Eugen Barbu

PARTEA ÎNTÎI                                                                                 CIUMA   Într-o sfîntă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd: ― Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă. ― Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni. Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu tulburată. Oa- menii se închiseră în case aşteptînd ceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpîni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbră- cată în sînge şi în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se ară- tară vîrcolacii cătînd capul lui Iuda şi locul lui Cain. Cîinii lui Dumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sînt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite cu marame albe. Se întune- caseră şi ele şi femeile spuneau mai tîrziu că le pieriseră apele, înce- nuşîndu-se şi arătînd semnul morţii. Nevestele îşi scoaseră înspăi- mântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintul şi talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rînd chipurile frumoase şi îngrijorate. Tăcerea creştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfîrşea. La casele boereşti de pe podul Mogoşoaiei se trăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumînările de Paşti. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mişcînd în broaştele de fier. Vîrcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scînteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimîntătoare cînd în frumosul nopţii furnicile lucrează mai mult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sîngele în vine ca să se apere de groaza ameninţării care venea de undeva din văzduh. Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestrele ardeau lumini mari, împără- teşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar cînd totul părea că se linişteşte şi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită şi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mî- năstirea Mărcuţa? Să fie gîştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ame- ninţător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mişca nici un vînt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rîn- ced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lînă, acum albă, nu murdară. O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii. Întîi veniră cei cu ari- pile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămîiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu mai se arătau.Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor „apoi învăluiră pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ame- ninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătîndu-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile ca şi cînd ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rîndunică, fluturi de zi cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsa- seră un polen galben, uşor, în văzduh. Prin acest perete subţire şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, cătînd parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiţi sub lună, as- cunzînd-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul: ― Fraţilor, a sosit! Cerşitorii, şandaliii, orbii şi şontorogii se iviră de sub bolniţe şi priviră fluturii. Îi primiră cu strigăte de bucurie şi de sub cărămizile prăbuşite se iviră oale de vin şi rachiu din care se bău cu sete pe nerăsuflate. ― A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasu- pra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Părinţi, Tănase şi Haralambie. Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spînzurat: ― Al nostru o să fie oraşul! Ridică braţul drept şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap şi-i lecuia de spînz. ― Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din căru- cioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii cît viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fu răscolită de acea mişcare. ― Aud cîinele pămîntului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilor morţi! Un fior străbătu fiinţele acelea fără frică. Pe urmă tăcu şi el şi se aşeză aşteptînd să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemişcate asupra oraşului, ca şi cînd l-ar fi pîndit. Aerul devenise năbuşitor. În case copiii ţipau de spaimă şi muierile cărau găleţi cu apă că boleşniţa venea cu sete mare şi arşiţă. Călugărul nebun de la fîntînile necontenit cîntătoare ale Princepelui opri duruitoarele şi în bazine încetară artezienele. Fu şi mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mişcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneşe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii. Şi-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă şi după ea se luară altele şi oamenii scoaseră afară frigăruile de carne şi luară talăngile de la capetele vitelor şi începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege şi prăjini şi se iscă un vaer de fier şi de strigăte împotriva molimii. Fluturii cap de mort ascultară dangătele triste de la Mărcuţa şi de la biserica Stavropoleos, încrucişîndu-se deasupra acoperişurilor, dar nu se clintiră. Veneau zorile şi arătau şi mai ameninţător, chiţăind ca şoarecii în aerul zăcut. La mitropolie se scoteau moaştele şi icoanele cele mari. Şapte preoţi în odăjdii slujeau cu glasuri mari în altare. Lumea căzu în genunchi prin curţi şi se rugă spre cerul în care stăteau cei mai buni vînători ai vieţii. După ce speriară văzduhul, podarii din capul Bucurescioarei se aruncară asupra cîinilor, să-i schilodească, nu alta. Animalele urlau gonite prin curţi să sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacîmul său: cu coasa, cu gresia şi ciocanul, întîi te atingea la cap sau la rărunchi şi te bolnăvea, pe urmă îţi lua viaţa în cumplite chinuri. Soldaţii albanezi ai Princepelui alergau spre bariere să le închidă şi să le vegheze. Puţurile fură acoperite cu scînduri şi în porţi se scriseră cruci de smoală. Se astupau de zor găurile pe unde erau, să nu încapă molima şi se arunca pelin pe drumuri. Lumea mînca usturoi şi căta oţetul pren rafturi. Porţile fuseseră date cu catran şi în curţi se aprinseră focurile. Pe loggia palatului de la Curtea Nouă prima rază de soare făcu să sclipească marmura:   Sol non occidat scria acolo cu litere săpate în piatră. Ce pustie zi urmă! Unde erau gătitele ploi să stingă setea neaşteptată ce se ivise în gîtlejuri? Unde erau sclipirile fîntînilor artiziceşti? În şanţuri se şi ridicaseră garduri de nuiele să se oprească ce apă se mai scurgea, plină de lintiţă cum era. Oamenii agiei strîngeau cu sacalele provi- antul pentru trebuinţele spitaliceşti. La ceasurile şase de dimineaţă bătură a doua oară clopotele cu disperare şi după ele toate fiarele sunară. Fluturii nice atuncea nu se mişcară deasupra oraşului. Urcaseră mai sus şi întunecau lumina năduşită a zilei. Arnăuţii domneşti traseră cu puscile şi-i împrăştiară şi cînd totul se lumină simţiră o nemiloasă căldură. Pînă seara şi a doua zi nu se întîmplă nimic. Boerii îşi chemaseră doftorii să-i păzească şi pe uliţe nu se ivi nici un echipaj după ani de zile de plimbări. În grădina lui Scuffa năvăliră nebunii de la mînăstirea Mărcuţă ce nu mai puteau fi ţinuţi din pricina clopotelor ce îi asurzise şi mai rău îi stricase la cap. Ceasurile treceau greu. Parcă toţi ar fi vrut să mai audă ceva, să ştie, că dacă moartea îşi făcuse sălaş undeva măcar dintr-acolo să se ferească, pe cînd aşa? Nu avea nimeni somn, nimeni linişte. Geaba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea icoană a Maicii Domnului mai era speranţă, pentru că Isus pe nice unul de ciumă nu vindecase. La prînz o scoaseră într-adevăr şi-o duseră pînă la Dîmboviţa cu mare pohfală. Treizeci de copii îmbrăcaţi în alb o purtau şi în urmă veneau sute de părinţi ai bisericii neînfricaţi, călcînd în praful uliţei de pe podul Mogoşoaiei. Icoana era împodobită cu flori grele, încinse giur-împregiur cu o coroană. Mîini dibace ascunseseră în această frumoasă arătare a podoabelor naturii şi urzici şi bucăţi de usturoi. Soarele sclipea nemilos în aurăria nimbului Născătoarei. Muierile bătrîne se închinau şi îşi ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleşniţa cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina. Dar cine mai ţinea seama de asta? Tot văzduhul cînta de vocile groase ale sfinţilor părinţi ce aruncau cu fum de tămîie în dreapta şi-n stînga, să schimbe aerul. După icoană fură plimbate moaştele sfîntului Pantelimon, lăsate descoperite să vadă lumea de unde o să vie minunea şi izbăvirea. Erau cîteva oase galbene, învăluite în borangic şi mereu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toţii priveau, făcînd cele cruci mari. După ce şi aceste sfinte daruri ale bisericii fură întoarse la locul lor, Vodă trimise sacalele sale să stropească uliţele cu apă parfumată ca la marile sărbători. Era o risipă dar şi o dovadă de frică. Pînă într-a patra zi nu mai muri nimeni. În casele boereşti ardeau noapte şi zi lumînări mari de ceară de Smirna şi mirodeniile şi cam- forul îmbălsămau aerul. Fuseseră întinse mese de care nu se atingea nimeni pentru îmbunarea morţilor după obicei. Printre tacîmurile acoperite cu şerveţele de Olanda, ca nimic să nu lucească, aşteptau farfurii cu pastrama şi icre tescuite, erau cîrnaţi de zalhana şi ghiu- dem cu mirodenii, nisetrul zăcea în porcelan cu ochi sticloşi, alături de cegă şi păstrugă. În casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare şi scrumbiţa împuţeau aerul de două zile, dar morţilor nu le cereai să se grăbească. Sfinţiseră preuţii masa şi aşteptau semn mîntuitor el cu ai lui, să nu le putrezească piersicele şi prunele ţinute în talaş de anul trecut şi oferite răposaţilor de dincolo. Vel logofătul Manolachi Grădişteanu nu se mai ridica de la icoane, dînd spate îmbelşugatului prînz aşternut pe un damasc albastru ca marea unde zăceau alături: brînzeturi, poligale amare, trandafiri, păstrăvi, ţipari, luchii şi ştiuci, precum şi minunea merelor Fürstenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunătoare de la moşia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tamîioase şi moi, după care-i lăsa gura apă chiar în rugăciunile sale înflăcărate. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase morţii pe mesele întinse şi ochi osteniţi vegheau la putrezirea fructelor pentru că moartea şi morţii ei nu veneau la praznicul cel silnic şi pustiu. Piersicile galbene la început se învineţeau sau se făceau roşii ca bubele, anghinarele împietreau. Boer Belivacă, pînă să guste morţii, mai gusta din cantaridele ţinute într-un sipet numai pentru sufletul său să-l întărească. Pepenii godini scoşi din borcane se descompuneau în căldura necruţătoare, strugurii stafidiţi păreau a patra zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de la început şi miroseau greu, putrezind. Casele se umpleau de un aer gros de la lumînări, se ardeau măturile cu care se mătura ca nu cumva cine ştie de unde să aducă ele boala, în văzduh băteau fără întrerupere clopotele şi toaca de la Sfîntul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de cireş, umplea bogatele urechi de o chemare a credinţei ce nu se mai isprăvea. Toţi ochii erau pe palat. Cîtă vreme Princepele nu părăsea Bucurescii ei nu puteau să fugă pe la moşii, pentru că atîta le-ar fi trebuit. Vodă şedea neturburat în încăperile sale şi citea din Cărţile de învăţătură într-o smerită resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de pază îi auzeau glasul monoton slovenind cu voce tare: ― Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este Domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sînt feciorii şi fetele noastre? Unde sînt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sînt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul care totdeauna înveselea inimile noastre? Unde sînt vioarele, şi tobele şi surlele? Unde sînt caii noştri cei frumoşi şi podobiţi cu rafturi poleite şi cu şale fere- cate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diaman- tele cele împărăteşti împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde podoabele hainelor împărăteşti? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomia aurului şi argintului tău şi a altora care nu iubesc pe Dumnezeu, tu te-ai despărţit de faţa cea dulce a Dumnezeului tău… Princepele sta îngenunchiat în faţa altarului de taină şi se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supuşilor săi şi lumea cea nemernicească ştiindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mîntuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiţii şi scurşii, blesteml lumii şi nefericiţii, pîndeau în petrecere prăpădul celorlalţi. Asta aşteptau ei, ca acei vii şi bogaţi să fugă dinaintea morţii şi să iasă din vizuinile lor şi să tîlhărească. Acuş se fereau de puscile albanezilor şi de grelele pedepse ce le-ar fi căpătat dacă nu şi-ar fi ţinut firea pentru că Domnul nu glumea. Stăteau în gunoaiele lor, roşi de şobolani şi de podagră, mîndrindu-se cu bubele lor de care pînă şi ciuma avea să se sperie. Mai avea să mai treacă ce mai avea şi pe ei îi vor chema să le îngroape morţii de care nimeni nu se va mai atinge. Răbdători, cu ochii mijiţi de pohte multe, aşteptau chefuind, dînd strigăte de sfidare şi oamenii de pe uliţe şi de prin curţi ştiau ce-i aşteaptă. Focuri, cutremure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palate cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul tîrîturilor şi al certărilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor şi a cuconilor, şi sălile hipastile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grîul copt acum se uşurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lasînd în urmă-le baligi întregi, spurcate şi împuţite. Zidurile trebuiesc a ştire să îmbătrînească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrîn, dar cine mai ţinea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic şi în grabă, fără măreţia altor lăcaşuri. Calicii îşi scormoneau plăgile cu unghii negre şi se căutau de purici acolo unde se înălţaseră cîntări nemaiauzite şi spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un rîu printre mîinile lacome, aici în băşcile seimenilor se luaseră vieţi, dar ce le spuneau acestor năimiţi ruina şi prăbuşirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumină neaşteptată vrejurile de caulicoli, cîte opt, cîte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculţe ale uitaţilor de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraş ce sta sub semnul morţii. Din multul istov, cum se întîmplă oriunde, femeile se deşteptară primele. Întîi îşi puseră cîte una, cîte una, podoabele: lănţugurile şi cerceii, salbele şi inelele de matostat, sculele ascunse cu grije în sipete secrete. Nu mai puteau răbda să stea cu degetele neîmpodobite, nesulemenite şi fără să stîrnească pohtă bărbaţilor. Numai briliantele cu duhul lor înflăcărat nu fură aşezate pentru că prea chemau moartea. Doamna Neacşa Prîşcoveanca, nevasta Marelui Vornic, începu a umbla prin iatace punîndu-şi rochiile cele roşii, că, spunea, ele speriau boala. Îşi căuta sarvanele de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler cu ciaprazuri, felegelele de canavăţ, turungii cu pîntece de rîs, conteşele de postav, cu limie de samur, pacealele şi iile cu lese de mărgăritar, cu şireturi de fir, mătăsăriile, dulamele de lastră şi pe toate le potrivi în faţa oglinzilor despuiate de pînzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile veneţiane cu apele lor albastre, clare, şi aurul îi făcu, cu ochiul nebunei. Îşi pusese pe rînd rochiile de terţanel cu flori de fir, în ghiordii, zăbunelele de sandal, în zăvase cu şapte foi, de lastră, căptuşite cu tafta leşească şi îşi mai potrivise nasturii cu jilalţ, cu lefţi şi leftişori în chip de gripsor, şirurile de mărgăritare, sălbile de zloţi şi paftalele. Pînă şi pervazurile de argint ale oglinzilor o arătau minunată, cum era. Şi după ea se luară şi celelalte, din plictis, din neavînd ce face, stolniceasa Haretia, Sofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Done, ca să nu mai vorbim despre Păuniţa Cantacuzen care uitînd de boleşniţă îşi chemase croitoresele şi le jughinea în legea ei că se apropiau Paştile şi zicea că nu mai avea ce îmbrăca. Şi dacă femeile îndrăzniseră de ce să nu se apuce şi cinstiţii bărbaţi de rele? Încet, încet, se iviră şi feţele de masă pentru cei vii, că pe cei morţi îi săturaseră, chit că ei nu veniseră şi unde se aşezară peşchirele şi mărămile de mîini şi fură poftiţi oaspeţii şi deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaimă îl luară lăutarii, lihniţi de atîta odihnă, şi laviţele fură iar acoperite cu covoare şi pe mese luciră lingurile şi cuţitele de argint. În casele lui Ianachi Moruzi petrecură den a patra zi pînă-ntr-a şaptea. Erau mulţi, prieteni şi neprieteni, înfrăţiţi, gustînd cu mare osteneală testemelurile făcute la mînăstirea Mărcuţa, strafidele negre, chiuţuzise, strafide roşii şi razachii, măslinele negre triglenes, măslinele verzi şi cîte altele. În timpul ospăţului musafirii aruncau sub masă bucăţi mari de carne de vită şi din cupe scurseră vinul cel dogoritor pentru morţi. Printre picioare amuşinau cîinii de casă, mare zaveră făcînd. Se intonară şi cîntece eclesiastice, dar mai mult de lume ziseră ţiganii înveseliţi den frică. În uliţe se văzură şi trăsurile elciilor şi se spunea că Vodă luase o gustare uşoară cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mîna în foc pentru asta. Şi cînd se auzea că se vor deschide şi apele cu glasul lor adormitor den fîntîni, căzu vestea ca un trăsnet că în mahalaua Scaunelor mu- riseră trei pe neaşteptate, ascunşi, se vede, de rude. Li se arseră hainele în piaţă şi cîinii ce se atinseseră de rufe fură împuşcaţi. Iar bătură clopotele a ameninţare, un stol de clopote cu mereu alte glasuri, apăsate, dulci, rugătoare, triste, melancolice, vesele, săltăreţe, groase în glas ca doaga, piuind parcă, subţiri şi înălţătoare, mîngîind sufletele, ori speriindu-le şi mai rău pentru că vorbeau despre apropiata moarte. Pieţele se închiseră şi fiarele strălucitoare din prăvălii fură îngropate: sape, lanţuri, lampele de noapte ale lui Karoll Knape fură coborîte într-o pivniţă, güghiu- nurile vînzătorilor de bragă ascunse pren magazii şi iar fură purtate moaştele sfîntului Pantelimon pînă la Dîmboviţa. De pretutindeni se auzeau ciocanele bătînd uşile în cuie şi Mala- mos Bozagiul strigă celor din oraş că l-a auzit pe cîinele Cerber cerînd cap de om. Vocea lui răzbătu în nouă hotare, pînă în bariere, parcă mai departe decît clopotele izbăvirii. În porţile unse cu catran fură înfipte capete de cal, să sperie ciuma. Nopţile erau şi mai albe, că era lună plină şi varul din ziduri făcea şi mai mare setea celor atinşi de fierbinţeală. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se aşezase pe oraş cu temeinicie. Mirosul de oţet nu reuşea să acopere duhoarea cadavrelor lăsate în faţa porţilor. În fiecare fereastră ar- deau lumînări. Flăcările şovăitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se iviră cioclii de la Curtea Veche cu căngi şi cu strachina de oţet la brîu, cu basmale roşii şi cu dinţii de mort la gît. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimoşi beccamorti de la Napoli şi erau la fel de nelegiuiţi. Băteau în porţi după ce furau banii puşi pe ochii răposaţilor şi cereau ce li se cuvenea cu glas mare: ― Aruncaţi colacii de pomană şi otcuţele cu vin aşezaţi-le în praguri! Mîini şovăitoare se arătau pe după uşi şi ei, tîrîndu-şi picioarele rupte, luau prinosul şi-l dădeau pe gît. Se îmbătau repede nemîncaţi cum erau cu lunile, şi cînd aveau treabă mai multă, aruncau în fur- goanele lor şi vreo doi, trei vii, abia picniţi de boală. Aceia strigau de sub cadavrele ţepene ale altora, dar lor nu le păsa, păşeau măreţ pe lîngă caii răpănoşi loviţi de bice cu plumbi şi cîntau „Veşnica pomenire”, rîzîndu-şi de victime. Dincolo de rîul Colentina şi el secat acum de arşiţă era o groapă în care stinseseră var. Acolo îi aruncau, presărînd ţărînă deasupra şi privind cum mai mişcă vre- unul sub stratul uşor, scoţînd cîte o mînă şi pe urmă prăbuşindu-se de vii în arsura ce clocotea încet devorîndu-le trupul. Princepele îşi amintea Parentalia romană şi se întreba cînd vor năvăli morţii pe uliţe urlînd, nemaiîncăpînd în gropile comune. Frica adusese în oraş munţi de flori, cine ştie de unde culese, zăceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor şi în faţa porţilor. Căldura le istovea iute şi putrezeau şi ele nemaireuşind să acopere greaua duhoare a morţilor. În pomi nimfele fluturilor lăsate în urmă cu o săptămînă se deşteptau la căldura focurilor nepotolite şi cerul iar se umplu de polenul aripelor proaspete ca de o pucioasă strălucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigăte: ― Apă! Apă! Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele însetate. Se părăsea frate pe frate şi şoţ pe nevastă, toţi îşi căutau locuri singu- ratice, sperînd să nu se ia de la celălalt boala. Din odăile puturoase ale puşcăriei izbucneau strigăte disperate. Paznicii nu le mai dădeau de mîncare nenorociţilor şi noaptea cei înnebuniţi se loveau cu capetele de pereţi, de parcă ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea că la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea să primească pe negustorii din mahalaua Scaunelor care-l implorau să le ridice morţii. Mai marele Bozagiilor zicea că n-are vreme pentru că era în petrecere cu nişte căzături de kiramele adunate de prin şanţuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea fiinţe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile. Erau lucruri şi mai grozave. În porţi începuseră să apară leşuri fără cap. Rudele retezau căpăţînile răposaţilor cu toporul ca să sperie ciuma şi le aşezau tivgele între picioare. Pe dîrele de sînge scurs se adunau roiri de muşte şi ele bîntuind aerul ca apucatele. Noaptea, hoţii de la Curtea Veche le tăiau dreapta ca s-o afume şi s-adoarmă pe cei ce aveau de gînd să-i jefuiască. Cu braţele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beţi şi besmetici pe sub garduri, nu înainte de a vîrî în gura morţilor cîte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloşia. Aşa că dacă ai fi trecut pe la miezul nopţii, ai fi zărit în porţi nişte ciungi rînjind la lună, cu lumînări în stînga ce mai rău îi lumina şi-i făcea şi mai înspăimîntători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil şi nu mai mîncau decît ştevie. Oraşul se pustia, dar boerii nu se mişcau de dincolo de perdelele lor grele, pîndindu-l pe Princepe. Acesta tot între cărţile sfinte şedea, rugîndu-se. Era tare de suflet şi asta dacă mai ţinea, pe toţi avea să-i prăpădească. Răsunau glasuri de preoţi jelind morţii printre fumurile verzi: Mergi la mama ta, pâmîntul, moale ca lîna pentru cel drept! Des- chide-te, pămînt, să nu-l apeşi! Acoperă-l cu haina ta! Şi nu mai ploua, nici măcar puţină rouă pe pămînt nu se lăsa. Bolnavii mureau de sete după ce aveau deliruri sticloase în care vi- sau că se scaldă în mare sau în rîuri clocotitoare, apoi parcă beau din apa morţilor, roşie ca jăratecul. Le ardeau pîntecele şi din bube le curgea o zeamă albă, greu mirositoare. Îi durea capul şi usturoiul de la gît şi oţetul nu le mai folosea la nimic. În nebunia lor văpseau pereţii cu catran să nu mai vadă izbitura lunii în varul cel alb care le sporea setea cumplit. Locul bîntuit nu era scormonit de sapele milo- gilor, nici ziua, nici noaptea, pentru că plînge, spuneau ei, şi trebuia să-l lase să se odihnească, aşa că pe care-i apucau înainte de asfinţit, îi aruncau în biserici, unul peste altul, pînă ce şi aceste lăcaşuri se umplură de cadavre şi de mirosul lor nu te mai puteai apropia. Luă foc Sfîntul Gheorghe Nou şi arse pînă în temelii, peste două zile se aprinse şi în mahalaua Tabacilor o biserică. Se mistuiau ca rugurile îndopate cu morţi. Aerul se făcea atunci dulce şi deasupra Bucurescilor iar se iviră fluturii cap de mort, fîlfîind leneş din aripele lor negre. Îi atrăgea moartea şi se aprindeau din scîntei, prefăcîndu-se în ceva miraculos, de aur, în fionguri metalice incandescente. Ceilalţi chiţăiau ca şoarecii în văzduh şi cădeau la rîndul lor în flăcări. Lumea căta în Zodiac, în Pravila Semnelor, dar cărţile de noroc nu spuneau cînd se va potoli urgia. Fură îngropate clopotele şi, cînd icoanele făcătoare de minuni se dovediră neputincioase ca şi moaştele sfîntului Pantelimon, răufăcători şi speriaţi se duseră şi le batjocoriră de groază. Puţeau şi umblătoarele de-ţi muta nările pentru că se opriseră fîntînile şi lumea murmura că nu mai are apă decît cea den Dîmboviţa în care zăceau cu zgaibaracele în sus caii cioclilor, dărîmaţi de nemîncare. O agonie lungă stăpînea oraşul. Se îmbolnăviseră şi cîteva cu- coane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudăreanu o plîngea pe-a lui şi-o înmormîntă într-o luni. Cămăraşul Ioanichie Costandachi se duse şi el după nevastă la o săptămînă numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scăpaseră încă se apucaseră de petreceri ca să uite ame- ninţarea. Femeile îşi pierduseră pudoarea şi deveniseră căţele. Băr- baţii lor nu le mai ajungeau. Erau bete toată ziua şi cîntau a spaimă, înghesuiau slugile mai tinere pe sub scări şi făceau toate ticăloşiile ştiute. Lăutarii nu mai plecau din odăile lor, vinul curgea gîrlă, ora- şul trăia din miile lui de lumînări, din sîngele celor cu gîtul retezat şi din ţipetele muierilor răsturnate sub bărbaţi. Atunci şi-au pierdut fecioria multe copile neîncercate şi nu le-a părut rău. Voiau să guste înainte de moarte din plăcerile neştiute ale trupului şi amarnici copii au născut după aceea, fără taţi ştiuţi într-atîta înghesuială. Umbra unui neam ticălos spurcase totul. Şi pentru că nu era semn de mîntuire, nişte ţigani de lînga fîntîna Boului dezgropară cu mare haraiman căluşul şi, învăluindu-l în pe- lin, îl jeliră şi-l descîntară pînă ce ieşiră cu el în uliţă. Avea cap de berbece şi însămînţa pămîntul de cîte ori îl vîrau în ţărînă. Phalusul de lemn fu plimbat păgîneşte pe toate uliţele şi scoaseră la urmă şi neşte paparude, goale, numai cu răchite verzi în jurul pîntecelor, puindu-le să joace. Oamenii le udară cu apă stătută, şi aia cine ştie unde găsită, şi le huiduiră. Spre podul Beilicului sună pînă seara berbecele prin ostreţele gardului, ca să alunge molima, dar nu plouă. Şi-ntr-această lungă veghe împotriva morţii se zvoni că a murit Malamos şi că l-au îngropat la Curtea Arsă cu mare pompă, minciună sfruntată pentru că din pimniţe, ochii milogilor, şandaliilor, ciungilor şi deşuchiaţilor ardeau cu nerăbdarea de a jefui toate aceste case în care bogaţii pîndeau fuga Princepelui spre Mogoşoaia, fugă ce nu se mai întîmpla. „Moartea e o necesitate, trebuie s-o privim în faţă!” scriau slo- vele, rugăciunile nu mai ajutau, poate mîntuirea venea din altă parte. Rîul morţii, Cocytos, umflat de lacrimile răposaţilor, se revărsa în jurul Infernului. În toate ferestrele Bucurescilor ardeau lumînări mici, bătu apoi un vînt în miez de noapte şi mută miazma mai la Sud, dar nimeni nu o ştia. Decapitaţii fără dreapta ce le slujise să mănînce şi să mîngîie, priveau cu ochi orbi noaptea plină de fan- tasme, în care se întorceau strigile în cohorte leneşe, parcă nemişcînd, spurcînd aerul cu strania lor frumuseţe…

Cazul Incognito de Eugen Barbu Şirul acuzaţiilor de plagiat în literatura română se completează, în 1979, cu „cazul Incognito”. Un roman de Eugen Barbu, ajuns la al treilea volum în 1978, este pus sub acuzaţia de plagiat: O sumară discuţie de presă este urmată de o discuţie cu uşile închise la Uniunea Scriitorilor, care publică, în „România literară” din 23 februarie 1979, ' o ştire prin care cititorul era invitat să afle că organismul ales ai acestei organizaţii profesionale a dezavuat „procedeul plagiatului” folosit în Incognito, III. După cum vedem aici, lucrurile stau întru cât va diferit de acuzaţia de plagiat adusă, să zicem, lui Coşbuc. Acesta a fost atacat de N. Lâzu şi apărat de D. EvolceanU. Chestiunea î-a desfăşurat în public. Nici un sinedriu nu s-a întrunit pentru a decide dacă G. Coşbuc va fi sau nu dezavuat. Şi, astfel, G. Coşbuc intră în memoria posterităţii fără etichete instituţionale. Acuzaţia adusă lui Caragiale a fost chemată în faţa justiţiei de marele comediograf. Dar procesul n-a slujit la nimic. Acuzatorii lui Caragiale au scăpat cu faţa curată. Noutatea în „cazul Incognito” nu stă în faptul că s-a adus o acuzaţie de plagiat, care nu e nici prima, nici ultima în literatura română, ci modul în care s-a urmărit etichetarea autorului Iui Incognito. Recapitularea acestui caz de istorie literară, care a pasionat pe amatorii de literatură şi pe unii literaţi, este necesară, ceratât mai mult, cu cât până acum n-au fost adunate la un loc toate faptele legate de acest caz, iar atunci când s-a încercat o reconstituire, ea a avut în vedere numai anume elemente, lăsând, după cum vom vedea, altele pe dinafară, formulând în plus afirmaţii fără acoperire. Prima dintre ele este şi cea mal puţin justificată. „La sfârşitul anului 1978 şi începutul anului 1979, opinia publică scriitoricească (şi nu numai ea) a fost confruntată cu un caz fără precedent în întreaga noastră istorie literară: cazul romanului „Incognito„ voi, III”, de Eugen Barbu. Aşa începe articolul „Un manechin numit „Incognito„* din volumul „Lancea lui Achile„ de Mircea Zaciu. Acuzaţiile de plagiat nu-s o raritate în literatura română şi este inexplicabil cum un istoric literar atât de avizat ca Mircea Zaciu, să considere acuzaţia de plagiat în 1979 lipsită de precedente. Aceste precedente sunt de o evidenţă agresivă în istoria noastră literară. Reconstituirea lui Mircea Zaciu începe cu un articol din „Ramuri„, 1978, al iui Marin Sorescu, şi continuă cu un interviu pe care Eugen Barbu îl dă, tot în '78, revisteh „Flacăra”. Dar Eugen Barbu a mai fost supus o data acuzaţiei de plagiat.             Princepele (din 1969) se deschide cu următorul Avertisment„: „în dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând^ de la scrieri particulare şi până la acte oficiale. În această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt fel, nu o face decât pe răspundere proprie”.             Între personajele cărţii, câteva sunt evident cu cheie (Cuful, Spandone, Buhuş etc.), revanşa în scris a prozatorului asupra colegilor care l-au scos dela revista „Luceafărul” în 1968. La scurt timp după apariţia cărţii, yprin pana lui Fănuş Neagu, „România literară” a denunţat Princepele ca operă plagiată. Cum acuzaţiile de plagiat priveau mai ales descrierea unor bijuterii de epocă împrumutate după Odobescu, chestiunea s-a resorbit de Ha sine:             Cu alte cuvinte, istoria „cazului Incognito” are o… preistorie. Princepele a fost acceptat de cititori şi critică cu aprecieri superlative şi a intrat în manuale. Ejugen Barbu şi-a văzut, astfel, confirmată maniera de lucru pe care o va aplica apoi şi în Incognito.             Eugen Barbu n-a râm as însă indiferent la campania deschisă împotriva lui în paginile „României literare”. Din 1971 a început să publice Caietele Princepelui,. Jurnal de lectură şi de mărturii de scriitor„, care au ajuns la opt volume şi au, între alte teme, şi pe aceea a Istoriei plagiatului. Caietele Princepelui, 3, din 1973 se ocupă, de exemplu, pe larg de „colajele„ sau „plagiatele„ din literatura antică, spre exemplu, ori de colaborarea plină de peripeţii dintre Al. Dumas şi „negrii” săi. Intenţia scriitorului este de a se deschide o perspectivă istorică adecvată asupra problemei.             Cazul Incognito începe deci mai înainte decât se afirmă în singura lui recapitulare de până acum şi firesc pentru oricine se ocupă de el este să citeze avertismentul din„capul primului volum al romanului: „Ca material documentar; autorul a folosit diverse texte din diverse publicaţii, cărţi: apă* rute^ la noi sau în alte ţări, de autori mai mult sau mai* puţin cunoscuţi, din dorinţa de a da autenticitate faptelor descrise. Cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă acele scurte fragmente”.             Scriitorul îşi previne cititorul, fie el amator, fie el critic, asupra caracterului compozit al scrierii sale, pe care o subintitulează semnificativ „cine-roman”. Iar tprevenirea a fost dublă: o dată prin Princepele, a doua oară prin Incognito. Despre primul şi al doilea volum din Incognito critica a scris normal, fără a discuta metoda şi a contesta cartea şi autorul. Mai mult, în „Luceafărul”, într-un eseu despre Pandrea, Eugen Barbu atrage din nou atenţia asupra modului cum a scris toate paginile din Incognito care-l privesc pe Paul Candrea, alias Petre Pandrea: prin metoda „colajului” („Luceafărul”, 29 iulie 1978). Dar critica nu s-a sesizat nici atunci, după cum n-a acordat atenţie nici încercărilor de clarificare teoretică şi istorică întreprinse de Eugen Barbu în toate Caietele Princepelui.             Bilanţul exact al acestui prolog al cazului este următorul: ca redactor-şef ai „Luceafărului”, Eugen Barbu intră în conflict cu o parte a scriitorimii bucureştene şi, în cele din urmă, e obligat să părăsească revista. In a doua etapă, Eugen Barbu publică romanul Princepele, urmat de Caietele Princepelui, pentru care este atacat în presă, rezultatul rămânând de această dată incert. Eugen Barbu continuă să scrie pamflete şi să publice cărţi, între care Incognito. Intre timp, în 1970, el devine redactor-şef la revista „Săptămâna”.             „Cazul Incognito UI” începe, într-adevăr, sub semnătura lui Marin Sorescu (lansat şi format, de altfel, în „Luceafărul” de Eugen Barbu), în revista „Ramuri” (15 decembrie 1978), care ia în deriziune întreaga carieră literară a lui Eugen Barbu, sub pretextul unei cronici literare la Incognito III. Romanul, considerat „hibrid şi mozaica!”, e văzut ca o „senzaţie a anului 1978”. Acuzaţia de plagiat nu se formulează făţiş, ci se insinuează: „Eugen Barbu, ori a primit moştenire o mare bibliotecă, ori cineva i-a împrumutat un important transport de cărţi şi i le cere înapoi”, scrie Marin Sorescu, pentru a caracteriza ceea ce i se pare a fi folosirea netopită în incognito III a şcestui transport de cărţi.             