ARTHUR CONAN DOYLE

O lume disparuta de Arthur Conan Doyle CAPITOLUL I ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE DE A DEVENI EROU… DL. HUNGERTON, tatăl lui Gladys, în realitate fiinţa cea mai lipsită de tact din câte ar putea să existe pe lume un soi de cacatoes veşnic zbârlit, înfoiat şi neîngrijit rămânea totuşi un suflet excelent, însă preocupat exclusiv de persoana sa neghioabă. Dacă m-ar fi putut îndepărta ceva de Gladys, n-ar fi fost decât gândul de a avea un asemenea socru. Sunt convins că în sufletul lui mă credea în stare să vin la Chestnuts de trei ori pe săptămână, numai şi numai ca să mă bucur de prezenţa sa şi, mai ales, să-l ascult expunându-şi vederile sale asupra bimetalismului, problemă în care îşi câştigase oarecare autoritate. În seara aceea am suportat timp de o oră sau două pălăvrăgeala lui anostă cu privire la înlocuirea monedei bune prin una proastă, la valoarea reprezentativă a argintului, la deprecierea rupiei şi la adevăratele etaloane de schimb. — Închipuiţi-vă striga el, uşor înfuriat că toate datoriile lumii ar avea scadenţa la aceeaşi dată şi că li s-ar pretinde debitanţilor să le achite imediat; ce s-ar întâmpla, oare, în condiţiile de astăzi? Am răspuns că, evident, lucrul acesta m-ar ruina. Atunci el a sărit de pe scaun, m-a dojenit pentru obişnuita mea superficialitate, care făcea imposibilă orice discuţie serioasă cu mine şi a fugit să se îmbrace în vederea unei şedinţe. În sfârşit, am rămas singur cu Gladys. Sunase, pentru mine, ora destinului. Toată seara mă simţisem în situaţia soldatului aşteptând semnalul care urma să-i hotărască soarta nesigură şi încercasem pe rând atât nădejdea victoriei, cât şi frica înfrângerii. Cât era de frumoasă aşa cum o vedeam stând jos, cu silueta desprinzându-i-se mândră şi delicată pe fondul roşu al draperiei! Şi cu toate acestea, cât era de rezervată! Ne lega o frumoasă, o foarte frumoasă prietenie, care însă nu depăşea limitele uneia dintre acele camaraderii cum ar fi putut exista la „Gazette”, unde eram reporter, între unul dintre confraţii mei şi mine; perfect sinceră, perfect cordială – complet lipsită de preocuparea diferenţei de sex. Îmi displace profund când o femeie se arată faţă de mine prea sinceră şi prea liberă. Lucrul acesta nu măguleşte nici odată pe un bărbat. Acolo unde începe atracţia, începe şi timiditatea şi neîncrederea moştenire din zilele vitrege când dragostea mergea adesea mână în mână cu brutalitatea. Capul care se apleacă, ochii care-ţi ocolesc privirea, glasul care tremură, fiinţa întreagă care se apără, iată semnele prin care recunoşti pasiunea şi nicidecum privirea făţişă sau răspunsul fără ocol. Deşi eram tânăr, avusesem timp să învăţ acest lucru sau să-l regăsesc în acea amintire a speciei, care se numeşte instinct. Gladys întrunea toate calităţile femeii. Unii o socoteau rece şi aspră, dar un asemenea gând ar fi fost o trădare. Pielea uşor pârguită. De un colorit aproape oriental, părul negru ca pana corbului, ochii mari şi catifelaţi, buzele cărnoase dar delicate, totul dovedea la ea pasiunea ascunsă. Dar această pasiune, aveam trista impresie că nu ştiusem s-o scot la lumină. În astă-seară însă trebuia cu orice preţ să grăbesc lucrurile şi să ies din nesiguranţă. Poate că mă îndreptam spre o înfrângere. Dar mai bine respins ca pretendent decât acceptat ca frate. Ajuns la această fază a gândurilor mele, eram gata să întrerup o lungă şi apăsătoare tăcere, când Gladys şi-a aţintit asupra mea ochii negri şi pătrunzători, clătinându-şi capul mândru, cu un surâs plin de mustrare. — Presimt că ai de gând să-mi faci declaraţii, Ned. Păcat. Prietenia noastră era aşa de frumoasă! Mi-am tras puţin scaunul spre ea. — Cum de-ai ştiut că aveam intenţia asta? Am întrebat-o, într-adevăr surprins. — Crezi că femeile se înşelă? Crezi că i s-a întâmplat vreodată vreuneia să fie luată pe neaşteptate? Ned, prietenia noastră era atât de serioasă şi de frumoasă… Ce păcat ar fi s-o stricăm! Nu înţelegi oare cât e de minunat ca un băiat tânăr şi o fată tânără să poată sta de vorbă singuri, cum stăm noi, fără gânduri ascunse? — Nu ştiu, Gladys. Dar, vezi, cred că tot atât de bine şi de fără gânduri ascunse poate să stea de vorbă şi cu… cu şeful gării, de pildă! Nu-mi dau bine seama cum am aruncat în timpul discuţiei numele acestui funcţionar. Dar, oricum, am făcut-o şi am izbucnit amândoi într-un hohot de râs. — Nu. Ceea ce-mi oferi nu mi-e de-ajuns, Gladys. Aş vrea să te strâng în braţe, aş vrea să-ţi simt capul pe pieptul meu, aş vrea… Îndată ce băgă de seamă că aş fi fost gata să pun în aplicare o parte din gândurile mele, sări de pe scaun. — Ai stricat totul, Ned, zise ea. Totul se petrece