Jean La Fontaine dramaturg și prozator francez

Vulpea şi Veveriţa Ori peste cine vezi c-a dat napasta, De nimeni sa nu râzi pe lumea asta. Chiar daca n-ai pacate sau cusururi, Au crezi ca fericirea ta-i de-a pururi? Esop ne da si el la fel povata, Dar astazi iau o pilda chiar din viata. Facea cumatra Vulpe, odata, mare haz De-o Veverita mica, ajunsa la necaz, Ce se juca-ntr-un paltin, cu toata voiosia, Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia. - Cu coada ta stufoasa în van ti-acoperi mutra (Striga la ea de jos, din ierburi, cutra), Ca vântul te snopeste cu cât te sui mai sus! Nu-ti mai aduci aminte, surato, ce ti-am spus? Umblai dupa înalturi cu trasnetul vecine. Vezi ce patisi, neghioabo? Mai bine e de mine: Dau fuga, la nevoie,-n vizuina. Dar mai astept putin acum, vecina, Ca sa te vad zdrobita la tulpina! Si, dând târcoale-ncoace si-ncolo dupa pui, Mai gâtui destui.   Avea îndata vântul mânia sa si-o curme Si iar trona în slavi seninul soare. Un Vânator din preajma, pornind la vânatoare, Zari lânga bârlogul Cumetrei niste urme. "Aci erai? (îsi zise-n gândul lui). Stai ca te satur eu de pui: Am sa-ti atârn, Cumatra, blana-n cui!" Si puse-ndata câinii bârlogul sa i-l scurme. Vazând-o pe Cumatra-nhatata de grumaz, Si Veverita noastra putea sa faca haz, Dar se-nvatase minte din propriul ei necaz

Vulpea şi barza   Jupân vulpoi s-a fudulit odata, Poftind la masa pe cumatra barza. N-a fost o cina prea îmbelsugata, Ca dumnealui facea economie; O zeama lunga, cu putina varza, Iar ca s-o pacaleasca, i-a pus-o-n farfurie. Zadarnic biata barza îsi încerca norocul, Ca n-ajungea sa soarba un singur strop, cu ciocul; Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuteala. Voind sa rasplateasca aceasta pacaleala, La rându-i doamna barza, asa, cam dup-o luna, Si-a invitat vecinul la o gustare buna.   Pe scumpa lui amica, nu poate s-o refuze! A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze. Apoi, cu pasul leganat, Spre casa berzei s-a-ndreptat, Laudându-i marea bunatate Si-aromitoarele bucate.   Venea mireasma dulce de carne la frigare, Taiata-n bucatele marunte, o minune! (Vulpoii nu duc lipsa de pofta de mâncare.) Dar barza, dinadins, Tocana-ntr-o garafa cu gâtul lung i-o pune. Bucatele de carne ea le scotea în cioc, Vulpoiul însa, tufa! nu izbutea deloc. Nici o firimitura cu botul lui n-a prins. Si s-a întors acasa flamând, batu-l-ar vina, Pleostit si nemâncat, Cu coada-ntre picioare si foarte rusinat, Ca un vulpoi pe care l-a pacalit gaina.   Înselatorii prea usor Sunt înselati, la rândul lor.

Victoria învăţăturii   Dupa cum o sa vedeti, Zice-se ca ar fi fost, Mai demult, Doi târgoveti: Un bogat-semet si prost - Si-un sarac,- baiat istet.   Stând de vorba pe o dreava, Se trezira la gâlceava. Cel bogat, om certaret Pretindea ca-i mai de pret Si se cade ca oricine Cu respect sa i se-închine (Banii au si ei un rost: Merite dau celui prost!) - Prietene, asculta-ma pe mine, Eu socotesc ca nu ti se cuvine Sa fii cinstit ca om de rangul meu.   Poti tu sa dai ospete cum dau eu? Te vad citind. La ce-ti serveste în viata, Când ai palatul în pod - o chichineata- Si vara porti, ca iarna, aceeasi haina sumbra, Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbra? Republicii nu-i trebuiesc golanii, Ci cei ce stiu sa-si cheltuiasca banii. Cu mesele si luxul, eu risipesc comori.   Pe urma mea traiesc, cum stii prea bine, Atâtia meseriasi si negustori Si câte un pârlit de scrip, ca tine... I-ar fi raspuns saracul asa cum se cuvine, Dar a tacut, având prea mult de spus. Si iata ca razboiul l-a razbunat mai bine, Caci fara mila, Marte, orasul le-a distrus.   În alt oras saracul, om cult si renumit, Fu gazduit, cinstit si rasplatit, În timp ce bogatasul, acum sarac si prost, Ramase fara adapost... Patania a limpezit gâlceava: Vârtejul soartei spulbera doar pleava Lasând pe loc grauntele de aur. Învatatura-i pururi un tezaur.

Urechile iepurelui   Ranit cu coarnele de-o fiara oarecare, Se mâniase leul ne-nchipuit de tare - Si pentru-a nu mai fi supus Atâtor suferinte stârnite de-un supus, A hotarât sa scoata din locurile sale Pe toate-acele animale Ce coarne-aveau în frunte.   Fiindca nimeni nu putea pe dânsul sa-l înfrunte, Capre, berbeci si tauri plecara-n alta parte. La fel facura-ndata si ciutele si cerbii. Un iepure vazându-si, pe cuvertura ierbii, Umbra urechilor, se-nspaimânta de moarte.   El se temea ca nu cumva Un nu stiu ce inspector drept coarne sa le ia. - Vecine greier, zise, adio! plec de-aici, Caci chiar de le-as avea mai mici Decât le are strutul, mi-ar fi la fel de teama. - Cum coarne? el întreaba.   Ma crezi naiv, se cheama, Cum o sa spun asa ceva? Se vede doar ca sunt urechi sadea. - Se va sustine, totusi - spuse iar animalul temator - Ca-s coarne-adevarate, si înca de licorn. Si-oricât la interogator, Oricât neadevarul cerca-voi sa-l rastorn, Nu-ncape nici o îndoiala Ca spusa mea va trece drept sminteala.

  Unchiaşul şi Măgarul  Venea calare Mosul pe un Magar iabras, Dar se opri, lasându-l sa pasca pe imas. Cum se vede sloboda, Vita, - voda-n loboda - Sare, zburda fara frica, Tavaleste, calca, strica, Prapadind grozav imasul. Între timp, poftim ca pica Din senin si pagubasul! - Sa fugim! grai Unchiasul. - Daca esti cu frica-n sân, Fugi doar tu! Eu mai ramân. Mi-i totuna cin'ma are: Mi-i dusman orice stapân. Ori esti tu, ori nu stiu care, N-o sa-mi puneti trei samare!