Jean La Fontaine dramaturg și prozator francez

  Porumbelul şi furnica  Pe cât îti sta-n putinta, fii bun cu orisicine: Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine, Cum am s-arat prin doua exemple, de îndata, - Atâta e în pilde povata de bogata. De mult mai mici fiinte e vorba de-astadata. Din limpezimea unui râu, sorbea un porumbel, odata, Când o furnica a cazut în mijlocul acelei ape. Vazându-se, ca-ntr-un ocean, sarmana gâzaamenintata, Se straduia, din rasputeri, dar în zadar, spre mal sa scape. Zarind-o, porumbelul de mila-a fost cuprins Si-un fir de iarba - punte - pe apa i-a întins. În felu-acesta ajutata, Ajunse iar pe mal, salvata. Acolo, sus, un oarecare Descult - fiind caldura mare - Având un arc la el, Se pregatea sa traga în bietul porumbel, Pe care-l si vedea În oala cum fierbea. Dar chiar atunci furnica îl pisca de picior Si omul se apleaca, iar pasarea, de zor, O si porneste-n zbor, Zburând cu ea-mpreuna Si supa buna.

  Se pregăteşte Leul de război  Un Leu, voind sa faca razboi în toiul verii, Îsi întruni divanul, trimise ofiterii, Cerând sa vie grabnic de peste tot jivinele. Si toate-i declarara, chiar blajinele, Ca vor lupta, viteze. Iar cele necesare Le-or duce Elefantii pe toate în spinare Si vor trasni, în lupta, cu trompa din înalturi; Iar Ursii, veteranii, sunt strasnici la asalturi. Si Vulpile, stratege, n-or sovai nici pic, Ci vor lupta si ele, cu spor, prin siretlic Si ceata de Maimute, prin pozne si prin salturi, Va prinde foarte bine distrând pe inamic... Doar Iepurii, Magarii, eu cer sa fie scosi, Ca ultimii-s prea trântori si primii prea fricosi... Îsi dete cu parerea un sfetnic, nu stiu care. Ba nu! graieste Leul. Stiu eu de ce-s în stare: Din Iepuri fac stafete Si din magari trompete! Nu-i nimeni de prisos, când stii sa-l pui La treaba, dupa firea si darurile lui.

  Sfatul şobolanilor  Doar pripasit de câtiva ani, Motanul casei, Roadeslana, Un tartor crâncen, o satana, - Bagase spaima-n sobolani Si din atâtia câti mai sunt Zac multi lihniti pe subt pamânt. Dar într-o buna zi, când blestematul Si-a început pe-acoperis sabatul În tambalau de nunta c-o pisica, - În mare taina, grijulii, cu frica, S-au întrunit si ei sa-si tina sfatul. Vorbi întâi, ca staroste, Gherlanul: - "Asa si-asa... deoarece... si întrucât... Eu cred ca-mpielitatul nu ne-ar zvânta atât De i-am lega un zurgalau de gât. Am auzi când vine la pânda capcaunul Si n-ar mai prinde unul..." Mai leac ca zurgalaul, se-ntelege, Nici nu era. Dar cine sa i-l lege? "Eu nu!" "Nici eu!" "Doar n-oi fi prost!"... Vorbira multi cu foc în glas, Dar fara rost, Caci a ramas Tot cum a fost...   Am mai vazut eu sfaturi de stareti, de canonici, Tinute fara noima de vorbareti habotnici. Ca sfetnici, Multi sunt vrednici. Dar câti, Dintre atâti, Pot sa-si preschimbe-n fapta Povata înteleapta?