aşa de normal până în clipa când intervin lucruri care n-au nici un rost! Ce păcat! Cum se face că n-ai mai multă stăpânire? — Dar nu-i ceva născocit de mine, am susţinut. Natura e de vină. Dragostea. — Dragostea… Da, poate când e reciprocă, fără îndoială că schimbă multe. Dar eu nu ştiu ce-i dragostea. — Şi totuşi, cu frumuseţea dumitale, cu sufletul dumitale, Gladys, eşti făcută pentru dragoste! Trebuie să iubeşti! — Trebuie, mai întâi, să-ţi aştepţi ceasul. — Dar de ce oare nu mă poţi iubi, Gladys? Din pricina înfăţişării mele, sau din altă pricină? Ea s-a aplecat puţin, a întins mâna, mi-a răsturnat capul… Şi cât era de graţioasă când mă privea aşa, de sus, zâmbitoare şi gânditoare! — Nu, nu-i aşa, zise ea, în sfârşit. Nu eşti un închipuit, prin urmare pot să ţi-o spun fără ocol. Dar e altceva, ceva mai serios… — Caracterul? A încuviinţat cu capul, severă. — Dar ce-ar trebui să fac ca să mi-l schimb?… Ia-ţi un scaun şi să discutăm. Însă nu-s dispus să spun nimic până nu te aşezi. M-a privit cu un aer mirat, de neîncredere, mai puţin plăcut decât deplina ei încredere de până atunci. Cât de primitive şi de bestiale par sentimentele omului când le priveşti în toată goliciunea lor! Dar poate că nu este decât o impresie de-a mea, personală. Gladys şi-a luat un scaun şi s-a aşezat. — Să vedem, ce nu-ţi place la mine? — Iubesc pe altul, mi-a răspuns ea. De data asta am sărit eu de pe scaun. — Nu, mi-a explicat, râzând de mutra mea. Nu o fiinţă anumită, ci un ideal. Bărbatul pe care-l visez, nu l-am întâlnit încă. — Descrie-mi-l. Cum ţi-l închipui? — În multe privinţe ar putea să-ţi semene. — Îţi mulţumesc pentru vorbele astea. Dar ce face el şi n-aş putea face şi eu? Ce poate fi omul acela: membru al unei societăţi de temperanţă, vegetarian, aeronaut, teozof, supraom? Nu există nici un lucru pe lume, Gladys, pe care să nu fiu gata să-l încerc, numai pe simpla bănuială că ţi-ar fi pe plac! A început să râdă, constatând cât eram de adaptabil: — În primul rând, cred că idealul meu n-ar vorbi aşa. Mi-l închipui mai dârz, mai puţin dispus să se supună capriciilor unei fete prostuţe. Mai întâi de toate, el n-ar putea fi decât un om activ, un om care ştie să privească moartea în faţă, fără să se teamă de ea, un bărbat care iubeşte riscul şi performanţa. Nu mi-ar fi dragă persoana lui, ci gloria lui, care s-ar răsfrânge asupra mea. Gândeşte te la Richard Burton: povestea vieţii lui, scrisă de soţia lui, mă face să înţeleg dragostea pe care i-o purta! Dar lady Stanley? Ai citit vreodată acel admirabil capitol final al cărţii pe care l-a consacrat-o soţului ei? Iată genul de om pe care o femeie îl poate adora din tot sufletul, pentru că ea nu apare în ochii lumii deloc micşorată, ci înălţată, ca inspiratoare a faptelor lui nobile! Entuziasmul o făcea să pară atât de frumoasă, încât eram gata să renunţ de a-i mai răspunde. Mi-am adunat însă tot sângele rece şi i-am spus: — Nu putem fi cu toţii Stanley sau Burton. Mai ales că ne lipseşte şi ocazia. Mie, cel puţin, mi-a lipsit totdeauna. Dacă mi s-ar prezenta, aş fi gata s-o folosesc. — Dimpotrivă, ocaziile nu lipsesc, ci ne înconjoară de aproape. Caracteristica bărbatului pe care ţi-l descriu e că el îşi creează ocazia. Nimic nu-l opreşte. Cu toate că nu l-am întâlnit nici odată, îl cunosc aşa de bine! În jurul nostru nu lipsesc ocaziile de a deveni erou. Bărbaţilor le revine sarcina de a realiza aceste posibilităţi, iar femeilor de a-i iubi pe aceşti bărbaţi, ca o răsplată a acestor realizări. Ai văzut pe tânărul francez care-a plecat cu balonul săptămâna trecută. Deşi se dezlănţuise furtuna, nu şi-a amânat plecarea hotărâtă. Măturat de vânt vreme de 24 de ore, a căzut la depărtare de 1500 de mile, drept în mijlocul Rusiei! Acesta e genul de bărbat care mă interesează. Gândeşte-te la gelozia celorlalte femei faţă de femeia iubită de el! Să mă simt invidiată din pricina unui bărbat, iată visul meu! — Din dragoste pentru dumneata, aş face şi eu, bucuros, acelaşi lucru. — N-ar trebui să-l faci din dragoste pentru mine, ci pentru că nu te-ai putea împiedica, pentru că o poruncă lăuntrică te-ar sili să-l faci, pentru că, în dumneata, eroul ar stăpâni omul! Când, luna trecută, ai povestit în gazetă explozia aceea de gaze din mina „Wigan” , de ce nu te-ai coborât ca să-i salvezi pe oamenii de-acolo, dispreţuind primejdia de-a fi asfixiat? — Dar m-am coborât. — Nu mi-ai spus-o nici odată. — Nu credeam că aş fi avut, prin asta, vreun merit. — Eu n-am ştiut nimic. Un oarecare interes părea că se aprinde în ochii fetei. — Ai fost viteaz. — Nu se putea altfel. Nu faci un bun reportaj decât dacă te documentezi singur. — Ce argument stupid! Asta răpeşte acţiunii