Textul lui Marin Sorescu nu are caracterul unei ^cronici literare, ci al unui foileton. Cauza acestui „pamflet deghizat în „cronică literară„ se divulga însă în chiar cuprinsul lui: „Eugen Barbu declanşează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului”. Nu Incognito era deci cauza. _             Urmează, la puţină vreme, un interviu pe care Eugen Barbu îl oferă revistei „Flacăra” (28 dec. 1978) şi în care vorbeşte, aşa cum o făcuse şi în Caietele Princepelui, despre „istoria plagiatului”. Nimic nou aici faţă de aceste Caiete, în afara „sintezei” pe care Eugen Barbu o face preventiv în faţa cititorilor asupra chestiunii. Istoricul literar Mircea Zaciu declară o „legitimă uimire” în faţa acestui interviu: „Eugen Barbu se apără de plagiat, înainte de a-l fi acuzat cineva în presa noastră”. Pentru un istoric literar, uimirea este ilegitimă: Eugen Barbu a mai fost atacat în presa noastră pentru plagiat. „Legitima uimire” îşi are rostul de a justifica, în expunerea sa, o cronică literară a lui Nicolae Mariolescu. („România literară”, 11 ian. 1979), în care se face afirmaţia că Eugen Barbu „urmează îndeaproape pe Paustovski. Geea ce Eugen Barbu pune de la sine – zice N. M. – e neînsemnat în raportul cu ce se găseşte de-a gata în „Vremuri de demult„. Din loc în loc frazele memorialistului trec aidoma în „Irţcognito„. Criticul nu aduce probe fn această direcţie, dar conchide: „Caracterul ilegitim al procedeului mi se pare în afara oricărui dubiu„. Aceste afirmaţii duc la o polemică între „Săptămâna„ şi „România literară„. Reproducem integral Post-scriptumul lui Eugen Barbu din „Săptămâna” (12 ian. 1979):             P. S.1. „România literară” de ieri îmi face cinstea de a-mi aminti că sunt un plagiator. N: Manolescu stabileşte, într-o pagină întreagă, pă mi-am -însuşit din PÂaustovski nişte plopi piramidali care miroseau a tămâie şi nişte fluturi care intrau pe geamul unui tramvai. Este adevărat, vai mie, numai că regula jocului – cum zice d-sa – nu e respectată. Se sugerează că am împrumutat fraze întregi, ceea ce nu este exact. Asta şi' explică de ce N. M. dă numărul paginilor din Paustovski, şi pe cele din Incognito le uită. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, eu 7-aş fi dat şi mai multe exemple cu care putea să-şi ilustreze frumosul atac.             2. În aceeaşi revistă, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu ştiu să roşească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea în ziarele franţuzeşti reportajele de pe fronturile din Spania de pe timpul războiului civil şi el le semna fără ruşine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în ţară tocmai pentru că ar fi trebuit să roşească în calitatea de înaintaş în materie de împrumuturi literare?”.             P. S.-ul lui Eugen Barbu este o simplă ripostă fără eficacitate, deoarece „armele” nu sunt depuse. Geo Bogza răspunde aluziv într-o tableta din „România literară11 (25 ian. 1979), iar „Săptămâna„ replică prin Eugen Barbu: Oare Socrate şi-a pus cenuşă-n cap? Şi prin Dan Zamfirescu; care scrie articolul „Turnesolul„. Dan Zamfirescu consideră acţiunea Incognito unul din „reînnoitele atentate la valorile culturii noastre„, „o urzeală de ultimă oră„ (ceea ce am văzut că nu e) etc. Se răspunde aici lui Marin Sorescu şi Nicolae Manolescu pe ideea că acest caz Incognito a devenit „hârtia de turnesol” a mişcării culturale şi literare româneşti:             Discuţia se ramifică: Nicolae Manolescu răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu („România literară”, 1 feb. 1979), iar acesta din urmă, în „Săptămâna” (2 feb. 1979), printr-o-lămurire preliminară. Aspectul teoretic este absent, deşi un început în acest sens făcuse Dan Zamfirescu.             Ceea ce declanşase atât de tare condeiele era însă apariţia unei echipe de „textieri improvizaţi”, pomenită de Dan Zamfirescu, care primiseră misiunea unei anchete literare decisive asupra cazului Incognito. Mircea Zaciu omite episodul, mărginindu-se la bătălia de presă care* singur recu* noaste mai târziu, n-a fost decisivă, într-o şedinţă de Birou a Uniunii Scriitorilor (17 ianuarie 1979), preşedintele George Macovescu a citit scrisoarea deschisă pe care Geo Bogza o adresa conducerii Uniunii şi în care cerea punerea în discuţie a lui Eugen Barbu pentru plagiat. Marin Preda s-a ridicat şi a propus, pentru clarificarea situaţiei, discuţia din presă nefii nd edificatoare, convingătoare, constituirea unui colectiv care să cerceteze dacă Incognito III cuprinde texte din autorii citaţi de Eugen Barbu sau nu. S-a supus la vot, s-au făcut propuneri: Dan Hiulică, Ov. S. Crohmălnh ceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu (toţi propuşi de Geo BogzaJ şi Al. Piru (propus de Ov. S. Crohmălniceanu) au fost desemnaţi să facă acest examen. Comisia de expertiză a oferit, după mai multe4 Întruniri, un dosar prefaţat de un, proces-verbal” conducerii Uniunii.             Şedinţa de Birou nu s-a desfăşurat fără întâmplări. Scriitorul Teodor Balş, preşedintele comisiei de cenzori, a întrebat de ce pentru Eugen Barbu se creează o procedură specială şi se cer/sancţiuni, mai ales că totul este încă în discuţie, când, în cazuri sigure de plagiat, conducerea Uniunii n-a luat nici o atitudine şi n-a propus nici o măsură? Dacă Uniunea intenţionează un gest de asanare -morală* ea trebu ie sa privească toate semnalările de plagiat ale momentului, ca şi pe cele mai vechi, Corneliu Ştefanache, Marcel Păruş, Chirii Ţricolici, în mod egal, şi să le supună aceleiaşi comisii de lucru. Propunerea lui Teodor Balş a fost însă respinsă.             Disputa n-a rămas fără ecou la publicul larg. Eugen Barbu, un scriitor care se studia în şcoală, era acuzat de ceva incompatibil cu situaţia de clasic, iar Geo Bogza, alt clasic „şcolar”, era denunţat ca fals autor al propriilor scrieri. Efectul iî. I – ¦ * * – ' – negativ la public şt la elevi al unei „guerile, în care sunt acuzaţi vehement şi fără argumente scriitori care se studiază în şcoală, determină pe un profesor bucureştean să scrie o scrisoare „Luceafărului„ pe care revista o publică la rubrica Dialog cu cititorul (20 ian. 1979). „Mi-ar plăcea să cred, scria profesorul Mircea Roşoga, despre acuzaţiile lui Eugen Barbu şi Geo Bogza, că aceste acuze nu se întemeiază pe probe evidente şi că sunt efectul unor răbufniri subiective cum au mai fost şi altele„. Cât despre asemenea dezvăluiri apropiate mai ales de cercurile intime ale scriitorimii, el scria: „Revistele literare, să nu uităm, nu se adresează numai scriitorilor„. Acest semnai de alarmă n-a avut însă urmări” Disputa a continuat vehement, în rolurile principale fiind „România literară” şi „Săptămâna”.             Dar ce este cu învinuirile pe care Eugen Barbu le aruncă lui Geo Bogza? Ciudat, nimeni n-a răspuns acestor învinuiri, lăsând în jurul lor o tăcere suspectă. A fost Geo Bogza pe fronturile războiului civil spaniol? Îi aparţin textele privitoare la „Tragedia bască”? Într-un volum intitulat Spania în inima şi conştiinţa mea (Editura politică, 1981), Geo Bogza nu avansează nicăieri afirmaţia că ar fi fost de faţă la atrocităţile despre care scrie. „Un an mai târziu, mi-a fost dat să văd în cele mai sudice porturi atlantice ale Franţei, revărsându-se puhoiul de oameni scăpaţi din infernul de la Bilbao, şi să ascult îngrozitele lor mărturii, ca şi pe cele ale unora dintre cei ce se aflau la Guernica şi Durango, când aceste oraşe au fost rase de pe faţa pământului”. Atât. Deci, este vorba doar de victimele pe care reporterul le întâlnea în porturile atlantice din sudul Franţei. Această paranteză este necesară, deoarece istoricul literar Mircea Zaciu vorbeşte şi despre „insinuările calomnioase vizând scriitori români, de la Eminescu la Geo Bogza”. Dâcă se referă la PS-GI lui Eugen Barbu, acesta, după chiar textele lui Geo Bogza, nu se înscrie aici.             Numărul din 1 feb. 1979 al „României literare” face din eseul Incognito capul de afiş al vieţii literare. Nicolae Manolescu îi răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu; Marian Popa scrie despre „Tipuri deimitaţii”, iar Mircea lorgutescu vorbeşte despre „Condiţia originalităţii”. Fiecare din aceste intervenţii se caracterizează prin ea însăşi. Pe 3 febr. 1979 se înscrie în discuţie, dar cu obiective teoretice, şi revista „Luceafărul”: „Pentru a oferi posibilitatea de a se exprima şi alte opinii referitoare fa renanul Incognito, publicăm în acest număr prima parte a articolului propus redacţiei de scriitorul Victor Bârlădeanu: COLAJ SAU PLAGIAT? O PROBLEMĂ LITERARĂ Şl NU NUMAI ATÂT”. Este unul din cele mai calme şi lucide texte care s-au scris asupra chestiunii şi e regretabil că el s-a oprit doar la prima parte. Victor Bârlădeanu pune problema în context cultural european. El se autorizează de la Louis Aragon şi de la cartea Les collages (Colajele) a acestuia, pentru a defini termenul şi aplicabilitatea lui literară. Louis Aragon, care distinge între citat şi colaj, nu exclude dintre operele literare autonome numeroase scrieri de colaj. Mai sunt pitaţi şi folosiţi suprarealiştii, care au teoretizat şi folosit larg colajul în poezie. Dos Passos cu Paralela 42, o carte exemplară pentru fecunditatea „metodei colajului”, i se pare lui Victor Bârlădeanu a fi Relatare despre regele David de Ştefan Heym, apărută în 1979 în izbutita tălmăcire românească a lui Mlhai Izbăşescu, sub egida prestigioasei colecţii „Globus” a Editurii Univers. Ştefan Heym* foloseşte pe larg în acest roman textul biblic. Exemplele aduse de Victor Bârlădeanu, pentru a proba legitimitatea în literatura europeană a acestui procedeu, nu pot fi ignorate. Simultan cazului Incognito piaţa cărţii româneşti oferea chiar celebrul roman al lui Ştefan Heym alcătuit prin „colaj”. Din păcate, articolul „Colaj sau plagiat?” a rămas doar la partea întâi. Când scrie: „Dreptul afirmării opiniei adverse (adverse lui Barbu, ZarrcJirescu etc. – n.n.) a fost mult restrâns”. Zaciu face o afirmaţie contrarie adevărului. Practic, restricţiunile au privit numai încercarea de a replica acuzaţiei de plagiat.             Ca să fim sinceri, Mircea Zaciu era cel mai puţin indicat să se pronunţe asupra chestiunii. Cu puţin timp înainte de declanşarea scandalului, „Dicţionarul Scriitorilor Români” (îngrijit chiar de ei) elogia… Modemul procedeu de colaj folosit de Eugen Barbu în romanul „Incognito”! Interesant, nu vi se pare?             După ce a arătat răspândirea procedeului în literatura europeană, deci legitimitatea lui, după ce produce exemplu, cu atât mai edificator al romanului lui Ştefan Heym, Relatare despre regele David, Victor Bârlădeanu îşi formulează nedumeririle sale faţă de această acuzaţie de plagiat, într-o acoladă finală: „Bine – se vor găsi unii să spună – dar aici e vorba de Biblie, operă fundamentală intrată de milenii în patrimoniul cultural al umanităţii, pe câhd, în Incognito Eugen Barbu a utilizat lucrări ale unor autori moderni (în covârşitoarea lor majoritate, trebuie să precizăm pentru a ne menţine în limitele adevărului, lucrări de memo- – rialistică – uneori deghizate într-o formă romanescă). Nu vedem însă, ori cât ne-am strădui, în ce ar consta deosebirea principială: de ce din Biblie sau din texte homerice, ori ale cronicarilor noştri, cum au făcut alţii, se pot utiliza frânturi pentru colaje, iar din textele memorialistice ale contemporanilor, nu? De ce, într-un caz, e vorba de folosirea unui procedeu artistic, iar în altul de plagiat?” Pe acuzatorii lui Eugen B^fbu, nu-i interesa însă în acest moment Europa. Comisia de expertiză a Consiliului Uniunii Scriitorilor şi-a văzut mai departe de treabă. < In momentul în care articolul lui Victor Bârlădeanu era întrerupt, deşi el nu făcea decât să clarifice o problemă de teoria şi practica literaturii la obiect în cazul Incognito, colectivul celor cinci sfârşea activitatea lui detectivistă şi depunea la Uniune un dosar al rezultatelor obţinute. Textul xeroxat al dosarului a fost ţinut la dispoziţia exclusivă a membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor, circa 90, deşi numărul de membri ai Uniunii era de cel puţin 10 ori mai mare. Dosarul număra 80 de pagini şi era precedat de un proces-verbal semnat de toţi membrii colectivului. Procesul-verbal, de o pagină, spunea ceea ce arătase şi Eugen Barbu în interviul său. Piesele ilustrative alcătuiau 80 de pagini pe două coloane. Practic, deci cam 40 de pagini din Incognito n-ar fi aparţinut autorului. Coloana din stânga, de obicei, compactă, conţinea textul de sursă. Coloana din dreapta conţinea textul clin Incognito, dar acolo unde, în dreapta, se dădeau fraze întregi, paragrafe masive, în stânga erau abia câteva cuvinte sau propoziţii. Cifra acestor pagini de împrumut coboară practic sub 30 şi nu sunt, cu mici excepţii, compacte. De multe ori sunt numai fraze răzleţe.             Dacă ţinem seamă că Incognito are 415 pagini şi scădem cele 30 ale dosarului, rămânem cu 385 de pagini, care nu pot fi puse sub nici o acuzaţie. Dosarul a avut un circuit de uz intern şi a rărrias şi astăzi sub cheie:             La 20 februarie 1979, Eugen Barbu împlinea 55 de ani, 20 februarie a fost zitia aleasă de conducerea Uniunii pentru discutarea chestiunii Incognito. Ea a fost mutată, în ultimul moment, cu o zi mai târziu, pe 21 februarie. La asemenea zile, opera scriitorului Eugen Barbu şi personalitatea lui făceau obiectul unor articole de presă elogioase. Vâlva cazului Incognito a paralizat iniţiativele şi revistele, editate de Uniune„ au fost absente,; cu o singură excepţie, de la această aniversare. Revista „Luceafărul„ (17 feb.) a făcut omagiul marelui scriitor Eugen Barbu la cei 55 de ani împliniţi, prin semnăturile acad. Al. Rosetti, pictorului C. Piliuţă şi criticului Mihai Ungheanu. Şedinţa ţinută miercuri a dat publicităţii următorul comunicat: „Miercuri, 21 feb. A.c., a avui loc plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor. In cadrul plenarei, George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a înfăţişat sarcinile şi răspunderile care revin scriitorilor pe anul 1979„. Apoi, după prezentarea mai largă a acestora: „La punctul 2 al ordinii de zi, George Macovescu a informat Consiliul despre constatările colectivului de scriitori desemnat de Biroul Uniunii Scriitorilor în şedinţa din 17 ian, a.c. pentru a analiza situaţia creată de romanul Incognito, volumul III, de Eugen Barbu. Consiliul aluat în discuţie aceste constatări şi a hotărât să dezavueze procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu îri voi. III. Ăl romanului Incognito, procedeu contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti. /             La discuţii au luat cuvântul: loan Alexandru. Paul Anghel, Vasile Băran, Geo Bogza, Radu Boureanu, Constantin Chiriţă, Şerban Cioculescu, Dan Cristea, Dan Deşliu, Ga briei Dimisianu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Dragoş, Geo Dumitrescu, Fodor Sandor, Laurenţiu Fulga, Romulus Guga, -'Dan Hăulică, Mircea Radu lacoban. Ion lanoşi, Eugen Jebeleanu, Corneliu Leu, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu, Alexandru Oprea, Alexandru Piru, Sânziana Pop, Marin Preda, Catinca Ralea, Aurel Rău, Mircea. Sântimbreanu, Mircea Horia Simionescu, Szasz lan os, Dorin Tudoran, Laurenţiu Ulici, Petru Vintilă, Mircea Zaciu”. >             Concluzia firească a oricărui cititor ar fi fost ca toţi cei 36 de vorbitori s-au ocupat de cazul Incognito. Nimic adevărat. Ordinea de zi a cuprins aproape 20 de puncte, în majoritatea lor covârşitoare vorbitorii s-au înscris la cuvânt la celelalte. Chestiunea Incognito a fost discutată de patru persoane, între care Al. Piru, membru al colectivului de cercetare, a pledat cauza lui Eugen Barbu: Mircea Zaciu t-a acuzat pe Eugen Barbu. S-a trecut la vot, despre care nu s-a vorbit în comunicatul Uniunii Scriitorilor, pentru motivul bine întemeiat că, în sală, nu se afla numărul de scriitori necesar pentru a oferi consistenţă statutară, /acestei acţiuni.             Textul neobişnuitei informări s-a stabilit să apară în toate cele 11 reviste editate de Uniunea Scriitorilor. Revista „România literară” a tras un tiraj deosebit pentru Capitală cu această. Ştire. Conducerea celuilalt săptămânal central al Uniunii Scriitorilor, „Luceafărul”, nu a publicat ştirea, la fel ca şi alte reviste editate de Uniunea Scriitorilor (Convorbiri literare, Steaua etc.).             „Contemporanul” din 9 martie 1979 a tipărit o scrisoare a lui Eugen Barbu de răspuns la acţiunea îndreptată împotriva tui.             „Către Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România.             Tovarăşe preşedinte.             Am luat cunoştinţă de informaţia publicată de „România literară” din 22 februarie a.c. în care se formulează o apreciere asupra volumului III din romanul meu Incognito. În legătură cu aceasta aş ¦dor/să aduc la cunoştinţă opiniei publice că încă de ia volumul I am avizat cititorul asupra procedeului în care am conceput acest roman/aviz pe care îl reproduc alăturat în facsimil.             Am anunţat, astfel^că voi folosi texte din autori cunoscuţi şi chiar necunoscuţi, în dorinţa de a da autenticitate reconstituirii epocii istorice pe care o cuprinde romanul Incognito. Consider că acest lucru este suficient pentru a dovedi buna mea credinţă şi lipsa de intenţie de a-l induce în eroare pe cititor şi de a-mi însuşi ceea ce nu-mi aparţine. De altfel, doresc să informez cititorii că la sfârşitul volumului IV voi prezenta o listă bibliografică a cărţilor consultate în vederea construirii acestei cărţi.             