Soarele şi broaştele S-a însurat cu mare alai un Crai strain Si lumea si-neca amaru-n vin. Esop spunea, în soapta, ca gloata e natânga Si râde si petrece-n loc sa plânga. În vremea de demult, slavitul Soare Se hotarâse si el sa se-nsoare. Dar bastinasii baltilor, în cor, Se tânguiau de zor: Au ce te faci, au ce te faci cu pruncii lor? Un singur Soare uneori ne coace, Dar cu vreo sase-sapte ce ne-om face? Se plânsera Ursitei ca nu mai e de trai: Când Sorii vor porni cu-atât alai Si-n vâlvataia lor vor arde zarile, Secând pe loc si baltile si marile, Pieri-va broscarimea si micii brotacei! Ca broaste, judecau cu mult temei.

Stejarul şi trestia Stejarul, într-o vreme, îi spuse trestiei asa: - Poti sa te plângi de soarta ta. O pasare micuta îti este o povara Si chiar usorul vânt Ce fata apei misca, din simpla întâmplare, Te-apleaca la pamânt Si te doboara - În timp ce fruntea mea de Caucaz semet Nu numai ca opreste chiar razele de soare, Ci-nfrunta si furtuna, îndraznet. Ce pentru tine este crivat, zefir e pentru mine Si de te-ai fi nascut încaltea Sub ramurile mele-nalte, Ferita de furtuni te-as tine. Dar tu te nasti, vezi bine, În umede tinuturi de vânt cutreierate. Natura ti-e ingrata, cum nici nu se mai poate. Si trestia îi spuse-ndata: - De o atare mila ma simt profund miscata. Dar sa lasam aceasta, caci dupa cât îmi pare, Îi e 'Naltimii Voastre cu mult mai de temut Decât e pentru mine, când bate vântul tare: M-apleaca, nu ma frânge puternica-i suflare. În ce priveste însa tot ce ati sustinut - Ca rezistati din temelii Oricarei vijelii, Sa asteptam sfârsitul dar. Abia rostise-acest cuvânt, Ca dinspre nord s-a napustit cel mai teribil vânt. Rezista la-nceput stejarul si trestia se înmladie. Dar vântul creste, creste, si celui care pâna-n cer Îsi înaltase capul, deodata fortele îi pier... Izbit si smuls din radacina, s-a prabusit pentru vecie.

  Taurii şi broaştele  Doi Tauri - e cam mult de-atunci - Se razboiau de mama focului De dragul unei mândre Junci Si pentru stapânirea locului. Cum tot privind la harta lor O Broasca suspina de zor, O-ntreaba alta, oarecare: Dar ce-ai, surata? Ce te doare? Ma mai întrebi, în loc sa tremuri? Ne-asteapta, soro, grele vremuri. Învinsul, izgonit din lunci, În mlastina s-o surghiuni Si noi, strivite, vom pieri Din pricina acestei Junci! Într-adevar, cel biruit În mlastina s-a pripasit Si sub copitele lui tari Cu nepasare le-a strivit. Cei mici, de când se stie, tot au de suferit, Din pricina gâlcevii celor mari.

  Unchiaşul şi Măgarul  Venea calare Mosul pe un Magar iabras, Dar se opri, lasându-l sa pasca pe imas. Cum se vede sloboda, Vita, - voda-n loboda - Sare, zburda fara frica, Tavaleste, calca, strica, Prapadind grozav imasul. Între timp, poftim ca pica Din senin si pagubasul! - Sa fugim! grai Unchiasul. - Daca esti cu frica-n sân, Fugi doar tu! Eu mai ramân. Mi-i totuna cin'ma are: Mi-i dusman orice stapân. Ori esti tu, ori nu stiu care, N-o sa-mi puneti trei samare!

 Greierele şi furnica    Petrecuse cu chitara Toata vara. Însa iata ca-ntr-o zi Când vifornita porni, Greierele se trezi Fara musca, fara râma, Fara umbra de farâma. Ce sa faca? Hai sa ceara La Furnica, pân' la vara, Niscai boabe de secara. "Pe cuvânt de lighioana, Voi plati cinstit cucoana, Cu dobânzi, cu tot ce vrei!" Dar Furnica, harnica, Are un ponos al ei: Nu-i din fire darnica Si-i raspunde cam rastit: Asta-vara ce-ai patit? - Daca nu e cu banat. Zi si noapte am cântat Pentru mine, pentru toti... "Joaca astazi daca poti!"

