ARTHUR CONAN DOYLE

Crimele din Baltimore de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I O INTRERUPERE NEASTEPTATA A UNEI CALATORII   Printre călătorii care se-ntorceau dintr-o excursie de plăcere, pe ţărmurile măreţe ale Marilor Lacuri, in nord-­estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oraş mare si frumos, al comerţului si al universitarilor, situat pe Chesapeake Bay, si care tocmai părăseau sala gării drumului de fier Ohio-Baltimore, se aflau si detectivii Sherlock Holmes si Harry Taxon, ajutorul sau credincios. Ei aveau de gând ca, fără sa mai întârzie la Baltimore, unde stătuseră mai mult timp, înainte de a întreprinde aceasta călătorie de plăcere in regiunea lacurilor, sa se îndrepte numaidecât spre Locust-Point, portul oraşului Baltimore si staţia finala a vapoarelor transatlantice, de unde sa plece chiar in ziua aceea spre Londra, îmbarcându-se pe iahtul „Sniveler", ce trebuia sa treacă si pe la Liverpool.           Tocmai voiau sa se urce intr-o trăsura, când atenţia le fu atrasa de o mulţime de oameni, ce se strânsese intr-un colt de strada, din apropierea gării. După cum se încredinţară numaidecât, mulţimea se oprise din pricina unui anunţ, ce vestea: "3 000 de dolari recompensa celui care va putea sa predea poliţiei pe ucigaşul sau pe ucigaşii băiatului care a fost găsit măcelărit in noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratica din parcul Druit-Hill. Victima este in vârstă de paisprezece­-cincisprezece ani si, după cum politia a descoperit pana acum, a fost elevul uneia din şcolile bune de aici. Era înalt, mare, puternic, blond, cu ochii albaştri, cu fata roşie, frumoasa, si cu un nas de grec. Era îmbrăcat intr-un costum cenuşiu, vărgat. Purta o şapca şcolărească si, după mărturisirea unei rude care l-a văzut ultima oara in viata, avea un ceasornic vechi, moştenire lăsata in familie din tata in fiu. Toţi cei care au văzut sau au vorbit cu Charley Dauforth — acesta este numele celui omorât — in intervalul dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 si jumătate, când si-a părăsit locuinţa din Harrison Avenue si când a fost văzut ultima oara, si pana in seara de 25, când e probabil ca a fost omorât, sunt rugaţi sa anunţe numaidecât secţia principala de politie din strada Washington".           Sherlock Holmes citi anunţul cu cea mai mare luare aminte. Părea ca voia sa-si întipărească bine in minte toate cuvintele din înştiinţarea politiei. Tânărul sau asistent, Harry Taxon, observa cu mult interes expresia fetei renumitului sau maestru. El ştiu numaidecât ca Sherlock Holmes voia sa cerceteze cazul acesta. Si când maestrul sau se interesa de ceva, nu se oprea pana când nu descoperea totul.           Cadavrul care fusese găsit ciopârtit trebuia sa deştepte un interes cu totul neobişnuit la un om ca Sherlock Holmes, criminalist din creştet pana-n tălpi. Recompensa promisa de 3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. EI se întoarse la Harry si zise:           — N-o sa plecam azi, băiatule. Înainte de a porni spre casa ne vom interesa de cercetările pe care le face politia de aici in privinţa autorilor acestei crime. Sa ne ducem imediat la secţia din strada Washington, ca sa ni se dea amănunte complete. Nădăjduiesc ca domnul inspector al politiei n-o sa aibă nimic de zis împotriva ajutorului pe care vrem sa i-l dam. Cei doi detectivi se urcară intr-o trăsura ce tocmai trecea prin fata lor si, după câteva minute, se aflau in cabinetul particular al domnului Harcourt, prefectul politiei din Baltimore. Funcţionarul fu foarte vesel, făcând cunoştinţă cu celebrul detectiv si cu tânărul sau ajutor. — Mă simt fericit, le-a zis el, când afla scopul vizitei lor, ca vreţi sa va folosiţi geniul si puterea de munca pentru cercetarea cazului Dauforth. Se pare ca aceste crime asupra băieţilor au ajuns o epidemie in Baltimore. Intr-un sfert de an, cinci copii au căzut victime unor ucigaşi necunoscuţi. Populaţia este grozav de neliniştită din pricina acestor crime înfiorătoare si misterioase, iar presa arunca asupra autorităţilor poliţieneşti tot felul de imputări, ca n-a fost încă in stare sa-l descopere pe făptuitor si alte aseme­nea. In aceste împrejurări, ajutorul dumneavoastră ne va fi de cel mai mare folos. Daca sunteţi hotărât sa ne-ajutaţi, atunci va voi da atât dumneavoastră, cat si domnului Harry Taxon cele mai depline puteri, astfel încât sa nu întâmpinaţi nici o piedica in urmărirea ucigaşului si sa puteţi proceda oricând la arestarea lui pe baza cărţilor de legitimaţie. — Va sunt foarte recunoscător pentru bunăvoinţa dv., domnule Harcou, răspunse Holmes, si va rog sa luaţi numaidecât masurile necesare. — Voi însărcina îndată pe secretarul meu sa va întocmească legitimaţiile de care aveţi nevoie, răspunse dl Harcou si trecu intr-o odaie de alături.             — Si acum va voi povesti, urma el după ce se întoarse la vizitatorii săi, ce am aflat pana acum in cazul Dauforth. Dar ce le povesti prefectul politiei nu era, la drept vorbind, mult mai mult decât ce Sherlock Holmes si Harry Taxon citiseră pe afiş. Noi au fost numai informaţiile pe care Harcourt le-a oferit, ca medicii legişti descoperiseră la victima, cu toate ca, victima fusese ciopârţită, o hernie in partea stânga, ce condusese la stabilirea identităţii băiatului ucis. Cercetările făcute la spitalele din Baltimore dovediră in curând ca, intr-adevăr, cu puţin timp mai înainte, un băiat de vârsta celui ucis fusese consultat de hernie într-unul din spitalele evreieşti. Se putu descoperi si infirmierul al cărui ajutor îl ceruse băiatul.           Infirmierul si doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, recunoscură in cadavrul de la morga pe bolnavul consultat de ei. Apoi se aduseră rudele mortului, care locuiau pe strada Washington si despre care băiatul ii vorbise doctorului; acestea o recunoscură pe ruda for Charley Dauforth. — Cadavrele celorlalţi patru copii omoraţi in ultimul timp au fost găsite la fel de desfigurate ca al lui Charley Dauforth? întrebă Holmes — Tot aşa, zise Harcourt; numai ca celorlalte cadavre nu le lipseau braţele, ca lui Dauforth. — Si n-aveţi nici o bănuiala despre cine ar fi ucigaşii? — Nu, domnule, suntem cu totul nelămuriţi in aceasta privinţa; numai atât este sigur, ca toate aceste crime au fost săvârşite de una si aceeaşi persoana. Nu numai felul in care s-au săvârşit ne face sa credem asta, dar si faptul ca victimele n-au fost găsite niciodată in casa, ci afara, in locuri singuratice. — Charles Dauforth era de neam bun? Părinţii lui sunt oameni cu dare de mana? — Sunt chiar bogaţi si fac parte dintre oamenii cei mai bine văzuţi din Maryland. James Dauforth, tatăl victimei, e proprietarul unei mari fabrici de bere si locuieşte in Rockville, un mic oraş, la sud-est de Baltimore. Cum acolo nu se găseşte o şcoala buna el a fost silit sa-si trimită unicul fiul Si moştenitor in Baltimore, unde putea sa intre in final la universitate. — Spuneaţi mai adineauri, dl prefect, ca băiatul locuia la nişte rude. Oare acestea aveau vreun interes ca băiatul sa moara? Le stătea el in calea vreunei moşteniri? — Hm! Desigur ca aceasta presupunere ne-am făcut-o si noi. Dauforth, după cum am spus, era singurul fiu la părinţi, si când amândoi ar fi murit, averea însemnata a Dauforthilor i-ar fi rămas lui Bill Dauforth, un mic funcţionar de gara, frate cu proprietarul fabricii de bere din Rockville, căruia aceasta-i lăsase copilul in gazda. — Dar la ceilalţi copii