Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

Ridichea uriaşă - poveste de citit la clasă   Ce frumoasă e vremea copilăriei, cu poveştile ei ... Vă mai amintiţi de povestea “Ridichea uriaşă”? Este un frumos basm rusesc care ne încântă prin acţiunea şi personajele sale: ridichea uriaşă, bunicul - moşul, baba - bunica, nepoţica, căţeluşul, pisica, şoarecele. Învăţătura/morala poveştii este una de valoare: “Unde-i unul nu-i putere, unde-s mulţi puterea creşte”. Vă prezentăm pe scurt povestea.   Bunicul a pus în grădiniţă o ridiche şi a crescut ridichea aceea mare-mare, cât capul omului şi mai mare.   Într-o zi, bunicul a încercat să smulgă ridichea din pământ şi apucând-o de frunze trage şi trage, iar ridichea nu s-a lăsat deloc scoasă din pământ.   Moşul a chemat şi pe babă. Baba s-a prins de mijlocul moşneagului, moşneagul de frunzele ridichii şi trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls.   A chemat baba şi o nepoată. Nepoţica s-a prins cu amândouă mâinile de mijlocul babei, baba de moş şi moşul de ridiche. Trag, trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls.   Nepoţica a chemat căţeluşul. Căţeluşul s-a agăţat de poala nepoţicăi, nepoţica de mijlocul babei, baba de moş şi moşul de ridiche şi trag, trag, dar ridichea nu s-a smuls.         Iaca şi pisica ajunge să ajute şi ea la scos ridichea. Pisica s-a agăţat de coada căţelului, căţeluşul de poala nepoţicăi, nepoţica de mijlocul babei, baba de moşneag şi trag, trag, trag, dar ridichea tot nu s-a smuls.   - Staţi că mai aduc eu un tovarăş în ajutor! zice pisica. Şi pisica a chemat pe şoarece. Se prinde şoarecele de coada pisicii, pisica de căţeluş, căţeluşul de nepoţică, nepoţica de bunică, bunica de moş, moşul de ridiche şi trag, trag ... Ridichea s-a smuls şi a ieşit din pământ, dar toţi au căzut grămadă unii peste alţii ...   Aşa de mare a fost ridichea că au mâncat-o împreună cu tot satul …

Scufiţa Roşie de Fraţii Grimm          A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.     Într-o zi, maică-sa îi zise:         - Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta cu vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de-a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii "bună dimineaţa" şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!         - Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-şi luă rămas bun la plecare. Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce-i ieşi înainte lupul. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.         - Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.         - Mulţumesc frumos, lupule.         - Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?         - Ia, până la bunicuţa!         - Şi ce duci acolo, sub şorţ?         - Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.         - Da' unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?         - Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie. Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da' e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amândouă"...         Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:         - Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele! Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atâta veselie!         Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:         "Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:         - Cine-i acolo?         - Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!         - Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica, că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat. Lupul apăsă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa, se culcă în pat şi trase perdelele.         În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa data de perete.         De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică? Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa!" Şi fără să mai aştepte, strigă:         - Bună dimineaţa! Dar nu primi nici un răspuns.         Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:         - Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?         - Ca să te pot auzi mai bine.         - Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?         - Ca să te pot vedea mai bine.         - Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?         - Ca să te pot apuca mai bine.         - Da', bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura?         - Ca să te pot înghiţi mai bine. N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.         După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:         "Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.         - Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut! Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară şi strigă:         - Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.         Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortul popii.         Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 aduse fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"

  Păcălici la școala de Nicolae Labiș   Pana noua-n palarie si hainuta de postav, Pacalici pe drum paseste fudulindu-se grozav. Dara din ghiozdan ce-atarna ca un firicel de plus? Ati ghicit? Codita-si scoase sa ia aer, Chitibus. Iata scoala, dar ce zarva e acolo-ntre baieti? Tii, feciorul lui Tandala, batausul Tandalet. A trantit doua fetite, pe-un copil l-a injurat, si razand acum se plimba ca un pasa de-ngamfat. Pacalici spre el paseste: -Tandalet, acu', cat vad, cereti de la toti iertare, ce altminteri e prapad! - Ce spui tu, ma gagalice? Fugi c-acu te burdusesc! - Nu-ti ceri, Tandalet, iertare? Bine... Atunci eu te vrajesc. Uite-un duh o sa te muste de piciorul nespalat... (Chitibus, pe nesimtite, intr-o clipa l-a muscat). ...iar din spate o sa-ti cada si ghiozdanul tau pe jos. ( Chitibus, pe nesimtite, curelusa a si ros.) Toti copiii rad cu pofta, l-au vazut pe soricel, dar lui Tandalet i-i frica, nestiind ce e cu el. si-a cerut apoi iertare, A ramas mofluz, tacut, si in saptamana asta n-a-njurat, nu s-a batut. (1963)  

In clasa intai de Constantin Dragomir   Albinutele se joaca  Nici nu se zaresc din flori,  Scoala-ntreaga-i o prisaca  De copii nerabdatori.  Clopotelul de argint  Cu glas dulce-dulce suna,  Ca parintele cel bland  De prin flori pe toti aduna.    Picii de la gradinita  Se reped buluc in scoala.  Ce sa fie? Mihaita  Se mai tine strans de poala!  In sfarsit se hotaraste:  - Hai, mamico... hai ramai...  Printre lacrimi ii sopteste:  -Sa-nvatam in clasa-ntai. 

    Lumea Literelor de Georgiana-Elena    Ca-n siragul cu margele  Stau in carte literele,  Si ne-asteapta cu mult dor  Sa intram in lumea lor.    Daca noi le invatam  Buni prieteni castigam.  Ce ne vor ajuta mereu,  Caci nu este foarte greu.  Dragi copii, sa invatam,  Cuvintele sa dezlegam!  Sa intram cu drag si spor  In Lumea Literelor!

