre îngrăşare şi înfăţişarea de doctor bine spălat şi desinfectat. Manierele lui alese, îţi inspirau încredere. Simţeai că diagnosticul său va fi exact şi tratamentul indicat, agreabil şi folositor... „Puţină şampanie pentru ca să fie mai plăcută conva­lescenţa", în rezumat, un om de lume. — Nu cumva am întîrziat ? întreabă el surîzînd. Îi strînse mîna gazdei sale şi fu prezentat celorlalţi invi­taţi. Păru în special încîntat de a fi făcut cunoştinţă cu Battle. — Nu eşti dumneata unul din stîlpii Scotland-Yardu­lui ? Foarte interesant ! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile astea, dar nu mă pot abţine. Totdeauna m-au pa­sionat afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un doctor. Dar mă feresc si pomenesc aceasta, cli­enţilor mei prea impresionabili. Ha ! rîa ! Uşa se deschise din nou. — D-na Lorrimer. D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil coafat, o voce limpede şi pătrunzătoare. — Sper că nu sînt în întîrziere, spuse ea înaintînd spre gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe care-l cunoştea de mai demult. Maitre d'hotelul, continuă să anunţe : — Maiorul Despard. Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o ci­catrice uşoară la tîmplă. După ce fu prezentat, se apropie de colonelul Race şi începură să vorbească despre sport. — Miss Meredith. Intră o fată tînără, cam de 20 de ani. De înălţime mij­locie, toarte drăguţă, părul căzînd în bucle castanii îi aco­perea ceafa ; avea ochi mari cenuşii şi nu era deloc fardată. Ea vorbea încet, cu o voce timidă. — Oh! Dumnezeule ? Eu sînt ultima ? exclamă ea, Dl. Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcîndu-i un compliment plin de galanterie. Foarte strict când era vorba de etichetă. îi plăcea să facă prezentări cît mai ceremonioase. O lăsă pe Miss Meredith să-şi bea sherry-ul, în compa­nia lui Poirot. — Prietenul nostru respectă uzanţele, observa detecti­vul cu un surîs. Tînăra fată aprobă : ! — Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se mulţumesc să spună : „Nădăjduiesc că cunoaşteţi pe toa­tă lumea". Cîteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate formalităţile acestea sînt un adevărat supliciu. Ezită o clipă şi reluă : — Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea ? D-na Oliver vorbea cu d-l Robert şi vocea el se auzi clar : — Inutil să negi innuiţia feminină, doctore femeile presimt o muţime de lucruri. Uitînd cum era pieptănată, voi să-şi ridice buclele de pe frunte şi apoi, cu uimire, constată că avea coc. — Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot — Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca ? Chiar ea. Miss Meredith încruntă sprîncenele. — Şi bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi I-a prezentat ca şeful poliţiei — Ba da, al Scotland Yardului. — Şi d-ta ? — Eu ? i — Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit misterul crimelor A.B.C. — Domnişoară, mă faceţi să roşesc. Miss Meredith îşi apropie sprîncenele una de alta. — Dl. Shaitana... începu ea şi se opri brusc. Poirot îi veni în ajutor. — Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecţie pentru crime. Fără îndoială, dorinţa sa este să discutăm despre acest subiect. Priviţi-i pe d-na Oliver şi d-l Roberts. Fără îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile care nu lasă nici o urmă. Miss Meredith scoase un suspin uşor. — Ce om ciudat ! — Doctorul Roberts? — Nu, dl. Shaitana. Ea se cutremură şi adăugă : — Are în el ceva înspăimîntător. Niciodată nu ştii ce are de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude. — Ca vînătoarea de vulpi, de pildă ? Miss Meredith îi privi plină de reproşuri. — Nu... Mă gîndesc la ceva mai oriental. — Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot. —Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Mere­dith cu o voce înceată. — Dineul său vă va place totuşi, o asigură Poirot. Are un bucătar excelent. Ea îl privi cu un aer de neîncredere şi apoi isbucni în rîs. —-Sînteţi plin de indulgenţă domnule Poirot. — De ce nu — Toţi oamenii celebri mă intimidează. — Nu vă intimidaţi domnişoară... Dimpotrivă, profitaţi de ocazie şi scoateţi din poşetă stiloul şi carnetul de autografe. — In ceea ce mă priveşte, crimele nu mă prea pasionea­ză ! Şi nici nu cred că femeile se pot interesa de atare isto­rii Totdeauna bărbaţii sînt cei care devorează romanele po­liţiste. Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie. — Vai ! ce n-aş da ieu acum să fiu măcar pentru o cli­pă, actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă. Maitre d'hotelul deschise larg uşile anunţînd : — Dineul e servit. Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu delicios şi servit la perfecţie. Lumină difuză, panouri de stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. în lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea şi mai diabolic ca de obicei. In cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu invitase un număr egal de oaspeţi de ambele sexe. La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stînga sa, d-na Oliver. Miss Meredith se afla între şeful de poliţie Battle şi maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer şi d-l Roberts. Acesta-i spuse lui Poirot în glumă. — Sper că n-o să vi se permită să acaparaţi toată seara, singura domnişoară prezentă. Dvs. francezii nu prea pier­deţi timpul, nu-i aşa ? — Aflaţi că sînt belgian, rectifică Poirot. — Ce are a face ? E tot una, cînd e vorba de femei. Părăsindu-şi aerul glumeţ, doctorul Roberts adoptă un ton profesional şi începu să vorbească despre ultimele des­coperiri în domeniul tratamentului bolii somnului colo­nelului Race care se afla în faţa sa. D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot şi începu să-i vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau documentate şi criticile sale obiective. Discuţia devie apoi în domeniul literaturii şi apoi în cel al politicii internaţio­nale. Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte infor­mată şi de o inteligenţă superioară. De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe ma­iorul Despard dacă nu cunoaşte o otravă extraordinară şi foarte rară. — Ba da, currara. — Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute de ori. Aş voi ceva inedit. Maiorul Despard răspunse sec: — Triburile primitive sînt cele mai demodate. Ele re­curg la excelentele reţete, odinioară folosite de strămoşii lor. — Aş fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi fierturi de ierburi şi alte Ingrediente. Ce pleaşcă pentru exploratorii de odinioară ! întorşi acasă, puteau să scape de bătrînii unchi cu moşteniri, făcîndu-l să înghită cine ştie ce drog necunoscut. — Mai degrabă le veţi găsi la oamenii civilizaţi, în la­boratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de microbi, în aparenţă Inofensivi şi care produc maladii mor­tale. — Rafinamentele acestea ştiinţifice, n-ar fi pe placul cititorilor mei, spuse d-na Oliver. E uşor să amesteci toate numirile astea ştiinţifice, stafl-lococi, streptococi, sau mai ştiu ce altceva. Secretara mea n-ar înţelege o boabă şi cititorii mei nici atîta. Ce părere aveţi d-le Battle ? — In viaţa reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se sinchisesc de aceste subtilităţi, răspunse şeful poliţiei. De obicei toţi se opresc la arsenic, otrava aceasta de o între­buinţare atît de comodă şi care se poate procura atît de uşor. — Prostii, d-le Battle. Vorbiţi aşa fiindcă dv. cel de la Scotland Yard nu descoperiţi decît o mică parte din cri­mele comise zilnic. Dacă aţi avea cel puţin o femeie... — Dar avem... — Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu nişte căşti ridicole şi care necăjesc oamenii prin parcurL Vorbesc de o femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea s-ar achita foarte bine de însărcinările sale. — Femeile sînt foarte abile criminale, observă şeful poliţiei Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil sînge rece şi de o măestrie extraordinară. Dl. Shaitana schiţă un surîs : — Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie să existe pe lume o mulţime de otrăvitoare nebă­nuite — Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se gene­ros, cu o felie respectabilă de pateu. — Deasemeni un doctor, are o mulţime de ocazii priel­nice, continuă dl. Shaitana. — Protestez! strigă doctorul Roberts, rîzînd cu poftă. Cînd ne otrăvim pacienţii, o facem totdeauna din gre­şeală. — Dacă aş vrea să comit o crimă... începu dl. Shaitana. — Aş proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot felul de accidente : accidente de vînătoare, de pildă.

Hercule Poirot îşi aşeză scrisorile cu grijă, grămadă, în faţa sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ţinea pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact în acest scop. Îi scoase conţinutul. Înăuntru era un alt plic, sigilat cu grijă cu ceară roşie şi însemnat „Personal şi confidenţial”.             Sprâncenele lui Hercule Poirot se ridicaseră pe capul său în formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Şi încă o dată puse în funcţie micul coupe-papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scrisă de o mână cam tremurândă şi nesigură. Mai multe cuvinte erau bine subliniate.             Hercule Poirot o desfăcu şi citi. Deasupra era scris din nou „Personal şi confidenţial”. În dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, şi data – 21 martie.             Dragă domnule Poirot, Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă veche şi dragă de-a mea care-mi cunoaşte preocuparea şi amărăciunea din ultimul timp. Această prietenă nu ştie împrejurările adevărate – pe acestea le-am ţinut în întregime pentru mine – problema fiind strict personală. Prietena mă asigură că sunteţi întruchiparea discreţiei şi că nu am de ce a mă teme ca să implic şi poliţia, lucru care nu mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s-ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea mă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie şi de pe urma unei boli grele din iarna trecută – pentru a cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de altă parte, aş vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicată şi că, pentru multe motive aş dori să muşamalizez toată afacerea. Dacă sunt încredinţată cum stau lucrurile, aş putea aranja singură problema şi aş prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de explicită în această privinţă. Dacă veţi prelua această investigaţie, mă anunţaţi la adresa de mai sus.             A dumneavoastră, Amelia Barrowby.             Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. Sprâncenele i se ridicară uşor. Apoi, puse scrisoarea deoparte şi luă o alta din grămadă.             La ora zece fix intră în camera în care domnişoara Lemon, secretara sa de încredere, stătea aşteptându-şi instrucţiunile din ziua respectivă. Domnişoara Lemon avea 48 de ani şi o înfăţişare neatrăgătoare. Impresia generală pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu cea a lui Poirot şi, deşi capabilă să gândească, nu gândea niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă.             Poirot îi întinse corespondenţa de dimineaţă:             — Aveţi bunătatea, domnişoară, să formulaţi refuzuri în termeni corecţi la toate astea.             Domnişoara Lemon îşi aruncă ochii pe scrisori, mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înţelege semnele ce făceau parte din codul ei propriu: „săpuneală uşoară”; „plesnit în faţă”; „calea-valea”; şi aşa mai departe. După ce termină, încuviinţă din cap şi-şi ridică privirea pentru a primi alte instrucţiuni.             Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele două plicuri, o parcurse şi ridică privirea întrebătoare.             — Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să stenografieze în carnet.             — Ce credeţi despre scrisoare, domnişoară Lemon?             Încruntându-se uşor, domnişoara Lemon puse jos creionul şi citi de la capăt scrisoarea.             Conţinutul unei scrisori nu însemna nimic pentru domnişoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la părerile ei, în contradicţie cu îndeletnicirile sale oficiale. Domnişoara Lemon era uşor încurcată când el proceda astfel – ea era aproape o maşină perfectă, pe care nu o interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalţi oameni. Adevărata ei pasiune în viaţă era perfectarea unui sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme ar fi date uitării. Îl visa şi noaptea. Totuşi, domnişoara Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligenţă, aspecte pur omeneşti, aşa cum bine ştia Hercule Poirot.             — Ei bine? Întrebă el.             — Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnişoara Lemon.             — Ah! Crezi să e încurcătură?             Domnişoara Lemon, care considera că Poirot era de suficient timp în Marea Britanie ca să înţeleagă toate expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două plicuri.             — Foarte secretoasă, spuse. Şi nu vă spune absolut nimic.             — Da, făcu Poirot. Am observat asta.             Domnişoara Lemon îşi luă, din nou, plină de speranţă, carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hotărî:             — Spuneţi-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită oricând doreşte, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu bate la maşină scrisoarea, scrii-o de mână.             — Da, domnule Poirot.             Poirot îi mai dădu scrisori:             — Astea-s note de plată.             Domnişoara Lemon le sortă rapid.             — Le achit pe toate, în afară de acestea două.             — De ce alea două? E vreo greşeală în ele?             — Sunt firme cu care aţi început să trataţi. Nu se cade să plătiţi prea prompt când abia aţi deschis un cont, pare ca şi cum vă străduiţi să obţineţi mai târziu un credit.             — Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în faţa prea bunei dumneavoastră cunoaşteri a negustorului britanic.             — Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, spuse domnişoara Lemon posomorâtă.             Scrisoarea către domnişoara Amelia Barrowby a fost formulată cum se cuvine şi expediată, dar nu sosi nici un răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă îşi dezlegase misterul de una singură. Totuşi simţi o undă de surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de politeţe, prin care să-i aducă la cunoştinţă că nu mai avea nevoie de serviciile sale.             Cinci zile mai târziu, domnişoara Lemon, după ce primi instrucţiunile de dimineaţă, zise:             — Acea domnişoară Barrowby căreia i-am scris – nu-i de mirare că nu ne-a răspuns. A murit.             Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a întrebare, decât a răspuns.             Deschizându-şi geanta, domnişoara Lemon scoase o bucăţică de hârtie ruptă dintr-un ziar:             — L-am văzut în metrou şi l-am rupt.             Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deşi domnişoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot citi anunţul apărut la „Naşteri, Decese şi Căsătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără flori”.             Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:             — Sunteţi atât de bună să scrieţi o scrisoare?             Creionul zbura pe hârtie, domnişoara Lemon, cu gândul la complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid şi corect:             Dragă Domnişoară Barrowby, N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar cum voi fi în împrejurimi la Charman's Green vineri, vă voi face o vizită în acea zi şi vom discuta, mai pe îndelete, problema menţionată în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.             Al dumneavoastră…             — Bate la maşină scrisoarea asta, te rog, şi, dacă e pusă la poştă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green diseară.             În dimineaţa următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar negru sosi cu poşta a doua:             Dragă Domnule, Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătuşa mea, domnişoara Barrowby, a decedat în ziua de 26, aşa că problema de care vorbiţi nu mai are importanţă.             A dumneavoastră, Mary Delafontaine.             Poirot zâmbi: „Nu mai are importanţă… A, asta o să vedem noi. En avant – spre Charman's Green.             Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea clădirilor de rangul şi felul lor.             În timp ce mergea pe poteca ce ducea spre uşa principală, Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos orânduite şi îngrijite de ambele părţi. Trandafiri care promiteau să fie încărcaţi din belşug ceva mai târziu, deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era parţial „pardosit” cu scoici.             Poirot murmură ca pentru el: Cum sună catrenul ăla englezesc pe care-l cântă copiii?             Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?             Între cochilii şi capace             Fete drăguţe, toate înşirate.             Nu-i un şir, se gândi el, dar aici e o fată drăguţă care face ca versurile să se potrivească.             Uşa din faţă se deschise şi o fetişcană curăţică, cu bonetă şi şorţ îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu mustaţă mare care vorbea tare de unul singur în grădină. Era, după cum îşi dădu seama Poirot, o servitoare mică, foarte drăguţă, cu ochi albaştri, rotunzi şi obraji îmbujoraţi.             Poirot îşi ridică pălăria curtenitor şi-i spuse:             — Pardon, aici locuieşte domnişoara Amelia Barrowby?             Fata rămase cu gura căscată şi ochii i se făcuseră şi mai rotunzi.             — O, domnule, n-aţi aflat? A murit. S-a produs aşa brusc. Marţi seara.             Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul – să nu aibă încredere în străini, al doilea – atracţia şi curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi morţi.             — Mă uimeşte, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuşi, poate o văd pe cealaltă doamnă care locuieşte aici.             Micuţa servitoare părea uşor încrezătoare.             — Doamna? Da, poate pe ea aţi putea-o vedea, dar nu ştiu dacă e dispusă să primească pe cineva.             — O să mă primească, spuse Poirot şi-i întinse cartea sa de vizită.             Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea îmbujorată se dădu înapoi şi-l pofti pe Poirot într-o sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de vizită în mână, se duse să-şi anunţe stăpâna.             Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o sufragerie perfect obişnuită – cu tapet de culoare bej, cu o linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne şi perdele roz, o mulţime de bibelouri din porţelan. Nu era nimic care să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită.             Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simţi că este privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei franţuzeşti – o fată de statură mică, cu părul foarte negru şi ochi bănuitori.             Intră şi, când Poirot o salută, izbucni pe neaşteptate:             — De ce ai venit?             Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene.             — Nu sunteţi avocat, nu-i aşa?             Vorbea bine englezeşte, dar foarte repede, îţi dădeai seama că nu era englezoaică.             — De ce aş fi avocat, domnişoară?             Fata îl privi morocănoasă.             — Am crezut că ai fi. Am crezut că poate ai venit să spui că ea nu ştia ce face. Am auzit de astfel de lucruri – de influenţa nefastă – aşa-i zice, nu-i aşa? Dar nu e adevărat. Ea vroia ca mie să-mi revină banii şi am să-i am. Dacă va trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Aşa a lăsat ea scris şi aşa se va întâmpla.             Arăta urât, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii scânteind.             Uşa se deschise şi o femeie înaltă intră şi spuse: „Katrina!”             Fata tresări, se înroşi, murmură ceva şi ieşi pe fereastra în stil francez.             Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care soluţionase atât de eficient situaţia, pronunţând un singur cuvânt. Se simţise autoritate în vocea ei, dispreţ şi o undă de ironie pe care o găseşti la oamenii educaţi. Îşi dădu seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.             — Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit scrisoarea mea.             — Vai, am fost plecat din Londra.             — A, da, înţeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. Acesta-i soţul meu. Domnişoara Barrowby era mătuşa mea.             Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat şi o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-şi ciupea bărbia. Se uita mereu la soţia sa şi era clar că aştepta ca ea să conducă conversaţia.             — Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.             — Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, spuse doamna Delafontaine. Mătuşa mea a murit marţi seara. S-a întâmplat pe neaşteptate.             — Foarte neaşteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare lovitură!             Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină.             — Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot, şi mă retrag.             Făcu un pas spre uşă.             — Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastră aveaţi… Aveaţi o întâlnire cu tanti Amelia, spuneţi?             — Parfaitement!             — Poate ne spuneţi despre ce era vorba, interveni soţia. Dacă putem face ceva…             — Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, adăugă simplu.             Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porţelan pe care o mângâia. Soţia sa rămase perplexă.             — Un detectiv? Şi aveaţi întâlnire cu mătuşica? Dar e aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteţi să ne daţi detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic.             Poirot medită o clipă. Îşi alese cuvintele cu grijă.             — E dificil pentru mine, doamnă, nu ştiu ce să fac.             — Ascultaţi, spuse domnul Delafontaine. N-a menţionat de ruşi, nu-i aşa?             — Ruşi?             — Ştiţi, bolşevici, roşii, chestii de-astea.             — Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa.             Domnul Delafontaine se înmuie.             — Pardon, pardon, mă întrebam doar.             Mary Delafontaine se uită ţintă la faţa lui Poirot. Ochii îi erau foarte albaştri – culoarea florilor de nu-mă-uita.             — Dacă ne puteţi spune ceva, domnule Poirot, m-aş bucura s-o faceţi. Vă pot asigura că am… Un motiv pentru care vă întreb.             Domnul Delafontaine privi speriat.             — Ai grijă, scumpo… Ştii că s-ar putea să nu fie nimic.             Din nou, soţia îl potoli cu o privire.             — Ei bine, domnule Poirot?             Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. Dădu din cap cu vizibil regret.             — Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun nimic.             Se înclină, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Mary Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri şi se uită la ea:             — Cred că ţineţi la grădină, doamnă, nu?             — Eu? Da, îmi ia o mulţime de timp grădinăritul.             — Je voit fait mes compliments!             O salută încă o dată şi se îndreptă spre poartă. După ce ieşi şi o luă spre dreapta se uită înapoi şi înregistră două impresii – o faţă palidă privindu-l de la fereastra primului etaj şi un bărbat cu ţinută ţeapănă, soldăţească, patrulând în sus şi-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu din cap ca pentru el. „Définitivement, zise, e un şoarece în gaură; ce mişcare va face acum pisica?”             Se hotărî să se ducă la primul oficiu poştal. Aici dădu nişte telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Îşi îndreptă apoi paşii spre postul de poliţie din Charman's Green, unde întrebă de inspectorul Sims.             Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos.             — Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la inspectorul şef. Zicea c-o să treceţi pe-aici. Poftiţi în biroul meu.             Uşa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se aşeză şi el în celălalt şi-i aruncă o privire plină de curiozitate vizitatorului său.             — Mergeţi foarte iute la ţintă, domnule Poirot. Veniţi să ne întrebaţi de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să ştim că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiţi la el?             Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmână inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.             — Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o mulţime de lucruri. Păcat că nu a fost puţin mai explicită. Ne-ar fi fost de folos acum.             — Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor.             — Ce vreţi să spuneţi?             — Ar mai trăi.             — Vă gândiţi aşa departe? Hm… Nu sunt sigur dacă greşiţi.             — V-aş ruga, inspectore, să-mi relataţi faptele. Nu ştiu absolut nimic.             — Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marţi seara după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuşi, medicului nu prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot învârtit, s-a eschivat şi a declarat că nu putea da un certificat de înmormântare. În ce priveşte familia, cam aşa ştie că stau lucrurile. Aşteaptă rezultatul autopsiei. Noi ştim mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el şi cu chirurgul poliţiei au făcut împreună autopsia – şi rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a murit de o mare doză de stricnină.             — Aha!             — Da, o treabă foarte urâtă. Problema este cine i-a dat-o? Trebuie să-i fi fost administrată cu foarte puţin timp înainte de a muri. Prima dată am crezut că i s-a băgat în mâncarea de seară, dar, pe cinstite, pare mai degrabă diuretică. A mâncat supă de anghinare servită dintr-o supieră, plăcintă cu peşte şi tartă cu mere. Şi din aceeaşi mâncare au fost serviţi şi domnişoara Barrowby, domnul Delafontaine şi doamna Delafontaine. Domnişoara Barrowby avea un fel de cameristă – infirmieră pe jumătate rusoaică, dar ea nu lua masa cu familia. Ea mânca din ce rămânea de la cină. Mai e servitoarea, dar era liberă. Aceasta a lăsat supa pe plită şi plăcinta cu peşte în sobă, iar tarta cu mere era rece. Toţi trei au mâncat acelaşi lucru, şi, pe lângă astea, nu cred că-i poţi vârî cuiva stricnină pe gât în felul acesta. E amară ca fierea. Doctorul mi-a spus că o poţi simţi într-o soluţie dintr-o mie, sau cam aşa ceva.             — Dar cu cafea?             — Cafeaua are cam acelaşi gust, dar bătrâna doamnă nu bea niciodată cafea.             — Înţeleg. Da, pare o situaţie de nesurmontat. Ce-a băut la masă?             — Apă.             — Din ce în ce mai rău.             — Puţin cam încâlcit, nu-i aşa?             — Bătrâna doamnă avea bani?             — Cred că era înstărită. Desigur, încă nu avem detalii exacte. Soţii Delafontaine stau prost cu banii, din câte am aflat. Bătrâna doamnă contribuia la întreţinerea casei.             Poirot zâmbi. Apoi spuse:             — Deci îi suspectezi pe soţii Delafontaine. Pe care dintre ei?             — Nu pot să spun exact că-l suspectez pe vreunul dintre ei în mod deosebit. Dar asta e, ei sunt singurele rude şi moartea bătrânei le-ar aduce o sumă de bani frumuşică, fără îndoială. Cu toţii ştim cum e natura umană!             — Câteodată inumană, da, ăsta-i adevărul. Dar bătrâna doamnă n-a mai mâncat sau băut altceva?             — De fapt…             — Aşa, voilà! Simţeam că mai ţineţi ceva ascuns – cum s-ar spune – în căptuşeala pălăriei: supa, plăcinta cu peşte, tarta cu mere – prostii! Acum ajungem la miezul afacerii.             — Nu prea ştiu. Dar, de fapt, bătrânica lua de obicei o caşetă înaintea meselor. Ştiţi, nu o pastilă sau vreo tabletă; o chestie de-aia din orez cu prafuri înăuntru. Un lucru perfect inofensiv pentru digestie.             — Admirabil. Nimic mai uşor decât să umpli o caşetă cu stricnină şi s-o pui printre celelalte. Se duce pe gât odată cu apa şi nu i se simte gustul.             — Aşa-i. Problema e că fata i-a dat-o.             — Rusoaica?             — Da. Katrina Rieger. Era un fel de domnişoară de companie, cameristă – infirmieră pe lângă Amelia Barrowby. La ordinele ei tot timpul, cred. Adu-mi asta, adu-mi aia, adu-mi cealaltă, freacă-mă pe spate, toarnă-mi picăturile, du-te la farmacist – tot felul de chestii de-astea. Ştii cum se întâmplă cu bătrânele – vor să fie blânde, dar fac din tine un sclav negru!             Poirot zâmbi.             — Şi poftiţi, continuă inspectorul Sims. Lucrurile se potrivesc ca nuca-n perete. De ce ar fi otrăvit-o fata? Miss Barrowby moare şi acum fata o să fie dată afară şi nu e uşor de găsit o slujbă, iar ea nu are nici o pregătire, nimic.             — Totuşi, sugeră Poirot, dacă ar fi fost lăsată pe undeva cutia cu caşete, oricine din casă ar fi putut-o face.             — Normal că ne-am gândit şi la asta, domnule Poirot. Vreau să vă spun că facem cercetările noastre, în mod discret, dacă mă înţelegeţi. Când a fost pregătită ultima dată reţeta, unde era de obicei ţinută cutia; cu răbdare şi-o mulţime de muncă iscusită o să dăm de capăt poveştii. Şi-apoi mai este avocatul domnişoarei Barrowby. O să discut cu el mâine. Mai este şi directorul băncii. Mai sunt o mulţime de făcut.             Poirot se ridică.             — O mică favoare, inspectore Sims, o să-mi trimiteţi câte o informare despre cum merg treburile? Aş considera asta o mare favoare. Iată numărul meu de telefon.             — Da, bineînţeles, domnule Poirot. Două capete fac mai mult decât unul; şi apoi trebuie să fiţi la curent cu asta, din moment ce aveţi scrisoarea şi ştiţi atâtea.             — Sunteţi foarte amabil, inspectore.             Politicos, Poirot îi strânse mâna şi plecă.             În după-amiaza următoare a fost chemat la telefon.             — Domnul Poirot? Sunt inspectorul Sims. Lucrurile încep să se clarifice şi să arate drăguţ în afacerea pe care o ştim.             — Adevărat? Spune-mi, te rog.             — Ei bine, iată elementul numărul 1 – unul mare de tot. Domnişoara B. a lăsat o mică moştenire nepoatei sale şi tot restul lui K., luând în considerare marea bunătate şi grijă a acesteia. Aşa este formulat. Aceasta schimbă complexitatea lucrurilor.             O imagine îi apăru rapid în minte lui Poirot. O faţă posomorâtă şi-o voce plină de pasiune spunând: „Banii sunt ai mei. Ea aşa a scris şi aşa va rămâne”. Moştenirea n-ar fi fost o surpriză pentru Katrina – ea ştia despre asta dinainte.             — Elementul numărul 2, continuă vocea inspectorului Sims. Nimeni altcineva decât Katrina i-a dat caşeta.             — Puteţi fi sigur de asta?             — Fata însăşi recunoaşte. Ce vă pune pe gânduri?             — Extrem de interesant.             — Mai dorim numai un singur lucru – dovada felului în care a intrat în posesia stricninei. N-o să fie prea greu.             — Dar până acum n-aţi reuşit?             — Abia am început. Cercetarea a demarat în dimineaţa aceasta.             — Ce s-a întâmplat?             — A fost amânată cu o săptămână.             — Şi tânăra K.?             — O reţin ca suspectă. Nu vreau să-mi asum riscuri. Ar putea avea ceva prieteni nostimi prin ţară care să încerce să o scoată peste graniţă.             — Nu, spuse Poirot. Nu cred că are prieteni.             — Zău? Ce vă face să credeţi asta, domnule Poirot?             — E doar o idee de-a mea. Nu mai sunt şi alte „elemente”, cum le numeşti?             — Nimic prea relevant. Domnişoara B. pare să se fi maimuţărit puţin cu acţiunile ei în ultima vreme – trebuie să fi pierdut o sumă frumuşică. E şi asta o povestioară, după cum vrei s-o iei, dar nu văd cum afectează problema principală – cel puţin pentru prezent.             — Poate aveţi dreptate. Bine, mii de mulţumiri. Aţi fost foarte amabil că m-aţi sunat.             — N-aveţi pentru ce! Mă ţin de cuvânt. Mi-am dat seama că vă interesa. Cine ştie, poate veţi putea să-mi daţi o mână de ajutor până la urmă.             — Asta mi-ar face mare plăcere. V-ar ajuta, de exemplu, dacă aş pune mâna pe un prieten al Katrinei?             — Parcă spuneaţi că nu are prieteni? Zise surprins inspectorul Sims.             — Am greşit. Are unul, spuse Hercule Poirot.             Înainte ca inspectorul să mai poată pune vreo întrebare, Poirot a închis telefonul.             Începu să se plimbe cu o mină serioasă prin camera în care domnişoara Lemon stătea la maşina ei de scris. Ridică mâna de pe taste la apropierea patronului şi se uită la el întrebătoare.             — Aş vrea să-ţi imaginezi o mică poveste, îi zise Poirot.             Domnişoara Lemon îşi lăsă mâinile în poală, resemnată. Îi plăcea să bată la maşină, să achite note de plată, să îndosarieze hârtii şi să aranjeze întrevederi. Faptul de a i se cere să-şi imagineze situaţii ipotetice o plictisea foarte mult, dar îl acceptă ca o parte dezagreabilă a datoriei sale.             — Eşti o tânără rusoaică, începu Poirot.             — Da, zise domnişoara Lemon, luându-şi un aer cât se poate de britanic.             — Eşti singură şi fără prieteni în ţara asta. Ai motive pentru care nu doreşti să te întorci în Rusia. Eşti angajată ca un fel de accesoriu, infirmieră şi domnişoară de companie la o doamnă în vârstă. Eşti blândă, supusă şi nu te plângi niciodată.             — Da, zise domnişoara Lemon ascultătoare, fără să reuşească deloc să se vadă pe ea însăşi supusă vreunei doamne bătrâne de pe pământ.             — Îi cazi cu tronc bătrânei. Se hotărăşte să-ţi lase toţi banii ţie. Ţi-o spune.             Poirot făcu o pauză. Domnişoara Lemon spuse „da” din nou.             — Şi atunci bătrâna descoperă ceva; poate e o chestiune de bani – poate descoperă că n-ai fost cinstită cu ea. Sau ar putea fi ceva şi mai grav – un medicament care avea alt gust, un fel de mâncare ce nu-i pria. Oricum, ea începe să te suspecteze de ceva şi îi scrie unui foarte faimos detectiv – enfin, celui mai faimos detectiv – mie! Urmează s-o vizitez curând. Şi-atunci, cum spui, asta pune paie pe foc. Lucrul cel mai important este să se acţioneze rapid! Şi aşa, înaintea sosirii marelui detectiv, bătrâna moare. Şi banii îţi revin ţie… Spune-mi, ţi se pare rezonabil?             — Destul de rezonabil, aprobă domnişoara Lemon. Adică, destul de rezonabil pentru o rusoaică. Personal, nu mi-aş lua niciodată o slujbă de însoţitoare. Îmi place ca datoriile mele să fie clar definite. Şi, desigur, n-aş visa să omor pe nimeni.             Poirot oftă:             — Cât de mult îmi lipseşte prietenul meu Hastings. El are aşa o imaginaţie. O minte atât de romantică! Este adevărat că-şi imaginează întotdeauna greşit, dar şi asta e în sine un ghid.             Domnişoara Lemon tăcea. Mai auzise de căpitanul Hastings şi nu o interesa. Se uita cu ochii pierduţi la foaia de hârtie bătută la maşină din faţa ei.             — Deci, ţi se pare rezonabil, bolborosi Poirot.             — Dumneavoastră nu?             — Mă tem că da, oftă Poirot.             Telefonul sună şi domnişoara Lemon ieşi din cameră să răspundă. Se întoarse şi-l anunţă că-i tot inspectorul Sims.             Poirot se grăbi spre aparat:             — Alo, alo. Ce spui?             — Am găsit un pachet de stricnină în dormitorul fetei, ascuns sub saltea, repeta Sims, adăugând: Sergentul tocmai a venit cu ştirea. Se cam leagă, cred.             — Da, remarcă Poirot, cred că se leagă.             Vocea sa se schimbase. Deodată suna plină de încredere. După ce închise telefonul, se aşeză la biroul său şi-şi aranjă obiectele de pe el într-un mod mecanic. Murmură ca pentru el: „Era ceva în neregulă. Am simţit… Nu, nu am simţit. Trebuie să fi fost ceva ce am văzut. En avant, mici celule cenuşii, analizaţi, reflectaţi! Era totul logic şi în ordine? Fata – neliniştea ei în legătură cu banii; doamna Delafontaine, soţul ei – sugestia lui în legătură cu ruşii – imbecilă, dar el este un imbecil; camera; grădina – ah! Da, grădina”.             Se ridică foarte ţeapăn. O lumină verzuie îi strălucea în ochi. Sări de la locul lui şi intră în camera alăturată.             — Domnişoară Lemon, aveţi bunătatea să lăsaţi ce faceţi şi să cercetaţi ceva pentru mine?             — O investigaţie, domnule Poirot? Mă tem că nu prea mă pricep…             — Într-o zi ai spus că ştii totul despre negustori, o întrerupse acesta.             — Sigur că da, recunoscu domnişoara Lemon, plină de încredere.             — Atunci treaba e simplă. Te duci la Charman's Green şi cauţi un negustor de peşte.             — Un negustor de peşte? Întrebă surprinsă domnişoara Lemon.             — Exact. Negustorul care a furnizat peşte la Rosebank. După ce-l găseşti îi pui o anume întrebare. Îi întinse o bucată de hârtie.             Domnişoara Lemon o luă, îi notă conţinutul dezinteresată, apoi încuviinţă şi puse capacul la maşina de scris.             — Vom merge împreună la Charman's Green, adăugă Poirot. Dumneata te duci la negustorul de peşte, iar eu la poliţie. Ne ia doar jumătate de oră de la Baker Street.             Când a sosit la destinaţie, fu întâmpinat cu surprindere de inspectorul Sims.             — O, dar ce repede lucraţi. Am vorbit la telefon doar cu o oră în urmă.             — Aş vrea să vă rog ceva, să-mi permiteţi s-o văd pe Katrina…, cum îi mai zice?             — Katrina Rieger. Da, nu cred că există vreo obiecţie la asta.             Katrina arăta şi mai palidă şi mai posomorâtă decât înainte. Poirot îi vorbi cu multă blândeţe:             — Domnişoară, vreau să mă credeţi că nu vă sunt duşman. Vreau să-mi spuneţi adevărul.             — Am spus adevărul – ochii îi străluceau sfidător. Tuturor le-am spus adevărul! Dacă bătrâna doamnă a fost otrăvită, nu eu am fost aceea care am otrăvit-o. Totul e o greşeală. Vreţi să mă împiedicaţi să iau banii.             Vocea ei era aspră. Arăta, se gândi el, ca un amărât de şoricel încolţit.             — Vorbiţi-mi despre caşetă, domnişoară, continuă Poirot. Nimeni n-a mai pus mâna pe ea?             — Am mai spus-o, nu? Ele au fost făcute la farmacie în după-amiaza aceea. Le-am adus cu mine în geanta mea, chiar înainte de cină. Am deschis cutia şi i-am dat domnişoarei Barrowby una cu un pahar cu apă.             — Nimeni nu le-a atins în afară de tine?             — Nu.             Un şoricel încolţit, curajos, gândi Poirot.             — Şi domnişoara Barrowby a servit la cină numai ceea ce ni s-a spus? Supă, plăcintă cu peşte, tartă?             — Da.             Un „da” lipsit de speranţă, întunecat, ochi pierduţi care nu vedeau lumina nicăieri. Poirot o bătu pe umăr.             — Fii curajoasă, domnişoară. Mai poate exista libertate… Da, şi bani… O viaţă confortabilă.             Se uită la el bănuitoare.             Când ieşi, Sims îi spuse:             — Nu prea am înţeles ce-ai spus la telefon, ceva în legătură cu faptul că fata ar avea un prieten.             — Are unul. Pe mine! Spuse Hercule Poirot şi ieşi din sediul poliţiei, înainte ca inspectorul să-şi poată reveni.             La ceainăria „Green Cat”, domnişoara Lemon nu şi-a lăsat patronul s-o aştepte. Trecu direct la subiect.             — Numele omului este Rudge, de pe strada principală şi aţi avut perfectă dreptate. Exact o duzină şi jumătate. Am notat ce mi-a spus. Şi-i întinse nota.             — Arr… Era un sunet adânc, prelungit ca mârâitul unei pisici.             Hercule Poirot o luă la sănătoasa spre Rosebank. Cum stătea în grădină şi soarele apunea în spatele său, Mary Delafontaine veni spre el.             — Domnul Poirot? V-aţi întors? Vocea ei părea surprinsă.             — Da, m-am întors. Se opri şi apoi adăugă: Când am venit prima dată aici, madame, nişte rime pentru copii mi-au trecut prin cap:             Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?             Între cochilii şi capace             Fete drăguţe, toate înşirate.             Numai că nu sunt cochilii oarecare, nu-i aşa, madame? Sunt cochilii de stridii.             Mâna lui arăta spre ceva.             — Mais oui, ştiu! Servitoarea a lăsat cina pregătită. Ea ar jura şi Katrina ar jura că alea au fost tot ce aţi mâncat la masă. Numai dumneata şi soţul dumitale ştiţi că aţi mai adus o duzină şi jumătate de stridii – o mică trataţie pour la bonne tante. Ce uşor să pui stricnină într-o stridie. Se înghite – comme ça! Dar rămân cochiliile – ele nu trebuie să ajungă în găleată. Fata le-ar putea vedea. Aşa că v-aţi gândit să faceţi o margine din ele la un strat de flori. Dar nu erau suficiente, marginea nu-i completă. Efectul e prost, strică simetria unei grădini altfel încântătoare. Acele câteva cochilii de stridii fac o notă discordantă, mi-au displăcut de la prima mea vizită.             Mary Delafontaine spuse:             — Cred că aţi ghicit din scrisoare. Ştiam că vă scrisese, dar nu eram sigură cât de multe vă spusese.             Poirot răspunse evaziv:             — Ştiam cel puţin că era o chestiune de familie. Dacă ar fi fost vorba despre Katrina, n-ar fi avut rost să muşamalizeze lucrurile. Cred că dumneata sau soţul dumitale v-aţi folosit de fondurile domnişoarei Barrowby în avantajul propriu şi ea a descoperit…             Mary Delafontaine recunoscu:             — O făceam de ani de zile, puţin de aici, puţin de dincolo. Niciodată n-am crezut că e destul de deşteaptă să-şi dea seama. Şi-apoi am aflat că trimisese după un detectiv; şi am mai descoperit că-i lăsa banii Katrinei – mica aia creatură mizerabilă!             — Şi aşa stricnina a fost pusă în dormitorul Katrinei? Înţeleg. Vă salvaţi pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră de la ceea ce aş putea descoperi şi învinuiţi o copilă inocentă de crimă. N-aveţi milă, madame?             Mary Delafontaine ridică din umeri, ochii ei albaştri, de nu-mă-uita se uitau în cei ai lui Poirot. El îşi reaminti perfecţiunea cu care îşi jucase rolul în prima zi în care venise şi stângăciile soţului ei. O femeie deasupra mediei, dar inumană.             — Milă, întrebă ea, pentru mizerabila aia de şoricioaică intrigantă? Dispreţul ei răsuna răspicat.             Hercule Poirot spuse încet:             — Cred că nu v-au interesat în viaţă decât numai două lucruri. Unul este soţul dumneavoastră.             Îi văzu buzele tremurând.             — Celălalt – grădina.             Se uită roată în jur. Privirea părea să ceară iertare florilor pentru ceea ce făcuse.                                                                                                                               SFÂRŞIT