dumitale orice poezie. Dar, indiferent de motivele pe care le-ai avut, sunt fericită că ai coborât în mină. Mi-a întins mâna, cu un gest de o fermecătoare demnitate, iar eu, aplecând-mă, i-am sărutat degetele. — Da, recunosc, sunt pur şi simplu o femeie romanţioasă, cu visuri de fetiţă. Dar aceste visuri îmbracă o formă atât de reală, atât de mult fac parte din mine, încât nu mă pot împiedica să nu mă port în consecinţă. Dacă o să mă căsătoresc, n-o să iau decât un bărbat celebru. — De ce nu? am strigat. Femeile de felul dumitale sunt inspiratoarele bărbaţilor. Oferă-mi o ocazie şi ai să vezi dacă n-o folosesc la moment! Sau, mai bine, nu… Bărbaţii, aşa cum prea bine ai spus, trebuie să-şi găsească singuri ocaziile, fără să le aştepte de la alţii. Pe cinstea mea! Am pretenţia să fiu şi eu de vreun folos oarecare pe pământul ăsta! Ea a râs de neaşteptatul meu entuziasm irlandez. — De ce nu? a zis. Ai tot ce poate dori un bărbat: tinereţe, sănătate, putere, educaţie, energie. Acum câteva clipe m-ai mâhnit. Dar acum mă bucur, o, cât mă bucur! Că discuţia noastră a trezit în dumneata toate aceste gânduri. — Şi dacă eu? … Mâna ei caldă şi catifelată s-a lipit de buzele mele. — Nici un cuvânt mai mult. Iată o jumătate de oră de când serviciul dumitale de noapte te reclamă. N-aveam curajul să-ţi amintesc lucrul acesta. O să mai vorbim poate într-o zi, după ce-ţi vei fi găsit adevărata menire… Şi iată cum s-a întâmplat că, într-o seară ceţoasă de noiembrie, m-am trezit la Camberwell alergând după tramvai. Inima îmi zvâcnea în piept, în dorinţa arzătoare ca ziua de mâine să nu se încheie fără a-mi fi sugerat o performanţă vrednică de stăpâna inimii mele! Dar cine, pe lumea asta, şi-ar fi închipuit că o să fie atât de neverosimilă şi determinată de nişte împrejurări atât de ciudate? N-aş vrea ca acest capitol introductiv să fie socotit de către cititor ca neavând nimic comun cu povestirea mea. El, acest capitol, e acela care o declanşează. Pentru că numai atunci când un bărbat păşeşte în viaţă cu credinţa că în jurul lui nu lipsesc ocaziile de a deveni erou şi în inima lui se naşte dorinţa aprigă de a se folosi de una din ele – indiferent care i-o ieşi în cale – numai atunci el rupe, ca mine, cu mersul banal al vieţii, ca să intre în ţinutul misterios dar minunat, unde îl aşteaptă marea aventură şi marea răsplată. Când am intrat în birourile ziarului „Daily Gazette” , în al cărui angrenaj nu eram decât o mică rotilă, purtam în mine, puternic înrădăcinată, hotărârea de a găsi, de preferinţă chiar în noaptea aceea, o ocazie demnă de dorinţele frumoasei Gladys. Că, cerându-mi să-mi risc viaţa pentru asta, însemna din parte-i egoism şi asprime sufletească iată amănunte de care nu ţii seama decât cu vârsta şi nicidecum în entuziasmul celor 23 de ani ai mei şi în patima celei dintâi dragoste. CAPITOLUL II „ÎNCEARCĂ-ŢI NOROCUL CU PROFESORUL CHALLENGER! …” AM AVUT ÎNTOTDEAUNA, la ziar, o simpatie pentru şeful serviciului de ştiri, Mc Ardle, un bătrânel roşcovan, ursuz şi adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînţeles, adevăratul meu şef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălţime olimpică, până unde nimic nu reuşea să se ridice decât dacă nu era cel puţin de importanţa unei crize internaţionale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic şi maiestuos, cu ochii pierduţi, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoşteam decât pe Mc Ardle, care îl reprezenta în faţa noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn uşor cu capul, ridicându-şi ochelarii până în creştetul său chel. — Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoţian, plin de bunăvoinţă. I-am mulţumit. — Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină a fost foarte bun. Tot aşa de bun a fost şi acela cu privire la incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să-mi vorbeşti, mi se pare? — Vreau să vă cer o favoare. Ochii lui îngrijoraţi mi-au ocolit privirea: — Zău? Şi despre ce-i vorba? — Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredinţaţi în numele jurnalului nostru? Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj interesant. — Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone? — Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri şi de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silinţa. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea. — Pari destul de dispus să-şi rişti viaţa. — Ca să am un scop în viaţă. — Bravo! Iată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de performanţe. O misiune specială dă rareori rezultate în raport cu cheltuielile pe care le cere. Şi, în orice caz, nu se încredinţează decât unui om experimentat, al cărui nume inspiră încredere marelui public. Întinsele spaţii virgine de pe harta lumii dispar de la o zi la alta şi nicăieri nu mai este loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! A zis şi obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele spaţii virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă te-aş însărcina să demaşti un impostor, un Munchhausen modern şi să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaşti minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere ai? — Tot ce doriţi, unde şi când doriţi. Mc Ardle s-a gândit o clipă. — Întrebarea care se pune a zis în sfârşit este să ştim dacă ai să te poţi înţelege sau măcar să stai, pur şi simplu, de vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic şi ai o putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalităţii tinereşti sau a ceva analog, bănuiesc, în ce mă priveşte, sunt ferm convins că lucrurile stau aşa. — Sunteţi prea binevoitor faţă de mine, Mc Ardle. — Încearcă-ţi dar norocul cu profesorul Challenger, din Enmore Park. Nu mi-am putut ascunde mirarea. — Challenger? Am strigat. Profesorul Challenger, faimosul zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la „Telegraph” ? Şeful a schiţat un zâmbet: — Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că eşti în căutarea aventurii… — Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns. — Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de departe cu violenţa. Fără îndoială că Blundell a căzut la un moment nepotrivit sau a avut un fel greşit de a se comporta cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul dorinţelor dumitale, iar gazeta ţi-ar da mână liberă. — Dar nu ştiu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-a amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la „Fapte diverse”, în legătură cu bătaia lui Blundell. — Am oarecare informaţii care te-ar putea îndruma, domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult timp şi îl ţin sub observaţie. Scoase o hârtie dintr-un sertar: — Iată fişa lui. Ţi-o spun în rezumat: „Challenger George Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în 1863. Elev al Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct la British Museum, 1892. Conservator adjunct al serviciului de antropologie comparată, 1893. Renunţă la aceste funcţiuni în acelaşi an, în urma unor scrisori insultătoare. Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul zoologiei. Membru corespondent la… (urmează o sumedenie de nume… mai multe rânduri scrise cu caractere mici: Societatea Belgiană, Academia Americană de Ştiinţe din La Plata etc., etc.). Fost Preşedinte al Societăţii de Paleontologie, Secţia H din Asociaţia britanică şi aşa mai departe… A publicat: „câteva observaţii asupra unei serii de cranii „omeneşti”, „încercări asupra evoluţiei vertebratelor” şi numeroase articole, dintre care unul, „Ce se ascunde sub teoria weissmannismului”, a provocat o discuţie aprinsă la Congresul Zoologilor de la Viena. Distracţiile preferate: plimbări în aer liber, excursii în munţi. Adresa: Enmore Park, Kensington, W” . — Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai avem ce ne spune. Am băgat hârtia în buzunar. — O clipă, domnule – am stăruit, văzând că nu mai aveam în faţa mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roşcată. Nu sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui profesor. Ce-a făcut? Capul s-a ridicat şi faţa a apărut imediat: — Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea explorată, care cu siguranţă se află prin America de Sud. Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei obiecţii ridicate, se închide în el însuşi ca o stridie. Pare a fi fost eroul unei aventuri neobişnuite sau poate ceea ce apare mai probabil nu e decât un mincinos de prima clasă. A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe şi să arunce pe scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un megaloman omucid cu înclinaţii ştiinţifice. Eşti destul de mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în siguranţă: legea cu privire la responsabilitatea patronului în materie de accidente te ocroteşte… Un cap acoperit cu fire de păr roşcat s-a substituit iarăşi feţei roşcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârşise. M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m-am rezemat de balustrada terasei Adelphi şi am rămas pe gânduri, uitându-mă la cursul uleios şi cafeniu al Tamisei. În aer liber, ideile îmi apăreau mai netede şi mai limpezi. Am scos fişa profesorului Challenger şi am citit-o la lumina unui glob electric. Şi am simţit ceva, ceva ce n-aş putea considera decât ca