ucişi, împrejurările erau asemănătoare? — Dimpotrivă: ceilalţi aparţineau unor familii sărace. — Atunci trebuie sa conchidem ca motivul n-a fost la toate crimele problema banilor. — Desigur, domnule. in acel moment intra in încăpere un poliţist, anunţând ca un domn voia sa vorbească neapărat cu prefectul politiei despre cazul Dauforth. Dl Harcourt îl primi imediat. Era un om foarte corpolent, cu o fata roşie, care după toate aparentele arata astfel din pricina băuturii. Toata înfăţişarea lui arata o puternica agitate lăuntrică, o durere adânca, iar pe obrajii lui se vedeau semne ca puţin mai înainte plânsese mult. — Mă numesc James Dauforth, zise el, înclinându-se greoi in fata şefului poliţiei, sunt tatăl băiatului care a fost găsit ciopârtit in parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea îngrozitoare, m-am grăbit de la Rockville spre Baltimore, ca sa mă duc in locuinţa fratelui meu, casierul gării. Vroiam sa-I întreb daca nu cumva ei sau soţia lui nu puteau şti după purtarea pe care fiul meu o avusese in ultimele zile încotro se dusese la 9 si jumătate in seara de 24 si cu cine trebuia sa se întâlnească. Voiam mai ales sa mă informez cu cine se întâlnea Charley. Se putea prea bine sa fi intrat in ane ştie ce anturaj periculos, căci băiatul meu era prea încrezător, din nenorocire, si-i credea pe tot oamenii care i se arătau prietenoşi. — Si ce-aţi aflat, domnule Dauforth? întrebă şeful politiei. Ca Charley nu era in relaţii decât cu elevi, colegi de vârsta lui si copii bine crescuţi, din familii bune. El nu lipsea niciodată mult de acasă. Cumnata-mea mi-a povestit ca mai întotdeauna când ieşea era însoţit de ea sau de bărbatul ei. Dar in seara de 24 ieşise singur si spusese ca se duce la un coleg, sa se intereseze de nişte lecţii pe care nu le pricepea tocmai bine. Ei nu se gândiră sa-l oprească deoarece colegul acela stătea aproape, cale numai de câteva minute, si apoi pe la ora zece e încă multa lume pe strada in tot cartierul. — Domnul si doamna Dauforth au dat aceleaşi declaraţii şi primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise Harcourt. Ei au mai adăugat ca, atunci când au văzut ca băiatul aflat in grija lor nu s-a întors nici in noaptea aceea, nici in ziua următoare, au fost cuprinşi de o spaima si de o grija foarte mari. Interesându-se apoi la şcolarul la care Charley spusese ca se duce si aflând ca nici nu fusese la el, ar fi înştiinţat imediat politia despre dispariţia băiatului, dar ei crezură ca el plecase pe ascuns cu trenul, la ora noua, la Rockville, căci in timpul din urma băiatul se plângea mereu ca-i este dor de casa si-si exprimase de mai multe ori dorinţa sa-si vadă părinţii iubiţi. — Da, e-adevărat, suspina dl James Dautforth, căruia lacrimile ii inundau obrajii; bietul băiat ne iubea foarte mult, pe mine si pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un preţ sa-i lase sa plece la Baltimore! Ce bine ar fi fost daca ii ascultam sfatul! Dar voiam sa fac un om mare din băiatul meu, si asta nu se putea in orăşelul nostru neînsemnat!... Dar, adăuga nenorocitul părinte, si ochii-i străluciră, iar glasul ii tremura de o agitaţie puternica, nenorocitul care mi-a răpit tot ce aveam mai scump pe lume îşi va ispăşi pedeapsa căci n-am sa mă odihnesc si o sa-mi cheltuiesc toata averea, ca sa-l descopăr pe ucigaşul fiului meu. Am sa-l duc la eşafod, chiar daca ar fi propriul frate! Prefectul poliţiei tresari. — Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate... Ai, poate, vreo bănuiala asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth? Zicând aceste cuvinte, el îl aţinti cu privirea pe fabricantul de bere. Acesta păru a sta la îndoiala si păru ca-i era greu sa vorbească, dar îşi întoarse privirea ca si cum nu-i venea sa arunce o bănuiala asupra celui care era din acelaşi sânge cu el. Dar, in cele din urma, lua o hotărâre: — Nu pot tăgădui, dl Harcourt, zise el cu o voce înăbuşita, am o oarecare bănuiala asupra lui Bill. Adineauri nu l-am găsit acasă si când am întrebat-o pe nevasta-sa unde este, s-a zăpăcit aşa de mult încât, fără sa vreau, mi-au venit in minte tot felul de bănuieli. Pe fata ei se zugrăvise o spaima cu greu stăpânita, glasul începuse sa-i tremure, iar când, după ce stătuse zăpăcita câteva minute, îmi răspunse, abia a putut sa îngâne ca nu ştie unde este, ca afacerea asta îngrozitoare, cu fiul meu, ii tulburase probabil mintea si cine ştie pe unde rătăceşte acum ca sa-si mai aline durerea. — Ei, si lucrul acesta ar fi aşa de necrezut? se amesteca acum in vorba Sherlock Holmes, căci privirile prefectului îl rugau de mult sa o facă. S-ar putea crede ca legaturile dintre unchi si nepot au fost întotdeauna bune, altfel n-aţi fi încredinţat copilul fratelui dumneavoastră — Aveţi dreptate, răspunse fabricantul de bere; cel puţin eu am crezut întotdeauna ca Bill ţinea mult la Charley. — Si ce v-a zdruncinat încrederea aşa, deodată? — O observaţie ciudata, pe care am făcut-o cu puţin timp mai înainte de a părăsi casa fratelui meu, in camera lui de lucru, răspunse dl Dauforth. Din ziare am văzut ca Charley, când a plecat ultima data din casa unchiului sau, in seara de 24, mai avea ceasul sau, un obiect moştenit in familia noastră, si pe care cel mai mare copil îl primea întotdeauna de la tatăl sau, in ziua primei împărtăşanii. La întrebarea mea, cumnata mi-a spus ca Charley avea ceasul când a plecat. Aşadar, va închipuiţi mirarea mea, sau mai bine zis groaza mea, când din întâmplare am zărit ceasul intr-unul din vasele goale de marmura ce se aflau pe şemineu. Aproape era sa mă trădez fata de doamna Dauforth, scoţând o exclamaţie de spaima; dar m-am stăpânit tocmai la timp, cum mi-am înfrânat pornirea ce-aveam, sa pun mana in vas si sa scot ceasul si sa-I iau cu mine. Faptul ca ceasul fusese dinadins ascuns intr-un loc unde se putea bănui uşor ca nu va fi găsit m-a făcut sa am bănuielile cele mai înfricoşătoare. Si cu cat mă silesc mai mult sa mi le scot din cap, ele câştigă mai mult teren. Tot aceste bănuieli m-au făcut sa alerg aici, domnilor, sa lămuresc si lipsa bătătoare la ochi a fratelui meu, căci aceasta, după părerea mea, este in legătura cu omorul. Trebuie sa admiteţi ca găsirea ceasului in vasul de pe şemineu arunca o lumina ciudata asupra fratelui meu. — Fiţi sigur, dl Dauforth, lua atunci cuvântul prefectul poliţiei, ca poliţia va face tot ce-i va sta in putină sa-I găsească pe criminal. El se întoarse apoi spre biroul sau, unde secretarul ce lucra in camera de alături tocmai pusese legitimaţia necesara lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o iscălească, iar după ce acesta o iscăli, i-o înmâna detectivului. Acesta o baga in buzunar, mulţumind. Mai înainte insa de a pleca împreună cu Harry, când sa se despartă de dl Harcourt si de fabricantul de bere, el se mai apropie încă o data de acesta din urma, ii puse mana pe umăr si-i zise: — Cred ca î-l vezi in culori prea negre pe fratele dumitale. Desigur, ceasul pe care la-i văzut in vasul de pe şemineu îl face suspect, dar e greu de închipuit ca un om de situaţia domnului Bill Dauforth sa fie vinovat si de celelalte crime care trebuie puse toate in socoteala aceluiaşi criminal. — Părerea domnului este si a mea, zise prefectul politiei arătându-i pe Sherlock Holmes. Soarta apasă destul de greu asupra dumitale. Nu cred insa ca ea sa fie aşa de neîndurătoare ca sa vi-I răpească si pe singurul dumneavoastră frate, căci ar fi pierdut daca bănuiala aceasta ar fi îndreptăţită. Eu am insa