Lată de ce calificativul care i s-a dat volumului III din Incognito m-a mâhnit şi nu mi s-a părut obiectiv, fo ce mă priveşte, mi se pare anormal ca, faţă de cele publicate de „România literară să nu se ţină seamă de orientarea, calitatea întregii mele opere şi de aprecierea cu care a fost întâmpinată de către critică şi opiniS publică. Pe de altă parte, acest comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor mi-a dat de gândit. Voi încerca la ediţia a ll-a a volumului UI să pun şi mai clar în evidenţă japortul meu original la edificarea acestei cărţi. În acest sens voi găsi şi soluţii prin care vor fi puse mai bine în lumină unele aspecte pe care le-am eludat (de pildă, capitolul privitor la războiul din Spania). E de reflectat, de asemenea, asupra metodologiei în care vor fi scrise viitoarele mele cărţi.             Acestea fiind zise, mulţumesc colegilor care s-au străduit să ajute cu buna lor credinţă în aceste împrejurări.             Al dv., EUGEN BARBU”             Răspunsul lui Eugen Barbu consideră neobiectivă acţiunea Uniunii Scriitorilor, deoarece nu ţine seamă de Avertismentul din capul primului volum. Totodată, el sesizează intenţia de a i se nega întreaga activitate şi întreaga operă. Mulţumirile se adresează, evident, colegilor de bună-credinţă.             Să mai reţinem că această scrisoare n-a apărut acolo unde trebuia să apară, în „România literară”, organul de presă care publicase ştirea privitoare la Incognito. Dreptul lui Eugen Barbu prin Legea presei era de a tipări în organul care-l vizase, în chiar locul cu pricina. Faptul nu s-a produs. -             Ediţia a doua a volumului III din Incognito n-a mai apărut. A apărut, în 1980, volumul al IV-iea al romanului, însoţit de o Bibliografie, în care sunt citate peste două sute de titluri. Cartea anunţă din acelaşi ciclu: O cronică românească a secolului XX; vor urma: O lume de câştigat, Janus, Frica, Critica literară a primit normal' cartea, iar Consiliul Uniunii n-a mai dezavuat nimic, deşi metoda era aceeaşi.             Iot în 1980 a apărut şi volumul Lancea lui Achile de Mircea Zaciu, în care sub titlul „Un manechin numit Incognito” se încearcă o reconstituire a cazului Incognito. Este vorba de o reconstituire parţială, în care faptele nu pot vorbi de la sine pentru că multe din ele lipsesc sau sunt amintite în treacăt Lipsesc, de pildă, obiecţiile aduse în biroul Uniunii Scriitorilor, de Teodor Balş, lipseşte precizarea micului număr de vorbitori din şedinţa de Consiliu, la care Mircea Zaciu a fost prezent în calitate de acuzator. Lipseşte caracterul nestatutar al adunării, după cum şi o descriere exactă a Dosarului cu pricina. Lipsesc, în comparaţie cu această relatare, şi alte elemente. Reccmstituirea sa este practic mai mult o acuzaţie în care Mircea Zaciu mânureşte decrete şi paragrafe de legi., Crteva inconsecvenţe răzbesc însă rapid la suprafaţă, după analiza cazului Incognito. Declanşată sub deviza eradicării morale, acţiunea Incognito s-a oprit doar ia un singur caz, deşi suspecte de plagiat erau şi aite titluri. În plus, înainte de Incognito şi chiar în timpul desfăşurării acestui caz au apărut cărţi scrise şi concepute după metoda dezavuată în căzui Incognito, iată câteva: Reabilitarea unui haiduc, Pantelâmon, de Mihai Stoian, Romanul lui Eminescu de Petru Vintilă, Plângerea lui Dracula, de Corneliu Leu, O iubire ia Hollywood, de Vasile Rebreanu, Toamna pătimirii noastre, de Vartan Arachetian.             Dacă luăm în considerare atitudinea Consiliului Uniunii Scriitorilor în cazul Incognito şi aceste cărţi ar fi trebuit dezavuate, fapt care nu s-a produs. Ceea ce e legitim la ceilalţi scriitori nu era legitim la Eugen Barbu. Atitudinea a fost limpede discriminatorie. Presa a propus confruntarea optioii lui Eugen Barbu cu optica mai multor scriitori contemporani de prestigiu în Europa, confruntare avantajoasă pentru Eugen Barbu. Nu s-a ţinut seamă de acest criteriu. Dacă acceptăm, după definiţia iui Maiorescu, că ceea ce este bun în Europa este bun şi la noi, trebuie să conchidem că în cazul Incognito s-a întors spatele acestui criteriu maiorescian. Principala acuzaţie a fost de inducere în eroare a opiniei publice. Este şi aici o inconsecvenţă: opinia publică era informată asupra caracterului acestui roman, prin Avertismentul de la primul volum.             Scrisoarea de răspuns dată de Eugen Barbu în „Contemporanul” din 9 martie 1979 anulează dezavuarea din textul publicat de conducerea Uniunii Scriitorilor în „România literară” din 22 februarie. Iar faptul că revista care a găzduit atât campania incognito, cât şi comunicatul a încălcat normele presei, refuzând celui atacat dreptul de a răspunde, conform Legii presei, în publicaţia care l-a vizat, pe locul atacului, aruncă o lumină în plus asupra acestui caz.             EPILOG.             Dar cazul lncognito a avut şi un epilog, neaşteptat. Atunci când ecourile nu se stinseseră, „România literară”, publică, sub semnătura lui Nicolae Manoiescu, o cronică literară extrem de elogioasă la un volum de debutaFaruri, vitrine, fotografii, de Mircea Cărtărescu, cronică axată pe prezentarea laudativă a poemului „Căderea”, din care nu lipsesc aprecieri ca „mare poet”, „debit verbal colosal” etc. „Săptămâna” nu scapă prilejul de a puncta şi publica la rubrica^Pe scuif, următoarea notă: „Răsfoind cartea lui Lawrence Steme, „Viaţa şi opinâuniie lui Tristram Shandy, gentelman”, Buc. 1962, Editura pentru Literatură Universală, ce credeţi că aflăm la pag. 194? Nişte versuri „atribuite” şi lăudate de N. Manolescu ca aparţintnd lui Mircea Cărtărescu. Cităm minunatele versuri: „Afurisit fie el pre dinăuntru şi pre din afară, /afurisit fie el întru părul din capul său, /intru creierii săi, întru creştetul său, /intru tâmplele Mie, întru fruntea sa, intru urechile sale, /Intru sprfncenele sale, intru obrajii săi, intru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, buzele sale, gftul său, umerii săi, încheieturile/mâinilor sale, mâinile sale…” (.). Oare criticul N. M. laudă versurile plagiate? Sau î „uitat” că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sunt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţii? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reflectare acestui apărător acerb al „originalităţii” (vezi „România literară*1, din 5 ianuarie 1981 şi volumul debutantului: FARURI, VITRINE, FOTOGRAFII). Şi când te g îndes ti că aceiaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuneau cartea cu pricina pentru -Premiile U. T. C.”.             Singurele răspunsuri posibile fiind: 1. Că textul e un plagiat, deci un gest scriitoricesc „ilegitim” conform teoriei mai vechi; 2 că textul nu e un plagiat, şi atunci toată poziţia lui N. M. din cazul Incognito se surpă, Nicolae* Manolescu, vizat cu îndreptăţire, nu răspunde. El nu-şi confirmă, deci, poziţia veche, dar nici nu afirmă una nouă. Confruntării, N. M. ii preferă tăcerea. Dar „România literară” publică, pe 12 februarie 1981, la aproape un an de când cazul Incognito era în toi, o precizare: „Primim următoarea PRECIZARE.             Poemul „Căderea” cu care începe volumul meu de debut, Faruri, vitrine, fotografii (Ed. Cartea Românească, 1980), cuprinde în substanţa sa câteva texte cu caracter de citat cultural, într-o tradiţie care include autori pa Ezra Pound, T. S. El iot etc. Valoarea ' acestor citate nu este una literară, ci uqa de aluzie culturală. De aceea am fi considerat ca inadecvată interpretării poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini) marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferind mărci de alt gen. Astfel, o parte din aceste citate sunt date în limba de origine (latina, greaca, engleza sau româna veche cu grafia specifică), altele sunt marcate evident stilistic (cum este cazul unui act de excomunicare original catolic, pe care îl citează în latineşte şi englezeşte şi Lawrence Ster ne în romanul său Tristram Shandy), în fine, altele prin însuşi conţinutul lor (pasajele cu referinţe demonologice, ştiinţifice etc.). Aluziile culturale indirecte sunt şi ele uşor de recunoscut. În contextul poemului ca întreg, aceste fragmente îşi modifică profund sensul iniţial, intenţia poemului fiind de a ordona, în spirit eliotian şi joycean, „heap of brocken irnages”, după nişte linii de forţă care dau sens acestui amalgam. Citatele propriu-zise au, de altfel, o pondere cantitativă foarte mică în masa poemului, mult inferioară citatelor de acelaşi fel din „Ţararpustie”. Un cititor de bună-credinţă şi cât de cât familiarizat cu poezia modernă va înţelege, de la prim a* lectură, că nu intră în intenţiile mele însuşirea paternităţii fragmentelor, respective, ci că este vorba de un simplu şi foarte cunoscut procedeu artistic. Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea, aproape în premieră în poezia română, a acestor mijloace stilistice cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic, în rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale obiecţii de acest fel.             MIRCEA CĂRTĂRESCU.             Să observăm întâi că revista care a refuzat să publice scrisoarea de răspuns a lui Eugen Barbu, deşi era datoare prin lege s-o facă, publică imediat scrisoarea de dezvinovăţire a debutantului acuzat de plagiat. În al doilea rând, revista care s-a diştins prin tenacitatea cu care l-a urmărit pe Eugen Barbu în două rânduri cu acuza de plagiat, aceeaşi „România literară” face şi din volumul Faruri, vitrine, fotografii un caz. Caz cu atât mai elocvent cu cât justificările nu sunt publicate în fruntea volumului, aşa cum a procedat Eugen Barbu, ci vin după ce mistificaţia a fost descoperită de alţii. În logica revistei „România literară” era să considere textul în discuţie un plagiat şi să caracterizeze procedeul de ilegitim. „România literară” n-a făcut niciuna, nici alta. Prin publicarea acestui text ea face un gest involuntar de „mea culpa”. Lipsa reacţiei faţă de folosirea tex- – tului lui Lawrence Sterne ne arată că „Romârfâa Jiterară” este de acord cu procedeul lui Eugen Barbu şi cu teoretizarea lui cu condiţia să nu fie făcute de Eugen Barbu. Scrisoarea de dezvinovăţire a lui Mircea Cărtărescu conţine toate elementele cazului Incognito şi pledează, totodată, cauza acestuia. Şi M. Cărtărescu recunoaşte a fi folosit texte străine. Şi el invocă nume mari în literatura europeană, care au folosit procedeul, „un simplu şi foarte cunoscut procedeu artistic”. Desigur, Mircea Cărtărescu bravează, după cum bravează şi când îşi asigură condiţia de pionier al gestului. Cezar Ivănescu şi Dan Laurenţiu în poezie l-au folosit mai demult cu măsura adevărată, iar cazul Incognito, la care nu se referă, îi răpeşte dreptul la premieră în literatura română. Cât despre riscuri, ele au fost suportate doar de Eugen Barbu.             Întrebarea este, pentru simplul cititor, de ce poemul debutantului este un „obiect artistic valabil” şi de ce Incognito nu este un obiect artistic valabil? La această întrebare nu s-a răspuns.             MIHAI ARDELEANU ¦             P. S.: C îţi va din actorii cazului Incognito, în penurie de reprezentaţii agresive, au transmis Europei Libere o scrisoare în care ion Gheorghe era acuzat de plagiat. Istoria se repeta în cadru sărăcăcios.             POST-SCRIPTUM LA O VERSIUNE INTERZISĂ în 1982 se putea reconstitui numai aspectul exterior al acuzaţiei de plagiat adusă lui Eugen Barbu. Dar rădăcinile acestei acuzaţii sunt mai – vechi. Ele vm din două direcţii principale: 1. Din spaţiul vieţii literare; 2. Din spaţiul vieţii politice, în spaţiul vieţii literare, Eugen Barbu, urmând exemple anterioare (Arghezi, Călinescu, Petru Dumitriu), s-a purtat ca un cuceritor, cu trufia omului de mare talent, care ştie, ca Aretino, că are un condei ce face cât o săbie. A avut succes literar scriind cărţi de valoare, a avut succes so* cial datorită vânzării acestor cărţi, a devenit, datorită succesului literar, conducătorul unei reviste literare de mare audienţă, „Luceafărul”, a condus un cenaclu literar, „Nicolae Labiş”, care a făcut epocă.             Eugen Barbu s-a încrezut foarte mult în virtuţile lui de polemist, intrând în conflict cu toată4umea. Şi-a întrebuinţat condeiul nu' numai împotriva simplilor impostori, ci şi a edecurilor literaturii proletcultiste, contribuind la înmormântarea unei epoci literare. Eugen Barbu a fost unul dintre cioclii „realismului socialist” în literatura română. Dar şi-a făcut duşmani de moarte din figurile ilustre ale acestei literaturi postbelice, oficioase şi fără durată. Cum aceste figuri se aflau întronate de către oficialitatea comunistă în conducerea Uniunii Scriitorilor, Eugen Barbu a intrat într-un conflict cu această conducere, care avea să-i aducă mari dureri de cap. în spaţiul vieţii politice, Eugen Barbu a intrat destul de tlrziu. După ce şi-a dat demisia de la „Luceafărul”, constrâns de grupurile de presiune din viaţa literară, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al C. C. al P. C. R. Nu există multe documente ale participării lui Eugen Barbu la viaţa politică a ţării, dacă exceptăm câteva cuvântări de caracter naţional pe care le-a ţinut la unele festivităţi. Sigur, a fost un incomod în sinul acestui organ politic, care se vedea profanat de spirite fără legătura cu comunismul. Eugen Barbu a fost o persoană nedorită în C. C. al P. C. R., mai ales de nucleul vechilor activişti comunişti, al ilegaliştilor, kominterniştilor, membrilor Brigăzilor civile din Spania. Oricum, prin atitudinea lui faţă de literatura importată din U. R. S. S., faţă de reţeta „realismului socialist”, ca şi faţă de impostura literară care ss folosea de această reţetă, Eugen Barbu îşi făcuse duşmani siguri şi in' acest mediu. Este de presupus că Leonte Răutu, Walter Roman, Ştefan Voicu, ^âogu Rădulescu, Mihai Florescu, Nicolae Moraru, Alexandru Siperco, George Macovescu nu aveau cum să admită între ei un astfel de scriitor. Un persiflant printre dogmatici este o victima sigură.             Pentru aceste figuri politice de tristă amintire tot ceea ce făcea Eugen Barbu în „Săptămâna”, tot ceea ce făcuse mai înainte în „Luceafărul” era o profanare de spaţii „sacre”. Eugen Barbu combătuse şi combătea tot ceea ce preţuiau aceste personaje politice comuniste cosmopolite şi moscovite. Era natural ca, la un moment dat, cei pe care Eugen Barbu ii opărise rău de tot în viaţa literară, alde Geo Bogza, alde Eugen Jebşleanu, alde Dan Deşliu, alde George Macovescu, alde Radu Popescu şi alţii ca ei să cadă la înţelegere cu cei care erau iritaţi până la paroxism de evoluţia politică a lui Eugen Barbu, care le profanase pină şi spaţiul inviolabil al sălilor exclusive de şedinţe politice. Puţini oameni într-o viaţă de om şi într-o epocă ajung la performanţa de a irita, opări, înfuria neputincios atâta lume, şi la fel de puţini sunt aceia care, producând asemenea efecte, să fie atât de indiferenţi la acestea. Efectele s-au văzut în 1979. Strigătul sus şi tare al adversarilor literari ai lui Eugen Barbu este că scriitorul a plagiat şi că este un plagiator. Acuzatorii lui îi sunt toţi inferiori ca scriitori şi ca valori literare. Aparatul politic, care a fost complice la această combinaţie, a închis ochii, facindii-se că stă deoparte: ar fi fost vorba doar de o chestiune profesională! Dar lucrurile au stat altfel. Ca membru supleant al C. C., Eugen Barbu nu putea fi judecat decât de Colegiul de partid. Pentru ca Eugen Barbu să fie lăsat pe mina unei expertize a unei comisii obşteşti, trebuia ca aparatul de partid superior s-o permită şi s-o şi încurajeze. Nu sra văzut membru al C. C. supus judecăţii unui altfel de colegiu decât cel de partid. În cazul lui Eugen Barbu cineva a închis ochii, cineva a îndemnat la acţiune pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, altcineva a dat publicităţii un comunicat infamant, mai mult pentru scriitorimea română decât pentru Eugen Barbu. Acuzaţia de plagiat contra lui Eugen Barbu s-a făcut cu consimţământul şi încurajarea P. C. R. Cei care fac pe eroii în numele conducerii Uniunii Scriitorilor au acţionat, cu voie de la poliţie, fiind doar simple instrumente politice ale aparatului comunist.             Cine erau aceştia? Ar trebui să zicem: cine sunt aceştia! Faptul că astăzi aceştia slnt dizidenţi, spune totul, mai ales într-o etapă când balonul dizidenţei s-a dezumflat ca o rufă căzută de pe gard. 'Aceşti dizidenţi au fost băieţii de casă ai nomenklaturii, au fost aristocraţia uniunilor de creaţie, profitorii lor. Atacul la îugen Barbu nu are drept motiv cinstea profesională, ci menţinerea posturilor lor de impostori. Eugen Barbu a fost o persoană independentă, un om care a trăit în afara Uniunii Scriitorilor. A încerca să pedepseşti, printr-o uniune de creaţie, un om care nu e dependent de ea, constituie ceva tragicomic. Această tragicomedie s-a produs şi ea poartă ştampila comuniştilor ilegalişti şi a fârtaţilor lor din conducerea Uniunii Şcriitorilor. Cazul „Incognito Iii” e mai mult decât un caz literar, este cu precădere un caz politic. Acuzaţia împotriva lui Eugen Barbu aduce aminte de acuzaţia împotriva iui A. C. Cuza. Pentru că nu putea fi atacat făţiş, politic, A. C. Cuza a fost atacat în profesia lui şi acuzat de plagiat. Situaţia s-a repetat în condiţii noi.