o inspiraţie. Ca să ajung până la fiorosul profesor, ştiam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de gazetar. Pe de altă parte, violenţele despre care pomenea în două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc. Am intrat în club. Bătea ora 11 şi sala cea mare începea să se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Intr-un fotoliu în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, subţire şi ciolănos. Acesta şi-a întors capul chiar în clipa când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care aş fi dorit să-l întâlnesc – Tarp Henry, din redacţia revistei „Natura”: uscat, slab, numai piele şi oase şi plin de bunăvoinţă faţă de cei pe care-i cunoştea. Am intrat de-a dreptul în subiect. — Ce ştii despre profesorul Challenger? — Challenger? Şi-a încruntat sprâncenele nemulţumit: — Challenger e individul acela care, plecat în America de Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită. — Ce poveste? — Descoperise, zicea el, nişte animale extrem de ciudate. Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaş. Sau, cel puţin, trece totul sub tăcere. Întrebat de agenţia Reuter, a provocat prin declaraţiile lui o zarvă atât de mare, încât agenţia a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraţilor lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia în serios, le-a descurajat repede. — Cum asta? — Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui imposibilă. O să-ţi citez, printre alţii, pe bătrânul Wadley, de la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: „Preşedintele Institutului de Zoologie prezintă omagii profesorului Challenger şi ar considera ca o favoare personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât şi colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor şedinţă.” Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în termeni decenţi. — Totuşi mi-l poţi spune? — Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam aşa: „Profesorul Challenger prezintă omagii preşedintelui Institutului de Zoologie şi ar considera ca o favoare personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!” — Doamne Dumnezeule! — Da, cam aşa a zis şi Wadley. Îmi amintesc de bietul Wadley gemând la începutul şedinţei: „…după 50 de ani de colaborări ştiinţifice…” Nu şi-a mai venit nici odată în fire. — Mai ştii şi alte amănunte despre Challenger? — Eu sunt, după cum ştii, bacteriolog. Mai exact, raza mea de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele cunoaşterii şi mă simt foarte stingherit când ies din laboratorul meu şi-mi întâlnesc semenii, aceste vietăţi neînchipuit de mari şi grosolane. Spiritul meu e prea dezlegat de cele lumeşti, ca să bârfesc. Totuşi, am auzit vorbindu-se de Challenger în lumea savanţilor: e un om pe care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de inteligent, plin de viaţă şi de energie, dar în acelaşi timp intransigent, sclavul ideilor fixe şi fără nici un fel de scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el oare până la a truca fotografiile? — Mi-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu? — Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, referitor la Weissmann şi la evoluţionism, a fost cauza dezlănţuirii unui adevărat scandal la Viena. — În ce împrejurări? — Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text englezesc al procesului verbal de şedinţă. Binevoieşti să vii cu mine? — Cu multă plăcere. Trebuie să iau un interviu profesorului şi caut un mijloc de a ajunge până la el. Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă. Te-aş însoţi chiar acum, dacă nu crezi că e prea târziu.   O jumătate de oră după aceea, în birourile „Naturii” stăteam aşezat în faţa unui impresionant volum. Articolul pe care îl cercetam, „Weissmann împotriva lui Darwin”, avea ca subtitlu: „Vii proteste la Viena. O şedinţă furtunoasă”. Chiar dacă insuficienţa culturii mele ştiinţifice mă împiedica să urmăresc discuţiile, totuşi puteam să-mi dau seama că profesorul englez, prin atitudinea lui arţăgoasă, provocase indignarea confraţilor de pe continent. „Proteste”, „Rumoare”, „Strigăte unanime” – iată primele trei subtitluri care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost scris în limba chineză, nu l-aş fi înţeles mai puţin. — Te-aş ruga să mi-l traduci în englezeşte, i-am spus confratelui meu, cu voce gravă. — Bine, dar e în englezeşte! — Mi-aş încerca mai curând norocul cu textul original. — Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate. — Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură propoziţie pe înţelesul meu, din care să se desprindă o cât de vagă idee. Dar… iată una, cred… una aproape limpede. Am