    Povestea lui Puf, micul iepuraș     A fost odata un iepuras micut micut numit Puf. Era asa de pufos incat, cand parintii l-au vazut prima data, a fost primul lucru care le-a venit in minte: Puf.   Iepurasul nostru a implinit 7 ani si era vremea sa mearga la scoala. Desi avea multi prieteni printre vecinii de vizuina, ii era teama de ceilalti pui de animale cu care va merge la scoala din luminisul padurii.   A venit iata zi prima zi de scoala si Puf era foarte emotionat. Pe langa faptul ca era timid si micut pentru varsta lui, acum, Doctorul Viezure ii spusese ca trebuie sa poarte si ochelari pentru ca vederea lui nu era foarte buna.   - Off, gandi el, sunt si mic, si acum trebuie sa port si ochelarii astia mari, care ma fac sa arat caraghios.   Dar isi lua inima in dinti, ghiozdanelul pregatit de Mama Iepuras, si pleca spre scoala. Tati Iepuras ii ura sa aiba o zi buna, si Mama Iepuras ii oferi un pupic pe frunte pentru curaj.Odata ajuns in luminis, vazu scoala: o casuta din lemn, frumos construita de Primarul Castor si decorata de Doamna Invatatoare Bufnita.In curtea casutei puteai vedea totii puii animalelor: puii de vulpe, de lup, de urs, de diverse pasari, chiar si fiul Doamnei Invatatoare Bufnita. Si el parea ca e la fel de speriat ca si Puf, asa ca acesta se hotara sa mearga sa se prezinte. Poate asa, impreuna, le va fi mai usor.    - Buna, eu sunt Puf, spuse sfios micul iepuras. -  Bbbbunnna, eu sunt Owen, se balbai mica bufnita.   Se uitau unul la altul intelegand perfect, doar din priviri, ca amandoi aveau emotii.   Aparu in usa Doamna Bufnita care ii invita pe toti inauntru si ii aseza in banci in functie de inaltime: in primele banci erau Puf, Owen, si cei doi pui de prepelita Andy si Randy.   In spatele lor, aliniati, stateau puiul de vulpe Foxy, puiul de lup Jake, si puiul de pisica salbatica Mike.   In ultimele banci stateau cei mai mari dintre pui: puiul de urs Barney, puiul de caprioara Lord, si puiul de bizon Jason.Jason, care facea parte dintr-o categorie de animale pe cale de disparitie, se simtea putin exclus, fiind cel mai tanar din specia lui, si probabil printre ultimii care vor exista.Doamna Bufnita incepe lectia si le explica tuturor puilor cum se va desfasura anul scolar, ce vor invata si care sunt regulile la scoala.Cei mai mari, din spate chicoteau deja urmarindu-i pe cei mai mici.   Ursul Barney, era cel mai rautacios, si tot el era cel care incepuse sa comenteze: - Hei, ii spuse lui Lord, puiul de caprioara, ia uite ce ochelarist avem in fata! Si incepu sa rada.   Lord, nevrand sa se lase mai prejos continua: - Si l-ai vazut si pe Owen, tremura tot, de parca ai locui la Polul Nord!   Si apoi incepura amandoi sa rada zgomotos.Doamna Bufnita le atrase atentia si contiuna lectia despre fauna din padurea lor. Dupa terminarea lectiei toti puii aveau o pauza de masa, timp in care Doamna Bufnita iesi din clasa.   - Acu-i acu, gandi Puf, si se uita tamator in jur. - Barney si Lord vin in fata clasei si imediat incepura sa faca glume pe seama lui Owen: -nHei tremurici, trebuia sa ii spui mamicii sa iti dea si vreo 3 pulovere la tine azi, vad ca iti e frig, sau…poate frica?! Zise Barney ranjing. Nuuu, tremura de emotie ca mamica e si Doamna Invatatoare. - Sa nu cumva sa gresesti, sau sa te misti din banca!!Toti puii incepura sa rada de micul Owen, care, de suparare incepu sa planga. Vazand asta, Puf ii lua apararea: - Lasati-l in pace, nu v-a facut nimic, de ce sunteti rai cu el? Zise Puf, regretand aproape imediat cuvintele spuse, cand vazu ca acum atentia s-a directionat asupra lui. - Dar vai, zise Lord, mi se pare ca am auzit un scancit. Asa o fi, Barney? Tu ai auzit vreun scancet de bebelus? (iarasi rasera toti) - Da, zice Barney, cred ca era bebelusul asta pufos de aici. Nu-i asa? “Patru-ochi”! Si toti ochii se indreptara catre Puf care acum se facuse si mai mic, incercand sa se ascunda in banca.   - Off, trebuia sa zic eu ceva, gandi Puf.   Dar, gandindu-se mai bine, se hotara sa ii infrunte si se ridica in picoare zicand: - Nu mi se pare frumos ce faceti, de ce va luati de el?! Nu v-a facut nimic!   Tocmai cand cei doi se pregateau sa ii dea o lectie pentru ca i-a infruntat, intra in clasa Doamna Bufnita si se facu liniste.Owen si el se linistise, si se uita recunoscator la Puf, care ii zambi prieteneste.Trecand spre bancile lor, cei doi ii spusera lui Puf in sopta:   - Las’ ca vezi tu in pauza mare……   Puf inghiti in sec si isi dorea ca scoala sa nu aiba niciun fel de pauze.Doamna Bufnita continua lectiile si veni timpul pauzei mari, in care toti puii aveau voie sa se joace afara, in curte.Puf era deja ingrozit si se gandea cum sa faca sa scape de cafteala promisa de Lord si Barney pentru ca i-a infruntat.   Iesira toti afara, ghidati de Doamna Bufnita, care le spuse ca fiind prima zi se pot juca asa cum doresc in aceasta prima pauza mare. Lord si Barney isi faceau drum printre ceilalti ca sa ajunga langa Puf, care statea speriat, rezemat de unul din peretii scolii. Puf simtea cum ii bate inima din ce in ce mai tare pe masura ce cei doi se apropiau..   Ajungand langa el, Barney il apuca de urechi pe Puf.…..cand… se auzi deodata o voce de om. Da, de om. In aceasta padure, mai veneau cand si cand, oameni la vanatoare si se pare ca acum era sezon deschis.   Toti puii au luat-o la fuga, care-ncotro, mai putin cei doi, care, fiindca erau langa perete nu avusesera timp sa se orienteze spre un loc bun de ascuns.   Lord reusi sa o zbugheasca spre copaci, Owen isi lua repede zborul, dar Barney, care inca il tinea pe Puf de urechi ramasese blocat de frica. Dintre toti puii, fiind cel mai mare, Barney era cel mai usor de observat.   Unul din vanatori se apropie, si il apuca pe Barney de ceafa, moment in care acesta ii dadu drumul urechilor lui Puf, care o si zbughi intr-un tufis de la marginea curtii.   - Ia uitati, ce avem noi aici? Un pui de urs! Si unul foarte dragut chiar, spuse omul. O sa arate foarte bine pe peretele cu trofee de acasa, nu-i asa? Ii spuse prietenului vanator care il insotea. Cand auzi asta, Barney deja se vedea atarnat pe perete si tremura tot de frica.   Puf, ascuns inca in tufis, nu stia ce sa faca, era si el speriat dar, ii veni repede o idee.   Vazu ca acest vanator avea un ochi acoperit de un bandaj, si, lua o piatra de pe jos, isi lua prastia facuta impreuna cu Tati Iepuras, si tinti exact spre ochiul bandajat.   Piatra lovi exact la tinta, si omul incepu sa tipe cat il tinea gura de durere. Intre timp ii si dadu drumul ursului care fugi repede spre copaci si scapa.   Cei doi vanatori incepura sa se certe din cauza ca pierdusera bunatate de captura, dar niciunul nu isi dadu seama ce s-a intamplat defapt.   Se hotarara sa mearga mai departe si sa caute alt vanat, mai potrivit decat un pui.   Dupa ce lucrurile se linistira, toti puii iesira din ascunzatori, si mersera inapoi in curtea scolii. Ultimii care aparura, bineinteles, erau Barney si Lord, amandoi inca speriati.Erau insa foarte surprinsi de curajul lui Puf, si acum se indreptau catre el.   Owen, inspirat de curajul noului sau prieten, se hotara sa il ajute sa le tina piept si acum stateau unul langa altul si asteptau impreuna verdictul. Cand ajunsera langa ei, Barney spuse: - Ai fost foarte curajos, si mi-ai salvat viata, daca nu erai tu, cine stie, poate chiar ajungeam pe peretele vanatorului. Eu tremuram tot de frica…aaa….Multumesc   - Asa e, completa Lord, bine ca ai ochelari si ai putut tinti bine. Multumesc pentru ca mi-ai salvat prietenul, iti ramanem datori. Si…am vrea sa fim prieteni. Ce zici? Lui Puf nici nu ii venea sa creada, pe langa faptul ca invinsese un vanator, acum, cei mai rai din clasa voiau sa ii fie prieteni.   - Pai, putem fi toti prieteni, spuse Puf. Asa e frumos, sa fim si colegi si prieteni, o familie.   Toata lumea a fost foarte incantata de propunerea lui Puf care deveni eroul clasei, fiind premiat cu o steluta de catre Doamna Bufnita, cand afla cele intamplate.   Puf ajunse acasa, le povesti parintilor ce se intamplase, si acestia, fericiti ca nu patise nimic, isi imbratisara micul erou cu multa dragoste.   Acum lui Puf nu ii mai era teama de scoala, sau de colegi. Acum avea multi prieteni.   descarcati povestea in format docx de aici...