Nemesis de Agatha Christie Capitolul 1. Uvertura După-amiaza, Miss Jane Marple avea obiceiul să-şi despăturească cel de-al doilea ziar. În fiecare dimineaţă, i se livrau acasă două ziare. Pe primul, Miss Marple îl citea în timp ce-şi sorbea ceaiul de dimineaţă - asta, bineînţeles, dacă jurnalul sosea la timp. Băiatul care aducea ziarele avea un mod deosebit de ciudat de a-şi organiza timpul. Nu de puţine ori cotidienele erau livrate de un băiat nou sau de vreunul care îi ţinea temporar locul celui dintâi, şi fiecare avea propriile idei privind ruta pe care trebuia s-o ia când îşi îndeplinea slujba. Poate pentru ei acest fapt reprezenta o rupere a monotoniei. Dar clienţii obişnuiţi să-şi citească ziarul devreme, ca să se pună la curent cu diverse bârfe savuroase înainte de a pleca spre autobuz, tren sau alt mijloc de deplasare la locul de muncă, erau enervaţi dacă ziarele soseau cu întârziere, deşi doamnele de vârstă mijlocie sau cele în vârstă, care locuiau paşnic în St. Mary Mead, preferau deseori să-şi citească ziarul la micul dejun. Astăzi, Miss Marple citise cu nesaţ prima pagină şi câteva articole din cotidianul pe care îl poreclise „Coti­dianul Cu-de-toate”, aceasta fiind o aluzie uşor satirică la faptul că ziarul ei preferat, Daily Newsgiver, după ce îşi schimbase proprietarul, oferea acum - spre iritarea ei şi a altor prieteni de-ai ei - articole despre moda bărbătească, cea pentru dame, probleme de suflet de-ale femeilor, concursuri pentru copii şi scrisori cu diverse plângeri din partea unor femei, reuşind cu destul succes să scoată orice ştire cu adevărat interesantă din cuprinsul lui, cu excepţia primei pagini sau a vreunui colţ obscur, unde era practic imposibil să o vezi. Fiind de modă veche, Miss Marple prefera ca ziarele pe care le citea să fie într-adevăr ziare care să ofere ştiri. După-amiază, după ce-şi luase gustarea şi moţăise douăzeci de minute într-un fotoliu special cumpărat, cu speteaza înaltă şi dreaptă, numai bun pentru spatele ei reumatic, Miss Marple deschisese The Times, care merita o lectură mai atentă. Nu că The Times mai era ce fusese odinioară. Deosebit de enervant la The Times era faptul că nu mai puteai găsi ceea ce căutai. În loc să-l parcurgi de la prima pagină până la ultima şi să ştii unde se află orice articol, astfel încât să poţi trece lejer la articolele mai speciale despre subiectele care te interesau, acum existau tot felul de întreruperi ciudate în acest jurnal respectabil. Brusc, două pagini erau dedicate călătoriei în Capri, informaţie însoţită de ilustraţii. Sportului i se acor­da o importanţă mult mai mare decât se întâmpla în vremurile trecute. Ştirile de la tribunal şi necrologurile rămăseseră oarecum fidele tradiţiei. Naşterile, căsătoriile şi decesele, care odinioară se bucuraseră de atenţia lui Miss Marple în primul rând datorită poziţiei lor impor­tante în cadrul ziarului, migraseră spre o secţiune diferită din The Times, deşi în ultimul timp - după cum remar­case Miss Marple -, ajunseseră să fie puse aproape întot­deauna pe ultima pagină. Miss Marple îşi îndreptă atenţia mai întâi asupra ştirii principale de pe prima pagină, dar nu zăbovi mult asupra ei deoarece era aceeaşi cu ceea ce citise în acea dimineaţa, cu toate că era tratată într-o manieră parcă mai serioasă. Îşi aruncă ochii pe cuprins. Articole, comentarii, ştiinţă, sport; apoi îşi urmă obiceiul - întoarse ziarul şi străbătu cu privirea ştirile despre naşteri, căsătorii şi decese, după care îşi propuse să se ducă la pagina dedicată corespondenţei, unde întotdeauna găsea ceva amuzant; de acolo, trecu la registrul oficial publicat de curtea regală, pe aceeaşi pagină găsindu-se în acea zi şi noutăţi de la casele de licitaţii. Deseori, tot acolo era plasat şi câte un scurt articol pe teme ştiinţifice, dar Miss Marple nu-şi propuse să citească aşa ceva, căci rareori înţelegea vreun cuvânt. Frunzărind, ca de obicei, ziarul până la rubrica de naşteri, căsătorii şi decese, Miss Marple îşi zise - aşa cum o făcuse nu o dată - „Este foarte trist, ce-i drept, dar în ziua de azi lumea e interesată numai de morţi!” Copii încă se năşteau, dar era foarte puţin probabil ca numele părinţilor să îi fie cunoscute lui Miss Marple. Dacă ar fi existat o coloană în care să fie trecuţi nepoţii, poate că ar fi existat surpriza plăcută a recunoaşterii unor nume. Ar fi putut să-şi zică: „Ia te uită, Mary Pendergast are o a treia nepoată!”, deşi până şi ceva de genul acesta ar fi fost destul de improbabil. Aruncă o privire peste secţiunea Căsătorii, fără însă să acorde o atenţie prea mare, căci majoritatea fiicelor şi fiilor vechilor ei prieteni se căsătoriseră deja de mulţi ani. Ajunse la coloana Decese, asupra căreia se concentra ceva mai mult. De fapt, se concentra destul de mult încât să fie sigură că nu trece cu vederea vreun nume. Alloway, Angopastro, Arden, Barton, Bedshaw, Burgoweisser - (oh, Doamne, ce nume nemţesc, dar se pare că a decedat în Leeds). Carpenter, Camperdown, Clegg. Clegg? Oare era unul din familia Clegg pe care o cunoştea? Nu, se părea că nu. Janet Clegg. Undeva în Yorkshire. McDonald, McKenzie, Nicholson. Nicholson? Nu. Din nou, nu era un Nicholson pe care să-l cunoască. Ogg, Ormerod - „asta trebuie să fie una dintre mătuşi”, îşi zise. Da, probabil că da. Linda Ormerod. Nu, nu o cunoscuse. Quantril? O, Doamne, asta trebuie să fie Elizabeth Quantril! Optzeci şi cinci de ani. Ei bine, zău aşa! Îşi închipuise că Elizabeth Quantril murise cu câţiva ani în urmă. Ce chestie să trăias­că atât de mult! Şi întotdeauna avusese o sănătate atât de delicată! Nimeni nu se aşteptase ca ea să apuce bătrâneţile! Race, Radley, Rafiel. Rafiel? Ceva o opri. Numele acela îi era familiar. Rafiel. Belford Park, Maidstone. Belford Park, Maidstone... Nu, nu îşi amintea de adresa aceea. Nici o coroană trimisă. Jason Rafiel. Ei bine, era un nume neo­bişnuit. Miss Marple bănuia că-l auzise pe undeva. Ross-Perkins. Acesta chiar că putea să fie... nu, nu era. Ryland? Emily Ryland. Nu. Nu cunoscuse vreodată o Emily Ryland. „Cu profundă dragoste din partea soţului şi a copiilor.” Da, foarte frumos, sau foarte trist - depinde din ce unghi priveai. Miss Marple lăsă ziarul deoparte, aruncându-şi le­neşă privirea pe careul de cuvinte încrucişate, în timp ce se chinuia să-şi dea seama de ce numele Rafiel îi era atât de familiar. – O să-mi vină mie în minte, zise Miss Marple, ştiind din proprie experienţă cum funcţionează mintea bătrânilor. O să-mi amintesc, n-am nici o îndoială. Se uită pe fereastră în grădină, îşi întoarse apoi privirea şi încercă să-şi scoată gândul acela din minte. Grădina reprezentase un motiv de mare bucurie şi, de asemenea, al unei activităţi susţinute pentru Miss Marple timp de foarte mulţi ani. Iar acum, din cauza agitaţiei doctorilor, lucrul în grădină îi fusese interzis. Odată încercase să se opună acestei interdicţii, dar ajunsese la concluzia că era mai bine totuşi să facă aşa cum i se recomandase. Îşi aranjă scaunul astfel încât să-i fie incomod să privească grădina dacă nu dorea neapărat să vadă ceva anume. Oftă, îşi luă săculeţul cu lucrul de mână şi scoase din el o mică jachetă de lână pentru un copilaş, pe care aproape o terminase. Spatele şi faţa hăinuţei erau deja gata. Acum trebuia să se apuce să împletească mânecile, lucru care o plictisea întotdeauna. Două mâneci, ambele identice. Da, foarte plictisitor. Totuşi, era o culoare roz dră­guţă, lână roz. Stai puţin, asta îi aducea aminte de ceva. Da, da, de numele pe care tocmai îl citise în ziar. Lână roz. Mare albastră. Marea din Caraibe. O plajă cu nisip. Soare. Ea împletind şi - da, desigur, domnul Rafiel. Excursia aceea pe care o făcuse în Caraibe. Insula St Honore. Ca­doul făcut de nepotul ei Raymond. Şi-o aminti pe Joan, nevasta lui Raymond, spunându-i: „Vezi să nu te amesteci în vreo crimă, mătuşă Jane. Asta nu-ţi face bine”. Ei bine, nu dorise să se amestece în vreo crimă, dar aşa se întâmplase. Pur şi simplu. Doar pentru că un maior bătrâior, cu un ochi de sticlă, insistase să-i spună tot felul de poveşti lungi şi plictisitoare. Bietul maior - oare cum îl chema? Domnul Rafiel şi secretara lui, domnişoara... dom­nişoara Walters, da, Esther Walters şi valetul-maseur, Jackson. Îşi reamintea bine acum. Ia te uită! Bietul domn Rafiel! Aşadar, murise. De multă vreme era conştient că urma să moară. Chiar îi spusese asta. Se părea că rezistase mai mult decât anticipaseră medicii. Fusese un om rezistent, un om încăpăţânat - un om foarte bogat.

Misterul celor sapte cadrane de Agatha Christie                         I. Despre sculatul devreme   Jimmy Thesiger, un tânăr drăguţ şi prietenos, cobora două câte două treptele somptuoasei reşedinţe Chimneys. Era atât de precipitat, încât se ciocni cu Tredwell, maiestosul majordom, care traversa holul cu un transport de cafea fierbinte. Datorită prezenţei de spirit şi măiestrei dibăcii a celui din urmă, coliziunea nu se soldă cu nici o catastrofă. — Îmi pare rău, se scuză Jimmy. Ascultă, Tredwell, eu sunt ultimul? — Nu, domnule. Domnul Wade nu a coborât încă. — Bun, spuse Jimmy şi intră în camera micului dejun. Camera era goală, cu excepţia gazdei lui, iar privirea ei plină de reproş îi dădu lui Jimmy acelaşi sentiment pe care-l încerca ori de câte ori privirea îi cădea pe peştii ţepeni de pe taraba vreunui negustor. Chiar, de ce dracu se uită aşa femeia asta la el? Să cobori fix la nouă jumătate, când stai la ţară, e o treabă care pur şi simplu n-are sens. Pentru mai multă exactitate, acum era unsprezece şi un sfert, ceea ce depăşea cu mult limita admisă, dar chiar şi aşa… — Mă tem că am întârziat un pic, lady Coote. Poftim? — Oh, nu contează, spuse lady Coote cu un glas melancolic. De fapt, lumea care întârzia la micul dejun o supără foarte tare. Şi asta pentru că, în primii ei zece ani de căsnicie, sir Oswald Coote (pe atunci doar "simplu Coote") făcea, ca s-o spunem pe şleau, un tărăboi de scula şi iadul în picioare, dacă masa de dimineaţă îi era servită chiar şi numai cu jumătate de minut peste ora opt. Lady Coote fusese instruită să considere lipsa de punctualitate ca pe un păcat de moarte, cu totul de neiertat. Iar obişnuinţa e a doua natură. În plus, era o femeie harnică şi nu putea să se abţină să nu se întrebe ce lucru bun puteau face tinerii aceştia pe lume dacă nu se sculau devreme. După cum, atât de des, le spunea sir Oswald reporterilor şi celorlalţi: "Succesul meu se datorează întrutotul obiceiul meu de a mă scula devreme, vieţii cumpătate şi metodei". Lady Coote era o femeie masivă, frumoasă, de un gen care s-ar putea numi tragic. Avea ochii mari, îndureraţi şi un glas adânc. Orice pictor, în căutarea unui model pentru "Rachel jelindu-şi copiii"; ar fi angajat-o cu entuziasm. Ar fi făcut carieră şi în melodramă, bălăbănindu-se pe picioare prin ninsoare, în rolul de soţie adânc înşelată de un ticălos. Arată de parcă ar fi avut în viaţa ei un secret cumplit de trist, şi totuşi, dacă e să spunem adevărul, lady Coote nu avusese absolut nici o problemă în viaţa ei, cu excepţia meteoricei ascensiuni spre prosperitate a lui sir Oswald. Ca fată, fusese veselă şi năbădăioasă, foarte îndrăgostită de Oswald Coote, tânărul ambiţios din magazinul de biciclete, vecin cu cel de articole de fierărie şi menaj al tatălui ei. Trăiseră foarte fericiţi, mai întâi în două camere, apoi într-o căsuţă, apoi într-o casă mai mare, apoi într-o succesiune de case de dimensiuni în continuă creştere, dar totdeauna la o distanţă rezonabilă, în perimetrul "Uzinei", până acum când sir Oswald dobândise o asemenea prestanţă, încât el şi "Uzina" nu mai erau independenţi şi fu o plăcere pentru el să închirieze cea mai mare şi magnifică reşedinţă disponibilă din întreaga Anglie. Chimneys era un lăcaş istoric şi, închiriindu-l de la Marchizul de Caterham, pentru doi ani, sir Oswald simţea că atinsese culmea ambiţiilor sale. Lady Coote nu era chiar atât de fericită în privinţa asta. Ea era o femeie singuratică. Principala destindere a vieţii ei de tânără căsătorită fusese să stea la taclale cu "fata" şi, chiar când fata în casă fusese multiplicată de trei ori, conversaţia cu stafful ei domestic rămăsese tot principala distracţie a zilelor lady-ei Coote. Acum, cu o armată de servitoare, un majordom ca un arhiepiscop, câţiva lachei de proporţii impunătoare, un stol de slujnice pentru cărat cărbuni şi dereticat prin dependinţe, un bucătar şef străin înspăimântător, cu "temperament", şi o menajeră de proporţii imense, care scârţâia şi foşnea pe rând, când se mişca, lady Coote se simţea ca naufragiată pe o insulă pustie. Acum oftă adânc şi ieşi pe uşa deschisă, spre marea uşurare a lui Jimmy Thesinger care, imediat, se mai servi zdravăn cu rinichi şi şuncă. Lady Coote rămase, cu o tragică figură, câteva minute, pe terasă, apoi îşi făcu curaj să vorbească cu MacDonald, grădinarul şef, ce supraveghea cu ochi critic domeniul peste care domnea. Printre grădinarii şefi, MacDonald era foarte şef şi tot atât de prinţ. Îşi cunoştea locul… care era acela}de a domni. Şi domnea… despotic. Lady Coote se apropie nervoasă de el. — Bună dimineaţa, MacDonald. — Bună dimineaţa, m'lady. Vorbea cum trebuia să vorbească un grădinar şef – sobru, dar cu demnitate, ca un împărat la o înmormântare. — Mă întrebam… am putea avea, diseară, la desert, nişte struguri din aceia târzii? — Încă nu sunt gata de cules, răspunse MacDonald. Vorbea amabil, dar ferm. — Oh! rosti lady Coote, apoi îşi luă inima în dinţi. Dar ieri am fost în spatele casei şi am gustat unul şi mi s-a părut foarte bun. MacDonald se uită la ea şi ea roşi. I se dădea de înţeles că îşi luase o libertate de neiertat. Categoric, fosta Marchiză de Caterham nu comisese niciodată o asemenea greşeală ca aceea de a intra în propria-i seră şi de a se servi cu struguri. — Dacă-mi dădeaţi ordin, m'lady, s-ar fi tăiat un ciorchine şi v-ar fi fost trimis, spuse cu severitate MacDonald. — Oh, mulţumesc. Da, data viitoare, aşa am să fac. — Dar nici nu sunt cu adevărat buni de cules. — Nu, murmură lady Coote, nu, presupun că nu. Mai bine să-i lăsam. MacDonald păstră o tăcere impunătoare. Lady Coote îşi făcu încă o dată curaj. — Vroiam să-ţi vorbesc despre porţiunea de pajişte din spatele grădinii de trandafiri. Mă întrebam dacă n-ar putea fi folosită ca teren de crichet. Sir Oswald e pasionat de jocul de crichet. "Şi de ce n-ar fi?" îşi zise în gând Coote. Învăţase istoria Angliei. Oare sir Francis Drake şi nobilii săi însoţitori nu jucau o partidă de crichet când Armada fu semnalată? O ocupaţie cu adevărat de gentleman şi la care MacDonald nu putea obiecta în mod rezonabil. Însă îşi făcuse socoteala, fără să ţină cont de trăsătura predominantă a unui bun grădinar şef, aceea de a se opune la fiecare şi la toate sugestiile care i se făceau. — Mă-ndoiesc că ar putea fi folosită pentru aşa ceva, spuse MacDonald vag. Remarca lui avea o notă descurajatoare, dar adevăratul ei scop era s-o ademenească pe lady Coote spre propria-i nimicire. — Dacă ar fi curăţată şi… ăă… cosită… şi… ăă… aşa mai departe continuă ea cu speranţă. — Nţ! exclamă încetişor MacDonald. Asta nu se poate. Căci ar însemna să-l iau pe William de la graniţa de jos. — Oh! spuse lady Coote cu îndoială. Cuvintele "graniţa de jos" nu-i transmiteau absolut nimic – cu excepţia unei vagi amintiri a unui cântec scoţian – dar era clar că pentru MacDonald reprezentau un obstacol de netrecut. — Şi ar fi păcat, spuse MacDonald. — Fireşte. Ar fi. Şi se întrebă de ce-l aproba cu atâta fervoare. MacDonald o privi foarte aspru. — Desigur, spuse el, dacă îmi ordonaţi, m'lady… Şi o lăsă aşa. Însă tonul lui ameninţător fu prea mult pentru lady Coote. Capitulă pe loc. — Oh, nu, spuse ea. Înţeleg la ce te referi, MacDonald. N-nu… e mai bine ca William să rămână mai departe la graniţa de jos. — Aşa mă gândeam şi eu, m'lady. — Da. Da, sigur. — Mă gândeam că o să fiţi de acord. — Oh, desigur, repetă lady Coote. MacDonald îşi înfundă pe cap pălăria şi se îndepărtă. Lady Coote oftă nefericită şi privi în urma lui. Jimmy Thesiger, bine îndestulat cu rinichi şi şuncă, veni lângă ea pe tarasă şi oftă în cu totul alt mod. — Grozavă dimineaţă, nu? întrebă el. — Zău? răspunse absentă lady Coote. Oh, da, presupun că e. N-am observat. — Unde sunt ceilalţi? Cu barca pe lac? — Aşa cred. Vreau să spun, nu m-ar mira să fie. Lady Coote se întoarse şi intră brusc în casă. Tredwell tocmai examina ibricul cu cafea. — Vai, spuse lady Coote. Domnul… domnul… — Wade, m'lady? — Da, domnul Wade. N-a coborât încă? — Nu, m'lady. — E foarte târziu. — Da, m'lady. — Vai! Presupun că va veni cândva, nu, Tredwell? — Fără îndoială, m'lady. Ieri domnul Wade a coborât la unsprezece şi jumătate, m'lady. Lady Coote se uită la ceas. Era douăsprezece fără douăzeci. O cuprinse un sentiment uman de milă. — Grea soartă ai, Tredwell. Să strângi acum masa şi s-o pui din nou la ora unu. — Sunt obişnuit cu felul de-a fi al tinerilor domni, m'lady. Reproşul era demn, dar evident. Aşa ar fi putut admonesta un cardinal un turc sau un necredincios care, din nebăgare de seamă, ar fi comis un solecism, fără rea credinţă. Lady Coote roşi, pentru a doua oară, în dimineaţa aceea. Dar interveni o binecuvântată întrerupere. Uşa se deschise şi un tânăr serios, cu ochelari, îşi vârî capul în cameră. — Oh, aici eraţi lady Coote. Sir Oswald întreabă de dumneavoastră. — Mă duc imediat la el, domnule Bateman. Lady Coote ieşi în grabă. Rupert Bateman, care era secretarul particular al lui sir Oswald, ieşi pe cealaltă uşă pe terasă, unde Jimmy Thesiger îşi pierdea încă vremea pe deplin mulţumit. — 'Neaţa Pongo', spuse Jimmy. Cred că va trebui să mă duc să mă fac simpatic fetelor alea ale naibii. Vii? Bateman scutură din cap şi, luând-o în lungul terasei, intră grăbit pe uşa bibliotecii. În spatele lui, Jimmy rânji mulţumit. El şi Bateman fuseseră colegi de şcoală. Pe atunci, Bateman era un băiat serios, cu ochelari, poreclit Pongo, fără absolut nici un motiv. Pongo, reflectă Jimmy, rămăsese la fel de tâmpit ca şi atunci. Cuvinte ca "Viaţa e reală", "Viaţa trebuie luată în serios" păreau să fi fost scrise special pentru el. Jimmy căscă şi o porni agale în jos, către lac. Fetele erau acolo, toate trei – exact tipul obişnuit de fete, două brunete, şi una blondă, toate cu părul scurt. Cea care chicotea cel mai tare se numea (credea el) Helen, pe alta o chema Nancy, iar celei de a treia din vreun anume motiv, i se zicea Socks. Cu ele erau cei doi prieteni ai lui, Bill Eversleigh şi Ronny Devereux, care erau angajaţi în calitate pur ornamentală la Foreign Office. — Bună, spuse Nancy (sau poate Helen). E Jimmy. Unde-i… cum îl cheamă? — Să nu spui că Gerry Wade încă nu s-a sculat, exclamă Bill Eversleigh. Trebuie făcut ceva cu el! — Dacă nu are grijă, îşi va pierde complet micul dejun, într-o zi, şi, când o să coboare, o să găsească în loc prânzul sau ceaiul, rosti şi Ronny Devereux. — E o ruşine, spuse fata numită Socks. Pentru că asta o supără tare pe lady Coote. Seamănă tot mai mult cu o găină care vrea să se ouă şi nu poate. E prea din cale-afară. — Să-l dăm jos din pat, propuse Bill. Vino, Jimmy! — Oh, să fim mai subtili, spuse fata numită Socks. Subtil era un cuvânt la care ţinea foarte mult. Îl folosea mai tot timpul. — Eu nu-s subtil, spuse Jimmy. Nu ştiu cum e aia. — Să ne gândim împreună şi să stabilim ceva pentru mâine dimineaţă, propuse vag Ronny. Ştiţi, să-l trezim la şapte. Îi băgăm în sperieţi pe cei ai casei. Lui Tredwell îi cad favoriţii falşi şi scapă ceainicul. Pe lady Coote o apucă istericalele şi leşină în braţele lui Bill – Bill fiind cărăuşul de forţă. Sir Oswald spune "Ha!" şi oţelul creşte cu un punct şi cinci optimi. Pongo îşi va manifesta emoţia aruncându-şi ochelarii pe podea şi călcând pe ei. — Nu-l cunoşti pe Gerry, spuse Jimmy. Aş spune că doar apa suficient de rece ar putea să-l trezească… adică dacă-i destulă şi judicios aplicată. Dar şi aşa, se va întoarce pe partea cealaltă şi va adormi la loc. — Oh, trebuie sa ne gândim la ceva mai subtil ca apa rece, spuse Socks. — Bine, dar ce? întrebă pe faţă Ronny. Şi nimeni nu avu un răspuns pregătit. — Ar trebui să fim în stare să ne gândim la ceva spuse Bill. Cine are cât de cât cap? — Pongo, răspunse Jimmy. Şi uite-l, grăbit ca de obicei. Pongo a avut întotdeauna cap. Asta a fost nenorocirea lui încă din adolescenţă. Să-l băgăm şi pe Pongo în treaba asta. Domnul Bateman ascultă răbdător expunerea oarecum dezlânată. Atitudinea lui era a unuia care abia se reţinea să nu-şi ia zborul. Găsi soluţia fără să piardă timp. — Aş propune un ceas deşteptător, spuse el repede. Eu folosesc întotdeauna unul, de teamă că n-am să mă trezesc. Consider că ceaiul de dimineaţă, adus fără zgomot, uneori, nu reuşeşte să te deştepte. Plecă în grabă. — Un deşteptător. Ronny scutură din cap. Un deşteptător. Ar trebui o duzină ca să-l clintească pe Gerry Wade.