să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul profesor. — Asta e tot ce pot face pentru dumneata? — O clipă, te rog! Aş vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu en-tete-ul revistei dumitale, poate că aş câştiga oarecare autoritate în ochii lui. — Şi după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, de să-i meargă vestea! — Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să cuprindă nimic supărător. — În cazul acesta, iată scaunul şi biroul meu. Găseşti acolo hârtie. Aş dori numai să arunc şi eu o privire pe scrisoarea dumitale când o fi gata. Nu mi-am precupeţit timpul. Şi îndrăznesc să spun că scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, aşa că i-am citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de autor.   «Iubite domnule profesor Challenger, Nu sunt decât un modest doritor de a cunoaşte legile naturii. Am manifestat totdeauna cel mai viu interes în ce priveşte speculaţiile dv. asupra lui Darwin şi Weissmann. De curând am avut ocazia să-mi reîmprospătez cunoştinţele recitind…   — Afurisit mincinos! A şoptit Tarp Henry.   — …recitind magistrala dv. comunicare de la Viena. Acest document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri problema definitiv. Îngăduiţi-mi totuşi să vă atrag atenţia asupra uneia din frazele dv. Spuneţi: „Protestez din toate puterile mele împotriva acelei aserţiuni exorbitante şi în întregime dogmatice, că fiecare „id” este un microcosm posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a lungul seriei de generaţii”. Nu credeţi că sunt în ea unii termeni prea categorici? Nu credeţi că ar trebui reluaţi şi verificaţi? Dacă mi-aţi îngădui, v-aş cere favoarea unei întrevederi, deoarece subiectul mă interesează şi aş dori să vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, miercuri, la ora 11 dimineaţa. Al dv., domnule, cu deosebit respect şi sinceritate. EDUARD D. MALONE»   — Ei? am întrebat, triumfător. — Bine, dacă conştiinţa dumitale se simte împăcată… — Nu m-a mustrat nici odată cu nimic. — Şi ce-ai de gând să faci? — Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să găsesc eu vreun pretext să încep discuţia. La nevoie, i-aş dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie măgulit. — Crezi? Ia seama ca, în loc să-i mângâi dumneata orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămaşă de zale. La revedere. O să-ţi ţin răspunsul lui la dispoziţie miercuri dimineaţa, dacă binevoieşte să-ţi răspundă. E un om violent, ţâfnos, primejdios şi nesuferit pentru toţi cei care se apropie de el şi nu e combătut de savanţi decât în măsura în care îşi pot permite vreo îndrăzneală la adresa lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi auzit nici odată vorbindu-se de el…

Semnul celor patru de Arthur Conan Doyle ŞTIINŢA DEDUCŢIEI Sherlock Holmes luă sticluţa de pe colţul şemineului şi scoase din eleganta cutiuţă de marochin seringa pentru injecţii subcutanate. Cu degetele sale lungi, albe, nervoase, pregăti acul fin şi-şi suflecă manşeta de la mâneca stângă a cămăşii. Câteva clipe rămase pe gânduri, privindu-şi antebraţul viguros şi încheietura mâinii pe care se vedeau urmele a nenumărate înţepături. Apoi introduse vârful ascuţit, apăsă pe piston şi, oftând lung şi mulţumit, se lăsă pe spate, în fotoliul îmbrăcat în catifea. De luni de zile eram de câte trei ori pe zi martor la această scenă cu care, totuşi, nu puteam să mă împac. Ba dimpotrivă, din zi în zi mă scotea şi mai rău din fire, iar noaptea conştiinţa mă dojenea că nu aveam curajul să protestez. Jurasem de nenumărate ori, în sinea mea, că-mi voi descărca odată şi-odată sufletul; dar aerul rece şi nepăsător al tovarăşului meu făcea din el ultimul om faţă de care ţi-ai fi putut permite cea mai mică îndrăzneală. Forţa lui de pătrundere, atitudinea impunătoare, însuşirile lui neobişnuite, de care avusesem prilejul să mă conving, toate acestea mă împiedicau să-l înfrunt. Totuşi, în după-amiaza aceea, fie datorită sticlei de Beaune pe care o băusem la dejun, fie din cauza atitudinii sale trufaşe care mă exasperase la culme, am simţit deodată că nu mai pot să tac. — Astăzi ce mai e? am întrebat. Morfină sau cocaină? Şi-a ridicat încet ochii din cartea veche pe care o deschisese. — Cocaină, a spus. Soluţie concentrată şapte la sută. Vrei să încerci? — În nici un caz, am răspuns imediat. Încă nu mi-am revenit după campania din Afganistan. Nu-mi permit să-mi pun şi mai mult constituţia la încercare. A râs de vehemenţa mea. — Probabil ai dreptate, Watson, a zis el. Presupun că are o influenţă proastă asupra fizicului. Totuşi, mi se pare că stimulează şi clarifică gândurile într-atât, încât efectele secundare sunt