  Cei trei purceluşi poveste   Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de tare unul cu celălalt, încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele le erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.   Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!   – E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.   Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să alerge prin pădure. – Mai avem destul timp până la iarnă – spuse Nif-Nif, mezinul, în timp ce făcea o tumbă. – Când va sosi vremea, am să-mi construiesc singur o căsuţă – se lăudă şi Nuf-Nuf. – Cum vreţi, le răspunse Naf-Naf. Eu unul n-am de gând să aştept ninsoarea ca să mă apuc de lucru. Şi plecă…   Pe măsură ce treceau zilele, se făcea tot mai frig. Dar Nif-Nif şi Nuf-Nuf tot nu se îndurau să se apuce de treabă. Umblau hai-hui prin pădure şi trândăveau cât era ziulica de lungă.         – Astăzi ne mai jucăm, îşi spuneau ei din când în când, dar mâine ne apucăm de treabă. Dar nu se ţineau niciodată de promisiune şi a doua zi o luau de la capăt: se jucau, ţopăiau şi se dădeau de-a dura.   Într-o dimineaţă însă, purceluşii văzură că băltoaca cea mare de lângă drum e acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă şi, de-abia atunci, se apucară, în sfârşit, de construit.   Nif-Nif era un mare leneş. Aşa că se gândi că ar fi mult mai simplu dacă şi-ar ridica o căsuţă din paie. Fără să aibă vreun plan ori să ceară sfatul cuiva, se apucă de treabă. Spre seară coliba lui era gata!   Nu prea departe, fratele lui, Nuf-Nuf îşi construia şi el o căsuţă asemănătoare. Numai că a lui era din nuiele. Nuf-Nuf se străduia din răsputeri să isprăvească cât mai repede cu această treabă plicticoasă. Bătu pari în pământ, în jurul lor împleti nuiele, pe acoperiş aşternu ramuri şi gata. Hocus-pocus! Căsuţa lui fu gata cât ai bate din palme!   Nici nu sfârşi bine căsuţa, când de după tufiş ţâşni Nif-Nif.   – Hai să vedem dacă Naf-Naf şi-a terminat şi el căsuţa! propuse Nif-Nif. După care, purceluşii nu mai stătură prea mult pe gânduri şi o luară la fugă spre casa lui Naf-Naf.   Nif-Nif şi Nuf-Nuf îl găsiră pe fratele lor lucrând. Îşi construia o casă din piatră şi cărămidă, cu ferestre, obloane şi uşi din lemn gros de stejar. Avea tare mult de lucru.   – Ce construieşti acolo? întrebă amuzat Nuf-Nuf. O cetate? – Casa purceluşului trebuie să fie ca o cetate, răspunse calm, fratele cel mare, Naf-Naf. – Şi de ce, mă rog? întrebă şi mijlociul, Nuf-Nuf. Îţi e frică de cineva? – Cu toţii ne ferim de lupul cel rău! – Auzi, se teme de lup! râseră Nif-Nif şi Nuf-Nuf. E un fricos!   Cei doi purceluşi leneşi şi gălăgioşi voiau să îl necăjească pe Naf-Naf, dar acesta nu îi băga în seamă. Continua să lucreze.   Aşa că Nif-Nif şi Nuf-Nuf plecară să hionărească, cântând prin pădure. – Hm! De unde vine zarva asta? mârâi supărat lupul cel rău şi flămând şi porni spre locul din care răsuna guiţatul celor doi purceluşi mici şi fără minte. – Ce bleg, Naf-Naf! Auzi, cine a mai pomenit lupi în pădurea noastră? zise Nif-Nif, care nu mai văzuse lupi decât în cărţile cu poze. – Şi dacă ne întâlnim cu el, ce? comentă, viteaz nevoie mare şi Nuf-Nuf. Dacă îl văd am să-l înhaţ de nas. Haţ, uite aşa! grohăi mijlociul, care nici el nu mai văzuse un lup viu.   Deodată însă, de după un copac gros, apăru chiar lupul cel mare şi rău. Ochii îi străluceau ca doi tăciuni încinşi, iar colţii îi erau atât de mari, încât nu putea să-şi ţină gura închisă din cauza lor. Văzându-l, Nif-Nif şi Nuf-Nuf se făcură albi ca varul şi o rupseră la fugă într-o clipă. Niciodată nu mai fugiseră atât de repede! Fugeau de le sfârâiau călcâiele, ridicând în urma lor norişori de praf. Nif-Nif, după care fugea lupul, ajunse primul la căsuţa lui din paie. Intră şi se închise înăuntru.         – Deschide uşa! urlă lupul. De nu, am să suflu din toate puterile, iar casa ta se va preface în mici fărâme! Nif-Nif era prea speriat ca să mai spună ceva. Atunci, lupul nu mai stătu mult pe gânduri. Trase adânc aer în piept şi suflă: „Fffuuuuu!”. O dată, de două ori şi când suflă şi a treia oară casa lui Nif-Nif zbură în toate direcţiile, spulberată parcă de un uragan.   Lupul era cât pe ce să-l înhaţe pe mezin, dar Nif-Nif o rupse la sănătoasa. În scurt timp ajunse la casa purceluşului mijlociu, Nuf-Nuf. Cei doi fraţi de-abia apucară să închidă uşa în urma lor, când auziră din nou glasul lupului: – Gând la gând cu bucurie! zise lupul. Acum am să vă mănânc pe amândoi!   Şi se porni din nou să sufle. Casa din surcele a lui Nuf-Nuf însă era ceva mai rezistentă. După două reprize de suflat se aplecă uşor. Dar lupul cel mare şi rău nu se lăsă aşa, cu una cu două, ci suflă de patru ori la rând. Apoi, când suflă şi a cincia oară, casa se prăvăli. Doar uşa se mai ţinea printre dărâmături.   Purceluşii o rupseră din nou la fugă înspăimântaţi. Alergau în goană nebună spre casa fratelui lor mai mare, Naf-Naf. Când ajunseră acolo, mai mult morţi decât vii, Naf-Naf le dădu drumul înăuntru şi trase zăvorul după ei. Ghicise că fraţii lui mai mici sunt urmăriţi de lup, dar ştia că nu aveau de ce să se teamă în casa lui trainică, din cărămidă.   Nu trecu mult şi auzi o bubuitură în uşă: – Cine-i acolo? întrebă, calm, Naf-Naf. – Deschide uşa! răcni cât putu de tare lupul cel mare şi rău. – Nici nu mă gândesc! – răspunse Naf-Naf. – Bine! Atunci am să vă mănânc pe toţi trei! urlă lupul.   După care trase adânc aer în piept şi începu să sufle. Dar oricât sufla, nici cea mai mică piatră nu se mişca din loc. De atâta efort, lupul se învineţise, dar căsuţa lui Naf-Naf era de neclintit.         Supărat, lupul era cât pe ce să plece. Dar, ridicându-şi capul, zări hornul de pe acoperiş. – Iată pe unde voi putea intra în casă! se bucură în sinea lui lupul.   Mai întâi, se căţără cu băgare de seamă pe acoperiş. Apoi începu să coboare pe horn, lingându-se pe bot cu gândul la purceluşi.   Dar Naf-Naf auzi un fâsâit şi văzu cum cădea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe foc, aşa că se pregăti să îşi întâmpine musafirul nepoftit aşa cum se cuvine. Dădu capacul cazanului la o parte şi aşteptă. Nu trecu mult timp şi lupul, negru ca un hornar, căzu direct în cazanul cu apă clocotită.   Niciodată în viaţa lui nu mai simţise o durere mai mare! Cu un urlet sălbatic, lupul cel mare, rău şi opărit pe deasupra, zbură prin horn, se rostogoli pe acoperiş, căzu pe pământ şi se pierdu în pădure.   Purceluşii răsuflară liniştiţi!   De atunci, cei trei fraţi – Nif-Nif, Nuf-Nuf şi Naf-Naf – au trăit împreună, în bună înţelegere, sub acelaşi acoperiş. Cel al căsuţei trainice, de cărămidă.