Floarea de Magnolie de Agatha Christie Vincent Baston aştepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat, îşi spuse în sinea lui: „Câţi bărbaţi au aşteptat aici o femeie care n-a venit?”           Un gând năprasnic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Ştia el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei – fiinţa frumoasă, veselă care era soţia lui Richard Darrell şi cealaltă – tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer's Close. Ca o floare de magnolie – aşa îi apărea ea în gând – poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceaţa parfumului florilor de magnolie şi una sau două petale, precum catifeaua, aromate căzură plutind, aşternându-se cu faţa în sus care arăta atât de albă, atât de moale şi atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie – exotică, parfumată, misterioasă.           Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Şi-acum o aştepta să vină la el pentru totdeauna. Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă aşa ceva? Însemna să renunţe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă aşa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo nouă zile de uimire generală, de scandal cu mari implicaţii care nu va fi niciodată uitat cu desăvârşire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri – un divorţ discret, spre exemplu.           Dar ei nu se gândiseră nici o clipă la aşa ceva, cel puţin el nu. Dar ea? Se întrebă el. Nu ştiuse niciodată nimic despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit – unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viaţă să-i ofere, după strălucirea Londrei! Şi totuşi, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simţea nevoia să-i ceară să vină.           Ea consimţise foarte liniştită, fără ezitări sau proteste, ca şi cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.           — Mâine? Întrebase el ameţit, aproape fără să-i vină a crede.           Şi ea promisese pe tonul acela blând, sfârşit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societăţii. Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant – un şuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de faţete. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniştea înnegurată a unei perle – o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.           Ea promisese. Şi-acum el o aştepta să-şi îndeplinească promisiunea.           Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.           Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînţeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se aşteptase vreodată la aşa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obişnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.           Simţea că-l cuprinde furia şi amărăciunea frustrării.           Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil. Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea toată eternitatea în faţă. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuţă neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feţei.           Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:           — Deci ai venit, ai venit, în cele din urmă!           — Desigur.           Cât de calm suna vocea ei! Cât de calm!           — Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna şi respirând din greu.           Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoşi. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil.           — De ce?           El nu răspunse, în schimb, se întoarse într-o parte şi opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp. Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială şi grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat şi casele cafenii din sudul Londrei defilau prin faţa lor.           Theodora Darrell stătea în faţa lui. Deci, era cu el. Şi el ştia acum cât de neîncrezător fusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise că creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparţină vreodată.           Acum aşteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colţ liniştită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecaţi, genele lungi, negre mângâiau pomeţii pufoşi ai obrajilor.           El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândeşte? La mine? La soţul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăşte sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. O iubesc şi nu ştiu nimic despre ea – nici ce gândeşte, nici ce simte.”           Gândurile lui se învârteau în jurul soţului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulţime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soţii lor, despre cât de neînţelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase. Vincent Baston reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri*1.           Doar cu câteva excepţii, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell. Baston ştia despre el ceea ce cunoşteau toţi. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toţi îl plăceau pe Darrell. Soţia lui a părut să fie întotdeauna în relaţii excelente cu ei. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu şi-ar fi mărturisit amărăciunile în public.           N-au schimbat nici o vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună în grădină, în tăcere, umăr lângă umăr şi el simţise tremuratul slab care o cuprinse la atingerea lui, nu fusese nici un fel de explicaţie, nici un fel de definire a situaţiei lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o fiinţă mută, vibrândă, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumuseţea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soţul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-şi asigure iubitul şi pe ea însăşi că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.           Dar acum, conspiraţia tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu ştia nimic despre fiinţa asta stranie care-şi lega de bună voie viaţa de a lui. Se temea.           Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă şi puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din faţa lui. Simţi din nou acel tremur slab care o cuprindea şi îi căută mâna. Se aplecă mai mult şi o sărută prelung, fără grabă. Simţi răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei şi fu mulţumit.           Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu vroia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Şi atunci spuse pe un ton uşor ironic:           — Eşti foarte tăcută.           — Da?           — Da. Aşteptă un minut, apoi spuse pe un ton mai grav: Eşti sigură că nu… Regreţi?           Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.           — O, nu!           El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.           — La ce te gândeşti? Vreau să ştiu.           În şoaptă răspunse:           — Cred că mi-e frică.           — Frică?           — De fericire.           Atunci el o luă în braţe, o strânse la pieptul lui şi o sărută pe faţă şi pe gât.           — Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.           Răspunsul ei era în îmbrăţişarea trupului său, în abandonul buzelor sale.           Apoi se întoarse în colţul său. Luă o revistă; şi ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci îşi zâmbeau.           Sosiră la Dover imediat după ora cinci. Urmau să petreacă noaptea acolo şi să traverseze spre continent în ziua următoare. Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ţinea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele şi s-au retras.           Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară, în clipa următoare erau unul în braţele celuilalt.           Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi se îndepărtară.           — Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.           Theo zâmbi.           — Nu cred, spuse ea blând.           Aşezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva şi se retrase.           Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.           — Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? Întrebă el.           Theo stătea în capul oaselor înţepenită pe sofa. Privea înainte cu ochi cerniţi şi faţa avea o paloare cadaverică.           Vincent se repezi la ea.           — Ce e, iubito?           În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.           Vincent apucă ziarul. Citi: „Eşec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deşi avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să ştie. Se uită întrebător la Theo.           — Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.           — Soţul tău?           — Da.           Vincent se uită din nou la ziar şi citi informaţia proaspătă tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „faliment neaşteptat”, „urmează serioase revelaţii”, „alte firme afectate” îl surprinseră neplăcut.           Întrerupt de un zgomot, ridică privirea. Theo îşi aranja pălărioara ei neagră în faţa oglinzii. Ea se întoarse, auzindu-i mişcarea. Se uită ţintă în ochii lui.           — Vincent, trebuie să mă duc la Richard. El sări în sus.           — Theo, nu fi absurdă.           Ea repetă mecanic.           — Trebuie să mă duc la Richard.           — Dar, draga mea…           Arătă cu mâna spre ziarul de pe duşumea.           — Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.           — L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.           Clătină din cap cu tristeţe.           — Nu înţelegi. Trebuie să mă duc la Richard.           Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o fiinţă atât de moale, de docilă putea să fie aşa de intransigentă. La început, nu îl contrazise, îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în braţele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele ei, dar, deşi gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simţea la ea ceva îndepărtat şi de neînvins care rezista rugăminţilor sale.           În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul şi obosit de încercările zadarnice. După rugăminţi îi făcu reproşuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Şi astea le ascultă în linişte, fără să protesteze, cu faţa mută şi îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească şi s-o jignească.           Şi puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roşu, pufos. Theodora stătea lângă uşă, o umbră neagră cu o faţă albă.           Totul se terminase. Spuse încet:           — La revedere, Vincent.           El nu răspunse.           Uşa se deschise şi se închise din nou.           Familia Darrell locuia într-o casă în Chelsea – o casă din lumea-veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii, în faţa casei creştea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuşi, o magnolie.           Theo se uită în sus la ea, trei ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.           Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace şi încolo prin cameră – un om tânăr, cu o faţă frumoasă şi o expresie neliniştită. Scoase o exclamaţie de uşurare când ea intră.           — Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ţi-ai luat bagajul şi că ai plecat undeva afară din oraş.           — Am văzut ştirile şi m-am întors.           Richard Darrell o luă de după umeri şi o trase spre canapea. Se aşezară unul lângă altul. Theo se eliberă din strânsoarea braţului de o manieră care părea perfect naturală.           — Cât de rău stai, Richard? Întrebă ea liniştită.           — Cât de rău se poate. Şi asta spune totul.           — Povesteşte-mi!           El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea şi-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să ştie că, din când în când, camera se înceţoşa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în faţa ochilor ei.           Cu toate astea, reuşi să asculte destul de clar. El se întoarse şi se aşeză pe canapea lângă ea.           — Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.           Theo aprobă din cap, gânditoare.           — O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu i stau chiar aşa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.           — O! Exact. Da.           Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat. Şi Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”           — Nu mai e nimic, Richard? Îl întrebă ea cu blândeţe. Ceva mai rău?           El ezită doar o clipă şi-apoi:           — Mai rău? Ce să fie?           — Nu ştiu, spuse Theo.           — O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă. O luă deodată de după umeri.           — Îmi pare bine că eşti aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce eşti aici. Orice altceva s-ar întâmpla, te am pe tine, nu-i aşa?           Ea răspunse încet:           — Da, mă ai pe mine.           Şi de data asta, ea îi lăsă braţul pe umeri. El o sărută şi-o trase la pieptul său, ca şi cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.           — Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat şi ea răspunse ca înainte:           — Da, Richard.           De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.           — Sunt extenuat, spuse el frământat. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu ştiu ce-aş face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soţie e o soţie, nu-i aşa?           Ea nu răspunse, doar îşi aplecă aprobator capul.           Îşi puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.           Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”           În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos şi-l mângâie încet, cum numai o mamă ştie să-şi aline fiul.           Richard murmură vag:           — Totul o să fie în ordine, acum că eşti aici. N-o să mă părăseşti.           Începu să răsufle încet şi egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.           Dar ochii ei priveau pierduţi în întunericul din faţă, fără să vadă nimic.           — Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? Întrebă Theodora.           Asta se întâmpla trei zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.           Richard tresări şi se înroşi.           — Nu-nţeleg ce vrei să spui, pară el.           — Chiar?           Îi aruncă scurt o privire.           — Sunt, desigur, unele detalii.           — Nu crezi c-ar trebui să ştiu totul, dacă vrei să te ajut?           O privi în mod ciudat.           — Ce te face să crezi că vreau să mă ajuţi? Era puţin uimită.           — Dragul meu Richard, sunt soţia ta.           El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.           — Sigur că eşti, Theo. Şi o soţie foarte frumoasă. Nu suport femeile urâte.           Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.           — Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el imediat. Mai e ceva.           Se întrerupse.           — Şi?           — E aşa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele reţin aspectele negative, imaginându-şi că un lucru este aşa cum nu este de fapt.           Theo nu spuse nimic.           — Înţelegi, continuă Richard, legea e un lucru şi ceea ce este bine şi rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă şi cinstită, dar legea o interpretează altfel, în nouă cazuri din zece totul se dovedeşte în regulă şi a zecea oară, ei bine, dai în bară.

Crima din Mesopotamia de Agatha Christie Prefaţă de Dr. Giles Reilly   Întâmplările istorisite aici au avut loc acum vreo patru ani. Date fiind împrejurările, este necesar, după părerea mea, ca o relatare corectă să fie adusă la cunoştinţa publicului. Au existat tot felul de zvonuri, care de care mai prosteşti şi mai ridicole, care sugerau că ar fi fost ascunse dovezi importante şi alte lucruri de genul acesta. Astfel de interpretări eronate au apărut mai ales în presa americană. Fireşte, era de dorit ca relatarea să nu aparţină vreunuia dintre membrii expediţiei, căci s-ar fi putut crede, pe drept cuvânt, că nu este obiectivă. Prin urmare, i-am propus domnişoarei Amy Leatheran să preia această sarcină. Este cu certitudine persoana potrivită. Are o reputaţie profesională impecabilă, nu a avut nici un fel de legături anterioare cu expediţia în Irak a Universităţii Pittstown, aşa că, prin urmare, nu este părtinitoare, şi a fost un martor ocular raţional şi cu spirit de observaţie. Nu mi-a fost uşor să o conving pe domnişoara Amy Leatheran să preia această sarcină — de fapt, a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut în cariera mea — şi, chiar şi după ce a terminat, a fost ciudat de reticentă să îmi arate manuscrisul. Am aflat că aceasta se datora în parte unor remarci critice pe care le făcuse cu privire la fiica mea, Sheila. I-am alungat această îngrijorare, asigurând-o că, întrucât, în zilele noastre, copiii îşi critică în mod liber părinţii în scris, părinţii sunt de-a dreptul încântaţi când şi odraslele lor au parte de mustrări! Cealaltă obiecţie era legată de extrema modestie pe care o arăta în privinţa stilului său literar. Spera ca eu să fac „corecturile de gramatică şi toate cele necesare”. Eu însă m-am împotrivit să schimb până şi cel mai mic cuvânt. După părerea mea, stilul domnişoarei Leatheran este viguros, aparte şi cât se poate de adecvat. Dacă îl numeşte pe Hercule Poirot „Poirot” într-un paragraf şi „domnul Poirot” în celălalt, această variaţie este deopotrivă interesantă şi suges­tivă. La un moment dat „îşi aduce aminte de buna-cuviinţă”, ca să spun aşa (iar surorile medicale ţin foarte mult la eti­chetă), iar în clipa următoare povesteşte cu interesul unui om obişnuit — fără bonetă şi manşete albe! Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi iau liberta­tea de a scrie un prim capitol — ajutat de o scrisoare pe care una dintre prietenele domnişoarei Leatheran a avut gentileţea de a mi-o pune la dispoziţie. Acest capitol se vrea un fel de frontispiciu — cu alte cuvinte, schiţează caracterul naratorului.   Capitolul 1 – Frontispiciu     În holul hotelului Tigris Pilace din Bagdad, o soră medi­cală încheia o scrisoare. Stiloul îi aluneca repede pe hârtie.   ... Draga mea, cred că asta este tot. Trebuie să recunosc că a fost interesant să văd puţin lumea — deşi eu, una, nu aş da niciodată Anglia pe altă ţară. Nu ţi-ar veni să crezi ce murdărie şi ce îmbulzeală e în Bagdad — şi defel romantic, cum ai putea crede citind O mie şi una de nopţi! E drept că pe malul fluviului e foarte frumos, însă oraşul în sine este îngrozitor — şi nu găseşti nici un magazin decent. Maiorul Kelsey m-a dus prin bazare, care, fireşte, sunt foarte pitoreşti -, dar sunt atâtea gunoaie şi atâta zgomot de la tigăile de aramă în care tot bat, încât te apucă durerea de cap -, şi nu am văzut nimic ce aş putea folosi, afară doar dacă aş fi convinsă că sunt perfect curate. Când e vorba despre tigăi de aramă, trebuie să fii cu mare băgare de seamă la cocleală. O să-ţi scriu să îţi dau de veste dacă iese ceva cu servi­ciul acela despre care vorbea doctorul Reilly. Spunea că domnul acela american este acum în Bagdad şi că s-ar putea să vină să mă vadă în după-amiaza aceasta. E pentru soţia lui — are „halucinaţii”, cel puţin aşa s-a exprimat doctorul Reilly. Nu mi-a spus nimic altceva, şi fireşte că toată lumea ştie ce înseamnă de obicei asta (sper totuşi că nu e vorba despre droguri!) Bineînţeles că doctorul Reilly nu a zis nimic, dar avea aşa o privire — ştii la ce mă refer. Profesorul Leidner este arheolog şi face săpături undeva în deşert pentru un muzeu american. Draga mea, o să mă opresc aici. Iar ceea ce mi-ai poves­tit despre micuţa Stubbins a fost absolut senzaţional! Ce a zis sora-şefă? Gata pentru acum. A ta pentru totdeauna, Amy Leatheran   Puse scrisoarea într-un plic şi o adresă sorei Curshaw, de la spitalul St Cristopher’s, Londra. Tocmai când punea capacul la stilou, unul dintre băieţii de serviciu se apropie de ea. — A venit un domn să vă vadă. Profesorul Leidner. Sora Leatheran se întoarse. Observă un bărbat de înălţime mijlocie, cu umerii uşor lăsaţi, cu barbă brună şi ochi blânzi şi obosiţi. Profesorul Leidner zări în faţa lui o femeie de treizeci şi cinci de ani, cu o ţinută dreaptă, încrezătoare. Văzu un chip prietenos, cu ochi albaştri uşor ieşiţi din orbite şi cu păr şaten, lucios. Arăta, constată el, exact aşa cum trebuia să arate o soră care se ocupa de cazuri de boli nervoase. Veselă, robustă, perspicace şi cu picioarele pe pământ. „Sora Leatheran, îşi spuse, este nimerită.”   Capitolul 2 – Facem cunoştinţă cu Amy Leatheran     Nu pretind că sunt scriitoare şi nici că ştiu ceva despre scris. Fac asta doar pentru că m-a rugat doctorul Reilly, iar când doctorul Reilly te roagă ceva, parcă nu-ţi vine să-l refuzi. — O, dar, domnule doctor, am spus eu, nu am talent la scris — absolut deloc. — Prostii, a răspuns el. Dacă te ajută, gândeşte-te la asta ca la nişte fişe ale pacienţilor. El, fireşte, se poate gândi aşa. Doctorul Reilly a continuat. A spus că e neapărată nevoie de o relatare simplă, fără înflorituri, a afacerii de la Tell Yarimjah. — Dacă o va scrie cineva direct interesat, nu va fi con­vingătoare. Lumea o să creadă că e de partea unuia sau a altuia. Şi, fireşte, avea dreptate şi în privinţa asta. Eu eram din afară, ca să zic aşa. — De ce n-o scrieţi dumneavoastră, domnule doctor? am întrebat. — Eu nu am fost la faţa locului, dar dumneata ai fost. În plus, a adăugat el cu un oftat, n-o să mă lase fiica mea. Felul în care se supune năpârstocului ăluia de fată a lui este de-a dreptul ruşinos. Mai că îmi stătea pe limbă să îi spun asta, când i-am văzut licărirea din privire. Asta era cel mai supărător la doctorul Reilly. Nu ştiai niciodată dacă glumea sau nu. Întotdeauna vorbea rar şi pe un ton melanco­lic, dar jumătate din timp era o notă de amuzament în ceea ce spunea. — Ei bine, am zis eu cam cu ezitare, cred că aş putea face asta. — Fireşte că poţi. — Doar că nu ştiu de unde să pornesc. — Există un precedent foarte bun. Începe cu începutul, mergi până la sfârşit, apoi încheie. — Nici măcar nu ştiu când şi unde a început totul, am spus eu şovăitoare. — Crede-mă, soră, începutul nici nu se compară cu cât de greu îţi va fi să te opreşti. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie ori de câte ori trebuie să ţin un discurs. Trebuie să mă apuce cineva de pulpana hainei şi să mă silească să mă dau jos de la tribună. — O, glumiţi, domnule doctor. — Sunt cât se poate de serios. Deci cum rămâne? Mai era ceva care mă frământa. După ce am ezitat câteva clipe, am zis: — Ştiţi, domnule doctor, mă tem că s-ar putea să fac pe alocuri nişte comentarii destul de personale. — Dumnezeu să te binecuvânteze, femeie, cu cât mai per­sonal, cu atât mai bine! Doar e o poveste despre oameni vii, nu despre manechine! Fă comentarii personale, fii părtini­toare, fii răutăcioasă, fii cum vrei! Scrie cum îţi vine! După aceea, vei putea scoate bucăţile care sună a calomnie. Începe să scrii. Eşti o femeie cu capul pe umeri, iar relatarea dumitale va fi fără doar şi poate una de bun-simţ. Asta a fost tot, iar eu am promis că îmi voi da toată silinţa. Şi încep, dar, cum îi ziceam şi domnului doctor, nu prea ştiu de unde să o apuc. Pesemne că ar trebui să spun câteva vorbe despre mine. Am treizeci şi doi de ani şi mă numesc Amy Leatheran. Mi-am făcut ucenicia la spitalul St Christopher, şi după aceea am fost doi ani la maternitate. Am lucrat şi în particular — timp de patru ani am muncit la sanatoriul domnişoarei Bendix din Devonshire Place. Am venit în Irak cu doamna Kelsey. Avusesem grijă de ea când se născuse copilul. Acum venea la Bagdad cu soţul ei şi angajaseră deja o doică pentru copil, o femeie care lucrase câţiva ani aici, la nişte prieteni de-ai lor. Copiii se întorceau acasă pentru a merge la şcoală, iar doica se învoise să intre în serviciul doamnei Kelsey după plecarea lor. Doamna Kelsey avea o sănătate delicată şi era foarte îngrijo­rată de perspectiva unei călătorii aşa de lungi cu un copil atât de mic, aşa că maiorul Kelsey mi-a propus să o să însoţesc şi să mă ocup de ea şi de copil. Urma să îmi plătească drumul înapoi dacă nu găseam pe nimeni care să se întoarcă în Anglia şi să aibă nevoie de o soră medicală. Ei, nu cred că e nevoie să îi descriu pe cei din familia Kelsey — copilul era adorabil, iar doamna Kelsey, foarte drăguţă, deşi mai degrabă genul agitat. Mi-a plăcut foarte mult călătoria. Nu mai mersesem niciodată atât de mult cu vaporul. Printre pasageri era şi domnul Reilly. Un bărbat cu părul negru, cu faţa prelungă, care zicea tot soiul de lucruri amu­zante cu glas scăzut şi trist. Cred că îi plăcea să mă ia peste picior, şi făcea cele mai incredibile afirmaţii doar ca să vadă dacă le înghit. Era chirurg civil într-un loc numit Hassanieh — la o zi şi jumătate depărtare de Bagdad. Eram în Bagdad de vreo săptămână, când m-am întâlnit din întâmplare cu el şi m-a întrebat când aveam să plec de la familia Kelsey. I-am răspuns că era o coincidenţă ciudată să mă întrebe tocmai asta, căci familia Wright (prietenii pe care i-am pomenit mai devreme) urma să plece înapoi în Anglia mai devreme decât fusese plănuit, iar doica lor putea intra imediat în serviciul doamnei Kelsey. Mi-a spus că auzise despre familia Wright şi de aceea mă întrebase. — De fapt, soră, s-ar putea să am o slujbă pentru dumneata. — Un caz? — Nu prea poate fi numit caz. E vorba despre o doamnă care are — cum să spun — halucinaţii... — O! am exclamat eu. (Se ştie îndeobşte ce înseamnă asta — alcool sau droguri!) Doctorul Reilly nu mi-a dat alte explicaţii. A fost foarte discret. — Da, a spus el. O anume doamnă Leidner. Soţul ei e ame­rican — mai precis, american de origine suedeză. Conduce o mare expediţie arheologică americană. Şi mi-a povestit cum membrii acestei expediţii făceau săpături în locul unde fusese un mare oraş asirian, cam ca Nineveh. Casa în care stăteau nu era de fapt departe de Has­sanieh, însă era o zonă izolată, iar profesorul Leidner îşi făcea de ceva vreme griji în privinţa sănătăţii soţiei sale. — Nu a fost foarte explicit, dar se pare că are atacuri repe­tate de panică. — Rămâne cumva singură peste zi cu localnicii? am întrebat. — A, nu, e multă lume în jur — vreo şapte sau opt per­soane. Nu cred să fi stat vreodată singură în casă. Dar, după câte se pare, a intrat într-o stare ciudată. Leidner are o mulţime de treburi pe cap, însă e nebun după soţia lui şi e îngrijorat din pricina stării în care se află. S-ar simţi mai bine dacă ar şti că e cineva responsabil şi cu bune cunoştinţe în domeniu care o supraveghează. — Şi ce crede doamna Leidner despre toate acestea? Doctorul Reilly a răspuns pe un ton grav: — Doamna Leidner este o femeie încântătoare. Rareori are aceeaşi părere despre ceva două zile la rând. Dar, una peste alta, este de acord. Este o femeie bizară, a adăugat el. Plină de afecţiune şi, din câte cred eu, o mincinoasă de primă clasă — însă Leidner pare într-adevăr convins că e ceva care o sperie de moarte! — Şi dumneavoastră ce v-a spus doamna Leidner, dom­nule doctor? — A, păi nici nu m-a consultat! Oricum nu-i place de mine — din mai multe motive. Leidner e cel care a venit la mine cu această propunere. Ei bine, soră, ce zici de planul ăsta? O să mai vezi câte ceva din ţara asta înainte să te întorci acasă — săpăturile vor dura încă vreo două luni. Iar excavaţiile sunt o treabă foarte interesantă. Am ezitat câteva clipe, întorcând problema pe toate feţele. — Păi, am zis, cred că o să încerc. — Splendid, a spus doctorul Reilly, ridicându-se. Leidner e în Bagdad acum. O să-i dau de veste să vină şi să vadă dacă poate aranja lucrurile cu dumneata. Profesorul Leidner a venit la hotel în aceeaşi după-amiază. Era un bărbat de vârstă mijlocie, genul destul de agitat şi de şovăitor. Avea un aer blând, amabil şi cumva neajutorat. Părea foarte devotat soţiei lui, dar a fost foarte vag cu privire la problemele pe care le avea aceasta. — Vezi dumneata, a zis el, trăgându-se de barbă, ca şi cum ar fi fost încurcat, într-un mod care, aveam să descopăr mai târziu, îi era caracteristic, soţia mea are o puternică stare de nelinişte. Sunt... sunt foarte îngrijorat din pricina ei. — Este sănătoasă fizic? am întrebat. — Da — a, da, cred că da. Nu, nu cred că e vreo problemă din punct de vedere fizic. Însă... Însă... Îşi imaginează tot felul de lucruri.— Ce fel de lucruri? m-am interesat eu. Dar nu mi-a răspuns la întrebare, ci s-a mulţumit să mur­mure, confuz: — Se ambalează din orice... temerile ei nu au nici un temei. — Temeri privitoare la ce, profesore Leidner? A zis vag: — A, sunt doar... nişte atacuri de panică. „Zece la unu că e vorba despre droguri, mi-am spus în sinea mea. Iar el nici nu-şi dă seama! O mulţime de bărbaţi păţesc aşa. Doar se întreabă de ce nevestele lor sunt atât de agitate şi îşi schimbă atât de brusc dispoziţia.” L-am întrebat dacă doamna Leidner era de acord cu venirea mea. S-a luminat la faţă. — Da. Am fost surprins. Foarte plăcut surprins. Mi-a spus că este o idee foarte bună. Că se va simţi mai în siguranţă. Această exprimare mi s-a părut ciudată. „Mai în sigu­ranţă.” O exprimare cât se poate de stranie. Am început să mă gândesc că doamna Leidner ar putea reprezenta totuşi un caz de boală mentală. Profesorul Leidner a continuat, cu un soi de entuziasm copilăresc: — Sunt convins că o să te înţelegi foarte bine cu ea. Este într-adevăr o femeie absolut fermecătoare. A zâmbit dezar­mant. Simte că dumneata îi vei fi de mare ajutor. Am simţit şi eu acelaşi lucru de îndată ce te-am văzut. Arăţi, dacă îmi permiţi îndrăzneala, atât de minunat de sănătoasă şi de plină de bun-simţ. Sunt convins că eşti persoana potrivită pentru Louise. — Nu putem decât să încercăm, profesore Leidner, am zis eu, plină de voioşie. Sper să îi pot fi de ajutor soţiei dumneavoastră. Poate că o nelinişteşte prezenţa localnicilor şi a negrilor? — O, nu, nicidecum. Scutură din cap, amuzat de o astfel de presupunere. Soţiei mele îi plac foarte mult arabii — apreciază simplitatea şi simţul umorului pe care aceştia le vădesc. E a doua campanie la care ia parte — suntem căsătoriţi de mai puţin de doi ani, dar deja vorbeşte destul de bine araba. O vreme n-am mai spus nimic, apoi am încercat din nou. — Nu-mi puteţi spune absolut nimic despre ceea ce o înspăimântă pe soţia dumneavoastră, profesore Leidner? l-am întrebat. S-a codit. Apoi a zis încet: — Sper, cred... că îţi va spune singură. Altceva n-am mai izbutit să scot de la el.   Capitolul 3 – Bârfe     A rămas stabilit să merg la Tell Yarimjah săptămâna următoare. Doamna Kelsey tocmai se instala în casa de la Alwiyah, şi m-am bucurat că o pot ajuta. Cât am stat acolo, am auzit una sau două aluzii la expe­diţia condusă de profesorul Leidner. Un prieten de-al doamnei Kelsey, un tânăr comandant de escadron, şi-a ţuguiat buzele, surprins, şi a exclamat: — Frumoasa Louise. Deci asta e ultima! S-a întors spre mine. Aşa îi spunem noi pe aici. E cunoscută ca Frumoasa Louise. — Asta înseamnă că e chiar atât de atrăgătoare? am întrebat. — Dacă e să îi dai crezare. Ea crede că e într-adevăr aşa! — Nu fi răutăcios, John, a zis doamna Kelsey. Ştii prea bine că nu e singura care crede asta! O mulţime de oameni s-au îndrăgostit pur şi simplu de ea. — Poate că ai dreptate. E trecută de prima tinereţe, dar este destul de seducătoare. — Şi tu ai fost înnebunit după ea la un moment dat, a spus doamna Kelsey, râzând. Comandantul de escadron a roşit şi a recunoscut, cumva ruşinat: — Păi ştie cum să se facă plăcută. Cât despre Leidner, el venerează şi pământul pe care calcă -, iar restul membrilor expediţiei trebuie să facă la fel! Asta aşteaptă de la ei! — Câţi sunt în total? m-am interesat eu. — De toate felurile şi de toate naţiile, a răspuns comandan­tul de escadron, vesel. Un arhitect englez, un părinte francez din Cartagina — el se ocupă de inscripţii, tăbliţe şi alte lucruri din astea. Şi apoi mai e domnişoara Johnson. Şi ea e engle­zoaică; e, ca să zic aşa, omul bun la toate. Şi un bărbat mic şi îndesat care se ocupă de fotografii — el e american. Şi familia Mercado. Dumnezeu ştie ce naţie sunt: italieni sau spanioli, ceva! Ea e destul de tânără — o creatură perfidă — şi, vai, cât o urăşte pe Frumoasa Louise! Şi mai sunt şi vreo doi tineri. Asta-i tot. O adunătură de ciudaţi, dar, una peste alta, nişte oameni drăguţi — nu-i aşa, Pennyman? Se adresa unui bărbat în vârstă, care stătea cufundat în gânduri şi învârtea în mână un pince-nez. Acesta a tresărit şi a ridicat privirea. — Da, da, foarte drăguţi. Asta dacă îi iei unul câte unul. Fireşte, Mercado e puţin excentric... — Are o barbă aşa stranie, a adăugat doamna Kelsey. Genul acela de barbă firavă şi parcă mototolită. Maiorul Pennyman a continuat fără să o bage în seamă: — Tinerii sunt amândoi de treabă. Americanul e destul de tăcut, iar englezul vorbeşte puţin cam mult. Curios, de obicei e exact pe dos. Leidner însuşi e un bărbat minunat — aşa de modest şi de rezervat. Da, luaţi unul câte unul, sunt toţi nişte oameni foarte drăguţi. Dar, dintr-un motiv sau altul, sau poate că e doar închipuirea mea, ultima dată când am trecut pe acolo am avut impresia că era ceva în neregulă. Nu ştiu precis ce anume... Parcă nimeni nu se purta firesc. Atmosfera era tensionată. Ca să înţelegeţi mai bine — erau cam prea politicoşi când îşi dădeau unul celuilalt untul. Înroşindu-mă puţin, pentru că nu-mi prea place să îmi expun părerile, am spus: — Când oamenii stau închişi într-un loc prea mult timp, încep să se calce pe nervi. Ştiu asta din spital. — E adevărat, a zis maiorul Kelsey, însă campania de-abia a început, e prea devreme ca să se fi creat deja animozităţi. — O asemenea expediţie este, probabil, ca viaţa reală, numai că în miniatură, a intervenit maiorul Pennyman. Are propriile bisericuţe, rivalităţi şi invidii. — Pare că sunt mulţi nou-veniţi anul acesta, a spus maio­rul Kelsey. — Să vedem. Comandantul de escadron i-a numărat pe degete. Tânărul Coleman e nou, la fel şi Reiter. Emmott a fost şi anul trecut, la fel şi familia Mercado. Părintele Lavigny este nou-venit. II înlocuieşte pe profesorul Byrd, care e bolnav şi nu a putut ajunge. Carey, fireşte, e dintre cei vechi. E parte din expediţie de la bun început, de acum cinci ani. Domnişoara Johnson e aproape la fel de veche ca şi Carey. — Întotdeauna am crezut că la Tell Yarimjah oamenii se înţeleg atât de bine, a remarcat maiorul Kelsey. Parcă erau o familie fericită — ceea ce e cu adevărat surprinzător, dacă stai să te gândeşti la natura umană! Sunt sigur că sora Leatheran e de acord cu mine. — Păi, am zis eu, nu ştiu să nu aveţi dreptate! Am văzut atâtea certuri în spital, şi adesea izbucneau de la lucruri mărunte, de la o dispută pentru o ceaşcă de ceai. — Da, oamenii tind să devină foarte meschini în astfel de împrejurări, a spus maiorul Pennyman. Totuşi, mie mi se pare că în acest caz e vorba despre altceva. Leidner este un om atât de blând şi de modest, cu un tact remarcabil. Întotdeauna a reuşit să păstreze veselia printre oamenii lui şi să îi facă să se înţeleagă bine între ei. Şi, cu toate acestea, şi eu am simţit deunăzi acea tensiune. Doamna Kelsey a râs. — Şi nu vă daţi seama de explicaţie? Sare în ochi! — Ce vreţi să spuneţi? — Doamna Leidner, de bună seamă. — Ei, hai, Mary, a zis soţul ei, e o femeie fermecătoare, nu e defel genul care să se certe. — N-am spus că ar fi certăreaţă. Doar provoacă certe! — În ce fel? Şi de ce ar face-o? — De ce? De ce? Pentru că se plictiseşte. Nu e arheolog, e doar nevastă de arheolog. Se plictiseşte din cauză că nu găseşte nimic să o intereseze, şi atunci îşi creează propriile evenimente dramatice. Se amuză făcându-i pe ceilalţi să se dondănească. — Mary, habar nu ai despre ce vorbeşti. Doar îţi imaginezi ce se întâmplă. — Bineînţeles că doar îmi imaginez! Dar o să descoperi că am dreptate. Nu degeaba Frumoasa Louise arată ca Mona Lisa! Poate că nu vrea să facă nici un râu, însă îi place să vadă ce se întâmplă. — Îi este devotată lui Leidner. — O! Nu mă refeream la intrigi vulgare. Dar femeia asta este o allumeuse. — Femeile sunt atât de drăguţe unele cu altele, a spus maiorul Kelsey. — Ştiu. Scorpie, scorpie, scorpie, asta ziceţi voi, bărbaţii, însă de cele mai multe avem dreptate în privinţa semenilor de acelaşi sex. — Chiar şi aşa fiind, a intervenit maiorul Pennyman, gân­ditor, presupunând că toate bănuielile răutăcioase ale doamnei Kelsey sunt adevărate, nu cred că asta ar putea justifica acea ciudată senzaţie de tensiune, de calm dinaintea furtunii. Am avut impresia că furtuna poate izbucni în orice moment. — Să n-o speriem pe soră, a zis doamna Kelsey. Urmează să se ducă acolo peste trei zile, iar ce spuneţi dumneavoastră o s-o facă să se răzgândească. — A, nicidecum, nu mă sperii dintr-atât, am replicat eu, râzând. Cu toate acestea, m-am gândit mult la ceea ce auzisem. Mi-am adus aminte de acele cuvinte ciudate ale profesorului Leidner — „mai în siguranţă”. Oare teama secretă a soţiei sale, nemărturisită sau poate exprimată, producea această reacţie asupra celorlalţi? Sau tensiunea (ori poate cauza necunoscută a acesteia) producea această reacţie asupra nervilor ei? Am căutat în dicţionar cuvântul allumeuse, pe care îl folosise doamna Kelsey, dar nu am înţeles la ce se referea. „Ei bine, mi-am zis în sinea mea, trebuie să aştept şi să mă lămuresc singură.”