neglijabile. — Dar bine, omule, gândeşte-te! am izbucnit sincer. Fă socoteala! S-ar putea, aşa cum afirmi, ca în creierul dumitale să se producă o excitaţie, o efervescenţă; ea reprezintă însă un proces patologic şi morbid, care implică o modificare accelerată a ţesuturilor şi care poate, în cele din urmă, să ducă la o slăbire permanentă a lor. Şi apoi, ştii doar că depresia care urmează te doboară. Merită oare? De ce rişti să-ţi pierzi harurile nepreţuite cu care te-a înzestrat natura, doar de dragul unei plăceri ucigătoare? Nu uita că-ţi vorbesc nu numai ca un prieten, ci şi ca un medic care se adresează pacientului de a cărui sănătate este într-o oarecare măsură răspunzător. Nu părea deloc jignit. Dimpotrivă, îşi împreună vârfurile degetelor şi-şi lipi coatele pe braţele fotoliului, ca un om care are chef de vorbă. — Spiritul meu, spuse el, se răzvrăteşte împotriva stagnării. Dă-mi probleme, dă-mi să muncesc, dă-mi cea mai dificilă criptogramă sau cea mai complicată analiză, şi atunci mă voi simţi în elementul meu. Atunci voi putea să renunţ la stimulentele artificiale. Dar rutina plicticoasă mă îngrozeşte. Tânjesc după exaltări mintale. De altfel, acesta este şi motivul pentru care mi-am ales o profesiune atât de bizară, sau mai bine zis mi-am creat-o, căci sunt singurul din lume. — Singurul detectiv neoficial? am întrebat mirat. — Singurul detectiv consultant neoficial, mi-a răspuns. Eu sunt ultimul şi cel mai înalt for judecătoresc în materie. Când Gregson sau Lestrade, sau Athelney Jones ajung la un punct mort – ceea ce, în treacăt fie spus, este un lucru normal pentru ei – îmi supun mie problema. Examinez datele ca expert şi-mi dau părerea, ca specialist. În asemenea cazuri nu pretind nici o recunoaştere oficială a meritelor mele. Numele meu nu apare în nici un ziar, dar munca şi plăcerea de a găsi un teren care să-mi îngăduie să-mi desfăşor posibilităţile neobişnuite constituie pentru mine cea mai mare răsplată. De altfel, dumneata te-ai putut convinge singur, în cazul lui Jefferson Hope, de metodele mele de lucru. — Da, într-adevăr, i-am spus pe un ton cordial, în viaţa mea n-am fost atât de impresionat. De altminteri, am scris despre asta şi o cărticică, cu titlul Un studiu în roşu. Dădu trist din cap. — M-am uitat prin ea, spuse el. Ca să fiu sincer, nu pot să te felicit. Detectivistica este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă, şi ca atare trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. Or dumneata ai încercat să-i dai o tentă de romantism, ceea ce produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid. — Dar elementul romantic există în însăşi povestea aceea, am protestat. Nu puteam să mistific faptele. — Trebuia ca unele fapte să fie suprimate sau, în orice caz, era necesar să se fi păstrat un just simţ al proporţiilor în ceea ce priveşte tratarea lor. Singurul lucru ce merita să fie menţionat, din toată această afacere, era raţionamentul analitic neobişnuit, de la efect la cauză, prin care am izbutit să lămuresc misterul. Mărturisesc că mă cam plictisea această critică la adresa unei lucrări pe care mă străduisem s-o fac cât mai măgulitoare pentru el. Mărturisesc de asemenea că mă cam irita egocentrismul lui Holmes, care, pare-se, ar fi vrut ca fiecare rând al cărţii să fie consacrat acţiunilor şi realizărilor sale extraordinare. În anii petrecuţi împreună în Baker Street, observasem de multe ori că atitudinea liniştită şi didactică a tovarăşului meu izvora dintr-o oarecare vanitate. Totuşi, nu i-am răspuns nimic şi m-am apucat să-mi oblojesc piciorul suferind. Un glonte jezail trecuse prin el cu câtva timp în urmă şi, deşi nu mă împiedica să umblu, îmi provoca dureri ori de câte ori se schimba vremea. — Clientela mea a sporit de curând pe continent, spuse Holmes după un timp, umplându-şi vechea pipă din rădăcină de măceş. Săptămâna trecută am fost consultat de Francois le Villard care, după cum probabil ştii, se numără de câtva timp printre detectivii francezi de frunte. Este înzestrat cu intuiţia fină a celticului, dar mai are lacune la vastul capitol al cunoştinţelor exacte, care sunt esenţiale pentru a atinge culmile în arta sa. Era vorba despre un testament şi cazul prezenta unele aspecte interesante. Am fost în măsură să-i indic două cazuri similare,unul petrecut la Riga, în 1857, celălalt la St. Louis, în 1871 şi, datorită lor, a descoperit soluţia potrivită. Iată scrisoarea lui, în care-şi exprimă recunoştinţa pentru ajutorul dat; am primit-o azi dimineaţă. Îmi azvârli o scrisoare mototolită. În timp ce-mi aruncam ochii peste ea, am fost izbit de mulţimea superlativelor, ca „magnific”, „coup de maitre”[1] şi „tour de force”[2], care