A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Şi când a simţit că i s-apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:         – Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat. Acestea zicând, femeia îşi mai privi o dată copila şi închise ochii pentru vecie. Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă.         Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.         – Ce, proasta asta se cade să stea cu noi în odaie? o bruftuluiră fetele. Cine vrea să mănânce n-are decât să muncească! La bucătărie cu ea, că acolo i-e locul! Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie şi o încălţară cu nişte papuci de lemn.         – Ian priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e! strigară fetele maşterei, luând-o în râs. Şi-o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.         Aici o puseră să robotească din greu de dimineaţă şi până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare şi să spele rufele. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, câte şi mai câte nu mai puneau la cale cele două surori haine ca să-şi bată joc de ea şi s-o necăjească întruna. Iar când nu mai prididea de câtă treabă avea de făcut, ele zvârleau lintea şi mazărea în cenuşă, de trebuia apoi s-o aleagă bob cu bob.         Seara, fata cădea frântă de oboseală, că muncea de se spetea toată ziulica. Dar cum n-avea un pat unde să-şi întindă oasele trudite, se cuibărea în cenuşă lângă vatră şi până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această pricină era totdeauna plină de cenuşă şi murdară, îi ziseră în râs Cenuşăreasa. Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la un iarmaroc şi mai înainte de a-şi lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă de acolo.         – Rochii frumoase, răspunse una.         – Ba mărgăritare şi nestemate, zise a doua.         – Da’ ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc? întrebă taică-său, într-un sfârşit.         – Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci. La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când îi fu să treacă printr-un desiş, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei, rupse creanga şi-o luă cu sine. După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea dorise fiecare, iar Cenuşăresei, creanga de alun. Fata îi mulţumi din suflet şi, către seară, se duse la mormântul maică-sii, răsădi crenguţa în pământ şi începu să plângă atât de amarnic că lacrimile picurară pe ramură şi-o udară. Şi crenguţa crescu mare şi se făcu o mândreţe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-sii şi de fiecare dată zărea o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte-o creangă a alunului. Şi ori de câte ori avea fata vreo dorinţă, păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom ce-i poftea inima.         Şi s-a întâmplat ca o dată împăratul să pună la cale o mare petrecere care trebuia să ţină trei zile încheiate şi a poftit la ospăţ pe toate fetele frumoase din împărăţia lui. Pasămite, împăratul gândea că-n chipul ăsta fecioru-său o să aibă de unde să-şi aleagă mireasa… Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, cele două surori nu-şi mai încăpură în piele de bucurie şi, chemând-o pe Cenuşăreasă, îi porunciră:         – Vin’ de ne piaptănă, auzi? Şi treci de lustruieşte-ne şi condurii! Ba încheie-ne şi catarămile, că ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului! Fata făcu precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare, din pricină c-ar fi dorit şi ea să se ducă la petrecere. Şi fiindcă-i plăcea tare mult să dănţuiască, se rugă de maică-sa vitregă să se îndure şi s-o lase şi pe ea.         – Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso? se prefăcu a fi uimită maştera. Eşti toată plină de praf şi murdărie şi-ncă mai năzuieşti a te duce la petrecere! Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine şi nici încălţări în picioare n-ai şi-ai vrea să dănţuieşti?! Dar cum fata stărui cu lacrimi în ochi în rugămintea ei, maştera păru să se-nduplece şi-n cele din urmă zise:         – Ia uite ici: am răsturnat o strachină de linte în cenuşă şi de eşti în stare ca-n două ceasuri să-mi alegi toată lintea, atunci o să te îngădui să mergi la petrecere! Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi prinse a striga:         – Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-alegem lintea:                                 "Bobul bun, ici, în ulcică,                                 Iar cel rău în guşulică…" N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un lung alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina cu vârf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de când păsărelele se apucaseră de ales lintea şi acum mântuiseră treaba şi-şi luară zborul pe fereastră afară. Fata îi duse mamei vitrege strachina şi se bucura în gândul ei, crezând c-o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera i-o tăie scurt:         – Nu, fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi, că n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu ştii şi tare mi-e teamă c-ai să fii numai de râsul lumii… Cenuşăreasa se porni atunci pe plâns şi dacă văzu asta maică-sa vitregă îi zise:         – Ei, hai, dacă până-ntr-un ceas eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două străchini de linte, să ştii că te iau şi pe tine! Dar în gândul ei maştera îşi zicea: "Las’ că n-o să poată să facă una ca asta, nici în ruptul capului!". După ce vitrega răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata se duse în grădină, pe uşa din dos, şi strigă:         – Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-aleg lintea:                                 "Bobul bun, ici, în ulcică,                                 Iar cel rău în guşulică…"         N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi: pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina vârf cu ele. Nu trecuse jumătate de ceas şi păsărelele isprăviră de ales lintea şi zburară iar pe fereastră afară.         Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte şi se bucura în gândul ei, crezând că de astă dată o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:         – Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu te pricepi… Ce vrei, să ne fie ruşine cu tine? Îi întoarse apoi spatele şi plecă la petrecere cu fetele ei cele fudule. După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa se duse la mormântul mamei sale şi, aşezându-se sub alun, grăi:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numai aur şi argint! Pasărea cea albă, care se afla în alun, numai ce-i zvârli de sus o rochie ţesută toată în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături de mătase şi argint.         Cenuşăreasa se îmbrăcă în grabă şi se duse la petrecere. Dar maştera şi cu fetele ei n-avură cum s-o recunoască, zicându-şi că era pesemne vreo fată de împărat de pe alte plaiuri, atât arăta de frumoasă în rochia ei ţesută din fire de aur şi argint. La Cenuşăreasa nu se gândiră nici o clipă, căci o credeau acasă, lângă vatră, alegând lintea din cenuşă.         De cum o zări pe fată, feciorul împăratului îi ieşi înainte, o prinse de braţ şi-o pofti la joc. Şi nici că mai vru să dănţuiască cu altă fată. O ţinea mereu de mână şi când s-apropia cineva s-o poftească la danţ, îi zicea de la obraz:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine! Dănţuiră împreună şi, pe la ceasul când se îngânau noaptea cu zorile, fata vru să se ducă acasă.         – Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât cât o dura drumul, îi zise feciorul împăratului. Dar, de drept, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândreţea asta de fată… Fata-i scăpă însă printre degete ca prâsnelul şi, ajungând acasă tot într-o fugă, se ascunse în porumbar. Feciorul de împărat aşteptă până de veni tatăl fetei şi-i spuse că fata cea străină, cu care dănţuise el toată vremea, se pitulase în porumbar. Moşneagului numai ce-i trecu un gând prin minte: "Ei, drăcia dracului! Nu cumva o fi Cenuşăreasa?!", dar degeaba se grăbi să deschidă uşa porumbarului, că nu zări pe nimeni înăuntru. Când intrară cu toţii în casă, o găsiră pe Cenuşăreasă stând în cenuşă, îmbrăcată în aceleaşi straie rufoase dintotdeauna. Şi numai lumina slabă de opaiţ care pâlpâia pe cămin lumina încăperea.         Păsămite, Cenuşăreasa se furişase cu dibăcie afară din porumbar, alergase într-un suflet la alun, se dezbrăcase în pripă de straiele cele frumoase şi le pusese pe mormânt, iar pasărea cea albă le luase de-acolo, de nu se mai putea desluşi nimic. Apoi fata se îmbrăcase iar în trenţele ei rufoase şi se aşeză în cenuşă, lângă vatră.         A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc; şi, după ce părinţii şi surorile ei vitrege plecară într-acolo, Cenuşăreasa se grăbi să se ducă la alun şi zise:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numa-n aur şi argint! Atunci păsărica îi aruncă o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. Şi când veni fata la petrecere, îmbrăcată în mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de frumuseţea ei nemaivăzută. Pasămite feciorul de împărat stătuse până atunci ca pe ghimpi şi-o tot aşteptase să vină…         Când o văzu apărând, i se luă parcă o greutate de pe inimă şi, ieşindu-i în întâmpinare, o pofti de îndată la joc. Şi ţinând-o de mână, parcă să n-o piardă, dănţui toată vremea numai cu ea. Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi zicea:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine!         Când se lăsară negurile nopţii, fata vru iar să i se piardă urma, dar tânărul crai luă seamă din vreme şi se furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce făcu şi-i scăpă de sub ochi, strecurându-se în grădina din dosul casei, unde crescuse de ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere minunate.         Fata se căţără printre crăci, sprintenă ca o veveriţă, şi feciorul de împărat îi pierdu urma. Aşteptă el din nou, până ce veni tatăl fetei şi-i zise:         – Fata cea străină şi frumoasă mi-a scăpat iar şi, după câte îmi dau cu presupusul, s-a ascuns în rămurişul părului ăstuia. Şi moşneagului îi trecu din nou prin gând: "Ei, drăcia naibii! Măre, n-o fi cumva Cenuşăreasa?!". Luă o scară, o priponi de copac şi urcă până-n vârf, cercetând de-a rândul crăcile, dar de găsit nu găsi pe nimeni tupilat în frunziş.         Când părinţii şi surorile vitrege se reîntoarseră acasă şi intrară în bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasă lângă vatră, stând în cenuşă, ca întotdeauna. Vezi bine că şi de data asta o luase înaintea lui taică-său şi, furişându-se până la alunul cel fermecat, lăsase acolo mândreţea de straie şi se îmbrăcase cu zdrenţele-i ponosite şi rufoase.         A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară din nou părinţii şi surorile vitrege şi-apoi se duse iar la mormântul maică-sii şi-i grăi pomului:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numa-n aur şi argint! De data asta, păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de strălucitoare, cum nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul şi cu totul din fir de aur. Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeţii nu mai ştiură ce să mai zică, uimiţi de atâta frumuseţe nepământeană. Feciorul de împărat dănţui iarăşi numai cu dânsa, şi de venea vreunul şi căuta s-o poftească la joc, numai ce-i zicea aceluia, drept în faţă:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine! Când să se ivească zorile, Cenuşăreasa dădu iar să plece pe nesimţite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Şi se întâmplă ca zgâtia de fată să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu şi de astă dată urma…         Vezi însă că el pusese la cale un vicleşug, poruncind să se ungă din vreme treptele cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase agăţat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică şi-n palma lui stătea acum un condur mic şi drăgălaş, împletit cu totul şi cu totul din fir de aur. A doua zi se grăbi la tatăl fetelor şi, arătându-i condurul, îi zise:         – Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevastă juruită şi de nici o alta, în afară de ea, n-am nevoie! Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale maşterei se bucurară grozav, fiindcă şi ele aveau piciorul micuţ. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac şi, de faţă cu mamă-sa, dădu să-l încalţe. Dar pas de-l încalţă dacă poţi! Degetul cel mare nu încăpea defel, că tare mic mai era condurul! Dacă văzu asta maştera, se întunecă la faţă, dar nu pregetă să-i pună-n mână un cuţit, zicându-i:         – Ce mai aştepţi? Taie-ţi degetul de la picior, că o să fii curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos! Fata îşi reteză degetul şi cu chiu cu vai încălţă condurul. Apoi, abia putând să-şi stăpânească durerea, se înfăţişă înaintea tânărului crai şi acesta, urcând-o pe cal, lângă el, porni cu ea către casă, socotind-o aleasa inimii lui.         Dar vezi că drumul de înapoiere ducea pe dinaintea mormântului şi când fură să treacă pe acolo, numai ce auziră pe cele două porumbiţe strigând dintre crăcile alunului:                                 Vai, conduru-i tare mic:                                 Parcă-n cleşte-aşa strânge!                                 Şi-năuntru-i plin de sânge,                                 Că tot curge pic cu pic…                                 Nu-i mireasa-adevărată!                                 Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă… Atunci feciorul de împărat cătă mai cu luare-aminte la piciorul fetei şi băgă de seamă că sângele curgea din el, fără contenire. Pe loc întoarse calul şi, ducând fata acasă, le zise părinţilor că aceasta nu-i mireasa cea adevărată. Apoi mai adăugă c-ar dori să încerce şi cealaltă fată condurul. Fata de-a doua se duse în iatac şi când dădu să încerce condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare şi rămăsese afară, oricât se strădui ea. Dacă văzu maştera asta, se îngălbeni de ciudă, dar nu stătu mult la gânduri şi, punându-i un cuţit în mână, o îmboldi:         – Ce te mai canoneşti degeaba! Nu vezi că aşa nu-i chip să-l încalţi? Taie-ţi din călcâi şi gata! Că o să fii în curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos! Fata reteză din călcâi şi, cu chiu, cu vai, abia de putu să încalţe condurul. Apoi, stăpânindu-şi cu greu durerea, se înfăţişă înaintea fiului de împărat. Acesta o aburcă pe cal, lângă sine, şi plecă spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din nou să dea zvon:                                 Vai, conduru-i tare mic:                                 Parcă-n cleşte-aşa strânge!                                 Şi-năuntru-i numai sânge,                                 Că tot curge pic cu pic…                                 Nu-i mireasa-adevărată!                                 Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă… Feciorul de împărat se uită cu mai multă luarea minte la piciorul fetei şi băgă de seamă cum podidea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până sus. Întoarse calul şi, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon părinţilor ei:         – Nici asta nu-i cea adevărată! grăi el cu mânie-n glas. Au nu mai aveţi altă fată şi nu vă înduraţi s-o daţi de la voi?         – Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da’, cum să vă spun… de la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, da’ nici vorbă, nu poate fi ea mireasa! Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări cu gura, de parc-ar fi fost muşcată de şarpe:         – Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e! Dar tânărul crai ţinu morţiş s-o vadă şi stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini şi pe obraz şi când se înfăţişă feciorului de împărat se înclină înainte-i, iar el îi întinse pantoful de aur. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale şi încălţă condurul care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată, că doar ea era domniţa cu care dănţuise şi care-l robise cu frumuseţea-i fără pereche. Şi nu-şi putu stăpâni strigătul:         – Asta-i mireasa cea adevărată! Maştera şi cele două fete ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice şi ciuda le învenină într-atât, că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul. Dar feciorul de împărat nu le învrednici nici măcar c-o căutătură şi, luând-o pe Cenuşăreasa pe cal, lângă sine, porni cu ea către casă. În clipa când trecură prin dreptul alunului, cele două porumbiţe albe ca neaua prinseră a ciripi, dând zvoană bucuroase:                                 Vezi, conduru-i tare mic,                                 Dar de strâns, defel n-o strânge,                                 Şi-năuntru nu e sânge,                                 Că n-a curs măcar un pic!                                 Ea-i mireasa-adevărată,                                 Mult dorită şi visată!         După ce strigară vorbele astea îşi luară amândouă zborul şi, rotindu-se, se aşezară uşurel pe umerii fetei, una la dreapta şi alta la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii Cenuşăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.