PARTEA ÎNTÂI 1. Mai ales despre cărţi – Cărţi! spuse Tuppence. Pronunţă cuvântul atât de indignată, încât sună aproape ca o mică răbufnire. – Ce‑ai spus? întrebă Tommy, soţul ei. Tuppence privi către el. – Am spus doar „cărţi”. – Aha! În faţa lui Tuppence se aflau trei cutii mari, folosite la mutat. Scosese cărţi, dar cu toate acestea erau în cea mai mare parte încă pline. – Este incredibil, oftă ea. – Pentru că au nevoie de atâta loc? – Da. – Vrei să le pui în ordine chiar pe toate? – Nu ştiu sigur, Tommy, răspunse Tuppence. Tocmai asta este problema. Niciodată nu ştii sigur ce doreşti de fapt. Ah, Doamne. Ea oftă din nou. – Ia ascultă! zise soţul ei, asta nu ţi se potriveşte deloc. În cazul tău, dificultatea este că ştii mult prea bine ce vrei. – Aşa cred şi eu, explică Tuppence. Acum stăm aici, îmbătrânim şi căpătăm reumatism - pentru a spune lucrurilor pe nume. Constatăm asta mai ales când facem mişcări mai grele. Ştii, te întinzi pentru a aranja cărţi sau a lua ceva de sus dintr‑un raft, ori îngenunchezi ca să cauţi ceva în rafturile de jos, şi apoi nu te mai ridici atât de uşor. – Da, admise Tommy, ţine de neajunsurile bătrâneţii. Asta voiai să spui? – Nu, categoric nu. Voiam să spun că este minunat să poţi cumpăra o casă nouă şi să găseşti exact ceea ce trebuie. Fireşte, cu unele mici modificări. – Când, de pildă, din două camere se face una singură, remarcă Tommy, şi se construieşte ceva alături, ce tu numeşti verandă; constructorul tău spune că‑i o mică seră, şi eu consider că este o loggia. – Va fi realmente drăguţ, declară Tuppence fără şovăire. – Când este gata, n‑o voi mai recunoaşte! Asta crezi? – Nicidecum! Voiam numai să arăt că la sfârşit vei fi încântat şi vei susţine că ai o soţie inventivă şi cu un deosebit simţ al frumosului. – Fie. Am să ţin minte! – N-ai nevoie deloc de asta. Vorbele îţi vor veni doar aşa, de la sine. – Şi ce legătură are aceasta cu cărţile? – Noi am venit cu două sau trei cutii pline de cărţi. Am vândut mai întâi toate cărţile care nu mai erau importante pentru noi şi le‑am luat doar pe acelea de care nu puteam să ne despărţim. Şi apoi aceia au spus - dar cum îi cheamă? Oamenii care ne‑au vândut casa, spuneau că n‑ar vrea să ia totul cu ei şi dacă le făceam o ofertă bună, ei ne‑ar lăsa câteva lucruri, mai ales cărţi. Apoi am venit încoace, ne‑am uitat... – ... şi am făcut o ofertă, completă Tommy. – Da. Probabil ca n‑am cumpărat atât de multe, aşa cum speraseră ei. Dar unele piese de mobilier erau prea oribile. Ei, din fericire nu era nevoie să le luăm. Totuşi, când am văzut cărţile, cărţi pentru copii, care se aflau în camera de zi - erau acolo chiar câteva din cărţile mele preferate - atunci am vrut neapărat să le am. Ştii, povestea lui Androclus şi a leului, de pildă, de Andrew Lang[1]. Pot să‑mi aduc aminte că am citit‑o când aveam opt ani. – Puteai să citeşti chiar atât de bine la opt ani? – Da. Am învăţat să citesc la cinci ani. Pe atunci aşa se obişnuia. Nici măcar n‑am ştiut că trebuie cu adevărat să învăţ asta. Ştii, cineva îţi citeşte o poveste, şi dacă constaţi că este frumoasă, reţii unde se află cartea pe raft; o scoţi de acolo şi o priveşti îndeaproape. Şi deodată descoperi că citeşti cartea, fără a da multă atenţie ortografiei. Apoi după aceea, a fost mai puţin bine, adăugă ea. Am avut mereu dificultăţi cu ortografia. Ar fi fost mai înţelept dacă la patru ani cineva m‑ar fi făcut s‑o înţeleg exact. Fireşte că tata m‑a învăţat să adun şi să scad şi să înmulţesc; el considera că tabla înmulţirii e lucrul cel mai important care se poate învăţa în viaţă. Împărţirea am învăţat‑o, bineînţeles, tot de la el. – Ce om inteligent trebuie să fi fost! – Nu ştiu dacă el era inteligent din cale‑afară, replică Tuppence, în orice caz, el era foarte, foarte blând. – Nu ne‑am abătut puţin de la subiect? – Da. Tuppence aprobă dând din cap. Deci: Când mi‑am adus aminte de Androclus şi de leu... era o carte de poveşti cu animale, da, de Andrew Lang. Ah, am iubit‑o. Era acolo o poveste care se numea „O zi din viaţa mea la Eton” de un elev de la Eton. De ce am vrut s‑o citesc, nu mai ştiu, dar doream asta neapărat. Era una din cărţile mele preferate. Apoi epopeile clasice şi cărţile lui Molesworth,[2] „Ceasul cu cuc”, „Ferma dintre vânturi”... – Ei, e suficient, spuse Tommy. N-am nevoie de nici o expunere în detaliu a delectărilor tale literare din copilărie. – Cred doar că astăzi cărţile nu se mai găsesc. Există, ce‑i drept, din când în când noi ediţii, dar atunci sunt adesea modificate şi cu alte ilustraţii. Închipuieşte‑ţi, deunăzi mai că n‑aş fi recunoscut „Alice în Ţara Minunilor”. Ilustraţiile arătau atât de ciudat. Anumite cărţi pentru copii trebuie încă păstrate, acelea scrise de Molesworth, vechi cărţi de poveşti, sau cele ale lui Stanley Weyman.[3] De altfel, multe volume de‑ale lui au rămas aici. – Bine, pentru tine a fost o mare ispită. Şi o consideri o bună achiziţie. – Nu doar bună, ci, într‑adevăr, chiar ieftină. Da, şi acum ele sunt aici, în afară de propriile noastre cărţi. Sunt aşa groaznic de multe, încât abia de vor avea loc toate în rafturile pe care ni le‑am comandat. Ce se aude cu sanctuarul tău? Acolo mai este loc? – Nu, în nici un caz, spuse Tommy. Nu ajunge nici măcar pentru ale mele. – Vai! Asta ne priveşte iar în aceeaşi măsură. Crezi că ar trebui să mai construim o cameră? – Nu. Voiam să începem să facem economii. Despre asta am mai vorbit alaltăieri, zise Tommy. Deocamdată voi pune toate cărţile de care nu mă pot despărţi în rafturile de aici. Şi apoi... apoi triem restul. Poate există în apropiere un spital de copii sau găsim amatori de cărţi. – Am putea să le vindem, zise Tommy.   [1] Andrew Lang (1844-1912) - literat, antropolog, elenist şi istoric englez. (Nota tr.) [2] Mary Louisa Molesworth (1839-1921) - scriitoare engleză, autoare de cărţi pentru copii. (Nota tr.) [3]  Stanley John Weyman (1855-1928) - romancier englez. (Nota tr.)

O duminica fructuoasa de Agatha Christie — Mi se pare cu adevărat încântător, zicea pentru a patra oară domnişoara Dorothy Pratt. Ce n-aş da să mă poată vedea acum cotoroanţa aia. Ea şi Janele ei!           „Cotoroanţa” la care făcea aşa nemilos aluzie era mult stimabila stăpână a domnişoarei Pratt, doamna Mackenzie Jones, care avea păreri categorice privind prenumele potrivite pentru cameriste şi îi respinsese numele de Dorothy în favoarea celui de-al doilea său prenume de Jane, dispreţuit de domnişoara Pratt.           Prietenul domnişoarei Pratt nu-i răspunse pe loc pentru un motiv cât se poate de serios. Când abia ai cumpărat un mic Austin, la a patra mână, pentru suma de 20 de lire şi-l scoţi doar a doua oară, întreaga ta atenţie se concentrează de la sine asupra dificilei sarcini de a-ţi folosi mâinile şi picioarele după cum dictează imperativele momentului.           — Da, da! Exclamă domnul Edward Palgrove, negociind o curbă cu un oribil scrâşnet care l-ar fi scos din sărite pe un adevărat automobilist.           — Nu prea eşti vorbăreţ cu fetele, se plânse Dorothy.           Domnul Palgrove a fost salvat de la formularea unui răspuns pentru că exact în acel moment fu înjurat de mama focului de şoferul unui autobuz.           — Vai, câtă neobrăzare, zise domnişoara Pratt, întorcându-şi capul.           — I-aş dori să aibă şi el o frână ca a mea, spuse amărât curtezanul ei.           — S-a întâmplat ceva cu frâna?           — Poţi să apeşi până la fund. Nimic nu se întâmplă.           — Dar bine, Ted, doar nu poţi să te aştepţi să ai totul pentru 20 de lire. În fond, iată-ne într-o maşină adevărată, într-o după-amiază de duminică, ieşind din Londra la fel ca toată lumea.           Alte scrâşnituri şi zdrăngăneli.           — Ah, a intrat mai uşor în viteză, anunţă Ted, roşu la faţă de fericire.           — Dar, şofezi de minune, îi declară cu admiraţie, Dorothy.           Încurajat de aprecierea domnişoarei, domnul Palgrove încercă să traverseze în viteză Hammersmith Broadway şi a fost în mod sever admonestat de un poliţist.           — Ei bine, nu m-am gândit niciodată, începu Dorothy în timp ce se îndreptau spre Hammersmith Bridge într-un mod mai temperat. Nu ştiu unde o să ajungă poliţia asta. Cred că ar trebui să vorbească mai politicos, mai ales după felul în care a fost atacată în ultimul timp.           — Oricum, n-am vrut s-o iau pe drumul ăsta, remarcă Edward trist. Intenţionam s-o iau pe Great West Road şi să accelerez puţin.           — Şi să fii mai mult ca sigur prins în capcană, îl avertiză Dorothy. Asta i s-a întâmplat stăpânului ieri. L-a costat cinci lire excesul de viteză.           — În fond, poliţiştii nu sunt aşa porniţi, observă Edward generos. Îi tapează pe cei bogaţi, ceea ce-i foarte bine. Nici o favoare. Îmi vine să înnebunesc când mă gândesc la umflaţii ăştia care intră într-un magazin şi-şi cumpără două Rolls Royce, fără să mişte un deget. Nu e corect. Sunt la fel de capabil ca şi ei.           — Şi bijuteriile, oftă Dorothy. Magazinele acelea de pe Bond Street. Diamante şi perle şi nu mai ştiu ce! Şi eu cu un şirag de perle de la supermagazinul „Woolworth”.           Medita tristă la acest subiect. Edward a putut din nou să fie atent la felul cum conducea. Au reuşit să treacă prin Richmond fără vreun necaz. Altercaţia cu poliţistul îl enervase pe Edward. Acum adopta metoda minimei rezistenţe, mergând orbeşte în urma oricărei maşini, ori de câte ori se ivea vreo intersecţie.           În modul acesta se trezi deodată pe un drum lateral de ţară pe care mulţi automobilişti experimentaţi ar fi dat orice să-l găsească.           — Destul de inteligent m-am descurcat, se împăună Edward cu tot meritul.           — Admirabil, aş zice, îl lăudă domnişoara Pratt adăugând: mai văd şi un om cu fructe de vânzare.           Bineînţeles, într-un loc la vedere se afla o masă mică împletită din răchită cu coşuri de fructe şi îndemnul „Consumaţi mai multe fructe” înscris pe o pancartă.           — Cât costă, întrebă Edward, fără entuziasm, când frâna de mână acţionată duse la rezultatul scontat.           — Frumoase căpşuni, le recomandă vânzătorul.           Era un individ cu o înfăţişare nu prea amabilă şi o privire vicleană.           — Exact ce-i place doamnei. Fructe coapte, proaspete. Şi cireşe. Numai englezeşti. Luaţi un coş cu cireşe, doamnă?           — Chiar că arată bine, le admiră Dorothy.           — Frumoase, ce mai! Zise omul răguşit. Vă poartă noroc, doamnă, coşul ăla! În cele din urmă, îi făcu hatârul să-i răspundă şi lui Edward. Doi şilingi, domnule, al naibii de ieftin. Aşa aţi zice dacă aţi ştii ce e înăuntrul coşului.           — Arată grozav de frumoase, insistă Dorothy.           Edward oftă şi-i achită cei doi şilingi. Mintea sa nu mai prididea cu socotelile. Mai târziu – ceai, benzina – afacerea asta cu plimbarea de duminică cu maşina nu prea se putea zice că e ieftină. Asta e partea cea mai rea cu plimbatul fetelor! Întotdeauna doreau tot ce vedeau.           — Mulţumesc, domnule, zise tipul cu înfăţişare neagreabilă. Aveţi mai mult în coşul ăla decât valorează banii.           Edward apăsă furios pe acceleraţie şi micul Austin sări la vânzătorul de cireşe în maniera unui alsacian înfuriat.           — Îmi pare rău, se scuză Edward. Am uitat că era în viteză.           — Ar fi cazul să ai grijă, dragă, zise Dorothy. Ai fi putut să-l răneşti.           Edward nu răspunse. După o jumătate de milă ajunseseră la un loc ideal, pe malul unei ape. Edward şi Dorothy lăsară Austin-ul la marginea drumului, se aşezară ca doi îndrăgostiţi pe pajişte şi înfulecau cireşe. Un ziar de duminică stătea neluat în seamă la picioarele lor.           — Ce mai e nou? Dori să afle Edward, în cele din urmă, întinzându-se pe spate şi trăgându-şi pălăria pe ochi ca să-i ţină umbră.           Dorothy se uită peste titluri.           — Soţia tristă. Poveste extraordinară. 28 de oameni înecaţi săptămâna trecută. Moartea unui aviator. Uimitor jaf de bijuterii. Dispariţia unui colier de rubine valorând 50.000 de lire. O, Ted! Cincizeci de mii de lire. Imaginează-ţi! Continuă să citească: Colierul e compus din 21 de pietre montate în platină şi a fost trimis cu poşta specială din Paris. La primire, s-a constatat că pachetul conţinea câteva pietre de râu şi bijuteriile lipseau.           — Furate la poştă. Cred că poşta este groaznică în Franţa, declară Edward.           — Tare-aş vrea să văd aşa un colier, oftă Dorothy. Totul strălucind ca sângele, sânge de porumbel, aşa spun bijutierii la culoare. Mă întreb cum te poţi simţi cu aşa ceva în jurul gâtului.           — Ei bine, n-ai grijă dragă, că nu vei afla niciodată, o asigură Edward glumind.           Dorothy îşi ridică mândră capul.           — Şi, mă rog, de ce nu, aş vrea să ştiu? E uimitor felul în care fetele reuşesc să se afirme în viaţă. Aş putea să mă duc să mă fac artistă.           — Fetele serioase nu se afirmă nicăieri, o descurajă Edward.           Dorothy dori să-i răspundă, se obţinu şi-i ceru să-i dea coşul cu cireşe.           — Am mâncat mai multe decât tine, observă ea. O să împart în două cele care au mai rămas şi… Dar ce-i aici la fundul coşului?           În timp ce vorbea, scoase afară… Un lung lanţ strălucitor de pietre roşii ca sângele. Amândoi se uitau la el uluiţi.           — În coş, ai zis? Îşi găsi glasul Edward.           Dorothy dădu din cap.           — Chiar la fund… sub fructe.           Se uitară din nou unul la altul.           — Cum crezi că a ajuns acolo?           — Nu ştiu ce să cred. E ciudat, Ted, chiar după ce-am citit ştirea aia din ziar… Despre rubine.           Edward izbucni în râs.           — Doar nu-ţi imaginezi că ţii în mână 50.000 de lire?           — Am spus doar că e ciudat. Rubine montate în platină. Platina seamănă cu chestia aia simplă ca argintul – precum ăsta. Nu-i aşa că strălucesc şi au o culoare splendidă? Câte or fi? Le numără. Ştii, Ted, sunt exact 21.           — Ei nu!           — Ba da. Acelaşi număr ca cel din ziar. O, Ted, nu crezi că…           — Nu se poate! Dar vorbea fără convingere. Există o modalitate de a-ţi da seama dacă sunt veritabile – tăind geamul cu ele.           — Ca diamantele. Dar ştii ceva, Ted, ăla era un om care arăta foarte ciudat, omul cu fructele, un om care arăta a fi necinstit. Şi-a mai făcut şi glume, spunea că avem în coş mai mult decât valoarea banilor.           — Da, dar fi atentă Dorothy. De ce să vrea el să ne dea nouă 50.000 de lire?           Domnişoara Pratt dădu din cap descurajată.           — N-are nici un sens, doar dacă nu-l urmăreşte poliţia, admise ea.           — Poliţia? Edward păli uşor.           — Da? În ziar se mai spune că… „poliţia are un clu”.           Fiori reci îl cuprinseseră.           — Dorothy, nu-mi place treaba asta. Dacă poliţia pune mâna pe noi?           Dorothy se uită la el cu gura căscată.           — Dar noi n-am făcut nimic, Ted! L-am găsit în coş.           — Şi asta sună a poveste tâmpită! Nu e credibilă.           — Nu prea este, îi dădu dreptate Dorothy. O, Ted, chiar crezi că ăsta este Lucrul? E ca un basm!           — Mie nu-mi pare basm, zise Edward. Mi se pare mai degrabă o poveste în care eroul intră direct la Dartmoor, acuzat pe nedrept şi rămâne paisprezece ani acolo.           Dar Dorothy nu-l asculta. Îşi pusese colierul la gât şi îi admira efectul într-o oglinjoară scoasă din geantă.           — Parcă l-ar purta o ducesă, murmură ea fascinată.           — Nu cred, zise Edward violent. E o imitaţie. Trebuie să fie o imitaţie.           — Da, dragă, e foarte probabil, fu de acord Dorothy, preocupată încă de imaginea sa din oglindă.           — Orice altceva ar fi prea e… o coincidenţă.           — Sânge de porumbel, murmură Dorothy.           — E absurd. Asta e părerea mea. Absurd. Fii atentă, Dorothy, asculţi ce spun, sau nu?           Dorothy puse de o parte oglinda. Se întoarse către el, cu o mână la rubinele din jurul gâtului.           — Cum arăt? Îl întrebă ea.           Edward o privi, uitând de îngrijorarea sa. N-o văzuse niciodată pe Dorothy aşa. Avea un aer triumfal, un fel de frumuseţe regală, complet nouă pentru el. Ideea că în jurul gâtului purta bijuterii în valoare de 50.000 de lire o transformase pe Dorothy Pratt într-o altă femeie. Părea de o mândrie senină, un fel de Cleopatra, Semiramida şi Zenobia, toate sub aceeaşi înfăţişare.           — Arăţi… Arăţi… Uluitor, zise Edward impresionat.           Dorothy râse şi chiar râsul ei era cu totul altul.           — Ascultă, zise Edward. Trebuie să facem ceva. Trebuie să-l ducem la o secţie de poliţie sau în altă parte.           — Prostii. Chiar acum ai spus că nu te vor crede. Vei fi probabil trimis la închisoare că le-ai furat.           — Dar… Dar ce altceva putem face?           — Să le păstrăm, spuse noua Dorothy Pratt.           Edward o privi uimit.           — Să păstrăm rubinele? Eşti nebună.           — Noi le-am găsit, nu-i aşa? De ce trebuie să ne gândim că sunt de valoare? Le vom păstra şi am să le port.           — Şi poliţia va pune mâna pe tine.           Dorothy medită la treaba asta câteva minute.           — Bine, consimţi ea. Le vom vinde. Tu poţi să-ţi cumperi un Rolls Royce sau două şi eu îmi voi cumpăra o clamă cu diamante pentru păr şi câteva inele.           Edward o privea încă neliniştit. Dorothy începu să se enerveze:           — Ai şi tu o şansă acum, e la latitudinea ta dacă vrei să profiţi de ea. Noi nu am furat colierul. Nimeni nu poate să-mi găsească vreo vină. A nimerit la noi şi, probabil, este singura noastră şansă de a ne cumpăra vreodată toate lucrurile pe care ni le dorim. Chiar n-ai nici un pic de curaj, Edward Palgrove?           Edward îşi regăsi glasul.           — Zici să-l vindem? N-o să fie chiar aşa de uşor. Orice bijutier ar dori să afle de unde am lucrul ăsta uluitor.           — Nu-l duci la un bijutier. N-ai citit niciodată povestiri detective, Ted? Îl duci la un „intermediar de lucruri furate”.           — Şi de unde să ştiu eu unde găsesc unul dintr-ăştia? Am fost crescut în mod respectabil.           — Bărbaţii ar trebui să ştie de toate, zise Dorothy. Asta e menirea lor.           O privi. Era senină şi neînduplecată.           — Nu te-aş fi crezut în stare de aşa ceva, zise el încet.           — Îmi închipuiam c-ai mai mult spirit practic.           Urmă o pauză. Apoi Dorothy se ridică.           — Bine, zise ea liniştită. Cel mai bine ar fi să ne întoarcem acasă.           — Cu lucrul ăla la gâtul tău?

Misterul de la Market Basing de Agatha Christie — În fond, nimic nu seamănă cu viaţa la ţară, nu-i aşa? Spuse inspectorul Japp, inspirând adânc pe nas şi expirând pe gură, aşa cum scrie la carte.           Poirot şi cu mine am salutat ideea din toată inima. Fusese sugestia inspectorului de la Scotland Yard ca să mergem în weekend în orăşelul de provincie Basing Market. Când era liber, Japp era un botanist pasionat şi vorbea despre flori mărunte, cu nume latineşti incredibil de lungi (pronunţate oarecum ciudat), cu un entuziasm chiar mai mare decât cel cu care-şi trata cazurile.           — Nimeni nu ne cunoaşte şi noi nu ştim pe nimeni, sublinie Japp. Asta-i esenţial!           Totuşi, nu prea aşa stătea cazul, deoarece poliţistul local fusese transferat dintr-un sat aflat la cincisprezece mile depărtare, unde avusese loc o otrăvire cu arsenic, ceea ce îl pusese în contact cu inspectorul de la Scotland Yard. Recunoscându-l încântat – asta i-a sporit buna dispoziţie lui Japp şi, cum stăteam la micul dejun, duminică dimineaţă, în separeul hanului din sat, cu soarele strălucind şi cârceii de caprifoi strecuraţi prin fereastră, ne simţeam extraordinar de bine. Şunca cu ouă era excelentă, cafeua nu prea bună dar băubilă şi fierbinte.           — Aşa viaţă zic şi eu, spuse Japp. Când o să ies la pensie, îmi iau un locuşor la ţară. Ca ăsta, departe de crime!           — Le crime, il est partout, remarcă Poirot, în timp ce înfulecă o bucată mare de pâine şi se încruntă la o vrabie care se legăna obraznică pe pervazul ferestrei.           Am recitat în glumă: „Iepurele ăla are o mutră frumoasă, Dar duce o viaţă personală odioasă.           N-aş putea cu adevărat să vă spun           Ce lucruri groaznice iepurii la cale pun”.           — Doamne, spuse Japp, rezemându-se de spătar, aş mai vrea un ou şi o felie, două de şuncă. Ce zici, căpitane?           — De acord, am răspuns însufleţit. Dar tu, Poirot?           Poirot refuză.           — Nu trebuie să-ţi încarci aşa stomacul încât creierul să nu mai funcţioneze, remarcă el.           Am să risc să-mi umplu stomacul încă puţin, râse Japp. Iau proporţii; apropo, şi tu eşti solid, domnule Poirot. Hei, domnişoară, două porţii de ouă cu şuncă.           În clipa aceea, însă, o siluetă impunătoare apăru în cadrul uşii. Era poliţistul Pollard.           — Vă rog să mă scuzaţi, domnilor, dar am să-l deranjez pe inspector pentru că am nevoie de sfatul său.           — Sunt în vacanţă, se apără Japp de îndată. Nu vreau să am de lucru. Ce s-a întâmplat?           — Domnul de la Leigh House… S-a împuşcat… În cap.           — Bine, se descurcă ei, spuse Japp mecanic. Datorii sau vreo femeie, cred. Îmi pare rău, nu pot să te ajut, Pollard.           — Problema este că nu s-ar fi putut împuşca, zise poliţistul. Cel puţin, asta-i părerea doctorului Giles.           Japp lăsă ceaşca jos.           — Nu s-ar fi putut împuşca. Ce vrei să spui?           — Asta susţine doctorul Giles, repetă Pollard. Că e absolut imposibil. E cumplit de uluit, uşa închisă pe dinăuntru şi ferestrele la fel; dar el insistă că omul nu s-ar fi putut sinucide.           Lucrurile s-au schimbat. Am renunţat la porţiile suplimentare de ouă cu şuncă şi câteva minute mai târziu mergeam cu toţii cât puteam de repede spre Leigh House, Japp chestionându-l îndeaproape pe poliţist.           Numele mortului era Walter Protheroe; un om de vârstă mijlocie şi foarte retras. Venise cu opt ani în urmă în Market Basing şi închiriase Leigh House, un vechi conac în ruine. Locuia într-un colţ al său, având în slujba lui o îngrijitoare pe Care o adusese cu el. O chema domnişoara Clegg, era o femeie foarte demnă şi foarte respectată în sat. Doar recent, domnul Protheroe primise vizitatori care au rămas să stea la el, o doamnă şi un domn Parker din Londra. În dimineaţa aceasta, neprimind nici un răspuns când s-a dus să-şi strige stăpânul şi găsind uşa închisă, domnişoara Clegg s-a alarmat, a telefonat la poliţie şi la doctor. Poliţistul Pollard şi doctorul Giles sosiseră în acelaşi moment. Prin eforturi unite reuşiseră să spargă uşa de stejar de la dormitorul său.           Domnul Protheroe zăcea pe duşumea, împuşcat în cap, cu pistolul în mâna dreaptă. Arăta ca un caz clar de sinucidere.           Totuşi, după ce-a examinat cadavrul, doctorul Giles a fost foarte uimit şi, în cele din urmă, l-a tras pe poliţist deoparte şi i-a comunicat nelămuririle sale, la care Pollard s-a gândit de îndată la Japp. Lăsând totul în grija doctorului, s-a repezit la han.           Exact când povestea poliţistului s-a terminat, am sosit la Leigh House, o clădire mare cu un aer dezolant, înconjurată de o grădină neîngrijită, plină de buruieni. Uşa de la intrare era deschisă şi am pătruns imediat în hol şi de acolo într-o cameră pentru micul dejun de unde se auzea sunetul unor voci. Erau patru oameni în cameră: un om îmbrăcat în nişte haine oarecum ţipătoare, cu o faţă perfidă, respingătoare, care nu mi-a plăcut din prima clipă; o femeie cam de acelaşi tip, deşi frumoasă, dar de o manieră vulgară; o altă femeie îmbrăcată sobru, în negru, care stătea mai la o parte, probabil îngrijitoarea şi un bărbat înalt îmbrăcat într-un costum de vânător din stofă, cu o faţă inteligentă, de om capabil şi care era clar stăpân pe situaţie.           — Doctore Giles, i se adresă poliţistul, acesta este inspectorul detectiv Japp de la Scotland Yard şi cei doi prieteni ai săi.           Doctorul ne salută şi ne recomandă domnului şi doamnei Parker. Apoi i-am însoţit la etaj. La un semn al lui Japp, Pollard rămase jos ca să supravegheze casa. Doctorul ne-a condus sus, de-a lungul unui coridor. În capăt, o uşă era deschisă; aşchii din ea atârnau în balamale şi uşa se prăbuşise pe duşumea înăuntru.           Am intrat. Cadavrul zăcea încă pe pardoseală. Domnul Protheroe fusese un om între două vârste, cu barbă şi păr cărunt la tâmple. Japp se duse şi îngenunche lângă el.           — De ce nu l-aţi lăsat aşa cum l-aţi găsit? Mormăi el.           Doctorul dădu din umeri.           — Am crezut că-i un caz clar de sinucidere.           — Hm! Făcu Japp. Glontele a intrat în cap prin spatele urechii stângi.           — Exact, confirmă doctorul. Este clar imposibil ca el să se fi împuşcat. Ar fi trebuit să-şi răsucească mâna dreaptă pe după cap. N-o putea face.           — Totuşi, aţi găsit pistolul în mâna lui? Apropo, unde e?           Doctorul arătă cu capul spre masă.           Dar nu-l ţinea strâns în mână, adăugă el. Era în palmă, însă degetele nu erau încleştate pe el.