Facerea lumii de Eugen Barbu De cîte ori urca scările acelea abrupte, de ciment cenuşiu, acoperite acum de un covor roşu, directorul se gîndea la prima lui zi de după naţionalizare. O noapte întreagă recapitulase întâmplările la care luase parte: discuţia cu Bazilescu, fostul patron, semnarea procesului-verbal, şi-acum ţinea minte mîna lui asudată, o mînă subţire, cu unghii albe, moarte ca scoicile, tremurînd pe lanţul de chei, cu care deschisese casa de bani. Uşa grea de metal fusese smulsă cu greutate, şi ceilalţi, el, Pîntea, Anghel, Cocorea, numai cu un ceas în urmă muncitorii salariaţi ai domnului Bazilescu, priviseră cu o curiozitate de nestăpînit seiful întunecat, plin de hîrtii de bancă, de acte şi chiar de medicamente americane, cu nume necunoscute. Deasupra se auzeau uruitul maşinilor de tipărit, pocnetul rar al unui val greoi căzînd peste ceva dur şi zumzetul muncii de fiecare zi, atît de familiar. Mai ţinea minte apelurile repetate ale telefonului şi glasul secretarei care repeta contrariată, dar fără vreo altă inflexiune a vocii, o frază neschimbată: Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre! Şi pe urmă clanc! sunetul furcii de ebonită, apoi iar ţîrrrr! ţîrrrr! ţîîîîrrr! exasperant şi vocea femeii agasate secret: Da, noi… Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre… Maşinile scoteau acelaşi zgomot egal, deşi Filipache bănuia ce se petrece: la plane, la zeţărie, la legătorie, putea să-şi închipuie cu uşurinţă şoaptele fetelor de sus, de la etajul II: Avem un nou director! Am scăpat de Bazilescu… Şi iar telefonul: ţîîîrrr! ţîîîîrrr! ţîîîrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul nostru. Ce simte un om în situaţia asta? Atunci era greu să te fixezi la ceva. O mie de gînduri îi treceau prin cap într-o învălmăşeală cumplită. Va să zică, Bazilescu pleacă pînă deseară. I-am trimis camion? I-am trimis. Ciudat, n-a spus nimic! Ce era să spună? Mai are şapte apartamente numai în Bucureşti. Şi lucrurile? Are lucruri scumpe. Afară plouase puţin. Îl apucase grija să nu i se umezească mobila fostului patron. Ce gînduri stupide! Parcă el se gîndise la mobila lucrătorilor daţi afară de proprietari pentru că n-aveau cu ce să-şi plătească chiria? Şi luase prima hotărîre. Nu apăsase pe butonul soneriei pentru că nici nu se aşezase la biroul acoperit cu un cristal albăstrui, deschisese pur şi simplu uşa şi o chemase pe secretara lui Bazilescu: „Domnişoară, cheamă-l pe tovarăşul Anghel la mine!” Era stingherit, vocea lui o făcuse să surîdă discret pe secretară. „O s-o dau afară!” gîndise imediat, cu o grabă pricinuită de amintiri mai vechi. „Pe domnul Anghel?”, accentuase cucoana aceea de 33 de ani, cu părul platinat şi unghiile lăcuite, îmbrăcată într-o rochie gălbuie ca paiul. „Pe tovarăşul Anghel”, se încăpăţînase şi iar îşi zisese în gînd: „Te satur eu de domnie! Mîine chem o lucrătoare de sus de la Legătorie, una care suferă de reumatism, să stea ea aici pe scaun şi să primească telefoanele… Dacă o fi nevoie…”. Adică fără secretară nu se poate? Ce mare lucru? Sună, ridici şi întrebi: „Alo, cine e? Pe cine căutaţi?” Or să spună: „Pe director”… „Da, eu sînt!” Şi pe urmă cu siguranţă va urma o lungă bîllbîială: „Parcă nu e vocea domnului Bazilescu”. „Sigur că nu. Mă numesc Filipache… Eu sînt noul director…” „Cum e viaţa asta! Pînă ieri am păzit o maşină, şi-acum, tranc! telefon pe masă, s-a dus liniştea ta, Filipache.” Privise în jur. Perdele de mătase, uşă capitonată, cristal ca la bar, verzui, geam de acvariu, nu alta, sonerie, un fotoliu florentin (atîta lucru ştia şi el), bătut în ţinte de metal, piele să-ţi faci patru perechi de pantofi din ea, covor moale şi o glastră goală, în care strălucea lumina de afară, o glastră suplă, lunguiaţă, plină pe jumătate cu apă trezită în care bulele de aer mai sforăiau uşor… Anghel, preşedintele sindicatului, sosise după cîteva minute: „Ce e, Filipache?” „Domne”, zisese, supărat puţin pe el însuşi. „Vezi că după-masă se mută patronul, îşi ia calabalîcul de la noi. Caută o prelată, să-i învelim lucrurile, că are mobilă scumpă şi o să i-o strice ploaia… Preşedintele sindicatului căscase gura la el: „Ia te uită!" „Nu te mira. M-am gîndit şi eu, pe noi nu ne cruţa nimeni, dar nu se poate altfel. Oricum, îşi părăseşte casa, nu-i vine uşor…" „Ăsta merită să stea în puşcărie, şi tu îi dai prelată ca să-şi acopere mobila?" Filipache simţise însă că nu se poate altfel. „Fă cum îţi spun!" îi poruncise, şi celălalt înţelesese din glasul lui că nu i-ar fi plăcut să discute mai departe. „Cum vrea tovarăşul director", zisese ironic, şi ieşise afară. Filipache se învîrtise iar în jurul biroului şi nu se hotărîse să se aşeze. Dincolo, în încăperea secretarei, suna telefonul la nesfîrşit: ţîîîrrrr! ţîîîr! ţîîîrrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este director… „Ce să fac cu putoarea asta? A trăit cu Bazilescu, nevasta lui ştia, dar tot nu i-a zis niciodată nimic… De priceput, e pricepută foc. Ea face toate treburile mărunte: comenzile la Letea, formate de hîrtii, intervenţii la minister, nu-i de joacă. Trebuie mai întîi să vedem cu cine s-o înlocuim, avem nevoie de un cap luminat. Nici eu nu ştiu cîte ştia Bazilescu, şi o s-o feştelesc şi-or să mă ia tovarăşii şi-or să dea de pămînt cu mine, de n-o să mă mai văd! „De ce te-am pus, tovarăşe Filipache, acolo? Ca să tai frunze la cîini? Producţia nu merge, aia, aia…" Cum să mai dormi noaptea? Nevastă-sa îl simţise: „Ce se întîmplă cu tine?" „Nimic." Apoi, după o pauză: „E greu al dracului. M-au numit directorul tipografiei…" „Şi nu mi-ai spus un cuvînt pînă acum?" În seara aceea mîncaseră, făcuseră împreună şi o scurtă plimbare, dar nu amintise un cuvînt despre toate astea… Pe urmă venise dimineaţa. Se sculase devreme de tot. Noroc că se lumina de la 4. Treceau tramvaie, sunînd din clopotele lor vesele, în faţa magazinelor era aglomeraţie şi vînzătorii de ziare anunţau naţionalizarea. Cazarma roşie a domnului Bazilescu se vedea de departe, dincolo de Dîmboviţa, cu turlele ei înalte şi cu geamurile afumate de plumbul de la topitorie. Nu luase nici un tramvai, nici nu stătea prea departe, îi plăcea să meargă pe jos, şi dimineaţa strălucitoare de după scurta ploaie de vară arăta poleită, cu cerul ei curat, cu soarele aburind ferestrele abia deschise după răcoarea nopţii trecute. Camionagiii se strigau spre chei şi vînzătorii de zarzavat alergau, cu picioarele desculţe spre mahalalele Bucureştiului. Uitase să-i lase bani nevestei, pentru că leafa nu prea îi ajunsese luna aceasta, şi deodată simţise cum îi roşeşte obrazul cînd se trezi întrebîndu-se: „Oare unui director de tipografie cît dracu o să-i dea statul pe lună?” Portarul dormita în cabina lui. Era devreme de tot. La 6 şi jumătate începea schimbul de zi, şi acum era 6 fără cinci. Vru să treacă neobservat, dar bătrînelul cu urechile ciulite îl auzise deschizînd poarta grea de fier. Cu o zi înainte îl salutase cum îi saluta pe toţi salariaţii: „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, gata, gata?” Acum se precipitase pe uşa cabinei lui şi spusese un „să trăiţi!” grăbit şi puţin slugarnic. „Am să-i zic să nu-l mai aud cu «să trăiţi-ul» ăsta, că nu sîntem la militărie.” Birourile erau pustii. Uzina, cum îi spuneau cu toţii tipografiei, dormita. Se auzea vag, de sus, o maşină de tăiat, su- ghiţînd parcă, opintindu-se în maldărul de hîrtie. „Dacă merge bine, în trei luni fac trei schimburi”, îşi zisese Filipache. „Oamenii cîştigă puţin, poate cu orele suplimentare s-o mai scoată la capăt… Dar de-acum, altfel vor fi salarizaţi, o să vorbim, o să le mărim cîştigul…” Pe stradă trecea un camion cu sifoane. Filipache tot nu se aşezase pe fotoliul de piele. Cu o zi înainte dorea ca plecarea lui Bazilescu să se petreacă mai repede. Acum privea curtea pustie de la ferestrele monotasterelor. Fostul patron aşteptase să vină noaptea. Împacheta greu şi cu meticulozitate. Îl ajutau nişte rude şi chemase cîţiva hamali să-i transporte cu grijă pe scări scaunele şi scrinurile. „Numai să nu fi luat şi candelabrele”, se chinuise noul director la gîndul că odăile în care intenţiona să facă clubul şi căminul de copii vor fi astfel urîţite. Ploaia încetase de mult, aşa că prelata trimisă se dovedise inutilă. Pe la 9, cînd întunericul se înstăpînise bine, camioanele sosiseră deodată, şi, în mai puţin de o jumătate de oră, curtea se pustiise. Rămăsese numai pavajul plin de hîrtii pe care un bec zgîlţîit de vînt îşi arunca lumina puternică. „Gata”, spusese cineva din spate cu o uşurare bucuroasă. „De-acum uzina e-a noastră.” Ea era de mult a lor, dar pînă în clipa aceea n-o crezuseră. Noul director aştepta să audă primele glasuri ale celor din schimbul de dimineaţă trecînd pe sub ferestrele cancelariei reci şi pustii. Îl durea puţin capul de oboseală şi nu mai putu să rabde atîta tăcere. Străbătu coridoarele pustii şi urcă în goană scările pînă în pod. Aerul era muced, şi vechea răsuflătoare din acoperiş părea astupată de un strat gros de praf. Vechiul dormitor al ucenicilor fusese părăsit de cîţiva ani. În locul paturilor de fier strînse într-un colţ, grămadă, ruginite toate, zăceau în dezordine cartoane nefolosite şi chiar o maşină, cu piesele desfăcute. Aici trebuia curăţat totul şi măturat, pentru că hîrtia uscată putea lua foc la cea mai mică neglijenţă. Coborî încet treptele vechi, mîncate de cerneluri şi de tuşul cărat de saboţii lucrătorilor. Era mînios şi nu înţelegea ce-l apucase pe neaşteptate, dar cînd ajunse la un nivel mai jos îşi aminti că în spatele uşii zărise scîndurile vechilor carceri în care Bazilescu ţinuse închişi în timpul războiului cîţiva tovarăşi mai îndărătnici, ca să fie celorlalţi de exemplu. „Mama lui, cum uită omul! Eu i-am trimis prelata şi el ne băga la mititica…” Sala cartonajelor era goală. Se făcea multă risipă de hîrtie (o racilă mai veche a acestui serviciu), cărucioarele de transport arătau ca vai de lume, trebuiau date la reparat. Şi spaţiul trebuia altfel împărţit, aici puteau fi angajate mai multe fete, dar stai să vedem mai întîi cum e cu producţia… Trecuse primul sfert de ceas. Jos, în gang, se desluşeau vocile bărbaţilor veniţi la muncă. Cînd ajunse la etajul al II-lea inspectă latrinele. Erau urîte, miroseau îngrozitor a urină, şi zidurile, pe care curgea apa şiroaie, fuseseră unse cu catran. „Ne trebuie faianţă! hotărî. „Şi bani de unde? S-or găsi ei… E drept ca unii dintr-ai noştri îşi cam bat joc de toate”, îi certă în gînd. „Dar omul, dacă va fi obişnuit cu curăţenia, nu va mai da năvală ca boul, nu va mai scrie măscări pe pereţi…” Pe coridor, între zeţărie şi linotip, îşi dădu seama că tot coridorul era întunecat şi că geamurile nu mai fuseseră spălate de luni de zile. Nu-i plăcu nici zugrăveala gri-închis. „În tipografie se umblă cu cerneluri, se va face risipă dacă ai să pui o culoare mai veselă… Ce culoare mai veselă? O să fie culoarea albă, să se înveţe fraţii să ferească zidurile, o să-i prelucrăm în şedinţă. Aşa şi la club, e parchet, dacă n-o să ne ştergem picioarele… Stai, stai, ia-o încet, va să zică trebuiesc şi nişte duşuri. Cei de la minister or să creadă că am înnebunit, nici nu m-am aşezat bine pe scaun şi gata cu pretenţiile! Ei şi? Aşa sîntem noi, tipografii, avem pretenţii! Să vezi ce cap o să facă vreun funcţionar de pe acolo, de pe la finanţare sau contabilitate. Auziţi: Grafice 6 cere duşuri! Sigur că cere. Mai cere şi un covor pentru scări, un covor care să acopere mizeria asta de ciment urîţit de atîţia paşi…” Jos, la pontare, se auzeau zbîrnîind ceasurile. Larma se înmulţise. Ce ciudat, ziua semăna cu celelalte, parcă nu se schimbase nimic. Acum avea să se întîlnească cu vechii săi tovarăşi de muncă şi ei poate îşi vor scoate şepcile şi-i vor spune nesuferitul „să trăiţi”, singura răsplată nedorită a faptului că era director… Coborî pe o scară dosnică, să nu-i întîlnească, şi intră iute în biroul lui, încolţit de o teamă ciudată. În încăperea pustie era linişte. 6 şi 25. Porniseră primele maşini. La început zgomotul lor egal abia se auzi, apoi, pe măsură ce minutele treceau, rostogolirea valurilor de metal se accentuă, crescu, se transformă într-o uriaşă mişcare al cărei ecou se repercuta în zidurile de cărămidă şi trecea prin plafoanele subţiri de beton armat. „Muncesc băieţii. Şi fără mine. Poate c-ar mai trebui să-i strîng încă o dată şi să le spun cîte ceva.” „Ce să le mai spui? Au aflat ieri că eşti directorul lor, s-au bucurat. Ce trebuiesc atîtea vorbe? Fapte, frăţioare, faptele să le vedem…” Trebuia să-l cheme pe secretarul organizaţiei de bază, pe Pîntea, să se sfătuiască. Se duse la uşă şi constată cu uimire că secretara nu venise încă. „Asta a fugit…” „Nu, n-a fugit. Vine. Bazilescu se scula mai tîrziu, abia pe la 9…” Străbătu coridorul, sui cîteva trepte şi bătu la uşa biroului organizaţiei de bază. Pîntea sta la biroul lui, cu şapca pe cap, şi asculta vorbele unei femei care plîngea înăbuşit. Intră de-a binelea, deşi la început vrusese să plece. „Ce-i, femeie?” o întrebă strîngînd mîna lui Pîntea. „M-a lăsat bărbatul.” Filipache fusese gata-gata să dea din umeri şi s-o întrebe: „Ei, şi?”, şi deodată se ruşină de uşurinţa lui. „Cum adică, tu eşti ca Bazilescu? Femeia asta nu e muncitoare ca şi tine? Are un necaz. O lasă bărbatul. Să vedem, de ce o lasă? Poate au copii, cine ştie ce alte angarale.” Luă un scaun. Lucrătoarea se ridicase în picioare. O împinse aproape furios de umeri la loc: „Stai şi spune, de ce te-a lăsat?” „A găsit pe alta”, mormăise ea şi începuse iar să plîngă încet… „Bine, bine… Unde lucrează?” „La Laminorul.” „Şi de ce nu te duci la organizaţia de bază de-acolo? Noi ce putem să-i facem?” „Păi de-aia am venit, ca să vă întreb…” în vorbele ei era o încredere care-l mişcă pe Filipache. „Bine-ai făcut. Las’, că vorbim noi cu secretarul de la Laminorul…” Pîntea îşi trăgea şapca pe frunte, nervos. Femeia se ridică şi plecă, întrebînd din uşă: „Cînd să vă mai caut?” „Mîine.” Secretarul pusese mîna pe telefon, apoi se răzgîndise. Era prea devreme. Filipache îi smulse şapca de pe cap: „Ce dracu, că nu plouă! Şi de mîine să mi te bărbiereşti în fiecare zi, m-auzi?” Pîntea, cu ochii lui cenuşii, îl privea întrebător. „Ce te găsi? N-am timp. Stau în şedinţe de nu mai ştiu cum mă cheamă şi tu-mi ceri să mă bărbieresc…” „Uite, aşa vreau eu, şi să m-asculţi…” „Mă, să fie!” exclamă celălalt. „Cît am fost aici, în locul tău, îmi schimbam cămaşa la două zile. Sînt om în vîrstă, nici prea bătrîn, nici prea tînăr, am o fată mare, am învăţat că dacă vrei să fii respectat trebuie să arăţi ca lumea. Nimeni n-ascultă de un nespălat, iartă-mă că ţi-o spun. Oi fi stat în şedinţe, dar mie să nu-mi mai vii aşa, auzi? Şi-acum, scurt pe doi: ce facem cu economatul, că de ieri mă tot gîndesc la treaba asta. Porcii ăştia de patroni or să saboteze cît pot. Nu vreau să aud că de cînd am luat noi, comuniştii, în primire fabricile, lumea mănîncă mai prost. Ai un om capabil care e în stare să alerge, să cumpere, s-aducă?” Pîntea îşi potrivea părul cu degetele răşchirate. Părea puţin supărat de cele auzite, dar încetul cu încetul, vechea prietenie care-i lega învinse. „Să mă mai gîndesc şi eu, spune-i şi lui Anghel…” „Bine, o să-i spun, dar îmi trebuie un local pentru cantină…” „Tot eu să ţi-l găsesc?” „Nu ştiu cine, dar ajută-mă. Să ştii de la mine, ori facem să fie mai bine, ori ne ducem şi ne culcăm…" „Aşa-mi place cum vorbeşti, nu mă lua cu bărbieritul, că mi se suie la cap…" „Ba n-am glumit de loc.” „Să-mi pui, Filipache, şi nişte butoni la mîneci, să mă placă fetele de la legătorie…” „Lasă astea. Deci: local pentru cantină, aprovizionare clasa-ntîi. Vreau să se halească, mmm, ca la mama acasă, s-a înţeles? La revedere şi mai bagă şi tu nasul pe la mine prin birou, să vezi dacă nu m-am înecat în hîrtii, că astea or să-mi mănînce mie zilele…” Pînă la 8 şi jumătate cînd sosise secretara, pentru că nu ştia cu ce să înceapă, îi chemă pe şeful administraţiei şi pe contabil. Erau doi funcţionari în vîrstă, îmbrăcaţi corect, amîndoi în haine pe puncte, bine călcate, cu figuri respectuoase şi îngrijorate. Vorbeau rar, cu pedanterie, şi, ce era ciudat pentru Filipache, rosteau cam aceleaşi fraze cînd era vorba de bani. Le spuse pe rînd de ce avea nevoie, îi rugă să-i întocmească un plan pentru aprovizionare, se interesă cam cît l-ar costa nişte covoare şi le ceru să-i prezinte a doua zi un arhitect, pentru că voia să facă unele modificări în clădirea lui Bazilescu, să lărgească atelierele şi chiar să aducă puţine înfrumuseţări. Cei doi vorbeau despre amortismente, despre investiţii care aduc şi investiţii