Cum să domolim mânia Matei era un băiat destul de simpatic. Se bucura de familia şi prietenii săi şi, în general, si aceştia se bucurau de el. Am spus "în general" pentru că uneori Matei se enerva foarte tare. Dacă lucrurile nu ieşeau aşa cum vroia el, putea să strige şi să ţipe la ce din jur. Trântea uşi, împingea alţi copii, sau arunca cu lucrurile care se întâmplau să fie lângă el. Tatăl şi mama sa îi spuneau de mult timp cam aşa: "Ar fi bine să inveţi să te controlezi, tinere, altfel vei avea mari probleme". Matei a observat ca unii dintre prietenii săi de la şcoală îl evitau din ce în ce mai mult. Cu cât se enerva mai tare, cu atât vroiau să petreacă mai puţin timp cu el. Asta l-a îngrijorat pe Matei. Îi plăceau prietenii săi. Nu vroia să îi piardă dar nu ştia ce să faca în legătură cu asta. Fusese întotdeauna aşa. Oricât ar fi încercat problemele se adunau ca într-un vulcan care până la urma erupea. Matei simţea ca nu are nici un control. Ce putea face? Într-o sâmbătă dimineaţa tatăl său a venit de la magazinul de unelte şi a zis: "Matei, am un cadou pentru tine". Din punga de cumpărături a sccos un ciocan nou - nouţ şi o pungă de cuie strălucitoare. A luat o cutie veche de conserve şi a pus cuiele acolo. Dând lui Matei ciocanul şi cuiele, i-a spus: "De fiecare data când te enervezi du-te afară şi bate un cui în gardul din spatele casei". La început Matei s-a gândit că tatăl sau a luat-o razna sau ceva. Poate că fusese foarte stresat la serviciu însă Matei s-a gândit să încerce totuşi. Încercase orice altceva, de ce să nu încerce şi ceea ce zisese tatăl său? De fiecare când se enerva şi era acasă mergea şi bătea un cui în gard. Dacă se enerva la şcoală tinea socoteala şi mergea şi bătea numărul corespunzător de cuie în gard când ajungea acasa. Curând lui Matei a început să i se pară plictisitor să bată cuie în gard. Nu-i plăcea să ţină socoteala tuturor dăţilor când se enerva şi apoi să mearga în magazie să ia ciocanul, să meargă la gard şi sa bată câteva cuie mai ales dacă ploua şi era frig afară. Suprinzător, Matei şi-a dat seama că se enerva din ce în ce mai puţin. Era mai uşor să se controleze decât să ţină socoteala şi apoi să mearga şi sa bată cuie în gard. După ce a trecut o săptmână şi nu a trebuit să bată nici un cui s-a dus cu mândrie şi a spus tatălui său. "Bine" a spus acesta. "Mă bucur sa aud asta. Acum. în fiecare zi în care nu trebuie sa  baţi nici un cui poţi să mergi şi să scoţi unul din gard". Zilele au trecut, şi cuiele au ieşit unul câte unul, dar scoţându-le Matei a văzut ca lasă urme. Lemnul se strângea lângă unele găuri, închizându-le un pic, în vreme ce altele rămâneau la mărimea iniţială chiar dupa ce scotea cuiele. Când i-a spus tatălui său acesta a zis: "Seamănă un pic cu ceea ce se întâmplă când ne enervăm Mânia poate răni şi lăsa urme care se păstrează mult timp după ce mânia a trecut." Matei s-a gândit la cele spuse de tatăl său următoarele câteva zile. Nu-i plăcea că lăsase găuri în gard. De fiecare dată când trecea pe acolo îşi amintea de rănile lăsate de acţiunile sale. În week-endul următor a cerut tatălui său nişte chit şi a acoperit găurile dar tot se vedeau unde fuseseră. Matei voia să îndrepte ceea ce făcuse si şi-a întrebat tatăl dacă putea să vopsească gardul în week-endul următor. "Ce culoare ţi-ar plăcea sa foloseşti?" a întrebat tatăl său. Matei avea mai multe idei. Putea să vopseasca tot gardul într-o culoare, putea să vopsească fiecare scândură într-o culoare diferită, sau sa facă o pictură murală peste tot gardul. Putea organiza o petrecere de vopsire a gardului, putea să-şi invite prietenii sa deseneze gardul cu grafitti. Pe măsură ce se gândea, a descoperit că erau foarte multe lucruri pe care le putea face pentru a schimba ceea ce făcuse gardului. Asta, s-a gâdit Matei, este mult mai distractiv decât sa baţi cuie în gard.    