Hai, povesteste-mi cum traiesti de Agatha Christie O şedere pe Tell (cu scuze faţă de Lewis Carroll)   Îţi voi povesti tot ce pot Dacă mă vei asculta bine: Am întâlnit un tânăr erudit  Care şedea pe un Tell „Cine eşti domnule?” l-am întrebat, „După ce te uiţi?” Răspunsul lui mi-a picurat în cap  Ca stropii de sânge într-o carte.   Mi-a spus: „Mă uit după oale vechi Din vremuri preistorice, Iar apoi le evaluez în multe, Multe feluri diferite. Şi apoi (ca şi tine) încep să scriu, Cuvintele mele sunt de două ori mai lungi Ca ale tale, şi mult mai erudite. Ele dovedesc că ai mei colegi se înşeală!”   Dar eu mă gândeam la un plan De a omorî un milionar Şi a-i ascunde cadavrul într-o dubă Sau vreun fel de frigider mare. Aşa că, neavând să-i dau nici un răspuns, Şi simţindu-mă destul de timidă, Am strigat: „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti! Şi când, şi unde, şi de ce?”   Vorbele lui blajine erau pline de înţelepciune: „Perioada de acum cinci mii de ani Este într-adevăr, când mă gândesc la asta, Cea mai aleasă epocă pe care o cunosc. Şi o dată ce înveţi să dispreţuieşti A.D. Şi capeţi priceperea, Atunci ai putea veni cu mine să sapi Şi să nu mai rătăceşti înapoi.   Dar eu mă gândeam cum să strecor Nişte arsenic în ceai, Şi n-am putut deloc să-mi potrivesc pe dată Mintea tocmai până I.C. M-am uitat la el şi am oftat uşor, Faţa lui era şi ea plăcută... „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti!”, am strigat, „Şi ce e ceea ce faci?”   El a spus: „Vânez obiecte făcute de oameni Pe unde cutreieră ei, Le fotografiez şi le cataloghez.  Şi le împachetez şi le trimit acasă. Lucrurile astea nu le vindem pe aur (Nici chiar pe cupru!), Ci le punem pe rafturile din muzeu, Aşa cum e drept şi se cuvine.   Uneori scot la iveală amulete Şi figurine extrem de vulgare, Căci în acele zile preistorice Erau cât se poate de neciopliţi! Şi în felul ăsta ne amuzăm, Nu e un fel al bogăţiei. Dar arheologii trăiesc mult Şi au cea mai robustă sănătate.”   Îl aud atunci, căci tocmai Terminasem un plan De a păstra un cadavru fără praf Fierbându-l în apă de mare. I-am mulţumit că mi-a povestit Cu atâta erudiţie, Şi i-am spus că am să merg cu el Într-o expediţie.   Şi acum, dacă din întâmplare îmi cufund Degetele în acid Sau sparg vreodată (din greşeală!) Pentru că nu sunt calmă, Sau dacă văd cursul unui râu Şi aud un strigăt îndepărtat, Oftez, căci asta îmi aminteşte atât de mult De acel tânăr pe care am învăţat să-l cunosc –   A cărui privire era blajină, a cărui vorbă era domoală Ale cărui gânduri erau în trecut îndepărtat, Ale cărui buzunare atârnau de cioburi de oale, Care ţinea prelegeri cu glas învăţat şi jos, Care folosea, cuvinte lungi pe care nu le ştiam, Ai cărui ochi, plini de fervoare şi strălucire, Măturau cu privirea pământul, Care căuta convingător să dovedească Că existau lucruri pe care se cuvenea să le cunosc Şi că se cuvenea să merg cu el Să săpăm pe un Tell!   Introducere     Există cărţi pe care le citeşti cu un zâmbet interior persistent care din când în când devine vizibil şi uneori auzibil. „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” este una din ele, iar citirea ei este o adevărată plăcere. O întâmplare fericită a făcut ca în 1930 tânărul arheolog Max Mallowan s-o cunoască pe Agatha Christie, pe atunci deja o bine cunoscută scriitoare. Vizitând Bagdadul, ea îi întâlnise pe Leonard şi Katharine Woolley şi acceptase invitaţia lor de a sta cu ei la Ur, unde făceau săpături de mai mult timp. Max, asistentul lor, primise sarcina s-o escorteze pe Agatha spre casă, arătându-i pe drum împrejurimile. Atraşi unul de celălalt, ei aveau să se căsătorească până să se fi sfârşit anul, începându-şi astfel lunga şi extraordinar de creatoare viaţă împreună. Agatha n-a înţeles ca faima ei să fie în calea muncii soţului ei. Dintr-un bun început a luat parte activă la toate excavaţiile efectuate de Max în Siria si Irak, îndurând disconforturi şi găsind motive de amuzament în toate privaţiunile la care este supus un arheolog. Inevitabil, cunoscuţii ei, care nu ştiau nimic despre misterele ce însoţeau săpăturile în ţinuturi străine, o întrebau cum era această viaţă ciudată... iar ea s-a decis să le răspundă la întrebări într-o carte. Agatha a început „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” înainte de război şi, deşi scrierea cărţii s-a întins pe durata a patru ani, atât spiritul cât şi conţinutul ei aparţin anilor '30. Burgheză echilibrată şi bien élevée cum era, ea im considera că tragediile existenţei umane erau mm semnificative decât aspectele amuzante şi deliciile ei. Nici că la acea vreme arheologia în Orientul Mijlociu era covârşi tu de ştiinţă şi tehnică laborioasă. Era o lume în care te suiai în Pullman la gara Victoria, „un tren mare, grăbit, pufăitor şi prietenos, cu locomotiva lui mare trimiţând spre cer nori de aburi”, erai condus de o mulţime de rude, la Calais luai Orient Express până la Istanbul, şi aşa ajungeai în cele din urmă în Siria unde ordinea, mâncarea bună şi generoasele permise pentru săpături erau furnizate de francezi. Mai mult, era o lume în care Agatha se putea amuza pe seama arabilor, kurzilor, armenilor, turcilor şi yezidişilor, veneratori ai diavolului, care lucrau la excavaţii, la fel de liber cum se putea amuza pe seama cărturarilor de la Oxford, a soţului ei şi a ei însăşi. Autoarea îşi numeşte cartea „o mică bere... plină de fapte şi întâmplări cotidiene” şi „o cronică dezlânată”. În realitate, este extrem de închegată, formând o ţesătură fără cusătură din cinci sezoane diferite petrecute acolo. Acestea încep spre sfârşitul anului 1934 cu o trecere în revistă a movilelor cetăţilor antice, sau tell-uri, studiind malurile Haburului din nordul Siriei – scopul fiind selectarea celor mai promiţătoare în vedea excavaţiilor. Max şi-a dovedit judecata sănătoasă alegând Chagar Bazar şi Tell Brak din cincizeci de tell-uri examinate, căci ambele, după ce au fost excavate pe parcursul următoarelor patru sezoane, au îmbogăţit mult cunoştinţele noastre despre vechea Mesopotamie. Dinspre partea ei, Agatha a dat dovadă de disciplină, abţinându-se să prezinte în cartea ei toate particularităţile arheologice, păstrându-i astfel lejeritatea şi consistenţa. În condiţiile primitive şi de cultură discordantă ale vremii şi locului „întâmplările şi faptele cotidiene” au fost suficient de extraordinare pentru a-l captiva pe cititor: oamenii şi maşinile erau la fel de predispuşi de a crea probleme, şi tot aşa şoarecii, liliecii, păianjenii, puricii şi purtătorii secreţi a ceea ce se numea pe atunci un pântec îndărătnic. Nu doar că episod după episod este povestit extrem de amuzant, dar din relatări reies nişte caracterizări excelente. Dacă despre autoarea de romane poliţiste Agatha Christie se poate spune că îşi scoate personajele din pălărie, aici, în câteva pagini, ea dovedeşte cu câtă pricepere poate da viaţă indivizilor. Un subiect interesant pe care autoarea, în modestia ei, nu l-a accentuat suficient este însuşi rolul considerabil pe care l-a avut ea în munca practicată a expediţiei. Ea pomeneşte în treacăt de eforturile ei de a face fotografii fără o cameră întunecată şi despre lipirea etichetelor pe obiectele găsite, dar asta n-a fost totul. Când, mai târziu, am avut norocul să petrec o săptămână cu familia Mallowan la Nimrud, în apropiere de Mosul, am fost surprinsă să aflu câte a făcut pe lângă asigurarea ordinii casnice şi a hranei bune. La începutul fiecărui sezon se retrăgea în cămăruţa ei să scrie, dar de îndată ce presiunea muncii la săpături creştea închidea uşa profesiei ei şi se dedica antichităţii. Se scula devreme şi făcea ronduri cu Max, cataloga şi eticheta, şi din când în când se ocupa de curăţarea preliminară ale fildeşurilor preţioase care proveneau de la Fort Shalmaneser. Totuşi, am convingerea că, deşi a afectat arheologiei atâta vreme din timpul ei, Agatha Christie a rămas pe dinăuntru detaşată de arheologie. A savurat viaţa arheologică dintr-o ţară îndepărtată şi a folosit experienţele acestei vieţi în propriile ei cărţi. A avut cunoştinţe bune despre arheologie, totuşi a rămas în afara ei, un privitor din afară fericit amuzat. Din paginile cărţii „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti”, reiese clar că Agatha a cunoscut bucuria în peisajul sălbatic mesopotamian şi printre oamenii lui. Iată, ca un singur exemplu, relatarea picnicului când ea şi Max şedeau printre flori pe buza unui mic vulcan: „Pacea deplină e minunată. Mă cuprinde un val de fericire, şi îmi dau seama cât de mult iubesc această ţară şi cât de completă şi mulţumitoare e viaţa asta...” La fel, în scurtul ei Epilog, privind înapoi peste anii războiului pentru a reînvia cele mai frumoase amintiri despre Habur, declară: „Scrierea acestei cărți nu a fost o sarcină, ci o muncă făcută din dragoste”. Acest lucru este evident adevărat, căci o anume strălucire caldă luminează toate acele întâmplări cotidiene, indiferent de cât de absurde sau dureroase au fost. Este o calitate care explică de ce, cum spuneam la început, este o plăcere să citeşti această carte. JACQUETTA HAWES   Cuvânt înainte     Această carte este un răspuns. Este un răspuns la o întrebare care mi s-a pus foarte des. — Aşadar participi la săpături în Siria, nu-i aşa? Povesteşte-mi totul. Cum trăieşti? În cort? Etc., etc. Majoritatea oamenilor, probabil, nu vrea să ştie. Este doar o mică schimbare de conversaţie. Dar există, când şi când şi câţiva oameni pe care îi interesează cu adevărat. Mai există şi întrebarea pe care arheologii o pun trecutului – Hai, povesteşte-mi cum ai trăit? Şi cu lopeţi şi cazmale şi coşuri găsim răspunsul. „Acestea erau oalele noastre de gătit.” „În acest siloz mare ne păstram grânele.“ „Cu aceste ace din os ne coseam îmbrăcămintea.“ „Acestea erau casele noastre, aceasta baia, aici instalaţiile sanitare!” „Uite, în această ulcică sunt cerceii de aur din zestrea fiicei mele.“ „Uite, în acest borcănel este fardul meu.“ „Toate aceste oale de gătit din lut sunt de un tip foarte obişnuit. Le vei întâlni cu sutele. Le luăm de la olarul din colţ. Woolworth's, spuneai? Aşa îi spuneţi voi în vremurile voastre?” Pe alocuri există un palat regal, uneori un templu, mult mai rar un mormânt regal. Lucrurile acestea sunt spectaculoase. Ele apar în titluri din ziare, se citeşte despre ele, sunt arătate pe ecrane, toată lumea aude de ele! Totuşi, eu cred că pentru cineva implicat în săpături adevăratul interes îl reprezintă viaţa de zi cu zi – viaţa olarului, a ţăranului, a făcătorului de unelte, a specialistului în meşteşugirea peceţilor şi amuletelor – de fapt, a măcelarului, a brutarului, a lumânărarului. O ultimă atenţionare, astfel încât să nu existe nici o dezamăgire. Cartea de faţă nu este o carte profundă; ea nu vă va oferi nici o părere colaterală interesantă despre arheologie, nu veţi găsi în ea minunate descrieri de decor, nu va trata probleme economice, nu va conţine reflecţii rasiale, nu vă va vorbi despre istorie. Este, pot spune, o cărţulie de fapte şi întâmplări cotidiene... o mică bere.   I. Partant pour la Syrie     În câteva săptămâni pornim spre Siria! Cumpărăturile pentru o climă fierbinte toamna sau iarna reprezintă anumite dificultăţi. Hainele din vară, despre care ai spera în mod optimist că vor „ţine”, nu „ţin” acum când timpul a sosit. În primul rând, par să fie (precum deprimantele adnotări din listele celor care ridică mobila) „Julite, Zgâriate şi Pătate.” (Şi în plus Micşorate, Decolorate şi Ciudate!). În al doilea rând – vai, ce păcat că trebuie să spui asta! – te strâng peste tot. Aşa că – spre prăvălii şi magazine şi: — Desigur, doamnă, genul ăsta de lucruri nu ni se cere acum! Avem aici nişte costumaşe foarte încântătoare – O.S.[1] in culori mai închise. Oh, urăsc O.S.! Ce uimitor să fii O.S.! Şi cât de şi mai uimitor să fii recunoscut pe loc ca O.S.! (Deşi există şi zile mai bune când, îmbrăcată într-un palton lung, negru, cu un guler mare de blană, vânzătoarea spune voioasă: Dar, de bună seamă, doamna este doar plină. Mă uit la costumaşe, cu spârcurile lor de blană surprinzătoare şi fustele plisate. Explic cu tristeţe că ceea ce vreau eu este o mătase uşoară sau bumbac. — Doamna ar putea încerca la „raionul nostru de Croazieră”. Doamna încearcă la „raionul nostru de Croazieră” – dar fără speranţe exagerate. Croaziera aparţine, totuşi, tărâmului fanteziei romantice. Are o tuşă arcadiană. Fetele sunt cele care pleacă în croazieră – fete care sunt tinere şi zvelte şi poartă pantaloni de pânză neşifonabilă, imens de largi în jurul labelor picioarelor şi lipsiţi de şolduri. Fetele sunt cele care fac sport în mod încântător în costume sport. Fetele sunt cele pentru care sunt expuse optsprezece varietăţi diferite de şorturi. Fermecătoarea făptură de la „raionul nostru de Croazieră” este pur şi simplu compătimitoare. — Oh, nu doamnă, nu ţinem măsuri mari. (Uşoară oroare! Măsuri mari şi Croazieră? Unde e romantismul aici?) Adăugă: — Nu prea ar fi potrivit, nu-i aşa? Aprob cu tristeţe că n-ar fi potrivit. — Mai există, totuşi, o speranţă. Există „raionul nostru Tropical”. „Raionul nostru Tropical” constă în principal din pălării – pălării maro, pălării albe; pălării patent special. Puţin într-o formă, ca fiind uşor frivole, se află double terrai-urile, debordând de roz şi albastru şi galben ca inflorescenţele unor ciudate flori tropicale. Tot aici se află şi un imens cal de lemn. Dar – da – există şi alte lucruri. Iată un veşmânt potrivit pentru nevestele „făuritorilor de imperii”. Şantung! Jachete şi fuste din şantung croite simplu – fără vreo aiureală de fetişcană – în care încape atât matahala cât şi sfrijitura! Dispar într-o cabină cu diferite stiluri şi mărimi. Câteva minute mai târziu m-am transformat într-o memsahib[2] Am anumite reţineri... dar mi le înăbuş. În definitiv, veşmântul e răcoros şi practic şi încap în el. Îmi îndrept atenţia spre alegerea tipului potrivit de pălărie. Tipul potrivit de pălărie ne mai existând în ziua de azi, trebuie să mi-l fac pe comandă. Treaba asta nu este chiar atât de simplă pe cât sună. Ceea ce vreau eu, şi am de gând să am, şi aproape sigur n-am să obţin, este o pălărie de fetru de proporţii rezonabile, care să mi se potrivească pe cap. Este genul de pălărie care se purta acum vreo douăzeci de ani când ieşeai cu câinele la plimbare sau jucai o partidă de golf. Acum, vai, există doar chestiile pe care ţi le ataşezi la cap – peste un ochi, o ureche, pe ceafă – după cum o cere moda de moment – sau double terrai-urile, măsurând cel puţin un metru dintr-o parte în alta. Explic că vreau o pălărie cu calota unei double terrai şi cu un bor cam pe sfert. — Dar ele sunt făcute largi tocmai ca să apere total de soare, doamnă. — Da, dar acolo unde plec este aproape întotdeauna un vânt teribil, şi o pălărie cu bor nu-mi va rămâne pe cap nici un minut. — Putem să-i punem doamnei un elastic. — Vreau o pălărie cu un bor nu mai mare decât al acesteia pe care o port acum. — Desigur, doamnă, cu o calotă umflată asta ar arăta foarte bine. — Nu o calotă umflată! Pălăria trebuie să rămână pe cap! Victorie! Alegem culoarea – una din acele nuanţe noi cu nume drăguţe: murdar, ruginiu, asfalt, pământiu etc. Câteva cumpărături minore – cumpărături care, ştiu din experienţă, vor fi fie inutile, fie îmi vor da de lucru. O geantă de voiaj cu fermoar, de exemplu. Viaţa din zilele noastre este dominată şi complicată de nemiloasele fermoare. Bluze care se închid cu fermoar în sus, fuste care se închid cu fermoar în jos, costume de schi cu fermoare pretutindeni. Rochiţe cu bucăţele de fermoare total inutile pe ele, pur şi simplu pentru amuzament. Vai! Nimic nu e mai cumplit ca un fermoar care se supără pe tine şi devine scârbos! Te pune într-o situaţie cu mult mai dificilă decât orice nasture obişnuit, capsă, cataramă sau moş şi babă. În zilele de început ale fermoarelor, mama mea, entuziasmată de această delicioasă noutate, şi-a comandat un corset care se închidea cu fermoar în faţă. Rezultatul a fost nefericit cât încape! Nu doar că închiderea iniţială a fost un adevărat chin, dar apoi corsetul a refuzat cu încăpăţânare să se lase deschis! Scoaterea lui a fost practic o operaţie chirurgicală. Şi datorită fermecătoarei decenţe victoriene a mamei mele, un timp a părut posibil ca tot restul vieţii să şi-l petreacă în acel corset – un gen de femeie modernă în armură de fier! De aceea, întotdeauna am privit fermoarele cu un ochi circumspect. Dar se pare că toate gentile de voiaj au fermoare. — Închizătorile de modă veche au fost total înlocuite, doamnă, îmi spune vânzătorul cu o privire plină de milă. Acesta, vedeţi, e atât de simplu! adăugă el făcându-mi o demonstraţie. N-am nici un dubiu cu privire la simplitatea lui... dar să nu uităm că geanta e goală, îmi spun în gând. — Mă rog, spun oftând, trebuie să fiu în pas cu vremea. Cu unele reţineri, cumpăr geanta. Iată-mă dar mândra posesoare a unei genţi de voiaj cu fermoar, fustă şi jachetă de nevastă de „clăditor de imperiu”, şi o pălărie posibil satisfăcătoare. Mai sunt totuşi multe de făcut. Trec la „raionul de Papetărie”. Cumpăr mai multe pixuri şi stilouri, ştiind din experienţă că, deşi în Anglia un stilou se comportă de-o manieră exemplară, în clipa în care se vede în deşert interpretează faptul ca pe-o libertate de a intra în grevă şi se comportă ca atare, fie împroşcându-mă nediscriminatoriu cu cerneală pe haine sau pătându-mi caietul de însemnări şi orice altceva care se află la îndemână, fie refuzând cu încăpăţânare să facă altceva decât să zgârie invizibil suprafaţa hârtiei. Mai cumpăr şi două creioane modeste. Din fericire, creioanele nu sunt temperamentale şi, deşi au tendinţa de a dispărea pe nesimţite, am întotdeauna la îndemână o sursă. În definitiv, la ce îţi serveşte un arhitect dacă nu să împrumuţi creioane de la el? Următoarea achiziţie sunt patru ceasuri de mână. Deşertul nu e amabil cu ceasurile. După câteva săptămâni acolo, ceasul renunţă în mod ferm la acurateţea lui zilnică. Timpul, se spune, este doar un mod de gândire. Aşa se face că îşi ia libertatea fie de a se opri de opt sau nouă ori pe zi pentru o perioadă de douăzeci de minute, fie de a o lua înainte de capul lui. Uneori alternează copios între cele două variante şi sfârşeşte prin a se opri de tot. Atunci treci la ceasul nr. 2, şi aşa mai departe. Mai cumpăr şi două ceasuri cu cadranele împărţite în patru şi şase ca să le am gata pentru clipa când soţul meu îmi va spune: „Vrei, te rog, să-mi împrumuţi un ceas ca să-l dau şefului de echipă?” Şefii noştri de echipă arabi, oricât ar fi ei de grozavi, au ceea ce poate fi descris ca mână grea la orice gen de obiect care arată timpul. Citirea orei, oricum, necesită un mare efort mental din parte lor. Îi poţi vedea ţinând un ceas mare, cu cadranul ca o lună plină, cu susu-n jos şi uitându-se la el cu o concentrare dureroasă în timp ce obţin răspunsul greşit! Întorc cu atâta energie şi până la refuz aceste comori, încât puţine arcuri le-ar rezista! Aşa se face că până la sfârşitul sezonului de săpături ceasurile personalului expediţiei sunt sacrificate unul câte unul. Cele două ceasuri ale mele sunt un mijloc de a evita ziua cea rea.   *   Împachetarea! Există mai multe şcoli de gândire privitor la împachetare. Sunt oameni care încep să împacheteze cu o săptămână sau două înainte de plecare. Există oameni care aruncă de-a valma câteva lucruri cu o jumătate de ură înainte să plece. Există oameni care împachetează cu grijă şi cărora nu le ajunge foiţa de împachetat! Există oameni care dispreţuiesc foiţa şi aruncă pur şi simplu lucrurile în geamantane şi... salutare şi să auzim de bine! Există oameni care lasă în urmă practic tot ce le trebuie. Şi există şi din aceia care cară cu ei cantităţi uriaşe de lucruri ce nu le vor trebui niciodată! Un lucru poate fi spus cu certitudine despre împachetatul arheologilor. Acesta constă în principal din cărţi. Ce cărţi să ia, ce cărţi pot fi luate, pentru ce cărţi există loc, ce cărţi pot fi (ce chin!) lăsate acasă. Sunt ferm convinsă că toţi arheologii împachetează în felul următor: Se hotărăsc asupra numărului maxim de geamantane pe care o lung încercată companie de vagoane de dormit le va permite să-l ia. Apoi umplu până la refuz aceste geamantane cu cărţi. După aceea, cu inima strânsă, scot câteva cărţi şi umplu spaţiul gol astfel obţinut cu cămăşi, pijamale, şosete etc. Uitându-mă în camera lui Max am impresia că întregul spaţiu cubic este plin cu cărţi! Printr-o breşă în stivele cu cărţi zăresc faţa îngrijorată a lui Max. — Crezi că o să am loc pentru toate astea? mă întrebă el. Răspunsul e atât de evident negativ încât pare o adevărată cruzime să i-l spun. La patru şi jumătate PM intră în camera mea şi mă întreabă plin de speranţă: — Ai ceva loc în geamantanele tale? Îndelungata experienţă ar fi trebuit să mă înveţe să răspund cu fermitate „Nu”, dar ezit, şi imediat năpasta se abate asupra mea. — Dacă ai putea scoate unul sau două lucruri... — Nu cărţi? Max arată uşor surprins şi spuse: — Cărţi, fireşte, ce altceva? Înaintând, îndeasă două volume uriaşe peste costumul de nevastă de „făuritor de imperiu” care zăcea încântat de el însuşi deasupra lucrurilor din geamantan. Scot un strigăt de protest, dar prea târziu. — Prostii, spune Max, e loc berechet. Şi forţează capacul care refuză cu încăpăţânare să se închidă. — Nici chiar acum nu e plin de tot, spune cu optimism Max. Din fericire, în clipa asta privirea îi este atrasă de o rochie cu imprimeuri care zace împăturită în alt geamantan. — Ce e asta?   [1] O.S. = outsize = măsură mare (din lb. engleză) [2] memsahib = doamnă europeană, stăpână, în India