convingerea ferma ca domnul Holmes — Si arata iar spre Sherlock Holmes — va izbuti in scurt timp sa-I dezvinovăţească pe fratele dumitale si sa pună mana pe adevăratul criminal. — Si eu nădăjduiesc ca voi ajunge in curând la un rezultat, răspunse Holmes cu o voce sigura; dar numai atunci când voi primi asigurarea dumneavoastră, domnule prefect, ca nimeni nu va căuta sa pună vreo piedica investigaţilor mele sau ale ajutorului meu, Harry Taxon. Plăcerea noastră e sa lucram independenţi. In practica mea îndelungată, am ajuns la următoarea concluzie — copilul cu moaţe multe moare sigur. De aceea te-as ruga si pe dumneata, domnule Dauforth, sa laşi cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz si sa nu te amesteci in cercetările mele sau ale asistentului meu. Singurul lucru pe care-l putem face acum e sa căutaţi o fotografie a fiului dumneavoastră Charley, pe care sa mi-o daţi. Aceasta îmi va fi de un ajutor real in cercetările mele. Domnul prefect al poliţiei vă va asigura ca afacerea dumneavoastră este in mâini bune, daca o lăsaţi in seama mea. — O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise domnul Dauforth, care de mult îşi bătea capul unde-I mai văzuse pe marele detectiv. Nu cred ca mă înşel, dar dumneavoastră sunteţi domnul Sherlock Holmes, celebrul detectiv din Londra, al cărui chip a fost reprodus de curând de mai multe jurnale americane. — Exact, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock Holmes! Sunt foarte încântat de aceasta recunoaştere, si voi căuta cat de curând sa nu mai fiu recunoscut atât de uşor aici in Baltimore... Puteţi sa-mi daţi fotografia fiului dumneavoastră? Domnul Dauforth îşi baga mana in buzunar: — lata, zise el scoţând din portofel o fotografie învelita cu grija in hârtie de mătase, fotografia pe care o cereţi. si adăuga cu o voce tremurătoare de emoţie. Nădăjduiesc ca mi-o veţi da înapoi in curând. E ultima fotografie pe care o mai am de la scumpul si sărmanul meu băiat. O, domnule, puneţi-va toate puterile si descoperiţi-l pe ucigaşul fiului meu, pentru ca cel puţin sângele lui nevinovat sa fie răzbunat. Holmes ii strânse mana in tăcere: apoi atât el, cat si Harry se înclinară cu politeţe in fata prefectului si a domnului Dauforth si părăsiră repede cabinetul de politie din Baltimore.

Cainele din Baskerville de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I DOMNUL SHERLOCK HOLMES Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.[2], de la prietenii săi din S.C.C.” şi data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche. — Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam. — De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la ceafă. — Am însă în faţa mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest baston. — Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire. — Bine, făcu Holmes. Minunat! — Mai cred că sunt toate probabilităţile ca el să fie un medic de ţară, care îşi face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos. — Cum aşa? — Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el. — Perfect logic! făcu Holmes. — Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aş înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie. — Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuşi o putere vădită de a-l stimula. — Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat. Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit încuviinţarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă. — Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducţii. — Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva. — Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi merge mult pe jos. — Atunci am avut dreptate. — Numai în această privinţă. — Dar asta este tot. — Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de vânătoare şi astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross. — Poate că ai dreptate. — Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator. — Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage? — Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoşti procedeele. Aplică-le! — Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi plecat la ţară. — Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări? — Desigur, lucrul pare cu putinţă. — Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l-aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier[3] şi mai mic decât un mastiff[4]. Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum. — În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puţin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei şi carierei lui. Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el: — „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley şi High Barow.” — Niciun cuvânt despre acea asociaţie locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşală, simpatic, modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă. — Şi câinele? — Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel[5] cu păr cârlionţat. Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire. — Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de sigur de asta? — Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră! Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire: — Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd acest baston. — Un dar, de bună seamă? spuse Holmes. — Da, domnule. — De la spitalul Charing Cross? — De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele. — Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap. Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire: — De ce nu-i bine? — Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi? — Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc şi eu un cămin. — Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer… — Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie. — Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară. — Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe ţărmurile marelui şi necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes şi nu… — Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson. — Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră. Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun. — Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una. Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte. Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete. — Presupun, domnule, – spuse el în sfârşit – că nu numai ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi. — Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi specialişti din Europa… — Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime. — Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este atrasă de opera domnului Bertillon. — Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el? — Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, că dintr-o neînţelegere, nu am… — O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul.   [1] Panang lawyer – baston de plimbare din lemn de palmier. Penang (numele unei specii de palmier). (n. t.) [2] M.R.C.S. – Member of royal college Surgeons – Membru al colegiului regal de chirurgie. (n. t.) [3] Terrier – specie de câine îndrăzneţ şi neastâmpărat, care are obiceiul să scormonească pământul. (n. t.) [4] Mastiff – specie de câine mare şi puternic ca un dulău, cu urechile căzute şi cu pielea fălcilor atârnând. (n. t.) [5] Spaniel — specie de câine cu păr mare şi mătăsos şi cu urechile, căzute. (n. t.)

Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.2 AVENTURA RUBINULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. — Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. — Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discuta rezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. — Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucru are legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. — Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doar unul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. — Într-o asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şase cazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. — Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? — Da. — Acest trofeu îi aparţine. — Este pălăria lui? — Nu, nu, el a găsit-o. Proprietarul ei este necunoscut. Te implor să nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. — Pe care desigur le-a înapoiat proprietarului? — Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat că pe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru D-na Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. — Ce a făcut atunci Peterson? — Mi-a adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă interesează chiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. — Nu a dat vreun anunţ? — Nu. — Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? — Numai în măsura în care îl pot deduce. — Pe baza pălăriei? — Exact. — Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? — Iată-mi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privind individualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. — Nu pot vedea nimic, am spus eu, dându-i-o înapoi prietenului meu. — Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, să raţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. — Atunci, te rog, spune-mi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. — Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el, şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printr-o perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. — Dragul meu Holmes! — Şi-a păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, a continuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. — Holmes, cu siguranţă, glumeşti. — Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau aceste rezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? — Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. — Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât de mare trebuie că are ceva în el. — Declinul sorţii sale, atunci? — Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucite pe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uită-te la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. — Ei bine, aceasta-i, fireşte, destul de clar. Dar în privinţa prevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. — Iată prevederea, a spus el, punându-şi degetul pe micul disc şi copca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindu-le cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. — Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. — Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părul grizonant, pe care şi l-a tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. — Dar soţia lui, ai spus că a încetat să-l iubească. — Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă te văd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi într-o asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. — Dar poate fi celibatar. — Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii. Aminteşte-ţi felicitarea de pe piciorul păsării. — Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu are gaz? — O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; dar când văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând – probabil urcă scările noaptea cu pălăria într-o mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? — Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşa cum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu s-a făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. — Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. — Ei? Ce-i cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de la bucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. — Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întins mâna arătându-ne în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. — Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoară descoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? — Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cum ar fi chit. — Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. — Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, am strigat eu. — Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind că am citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. — O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzut pe un scaun, holbându-se de la unul la altul. — Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că există nişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar face-o pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. — A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelul Cosmopolitan, am remarcat eu. — Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. John Horner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustras-o din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de a fi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” — Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmes gânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care te-am plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială într-un anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. — Ce o să spui? — Dă-mi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite la colţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221 B.” Este clar şi concis. — Foarte. Dar îl va citi? — Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om sărac pierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu s-a gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. — În care din ele, domnule? — O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, Evening News Standard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. — Foarte bine, domnule. Iar această piatră? — Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplu cumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi las-o la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. — Este un lucru frumos, a spus el. Uită-te numai cum luceşte şi scânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. — Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? — Nu pot spune. — Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva de-a face cu aceasta? — Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolut nevinovat, care n-a avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. — Şi nu poţi face nimic până atunci? — Nimic. — În acest caz, o să-mi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să mă întorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. — Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să am sitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui să-i cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. — Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicându-se din fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? — Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. — Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că am aşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care să-ţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. — Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să am odată, a remarcat el. N-am avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. — Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fost obligaţi s-o mâncăm. — Aţi mâncat-o?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunul său, în tulburarea care l-a cuprins. — Da, n-ar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun că această gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? — Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. — Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departe din pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit într-un râs puternic. — Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spus el, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce mi-ar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. — Iată-vă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-ar deranja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. — Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâse posesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu – stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Mi-am plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. — Asta în ceea ce-l priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, după ce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? — Nu în mod deosebit. — Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmăm acest indiciu cât este încă cald. — Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. — Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, berea dumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. — Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. — Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul Henry Baker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. — Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. — Aşa! Ale cui sunt atunci? — Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din Covent Garden. — Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? — Numele lui este Breckinridge. — Ah! Nu-l cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentru prosperitatea casei dumitale. Noapte bună. — Acuma, în ceea ce-l priveşte pe domnul Breckinridge, a continuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. — Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. — Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătând lespezile de marmură goale. — O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. — Asta nu mă ajută. — Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. — Ah, dar dumneavoastră mi-aţi fost recomandat. — De cine? — De proprietarul lui Alpha. — O, da. I-am trimis două duzini. — Au fost nişte păsări excelente. De unde le-aţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. — Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile în şolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. — Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine v-a vândut gâştele pe care le-aţi trimis la Alpha. — Ei bine, atunci, n-o să vă spun. Ei acum! — O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât de nervos din pricina unui astfel de nimic. — Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel de sâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i le-ai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. — Păi, n-am nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel de întrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. — Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută la oraş, a spus furios vânzătorul. — Nu poate fi adevărat. — Vă spun că aşa este. — Nu cred. — Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care m-am ocupat de ele de când eram mic copil? — Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fost crescute la oraş. — N-o să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi o prinsoare atunci? — Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe o liră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. — Adu-mi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. — Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că nu mai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? — Ei bine? — Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bine atunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţi-vă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. — Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17 – 249, a citit Holmes. — Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. — Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor de ouă şi orătănii. — Ei, acum, care este ultima însemnare? — 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. — Exact. Poftim. Şi sub asta? — Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. — Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. — Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de gin ieşindu-i din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcându-ne, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. — M-am săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea să vă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? — Nu; dar una din ele a fost a mea, s-a văietat omuleţul. — Ei bine, atunci, cere-i-o doamnei Oakshott. — Ea mi-a spus să vă întreb pe dumneavoastră. — Păi, poţi să-l întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-am săturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. — Ce bine! Asta s-ar putea să ne scutească de o vizită pe Brixton Road, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. — Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o voce tremurătoare. — Mă scuzaţi, i-a spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără să vreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că v-aş putea fi de ajutor dumneavoastră? — Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despre asta? — Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiu ceea ce alţi oameni nu ştiu. — Dar nu puteţi şti ceva despre asta? — Scuzaţi-mă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma unei gâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe Brixton Road unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. — O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care am dorit s-o întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. — În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta într-o cameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. — Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privire piezişă. — Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmes amabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. — Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. — Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţi în această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. — Iată-ne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţi-vă în fotoliul de nuiele. O să-mi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? — Da, domnule. — Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţi interesat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră de-a curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. — O, domnule, a strigat el, puteţi să-mi spuneţi unde a ajuns? — A ajuns aici. — Aici? — Da, şi s-a dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mă mir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise – cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. — Crima dumneavoastră a fost descoperită, i-a spus Holmes încet. Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. N-are destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Ca o fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. — Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmi sunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? — Catherine Cusack a fost aceea care mi-a spus de ea, a spus el cu o voce hârâită. — Înţeleg – servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere pe neaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care le-ai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective – tu şi complicea ta, Cusack – şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. — Pentru Dumnezeu, fie-vă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă la tatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! — Întoarce-te pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarte uşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. — O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule. Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. — Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatarea exactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spune-ne adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. — O să vă spun totul exact cum s-a întâmplat, domnule, a spus el. Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde s-ar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe Brixton Road, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe Brixton Road, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui – una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. — Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. — Păi, am spus eu, ai zis că-mi dai una de Crăciun şi le încercam să văd care este cea mai grasă. — O, spune ea, pe a ta am pus-o deoparte, o numim pasărea lui Jem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. — Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vrea-o mai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. — Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşat-o special pentru tine. — Nu contează. O s-o am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. — O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? — Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. — O, foarte bine. Omoar-o şi ia-o cu tine. — Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am cărat pasărea tot drumul până la Kilburn. I-am spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. — Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. — La negustor, Jem. — Care negustor? — Breckinridge din Covent Garden. — Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cu aceea pe care am ales-o? — Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi n-am putut niciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum – acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. — Ieşi!, a spus el. — Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! — Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. — La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzându-şi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.

Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.1  UN SCANDAL ÎN BOEMIA I.   Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează şi le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simţit vreo emoţie asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoţiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziţie cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă maşină de raţionare şi de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziţie falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă şi cu un surâs dispreţuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele şi acţiunile bărbaţilor. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat şi fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minţii sale. Şi totuşi, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă. În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală şi interesul pentru familie, fireşti atunci când cineva se stabileşte la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenţie, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuinţa noastră din strada Baker, îngropat printre cărţile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină şi propria ambiţie, între moleşeala drogului şi energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-şi capacităţile extraordinare şi excepţionala putere de observaţie ca să urmărească indicii şi să rezolve cazurile misterioase pe care poliţia, nereuşind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam veşti despre activităţile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraţilor Atkinson de la Trincomalee şi, în sfârşit, îndeplinise cu multă delicateţe o misiune încredinţată de familia regală din Olanda. În afara acestor semne ale activităţii sale, pe care oricum le împărtăşeam cu toţi ceilalţi cititori ai cotidienelor, ştiam foarte puţine despre fostul meu prieten şi camarad. Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin faţa uşii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu peţitul şi cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simţit nevoia să-l văd din nou pe Holmes şi să aflu cum îşi mai folosea extraordinarele sale puteri. Odaia sa era puternic luminată şi, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace şi-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept şi mâinile împreunate la spate. Cum îi ştiam ca nimeni altul fiecare stare şi fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunţase la iluziile create de droguri şi acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei şi am fost condus în camera care, odată, fusese şi a mea. Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândeţe, mi-a făcut semn să mă aşez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu ţigări şi mi-a arătat chibriturile şi sticla cu sifon plasate pe un colţ al mesei. Apoi a rămas nemişcat în faţa focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică. — Îţi prieşte căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrăşat cu vreo şapte livre şi jumătate de când nu te-am mai văzut. — Cu şapte! am precizat. — Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Şi ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenţionai să conduci un atelaj. — Atunci, de unde ştii? — Văd, deduc. Altminteri, cum aş putea şti, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare şi că ai o menajeră nepricepută şi foarte neîndemânatică? — Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranţă că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la ţară şi că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur şi simplu incorijibilă; soţia mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înţeleg cum de ţi-ai dat seama câte parale face. A chicotit şi şi-a frecat palmele. — O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă şase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducţie că ai avut parte de vreme urâtă şi că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curăţatul încălţărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă şi cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde şi-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aş da seama că este un practicant activ al medicinii. Nu m-am putut abţine să nu râd de uşurinţa cu care explica procesul propriei deducţii. — Când îţi aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple şi mă gândesc că le-aş putea remarca şi eu cu aceeaşi uşurinţă; cu toate acestea, fiecare deducţie a ta mă derutează şi o înţeleg abia când mi-o explici. Şi totuşi, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi. — Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-şi o ţigară şi lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincţia este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie? — Deseori. — Cât de des? — De sute de ori. — În cazul acesta, ţi-e uşor să-mi spui câte sunt, nu-i aşa? — Câte sunt? Nu ştiu. — Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Şi cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am şi observat. Apropo, din moment ce eşti interesat de aceste lucruri, şi din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experienţele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta. Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă. — A venit cu ultima poştă, a spus el. Citeşte cu voce tare. Scrisoarea nu era datată şi nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului. — Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care doreşte să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-aţi adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteţi un om căruia i se pot încredinţa secrete de o importanţă majoră. Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiţi în odaia dumneavoastră la ora stabilită şi să nu luaţi în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască. — Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă? — Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greşeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în aşa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poţi deduce din ea? Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia. — Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raţionamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puţin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă. — Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ţine-o în lumină. Am procedat întocmai şi am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ şi un „g“, urmate de un „P“, un „G“ şi un „t“. — Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes. — Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa. — Nici pe departe. Literele „G“ şi „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice. A luat un volum maro gros de pe un raft. — Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o ţară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morţii lui Wallenstein, cât şi pentru numeroasele fabrici de sticlă şi de hârtie.