Da, dupa cum am aflat din povestioara, Matei a vrut sa repare urmele lasate de furia sa. Si noi incercam sa dregem raul facut, care e usor de facut, dar mai greu de indreptat. Reactiile noastre violente, fizice sau verbale, sunt greu de controlat uneori dar, cu putin efort, se vede ca se poate. Si mie mi-a placut povestea, sper sa le placa si copiilor mei,pentru ca am de gand sa le-o citesc maine.

Povestea tânărului care construia castele de Simona Spiridon A fost odată ca niciodată, un tânar căruia îi plăcea să construiască. În visele lui palatele se ridicau semeţe, piatră peste piatră, creneluri lângă creneluri, lemnul se lega de piatră firesc, fierul şi drugile de stejar se îmbinau armonios, exact în locul potrivit.   Dar nu numai in vis construia ţăranul nostru, deşi imaginaţia lui o lua de multe ori înaintea mâinilor sale, el construia şi în realitate, construia case sătenilor, din lut, din paie, din stuf şi toate se pliau sub palmele sale de parcă ţăranul le îmblanzea cu mângâierea sa.   În curând ţăranul ajunse faimos în satul sau şi Contele acelui ţinut îl chema şi-i propuse să facă un castel şi o gradină alături, căci trebuie să vă spun că el se pricepea  şi la grădini. Nimic mai mult nu-i făcea plăcere decât să-şi construiască planuri in umbra vreunui platan racoros sau sa fie mangaiat de parfumul patrunzator al unei iasomii atunci cand se lasa umbra serii.   Castelul contelui creştea şi crestea văzând cu ochii iar grădinile din jur prindeau contur … ronduri de lămâiţe, de azalee şi camelii se urcau sfioase pe ziduri de piatră, podeţe de lemn ţintuite în oţel treceau peste oglinzi limpezi de apă. Contele era peste masură de încantat şi mândru şi se gândi să-şi cheme vecinii, duci şi ducese, baroni şi baronese şi chiar pe regele însuşi să-i viziteze castelul şi grădinile în floare.   Faima ţăranului constructor crescu şi el primi din ce în ce mai multe comenzi. Chiar regele însuşi în porunci să construiască un pavilion secret într-una din gradinile sale. Acum ţăranul nostru nu mai prididea cu munca. E drept ca de atâta umblat printre nobili îşi schimbase el şi mersul şi haina, iar acum avea zeci de ajutoare ce ascultau de porunca lui. Dar în sufletul său ramasese acelaşi ţăran simplu şi naiv şi seara cand ajungea frânt de oboseala la nevastă şi cei şase copii ai săi, abia atunci putea şi el să-şi dezbrace haina împăratească primita de la rege şi să se joace descult şi în cămaşa ţărănească de noapte cu copiii săi.   Trebuie spus ca în ultimii ani fusese atât de ocupat încat nu prea avusese timp sa se ocupe de propria lui casă. Deşi umbla îmbracat în haine domnesti şi regele îl primea la curtea lui, casa lui rămăsese aceeaşi, de lut, cu acoperis de bârne şi stuf.   Nici bani nu-i prea dădeau nobilii ca de, faima şi onoarea de-a fi în slujba atator oameni de seama era considerată suficientă rasplată. Şi uite aşa, ţăranul nostru ajuns mare constructor, trăia în aceeaşi casa de lut şi paie care, de atâtea ploi şi ierni trecute peste ea fără îngrijire, începuse să se aplece şi ploile să-i strapungă învelisul. E drept, copiii şi nevasta se mulţumeau de multe ori doar să-l aibă prin preajma, să apuce să schimbe câteva vorbe înainte de a fi prea obosit şi a adormi uneori îmbrăcat. Se mulţumeau cu puţin căci fuseseră învăţaţi aşa deşi, din când în când, nevasta îl mai dojenea: că acoperişu-i spart, că plouă în casă, că peretele din spate se lasă...   El auzea ca prin somn şi mai tare se încrâncena să nu ia în seamă, avea prea multe pe cap: grădina contelui Cutare, palatul ducelui Cutarică, pavilionul regelui- lucrări mareţe care-l însufleteau şi în care trăia ca şi cum el însuşi ar fi trăit în acele palate şi şi-ar fi purtat paşii seară de seară pe potecile acelor gradini înmiresmate de plante cu nume nemaiauzite.   El trăia acolo printre creaţiile sale şi tot mai putin acasă, în casa cu podea de lut bătătorit pe care copiii se jucau cu beţe şi pietricele albe din albia râului. Cu toate astea, sufletul i se înnegura pe zi ce trece. Deşi se înconjura din ce în ce mai mult de ziduri frumoase şi făcea schitele unor grădini din ce în ce mai extravagante cu plante aduse din locuri exotice, ceva nu-i dădea pace şi nici el nu stia ce e.   Ceva îi stătea pe suflet ca o piatra în pantof şi somnul nu-i mai venea, oricât de obosit ar fi fost. Mâncarea tot mai des nu mai avea gust, planurile i se întunecau în minte, dimineaţa se trezea cu un gust amar în gură pe care nu reusea să-l spele cu nici o licoare binefăcătoare.   Până când....într-o dimineaţă, dupa ce cu greu se sculase din pat, îşi luase schiţele şi planurile şi pleca la muncă, când să iasă, în buza porţii dădu peste un buştean putred şi găunos ce-i stătea în cale. Prima oară nici nu-l observă, prea ocupat să se gandească la ce avea de facut, la minunile acelea de bolţi ce avea să le ridice.   Dar buşteanul părea că-i stătea în drum căci deşi vru sa sară peste el, trânti un picior drept în inima busteanului puturos şi-un nor de pulbere şi aripi de molii se ridicară în vazduh. Auuuuu … durerea ascutita îl săgetă până la inimă. La naiba, buştean afurisit, de unde ai aparut aşa, drept în calea mea?! Uuuuf, că tare mădoare ... Potolindu-şi durerea după un minut sau două, începu să se întrebe. Dar ce caută buşteanul ăsta în uşa casei mele ? Se uită în jur şi ce văzu îi umplu ochii de lacrimi … nu de durere ci de tristeţe. Casa lui era o ruină, buşteanul ce căzuse plin de praf era chiar grinda de la acoperişul casei; peretele din spate se înclinase, topit de ploi pe jumătate şi fusese sprijinit de nevastă şi copii cu nişte crengi uscate … curtea era plină de buruieni şi prin ea mişunau porcii mistreţi veniţi din pădure. Lăstari de pomi sălbateci se iţeau prin stuful de la acoperişul casei sale … prin geamul spart al unei ferestre ieşea o găină ciufulită. Deci aşa arată casa mea … Oare unde Doamne m-au dus visele mele cu palate şi grădinirăcoroase?! Aruncă planurile de castele şi de atunci se apucă să-şi reclădească casa cea atât de părăsită şi uitată pentru visele lui nebuneşti de mărire.   Şi de atunci casa lui a arătat poate nu fabulos, dar modestă şi curată şi mai ales caldă, primitoare şi luminoasă pentru orice suflet drag care îi trecea pragul. Iar prinţii şi contii şi baronii l-au platit mai bine căci el a ştiut să-şi drămuiască talentul şi munca. De atât de multe ori facem şi noi ca ţaranul care construia castele, punând visele şi nevoile altora mai presus de ale noastre … uitând de propria casa, de propriul suflet şi de propriile vise."    