Crima materna de Agatha Christie Era o noapte urâtă. Afară, vântul urla năpraznic şi ploaia bătea în geamuri cu rafale mari.           Poirot şi cu mine stăteam cu faţa la cămin, cu picioarele întinse spre focul cu flăcările vioaie. Între noi era o măsuţă. De partea mea se afla un „toddy”1 fierbinte pregătit cu grijă; de partea lui Poirot era o ceaşcă plină cu ciocolată groasă din care n-aş fi băut nici pentru o sută de lire.           Poirot sorbea compoziţia aceea cafenie din ceaşca de porţelan roşie şi ofta a mulţumire.           — Quelle belle vie! Murmură el.           — Da, este bună lumea de altă dată, am completat eu. Uite, eu am o slujbă pe cinste! Şi uită-te şi pe tine, celebru…           — O, mon ami! Protestă Poirot.           — Ba eşti. Chiar aşa! Când mă gândesc la numărul tău mare de succese sunt pur şi simplu uimit. Nu cred să cunoşti ce înseamnă eşecul!           — Numai un tip al naibii de simpatic ar putea spune asta!           — Nu, serios, ai dat vreodată greş?           — De nenumărate ori, prietene. Ce vrei? La bonne chance nu poate fi întotdeauna de partea ta. Am fost chemat adesea prea târziu. De foarte multe ori, un altul, urmărind acelaşi ţel, a ajuns acolo primul. De două ori am căzut bolnav când eram pe punctul de a reuşi. Trebuie luate în considerare succesele şi insuccesele, prietene.           — De fapt, nu m-am referit la asta, am zis. Am vrut să spun, s-a întâmplat vreodată să greşeşti cu totul într-un caz numai şi numai din cauza ta?           — Aha, înţeleg! Mă întrebi dacă am rămas vreodată „Popa'prostu”, cum se spune? O dată, prietene… Un zâmbet blând, meditativ îi flutură pe faţă. Da, o dată m-am făcut de râs.           Se îndreptă brusc în scaun.           — Uite ce e, prietene, ştiu că ţii un jurnal al micilor mele succese. Să adaugi încă o poveste la colecţie, povestea unui eşec!           Se întinse şi puse un buştean pe foc. Apoi, după ce-şi şterse cu grijă mâinile cu o mică cârpă de praf care atârna de un cui lângă cămin, se aşeză la loc şi-şi începu povestea.           — Ceea ce am să-ţi povestesc (spuse domnul Poirot) s-a întâmplat în Belgia cu mulţi ani în urmă. Era pe vremea teribilei lupte din Franţa dintre biserică şi stat. Domnul Paul Déroulard era un ministru adjunct francez cunoscut. Un secret ştiut era că-l aştepta portofoliul de ministru. Era dintre cei mai înverşunaţi din partida anticatolică şi mai mult ca sigur că odată ajuns la putere avea să înfrunte o adversitate profundă. În multe privinţe, era un om deosebit. Deşi nici nu bea, nici nu fuma, nu era totuşi prea scrupulos în alte privinţe. Înţelegi, Hastings, c'était des femmes – toujours des femmes!           Se căsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o tânără din Bruxelles care-i adusese o dotă substanţială. Fără îndoială, că banii i-au folosit în carieră, întrucât familia sa nu era bogată, deşi, pe de altă parte, ar fi fost îndreptăţit să-şi spună monsieur le baron dacă vroia. N-a avut copii din această căsătorie şi soţia i-a murit după doi ani ca urmare a unei căzături pe scară. Printre proprietăţile pe care le-a moştenit de la ea era o casă pe Avenue Louise în Bruxelles.           În această casă s-a produs decesul său brusc, evenimentul coincizând cu demisia ministerului al cărui portofoliu urma să-l preia. Toate ziarele au tipărit lungi articole despre cariera sa. Cauza morţii, care a survenit chiar imediat după cină, a fost atribuită unei crize cardiace.           Pe acea vreme, mon ami, eram, după câte ştii, membru al Forţei de detectivi belgiene. Moartea domnului Paul Déroulard nu mă interesa în mod deosebit. Aşa cum ştii, sunt un bon catholique şi dispariţia lui mi s-a părut bine venită.           După vreo trei zile, când tocmai îmi începusem concediul, am primit acasă o vizitatoare – o doamnă plină de voaluri, dar evident tânără şi mi-am dat seama imediat că era o fată absolut cinstită.           — Sunteţi domnul Hercule Poirot? Mă întrebă cu o voce slabă şi blândă.           Am dat din cap că da.           — De la Serviciul de detectivi?           Am confirmat din nou.           — Vă rog să luaţi loc domnişoară, am spus.           A acceptat scaunul şi şi-a dat la o parte vălul. Avea o faţă încântătoare, deşi se vedea că plânsese şi purta semnele unei nelinişti profunde.           — Monsieur, spuse ea, ştiu că sunteţi acum în vacanţă. De aceea, sunteţi liber să preluaţi un caz particular. Înţelegeţi că nu vreau să mă adresez poliţiei.           Dădui din cap a refuz.           — Mă tem că ceea ce-mi cereţi este imposibil, mademoiselle. Chiar dacă sunt în vacanţă, lucrez totuşi la poliţie.           Se aplecă spre mine.           — Ecoutez, monsieur. Tot ceea ce vă cer este să investigaţi. Aveţi perfectă libertate să raportaţi poliţiei rezultatul cercetărilor dumneavoastră. Dacă se adevereşte ceea ce cred eu, vom avea nevoie de tot mecanismul judiciar.           Asta arunca o cu totul altă lumină asupra problemei, aşa că m-am pus la dispoziţia ei fără prea multă discuţie.           O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji.           — Vă mulţumesc, monsieur. Vă cer să investigaţi moartea domnului Déroulard.           — Comment? Am exclamat surprins.           — Monsieur, n-am nici o dovadă, nimic decât instinctul meu de femeie, dar sunt convinsă – convinsă, când vă spun că domnul Déroulard n-a murit de moarte bună!           — Dar cum, doctorii…           — Doctorii pot greşi. Era atât de robust, atât de puternic. Ah, domnule Poirot vă implor să mă ajutaţi…           Biata fată se pierduse cu firea. Era să îngenuncheze în faţa mea. Am calmat-o cât m-am priceput mai bine.           — Am să vă ajut, mademoiselle. Sunt aproape sigur că temerile dumitale sunt nefondate, dar vom vedea. Întâi, vă rog să-mi descrieţi pe cei din casă.           — Bineînţeles servitorii – Jannette, Félice şi Denise, bucătăreasa, care e acolo de mulţi ani; celelalte sunt simple fete de la ţară. Mai e şi François, dar şi el este un servitor vechi. Apoi e mama domnului Déroulard şi cu mine. Mă numesc Virginie Mesnard. Sunt o verişoară săracă a fostei doamne Déroulard, soţia domnului Paul şi stau cu ei în casă de peste trei ani. V-am vorbit despre cei din casă. Mai erau doi musafiri.           — Şi aceştia erau…?           — Domnul de Saint Alard, un vecin de-al domnului Déroulard, din Franţa. Şi-un prieten englez, domnul Wilson.           — Mai locuiesc la dumneavoastră?           — Doar domnul Wilson, domnul de Saint Alard a plecat ieri.           — Şi la ce plan v-aţi gândit mademoiselle Mesnard?           — Dacă veniţi acasă peste jumătate de oră o să inventez o poveste în legătură cu prezenţa dumneavoastră. Mai bine v-aş prezenta că aţi avea într-un fel legătură cu presa. Am să spun că veniţi de la Paris şi că aţi adus o carte de vizită din partea domnului Saint Alard. Madame Déroulard are o sănătate foarte şubredă şi nu va acorda atenţie amănuntelor.           Sub pretextului ingenios al domnişoarei am fost primit în casă şi, după o scurtă întrevedere cu mama adjunctului de ministru decedat, o doamnă cu o minunată ţinută impozantă şi aristocratică, deşi evident suferindă, m-am instalat în clădire.           Mă întreb, prietene, (continuă Poirot) dacă îţi poţi imagina cumva dificultăţile sarcinilor mele? Deci era vorba de un om care murise cu trei zile mai înainte. Dacă fusese vreun complot, se întrevedea o singură posibilitate – otrava! Şi eu n-am avut ocazia să văd corpul, nu puteam examina sau analiza nici un mijloc prin care otrava i-ar fi putut fi administrată. Nu era nici un indiciu fals sau de alt fel pe care să-l iau în considerare. Fusese omul otrăvit? Dispăruse în urma unei morţi naturale? Eu, Hercule Poirot, trebuia să hotărăsc, fără ca să am ceva care să mă ajute.           Întâi i-am descusut pe servitori şi cu ajutorul lor am recapitulat ce se întâmplase în seara aceea. Am acordat o atenţie specială mâncării de la cină şi modului în care a fost prezentată. Supa fusese servită de domnul Déroulard însuşi dintr-o supieră. Au urmat cotletele şi apoi pui. În cele din urmă un compot de fructe. Şi toate puse pe masă şi servite de domnul însuşi. Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră mare şi aşezată pe masă. Nu era nimic în toate astea mon ami – imposibil să otrăveşti o singură persoană, fără a le otrăvi pe toate!           După cină, madame Déroulard se retrăsese în camerele ei şi mademoiselle Virginie o însoţise. Cei trei bărbaţi se mutaseră în biroul domnului Déroulard. Aici discutaseră amical câtăva vreme, când deodată, pe neaşteptate, ministrul se prăvălise pe podea. Domnul de Saint Alard se repezise afară să-i spună lui François să aducă doctorul imediat. A spus că era fără îndoială, o apoplexie, explică majordomul. Dar, când doctorul sosi, nu-i mai putu fi de nici un ajutor pacientului.           Domnul John Wilson, căruia i-am fost prezentat de mademoiselle Virginie, arăta a ceea ce se numea pe atunci, John Bull, un englez obişnuit între două vârste şi voinic. Relatarea sa, pe care ne-o făcu într-o franceză britanică, era în linii mari aceeaşi.           Déroulard s-a făcut roşu la faţă şi a căzut jos.           Nu mai era nimic altceva de găsit acolo. Apoi, m-am dus la scena tragediei, biroul şi, la cererea mea, am fost lăsat singur. Până acum nimic nu venea în sprijinul teoriei domnişoarei Mesnard. Nu puteam crede decât că era vorba de o părere din partea ei. Evident, simţise o pasiune romantică pentru cel mort, ceea ce nu-i permitea să aibă o viziune normală asupra cazului. Cu toate acestea, am cercetat biroul cu o grijă meticuloasă. Era prea posibil ca un ac hipodermic să fi fost introdus în scaunul celui decedat în aşa fel încât să-i producă o injecţie fatală. Înţepătura minusculă pe care o cauza ar fi putut rămâne neobservată. Dar n-am descoperit nici o urmă pe care să-mi sprijin această teorie. M-am aruncat eu însumi în scaun într-un exces de disperare.           — Enfin, renunţ! Am spus cu glas tare. Nu există nici un indiciu nicăieri! Totul este perfect normal.           Cum rosteam cuvintele astea, ochii îmi căzură pe o mare cutie de ciocolată ce se afla pe o masă de alături şi inima îmi tresări. Putea să nu fie un indiciu în privinţa morţii domnului Déroulard, dar iată cel puţin ceva ce nu era normal. Am ridicat capacul. Cutia era plină, neatinsă; nu lipsea nici o ciocolată, dar ea avea o particularitate care îmi sări în ochi ca stridentă. Pentru că, vezi tu Hastings, în timp ce cutia era roşie, capacul era albastru. Desigur, poţi vedea adesea o fundă albastră pe o cutie roşie şi invers. Dar o cutie de o culoare şi un capac de alta – nu, în mod hotărât – ça ne se voit jamais!           Deşi nu vedeam cum acest mic incident îmi putea fi de vreun folos, totuşi m-am hotărât să-l cercetez ca fiind neobişnuit. Am sunat clopoţelul după François şi l-am întrebat dacă fostului său stăpân îi plăceau dulciurile. Un zâmbet slab, melancolic îi înflori pe buze.           — Îi plăceau enorm, monsieur. Avea întotdeauna o cutie cu ciocolată în casă. Ştiţi, nu bea vin de nici un fel.           — Totuşi cutia asta este neatinsă? Am ridicat capacul ca să-i arăt.           — Pardon, monsieur, dar o cutie nouă a fost cumpărată în ziua morţii sale, cealaltă fiind aproape pe sfârşite.           — Atunci cealaltă cutie s-a terminat în ziua morţii sale, am spus încet.           — Da, monsieur, am găsit-o goală dimineaţa şi am aruncat-o.           — Domnul Déroulard mânca dulciuri la orice oră din zi?           — De obicei după cină.           Am început să văd mai clar.           — François, i-am zis, poţi să fii discret?           — Dacă trebuie, monsieur.           — Bon! Să ştii atunci că sunt de la poliţie. Poţi să-mi găseşti cealaltă cutie?           — Bineînţeles, monsieur. Trebuie să fie în lada de gunoi!           Plecă şi se întoarse după câteva minute cu un obiect prăfuit. Era duplicatul cutiei pe care o ţineam, cu deosebirea că de data aceasta cutia era albastră şi capacul roşu. I-am mulţumit lui François, i-am cerut încă o dată să fie discret şi am părăsit casa din Avenue Louise fără altă discuţie.           Apoi l-am vizitat pe doctorul care îl văzuse pe domnul Déroulard. Cu el m-am descurcat greu. S-a strecurat frumuşel în spatele unui zid de frazeologie de specialitate, dar mi-a trecut prin cap că nu era chiar atât de sigur în legătură cu cazul după cum pretindea.           — Au fost multe întâmplări curioase de tipul ăsta, recunoscu el, după ce am reuşit să-l dezarmez cât de cât. O criză bruscă de furie, o emoţie violentă după o cină consistentă, c'est entendu, deci, după un acces de furie, sângele se ridică la cap şi pac! Gata cu tine!           — Dar domnul Déroulard nu a avut nici o emoţie violentă.           — Nu? Am aflat că avea o altercaţie furtunoasă cu domnul de Saint Alard.           — De ce să aibă?           — C'est évident! Doctorul ridică din umeri. Nu era domnul de Saint Alard un catolic dintre cei mai fanatici? Prietenia lor era pe punctul de a se strica din cauza acestei probleme a bisericii şi statului. Nu trecea nici o zi fără discuţii. Pentru domnul de Saint Alard, Déroulard părea aproape un Anticrist.           Nu mă aşteptam la asta, fapt care mi-a dat de gândit.           — Încă o întrebare, doctore: ar fi posibil să se introducă o doză fatală de otravă într-o ciocolată?           — Cred că s-ar putea, spuse doctorul încet. Acidul prusic ar putea avea o astfel de consecinţă dacă nu are pe unde să se evaporeze şi o globulă micuţă de orice ar putea fi înghiţită fără să fie observată – dar nu pare deloc să fie cazul de aşa ceva. O ciocolată plină cu morfină sau stricnină… Făcu o grimasă. Înţelegeţi, domnule Poirot, o îmbucătură ar fi suficientă! Victima n-ar avea nici o şansă de scăpare.           — Vă mulţumesc, doctore.           Am plecat. Apoi am întrebat pe la farmacişti, în special pe la cei din apropiere de Avenue Louise. E bine să fii de la poliţie. Am primit informaţiile pe care le doream fără prea multe discuţii. Numai într-un caz am auzit de o otravă care a fost furnizată casei respective. Erau nişte picături de sulfat de atropină pentru madame Déroulard. Atropina este o otravă puternică şi pentru moment m-am entuziasmat, dar simptomele de otrăvire cu atropină seamănă foarte mult cu cele ale ptomainei, nu cu cele pe care le studiam. Apoi, reţeta era veche. Madame Déroulard suferea de cataractă la amândoi ochii de foarte mulţi ani.           Eram pe punctul de a pleca descurajat când farmacistul mă cheamă înapoi.           — Un moment, monsieur Poirot. Îmi amintesc că fata care a adus reţeta a spus ceva în legătură cu faptul că trebuie să se ducă la farmacistul englez. Aţi putea încerca acolo.           Aşa am procedat. Făcând încă odată uz de statutul meu oficial am primit informaţiile de care aveam nevoie. Cu o zi înainte de moartea domnului Déroulard, pregătiseră o reţetă pentru domnul John Wilson. Nu era vorba de preparat. Erau simple tablete mici de trinitrină. L-am întrebat dacă aş putea vedea câteva. Mi le-a arătat şi inima a început să-mi bată mai tare deoarece micuţele tablete erau de ciocolată.           — Este o otravă? L-am întrebat.           — Nu, monsieur.           — Puteţi să-mi descrieţi efectele lor?           — Micşorează tensiunea. Se recomandă în anumite forme de tulburări cardiace – angină pectorală, de exemplu. Reduce tensiunea arterială. În arterioscleroză…           L-am întrerupt.           — Pe cinstea mea! Această însuşire nu-mi spune nimic. Te face să te înroşeşti la faţă?           — Sigur că da.           — Şi dacă aş lua 10-20 din tabletele astea mici, ce mi s-ar întâmpla?           — Nu v-aş sfătui să încercaţi, mi-a răspuns sec.           — Şi totuşi, spuneţi că nu-i otravă.           — Multe lucruri care nu sunt numite otravă pot omorî un om, răspunse el pe acelaşi ton.           Am plecat din farmacie încântat. În sfârşit, lucrurile începeau să meargă!           Acum ştiam că John Wilson a avut mijloacele de a comite crima, dar care să fi fost motivul? Venise în Belgia cu treburi şi-l rugase pe domnul Déroulard, pe care abia îl cunoscuse, să-l spijine. Aparent, moartea lui Déroulard n-ar fi putut să-i aducă în nici un fel vreun beneficiu. Mai mult, am descoperit, după cercetări în Anglia, că suferea de câţiva ani de forma aceea dureroasă a bolii de inimă cunoscută ca angină. Aşadar, avea un drept legitim să ţină la el tabletele acelea. Şi totuşi, eram convins că cineva se dusese la cutia de ciocolată, deschizând-o întâi, din greşeală, pe cea plină şi că scosese conţinutul din ultima ciocolată, înghesuind în locul acestuia atât de multe tablete mici de trinitrină câte puteau intra. Ciocolatele erau mari. Eram sigur că între 20 şi 30 de tablete ar fi putut fi băgate înăuntru. Dar cine făcuse asta?           Erau doi musafiri în casă. John Wilson a avut mijloacele. Saint Alard a avut motivul. Aminteşte-ţi că era un fanatic şi nu există vreunul care să se compare cu un fanatic religios. Ar fi putut el, într-un fel, să pună mâna pe trinitrina lui John Wilson?           O altă mică idee îmi veni. Ah, ştiu că zâmbeşti de micile mele idei! De ce rămăsese Wilson fără trinitrină? Sigur, şi-ar fi adus rezerve suficiente din Anglia. M-am dus încă o dată la casa din Avenue Louise. Wilson era plecat, dar am văzut-o pe fata care-i deretica prin cameră, Félicie. Am întrebat-o imediat dacă nu-i adevărat că domnul Wilson pierduse o sticlă de pe etajera lui cu puţin timp în urmă. Fata răspunse de-ndată. Chiar aşa era. Fusese învinuită pentru asta chiar ea, Félice. Evident, domnul englez crezuse că ea o spărsese şi nu vroia să spună. Pe când ea n-o atinsese niciodată. Fără îndoială că de vină era Jannette, care întotdeauna îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala…           I-am întrerupt şirul de cuvinte şi am plecat. Acum ştiam tot ce vroiam. Îmi rămânea s-o dovedesc. Lucru care simţeam nu avea să fie uşor. Trebuia să mă asigur că Saint Alard luase flaconul cu trinitrină de pe etajera lui John Wilson, dar ca să-i conving pe alţii, trebuia să aduc probe. Şi n-aveam niciuna la îndemână!           Nu-i nimic. Eu ştiam – asta conta cel mai mult. Ţii minte dificultatea noastră în cazul Styles2, Hastings? Şi-acolo ştiam – dar mi-a luat mult timp până să găsesc ultima legătură care să-mi completeze lanţul de dovezi împotriva ucigaşului.           Am cerut s-o văd pe mademoiselle Mesnard. Veni imediat. I-am cerut adresa domnului de Saint Alard. O umbră de îngrijorare i se strecură pe chip.           — De ce-aveţi nevoie de ea, monsieur.           — E necesar, mademoiselle.           Ea părea că se îndoieşte… Că e tulburată.           — Nu vă poate spune nimic. E un om cu gândurile duse aiurea. Abia îşi dă seama de ce se întâmplă în jurul lui.           — Se poate, mademoiselle. Totuşi, a fost un prieten vechi al domnului Déroulard. S-ar putea să-mi spună anumite lucruri – lucruri din trecut – vechi invidii – vechi aventuri de dragoste.           Fata se înroşi şi-şi muşcă buza.           — Cum doriţi… Dar… Dar sunt sigură acum că am greşit. A fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns la cererea mea, dar atunci eram necăjită, aproape nebună. Acum îmi dau seama că nu-i nici un mister de rezolvat. Lăsaţi-l, domnule, vă rog foarte mult.           Am privit-o cu atenţie.           — Mademoiselle, am spus, câteodată e dificil pentru un câine să găsească mirosul, dar din moment ce i-a dat de urmă, nimic pe lumea asta nu-l mai opreşte. Asta dacă-i un câine bun! Şi eu, mademoiselle, eu, Hercule Poirot, sunt un câine bun.           Plecă fără un cuvânt. Câteva minute mai târziu se întoarse cu adresa scrisă pe o bucată de hârtie. Am părăsit casa. François mă aştepta afară. Se uită la mine nerăbdător.           — Nu e nici o veste, monsieur?           — Niciuna deocamdată, prietene.           — Ah! Pauvre monsieur Déroulard! Oftă el. Şi eu eram de părerea lui. Nu-mi pasă de preoţi. Asta n-o spuneam în casă. Toate femeile sunt credincioase, ceea ce, poate, e bine. Madame est très pieuse… et mademoiselle Virginie aussi.           Mademoiselle Virginie? Era ea très pieuse? M-am mirat, gândindu-mă la fata pasionată, plânsă, pe care o văzusem în prima zi.           După ce am obţinut adresa domnului de Saint Alard m-am pus pe lucru. Am sosit în apropierea palatului său din Ardeni, dar abia după câteva zile am putut găsi un pretext pentru a intra în casă. În cele din urmă am reuşit – cum crezi?           — Ca instalator, mon ami! Era o treabă de-o clipă să aranjezi o mică scurgere de gaz în dormitorul lui. Am plecat după unelte şi am avut grijă să mă întorc cu ele la o oră când ştiam că am să fiu absolut singur. Nu prea ştiam ce căutam. Singurul lucru de care aveam nevoie, eram sigur că n-o să-l găsesc. Nu şi-ar fi asumat riscul să-l păstreze.           Totuşi, când am găsit dulăpiorul închis de deasupra etajerei, n-am putut rezista tentaţiei de a vedea ce-i înăuntru. Încuietoarea era simplu de desfăcut. Uşa se deschise. Era plin de sticle vechi. Am scos una câte una cu mâna tremurândă. Deodată îmi scăpă o exclamaţie. Închipuieşte-ţi prietene, ţineam în mână un mic flacon cu eticheta unui farmacist englez, pe care erau cuvintele: „Tablete de trinitrină. Se ia câte una când este nevoie. Dl. John Wilson”.           Mi-am stăpânit emoţia, am închis dulăpiorul, am pus sticluţa în buzunar şi am continuat să repar conducta! Trebuie să fii metodic. Apoi, am părăsit palatul şi am luat trenul spre ţara mea imediat. Am sosit la Bruxelles mai târziu în seara aceea. Redactam un raport către prefect a doua zi dimineaţă, când mi-a fost adus un bileţel. Era din partea bătrânei doamne Déroulard şi mă invita la casa din Avenue Louise fără întârziere.           François mi-a deschis uşa.           — Madame la baronne vă aşteaptă.           M-a condus spre camerele ei. Stătea într-un fotoliu mare. Mademoiselle Virginie nu era prin preajmă.           — Domnule Poirot, spuse bătrâna doamnă, tocmai am aflat că nu sunteţi ceea ce pretindeţi. Sunteţi ofiţer de poliţie.           — Aşa e, doamnă.           — Aţi venit aici să cercetaţi circumstanţele morţii fiului meu?           Am răspuns din nou:           — Aşa e, doamnă.           — M-aş bucura dacă mi-aţi spune ce descoperire aţi făcut.           Am ezitat.           — Mai întâi aş vrea să ştiu cum de-aţi aflat despre toate astea de la cineva care nu mai este în lumea noastră.           Cuvintele ei şi felul gânditor în care le pronunţase îmi îngheţară inima. Eram incapabil să vorbesc.           — De aceea, monsieur, vă rog foarte mult să-mi spuneţi exact ce-aţi descoperit în timpul investigaţiei dumneavoastră.           — Investigaţia mea s-a terminat.           — Fiul meu?           — A fost omorât în mod deliberat.           — Ştiţi de către cine?           — Da, doamnă.           — De cine?           — Domnul de Saint Alard.           — Greşiţi. Domnul de Saint Alard este incapabil să comită o asemenea crimă.           — Dovezile sunt la mine.           — Vă rog încă odată să-mi povestiţi totul.           De data aceasta m-am conformat, parcurgând fiecare etapă care mă condusese la descoperirea adevărului. A ascultat cu atenţie. La sfârşit dădu din cap aprobator.           — Da, da, totul este aşa cum spuneţi, în afară de un lucru. Nu domnul Saint Alard mi-a omorât fiul. Ci eu, mama lui.           M-am holbat la ea. Continua să dea încet din cap că aşa era.           — E bine c-am trimis după dumneavoastră. Providenţa bunului Dumnezeu a făcut-o pe Virginie să-mi spună ce făcuse înainte de a pleca la mânăstire. Ascultaţi, domnule Poirot! Fiul meu era un om rău. Persecuta biserica. A dus o viaţă de păcate şi crime. Târa celelalte suflete după el. Dar s-a întâmplat ceva şi mai rău. Într-o dimineaţă, când ieşeam din camera mea, mi-am văzut nora stând în capul scărilor. Citea o scrisoare. L-am zărit pe fiul meu furişându-se în spatele ei. O îmbrâncitură bruscă şi ea a căzut spărgându-şi capul pe treptele de marmoră. Când au ridicat-o, era moartă. Fiul meu era un ucigaş şi numai eu, mama lui, ştiam asta.           Îşi închise ochii pentru o clipă.           — Nu puteţi să vă imaginaţi, monsieur disperarea, agonia mea! Ce trebuia să fac? Să-l denunţ la poliţie? Nu puteam să mă pretez la aşa ceva. Era de datoria mea, dar eram o fire slabă. Ş-apoi, m-ar fi crezut? De câtva timp vederea îmi slăbise… Ar fi putut spune că mă înşelasem. Am păstrat tăcerea. Dar conştiinţa nu-mi dădea pace. Tăcând, eram şi eu o ucigaşă. Fiul meu a moştenit averea soţiei sale. A prosperat ca un laur. Ş-acum urma să ia portofoliul de ministru. Ar fi persecutat îndoit biserica. Şi mai era şi Virginie. Biata fată, frumoasă, credincioasă din fire, era fascinată de el. Avea o putere ciudată şi extraordinară asupra femeilor. Îmi dădeam seama ce-o să se-ntâmple. Eram incapabil s-o împiedic. El n-avea nici o intenţie să se căsătorească cu ea. Sosi momentul când ea era gata să-i cedeze totul.           Atunci am văzut totul clar. Era fiul meu. Eu îi dădusem viaţă. Eram responsabilă pentru el. Ucisese trupul unei femei, acum avea să omoare sufletul alteia! M-am dus în camera domnului Wilson şi-am luat sticla cu tablete. Spusese odată râzând că erau suficiente înăuntru să omoare un om! M-am dus în birou şi-am deschis cutia mare de ciocolată care stătea întotdeauna pe măsuţă. Din greşeală am deschis o cutie nouă. Şi cealaltă era pe masă. Rămăsese doar o ciocolată în ea. Asta simplifica lucrurile. Nimeni nu mânca ciocolate în afară de fiul meu şi Virginie. Am ţinut-o la mine în seara aceea. Totul a decurs precum plănuisem…           Se opri, închizându-şi ochii pentru o clipă, apoi îi deschise din nou.           — Domnule Poirot, sunt la dispoziţia dumitale. Mi s-a spus că nu mai am multe zile de trăit. Vreau să răspund pentru fapta mea în faţa bunului Dumnezeu. Trebuie să răspund pentru ea şi pe Pământ?           Am ezitat.           — Dar sticluţa goală, madame, am întrebat eu ca să câştig timp. Cum a ajuns în posesia domnului de Saint Alard?           — Când a venit să-şi ia la revedere de la mine, i-am strecurat-o în buzunar. Nu ştiam cum să scap de ea. Sunt atât de neajutorată, încât nu mă prea pot mişca fără ajutor şi dacă ar fi fost găsită goală în camerele mele, ar fi creat suspiciune. Mă înţelegeţi, monsieur.           — Se îndreptă în fotoliu – n-am avut nici o intenţie să arunc vreo bănuială asupra domnului de Saint Alard! Nici nu mi-am închipuit vreodată aşa ceva. M-am gândit că valetul său va găsi sticla goală şi-o va arunca fără să întrebe.           Am aprobat-o:           — Vă înţeleg, doamnă, am spus.           — Ce-aţi hotărât, monsieur?           Vocea îi era fermă şi sigură şi-şi ţinea capul semeţ. M-am ridicat în picioare.           — Madame, i-am zis, am onoarea de a vă dori toate cele bune. Mi-am făcut investigaţiile şi am eşuat! Afacerea este închisă.           Tăcu pentru o clipă, apoi spuse liniştit:           — După o săptămână ea a murit. Mademoiselle Virginie şi-a trecut noviciatul şi, firesc, a rămas la mânăstire. Prietene, asta este povestea. Trebuie să recunosc că nu prea am fost la înălţime.           — Dar ăsta nu se poate numi eşec, mi-am pus eu verdictul. În acele împrejurări ce altceva ai fi putut crede?           — Ah, sacré, mon ami, strigă Poirot, înflăcărându-se deodată. Oare nu vezi? Pot să spun că am fost de 36 de ori un idiot! Celulele mele cenuşii n-au funcţionat deloc. Tot timpul am avut indiciul în mâinile mele.           — Ce indiciu?           — Cutia de ciocolată! Nu-ţi dai seama? Oricare ar fi văzut-o ar fi făcut o asemenea greşeală? Ştiam că doamna Déroulard avea cataractă – aflasem după picăturile de atropină. Era o singură persoană în toată casa a cărei vedere era atât de slabă încât ar fi putut s-o împiedice să pună corect capacul la loc. Cutia de ciocolată m-a pus pe urme şi, totuşi, până la sfârşit nu am reuşit deloc să-i observ adevărata ei importanţă!           Şi psihologia mea a dat greş. Dacă domnul de Saint Alard ar fi fost criminalul, n-ar fi păstrat niciodată o sticluţă care îl încrimina. Faptul că am găsit-o, dovedea nevinovăţia sa. Şi aflasem de la domnişoara Virginie că era un tip distrat. Ce să mai zic, a fost o afacere mizerabilă pe care ţi-am povestit-o! Dar numai ţie ţi-am spus-o. Mă înţelegi, sunt într-o postură proastă! O bătrână comite o crimă într-un chip atât de simplu şi inteligent şi mă păcăleşte complet pe mine, Hercule Poirot. Sapristi! Nu suport să mă gândesc la ea! Hai s-o uităm! Ba nu, ţine-o minte, şi dacă crezi vreodată că sunt prea îngâmfat – ceea ce e puţin probabil, dar s-ar putea întâmpla…           Mi-am ascuns un zâmbet.           — Eh bien, prietene, să-mi spui „Cutia de ciocolată”. Ne-am înţeles?           — Ne-am înţeles!           — În fond, spuse Poirot pe gânduri, a fost o experienţă! Eu, care, fără îndoială, am cel mai bun creier din Europa în prezent, pot să-mi permit să fiu mărinimos!           — Cutia de ciocolată, am murmurat eu încet.           — Pardon, mon ami.           M-am uitat la faţa liniştită a lui Poirot când se aplecă spre mine întrebător şi nu mă lăsă inima. Şi eu suferisem adesea din cauza lui, dar, deşi nu posedam cel mai grozav creier din Europa, îmi puteam permite să fiu mărinimos!           — Nimic, am minţit, şi mi-am aprins o altă pipă, zâmbind în sinea mea.                                                                           SFÂRŞIT               1 Băutură îndulcită din alcool şi apă fiartă.           2 Este vorba de acţiunea din romanul Misterioasa afacere de la Styles.  

Cu un efort serios, James Bond îşi îndreptă încă o dată atenţia asupra cărţuliei galbene din mâna sa. Pe copertă era imprimată o întrebare simplă şi plăcută: „Vreţi să vă crească salariul cu 300 de lire pe an?” Preţul broşurii era de un şiling. James tocmai terminase de citit două pagini cu paragrafe inspirate care-l instruiau cum să-şi privească şeful în faţă, să-şi cultive o personalitate dinamică şi să radieze o atmosferă de om eficient. Ajunsese acum la treburi mai subtile: „Există un moment pentru sinceritate, un altul pentru discreţie”, îl informa cărticica galbenă. „Un bărbat puternic nu divulgă fără să vrea tot ce ştie”. James închise cartea şi, ridicând capul, aruncă o privire spre întinderea oceanului. Începu să-l bântuie groaznica îndoială că nu era un tip puternic. Dacă el era aşa cum scria, cu siguranţă ar fi fost stăpân pe situaţie, nu o victimă a ci. Pentru a şasea oară în dimineaţa aceea, James îşi repeta slăbiciunile.           Asta era vacanţa sa. Vacanţă! Ha, ha! Un râs sarcastic. Cine-l convinsese să vină în staţiunea asta modernă, la mare, Kimpton-on-Sea? Grace. Cine-l îndemnase să cheltuiască mai mult decât îşi putea permite? Grace. Fusese de acord cu totul de bună voie. Ea îl adusese aici şi cu ce rezultat? În timp ce el stătea într-un cămin, cam la o milă şi jumătate de malul mării, Grace, care ar fi trebuit să se afle într-o casă asemănătoare (nu aceeaşi – proprietăţile cercului lui James erau cât se poate de rezervate), îl părăsise, în mod flagrant, şi locuia, nici mai mult nici mai puţin, la hotelul „Esplanade” de pe plajă.           Se părea că ea avea prieteni acolo. Prieteni! Din nou, James râse sarcastic. I se perindară prin minte ultimii trei ani de când îi făcea curte lui Grace. Fusese extrem de încântată când începuse s-o bage în seamă. Asta se întâmplase înainte ca ea să ajungă pe culmile gloriei în saloanele de modă ale domnilor Bartles din High Street. Pe atunci, James îşi dădea aere; acum, poftim, era pe dos! Grace era, ceea ce tehnic se spune, „plătită bine”. Asta o făcuse o încrezută. Da, exact, o înfumurată. Un fragment încâlcit dintr-o carte cu poezii îi trecu prin minte, ceva despre „Recunoştinţă Cerului pentru iubirea unui bărbat bun”. Dar nimic de genul acesta nu se putea observa la Grace. Înfuleca un mic dejun bun la hotelul „Esplanade” şi ignora în întregime dragostea bărbatului cel bun. În schimb, accepta atenţiile unui idiot inveterat pe nume Claud Sopworth, un om – credea cu convingere James – lipsit de orice calităţi morale.           James făcu o gaură cu călcâiul în pământ şi privi ameninţător şi negru de supărare spre orizont. Kimpton-on-Sea. Ce-l apucase să vină aici? Era, în primul rând, o staţiune pentru cei bogaţi şi în atenţia publicului, avea două hoteluri mari şi bungalouri pitoreşti ce se întindeau pe câteva mile, aparţinând actriţelor la modă, negustorilor bogaţi şi acelor membrii ai aristocraţiei engleze care se căsătoriseră cu moştenitoare înstărite. Chiria pentru cel mai mic bungalou mobilat era de 25 de guinee pe săptămână. Ezită să-şi imagineze la cât se ridica chiria pentru cele mari. Unul dintre aceste palate se afla imediat în spatele scaunului lui James. Aparţinea faimosului sportiv lord Edward Campion şi, în prezent, era ocupat de suita unor musafiri de seamă, printre care rajahul1 Maraputnei, a cărui avere era fabuloasă. James citise totul despre el în săptămânalul local, chiar în dimineaţa aceea: mărimea proprietăţilor sale din India, palatele, minunata sa colecţie de bijuterii, cu o menţiune specială pentru un celebru smarald în privinţa căruia, în articol se sublinia, cu admiraţie, că era de dimensiunea unui ou de porumbel. James, crescut la oraş, nu avea o idee prea clară asupra unui ou de porumbel, dar, oricum, rămase plăcut impresionat.           — Dacă aş avea un smarald ca ăla, spuse James, privind din nou furios spre orizont, i-aş arăta eu lui Grace.           Avu sentimentul vag că acea simplă afirmaţie îl făcu să se simtă mai bine. Glasuri vesele îl strigau şi, când se întoarse brusc, dădu cu ochii de Grace. Cu ea se afla Clara Sopworth, Alice Sopworth, Dorothy Sopworth şi, bineînţeles, Claud Sopworth. Fetele se ţineau de braţ şi chicoteau.           — Parcă ai fi străin, îi strigă, plină de ea, Grace.           — Da, zise James.           Ar fi putut, îşi dădu seama, să-i azvârle un alt răspuns. Nu poţi lăsa impresia că ai o personalitate dinamică, folosind doar un singur cuvânt – „da”. Se uită cu profundă aversiune la Claud Sopworth. Acesta era la fel de frumos îmbrăcat precum eroul unei comedii muzicale. James îşi dori, pentru o clipă, din toată inima, ca un câine săltăreţ de pe plajă să-şi aşeze labele din faţă ude, pline de nisip pe pantalonii mulaţi pe corp, de un alb imaculat ai lui Claud. Şi el purta o pereche, flanelaţi, de un cenuşiu închis, care cunoscuseră vremuri mai bune.           — Nu e un aer minunat? Întrebă Clara, inspirând încântată. Te bine dispune, nu-i aşa?           Ea râse.           — E ozonul, zise Alice Sopworth. Ştii că e la fel de bun ca un tonic.           Şi râse şi ea.           James se gândi: „Le-aş bate cap în cap, proastele! Ce rost are să se hlizească tot timpul? Nu spun nimic nostim”.           Claud cel imaculat murmură languros:           — Facem o baie sau e prea obositor?           Ideea unei băi a fost primită cu ţipete de satisfacţie. James li se alătură. Reuşi chiar, cu anumită dibăcie, s-o reţină puţin pe Grace, în urma celorlalţi.           — Ia ascultă! Se văietă el. Nu te văd mai deloc.           — Acum suntem cu toţii împreună, asta-i sigur, zise Grace, cel puţin poţi veni să iei prânzul cu noi la hotel…           Se uită dezaprobator la pantalonii lui James.           — Ce e, întrebă el furios, nu-s destul de eleganţi pentru tine, te pomeneşti!           — Chiar mă gândeam, dragă, că ar trebui să-ţi dai mai multă osteneală. Toţi sunt teribil de eleganţi pe-aici. Uită-te la Claud Sopworth!           — M-am uitat şi n-am văzut niciodată un bărbat care să arate ca un măgar mai mare decât el.           Grace se încrâncenă.           — Nu trebuie să-mi critici prietenii, James, nu-i frumos. E îmbrăcat la fel ca orice alt bărbat de la hotel.           — Zău? Ştii ce am citit în „Society Snippets”? Cum că ducele de… Ducele de, nu-mi amintesc, dar, oricum, un duce e cel mai prost îmbrăcat bărbat din Anglia, poftim!           — Mă rog, dar, vezi, el e duce, spuse Grace.           — Ei şi? Întrebă James. Ce-ai zice să ajung şi eu într-o zi duce? Poate nu chiar un duce, dar cel puţin, un nobil.           Bătu cu palma cărticica galbenă din buzunarul său şi îi enumeră o lungă listă de aristocraţi care îşi începuseră existenţa într-un mediu mult mai modest decât James Bond. Grace doar chicoti.           — Nu fii aşa naiv, James, zise ea. Cum ţi-ar sta conte de Kimpton-on-Sea?           James o privi cu un amestec de furie şi disperare. Aerul de la Kimpton-on-Sea, cu siguranţă, i se ridicase lui Grace la cap.           Plaja de la Kimpton este o fâşie lungă, dreaptă de nisip. Un rând de cabine de baie se înşiră de-a lungul ei pe aproape o milă şi jumătate. Grupul tocmai se oprise în faţa unui număr de şase cabine de schimb pe care scria cu o literă de o şchioapă: „Numai pentru clienţii hotelului Esplanade”.           — Astea-s ale noastre, spuse mândră Grace, dar mă tem că nu poţi să intri cu noi, James; va trebui să te duci până la corturile publice de acolo; ne întâlnim în apă. Pe curând!           — Pe curând! Şi se îndreptă spre locul indicat.           Douăsprezece corturi dărăpănate stăteau în mod solemn cu faţa la ocean. Un marinar în vârstă le păzea cu un sul de hârtie albastră în mână. Acceptă o monedă britanică de la James, îi tăie un bilet din sul, îi aruncă un prosop şi-i făcu un semn cu degetul peste umăr.           — Treceţi la rând! Spuse el răguşit.           Abia atunci, James îşi dădu seama că se afla în faţa unui fel de competiţii. Şi altora, în afară de el, le venise ideea să intre în apă. Nu numai că toate corturile erau ocupate, dar înaintea lor se afla o mulţime de oameni cu priviri hotărâte, studiindu-se unii pe alţii. James se aşeză la coada cea mai mică şi aşteptă. Cortul se deschise şi o tânără frumoasă, foarte sumar îmbrăcată, ieşi, aşezându-şi casca de baie, cu aerul uneia care avea întreaga dimineaţă la dispoziţie. Merse până la marginea apei şi acolo se aşeză visătoare pe nisip.           James îşi spuse: „aici nu merge” şi se ataşă mai în faţă, la o altă coadă.           După ce aşteptă vreo cinci minute, al doilea cort dădu semne de activitate. Tot ridicând şi trăgând, cortul se deschise, lăsând să iasă patru copii cu tatăl şi mama lor. Cortul fiind atât de mic, scena păru o scamatorie. Pe dată, două femei se repeziră în faţă, fiecare apucând de câte o poală a cortului.           — Scuzaţi-mă, spuse prima tânără, legănându-se puţin.           — Dumneata să mă scuzi, îi răspunse cealaltă, privind-o cu reproş.           — Cred că ştiţi că am fost aici cu zece minute înaintea dumneavoastră, spuse rapid prima tânără.