“ Aşadar, dragul meu, ce înţelegi din asta? Ochii i-au sclipit, în timp ce din ţigară ieşea triumfător un nor albăstrui. — Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus. — Exact. Iar cel care a scris-o este neamţ. Ai observat probabil construcţia diferită a propoziţiei... „Această recomandare în privinţa dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamţ poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, aşadar, să aflu ce doreşte acest neamţ care scrie pe o hârtie din Boemia şi preferă să poarte o mască în loc să-şi arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înşel, aşa că ne va lămuri imediat dubiile. În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite şi roţi pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură. — O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguţ şi două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva şi de altceva. — Cred că-i mai bine să plec, Holmes. — Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta. — Dar clientul tău... — Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, şi încordează-ţi atenţia. Paşi grei şi apăsaţi s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii. A urmat o bătaie puternică şi hotărâtă. — Intră! a spus Holmes. Bărbatul care a intrat, cu pieptul şi membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puţin de un metru nouăzeci. Veşmintele sale erau de o opulenţă care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor şi pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptuşită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broşă cu un smarald. Încălţările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată şi completând astfel imaginea de opulenţă barbară pe care o sugera întreaga înfăţişare a bărbatului. Ţinea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feţei, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai şi-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feţei, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate. — Aţi primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră şi cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni. Ne privea pe rând, neştiind cui să i se adreseze. — Vă rog să luaţi un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul şi prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea? — Puteţi să vă adresaţi cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare şi discret, căruia pot să-i încredinţez o chestiune de maximă importanţă. Dacă nu, aş prefera să purtăm discuţia noastră între patru ochi. M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură şi m-a forţat să mă aşez înapoi. — Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteţi spune în faţa acestui domn tot ceea ce mi-aţi spune mie. Contele a ridicat din umerii săi laţi. — Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să juraţi că veţi păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârşitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanţă. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influenţeze mai mult istoria Europei. — Aveţi cuvântul meu, a spus Holmes. — Şi al meu. — Mă veţi scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat doreşte ca agentul său să vă fie necunoscut, şi trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu. — Ştiu asta, a spus Holmes sec. — Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauţie pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune priveşte Casa regală de Ormstein, a regilor moştenitori din Boemia. — Şi asta ştiu, a murmurat Holmes, aşezându-se într-un fotoliu şi închizând ochii. Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi şi energici gânditori din Europa. Holmes a întredeschis ochii şi l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client. — Dacă dumneavoastră, maiestate, aţi binevoi să vă prezentaţi cazul – a spus –, v-aş putea sfătui mai bine. Bărbatul a sărit de pe scaun şi a început să străbată odaia în lung şi-n lat, cuprins de om stare de agitaţie aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, şi-a smuls masca de pe faţă şi a aruncat-o pe podea. — Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru? — Chiar aşa, de ce? a murmurat Holmes. Ştiam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în faţa mea se află însuşi Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein şi rege ereditar de Boemia. — Vă rog să înţelegeţi – a spus ciudatul nostru vizitator, aşezându-se din nou şi trecându-şi mâna peste fruntea sa înaltă şi albă – că nu sunt obişnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Şi totuşi, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultaţie. — Atunci, vă rog, cereţi-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii. — Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varşovia, am făcut cunoştinţă cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut. — Fii amabil şi caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii. Adoptase de mulţi ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găseşti un subiect sau persoană despre care să nu poată da informaţii. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviş între cea a unui rabin evreu şi aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peştii de mare adâncime. — Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varşovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuieşte în Londra... chiar aşa! Din câte înţeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-aţi scris câteva scrisori compro­miţătoare, iar acum vă doriţi aceste scrisori înapoi. — Exact. Dar cum... — A existat o căsătorie secretă? — Nu. — Hârtii legale sau certificate? — Niciunul. — Atunci, nu reuşesc să înţeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă şantaja, cum le poate dovedi autenticitatea? — Sunt scrise de mână. — Bleah! Un fals. — Pe hârtia cu monograma mea. — Furată. — Sigiliul meu. — Imitaţie. — Fotografia mea. — Cumpărată. — Apărem amândoi în ea. — Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreţie. — Am fost nebun de legat. — V-aţi compromis destul de serios. — Eram doar prinţ moştenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani. — Fotografia trebuie recuperată. — Am încercat, dar am dat greş. — Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpăraţi. — Nu o vinde. — Atunci, să fie furată. — Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiţi de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat. — Nici urmă de scrisori? — Absolut niciuna. Holmes a râs. — Este o problemă simpatică, a spus el. — Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproş al regelui. — Foarte, într-adevăr. Şi ce intenţionează să facă cu fotografia? — Să mă ruineze. — Cum poate face asta? — Urmează să mă căsătoresc. — Aşa am auzit şi eu. — Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteţi la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăşi este delicateţea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii. — Şi Irene Adler? — Ameninţă să le trimită fotografia. Şi o va face. Ştiu că o va face. Nu o cunoaşteţi, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe. — Sunteţi sigur că nu a trimis-o încă? — Sunt sigur. — Cum aşa? — A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunţată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare. — Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i aşa? — Cu siguranţă. Mă veţi găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm. — Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunţa progresele în acest caz. — Vă rog, chiar. Aştept cu nerăbdare. — Şi în privinţa banilor? — Aveţi la dispoziţie un cec în alb. — Chiar aşa? — Credeţi-mă pe cuvânt, aş renunţa la una dintre provinciile regatului meu ca să obţin această fotografie. — Cum procedăm cu cheltuielile? Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă. — Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur şi şapte sute în bancnote, a spus. Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanţă şi i-a dat-o. — Şi adresa domnişoarei? a întrebat el. — Este reşedinţa Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood. Holmes a notat-o. — Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare? — Da. — Atunci, noapte bună, Maiestate, şi trag speranţa că în curând vom avea veşti bune. Şi noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roţile caleştii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.