Să învăţăm să împărţim Au fost odată ca niciodată două ţări care împărţeau aceeaşi graniţă. Una dintre ţări, condusă de o regină, era acoperită de pietre şi stânci. Cealaltă, condusă de un rege, nu avea deloc. Totul ar fi fost în regulă, doar că regina se uita peste graniţă şi dorea ce avea regele. "Dacă am avea pământ fără pietre", spunea ea, "am putea cultiva recolte şi mi-aş putea hrăni supuşii". Şi regele se uita peste graniţă şi dorea ceea ce avea regina. "Cu pietre" spuse el "am putea construi case, şcoli şi spitale".   Regina spuse oamenilor ei "Avem nevoie de pământ dacă e să ne hrănim. Aruncaţi toate pietrele peste graniţă". Oamenii care locuiau în ţare fără pietre au mers la regele lor şi s-au plâns "Oamenii din ţara reginei aruncă pietre la noi" au spus ei.   "Nu avem noi nevoie de pietre pentru a construi case, şcoli sau spitale?" a spus regele. "Să declarăm război. Oamenii reginei sunt săraci şi nu au altă avere decât pietrele lor. Dacă aruncă în continuare pietre vom avea tot materialul de care avem nevoie pentru a ne construi clădirile". Aşa că războiul a continuat până când pămânul pietros nu mai avea stânci deloc şi pământul fără stânci era plin de pietre. Atât supuşii regelui cât şi cei ai reginei au fost fericiţi pentru o vreme. Supuşii reginei au cultivat pământul pentru o vreme. Supuşii regelui au construit case, şcoli şi spitale ... pentru o vreme.   În curând supuşii reginei şi-au dat seama că aveau o grămadă de mâncare dar nu mai aveau pietre pentru a construi case, şcoli, spitale. Nu mai aveau pietre nici măcar pentru a repara vechile clădiri. De cealaltă parte a graniţei, supuşii regelui aveau acum foarte multe clădiri dar mâncarea se termina şi începea sa le fie foame. Avem nevoie de un alt război pentru a ne căpăta pietrele înapoi, a spus regina, aşa ca un nou război a fost declarat. Încă o dată pietrele au fost aruncate peste graniţă. Oamenii regelui şi ai reginei se tot luptau, dorind ce aveau ceilalţi, dar nimeni nu era fericit.   Apoi, într-un an un bufon de curte s-a întâmplat să treacă prin zonă şi să stea o vreme pe un deal. Văzând ce se întâmpla, a izbucnit în râs. "Este ridicol" şi-a spus în sinea lui şi a cerut să se întâlnească cu regele şi regina, în acelaşi timp. Când s-au aşezat să stea faţă în faţă nu erau deloc prietenoşi la început. "Tot ce se întâmplă este vina ta", a spus regele. "Voi aţi început să aruncaţi pietre la noi." "Nu, este vina voastră" zise regina. ''Voi aţi declarat război ca să obţineţi pietrele noastre". "Staţi puţin, staţi puţin" zise bufonul. "Faptul că sunteţi nervoşi şi vă învinovăţiţi unii pe ceilalţi nu vă va rezolva problema. Unul dintre voi are pietrele. Unul dintre voi are recoltele. Mereu doriţi ceea ce are celălalt, până obtineţi ..., după care nu mai vreţi. Cum putem să facem în aşa fel încât să nu vă mai războiţi?" Bufonul vedea cum atât regele cât şi regina se gândeau la întrebarea sa. Regele a vorbit întâi. "Pietrele sunt tale tale" a spus reginei. "Câmpiile sunt ale noastre" şi totuşi bufonul are dreptate. Amândoi dorim ceea ce are celălalt. Poate putem împărţi. Cum ar fi dacă noi am cultiva mâncare pentru voi şi am primi în schimb pietrele de care avem nevoie. Poate oamenii mei i-ar putea învăţa pe oamenii tăi cum se cultivă pământul iar supuşii mei ar învăţa de la ai tăi despre construcţii. În acest fel am putea colabora şi nu ne-am mai bate." Regina s-a declarat de acord şi bufonul a râs fericit. Apoi cele două ţări au început să împartă ceea ce aveau şi trăiau liniştite şi în pace,iar bufonul se aşeza deseori pe deal, privind cum oamenii din cele două ţări treceau graniţa, împărţind ceea ce aveau.  