care n-aduc. Noului director i se păru o veşnicie pînă terminară şi avu încă din clipa aceea sentimentul că a păşit pe un teren foarte alunecos. Singurul lucru cert era că tipografia lucrează, pentru că o auzea, maşinile torceau cu regularitate, val după val, tone de hîrtie plecau spre legătorie, cărate cu ascensoarele, şi faptul acesta precis, al muncii, îi dădea o siguranţă absurdă. Telefoanele zbîrnîiau în draci şi de cîteva ori ridicase receptorul si auzise nişte glasuri necunoscute: „Alo, Bazilescu? Nuuu? (uimire, consternare). Da cine, atunci? Cine? Directorul Filipache?” „Ăştia n-au citit încă ziarele. Se scoală tîrziu, săracii.” Îi venea să rîdă, dar se stăpînea. Funcţionarii se uitau la el, nu trebuia să le arate că se bucură. Se stăpînea cît putea. Erau şi nişte glasuri de femei: „Alo, Alex, alo, cine e? Greşeală?” – „Nu, nu e nici o greşeală!” „Dar ce s-a întîmplat?” Glasurile gîlgîiau în aparat şi deodată se stingeau, se sugrumau, exclamau ciudat: „Cum? S-a naţionalizat?” „Ei, vezi, domnule Filipache, ai nevoie încă de o femeie care să răspundă la telefoane, nu se poate altfel. Dar unde-mi întîrzie putoarea aia?” Secretara intrase la 8 şi jumătate, auzise glasuri necunoscute în biroul directorului şi privise ceasul. „Ăştia se scoală devreme de tot.” Intrase după o bătaie discretă la uşă şi pusese în vaza cu apă stătută un buchet de flori, fără să spună un cuvînt, firesc, ca şi cînd aşa trebuia să facă. „Aveţi nevoie de mine?” întrebase. „Am, dar ceva mai de dimineaţă, spusese Filipache fără să ridice de loc glasul. Dacă s-ar putea de la 6 şi jumătate, cînd începe lucrul.” Cei doi funcţionari zîmbiseră ascuns, privind-o cu o lăcomie nedisimulată, în treacăt, dar cu multă atenţie concentrată. Femeia nici nu clipise: „Bine, am înţeles, tovarăşe director”. Iute învăţase cuvîntul „tovarăş”, care numai cu o zi înainte îi venea foarte greu pe buze. Florile acelea firave, albastre aveau ceva proaspăt şi pur, şi timp de cîteva minute Filipache nu mai fu atent la ceea ce spunea şeful administraţiei tipografiei. „Putea cel puţin să schimbe şi apa”, se enervă singur Filipache. „O face numai de formă. Vrea să mă cîştige. Îmi aduce flori, dar îşi bate joc de ele… Dacă crede că mă leagă la ochi cu astea, se înşală.” În încăpere rămăsese un parfum insistent. Soarele puternic al zilei de vară pătrundea prin perdele, şi încăperea părea luminoasă şi curată. Fotoliul era moale şi adînc. Abia atunci îşi dădu seama Filipache că se aşezase în cele din urmă pe locul lui Bazilescu şi se miră că nu simte nici un fel de bucurie. Oamenii din faţa lui calculau pe nişte hîrtii la nesfîrşit. Socoteau meticulos, şi el nu pricepea nimic deocamdată. Era vorba de utilizarea unor fonduri noi, acordate de stat; amîndoi aveau frunţile încruntate. Unul îşi ascundea cu grijă rărirea părului, celălalt arăta un obraz uscat, ca de lemn, şi gurile lor vinete miroseau a tutun. Pe degete purtau amîndoi inele. Unul cu o piatră mare, neagră, al şefului contabilităţii, îi atrase lui Filipache atenţia în mod special. Era un lucru frumos. „Cum dracu de strîng unii oameni într-o singură viaţă bani pentru un astfel de inel?” Şi îşi făcea socoteala că, mai întîi, oricine are nevoie de o casă, de mobilă, de covoare, de îmbrăcăminte şi apoi de un astfel de inel. „Ăsta fură, nu se poate altfel, fură, şi dacă-l prind că mai fură de la muncitori, îl bag în puşcărie…” Acum telefoanele sunau dincolo, atîta lucru ştia şi el, mutase o pîrghie de metal spre stînga, şi ţîrîitul se auzea în odăiţa secretarei. Vocea ei repeta ca şi ieri: „Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai e director…” Pe urmă se discută despre nişte comenzi mai vechi de hîrtie şi despre salariile pe luna în curs. Filipache fu chemat pentru a doua zi la două şedinţe consecutive, şi totul se amestecă: calculele funcţionarilor cu răspunsurile date nesigur la telefon. Trebuia să întrebe, mereu o scula de pe scaunul ei pe secretară, şi simţul unei neputinţe ascunse îl enerva din ce în ce mai mult. Ora prînzului sosi pe neaşteptate. Se auzea intrarea schimbului al doilea şi el nu făcuse mai nimic. Trebuia să stea de vorbă cu toţi şefii de secţie şi umpluse un carnet cu propunerile lor de îmbunătăţire a muncii. Îi chemase pe rînd, le pusese în vedere să vorbească scurt şi-i ascultase. Se iveau greutăţi încă de pe acum, vechiul patron avea legăturile lui, o dată cu plecarea ele se rupseseră, şi puţin cîte puţin Filipache înţelegea că femeia aceea cu unghiile lustruite va mai întîrzia mult la uşa lui, pentru că el trebuia să afle totul, să bage în cap, să simuleze că are nevoie de ea pînă va putea să facă faţă celor ce urmau. Mîncă pe la 4 într-un birt din apropiere, cu Pîntea şi cu Anghel, să poată să se întoarcă imediat înapoi. Cei doi se gîn- diseră la cineva care ar fi putut să facă o bună aprovizionare pentru economat; şi ei îşi dădeau seama că prima condiţie, pentru ca să poată cere mai mult muncitorilor, era aceea de a-i hrăni bine. „E unul Vasilescu care lucrează la statistică, un funcţionar”, începuse Pîntea, arătîndu-şi obrazul proaspăt ras la o frizerie din apropiere. „E bun?” „Oamenii spun că e priceput la toate”, adăugase Anghel, care îl recomandase. „Are studii. Ştie şi contabilitate. Aici trebuie doxă mare, plus simţ practic”… „E cinstit?” întrebase Filipache. „Cred că da.” „Bine, asta o să mai vedem… Tu ce spui, Pînteo?” „Să încercăm!” „Trimiteţi-l la mine, să-l văd şi eu.” Şi pe urmă porniseră toţi trei înapoi spre tipografie, grăbiţi şi osteniţi. Pînă seara la zece, Filipache stătuse cu ochii în registrele predate de secretară. Comenzi vechi, facturi, liste de salarii, totul fu cercetat cu atenţie, şi timpul se scurse pe nesimţite. Tîrziu, cînd sus încetă zgomotul maşinilor, noul director se ridică de la masă. Deschise uşa şi o văzu încă pe secretară păzind telefonul şi citind un ziar. „Ce-i cu dumneata, n-ai plecat?” o întrebă, enervat puţin de neglijenţa lui. „Nu.” „Nu era nevoie să rămîi pînă acum. Şi te rog să schimbi apa la florile alea, că e păcat de ele. Bună seara…” Acasă ardeau toate luminile. Venise pe jos, absent la larma tot mai stinsă a străzii. Era destul de tîrziu. În poartă se mirase că vede ferestrele deschise. Stătea în fundul unei curţi bătrî- neşti pline de pomi, întunecată acum, sub noaptea înăbuşitoare de început de vară. Vecinii nu dormeau. „Ce-am auzit să fie într-un ceas bun,” spusese proprietarul de pe banca lui, de lîngă poartă. Filipache tresărise, luat pe neaşteptate. „Ei, acum e vremea dumneavoastră”, adăugase pensionarul, un fost militar cu care ani de zile se ciondănise pentru chirie şi micile mizerii ale traiului în comun. Pînă să apuce să se mînie pe nevastă-sa, care nu-şi ţinuse gura, îl înconjuraseră şi ceilalţi chiriaşi, strîngîndu-i mîna şi punîndu-i o mulţime de întrebări. Erau vreo trei bărbaţi: unul funcţionar la o bancă, al doilea lucrînd la distribuirea apelor, şi ultimul, un tutungiu, cu o dugheană în centrul oraşului. Filipache le mulţumise stingherit şi intrase în casă. Ardeau toate becurile, făcînd şi mai mohorîte încăperile, fără lucruri aproape. Fata lui, Eva, stătea cu mîinile sub cap pe micul divan acoperit cu o cergă aspră, privind ţintă în tavan. Sări în sus cînd îl văzu: „Tată, vin’ să te pup! Ce-am auzit…” În uşa dormitorului, Elena nu îndrăznea să se apropie. Lui Filipache nu-i plăcea chipul Evei, palid şi slăbit. „Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat?” „Nimic”. Eva zîmbise într-un fel nesuferit, care nu-i plăcea lui Filipache. „E prefăcută”, gîndise, „niciodată nu ştiu ce-i cu ea…” O măsurase tăcut, după ce le spusese celor două femei să se aşeze la masă. Crescuse foarte înaltă spre disperarea mamei sale, care nu mai înceta să se căineze: „Ce să mă fac cu fata asta? N-o să se uite nimeni la ea, e cît un stîlp”. Lui Filipache nu-i era foame de loc, dar mînca pentru ca să nu răspundă întrebărilor. Ceasul arăta unsprezece şi jumătate, şi lui i se păru că e foarte tîrziu. Eva avea cearcăne, părea istovită, şi Filipache îşi spuse că de multă vreme uitase de ea. Maică-sa o dusese cu cîteva luni în urmă la doctor, acesta o examinase îndelung şi-i spusese că are o creştere anormală. Medicul îl prevenise că dacă acest proces nu se va opri, fata va suferi un şoc psihologic. Probabil că acum era roasă de griji şi el nu ştia ce să facă. Gîndurile i se învălmăşeau iar, căuta să fie atent la ce povestea Elena, dar nu reuşea. „Mîine dimineaţă trebuie să ţin o şedinţă cu noua conducere, să împărţim sarcinile; la unsprezece trebuie să fiu la minister… Răbdare, nu se bate totul din palme, nu-ţi cere nimeni să te dai peste cap. Uite, nu mă bucur de loc. Cînd am plecat, şoferul m-a chemat să mă urc în maşină. E nebun! Ce-mi trebuie mie maşină? N-am două picioare? Şi fata asta… cum a slăbit! Poate şi din cauza dansului. Eva stă la şcoala ei de coregrafie de dimineaţă pînă seara!” Prin geamurile deschise intra răcoarea miezului de noapte. Vocile vecinilor se stinseseră pe rînd. Strada se pustiise. La colţ, ca de obicei, ardea un felinar verzui. Paşii trecătorilor întîrziaţi risipeau liniştea profundă. Elena îl privea pe furiş cu o mîndrie neascunsă şi veche de ani de zile. „Numai ea se bucură cu adevărat”, gîndise Filipache. Oboseala îl dobora. „În două săptămîni nu mai avem hîrtie… La Plane stau degeaba patru maşini. Nu sînt piese de schimb, trebuiesc comandate în Germania. Lui Bazilescu nemţii din vest poate i le-ar fi trimis, dar comuniştilor, nu… Să vedem… Trebuia lărgită secţia de ofset. Aici lipseşte un maistru. Cehul acela gras, prietenul patronului, nu mai venise la lucru de la naţionalizare. Trebuia convins, momit, adus înapoi. O să-i plătim mult, mai mult decît trebuie, pînă pregătesc pe cineva…” „Marine, spusese pe neaşteptate Elena, te-au căutat de la Comitetul de stradă. Nu ştiu ce mai vor cu tine…” „N-am eu destule pe cap?… Se enerva repede în ultima vreme, pe neaşteptate, şi pe urmă îi părea rău. „Elena o să creadă că mi s-a urcat la cap şi nu-i adevărat”… Zîmbise vinovat şi apucase mîna femeii. Ea nu se supăra prea repede. Pe urmă privirile îi rămăseseră pe chipul Evei. Fata era frumoasă. Avea obrazul oacheş al maică-si şi doi ochi mari, adînci. Parcă şi-i vopsise puţin cu ceva negru. „Dacă s-a îndrăgostit de cineva?” Se ridicase tăcută de la masă şi închisese ferestrele. Voia să rămînă singură. Îi lăsaseră Evei de vreo cîţiva ani odaia în care mîncau. Intrară dincolo. Eva căscase, se dezbrăcase repede şi-şi aruncase plapuma peste cap. „Noapte bună, şefule! îi spusese. Vezi să nu-ţi iei maidanul!” La şcoală o învăţase nu ştiu cine că trebuie să se tutuie cu părinţii, „că aşa e modern”. „Îi dau eu ei cum oi auzi că nu-mi mai spune dumneata.” Mîna să i-o sărute, cum făcuse bunicul fetei cu el, nu i-o dădea, pentru că i se părea ruşinos, dar să-i zică „tu”, asta nu putea să rabde. „Şefule” parcă mai mergea. Era un fel de a te adresa ca unui frate mai mare… „Va să zică,ar trebui să fac de pe acum rost de ceva fonduri pentru mărirea atelierelor. Dar cu ce să încep? Întîi e cantina, pe urmă creşa. Loc se găseşte, dar încăperile lui Bazilescu sînt goale puşcă. Mobila costă. Unde găsesc ceva bun, ţeapăn?” „Ne culcăm?” întrebase Elena. „Da, mi-e somn…” Minţea, nu-i era somn de loc. Femeia voia să-i spună ceva, o simţea. Deocamdată aştepta să adoarmă Eva. Nevastă-sa stinsese lumina, dezbrăcîndu-se ca totdeauna pe întuneric. „Ce-or fi făcînd floricelele alea săracele, se vor ofili pînă mîine.” Şi în locul secretarei pe cine să pregătească? Nu aveau unsoare de maşini. Trebuia un om de alergătură, să fie cînd la minister după aprobări, cînd la fabrica de hîrtie. „Ah, ce balamuc…” „Adormişi?” întrebase Elena deodată. „Nu.” „Ai văzut-o pe Eva?” „Am văzut-o. N-arată bine. Ce are?” „Am întrebat-o pe prietena ei, are o prietenă de-acum, una care nu-mi place de loc. Fumează. O muiere cu un păr ca mierea, făcut la frizerie, stă picior peste picior şi turuie toată ziua.” „Ce să-i facem? Nu putem noi să-i alegem prietenele.” „Vorbeşte mai încet, că ne aude.” „A adormit.” „Cred că s-a întîmplat ceva cu ea. Întîrzie. A început să mintă. Spune că merge la sediu, la Tineret, şi pe băiatul ăla de-acolo, îl ştii?” „Da”. „Băiatul ăla spune că n-a mai văzut-o de cîteva luni.” Filipache tăcuse cîteva clipe. „Şi ai vreo bănuială?” Elenei îi venea greu să răspundă. Acum, după atîta vreme, bărbatul îşi aduce aminte de toate amănuntele acelei convorbiri. „Cred că îl place pe unul în vîrstă. Un bărbat frumos. Mi l-a arătat o vecină. Unul care stă toată ziua pe hipodrom, joacă la curse, face pariuri, un proprietar de cai, cu grajduri…” „Prostii. Ăştia nu se uită la o amărîtă ca Eva noastră. Au ei cucoanele lor…” Pe urmă totul se stinsese în memorie, pierise undeva într-un colţ neştiut. Zilele trecuseră. Munca la tipografie îl furase nemilos. Se întorcea din ce în ce mai tîrziu, era obosit, nervos, pus pe harţă. Elena nu-i mai spusese nimic despre Eva, multă vreme. Pînă în iarna următoare lucrase şi duminica. Se scula devreme ca de obicei şi se ducea acolo. Îi chema pe Anghel, pe Pîntea, pe Cocorea, nu mai terminau cu problemele. Lucrurile mergeau destul de greoi, piedici nevăzute se iveau la fiecare pas. Tipografia nu avea oamenii care-i trebuiau, secţiile se reorganizau, Filipache fugea de biroul capitonat al fostului patron ca de dracu; cînd îl căutai era ori la plane, ori la legătorie, cercetînd, iscodind, întrebînd ca ultimul începător în ale tipografiei. Oamenii se cam lăudau, unii îi ascundeau greutăţile, din motive de neînţeles. Cîteva rapoarte trimise la minister fuseseră corectate acolo şi înapoiate. Directorul se ruşinase, chemase la el pe funcţionarii de la planificare, de la serviciul de muncă şi salarii, socotelile se încîlceau pe undeva, cifrele se umflau, cei de la minister aveau un sistem al lor de a descoperi nepotrivirile, şi pentru toate greşelile îl frecau pe el. Lucrările de mărire a capacităţii de producţie a uzinei începuseră într-un ritm foarte rapid, dar pe urmă unele fonduri, fuseseră recalculate, şi zidurile unei secţii noi rămăseseră la jumătate. Filipache le vedea în fiecare dimineaţă, acoperite de zăpadă, şi simţea cum i se rupe inima. Nu-i slăbea pe cei de la minister cu adresele, cu telefoanele, dar totul era în zadar. Pe urmă chemase contabilii, se sfătuise cu ei, unul se dovedise cu imaginaţie, şi cîteva zeci de mii de lei se iviseră prin operaţii şi calcule pe care le înţelegea greu. Directorul simţea că apucase pe un drum neplăcut, dar gîndul că o să mărească tipografia, că o să aibă secţii mai bine utilate nu-i dădea pace. I se trimiseseră cîteva maşini noi, n-avea nici unde să le aşeze. Totul se lega în mod fatal. Sarcinile de plan creşteau. Noul an care venea trebuia să fie hotărîtor. Volumul tipăriturilor prevăzute pentru următoarea perioadă reprezenta o cifră de cinci ori mai mare decît cifrele vechi pe o perioadă asemănătoare. Se construia o tipografie nouă, dar pînă la terminarea ei, tot pe vechile magherniţe se conta, şi aceste magherniţe trebuiau modernizate şi reutilate, pentru că aveau maşini vechi de 25 de ani, deteriorate, fără piese de schimb. Cu cele 32 de rable hodorogite, cum i se spusese de la minister, Filipache trebuia să tipărească sute de mii de volume. Pe pereţii vechii tipografii a lui Bazilescu apăruseră primele afişe ce anunţau bătălia pentru consolidarea revoluţiei culturale. După-masa, în vechea sală de mese a patronului se ţineau cursuri politice, şi ultimii analfabeţi ai uzinei, recrutaţi dintre oamenii de la expediţie, învăţau să scrie şi să citească. Lui Filipache zilele nu i se păreau de loc lungi, ele treceau pe neştiute în şedinţe de producţie sau în convorbiri pe grupe de lucru... Directorul descoperea cu surprindere că oamenii sînt mai inventivi decît îşi închipuise vreodată, scăpaţi de spaima de a mai fi batjocoriţi de cineva (Bazilescu, cînd veneai cu o idee, spunea ironic de la uşă: „Ştiu, vrei să-mi bagi în buzunar un milion! Lasă, o s-aduc maşini noi! S-a terminat războiul, o să fac contracte cu americanii, cu nemţii, nu-mi trebuiesc reparaţii…”). Şi timpul trecuse, şi patronul nu adusese maşini, parcă bănuind că într-o zi va rămîne fără tipografie… Treaba mergea destul de greu. Cu un astfel de utilaj puteai să te duci dracului, nu să îndeplineşti planul, dar el trebuia îndeplinit. „Aici numai omul poate face ceva…”, spunea Pîntea. „Dacă-i convingem, totul o să meargă perfect. După aceea vor veni şi maşinile.” Ele începuseră să sosească, dar erau încă puţine. Trebuiau adăpostite, ca să le adăposteşti trebuia o secţie nouă, ca să ridici o secţie nouă trebuiau bani. Bani nu aveau, pe urmă apăruseră, dar apăruse şi grija că va veni un control… Ei, şi? Doar nu i-am băgat în buzunar, se liniştea, i-am folosit mai bine. Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut din economii de la alte sectoare, în schimb… în schimb, actele erau acte. Contabilii îl aveau în mînă, Filipache bănuia că fac şi alte operaţii, tot aşa de pe lîngă lege, dar unui om cinstit nu i-e frică decît că n-o să reuşească. Şi în primăvară, noua secţie era gata: geamuri mari, lumină multă, maşinile nu ruginiseră pe afară. Se puteau angaja oameni noi. Se lucra de-acum în trei schimburi. Unul de dimineaţă, unul după-masă, unul noaptea…