Agatha Christie Casa Idolului Astartei                   — Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povesteşti?             Bătrânul preot zâmbi cu blândeţe.             — Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el. Mi s-au întâmplat foarte puţine evenimente. Totuşi, odată când eram tânăr, am trecut printr-o experienţă foarte stranie şi tragică.             — Chiar? Exclamă Joyce Lemprière în mod încurajator.             — N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă fac un uşor efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de groază şi oroare pe care l-am trăit în momentul ăla îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv aparent.             — Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry.             — Şi eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. Există aşa ceva. Există anumite locuri imprimate şi saturate cu influenţe bune sau rele, care-şi pot face simţită puterea.             — Casa aceea, „The Larches”, aduce multă nefericire, remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers şi-a pierdut toţi banii şi a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări, şi-a rupt piciorul aşa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în sudul Franţei să-şi îngrijească sănătatea, iar în ceea ce priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo, am auzit că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând.             — Cred că sunt prea multe superstiţii în legătură cu treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe proprietăţi au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în circulaţie fără temei sau din prostie.             — Am cunoscut una sau două „fantome” care aveau o personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind.             — Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem domnului Pender să-şi continue povestirea.             Joyce se ridică şi stinse cele două lămpi, lăsând camera să fie luminată numai de focul jucăuş din şemineu.             — Atmosferă, zise ea. Acum putem continua.             Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, după ce-şi scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un ton blând, evocator.             — Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă şi, deşi fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise cumpărători. Probabil, situaţia era mai neplăcută iarna, dar priveliştea era măreaţă şi clădirea însăşi avea unele trăsături curioase şi originale. A fost cumpărată de un om pe nume Haydon – sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem câţiva ani, păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu plăcere invitaţia sa de a mă duce la Silent Grove, cum se numea noua sa proprietate.             Cei din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau Richard Haydon însuşi şi vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o lady Mannering cu o fiică palidă, cam ştearsă, pe nume Violet. Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori de călărie, cu feţele bătute de vânt, care trăiau numai pentru cai şi vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds şi o domnişoară Diana Ashley. Ştiam ceva despre cea din urmă. Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate şi se număra printre frumuseţile celebre ale vremii. Înfăţişarea era cu totul izbitoare. Brunetă, înaltă, cu tenul frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe jumătate închişi, uşor oblici îi dădeau un curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar ca un clopoţel.             Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon era foarte mult atras de ea şi am bănuit că întreaga adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. Cât priveşte sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva atenţie, în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot şi părea că nu are habar de existenţa unei persoane pe nume Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai fermecătoare liniştitului şi retrasului dr. Symonds.             În dimineaţa de după sosirea mea, gazda noastră ne-a arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil – o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. Ridicată să reziste timpului şi intemperiilor. Nu era romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau vedea panorama regiunii necultivate şi terenurile rezervate pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu Tor-uri*1 bătute de vreme.             Pe pantele celui mai apropiat Tor se găseau diferite cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată… O movilă în care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de antichitate şi ne vorbi cu multă înflăcărare şi entuziasm. Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în mărturii despre trecut.             Locuitori din neolitic, druizi, romani şi chiar urme ale primilor fenicieni puteau fi găsite.             — Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a spus el. I-aţi reţinut numele – Silent Grove*2. Ei bine, e destul de uşor să-ţi dai seama de unde i se trage denumirea.             Ne indică ceva anume cu mâna. Deşi partea aceea era necultivată, numai stânci, buruieni şi un soi de ferigă sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu copaci îndesiţi unul în altul.             — O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. Copacii au murit şi alţii au fost plantaţi în loc, dar, în general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară – poate pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să vă uitaţi!             L-am urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniştea. Nici o pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în copacii aceştia. Domnea un simţământ de dezolare şi oroare. L-am văzut pe Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios.             — Simţi ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? Mă întrebă el. Antagonism cumva? Sau nelinişte?             — Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit.             — Eşti în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreaţa unuia dintre cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta este Crângul lui Astarte*3.             — Astarte?             — Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în ţară, un Crâng al Astartei cunoscut – la nord de Wall. N-am nici o dovadă, dar îmi place să cred că deţinem aici un adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri sacre.             — Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau?             — Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, căpitanul Roger. Şi persoane destul de abile, îmi închipui.             Haydon nu-i acordă atenţie.             — În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus şi eu puţin imaginaţia la contribuţie.             În momentul acela păşeam într-un mic luminiş din mijlocul copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare spre Haydon.             — O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa Idolului lui Astarte.             Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o femeie cu coarne, călare pe un leu.             — Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeiţa Lunii.             — Zeiţa Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să venim aici, la lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei.             Am făcut un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard, se întoarse repede spre mine.             — Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i aşa?             — Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav.             Se uită la mine în mod curios.             — Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă ar fi fost…             — Dacă ar fi fost?             — Ei bine… Râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de-astea, nu-i aşa? Dumneata, un pastor!             — Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în asta.             — Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de mult.             — Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns, contemplând cele din jurul meu. Ştiu doar un lucru: în general, nu sunt un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul şi ameninţarea în jurul meu.             Privi, din nou stânjenit, peste umăr.             — Da, spuse, este… Este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să spui, dar bănuiesc că numai imaginaţia noastră ne face să ne simţim aşa. Ce părere ai, Symonds?             Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi spuse liniştit:             — Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel sau altul, nu-mi place.             În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine.             — Îmi repugnă locul ăsta, ţipă ea. Îmi repugnă. Să ieşim de-aici!             Ne-am îndepărtat şi ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi am văzut-o stând în faţa casei idolului, privind cu intensitate la imaginea dinăuntru.             Ziua era neobişnuit de frumoasă şi călduroasă aşa că propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere costumată în seara aceea a fost bine primită. Obişnuitele râsete, şoapte şi cusutul disperat în secret – am avut parte de toate – şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au izbucnit ca de obicei strigăte de veselie.             Rogers şi soţia sa erau „îmbrăcaţi” ca locuitori ai colibelor din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor din faţa căminelor. Richard Haydon şi-a imaginat că e un marinar fenician, iar vărul său – şeful unei bande de hoţi; doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady Mannering pe o soră de spital şi fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă era înfăşurată într-un domino*4 negru inform.             — Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă.             După cină am ieşit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, blândă şi luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi.             — Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard Haydon.             Violet Mannering clătină din cap:             — O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în direcţia aceea, acum vreun sfert de oră.             În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila negru şi plin de umbre în lumina lunii.             — Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem!             Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de curiozitate de ce putea pune la cale domnişoara Ashley. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită reţinere de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. Ceva mai puternic decât mine părea să mă reţină şi să mă îndemne să nu păşesc înăuntru. Eram mai convins decât oricând de răul esenţial al locului. Cred că unii dintre ceilalţi simţeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost dispuşi s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii de alţii, încât lumina lunii nu putea pătrunde. Se auzeau mai multe sunete în jurul nostru – şoapte şi oftaturi. Aveam sentimentul a ceva extrem de straniu, aşa că din spirit de conservare, am rămas cu toţii grupaţi.             Deodată, am dat de poiana din mijlocul crângului şi am rămas încremeniţi de uimire, întrucât în pragul Casei Idolului, se profila o siluetă, învăluită toată în tifon diafan, purtând două coarne proeminente care se ridicau din masa neagră a părului ei.             — Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon şi fruntea i se umplu de sudoare.             Dar Violet Mannering era mai perspicace.             — E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată oarecum altfel!             Silueta din prag îşi ridică mâinile. Înaintă un pas şi cântă pe un ton înalt, plăcut.             — Sunt Preoteasa Astartei, fredonă ea. Aveţi grijă cum vă apropiaţi de mine, căci moarte ţin în mâna mea.             — Nu fă asta, dragă, protestă lady Mannering. Ne trec toţi fiorii, să ştii!             Haydon sări spre ea.             — Doamne, Diana, strigă el. Eşti minunată!             Ochii mei se obişnuiseră de-acum cu lumina lunii şi puteam vedea mai clar. Aşa cum spusese Violet, ea arăta schimbată. Faţa era mult mai oriental conturată, ochii – nişte deschizături oblice – degajau o oarecare cruzime în strălucirea lor şi ciudatul zâmbet ce i se citea pe buze nu-l mai văzusem niciodată.             — Ai grijă, strigă ea prevenind pe oricine. Nu vă apropiaţi de zeiţă. Dacă cineva pune mâna pe mine, moare.             — Eşti minunată, Diana, strigă şi Haydon, dar termină! Nu ştiu cum, dar… Nu-mi prea place!             El se îndrepta spre ea prin iarbă şi ea întinse o mână.             — Opreşte-te, strigă ea. Încă un pas şi te voi lovi cu magia Astartei.             Richard Haydon râse şi grăbi pasul, când, deodată, un lucru curios se întâmplă. Ezită o clipă, apoi păru că se împiedică şi căzu lat.             Nu se ridică, ci rămase unde căzuse cu faţa la pământ.             Deodată, Diana începu să râdă ca o isterică. Era un hohot straniu, oribil, care tulbura liniştea poienii.             Cu o înjurătură, Elliot se repezi în faţă.             — Nu suport asta, ţipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule!             Şi totuşi, Richard Haydon zăcea unde căzuse. Elliot Haydon se apropie, îngenunche lângă el şi-l întoarse încet cu faţa-n sus. Se aplecă peste el, uitându-se la faţa acestuia.             Apoi se ridică brusc şi rămase clătinându-se puţin.             — Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred… Cred că e mort.             Symonds se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse încet spre noi. Se uita în jos la mâinile sale într-un fel pe care nu l-am înţeles.             În clipa aceea o auzirăm pe Diana ţipând sălbatic:             — L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l-am omorât!             Şi leşină, căzând pe o grămadă de iarbă călcată în picioare.             Doamna Rogers urlă ca scoasă din minţi:             — O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor, ni se poate întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător!             Elliot mă apucă de umăr.             — Nu se poate, domnule, murmură el, îţi spun că nu se poate! Un om nu poate fi ucis aşa. E…e împotriva Naturii.             Am încercat să-l liniştesc.             — Există vreo explicaţie, am zis eu. Vărul tău trebuie să fi suferit de pe urma unei slăbiciuni neaşteptate a inimii. Şocul şi excitarea…             El mă întrerupse:             — Nu înţelegi. Îşi ridică mâinile să le văd şi am observat pete roşii pe ele. Dick nu a murit de pe urma şocului, a fost lovit… Lovit în inimă şi nu există nici o armă.             L-am privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se ridicase după ce examinase trupul şi se îndrepta spre noi. Era palid şi tremura tot.             — Am înnebunit cu toţii? Spuse el. Ce-i cu locul ăsta, încât lucruri de acest gen se pot întâmpla aici?             — Deci e adevărat? Am întrebat eu.             Dădu din cap că da.             — Rana seamănă cu una făcută de un stilet lung, subţire, dar… Nu-i nici un stilet acolo.             Ne-am uitat cu toţii unii la alţii.             — Dar trebuie să fie acolo, strigă Elliot Haydon. Trebuie să fi căzut din rană. Trebuie să fie, undeva, pe jos. Să cercetăm!             Ne-am uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse deodată:             — Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. L-am zărit strălucind când îl ameninţa.             Elliot Haydon clătină din cap:             — Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă el.             Lady Mannering se aplecase peste fata care leşinase.             — N-are nimic în mână acum, ne informă ea, şi nu văd nimic pe pământ. Eşti sigură că l-ai văzut, Violet? Eu nu l-am văzut.             Doctorul Symonds se apropie de fată.             — Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să mă ajuţi?             Am cărat fata leşinată în casă. Apoi ne-am întors şi-am luat cadavrul lui sir Richard.             Dr. Pender se opri şi, parcă cerându-şi scuze, ne privi pe toţi pe rând.             — Astăzi, se cunosc unele lucruri mai bine, datorită influenţei romanelor detective. Orice băiat de pe stradă ştie că un cadavru trebuie să fie lăsat unde se găseşte. Dar, pe timpul acela, nu aveam asemenea cunoştinţe, aşa că am dus trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa pătrată de granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă să aducă poliţia, de la vreo 12 mile depărtare.             Atunci, Elliot Haydon mă trase de o parte.             — Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea trebuie găsită.             — Dacă a fost vreo armă, am răspuns eu sceptic.             Mă apucă de braţ şi mă trase cu furie.             — Ţi-a intrat superstiţia aia în cap. Crezi că moartea lui a fost supranaturală; bine, eu mă întorc în crâng să aflu.             Eram, în mod curios, împotrivă ca el să procedeze aşa. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l împiedic. Simpla idee a cercului acela des de copaci mă îngrozea şi aveam presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de-a binelea. Cred că şi el era speriat, dar nu vroia s-o recunoască. S-a dus ferm hotărât să dezlege tot misterul.             A fost o noapte foarte înfricoşătoare; niciunul dintre noi nu putea să doarmă sau să încerce măcar. Când au sosit, poliţiştii nu prea au crezut nimic din toată povestea. Ei şi-au exprimat dorinţa puternică de a o ancheta îndeaproape pe domnişoara Ashley, dar apoi s-au izbit de doctorul Symonds, care s-a opus, în mod vehement, ideii. Domnişoara Ashley îşi revenise din leşin sau din transă şi el îi administrase un somnifer puternic. Sub nici un motiv, ea nu trebuia tulburată până a doua zi.             Nimeni nu s-a gândit până pe la şapte dimineaţa la Elliot Haydon şi atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am explicat ce făcuse Elliot şi faţa gravă a lui Symonds căpătă un aer şi mai grav.             — Aş vrea să nu se fi dus. E… e o prostie, spuse el.             — Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău?             — Sper că nu. Padre, cred că dumneata şi cu mine am face mai bine să ne ducem să vedem.             Ştiam că are dreptate, dar a trebuit să-mi adun tot curajul de care eram în stare ca să mă înham la treaba asta. Am pornit împreună şi am intrat din nou în crângul acela blestemat de copaci. L-am strigat de două ori şi nu am primit nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de poiana care părea palidă şi fantomatică în lumina dimineţii care abia mijea. Symonds mă apucă de braţ şi eu am scos o exclamaţie înăbuşită. Noaptea trecută, văzusem la lumina lunii trupul unui bărbat zăcând cu faţa în jos, în iarbă. Acum, în zorii dimineţii, aceeaşi privelişte se înfăţişa ochilor noştri. Elliot Haydon zăcea în exact acelaşi loc în care fusese vărul său.             — Doamne Sfinte! Spuse Symonds. L-a răpus şi pe el!             Am alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconştient, dar respira încet; de data aceasta nu mai era nici o îndoială în privinţa cauzei tragediei: o armă lungă şi subţire din bronz rămăsese în rană.

Oglinda mortului de Agatha Christie 1.   Apartamentul era modern. Şi toate cele din cameră erau şi ele moder­ne. Fotoliile erau pătrate, scaunele dreptunghiulare. Un birou modern era aşezat chiar sub fereastră, paralel cu ea şi la el stătea un om în vârstă, scund. Capul lui era, practic, singurul obiect din cameră care nu era pă­trat. Era în formă de ou. Dl. Hercule Poirot tocmai citea o scrisoare:   Station: Whimperley. Telegrams: Harborough St. John   Hamborough Close, Hamborough St. Mary, Westshire   24 septembrie, 1936   Domnului Hercule Poirot   Stimate domnule, S‑a ivit o situaţie care trebuie rezolvată cu deosebit tact şi discreţie. Am primit referinţe bune despre dv., de aceea m‑am hotărât să vă încredinţez a­cest caz. Am temeri serioase că am devenit victima unei şarlatanii, dar, din motive familiale, nu doresc să anunţ poliţia. Acord, de aceea, o atenţie apar­te acestei chestiuni, dv. trebuind să fiţi pregătit să răspundeţi imediat la pri­mirea unei telegrame. V‑aş fi foarte obligat dacă nu veţi răspunde la această scrisoare.   Al dumneavoastră, Gervase Chevenix‑Gore   Sprâncenele d‑lui Hercule Poirot se ridicară încet peste frunte că a­proape îi dispărură sub păr. „Cine‑o mai fi şi acest Gervase Chevenix‑Gore?", se întrebă. Se duse în bibliotecă de unde luă un tom gros, de format mare. Nu trebui să caute prea mult:   „Chevenix‑Gore, sir Gervase Francis Xavier, al 10‑lea baronet; cr. 1694; fost căpitan în reg. 17; n. la 18 mai 1878; fiul cel mai mare al lui sir Guy Chevenix‑Gore, al 9‑lea baronet şi lady Claudia Bretherton, a doua fiică a celui de‑al 8‑lea viconte de Wallingford. I‑a succedat tatălui în 1911; Căs. 1912 cu Vanda Elisabeth, fiica cea mai mare a col. Frederick Arbuth­not; educ. Eton. A servit în războiul european 1914‑1918. Pasiuni: călăto­rii şi vânat mare. Adresa: Hamborough Close, Hamborough St. Mary, West­shire şi Lowndes Square 218, S.W. 1, London. Cluburi: echitaţie şi al călătorilor".     Poirot dădu neliniştit din cap. Rămase pentru o clipă cufundat în gân­durile sale, apoi se apropie de birou, trase un sertar şi începu să caute prin­tr‑un teanc de cărţi de vizită. Chipul i se lumină. — À la bonne heure! Asta‑i! Sigur o să fie acolo!     Ducesa îl întâmpină pe domnul Hercule Poirot cu un glas în care se desluşea şi linguşire: — Aţi venit totuşi, domnule Poirot... Asta‑i minunat! — Plăcerea este de partea mea, madame, murmură Poirot făcând o plecăciune. După aceea se strecură printre nadele câtorva personalităţi de marcă — un diplomat ilustru, o artistă la fel de cunoscută, un nu mai puţin vestit pair al sportului — şi, în sfârşit, îl găsi pe omul pentru care venise, unul dintre cei trecuţi la „au mai participat...", un anume domn Satterthwaite. Domnul Satterthwaite ciripi amabil: — Ducesa e delicioasă... Seratele ei mă cuceresc întotdeauna... O per­sonalitate, ce mai... Dacă mă înţelegeţi... În urmă cu câţiva ani mă întâl­neam adesa cu ea în Corsica... De regulă, explicaţiile domnului Satterthwaite erau supraîncărcate, până la disperare, cu date despre cunoştinţele lui de viţă nobilă. E posibil ca el să fi putut să găsească câteodată plăceri în compania doamnelor Jo­nes, Brown sau Robinson, dar nu menţiona acest lucru. Dar, cu toate a­cestea, n‑ar fi fost nimic mai neadevărat decât a‑l caracteriza pe domnul Satterthwaite drept snob. Era un observator fin al firilor omeneşti, iar afir­maţia potrivit căreia se pricepea cel mai bine la fete se baza pe faptul că domnul Satterthwaite cunoştea o mulţime dintre acestea. — Ştii, dragul meu, a trecut o veşnicie de când nu ne‑am văzut. Mă simt onorat şi astăzi că am putut să vă urmăresc la lucru, în cazul de la „Cuibul ciorii". De atunci mă consider a fi sfinţit într‑un fel. Am întâlnit‑o pe Lady Mary chiar săptămâna trecută, cu totul din întâmplare. O apariţie fermecătoare, minunată fiinţă — potpourri şi parfum de lavandă! De câte ori povestea despre unul sau două scandaluri, aflate tocmai pe tapet — de pildă indiscreţiile fiicei vreunui conte sau comportarea scan­daloasă a nu ştiu cărui viconte — Poirot abia reuşea să strecoare şi nume­le lui Gervase Chevenix‑ Gore. Domnul Satterthwaite reacţionă rapid. — O, dar este realmente o personalitate. Ultimul baronet, aşa i se spu­ne. — Pardon, nu vă înţeleg prea bine... Domnul Satterthwaite se aplecă cu indulgenţă în faţa lipsei de înţe­legere a străinului. — A fost o glumă, ştiţi... O glumă. Natural, el nu este ultimul baronet din Anglia, dar este un fel de reprezentant tipic al unei epoci. E pe jumăta­te erou, pe jumătate nebun, un ins din categoria acelora cărora scriitorii secolului trecut le făceau cu plăcere loc în romanele lor, unul din aceia ce pun pariuri imposibile pe care le şi câştigă în cele din urmă. El explică cu lux de amănunte ce anume avea în vedere. Tânăr fiind, Gervase Chevenix‑Gore a înconjurat lumea cu o barcă cu pânze, a partici­pat la expediţii la Poli, a provocat la duel pe un pair. A făcut prinsoare că va ieşi pe scările palatului ducal călare pe iapa sa preferată şi, bineînţeles, a câştigat. Odată a sărit din loja teatrului direct pe scenă, de unde a răpi­t‑o pe o artistă celebră tocmai când aceasta se găsea la mijlocul monologu­lui. Dar despre el existau o sumedenie de anecdote. — E un neam vechi, continuă domnul Satterthwaite. Sir Guy Cheve­nix‑Gore a luat parte la prima cruciadă. Acum, din păcate, se pare că bă­trânul Gervase „încheie plutonul" — e ultimul Chevenix‑Gore. — Averea s‑a mai subţiat? — Da de unde, Gervase e fabulos de bogat. Este proprietarul unor bu­nuri imobiliare de valoare, are mine de cărbune şi, în plus de asta, în tine­reţe a pus să fie înregistrată anexarea unei mine din Peru sau prin altă parte din America de Sud, care i‑a adus o avere teribilă. Un om admirabil. A avut noroc în tot ce a făcut. — Acum însă are nişte anişori... — Da, sărmanul bătrânel, zise domnul Satterthwaite oftând şi dând din cap. Majoritatea oamenilor v‑ar spune despre el că este tocmai copt pentru balamuc. În felul lor, au dreptate. Pe bune, el e nebun — dar nu în sensul că ar avea acte în regulă sau că ar vorbi singur pe drum, ci nebun în sensul că pur şi simplu nu este normal. El a fost totdeauna un original. — Numai că, originalitatea, cu timpul, se transformă în excentricitate, nu? remarcă Poirot. — Aveţi dreptate. Asta i se potriveşte de minune lui Gervase, sărma­nul bătrânel. — Trebuie că are o părere destul de bună despre el, nu‑i aşa? — Asta da. Ştiţi, după el lumea s‑a împărţit totdeauna în două jumă­tăţi — familia Chevenix‑Gore şi restul. — Mania nobleţei. — Aşa ceva. Toţi Chevenix‑Gore au fost nişte îngâmfaţi — ei înşişi îşi sunt legea. Gervase, care e ultimul dintre ei, cel mai mult. El este, pe cin­stea mea, dacă l‑aţi auzi vorbind, aţi putea crede că este... Eh, dumnezeu­le! Poirot dădu încet şi gânditor din cap. — Da, aşa mi‑am imaginat situaţia. Ştiţi, am primit o scrisoare de la el. O scrisoare foarte neobişnuită, în care nu mă roagă nimic. M‑a chemat la el, atât. — Un decret regal, zâmbi pe furiş domnul Satterthwaite. — Exact. Lui sir Gervase nu i‑a trecut desigur prin cap că eu, Hercule Poirot, sunt şi eu un cineva, un om care am şi eu o sumedenie de treburi! Şi că este foarte greu de presupus că aş lăsa baltă totul şi m‑aş comporta asemenea unui câine ascultător — ca o nulitate recunoscătoare că i s‑a az­vârlit şi ei ceva! Domnul Satterthwaite strânse din buze pentru a‑şi înăbuşi un zâm­bet. Tocmai îi trecuse prin cap că în materie de propria importanţă, între Hercule Poirot şi Chevenix‑Gore nu era o diferenţă prea mare. Se mulţumi să bombăne: — Dacă motivul chemării reclamă urgenţă... Agatha Christie teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie  

                                  Oferta misterioasă   Doamna St. Vincent făcea socoteli. Oftă o dată sau de două ori şi-şi duse mâna la capul care o durea. Nu-i plăcuse niciodată aritmetica. Din nefericire, în prezent, viaţa ei părea compusă în întregime dintr-o anumită sumă de bani, adunarea neîncetată a unui număr mic de cheltuieli necesare dând un total care o surprindea şi o speria întotdeauna. Sigur că nu putea să se ridice la atâta! Se uită din nou peste cifre. Făcuse o mică eroare la penny, altfel cifrele erau corecte. Doamna St. Vincent oftă din nou. Acum o durea capul şi mai tare. Ridică privirea spre uşa care se deschidea şi fiica ei, Barbara, intră în cameră. Barbara St. Vincent era o fată foarte drăguţă; avea trăsăturile delicate ale mamei sale, acelaşi fel mândru de a-şi ţine capul, dar ochii erau negri în loc de albaştri şi gură o avea altfel, — o gură roşie, îmbufnată, morocănoasă, dar nu lipsită de atracţie. — O, mamă! strigă ea. Iar jonglezi cu socotelile alea groaznice? Aruncă-le pe toate în foc! — Trebuie să ştim cum stăm, îi răspunse nesigur doamna St. Vincent. Fata ridică din umeri. — Suntem întotdeauna în aceeaşi barcă, zise ea înţepat. Al dracului de strâmtoraţi. Ca de obicei până la ultimul penny.   Doamna St. Vincent oftă. — Aş vrea... Începu ea şi apoi se opri. — Trebuie să găsesc să fac ceva, spuse Barbara pe un ton hotărât. Şi să găsesc repede. În fond, am urmat cursul acela de stenografie şi dactilografie. După câte îmi pot da seama, aşa au făcut un milion de alte fete! „Aveţi experienţă? Nu, dar... O! Vă mulţumim, bună dimineaţa. O să vă anunţăm.” Dar ei nu te cheamă niciodată! Trebuie să găsesc un alt gen de slujbă, orice slujbă. — Nu încă, dragă, o imploră mama sa. Mai aşteaptă puţin. Barbara se duse la fereastră şi se uită afară, dar ochii ei nu vedeau siluetele posomorâte ale caselor de vizavi. — Câteodată, zise ea încet, îmi pare rău că verişoara Amy m-a luat cu ea în Egipt iarna trecută. O! Ştiu că m-am distrat, aproape singura distracţie pe care am avut-o vreodată şi, probabil, singura din viaţa mea. Mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut enorm. Dar a fost foarte deprimant. Vreau să zic... să mă întorc aici. Şi arată cu mâna prin cameră. Doamna St. Vincent o urmări cu privirea şi clipi. Încăperea era tipică pentru locuinţele ieftine, mobilate. O aspidistra* prăfuită, mobilă aparent ornamentată, un tapet de prost gust, decolorat pe alocuri. Erau semne că personalitatea chiriaşilor se luptase cu cea a proprietarului; vreo două piese de porţelan bun, foarte crăpate şi reparate, aşa încât valoarea de vânzare era nulă, o broderie aruncată pe spătarul sofalei, acuarela unei tinere îmbrăcate ca în urmă cu 20 de ani înfăţişând-o, fără îndoială, pe doamna St. Vincent. — N-ar fi contat, continuă Barbara, dacă n-am fi cunoscut niciodată o altfel de viaţă. Dar când mă gândesc la Ansteys... Se opri, nemaiputând să vorbească de casa aceea atât de mult îndrăgită care aparţinuse de secole familiei St. Vincent şi care se afla acum în mâinile unor străini. — Numai dacă tata... n-ar fi făcut speculaţii şi nu s-ar fi împrumutat... — Draga mea, spuse doamna St. Vincent, tatăl tău n-a fost niciodată, în nici un sens al cuvântului, un om de afaceri. Rostise aceste vorbe ca un omagiu plin de atâta consideraţie încât Barbara se apropie şi-o sărută în timp ce murmură: — Mămică dragă, mămică dragă, tu nu te plângi niciodată. Doamna St. Vincent luă stiloul din nou şi se aplecă peste masa ei. Barbara se întoarse la fereastră. Deodată fata spuse: ______________________________________________________________________________ * Plantă din familia crinului, cu frunze late, ascuţite în vârf, frecvent cultivată ca plantă ornamentală de interior şi considerată adesea ca simbol al respectabilităţii aristocratice şi al înaltei burghezii. — Mamă, am vorbit cu Jim Masterton în dimineaţa aceasta. Vrea să vină să mă vadă.   Doamna St. Vincent lăsă jos stiloul şi ridică privirea speriată. — Aici? exclamă ea. — Bine, dar nu prea putem să-l invităm să luăm masa la Ritz, şuieră Barbara. Mama se arătă nefericită. Se uită din nou împrejur cu un dispreţ nedisimulat. — Ai dreptate, spuse Barbara. Este un loc dezgustător. Sărăcie de nobili! Sună bine — o casă albă la ţară, cretoane prăpădite cu desen frumos, vaze cu trandafiri, un serviri de ceai de Derby pe care-l speli singură. Este ca în cărţi. În viaţa adevărată, cu un fiu care porneşte în carieră de la postul cel mai de jos de funcţionar, asta înseamnă Londra. Proprietărese încruntate, copii murdari pe scară, haddok* pentru micul dejun, care nu este chiar aşa de, de... etc. — Numai dacă... Începu doamna St. Vincent. Dar, vorbesc serios, încep să mă tem că n-o să ne mai permitem multă vreme nici măcar această cameră. — Asta înseamnă o sufragerie — dormitor, groaznic! Pentru tine şi pentru mine, spuse Barbara. Şi o mansardă pentru Rupert. Şi când Jim o să vină să mă vadă, am să-l primesc în camera aceea îngrozitoare de jos, cu bătrâne cicălitoare stând roată şi tricotând, uitându-se la noi şi tuşind în chipul ăla groaznic! Urmă un moment de linişte. — Barbara, spuse doamna Vincent în cele din urmă, te-ai... vreau să zic, ai vrea...? Se opri, înroşindu-se puţin. — Nu trebuie să fii stânjenită, mamă, spuse Barbara. Astăzi nimeni nu este. Să mă căsătoresc cu Jim, cred că la asta te gândeşti! Aş face-o imediat dacă mi-ar cere mâna. Dar mi-e atât de groaznic de teamă că nu o s-o facă. — O, Barbara dragă. — Vezi, una e să mă vadă acolo, cu verişoara Amy, mişcându-mă (cum se spune prin povestiri) în înalta societate, S-a îndrăgostit de mine. Şi alta e să vină aici şi să mă vadă aşa! Şi trebuie să ştii că e o fiinţă nostimă, plină de aere şi demodată. Cred că tocmai asta îmi place la el. Îmi reaminteşte de Ansteys şi de sat, de tot ce era acum o sută de ani în urmă, dar aşa, aşa... nu ştiu. E atât de delicat. Ca lavanda! Fata râse, pe jumătate ruşinată de nerăbdarea ei. Doamna St. Vincent vorbi simplu şi serios. — Aş vrea să te căsătoreşti cu Jim Masterton. El este unul de-ai noştri. Este şi foarte bogat, dar nu prea îmi pasă de chestia asta. — Ba mie, da, spuse Barbara. M-am săturat de sărăcie! — Dar, Barbara, nu doar... — Nu doar pentru asta? Nu. Ţin la el cu adevărat. O, mamă, nu-ţi dai seama că ţin? Doamna St. Vincent arăta foarte nefericită. — Aş vrea să te poată vedea în ambianţa ta naturală, dragă, spuse ea necăjită. — Bine, spuse Barbara. De ce să ne facem griji? Am putea foarte bine să încercăm să fim vesele în privinţa lucrurilor astea. Îmi pare rău că am fost atât de morocănoasă. Înveseleşte-te dragă. Se aplecă spre mama sa, o sărută uşor pe frunte şi plecă. Doamna St. Vincent, renunţând la toate încercările sale financiare, se aşeză pe sofaua neconfortabilă. Gândurile i se învălmăşeau. Poate oricine să spună ce-i place, aparenţele îl îndepărtează pe un bărbat. Nu mai târziu, nu când ar fi cu adevărat logodiţi. Până atunci şi-ar da seama ce fată bună şi drăgălaşă e! Dar aşa de uşor tinerii se adaptează mediului lor. Uite, Rupert s-a cam schimbat faţă de cum era înainte. Nu că aş vrea să-mi izolez copiii. Câtuşi de puţin. Dar n-aş suporta ca Rupert să se logodească cu fata aia groaznică de la tutungerie. S-ar putea să fie chiar o fată foarte drăguţă. Dar, nu e dintre ai noştri. Totul e atât de greu. Biata mea micuţă Babs. Dacă aş putea face ceva... ceva. Dar de unde să iau banii? Am vândut totul ca Rupert să poată porni în viaţă. Cu adevărat nu ne mai putem permite altceva. Ca să-şi schimbe gândurile, doamna St. Vincent apucă „The Morning Post” şi parcurse reclamele de pe prima pagină. Pe majoritatea le ştia pe dinafară. Oameni care căutau capital, oameni care aveau capital şi erau dispuşi să-l împrumute numai cu chitanţe scrise de mână, alţii care vroiau să cumpere dinţi (se întreba întotdeauna de ce?), alţii care vindeau blănuri, rochii de seară şi aveau idei optimiste în privinţa preţului.