Prinsă la mijloc: o poveste pentru copii şi părinţi   A fost odată ca niciodată o păpuşă foarte frumoasă care se numea Paula Priscila. Ea era o păpuşă unică, făcută din materiale deosebite pe care orice colecţionar de păpuşi ar fi fost încântat să o aibă – cu excepţia proprietarilor ei – i se părea Paulei. În consecinţă, biata păpuşă nu se gândea la ea ca şi cum ar fi fost specială. De fapt, se gândea la ea ca şi cum ar fi fost o păpuşă banală.   Într-o zi păpuşica Paula a ajuns la licitaţie. Ştiţi ce este aceea? S-ar putea să fi văzut licitaţii la TV unde mai mulţi oamni doresc acelaşi lucru şi fiecare dintre ei oferă bani până când cea mai mare ofertă este aceptată.   Paula nu prea înţelegea cum ajunsese în postura respectivă şi de mai multe ori s-a întrebat dacă făcuse ceva ca să ajungă acolo. Cumva, simţea că licitaţia nu era în regulă, dar Paula nu putea să facă nimic pentru a întrerupe ceea ce se întâmpla, şi nu se simţea prea bine nici din acest motiv.   Într-o parte a camerei era un bărbat care licita pentru păpuşica Paula. Părea să fie un bărbat drăguţ, cumsecade, care o dorea cu adevărat în casa sa cu el. În cealaltă parte a camerei era o femeie care deasemenea licita pentru Paula. Şi ea părea drăguţă şi cumsecade şi era la fel de hotărâtă să o ducă pe Paula la ea acasă. Pe măsură ce ficare îşi depunea oferta Paulei i se părea că îi aude pe fiecare zicând: “Haide şi locuieşte cu mine. Voi avea grijă de tine. Îţi voi oferi tot ceea ce ai nevoie. Te vreau în casa mea”. Dacă o păpuşă ar putea arăta tristă, atunci cu siguranţă biata Paula ar fi arătat foarte tristă... pentru că aşa se simţea. Nu-i plăcea să fie prinsă la mijloc, neştiind în ce casă să locuiască, simţind că nu prea are de ales, nedorind să facă alegerea respectivă, chiar dacă ar fi existat posibilitatea.   Pe măsură ce bărbatul licita pe o parte şi femeia pe cealaltă, păpuşica Dolly a început să se gândească la alternative. Ce dragut ar fi, a început să se gândească, dacă ar fi împreună şi aş putea locui cu amândoi. Dacă asta nu se va întâmpla poate aş putea locui o parte din timp cu unul dintre ei şi altă parte cu celălalt. Poate există posibilitatea ca amândoi să fie fericiţi.   Bărbatul a început să vorbească mai tare când licita. Femeia a devenit mai disperată. Păpuşica Paula a început să creadă ca ar fi mai bine dacă ar cădea de pe raftul pe care era expusă. Dacă ar fi fost crăpată sau spartă poate bătaia pe ea s-ar fi oprit. Apoi şi-a dat seama că dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat nimeni nu ar fi fost fericit, nici măcar ea însăşi.   Oare de ce bărbatul vorbea aşa de tare şi femeia era aşa de disperată, s-a întrebat. Era oare pentru că fiecare dintre ei o iubea aşa de tare încât gândeau ca ar fi putut fi fericiţi dacă ar fi fost unici posesori ai păpuşii? Pe măsură ce a început să se gândească la faptul că ei o iubesc şi o doresc, a început să se simtă mai bine. Nu conta cine câştiga şi nu conta cu cine urma să meargă să trăiască, exista ceva ce urma să rămână neschimbat. Atât bărbatul cât şi femeia licitau pentru că o doreau, pentru că era specială şi unică, pentru că era iubită şi preţuită.   Orice s-a întâmplat în camera de licitaţie în ziua aceea, sau în zilele dinainte sau în zilele care au urmat, păpuşa Paula ştia că era – şi că va rămâne întotdeauna – specială.  Uneori uita, dar în acele momente era util să-şi amintească sieşi: S-ar putea să nu fie de acord unul cu celălalt, dar mă iubesc. Da, putea fi iubită şi preţuită, şi într-un anume fel se simţea mai bine dacă îşi amintea lucrul acesta. A simţit mândrie pentru că era Paula Priscila, şi s-a simţit confortabil pentru că era păpuşica Paula – dar, mai important,  s-a gândit ea, era faptul că se simţea foarte bine în propria piele.  

  Povestea Gogoaşei   Să vă spun ce sa-ntîmplat Ast-a fost cu-adevărat Trăia odată un moşniag Ce-şi ducea viaţa în toiag    Şi într-o zi, cam înspre seară    A ieşit din cas-afară.       Şi a spus "Băbuţa mea,    Împlineşte-mi pofta grea! Fă-mi o rumenă gogoaşă, Mare, dulce şi făloasă.     Tu mi-o pune pe fereastră După perdeluţ-albastră"    A doua zi cind s-a sculat    Babuţa lui i-a frămîntat    Din făină moale, albă    O gogoaşă foarte dalbă.     Şi a pus-o pe fereastră După perdeluţ-albastră. Şi sa dus ea în grădină Să cheme moşul ei la cină.    Iar gogoşica n-a mai stat    S-aştepte moşu-nfometat.    De pe fereastră a sărit    Şi a plecat la asfinţit.     S-a rostogolit la vale Urechil-a stat în cale -Vai, vai, vai! Ce gogoşica! -Am să te mănînc mătincă!    -Stai cuminte, ştii prea bine    C-am un cîntec pentru tine    Sînt gogoaşa-gogoşată    Rasă bine din covată    Şi din sac sînt scuturată.      În smîntînă-s plămădită    Şi în unt bine-s prăjită,    Pe fereastră răcorită.    Eu de la babă am fugit    Şi de la moş eu am fugit    Acum iepure vezi bine    C-am să fug şi de la tine!     S-a rostogolit la vale I-a ieşit lupul în cale -Vai, vai, vai! Ce gogoşică! -Am să te mănînc mătincă!    -Stai cuminte, ştii prea bine    C-am un cîntec pentru tine    Sînt gogoaşă-gogoşată    Rasă bine din covată    Şi din sac sînt scuturată.      În smîntînă-s plămădită    Şi în unt bine-s prăjită,    Pe fereastră răcorită.    -Stai cuminte, ştii prea bine    C-am un cîntec pentru tine    Sînt gogoaşă-gogoşată    Rasă bine din covată    Şi din sac sînt scuturată.      În smîntînă-s plămădită    Şi în unt bine-s prăjită,    Pe fereastră răcorită.    Eu de la babă am fugit    Şi de la moş eu am fugit    Eu de la iepure-am fugit    Şi de la lup eu am fugit        Şi de la urs eu am fugit          Acum vulpea mea vezi bine    C-am să fug şi de la tine -Gogoşică! Mai aşteaptă! Nu te-aud din partea dreaptă! Nu te-aud cum se cuvine, Urcă pe-al meu nas mai bine!   Şi gogoaşa lăudată   De pe nas mai cînt-o dată   "Sînt gogoaşă-gogoşată...."   Vulpea "Hap!" Şi-o înghite-ndată    Eu de la babă am fugit    Şi de la moş eu am fugit    Eu de la iepure-am fugit    Acum lupule vezi bine    C-am să fug şi de la tine!     S-a rostogolit la vale I-a ieşit ursul în cale -Vai, vai, vai! Ce gogoşică! Am să te mănînc mătincă!    -Stai cuminte, ştii prea bine    C-am un cîntec pentru tine    Sînt gogoaşă-gogoşată    Rasă bine din covată    Şi din sac sînt scuturată.      În smîntînă-s plămădită    Şi în unt bine-s prăjită,    Pe fereastră răcorită.    Eu de la babă am fugit    Şi de la moş eu am fugit    Eu de la iepure-am fugit    Şi de la lup eu am fugit        Acum ursule vezi bine    C-am să fug şi de la tine!     S-a rostogolit la vale I-a ieşit vulpea în cale -Vai, vai, vai! Ce gogoşică! Am să te mănînc mătincă!

o carticica cu mai multe povesti ilustrate