Soseaua nordului de Eugen Barbu ÎN PRIMĂVARĂ anului 1938 Mareş fusese eliberat din închisoare. Era o zi de mai, înăbuşitoare, cu un cer plin de nori, cu furtună undeva în straturile înalte ale aerului. Bătea un vînt fierbinte, uscînd frunzele proaspete ale copacilor şi se trezi dincolo de poarta puşcăriei pe o şosea albă, plină de praf, pustie, pierdută sub orizontul întunecat. Nu ştia ce să facă. Într-unul din buzunarele pantalonilor rămaşi prea scurţi, găsise cîteva hîrtii mototolite şi vreo cîţiva lei cu care trebuia să-şi plătească drumul pînă în oraş. Ca orice om care stă închis vreme îndelungată, rămase năucit de lumina de afară, trăgînd aer în piept ca după un înec, privind drumul şi neştiind încotro s-o apuce. Gardienii îi spuseseră că dacă ar mai fi avut răbdare ar fi putut să se folosească de un autocamion al închisorii ce l-ar fi dus pînă în Bucureşti, pentru că Jilava nu era prea departe de capitală. Dar cine mai are răbdare cînd e vorba de cîştigat cîteva minute de libertate? Privise chipurile asudate ale paznicilor şi le spusese că vrea să meargă pe jos. Şi poate ar fi mers pe jos pînă la Bucureşti, deşi trebuiau străbătuţi mai bine de 15 kilometri, dacă nu ar fi simţit numaidecît o sfîrşeală a trupului ce-l făcuse să se aşeze în marginea şoselei, unde rămăsese cîtva timp, ameţit. Era slăbit. Lumina difuză a zilei de mai îi dădea dureri intense de cap. Sta să plouă, dar nu-i păsa. Chiar ar fi dorit să-l ude un potop de apă, să-l trezească puţin din amorţeala dureroasă în care intrase. Nu plouase însă. Aerul devenise şi mai fierbinte, în depărtare se auziseră tunete ameninţătoare. Orizontul se aprinsese ca şi cînd cineva ar fi mînuit un şalter uriaş, pe urmă totul se stinsese, şi zgomote şi lumină. Nu rămase decît un vînt călduţ care mătura praful de pe drum. Mareş se ridicase şi pornise încet, cu paşi mici, privind năucit verdele proaspăt al cîmpului din jur. Pe la 4 după amiază îl ajunse un autocamion şi un şofer cu faţa tuciurie îi strigase din cabina lui: Unde mergi, măi frate de eşti aşa de prăpădit? Hai urcă! Se săltase pe deasupra oblonului de lemn şi căzuse peste o grămadă de pietriş. Era cald, praf. Cerul deasupra, albastru, adînc, cu păsări care lopătau leneş sub nori albi, pufoşi. Tot mai dorea ploaia aceea pentru că în închisoare, 5 ani de zile, nu simţise niciodată biciuirea ei rece pe obraz, o auzise numai în nopţile de toamnă, curgînd la nesfîrşit, pe acoperişul de pămînt al reduitului, ca o tobă surdă, bătînd înfundat clipele timpului. În piaţa Sfîntul Gheorghe coborîse, vîrînd mîna în buzunarele strîmte ale hainei ca să plătească şoferului. Acesta îi spusese, scuipînd pe caldarîm:  Ce, eşti nebun? De ce? Păi vrei să-mi plăteşti după ce abia ai ieşit de la mititică? Du-te mai bine de bea o ţuică! De unde ştii că am ieşit acum? Şoferul rîse din toată inima: Ia te uită la dumneata! Îţi miros hainele a aţifelnic de la o poştă! Ţi-au intrat la apă de nu te mai ajung şi o mai faci şi pe contele! Cîte închisori crezi că sînt pe şoseaua asta? Zece? Una e şi mare: Jilava. Hai să trăieşti. Politic? Politic. Griviţean? Griviţean. Şoferul scoase o ţigară şi i-o întinse: Fumezi? Acum, nu. V-a scos sufletul, nu le-ar mai muri mulţi înainte. Sănătate, măi frate! Cîtva timp rătăcise prin mulţime, simţind cum oboseşte. Se uitase în vitrinele magazinelor, aşa cum ar fi făcut un orb, care şi-ar fi recăpătat lumina ochilor pe neaşteptate, asurzit de strigătele vînzătorilor de mărunţişuri. Nu se urcase în tramvai, deşi era sfîrşit. Spre seară ajunsese în Griviţa, abia tîrîndu-şi paşii. Strada lui cea mare, cu minunea mulţimii îngrămădite şi gălăgioase, cu magazinele încărcate cu stofe prăfuite, cu fetele lui madam Ana, şi strigătele vînzătorilor de ziare care anunţau ultimele veşti din lumea largă, îl ameţise. Galea negustorilor era neschimbată. Aceeaşi înghesuială de la ora 7 cînd ieşeau ceferiştii din schimb, năvălind în dughenele strîmte să cumpere americă şi poplin, zăngănind din sufertaşele goale, lîngă neveste şi lîngă copii, aceeaşi mulţime a hamalilor şi a provincialilor în faţa clasei a III-a, tot vechiul fotograf, cu calul lui de carton şi zgomotele grataragiilor. Îl cuprinsese o descurajare uşoară şi nu mai simţi atît de mult bucuria eliberării. Nu-l mai cunoştea nimeni desigur. Cu toată oboseala, nu se duse întîi acasă. O luă încet de-a lungul Griviţei. Trecu dincolo de Podul Grant. Deasupra Atelierelor plutea fumul jos, apăsător şi negru, aburul umed al locomotivelor şi pe zidurile Depoului de revizie, ceaţa obişnuită a staţiei de triaj era aceeaşi parcă. Se auzeau vagoanele în manevră şi sirene gîtuite. Garniturile plecau spre Gara de Nord, cu zgomot de osii, un scîrţîit ce te îndemna la călătorie. Urcase pasarela de fier, privise lăzile de gunoi de sub ea, unde se aruncau resturile trenurilor internaţionale, mari grămezi de carton, pachete cu ambalaje colorate şi sticle ciocnite, de bere de Pilzen, staniol sclipind uşor în lumina amurgului de primăvară şi trăsese în nări mirosul ciudat de cărbune răcit cu apă, de piele ieftină de vagon de clasa a III-a şi de unsoare de roţi, un miros plăcut şi vechi, cunoscut. Sub el trecu un tren de seară, golit de călători. Prin geamurile luminate se vedeau chelnerii de la vagonul restaurant care strîngeau şerveţelele albe, uitate pe masă. Alunecară pe şine frumoasele compartimente de pluş ale clasei I, cu o lumină moartă înăuntru ca într-un sarcofag scump. Geamurile deschise pentru aerisire lăsau să se vadă sclipătul mînerelor de aluminiu şi lucirea mată a linoleumului de pe coridoare. La sfîrşit trecu locomotiva abia aruncînd zdrenţe cenuşii de fum care se încolăceau sub podul înalt. În cabina mecanicului, un om cu faţa neagră, trasă, cu o bască lustruită de cărbune pe cap, ca un ceaun, fuma visător, privind trenurile garate alături, pe linii moarte. Se lăsa seara, la orizont; împletiturile de metal ale pasarelei de la Basarab, abia mai sclipeau. Şinele păreau dîre de var şi terasamentele negre, umede, luceau uşor. Dintre bulumacii unşi cu catran se ridicau aburi. Toată staţia de triaj fumega într-o lumină verde şi aurie, apoi cenuşie şi violetă şi contururile cantoanelor erau în întuneric. Se aprindeau semafoarele deasupra liniilor: ochi verzi şi roşii, plutind în fum, pierind şi reapărînd, cum pier şi reapar stelele în cer, toamna. Acarii stăteau pe macazele pline de ulei şi fumau. Jos, sub el, la ferestrele unui tren care trebuia să plece mai tîrziu, femeile de serviciu spălau cu cîrpe murdare geamurile afumate. Vorbeau tare. Mareş le auzea glasurile. Una fluiera în silă, ostenită, abia aruncînd cîrpele în căldarea cu zoaie de alături. La poartă, sub acoperişul de tablă al intrării, se zăreau contramărcile lucind uşor în lumina becului. Portarul se certa cu cineva. Dincolo, în curte, sticleau bălţile de unsoare. Printr-o fereastră se vedea clasa unde învăţase aproape doi ani. Şi mai departe, geamul dispensarului, unde lucra Ina. Oare n-au dat-o afară? Ar fi căutat-o, dar nu voia să dea cu ochii de cineva. Era mai bine să nu se ştie deocamdată că e liber. O să aibă şi aşa destul de furcă cu poliţia. Trebuie să treacă din 15 în 15 zile pe la circumscripţia de cartier. Aici nu-l vor mai primi niciodată. Îşi aduse aminte de drumul făcut cu Ina pe locomotivă, de haltele vechi, de gările ninse, de caii cu spinările umede la răscruci, de pompele de apă pentru aprovizionare, ca nişte girafe şi de rîurile îngheţate de dedesubt. „Dacă o să cădem acum?“ „Nu cădem...“ Jos erau maluri de pămînt îngheţat şi pomi rari, încremeniţi sub cerul vînăt. Cale liberă... Semnale verzi în noapte. Flăcările roşii ale cazanului luminau chipul fetei cu ochi neosteniţi. „Mai mergi cu mine?“ „Mai merg, dar nu e voie... Ce fel de tren aveţi? Opreşte la toate cîrciumile...” Noaptea de mai, mirosind încă a resturi scumpe de la trenurile internaţionale, a fum şi a cărbune răcit cu apă, se înstăpînise bine. Jos, la atelierele de tîmplărie, cîţiva bărbaţi chituiau geamurile sparte şi înlocuite la ramele vagoanelor de clasa a III-a. Pe tejghele rămăsese un rumeguş trandafiriu şi în colţurile atelierului cunoscut pîlpîia flacăra de acetilenă a lămpilor. Oamenii de la Revizie băteau osiile cu ciocane lungi de fier. Mecanicii aprindeau becurile de control şi intrau sub locomotive. Cineva întreba unde îl găseşte pe şeful de atelier. Coborî de pe pasarelă şi apucă pe ulicioara îngustă a Depoului. Aceleaşi afişe ca altă dată: Mare Bal, mare. 2 lei intrarea. Sîmbata la sala Locomotiva. Dacă ar întreba pe cineva de aici, pe portar, despre Ina? Probabil că au schimbat şi portarul. Mîine o să meargă la nenea Dobre, nunţi-botezuri şi o să afle ce-i cu ea. Ieşi în Griviţa. Cartierul nu se schimbase. Aceleaşi case cu acoperişurile lăsate peste ferestre, aceleaşi maidane pustii. Înfloriseră salcîmii bătrîni şi mirosul de cărbune se simţea mai puţin aici. De la Ateliere se auzeau ciocanele pneumatice din sala montajelor şi sub sticlele verzi ale acoperişului sclipeau flăcări albastre şi verzui. Privi lespezile curţii luminate cu două becuri chioare. Dincolo de drugii de fier vopsiţi nu de mult, foşneau nişte plopi tineri, abia înfrunziţi. Siluiete negre de oameni treceau încoace şi-ncolo. Nu, sîngele de pe pietrele astea nu-l putea şterge nimeni. Pereţii ciuruiţi ai oţelăriei fuseseră spoiţi din nou, dar rănile lor nu puteau fi astupate cu var. Fiecare muncitor care trecea prin curtea Atelierelor şi vedea zidurile acestea nu se putea să nu-şi aducă aminte de anul 1933, de zilele lui februarie. Aşteptaţi numai, domnilor, o să vie ziua... Se întoarse spre gară, cu paşi înceţi. Sub coroanele salcîmilor străluceau felinarele Griviţei, cu geamuri sparte şi pline de praf. În grădini se trecuse liliacul. Peste şipcile gardurilor albite de vreme spînzurau cotoare carbonizate ca nişte buchete de nuntă, ofilite la căldură. Pe aici oamenii n-aveau timp să le culeagă. gasiti aici teatru radiofonic Soseaua Nordului............https://latimp.eu/soseaua-nordului-de-eugen-barbu-teatru-radiofonic-drama-la-microfon-1969/

  „...Vin turcii, turcii sunt aici, suntem împresuraţi de Karamanit, de pustiitorul lumii, de cel ce risipeşte popoarele, de învingătorul Asiei. Şi acriţii sunt bătaia de joc a histrionilor. Sunt ruginite lăncile argintate, caii de luptă înşăuaţi cu aur sunt roşi de păduchi... şi Nichiforii singuri, stăpânitori şi impetuoşii Tzimisces şi centaurii Bulgaroctoni nu mai sunt decât fum, nour şi cenuşă, marele Dighenis Acritas a fost sorbit de Caron în adâncimi şi în întunecimi; a pierit inima elenismului"... (Palamas: „Moartea Bizanţului") Venezia rămăsese de mult în urmă. Prin cristalul verde aburit al carozzei nu se zăreau decât palele ploii, biciuind pomii fără frunze din marginea drumului. Fanalele trăsurii aruncau o lumină tremurătoare în noroiul alunecos. La câte o cotitură, Hrisant Hrisoscelu zărea trupurile umede ale cailor, patru armăsari ungureşti, bine hrăniţi, biciuiţi cu sârg de către surugiu.   Alături, silueta secretarului său livonian, trăit în Bucuresci şi la Peterzbuc multă vreme, pe urmă în cancelariile contelui Capodistria, fiul natural al contelui Goncearov, cum minţea cu seninătate, făcut cu o curvană regală de la curţile împărăteşti, pe nume Militrisa, moartă de ani vreo doisprezece, în mizerie la Paris, de unde îl culesese Christo, nici el nu mai ştia cum, pentru că astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei. Ei sunt trimişi de cine ştie cine şi nu afli nici până la moarte ce anume urmăresc.   Semăna mai mult a grec decât a livonian, era un bărbat şters, îmbrăcat corect, răbdând orice observaţie, fără nici o tresărire, ascultând şi memorând totul cu precizie, neuitând nimic, ştiind că orice greşeală se poate termina cu o concediere în asemenea vremi de nepace. Purta fracul voltairienilor, joben de mătase, mănuşi albe, pantofi fără fluturi, baston, iar la asemenea vreme îşi arunca peste vestmintele scumpe de postav veneţian, o pelerină neagră, uşoară. Îl poftise să ia loc lângă el pe bancheta trăsurii, acela nu-l refuzase, primise greu pentru a-i arăta că încă îl respectă ca pe un stăpân deşi nu ştia dacă avea să mai capete vreun taler de la un om ca el, încăput la mari datorii. Vremile ospeţelor săvârşite între pahare şi sănătăţi lăsau loc răbdării.   Nu vor mai fi desfătări cu lăutari, nu se vor mai juca cărţile, neprietenii se vor arăta nemiloşi şi-l vor părăsi pentru că în casa lui din Bucuresci către care se îndrepta cu o inimă posacă nu se vor mai omorî asupra mesii la feluri şi bucate plătite de el şi juruinţele de dragoste ale femeilor se terminaseră. Nu era nici bătrân măcar, la asta se gândea Hrisant Hrisoscelu. Fusese bogat, cereştii lui patroni îl părăsiseră, trebuia să invente ceva, să-l mintă întâi pe acest secretar care va duce iute vorba în târgul Bukurli că urmaşul bogatului Hrisoscelu, bătrânul, se ruinase pe unde fusese. Cu o noapte înainte dormise la Pesta, în casa baronului Burckhardt. Nu fusese o primire rece, dimpotrivă, masa îmbelşugată, tutunul bun şi conversaţia agreabilă îi dăduseră până la un punct speranţe, dar când adusese vorba de un credit mai mare, gazda se prefăcuse a nu înţelege, lăsându-l să creadă că nu ştie nimic din ce i se întâmplase şi că-l tratează cum îl tratase până atunci: ca pe un om care nu are nevoie de nimic. Îi schimbase caii, dăruindu-i aceşti armăsari focoşi şi rugându-l să-şi păstreze carozza în care călătorea de două zile, o trăsură, lucrată cu grijă la Viana, numai atlazuri moi şi oglinzi în care nisipul timpului încă nu intrase, trăsură ce cu siguranţă că-l va scoate din sărite pe Princepe când va ieşi cu ea la plimbare până la Heleşteu, la Băneasa, unde se plimbau elciii şi boernaşii Bucurescilor.   În curtea palatului său cu pietrişul bine greblat, udat din belşug de ploaia interminabilă a acelui noemvrie, baronul Burckhardt îl îmbrăţişase şi-l bătuse pe umeri, urându-i sănătate şi invitându-l ca la viitoarea călătorie la Paris sau la Venezia să-i facă cinstea de a înnopta tot la el... Vorbe, totul se terminase, îl aştepta coltucul lui Babic, Cutia milelor, azilul şi tot restul de umilinţe, avea să termine la troaca lui Moruzi, să primească pomană ca boer Dudescu, dacă nu şi-o face cumva seama într-o astfel de noapte, cum era aceasta în care intra în Bucuresci după atâta risipă şi nebunie, ca să-şi ia locul între boerii ruginiţi ce pândeau la cahvenelele de lângă Curtea Veche svonurile din Divan sau în grădina Mavrului unde se mai plimbau încă urmaşii sărăciţi de tot ai mazililor ce muriseră în închisoarea Bostangi, sau aşteptaseră câte o jumătate de secol în mahalaua de la Ceşme-Bosfor, bâzîiţi de muştele ce erau zeiţele acelor locuri şi care desfătaseră pe filosofii greci...   Pentru el, ca şi pentru pegra aristocratică, umplând Pera ca nişte păduchi, uşile Altarului Puterii se închiseseră de mult şi pentru totdeauna. Ar fi fost mai bine să i se întâmple moarte decât să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul echipaj dăruit de baron. Un an ar fi reuşit să mintă pe cei din jur, mai avea câte ceva de vândut, caii lui vestiţi de la Herăstrău, câteva pâlcuri de păduri, balta de la Chiselet, niscaiva scule uitate pe cine ştie unde, tocmai pentru astfel de împrejurări, cum învăţase, ca orice fiu de neam mare, vreo două mine de sare, cam stoarse şi braniştele de vânătoare la care toţi râvneau, dar când începi să vinzi toată lumea ştie că scapeţi şi atunci nimeni nu te mai bagă în seamă. Trebuia să se prefacă, cum o putea, cheltuind nebuneşte, ca şi când averea lui ar fi sporit în lipsă şi pe acolo, pe unde fusese îi mersese numai bine.   Era cunoscut ca risipitor, se gândise în săptămâna dinaintea plecării de la Venezia să cumpere pe câteva mii de taleri nişte pietre false de la un bijutier maran care locuia în vechiul ghetto, coliere şi inele cu ametiste de răşini lustruite şi brăţări, atât de bine imitate că numai un bun cunoscător l-ar fi dibăcit, şi asta după multe cercetări, că marfa lui bine încuiată într-o ladă de lemn scump nu făcea prea mult. Acum îi părea rău că înnoptase la baronul Burckhardt, pentru că acesta, oricum, în afară că nu era un om care nu bârfea, totuşi va spune cuiva că urmaşul Hrisoscelului scăpătase.   