Aventurile brigadierului Gerard de Arthur Conan Doyle Capitolul I   CUM A RĂMAS BRIGADIERUL FĂRĂ o ureche lală ce povestea bătrânul general într-o cafenea: Am văzut o grămadă de oraşe mari, prieteni. Nici nu îndrăznesc să le număr pe cele în care am intrat ca un cuceritor în fruntea celor opt sute de diavoli ai mei, zgomotoşi, zdrăn- Hănitori şi zornăitori., Cavaleria mergea în fruntea Marii Armate, husarii din Conflans călăreau în fruntea cavaler iei, tar eu în fruntea husarilor mei. Dar dintre toate oraşeie prin care am umblat, niciunul nu e construit mai caraghios decil Veneţia. Mă. Întreb cum îşi închipuiau arhitecţii de acoic manevrele de cavalerie?! Murat sau Lasalle ar fi avu: destulă bătaie de cap până să scoată la paradă prin piaţa mare i n cscadron… Din pricina astei, brigada grea a lui Kelki – mann şi husarii mei au rămas la Padova, pe pământ tare. Suchet a ocupat oraşul cu infanteria şi pe timpul iernii m-a ales pe mine aghiotant, incinta t de isprava mea cu maestrul f’e scrimă italian din Milano. Bun spadasin» maestrul acela de scrimă! Dar a avut nenorocul să dea’peste mine. Merită, de altfel, o lecţie: dacă nu-ţi place vocea unei primadone ai dreptul să nu aplauzi, însă nu puteam îngădui să i se facă un. Afront în public unei femei drăguţe. Mi-am atras, prin urmare, simpatia tuturor dosarul a fost plasat, văduva a urimit o pensie, iar Suchet m-a chemat lângă el. L-am urmat! U Veneţia, unde am avut parte de ciudata aventură pe care vreau să v-o povestesc. N-aţi fost la Veneţia? Nu. Francezul de azi călătoreşte puţin. Noi, pe vremea noas tra, eram mereu în mişcare, De! A Moscova la Cairo, am colindat peste tot. E drept că veneam mai mulţi decât ar fi dorit popoarele pe care le*vizitam şi ne aveam paşapoartele în a v an trenurile de artilerie… Rea zi pentru Europa e ziua când se pun francezii în marş! Nu-i urneşti uşor de lângă cămi nele lor, dar o dată ce s-au hotărât. Nimeni nu mai poate şti dinainte până unde au să meargă atiia vreme cât vor avea un caporal care să-i conducă. E drept că vremurile de glorie sunt departe, marii bărbaţi au murit. Ani rămas singur. Iată-mă aici, la un pahar de vin de Su- resnes, depănând într-o cafenea amintiri de demult. V-aş spune totuşi vreo două vorbe despre Veneţia. Locuitorii ei trăiesc ca nişte guzgani de apă pe un mal noroios. Au în schimb nişte palate foarte frumoase, iar bisericile, mai ales San Marco, sunt de dimensiuni impunătoare. Însă ve- neţienii, mai presus de orice, se mândrfesc cu statuile şi cu tablourile lor, cele mai renumite din Europa. Cunosc soldaţi care îşi închipuie că, dacă meseria lor e să facă război, nu mai trebuie să se gândească şi la altceva decât la-lupte şi prădăciuni. Bătrânul Bouvet, bunăoară – cel ucis de prusaci în ziua când eu am câştigat Crucea de onoare – dacă l-ai fi scos din tabără ori din popotă, dacă i-ai fi vorbit de artă şi literatură, s-ar fi prăbuşit pe scaun, îngrozit, fără să priceapă o iotă. Un soldat cu calităţi superioare, de pildă unul ca mine, e în stare, dimpotrivă, să înţeleagă ceea ce ţine de spirit şi de sufletul omenesc. Eram totuşi destul de tânăr când m-am înrola’t şi singurul dascăl mi-a fost un sergent-major; însă când umbli prin lume, dacă nu eşti legat la ochi, înveţi, vrei-nu-vrei. Am avut, prin urmare, prilejul să admir tablourile din Veneţia şi să aflu numele unor meşteri muri, Tiţian şi Mi- chelangelo (să-i pomenesc doar pe aceştia), c; re le-au semnat. Şi să nu cuteze cineva să susţină că Napoleon nu-i iubea! De îndată ce a pus stăpânire pe oraş, a c. Vpediat cele mai bune lucrări la Pariş. Din ce a rămas, ne-am ales şi noi câte ceva. În ce mă priveşte, miram însuşit două tablouri. Pe unul l-am păstrat, cel care se intitulează Nimfe surprinse într-o pădure. Pe celălalt l-am dăruit mamei: era portretul sfintei Barbara. Trebuie1 să recunosc că unii dintre soldaţii noştri s-au purtat tare urât cu statuile şi cu tablourile. Veneţienii erau nespus de legaţi de acestea. Cei patru cai de bronz care zburdau deasupra porticului catedralei lor le erau la fel de dragi ca propriii lor copii La cai mă pricep. I-am examinat cu atenţie: nu era cazul să se mândrească atâta cu ei, cre- deţi-mă! Aveau picioare greoaie, nepotrivite pentru nişte cai de luptă din cavaleria uşoară, iar pentru atelajele de artilerie erau prea slăbănogi. Dar, în sfârşit. Erau singurii patru cai, însufleţiţi ori ba, din tot oraşul; prin urmare, au t trebuia să te aştepţi ca veneţienii să aibă un gust prea rafinat în materie de cai. Oricum să fi fost, ’au plâns amarnic atunci tind i-ain luat. În noaptea de după această captură de război, • A câe soldaţi francezi au fost găsiţi plutind pe canale. Ca represalii pentru asasinate, noi tablouri s-au trimis Ia Pariş, iar soldaţii şi-au făcut un obicei din a mutila statuile. Sau doborau vitraliile, trugând cu puşca. Exasperaţi, veneţienii ne arătau o duşmănie înverşunată. În timpul iernii, o mulţime de ofiţeri şi de soldaţi au dispărut şi nu i-a meii văzut nimeni nicieând. Eu aveam destule de făcut, nu mi se părea că timpul Uvce prea încet. Unul din obiceiurile mele era să învăţ limba ţării în care ne opream. Aşadar, căutam întotdeauna o femeie destul de amabilii încât să mă înveţe limba şi să-mi îngăduie să o exersez împreună cu ea. E celjnai bun chip de a face progrese. N-aveam încă treizeci de arii când vorbeam aproape toate limbile din Europa. Am să fiu cinstit, ca şi până acum: ce învăţam cu în asemenea condiţii nu-mi folosea deloc în viaţa de zi cu zi. În general aveam de-a face c: u soldaţi şi cu ţărani. Ăstora nu tt-ebuia să le spun nici „Te iubesc” şi nici „Când se sfârşeşte războiul, te caut neapărat”! Nicăieri n-am avut profesor mai fermecător decât la Veneţia. O chema Lucia… Un gentilom uită întotdeauna cd de-al doilea nume. Am să vorbesc despre ea cu cea mai mare discreţie, căci era dintr-o familie de senator, iar bunicul ei fusese doge. Frumuseţea ei era îneântătoare… Şi să ştiţi, prieteni, că dacă eu, Etienne G6rard, folosesc cuvântul „în- cântătoare “, n-o fac întâmplător şi nici din nebăgare de seamă. O fac pentru că tocmai acesta e cuvântul potrivit. Am gusturi, amintiri, iar termenii de comparaţie nu-mi lipsesc. Dintre toate femeile care m-au iubit, nu-mi amintesc mai mult de douăzeci care ar merita să fie numite îneântătoare. Ei bine, vă spun adevărul, Lucia era îneântătoare! Între brunete nu-i găsesc rivală, afară de Dolores din Toledo. Şi Lotuşi, la Santarern, în Portugalia, unde serveam sub ordinele lui Massena, era o bruneţica pe care am iubit-o mult… I-am uitat numele. Era de o frumuseţe perfectă, însă n-avea nici fizicul şi nici graţia Luciei. A mai fost şi Agnes… Nu mai ştiu cui să dau prfemiul, dar pot afirma fără teamă de greşeală că Lucia era egală celei mai frumoase. Povestea cu tablourile mi-a dat ocazia s-o cunosc. Tatăl ei era proprietarul unui palat pe Canal Crande, dincolo de podul Rialto, şi palatul acela gemen de picturi murale într-atâta încât Suchet a trimis o trupă de genişti ca să desprindă o parte din ele şi să Ie expedieze la Pariş. I-am