Urechile iepurelui   Ranit cu coarnele de-o fiara oarecare, Se mâniase leul ne-nchipuit de tare - Si pentru-a nu mai fi supus Atâtor suferinte stârnite de-un supus, A hotarât sa scoata din locurile sale Pe toate-acele animale Ce coarne-aveau în frunte.   Fiindca nimeni nu putea pe dânsul sa-l înfrunte, Capre, berbeci si tauri plecara-n alta parte. La fel facura-ndata si ciutele si cerbii. Un iepure vazându-si, pe cuvertura ierbii, Umbra urechilor, se-nspaimânta de moarte.   El se temea ca nu cumva Un nu stiu ce inspector drept coarne sa le ia. - Vecine greier, zise, adio! plec de-aici, Caci chiar de le-as avea mai mici Decât le are strutul, mi-ar fi la fel de teama. - Cum coarne? el întreaba.   Ma crezi naiv, se cheama, Cum o sa spun asa ceva? Se vede doar ca sunt urechi sadea. - Se va sustine, totusi - spuse iar animalul temator - Ca-s coarne-adevarate, si înca de licorn. Si-oricât la interogator, Oricât neadevarul cerca-voi sa-l rastorn, Nu-ncape nici o îndoiala Ca spusa mea va trece drept sminteala.

Victoria învăţăturii   Dupa cum o sa vedeti, Zice-se ca ar fi fost, Mai demult, Doi târgoveti: Un bogat-semet si prost - Si-un sarac,- baiat istet.   Stând de vorba pe o dreava, Se trezira la gâlceava. Cel bogat, om certaret Pretindea ca-i mai de pret Si se cade ca oricine Cu respect sa i se-închine (Banii au si ei un rost: Merite dau celui prost!) - Prietene, asculta-ma pe mine, Eu socotesc ca nu ti se cuvine Sa fii cinstit ca om de rangul meu.   Poti tu sa dai ospete cum dau eu? Te vad citind. La ce-ti serveste în viata, Când ai palatul în pod - o chichineata- Si vara porti, ca iarna, aceeasi haina sumbra, Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbra? Republicii nu-i trebuiesc golanii, Ci cei ce stiu sa-si cheltuiasca banii. Cu mesele si luxul, eu risipesc comori.   Pe urma mea traiesc, cum stii prea bine, Atâtia meseriasi si negustori Si câte un pârlit de scrip, ca tine... I-ar fi raspuns saracul asa cum se cuvine, Dar a tacut, având prea mult de spus. Si iata ca razboiul l-a razbunat mai bine, Caci fara mila, Marte, orasul le-a distrus.   În alt oras saracul, om cult si renumit, Fu gazduit, cinstit si rasplatit, În timp ce bogatasul, acum sarac si prost, Ramase fara adapost... Patania a limpezit gâlceava: Vârtejul soartei spulbera doar pleava Lasând pe loc grauntele de aur. Învatatura-i pururi un tezaur.