Preţul era bun: o trăsură de 20 000 de taleri pe puţin care va orbi Bucurescii, dar o casă mare se ţine cu sume nebuneşti şi el trebuia să risipească, să dea serbări, să cheme lumea acasă, să tragă artifiţii de Sfântul Gheorghe, când se trimiteau caii în Ceair, să îmbrace de Paşti o icoană făcătoare de minuni în argint, să dea de pomană în fiecare sâmbătă, să înalţe slujbe la Mitropolie şi să trimită cucoanelor pietre cum nu se vedeau pe aici. Avea să scrie prietenilor lui, contelui Lagarde, verişoarei sale, Elenco ce sta la Smirna şi clocea pe parale bune rămase după bărbatul mort, contelui Luca de Gasperi Belleval şi marchizului de Saint Aulaire pe care-i ţinuse pe moşiile lui; mai erau, alde Meitani, şi el baron, cu titlul cumpărat la Viana, cavaler de Malta, alde Polizu Cendo, negustorii ca Hagi Moscu, Iancu Scuffa şi chiar Manuk Bey dacă s-ar mai întoarce de pe la misterioasele lui treburi atât de amestecate. Mai erau zarafii care dădeau cu dobânzi grele sume mari, o să mai scrie lui Gianachi Dimitrie Caribolu ce nu era nici el un fitecine, cu care familia lui făcuse afaceri din timpurile cele mai îndepărtate... Nu oprim, jupâne? se auzi de pe capra trăsurii glasul umezit de frig al servitorului său pe care-l ştia la spatele carozzei, ca să-i păzească cuferele grele, legate cu curele. Ajungem într-o jumătate de ceas, de ce să mai oprim? se mirase vizitiul care vorbea româneşte. Caii au mâncat la Sibii. Nouă o să ne dea boer Hrisoscelu ceva rachiu să ne încălzim şi la noapte să te ţii...   Se auziră câteva glume grosolane pe seama unor celetnice cunoscute de ei doi pe podul Beilicului unde aşteptau în crâşme sordide curvele podărese ce nu făceau nazuri. Livonianul nu spunea nimic, nu scotea un cuvânt. Rafalele de apă tot mai loveau pieziş în lanternele de cristal ale trăsurii şi în zare nu se desluşea nici o lumină, de parcă Bucurescii ar fi fost înghiţiţi de noaptea profundă de noemvrie. Vine bălana, zisese cu glas mare servitorul Iusufache ce-l aşteptase la Sibii, gură bogată abia aşteptând să ajungă acasă unde-i plăcea atât de mult.   Hrisant Hrisoscelu ura oraşul pe care l-ar fi părăsit pentru totdeauna dacă ar fi putut, iar să te întorci acolo pe o asemenea vreme era ca şi când te-ar fi aruncat cineva într-o latrină de mavrofori. La vremea asta pe uliţe se stingeau fanalele şi umblau ucigaşii, noroiul avea să îngroape roţile trăsurii pe care numai caii bine hrăniţi ai baronului Burckhardt erau în stare s-o mai scoată la drum bun. Se zăreau, ici şi colo, mici luminiţe, opaiţe de seu care tremurau dincolo de pieile de porc ce ţineau loc de geam deasupra uşilor închizând bordeiele ca nişte morminte. Grădinarii din marginea oraşului intrau în iarnă cu familiile lor şi nu aveau să mai iasă până la primăvară, stând claie peste grămadă cu muieri şi copii, mai rău ca animalele. O sărăcie cumplită îi adunase laolaltă pe lângă nişte cărămidarii de unde un strămoş de-al său scosese averea pe care stătuse el cu cei dinainte până în acel păgubos an al întoarcerii la Bucuresci. Ca să uite de toată mizeria îşi aminti de Rhodosul cel cu mori de vânt, de apa lui verde ca un smaragd în care rarile furtuni ale Asiei aruncau pescăruşi ucişi de oboseală, ori rândunicile venite de cine ştie unde. Ce loc de pace! Dar chioşcul de la Therapia cu florile lui violete de bouganvilleea, căzând ca nişte cascade, ori insulele Prinkipo-Haliki, anticamera domnitorilor fanarioţi ce uitau cum sfârşeşte fericirea vieţii lor în aşteptarea firmanelor cumpărate cu sute de pungi de aur, toată acea lume orientală, amestecată, plină de intrigi, cu micile ei tabieturi şi pe urmă cu jalea veştilor sosite de departe şi cu înmormântările descăpăţânaţilor şi cu slujbele preoţilor. U topos! Nu există un asemenea loc, zisese careva. Ba exista, el trăise acolo ani buni, văzuse mărirea şi decăderea Vizanţului prin amintirile altora, prin cele cetite şi mai ales privind alaiurile fericiţilor ce se duceau spre bucuria încoronărilor între steagurile lor putrede de sângele altora, în aplausurile mulţimii căreia i se aruncau bani la răspântii pentru a meni noroc şi cum nu semănau aceste plecări fericite cu întoarcerile lipsite de semeţie, cu ceremoniile deşuchiate ale luării puterii la care atât visase, şi el, şi-ai lui, şi la care n-ajunsese, la ziua luminoasă când un cal arăbesc cu tacâm de aur trebuia să-l ducă până la locul petrecerilor fastuoase unde Serenissimul ar fi trebuit să-i dea buzduganul cel bătut cu briliante. Ai lui ţinuseră numai poalele caftanului domnesc al altora, în urechile lor nu sunaseră niciodată miraculoasele cuvinte: Mugibengè amel oluna, cuvintele învestiturii, mereu alţii urcau în scările cailor domneşti, urmaţi de hage-ghianii de la Divan, şi ei călări, umbrind zidurile Hàs Farunului de o umblătoare coloană fericită în soarele Marmaralei ce mirosea vara a hoit şi scotea pe decapitaţi la maluri printre cipreşi, devoraţi pe jumătate, nişte biete trupuri lepădate, ceea ce mai rămăsese din strălucirea lumii. O, cum se înfiorau erodiile de stârc alb în primăverile Stambulului, spre seară când mulţimea beată de slava Sultanilor ieşea în priveală să mai vadă un viitor mort, dus cu alai spre curţile cele mari. Cai, sudoare, cerşitori, şandalii bătânduse pentru un galbin în praf şi pe urmă coroane plutind pe apa mării, putrezite şi ele de atâta vânturat şi ciudatele sunete ale rugăciunilor muftiului şi teroarea aceea năduşită din acest oraş al morţii şi al spectacolelor încoronărilor, fericirea şi sfârşitul crunt, laolaltă, la distanţe mici de timp. Ritualul Amedenului, privegheat de curioşi, bogate vestminte, porţile Saraiului, pline de umbra verde a chiparoşilor funebri ce vesteau cumplite sfârşituri, tarafurile cântând în alaiuri şi strigăte dulci de femeie, ceauşii cu turbane uriaşe, roşii, paicii în haine de ceremonie, cabaniţe de jder proaspăt în care mai trăia parcă sângele animalelor jertfite, mereu moartea şi viaţa, amestecându-se ca într-un perete pictat de o mână nebună ce vedea cu un ochi metafizic învălmăşala fără raţiune, gândită strâmb, ironic, viaţa dând naştere morţii în chiar clipa ieşirii la lumină. Steaguri şi dumbarale, tuiuri şi vestminte în culori otrăvite, postavuri şi leneşe mătăsării, strimfi şi văluri de gaz sub care zăceau ochi orbi, fără dragoste sau invidiind cu ură aceste ceremonii nemeritate. Pe acele uliţe trăise, sărac ca un şoarece Nicolo Mavrocordat care vindea stambă până s-ajungă domn, după ce se prostituase luând-o pe Ruxandra cea ciupită de vărsat, văduva lui Alexandru Coconul şi care avea să-l nască mai târziu pe Alexandru Exaporitul Mavrocordat; pe aceleaşi uliţe trecuse cu vise turbate în cap, Alois Gritti, bogatul aventurier lombard ce râvnea la tronul Ardealului şi aproape îl şi dobândise, dar sfârşise la galere ca şi doctorul Rossi, cel ce trăgea spre tronul Munteniei. Dar Rudolf Cantacuzen, ce vânduse Ordinul Sfântul Gheorghe, moştenit de la Stolnicul Constantin Cantacuzen unui evreu şi i se luase un regiment pentru desonoare, fiind spânzurat tot aici, nu copilărise pe aceleaşi uliţe blestemate? Mavrocordaţii nu vânduseră întâi cărbuni şi oi în Fenal? Dar fostul domnitor Alexandru Callimachi nu cerşise cu femeia lui bătrână, mulţumit că a scăpat cu viaţă la poarta Iccapu şi la chioşcul Bagdad, în locul numit Haz-Ordaua pe unde altă dată trecuse Călare, dar purtat spre glorii, în fruntea unui strălucit cortegiu? Unde erau briliantele şi blăniţele de vulpi negre din visele lui copilăreşti şi mantia roşie ca sângele a Marelui Vizir, unde Miralemul, îmbrăcăminţile ienicerilor şi hanilor de Crimeia pe care-i văzuse, stând în şeile cailor sălbatici ce mergeau rotindu-se ca saltimbancii la circ? Unde dispăruseră parfumurile de demult, harnaşamentele şi pintenii de aur pierduţi cu intenţie în praful curţilor de către domnitorii făloşi, unde mai stăteau ca într-o strană, hazinelii împărăteşti, chilarlâi cu tingirile lor ce orbeau mulţimea în soarele mereu primăveratic de la Vosfor înaintea acestui pierde-vară de la Răsărit, cum îi spunea în nopţile lor de nebunie amoroasă de la palatul Caragua de lângă arcadele Loggettei, Herula Lucrezia Vimercatti, verişoara acelui straniu Hrisoverghi, omul care-l sărăcise şi-l făcuse să-şi piardă onoarea, împingându-l diabolic spre un mormânt mic şi fără glorie... Venezia, oraşul ce dispăruse undeva în memoria lui ce trebuia să şteargă dragostea pentru femeia venită de cine ştie unde, din bordelurile cairote, ori de la Levantul puturos, spioană, ori o neruşinată femeie de lume ce-şi râsese de el ca de un copil, în luxura Cetăţii Dogilor, rănindu-i sufletul pentru totdeauna.   Suferise ca un câine umblând pe uliţele aurarilor, ori pe la Arsenal, căutând-o, aşteptând să găsească vreun bilet sub uşă când se întorcea în palatul închiriat pe o sumă colosală numai pentru ei amândoi şi parcă pentru o veşnicie, deşi ştia că nu o să reziste, că într-o zi tot ce mai avea în ţară trebuia să fie vândut şi scos la mezat în Cochivechi, puţin păsându-i, pentru că o iubea ca un nebun şi nu mai ştia ce să-i mai cumpere, cărând trandafiri galbeni de Isfahan cu gondola din piaţa San Marco, atunci aduşi pe ape din ţinutul celor opt raiuri, trandafiri proaspeţi, cu rouă încă pe ei, anume ţinuţi la întuneric, în cale, pe tăvi de argint sub, care se punea ghiaţă şi stropiţi de mâini dibace să nu se treacă, să mai păstreze aromele persieneşti, şi-atunci înaltele odăi ale palatului Caragua răsunau de strigăte mici de durere şi trandafirii striviţi sub trupul ei mare şi pietros expiau într-un nemaipomenit parfum şi femeii i se făcea frică şi se ridica şi se privea nebună în oglinzile leproase, coclite şi plângea, şi i se părea că aude pe scări paşii contelui Attilio Vimercatti venind să-i ucidă pe amândoi; dar nu sosea nimeni, dinspre lagună se strecura numai un miros putred de mare ce descompunea sarea şi-o lepăda pe sub zidurile vechi ale Veneziei, şi la şase seara, când mai aveau un ceas până când ea trebuia să fugă, dusă de o gondolă neagră pe sub ziduri, asta numai spre iarnă, ca acum, răsunau clopotele celor 60 de biserici ale oraşului, un oraş orgolios, tainic, al otrăvitelor întâlniri între îndrăgostiţii bogaţi, gata să se lase ucişi numai pentru a se găsi câte două ceasuri pe zi.   Câte seri disperate când asculta pustiu, golit, ploaia pe lagună şi desluşea sub streşinile palatelor rumoarea porumbeilor ce îşi căutau culcuşurile, şi pe sub balcoane treceau alte gondole cu alţi îndrăgostiţi, la fel de nesăbuiţi ca şi ei, şi o ştia pe Herula Lucrezia în braţele acelui bărbat brutal ce nu mai termina cu jocurile lui de cărţi şi o teroriza cu gelozia lui nebună! A doua zi sosea muşcată, cu răni rotunde pe spate şi pe el îl apucau furiile, promitea că o să-l caute şi-o să-l omoare fără îndoială pentru că astfel nu se mai putea, şi ea, târfa, râdea cu gura-i sălbatică, muşcată de un alt amant, nu de soţ, minţindu-l cu neruşinare, şi inventa o mie de chinuri pe care le răbdase.    Venezia, la amurg, când nu venea la întâlnirile promise, spunând după ce îi trimetea medalioane lobate, cumpărate de la bijutierii de lângă podul Rialto la preţuri fabuloase, ori amulete cu Hoaţa Norocului, sarazine sau lădiţe arăbeşti aduse din Spania, cercei de Orient, cu câte o lacrimă de briliant ce-ţi lua privirile la luminile luminărilor, damascuri străvezii prin care Herula Lucrezia privea luna când contele Attilio Vimercatti pleca în Toscana, la moşie, să vâneze şi ea spunea că nu-l urmează pentru că suferă de stenahorie şi cerea să fie lăsată cu câteva prietene care jurau s-o distreze cât va lipsi el şi s-o apere de curtea bărbaţilor; dar taftalele de Persia şi China, maramuturile de Famagusta şi voalurile alexandrine, aduse din spurcatul oraş unde fetele erau disvirginate la şase ani, câte antrepozite golise cu banii lui, pe câţi îi îmbogăţise acest nabab venit de la Orient cine ştie pentru ce încurcate trebi, că încurcate erau cu adevărat şi nimeni nu le dădea de capăt.   Odată, de gelozie, văzându-i un umăr muşcat şi abia acoperit cu pudră şi cu dresuri era să-i dea foc rochiei de argint de Murcia în care era îmbrăcată, atunci adusă pe lagună. În altă seară, când se certaseră pentru că voise să plece mai devreme aruncase pe fereastră după ea cu tot ce-i venise la îndemână, de la covoarele maure, până la sfeşnicele aurite lucrate cu dăltiţa. Atunci se pierduse şi o Psaltire regală din secolul al XIII-lea, trimisă după înşelătoarea ce se îndepărta pe sub ferestrele deschise ale palatului Caragua.   Venezia bizantină; Venezia dragostelor fără noroc, Venezia plină de cupole de aramă peste care ploua cu sunete de bronz la fiecare oră, din campanile pentru ca oamenii să ia aminte că timpul e iute trecător; Venezia piazzetelor răsunând de copite de cai; Venezia cu loggiile ei strălucind cu toate chipurile palide ale femeilor şi bărbaţilor căzuţi parcă din afrescuri sub lumina faclelor...   Unde erau acele săli pline de hermeline, de perdele, de tapiserii şterse de vreme, mâncate de rugina timpului, gemând de rumoarea şoptită a curtezanelor între care el nu o vedea decât pe una, pe această Herula Lucrezia Vimercatti, sosită din ostrovul de la Păros, rătăcind în acest oraş al fildeşului şi jaspului; în Venezia plină de intrigi ca de o râie spirituală fără moarte; Venezia onixului şi a vaselor grele din care sburau păunite coapte în uleiuri, scoţând flăcări din pliscuri la marile banchete din palatul baronului Philibert de Noailles, marele Maestru al Johaniţilor, rudă cu un Noailles ce luptase la Nicopole; Venezia ambasadorilor plini de intrigi ca împăraţii chinezi de ceasornice; Venezia ce dădea cu o mână plină de mir şi lua cu două, pline de sânge; Venezia tratatelor de voluptate, a desfrânărilor afrodite trăite dincolo de zidurile garanza din care seara, la amurg cădeau bucăţi de tencuială într-o descompunere care cine ştie când trebuia să ia sfârşit; Venezia ducilor roşi de păduchi sub zale; Venezia vanitoasă a arhiducilor, senzualul oraş în care se murea de sfârşeală când începea să bată vântul de iarnă, Bora, care lua locul leşiosului scirocco, vântul dinspre Sahara ce golea urbea de lume, vara, alungând-o cine ştie unde; dar ce oraş părăsit, frumos, lăsat de capul lui să pută, să adăpostească pe cei ce fugeau de adevăr; Venezia aventurierilor, a femeilor ruinătoare; Venezia steagurilor bisericeşti pictate de cei mai mari artişti ai lumii, şi ei sfârşindu-se de lihtis în această puşcărie rău mirositoare, împodobită cu guri de tun, desenate de Cellini sau Michelangiolo, locul unde se parfumau banii şi hamurile cailor, oraşul debordând de rugi, cortegii şi lepră. Surâsuri şi evantalii, cupe lucrate de bijutieri geniali în care spumega otrava subtilă cu gust de vin, oarbe oglinzi ce-l mistuiseră şi pe el îmbrăţişat, strivit în braţele acelei femei cu nume straniu: Herula Lucrezia. Jumalţuri şi broderii, cearşafuri din care puteai să nu te mai ridici şi chipurile strivite de fum la partidele de tarocchi, oraşul ochilor divini, al mărgăritarelor jertfite mării, al baldachinelor păzite de halebardieri plătiţi cu ora, sărmani actori de pantomimă ce locuiau undeva lângă leii de piatră ai Arsenalului, arătând ca nişte câini. Unde mergea el acum? Spre ce întunecat oraş apăsat de prima ninsoare, de bătaia acelor fulgi rătăciţi de vânt în câmpia Sciţiei minor ce se prefăceau iute în lacrimi şi se striveau de cristalul verde al carozzei. Câteva flăcărui palide abia pâlpâiau în zare, ocrotite de lămpile neamţului ce se ocupa de iluminatul Bucurescilor. Unde erau brocarturile bogate şi caii de paradă cu prapuri grei pe şoldurile bine hrănite, unde larma mulţimii sau lumina reflectată de pieile de Cordova, sau acele cuori d'oro, piatra de culoarea lămâii a palatelor la amurg pe care jucau umbrele subtile ale grădinilor, ori convoaiele Bucintorelui, convoaiele de balestieri cu penaje şi livrelele albe ale valeţilor de taină, bufonii de la Sevilla, nobilimea vorace, îmbrăcată în camora de damasc roşu şi sberniile gulerelor scumpe? Toţi mureau undeva în amintirea lui, şi gicolierii veseli, aruncând cu cercuri de metal în văzduh şi înghiţind flăcări, şi servitorii plini de cuvinte, şi zilele mari ale Carnavalului, la falsele mascherate când dincolo de veselia măştilor, ochii unor femei plângeau; oraşul fusese mistuit undeva în lacomul timp, numit trecut.   descarcati cartea integral de aici...