însoţit pe soldaţi. Am văzut-o pe Lucia înlăcrimată. Am fost de părere că tencuiala zidului s-ar fisura dacă ar fi scoasă de pe suportul ei şi am ordonat geniştilor să se retragă. După asta am devenit prietenul familiei. Am băut cu tatăl o grămadă de Chianti, iar fiica mi-a dat o mulţime de lecţii pline de farmec! Unii dintre ofiţerii francezi s-au căsătorit în iarna aceea la Veneţia şi aş fi putut face la fel, căci o iubeam- pe Lucia din toată inima. Dar Etienne Gerard avea sabia, calul, regimentul, o mamă, un împărat şi o carieră. Un bun husar păstrează mereu în inimă loc pentru iubire, nu însă pentru o anume femeie. Ei, da! Iată cum gândeam atunci, prieteni! Nu-mi închipuiam că va veni o vreme când, în singurătate, am să visez că strâng mâinile acelea care nu mai unt şi-o să întorc capul întâlnindu-i pe vechii mei camarazi neonjuraţi de copii ajunşi Ia rândul lor adulţi. Abia acum ’mi dau seama că iubirea aceea, pe care o consideram distracţie sau joc, e de fapt tot ce-i mai serios şi mai sfânt într-o viaţă de om… Mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! Vinul nu e rău, nu ne strică deloc încă o butelie. Şi-acum să vă spun în cel fel dragostea mea pentru Lucia ’ -mi-a prilejuit una dintre cele mai cumplite şi mai minunate iventuri, şi cum mi-am pierdut vârful urechii drepte. M-aţi Întrebat de atâtea ori de ce-mi lipseşte. În seara asta, e penau prima dată că vă spun. Pe vremea aceea Suchet îşi instalase cartierul general în/echiul palat al dogelui Bandolo. Clădit în lagună, nu departe ie piaţa San Marco. Iama era pe sfârşite. Într-o seară, întor- dndu-mă de la Teatrul Goldoni, am găsit un bilet de la Lucia şi o gondolă care mă aştepta. Fata mă ruga să vin imediat la ea, fiindcă avea un necaz. Pentru un francez, şi cu atât mai mult pentru un ofiţer francez, o asemenea rugăminte era un ordin. M-am urcat imediat în barcă. Îmi amintesc cum, pe când mă aşezam pe banchetă, am remarcat statură neobişnuită a gondolierului. Nu că ar fi avut înălţimea unui uriaş, însă era larg în umeri cum puţini oameni întâlneşti. De altfel, aproape toţi gondolierii din Veneţia sunt voinici. Gondolierul meu se aşezase la locul lui, înapoia mea, şi vâslea cu spor. Pe teritoriul duşman, un bun soldat trebuie să fie, oriunde şi oricând, în gardă. Am respectat mereu regula asta, şi uite că am trăit destul încât să-n’. I văd părul cărunt. Dar în noaptea aceea m-am arătat ml atât de nepăsător ca un tânăr recrut care se teme mai cu seamă să nu lase impresia că-i este frică. În marea mea grabă. Îmi uitasem pistoalele. Aveam sabia, bineînţeles, dar sabia nu-i Întotdeauna o armă practică. Stăteam rezemat de bancheta gondolei şi mă lăsam legănat de clipocitul blând al apei şi de plescăitul vâslei. Înaintam printr-o reţea de canale strâmte, mărginite pe ambele părţi de nesfârşite clădiri înalte ce lăsau să se vadă doar o mică fâşie de cer presărat cu stele. Ici-colo, pe podurile az- vârlite peste canal, licărea slab câte o lampă, cu ulei. Uneori ieşea din vreo nişă sclipirea unei luminări aprinse dinaintea statuii vreunui sfânt. În rest, era întuneric beznă. Din apă nu se vedeau decât franj urii ce tiveau cu alb, de-o parte şi de alta, ciocul lung al gondolei. Era locul ideal şi ora potrivită pentru visare. Am cugetat, prin urmare, la trecutul meu, la toate marile treburi în care fusesem amestecat, la’caii pe care i-am călărit, la femeile pe care le-am iubit. Mă gândeam şi la scumpa mea mamă; îmi închipuiam bucuria ei când îşi auzea vecinii lăudând faima fiului său. Mă gândeam şi la Împărat, ca şi la Franţa, patria mea dragă, Franţa cea însorită, mama cu fiice frumoase şi cu fii curajoşi. Când vedeam cât de departe de hotarele ei îi ajunseseră culorile, îmi simţeam inima înflăcărându-se. O să-mi dau viaţa pentru măreţia ei! Am vrut să fac pe loc legământul. Mi-am pus o mână pe inimă. Şi tocmai acel moment şi l-a ales gondolierul ca să se arunce peste mine pe la spate. Când spun că s-a aruncat peste mine, nu vreau să se înţeleagă doar că» m-a atacat; luaţi aminte că a căzut cu adevărat peste mine. Cu toată greutatea lui. În timp ce vâsleşte, gondolierul stă în spatele şi deasupra clientului său, care nu poate nici să-l vadă, nici să se apere de un eventual atac. Din culmea unor sentimente sublime, m-am pomenit lăţit pe fundul bărcii, sufocat cu totul de monstrul ce mă ţinea ca pe un fluture ţintuit în insectar. În ceafă simţeam fierbinţeala gâfâitului său sălbatic. Într-o clipită mi-a înhăţat sabia şi mi-a tras un sac peste cap… Mi-am dat imediat seama că o frânghie îi dădea putinţa să strângă rasa aceea călugăreasca. Aşa că nu mai eram decât o orătanie făcută ghemotoc, treabă care nu-mi îngăduia să sper nimic pentru mai târziu. Noi am striga, nu mă puteam mişca. Eram un simplu balot, in clipeli! Următoare, am auzit din nou clipocitul apei şi scâr- lâitul visici. Rleuşindu-i lovitura, zdrahonul se apucasc iar a vâslit cu atâta calm şi nepăsare de parcă i-ar fi stat în obicci să vâre în sac un colonel de husari în fiecare zi a iăptsmânii. N-aş putea să vă spun cât de umilit şi, iarăşi, cât de furios am fost când m-am văzut ajuns ca mieluşelul pe care-l duci la tăiat. Tocmai eu. Etienne Gerard, spadasinul numărul unu al Marii Armate şi cel mai bun ofiţer din şase brigăzi de cavalerie uşoară, să fiu surprins astfel de un singur om neînar- mat! … Cu toate astea, mi-am păstrat calmul. E loc pentru oate: momente când ţii piept şi momente în care îţi cruţi forţa. Simţisem cu ce putere îmi prinsese gondolierul braţele – în miinâle lui nu eram mai mult decât un copil. Am aşteptat, aşadar, cu inima sfâşiată de nerăbdare, să apară vreun prilej favorabil. Cât timp să fi rămas pe fundul gondolei? N-aş putea spune cu exactitate. Mi se părea că trecuse o veşnicie. Auzeam mereu susurul apei despicate de barcă şi scârţâitul ritmic al vâslei. De mai multe ori am cotit în unghi drept, căci ani recunoscut lunga strigare tristă a gondolierilor când se anunţă între ei la intrarea într-un viraj. În sfârşit, marginea bărcii s-a frecat de o platformă ce sftrvoa la debarcare. Gondolierul meu a lovit de trei ori cu vâsla în lemn. Un zdrăngănit de bare şi de chei a fost răspunsul Ja acel semnal. O poartă mare a seârţâit cumplit din ţiţâni, deschizându-se spre interior. — L-ai înhăţat? Am auzit o întrebare în italiană. Cel care mă prinsese a izbucnit în râs, izbind în sacul în care mă băgase. — Uite-l aici! — Eşti aşteptat! A spus altul şi a adăugat nişte cuvinte fără înţeles pentru mine. — Atunci, ia în primire pachetul. Gondolierul m-a săltat în braţe, a suit câteva trepte! Apoi m-a aruncat pe o podea destul de tare. Câteva momente după – aceea, barele scârţâiau şi cheia gemea în broască încă o dată." Eram prizonier. Într-o casă. Judecând după voci şi după paşi, am avut impresia că umblau mai mulţi inşi pe lânyă mine. Înţelegeam italiana mult mai bine decât o vorbeam, aşa că nu mi-a scăpat nimic iin ceea ce se spunea. — Nu l-ai omorât, Mattco? — Şi dacă l-aş fi omorâl 7 — Ai să dai socoteală în faţa tribunalului, ţi-o jur! — Tot îl condamnă la moarte, nu? — Dar nu-i treaba ta şi nici a mea su-l scăpăm de mâinile lor. — Psst..Nu l-am omorât. Hoiturile nu mişcă. Asta şi-a înfipt dinţii blestemaţi în degetul meu mare când i-am tras sacul peste cap. — Pare grozav de isteţ. — Scoate-l din sac. O să-ţi dai seama câtă răutate are în el. Au dezlegat frânghia cu care era legat sacul şi rasa aceea călugărească mi-a fost scoasă de pe cap. N-am deschis ochii; am rămas nemişcat pe podea.