Vulpea şi barza   Jupân vulpoi s-a fudulit odata, Poftind la masa pe cumatra barza. N-a fost o cina prea îmbelsugata, Ca dumnealui facea economie; O zeama lunga, cu putina varza, Iar ca s-o pacaleasca, i-a pus-o-n farfurie. Zadarnic biata barza îsi încerca norocul, Ca n-ajungea sa soarba un singur strop, cu ciocul; Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuteala. Voind sa rasplateasca aceasta pacaleala, La rându-i doamna barza, asa, cam dup-o luna, Si-a invitat vecinul la o gustare buna.   Pe scumpa lui amica, nu poate s-o refuze! A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze. Apoi, cu pasul leganat, Spre casa berzei s-a-ndreptat, Laudându-i marea bunatate Si-aromitoarele bucate.   Venea mireasma dulce de carne la frigare, Taiata-n bucatele marunte, o minune! (Vulpoii nu duc lipsa de pofta de mâncare.) Dar barza, dinadins, Tocana-ntr-o garafa cu gâtul lung i-o pune. Bucatele de carne ea le scotea în cioc, Vulpoiul însa, tufa! nu izbutea deloc. Nici o firimitura cu botul lui n-a prins. Si s-a întors acasa flamând, batu-l-ar vina, Pleostit si nemâncat, Cu coada-ntre picioare si foarte rusinat, Ca un vulpoi pe care l-a pacalit gaina.   Înselatorii prea usor Sunt înselati, la rândul lor.

Vulpea şi strugurii   Pribeaga si lihnita De foame, da de-o vie Cu niste struguri rumeni, frumosi, De razachie. Ciorchinii-s plini si vulpea, De sine înteles, Ar fi mâncat cu pofta Si nici n-ar fi ales... Dar la-ndemâna labei O-mpiedica s-ajunga Pâna la ei zabreaua ulucilor, prea lunga, Si ghimpii-n care gardul e prins si împletit; Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit, S-a ridicat: se-nteapa Si-i lasa gura apa...   - Ce struguri verzi si acri, ofteaza, Nu-s de teapa! Si-s prea cruzi... Mie, ce-mi place-i gustul de stafida, Nu-mi strepezesc eu dintii cu aceasta agurida...

Vulpea bearcă   Cum umbla mereu haihui, Dupa iepuri, dupa pui, - Într-un loc cu pocinog, Coada i-a ramas zalog. Si, vazându-se schiloada, Ce-i trecu prin cap sa-ncerce? Celor tefere, cu coada, Le-a propus sa fie... berce! - Moda vulpilor cu coada E, suratelor, neroada: Prin noroaie, Prin omat, Le purtam ca maturoaie. Hai sa punem sa le taie! - S-o vedem pe dindarat! Spuse una mai vioaie. Si vazând-o ca-i schiloada, Ce potop, ce harmalaie!

Vulpea şi Veveriţa Ori peste cine vezi c-a dat napasta, De nimeni sa nu râzi pe lumea asta. Chiar daca n-ai pacate sau cusururi, Au crezi ca fericirea ta-i de-a pururi? Esop ne da si el la fel povata, Dar astazi iau o pilda chiar din viata. Facea cumatra Vulpe, odata, mare haz De-o Veverita mica, ajunsa la necaz, Ce se juca-ntr-un paltin, cu toata voiosia, Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia. - Cu coada ta stufoasa în van ti-acoperi mutra (Striga la ea de jos, din ierburi, cutra), Ca vântul te snopeste cu cât te sui mai sus! Nu-ti mai aduci aminte, surato, ce ti-am spus? Umblai dupa înalturi cu trasnetul vecine. Vezi ce patisi, neghioabo? Mai bine e de mine: Dau fuga, la nevoie,-n vizuina. Dar mai astept putin acum, vecina, Ca sa te vad zdrobita la tulpina! Si, dând târcoale-ncoace si-ncolo dupa pui, Mai gâtui destui.   Avea îndata vântul mânia sa si-o curme Si iar trona în slavi seninul soare. Un Vânator din preajma, pornind la vânatoare, Zari lânga bârlogul Cumetrei niste urme. "Aci erai? (îsi zise-n gândul lui). Stai ca te satur eu de pui: Am sa-ti atârn, Cumatra, blana-n cui!" Si puse-ndata câinii bârlogul sa i-l scurme. Vazând-o pe Cumatra-nhatata de grumaz, Si Veverita noastra putea sa faca haz, Dar se-nvatase minte din propriul ei necaz