Impuscaturi la Stonygates de Agatha Christie Capitolul I   Doamna Van Rydock se îndepărtă de oglindă şi suspină: — În sfârşit, murmură, va trebui să meargă cum e. Tu ce zici, Jane? Miss Marple plimbă o privire critică pe creaţia lui Lavanelli, înainte ca să răspundă: — După părerea mea, este o rochie foarte frumoasă. — Oh, nu este nimic de reproşat rochiei, replică doamna Van Rydock, suspinând din nou. Ajută-mă să o scot, Stéphanie. Camerista, o femeie fără vârstă, cu părul argintiu, făcu să alunece, cu îndemânare, rochia de-a lungul braţelor ridicate ale doamnei Van Rydock. Îşi păstrase formele zvelte, dar corsetul care i se ghicea sub furoul de satin de culoarea piersicii nu era străin de asta. La prima vedere, faţa sa, tonifiată de masaje constante, apărea aproape tinerească sub un strat de cremă şi de farduri. Părul, întotdeauna făcut permanent, era mai curând de un albăstrui de hortensie decât cenuşiu. Îţi era imposibil, uitându-te la doamna Van Rydock, să-ţi imaginezi cum putea fi ea în realitate. Tot ce banul permitea era în slujba sa, completat cu regimurile, masajele şi exerciţiile cărora li se dedica neobosită. — Crezi, Jane, că multă lume ar ghici că noi, tu şi cu mine, suntem de aceeaşi vârstă? Ruth Van Rydock îşi privea prietena cu o oarecare maliţie. Miss Marple se arătă sinceră şi încurajatoare: — Eu nu-mi fac această iluzie! Vezi, cred că eu par cel puţin atât de bătrână pe cât sunt. Cu părul în întregime alb, cu un chip tare blând, acoperit de riduri, cu obraji trandafirii, ochi candizi de un albastru deschis, Miss Marple era o încântătoare domnişoară bătrână. Nimeni, niciodată, nu s-ar fi gândit să vorbească de doamna Van Rydock ca de o încântătoare domnişoară bătrână. — Este adevărat, biata mea Jane! zise doamna Van Rydock. Şi continuă cu un neaşteptat hohot de râs: De altminteri, ca şi mine, dar nu în acelaşi mod. Vorbind despre mine, oamenii spun: „Este nemaipomenit cum îşi păstrează silueta, bătrâna mârţoagă!”. Ei ştiu foarte bine că sunt o mârţoagă bătrână. Şi o ştiu prea bine şi eu! Se lăsă să cadă pe un fotoliu acoperit cu satin. — Mulţumesc, Stéphanie, nu mai am nevoie de tine. Camerista ieşi, purtând pe braţ rochia împăturită cu grijă. Iar doamna Van Rydock reluă: — Draga mea, Stéphanie! Sunt de-acum peste treizeci de ani de când este cu mine. Este singurul suflet din lume care ştie ce fel de aer am cu adevărat... Apoi schimbând tonul: Ascultă, Jane, zise, trebuie să-ţi vorbesc. Miss Marple se întoarse spre prietena sa. Faţa îi luase o expresie atentă. În încăperea aceea bogată de hotel luxos, era un pic deplasată în rochia sa neagră fără formă şi cu enorma ei sacoşă. — Sunt neliniştită din cauza lui Carrie-Louise. — Carrie-Louise? Miss Marple repetase acest nume pe un ton visător. El o ducea foarte departe, în trecut. Pensionul din Florenţa... Ea însăşi, tânără englezoaică, numai în alb şi roz, născută în umbra unei catedrale, şi cele două micuţe Martin, americane şi grozav de amuzante cu felul lor de a pronunţa, atât de nostim, cu manierele lor, directe, cu vitalitatea lor, Ruth, voinică, pasională, întotdeauna „plecată după glorie”, Caroline-Louise, subţire, distinsă, visătoare... — Când ai văzut-o ultima oară, Jane? — O, demult, acum douăzeci şi cinci de ani, poate. Fireşte, ne scriem întotdeauna de Crăciun. Ce lucru curios, prietenia! Jane Marple atât de tânără atunci şi cele două americane... Drumurile lor se despărţiseră aproape imediat, dar, cu toate acestea, vechea afecţiune supravieţuise. Scrisori din când în când şi felicitări de Crăciun. Şi cu Ruth, care locuia în America, Jane se întâlnea mai des, pe când nu o vedea aproape niciodată pe Carrie-Louise, care se stabilise în Anglia. — De ce eşti neliniştită, Ruth? o întrebă Miss Marple. — Din noi două, când eram tinere, Carrie-Louise era cea mai idealistă, declară Ruth Van Rydock, în loc să răspundă la întrebarea prietenei sale. În vremurile acelea era la modă să trăieşti pentru un ideal. Toate fetele aveau unul. Era comme il faut. Tu, Jane, doreai să mergi să îngrijeşti leproşii. Eu voiam să mă fac călugăriţă. Îţi revii din aceste himere. Dar, vezi tu, Carrie-Louise... Chipul i se întunecă. Cred că, într-adevăr, asta mă chinuieşte legat de Carrie-Louise... Ea s-a căsătorit, succesiv, cu trei fenomene. — Dar, Ruth..., începu Miss Marple. — Ştiu, ştiu, zise cu nerăbdare. Lui Gulbrandsen, primul ei soţ îi stătea bine să fie un fenomen, nu era lipsit de simţ practic. Când s-au căsătorit, el avea cincizeci de ani, fiii săi erau deja mari şi el strânsese o avere enormă. Miss Marple clătină capul, cu un aer gânditor. Numele lui Gulbrandsen era cunoscut în lumea întreagă. Acest remarcabil om de afaceri de o cinste ireproşabilă realizase o avere atât de colosală, încât singură filantropia îi oferise mijlocul de a o cheltui. Fundaţia Gulbrandsen, Bursele de Cercetare Gulbrandsen, Azilurile Gulbrandsen şi opera sa cea mai cunoscută din toate, imensul colegiu înfiinţat pentru copiii de muncitori îi păstrau acestui nume întreaga sa semnificaţie. — Niciodată nu mi-a părut mai bine pentru sora mea decât în ziua în care, după moartea lui Gulbrandsen, s-a căsătorit cu Johnnie Restarick. Nu fiindcă i-aş fi luat în serios decorurile de teatru sau aşa-zisa sa muncă de regizor. Pentru bani a luat-o de soţie... O, bineînţeles, poate nu numai. Dar, în orice caz, nu ar fi luat-o, dacă nu i-ar fi avut. Pe urmă, însă, femeia aceea groaznică, iugoslava aceea a pus gheara pe el. Efectiv l-a înhăţat. Dacă ea, Carrie-Louise, ar fi avut un dram de bun simţ şi, pur şi simplu, l-ar fi aşteptat, el s-ar fi întors. — A suferit mult? întrebă Miss Marple. — Asta-i cel mai ciudat: închipuieşte-ţi că nu cred. A fost adorabilă în toată afacerea asta... Este adevărat că-i stă în fire. Ea este adorabilă. Nu se gândea decât să divorţeze, pentru ca el să poată să se însoare cu individa aceea. S-a oferit să-i ia la ea pe cei doi băieţi, pe care el îi avea din prima căsătorie, pentru ca ei să ducă, astfel, o viaţă mai ordonată. Aşa încât, sărmanul Johnnie... a trebuit să ia de nevastă creatura. Ea i-a făcut viaţa un iad timp de şase luni, după care, într-un acces de furie, l-a antrenat într-o prăpastie cu maşina sa. Se spune că a fost un accident, dar sunt convinsă că a făcut-o dinadins. Doamna Van Rydock tăcu, luă o oglindă, îşi trecu în revistă cele mai mici detalii ale feţei şi, apucând o pensetă, îşi smulse dintr-o sprânceană un fir mai lung decât celelalte. — Iar pe urmă, Carrie-Louise n-a simţit nimic mai presant decât să se mărite cu o altă „figură”, acest Lewis Serrocold. Încă un fenomen! încă un idealist! O, nu zic că n-o iubeşte pe Carrie-Louise. Dar el are aceeaşi manie de a vrea să facă pe toată lumea fericită. Ca şi cum asta ar fi cu putinţă! — Este destul de greu, într-adevăr, spuse Miss Marple. — Tineretul delincvent! Asta-i ideea lui fixă! A răsturnat proprietatea lor pe dos ca să-şi pună în practică teoriile. Este acum o casă de educaţie pentru tineri detracaţi. Nimic nu le lipseşte: găseşti psihiatri, psihanalişti, psihologi şi tot ce vrei. Lewis şi Carrie-Louise sunt acolo, înconjuraţi de aceşti băieţi, care nu sunt tocmai normali. Casa este plină de specialişti de toate soiurile, medici, profesori, care de care mai entuziaşti. Jumătate din ei sunt complet nebuni şi întreaga echipă este debusolată. Iar micuţa mea Carrie-Louise trăieşte în mijlocul a aşa ceva! Ruth tăcu din nou şi-şi îndreptă ochii nefericiţi spre Miss Marple. Aceasta părea perplexă. — Nu mi-ai spus, încă, Ruth, de ce te temi pentru sora ta. — Ţi-am zis, nu ştiu nimic şi tocmai asta mă chinuieşte mai mult. Vin de la Stonygates, am fost în trecere, dar tot timpul am avut impresia a ceva anormal... În atmosferă... În casă. Şi ştiu că nu e doar o idee. Sunt foarte sensibilă la ambianţă. Întotdeauna am fost... Jane, spuse pe un ton mai accentuat, aş vrea să te duci acolo cât mai repede şi să vezi ce se întâmplă. — Eu? se miră Miss Marple. De ce, eu? — Pentru că tu ai un fler incomparabil pentru acest gen de lucruri şi asta, dintotdeauna. Tu eşti amabilă şi ai un aer inofensiv, ceea ce nu constituie o piedică, pentru ca, în ciuda acestei aparenţe, să nu poţi fi surprinsă de nimic şi să fii oricând pregătită să iei în considerare ceea ce poate fi mai rău. — Dar, draga mea Ruth, cum vrei să debarc dintr-odată la Carrie-Louise? întrebă Miss Marple pe un ton liniştit. — Am pus totul la cale. Nu te înfuria pe mine. Am pregătit deja terenul. I-am scris lui Carrie-Louise, ca să-i vorbesc de tine. Cum, de fapt, mă aşteptam, te invită la ea. Scrisoarea ei trebuie să te aştepte la tine. Înainte de a lua trenul ca să se întoarcă la St. Mary Mead, Miss Marple ţinu să i se dea câteva lămuriri. — Ceea ce vreau să ştiu, micuţa mea Ruth, sunt faptele... Şi o idee aproximativă asupra oamenilor pe care am să-i găsesc la Stonygates. — De acord. Tu cunoşti povestea căsătoriei lui Carrie-Louise cu Gulbrandsen. N-au avut copii şi ea a fost foarte afectată de asta. Gulbrandsen era văduv şi tatăl a trei băieţi mari. În cele din urmă au adoptat o fetiţă. I-au spus Pippa... O minune de copil. Avea exact doi ani când au luat-o. — De unde provenea? îi cunoştea familia? — Sincer vorbind, nu mai ştiu aproape nimic... Dacă am ştiut ceva vreodată. Să se fi adresat ei unei societăţi de adopţie? O fi fost copilul unei familii care nu o dorea şi de care Gulbrandsen o fi auzit vorbindu-se? Indiferent cum o fi fost, cum a ajuns micuţa la ei, Carrie-Louise şi-a dat seama că, în sfârşit, avea să aibă un bebeluş. După câte mi-au zis unii medici, se pare că această coincidenţă este destul de frecventă. Înainte de adopţie, ar fi fost nebună de bucurie, dar, iubind-o pe Pippa cum începuse să o iubească, s-a simţit, ca să spun aşa, vinovată faţă de ea. În plus, când s-a născut, Mildred era un copil oribil. Îi semăna lui Gulbrandsen, care era puternic şi bun, dar tare urât. Carrie-Louise se temea atât de mult să nu facă vreo diferenţă între fiica sa adoptivă şi cealaltă, încât, cred că mai curând a răsfăţat-o pe Pippa, purtându-se, totodată, sever cu Mildred. Am chiar impresia că, în unele momente, Mildred era invidioasă. Dar, la drept vorbind, nu le vedeam des. Copiii au crescut, Pippa a devenit încântătoare, iar Mildred nu s-a schimbat. Când a murit Eric Gulbrandsen, Mildred avea cincisprezece ani şi Pippa, optsprezece. Pe urmă Pippa s-a căsătorit cu un marchiz italian, iar Mildred cu un oarecare canonic Strete, un om foarte bine, dar care era permanent răcit la cap. Avea cu zece sau cincisprezece ani mai mult decât ea. Cred că au fost foarte fericiţi. A murit anul trecut şi Mildred s-a reîntors să trăiască la Stonygates, cu mama sa. Dar merg prea repede. Am sărit unul sau două mariaje. Să revin, deci Pippa s-a căsătorit cu un italian. După un an, a murit aducând pe lume o fetiţă: Gina. O adevărată dramă. Toată lumea a fost răscolită. Carrie-Louise făcea constant naveta între Anglia şi Italia, şi Roma a fost locul în care l-a întâlnit pe Johnnie Restarick şi pe care l-a luat de bărbat. Marchizul s-a recăsătorit şi el şi s-a arătat dispus să-şi lase micuţa copilă în Anglia, pentru ca să o crească extrem de bogata sa bunică. Aşa că s-au instalat cu toţii la Stonygates: Johnnie Restarick şi Carrie-Louise, cei doi fii ai lui Johnnie, Alexis şi Stephen, micuţa Gina şi Mildred, care, puţin după aceea, şi-a luat de bărbat canonicul. Apoi a avut loc toată istoria aceea cu iugoslava, divorţul... Cei doi băieţi au continuat să vină în vacanţele lor la Stonygates. Ei o iubeau mult pe Carrie-Louise. Pe urmă, sora mea s-a căsătorit cu Lewis. Doamna Van Rydock se opri, ca să-şi reia respiraţia, apoi întrebă: — Nu l-ai întâlnit niciodată pe Lewis? — Nu. Am văzut-o pe Carrie-Louise ultima dată în 1928. Cu multă gentileţe m-a invitat la Covent Garden. — Înţeleg. Ei, bine, Lewis era pe de-a-ntregul soţul care putea să-i convină. Expert-contabil deosebit de apreciat, bogat şi aproape de aceeaşi vârstă cu ea. Şi unde mai pui, o reputaţie perfectă... Numai că era un fenomen. Era de-a dreptul obsedat de problema salvării tinerilor delincvenţi... Ruth Van Rydock scoase un suspin, văzând că Miss Marple îşi priveşte ceasul. — E ora trenului tău? Şi eu n-am ajuns decât la jumătate! În sfârşit, cred că ai să vezi bine tu singură. — Aşa mă gândesc şi eu, spuse Miss Marple. 2.   În bătaia tuturor vânturilor, gara din Market-Kimble era vastă şi pustie. Abia dacă se vedeau unul sau doi călători şi câţiva lucrători. Miss Marple privea în jurul ei, un pic nesigură, când o abordă un tânăr. — Miss Marple? întrebă. Vocea lui avea o neaşteptată nuanţă dramatică. Ai fi zis că numele pe care îl rostise era primul cuvânt din rolul său într-o comedie de amatori. — Am venit după dumneavoastră... De la Stonygates. Miss Marple îl răsplăti cu un surâs recunoscător. Nu era decât o fermecătoare doamnă în vârstă şi fără apărare, dar ochii săi de un albastru deschis, dacă el i-ar fi remar­cat, ar fi putut să-i pară interlocutorului straniu de pătrunzători. Înfăţişarea tânărului nu se potrivea cu vocea sa. Era cu mult mai puţin frapantă. Aproape că ai fi putut să-l caracterizezi ca insignifiant. Un tic nervos îl făcea să-şi clipească pleoapele neîncetat. — Vă mulţumesc, spuse Miss Marple, nu am decât această valiză. Observă că băiatul se feri să apuce el însuşi valiza. Pocni din degete ca să cheme un hamal, care trecea împingând un cărucior plin cu bagaje. — Luaţi această valiză, vă rog. Şi adăugă: Este pentru Stonygates. — Vine, vine! strigă hamalul bine dispus. Îndată! îndată! Miss Marple avu impresia că tânărul era foarte satisfăcut. Era ca şi cum nu i s-ar fi dat mai multă importanţă lui Buckingham Palace decât unui chioşc cu ziare. — Vai, aceşti lucrători! strigă el. Devin din ce în ce mai imposibili! Conducând-o pe Miss Marple spre ieşire, se prezentă: — Mă numesc Edgar Lawson. Doamna Serrocold m-a rugat să vin înaintea dumneavoastră. Eu sunt asistentul domnului Serrocold. Miss Marple percepu în aceste cuvinte o insinuare subtilă: un om ocupat şi-a amânat cu multă amabilitate afaceri importante, din curtoazie pentru soţia patronului său. Exista în felul lui de a se exprima o nuanţă teatrală, care suna puţin fals. Miss Marple începu să se întrebe cine era cu adevărat Edgar Lawson. Ieşiră din gară şi Lawson o conduse pe bătrâna domnişoară spre un Ford V8 demodat. — Doriţi să vă aşezaţi în faţă, lângă mine, sau preferaţi bancheta din spate? întrebă el. Dar în acelaşi moment, un Rolls strălucitor intră torcând în faţa gării şi se opri înaintea Fordului. O tânără absolut încântătoare coborî şi se apropie de ei. Faptul că purta nişte pantaloni de catifea reiată şi o simplă bluză de pânză, descheiată la guler, îi scotea în relief nu numai frumuseţea, ci şi luxul. — Ah! Iată-te, Edgar! Am crezut că n-am să ajung cu nici un chip la timp! Văd că ai găsit-o pe Miss Marple. Am venit să o iau. Surâsul răpitor pe care i-l adresă lui Miss Marple descoperi dinţi albi ca nişte perle pe o faţă meridional bronzată de soare. — Eu sunt Gina, nepoata lui Carrie-Louise, anunţă ea. Cum aţi călătorit? Îngrozitor, cred. Aveţi o sacoşă de vis. Ador sacoşele croşetate. Daţi-mi-o şi daţi-mi şi haina. Voi ţine eu totul. O să urcaţi mai uşor. Edgar se înroşise. Protestă: — Ascultaţi, Gina. Eu am venit în întâmpinarea lui Miss Marple... Totul era prevăzut... Gina îl privi cu un surâs nepăsător. — Ştiu bine, Edgar. Dar, aşa, dintr-o dată, mi-am zis că ar fi mai politicos să vin şi eu. O voi lua pe Miss Marple în maşina mea. Aşteaptă un moment, tu ai putea, foarte bine, să-i iei bagajele. Trânti portiera care se afla în dreptul lui Miss Marple, sări la volan şi demară. Întorcându-se, Miss Marple remarcă expresia de pe chipul lui Lawson. — Fetiţă dragă, spuse ea, nu cred că i-ai făcut mare plăcere domnului Lawson. Gina izbucni în râs. — E aşa caraghios cu manierele sale pompoase! Ai zice că, într-adevăr, e vreo persoană importantă. — Şi n-are nici o importanţă? întrebă Miss Marple. — Edgar! Era în râsul dispreţuitor al Ginei o notă de cruzime inconştientă. Ea adăugă: — În orice caz, e cam într-o ureche! — Cam într-o ureche? — Nu există decât ţicniţi la Stonygates. Nu vorbesc de Lewis, de bunica, de mine, de băieţi... Nici de domnişoara Bellever, fireşte. Dar toţi ceilalţi!... Mă întreb, uneori, dacă nu devin şi eu puţin ţicnită, trăind aici. Părăsiseră zona gării şi maşina lua viteză pe drumul pustiu. Gina aruncă o ocheadă spre însoţitoarea sa. — Aţi mai fost la Stonygates? întrebă. — Nu. Niciodată. Dar nu trebuie să te îndoieşti că am auzit mult vorbindu-se de ea. — Casa este înfiorătoare, declară Gina râzând. O monstruozitate în stilul gotic. Ceea ce Stephen numeşte “cea mai bună epocă băi-duşuri-regina-Victoria”. Dar este, în acelaşi timp, nostimă. Numai acolo, înăuntru, totul este teribil de serios. Cazi peste psihiatri în toate ungherele. Lewis este înfundat până la gât. El trebuie să meargă, săptămâna viitoare, la Aberdeen, pentru o afacere legată de tribunalul corecţional. Este vorba de un băiat care a avut deja cinci condamnări. — Tânărul care a venit să mă caute la gară, domnul Lawson, îl ajută pe domnul Serrocold, după câte mi-a zis. Este secretarul lui? — Edgar? Nu este în stare să fie secretar. În realitate, este bolnav. Se instala în hoteluri şi îi tapa pe clienţi, dându-se drept erou de război, pilot de avioane de vânătoare, după care se făcea nevăzut. Este un derbedeu, după părerea mea. Dar Lewis îl supune, ca şi pe ceilalţi, unor anumite metode. Li se dă tuturor impresia că fac parte din familie, li se încredinţează sarcini de îndeplinit, ca să li se dezvolte simţul răspunderii. Mă gândesc că, într-o zi, unul dintre ei o să ne asasineze. Gina îşi termină fraza într-un hohot de râs, căruia nu i se alătură şi Miss Marple. Cum spusese Gina, Stonygates era un edificiu gotic din epoca victoriană. Un fel de templu al plutocraţiei. Filantropia îi adăugase aripi şi dependinţe de toate soiurile, care, fără să se potrivească neapărat cu ansamblul, îi răpiseră orice coeziune şi orice semnificaţie. — Este destul de hidos, nu? zise Gina cu o nuanţă de duioşie, arătând casa aceea, în care ea crescuse. Bunica este pe terasă. Am să opresc aici, ca să ajungeţi mai repede la ea. Miss Marple o luă de-a lungul terasei, ca să-şi întâlnească vechea prietenă. De departe, femeia micuţă şi subţire părea surprinzător de tânără, în ciuda bastonului în care se sprijinea şi a mersului său lent şi, vizibil, chinuit. Ai fi crezut că te uiţi la o fată imitând, puţin exagerat, umbletul unei persoane în vârstă. — Jane! strigă doamna Serrocold. — Draga mea Carrie-Louise! Într-adevăr, era ea, Carrie-Louise. Nu se schimbase deloc. Totuşi nu se folosea de nici unul din artificiile la care apela sora sa. Părul ei cenuşiu, altădată de un blond-cendré, abia dacă îşi schimbase culoarea. Tenul îşi conservase albeaţa trandafirie, pe care o avusese întotdeauna, iar ochii-i străluceau de tinereţe. — Ce rău îmi pare, spuse Carrie-Louise, cu vocea sa foarte dulce, că am lăsat să treacă atâţia ani fără să te văd. Jane, draga mea, sunt secole de când nu ne-am mai întâlnit! Braţ la braţ, cele două bătrâne doamne se îndreptară spre casă. O persoană de o anume vârstă le aştepta pe pragul unei uşi laterale. Avea un nas arogant sub părul scurt şi purta un taior de tweed, trainic şi bine croit. — Este o nebunie, Carra, să rămâi afară atât de târziu, zise aceasta supărată. Aşadar, n-ai să fii niciodată rezonabilă? — Nu mă dojeni, Jolly, o imploră Carrie-Louise. I-o prezentă pe domnişoara Bellever lui Miss Marple: — Domnişoara Bellever este totul pentru mine: infirmieră, dragon, câine de pază, secretară, intendentă şi prietenă foarte credincioasă. Juliet Belfever inspiră adânc, iar vârful nasului i se împurpură, ceea ce la ea era un semn de emoţie. — Fac ce pot, zise pe un ton aspru, dar aici este o casă de nebuni. Nu există nici un mijloc să o organizezi cât de cât. — Fireşte că nu, micuţa mea Jolly. Mă întreb pentru ce mai încerci. Unde o instalezi pe Miss Marple? — În camera albastră. Doreşti s-o însoţesc? — Întocmai, Jolly, dacă vrei. Apoi o vei aduce pentru ceai. Cred că în bibliotecă o să-l servim astăzi. Când coborî, Miss Marple o găsi pe Carrie-Louise în faţa uneia din ferestrele bibliotecii. — Ce locuinţă impozantă! spuse Miss Marple. Mă simt cu totul pierdută în ea. Aţi fost obligaţi să-i aduceţi multe modificări pentru instalarea aşezământului? — O, da, nenumărate. De fapt, numai partea centrală a rămas cum era: holul cel mare, încăperile învecinate şi cele care sunt deasupra. Dar cele două aripi, de la răsărit şi apus, au fost complet refăcute. S-au ridicat pereţi despărţitori, pentru ca să fie instalate birouri, camerele profesorilor şi toate celelalte. Băieţii locuiesc în clădirea şcolii. Se vede de aici. Miss Marple zări, dincolo de o barieră de copaci, mari construcţii de cărămidă, apoi privirea i se opri asupra unei perechi şi ea surâse, zicând: — Ce drăgălaşă este Gina! Chipul lui Carrie-Louise se lumină. — Nu-i aşa? murmură ea. Este aşa de bine s-o avem iar aici! Eu am trimis-o la Ruth, în America, la începutul războiului. Micuţa îşi închipuise că ar fi interesant să lucreze pentru armată. Şi-apoi l-a întâlnit pe tânărul acesta. S-au căsătorit după o săptămână. Miss Marple îi contemplă pe cei doi tineri, în picioare la marginea bazinului. — Formează un cuplu excepţional, zise ea. Nu-i de mirare că s-a îndrăgostit de el. Doamna Serrocold avu deodată un aer încurcat. — De fapt... Acela nu este soţul ei... Este Stephen, fiul cel mai mic al lui Johnnie Restarick. Conduce secţia noastră dramatică. Pentru că noi avem un teatru, dăm reprezentaţii... Ca să încurajăm toate înclinaţiile artistice. Stephen este atât de entuziast! Nu poţi să-ţi imaginezi câtă pasiune a pus în asta. — Văd, spuse încet Miss Marple. Ochii ei erau excelenţi şi, chiar de departe, desluşea foarte bine chipul frumos al lui Stephen Restarick. El o privea pe Gina şi vorbea cu însufleţire. Figura Ginei nu o vedea, dar nu avea cum să se înşele asupra expresiei de pe cea a tânărului. — Nu e treaba mea, Carrie, zise Miss Marple, dar cred că îţi dai seama că este îndrăgostit de ea. Carrie-Louise păru tulburată.. — A, nu! A, nu... Sper că nu. — Carrie-Louise, tu ai fost întotdeauna aeriană! Nu încape nici o îndoială în privinţa asta. Doamna Serrocold nu avu timp să-i răspundă. Lewis intră, venind din salon. Ţinea în mână scrisori deschise. Soţul lui Carrie-Louise era un om scund, care nu avea nimic impunător, dar a cărui personalitate frapa imediat. Ruth declarase într-o zi că semăna mai mult cu un dinam decât cu o fiinţă umană. De obicei, preocupările sale imediate îl absorbeau atât de complet, încât nu acorda nici cea mai mică atenţie nici obiectelor, nici persoanelor care îl înconjurau. — O lovitură dură, draga mea. Băiatul acela, Jack Flint, a făcut iar d-alea de-ale lui. Ştii că descoperisem la el pasiunea pentru trenuri. Aşa că ne-am gândit, Maverick şi cu mine, că dacă îi facem rost de un post la căile ferate, se va ţine de el şi va face treabă. Dar e întotdeauna aceeaşi poveste. A început iar să fure... fleacuri din biroul destinat expediţiilor. Nici măcar nu este vorba de obiecte pe care putea să le păstreze pentru el sau să le vândă. Aceasta dovedeşte clar că este ceva psihologic. — Lewis, iat-o pe vechea mea prietenă, Jane Marple. — O, încântat... Cum vă simţiţi? îngăimă domnul Serrocold, absent. Cu siguranţă va fi acţionat în justiţie. Şi unde mai pui, un băiat plăcut. Fără prea multă minte, dar un băiat tare plăcut. Ar fi trebuit să vezi din ce magherniţă incredibilă provine. Eu... Se opri brusc şi dinamul se branşă la invitată. — Miss Marple! Sunt atât de mulţumit că aţi venit aici pentru un veritabil sejur! Prezenţa unei prietene de odinioară o să-i schimbe existenţa lui Carrie. Împreună cu dumneata, o să poată să reînvie mii de amintiri. Din multe puncte de vedere, viaţa pe care o duce aici este austeră... Este atâta tristeţe în istoria acestor copii nefericiţi. Sper că o să rămâneţi cât mai mult timp. Miss Marple era sensibilă la farmecul acestui om şi îşi dădea seama de seducţia pe care trebuie să o fi exercitat asupra prietenei sale. În mod evident, pentru Lewis Serrocold, scopurile treceau înaintea indivizilor. Unele femei s-ar fi simţit iritate de asta. Dar, Carrie-Louise nu era dintre ele. După ce Lewis îşi trie şi celelalte scrisori, spuse pe un ton distrat soţiei sale: — Ceaiul este pregătit, draga mea. — Credeam că azi îl servim aici. — Nu, în salon. Ceilalţi ne aşteaptă. Carrie-Louise îşi trecu braţul sub cel al lui Miss Marple şi se îndreptară spre salonul cel mare. O femeie trecută de prima tinereţe, un pic durdulie trona în spatele mesei cu ceaiul. — Jane, iat-o pe Mildred, fiica mea, Mildred. Tu trebuie să n-o fi văzut de când era doar o fetiţă. Dintre toate persoanele pe care Miss Marple le întâlnise până atunci, Mildred Strete era cea care se armoniza cel mai bine cu această casă. Ea avea aerul respectabil şi un pic plicticos care şade bine unei văduve de canonic. O femeie obişnuită, cu o faţă mare, inexpresivă, şi ochi spălăciţi. Miss Marple îşi aduse aminte că fusese o fetiţă foarte urâtă. — Şi uite-l şi pe Wally Hudd, soţul Ginei. Wally era un tânăr colos, tuns perie, cu un chip posomorât. Salută stângaci, continuând să se îndoape cu chec cu prune. Gina sosi repede cu Stephen Restarick şi numeroase alte persoane. Miss Marple era un pic năucită şi de aceea, după ceai, urcă în camera sa cu plăcere, să se întindă un minut.