mărturiseau admiraţia entuziastă a francezului. — Parcă ar fi un elev care se adresează profesorului său, spusei. — O, îmi cam supraestimează ajutorul pe care i l-am dat, spuse Sherlock Holmes, amuzat. El însuşi este un tip foarte înzestrat. Posedă două din cele trei calităţi necesare detectivului ideal. Are spirit de observaţie şi spirit de deducţie. Îi lipsesc doar cunoştinţele, dar acestea pot veni cu timpul. Acum lucrează la tălmăcirea în limba franceză a modestelor mele lucrări. — Lucrările dumitale? — A, nu ştiai? exclamă el râzând. Da, am pe conştiinţă câteva monografii. Toate tratează subiecte tehnice. Iată, de pildă, Despre deosebirea dintre scrumurile de tutun. Înşir aici o sută patruzeci de sorturi de ţigări, trabucuri şi tutunuri de pipă, cu planşe colorate care ilustrează deosebirile dintre scrumuri. Este o problemă care revine, întruna, în procesele criminale şi care uneori are o importanţă covârşitoare pentru descoperirea adevărului. De pildă, dacă poţi spune cu certitudine că o crimă a fost săvârşită de un om care fuma o ţigară din India, detaliul acesta îţi limitează câmpul de cercetare. Pentru un ochi experimentat, între scrumul negai al unei Trichinopoly şi praful alb al unei Bird’s Eye este o deosebire tot atât de mare ca între o varză şi un cartof. — Într-adevăr, ai o înclinaţie extraordinară pentru particularităţi. — Ştiu să le preţuiesc însemnătatea. Iată monografia mea despre detectarea urmelor de paşi, cu câteva observaţii privind folosirea ghipsului pentru păstrarea amprentelor. Iată, aici, o interesantă lucrare despre influenţa profesiunii asupra formei mâinilor; gravurile înfăţişează mâinile unor lucrători care se ocupă cu fabricarea plăcilor de ardezie, mâini de marinari, tăietori de dopuri, tipografi, ţesători şi şlefuitori de diamante. Este de un mare interes practic pentru detectivul care foloseşte metode ştiinţifice – îndeosebi în cazul când are de-a face cu cadavre neidentificate sau când trebuie să descopere antecedentele criminalilor. Dar am impresia că te plictisesc cu hobby-ul meu... — Nu, deloc, i-am răspuns convins. Mă interesează în cel mai înalt grad, mai ales de când am avut prilejul să văd cum aplici toate acestea în practică. Vorbeai adineauri despre observaţie şi despre deducţie. Desigur că, într-o anumită măsură, una o implică pe cealaltă. — Nu, nu prea, răspunse el şi se întinse cu voluptate în fotoliu, scoţând din pipă rotocoale albastre şi groase. De pildă, spiritul de observaţie îmi arată că azi-dimineaţă ai fost la oficiul poştal de pe strada Wigmore, în vreme ce spiritul de deducţie mă informează că, o dată ajuns acolo, ai expediat o telegramă. — Exact! am răspuns. Corect, în ambele privinţe. Dar mărturisesc că nu pricep cum ai ajuns la această constatare. A fost o acţiune spontană şi n-am vorbit cu nimeni despre ea. — Este simplitatea însăşi! remarcă el, râzând de uimirea mea. E atât de absurd de simplu, încât o explicaţie mi se pare de prisos; şi totuşi, ea ar putea sluji la definirea limitelor observaţiei şi ale deducţiei. Observaţia mi-a spus că ai urme de pământ roşiatic pe pantofi. Or, exact în faţa oficiului poştal de pe strada Wigmore, a fost scos pavajul şi s-a răscolit şi împrăştiat pământul, încât nu poţi să intri în oficiu fără să calci pe el. Pământul are nuanţa aceea roşiatică pe care, după câte ştiu eu, prin preajma locului n-o afli nicăieri într-altă parte. Asta ţine de observaţie. Restul este deducţie. — Dar telegrama? Cum ai dedus că am expediat o telegramă? — O, desigur, am ştiut că n-ai scris nici o scrisoare, de vreme ce am fost toată dimineaţa împreună. De asemenea, am văzut pe biroul dumitale o coală de mărci şi un pachet gros de cărţi poştale. De ce te-ai fi dus la oficiul poştal, dacă nu ca să expediezi o telegramă? Elimină toţi ceilalţi factori, şi cel care rămâne trebuie să fie cel adevărat. — În cazul meu, e adevărat, i-am replicat după o clipă de gândire. Da, aşa cum spui, problema era extrem de simplă. M-ai socoti impertinent dacă aş îndrăzni să-ţi supun teoriile la un test mai dificil? — Dimpotrivă, răspunse el. M-ar împiedica să iau o a doua doză de cocaină. Aş fi încântat să studiez orice problemă pe care mi-ai da-o. — Te-am auzit cândva spunând că este greu ca o persoană să folosească zilnic un obiect fără să lase asupra lui amprenta propriei sale individualităţi, uşor de descifrat pentru un observator încercat. Ei bine, am aici un ceas care a intrat de curând în posesia mea. Vrei să ai amabilitatea de a-mi împărtăşi părerea dumitale în legătură cu caracterul sau cu obiceiurile fostului proprietar? I-am întins ceasul, şi-n sinea mea mă bucuram puţin, căci examenul era, gândeam eu, de netrecut, şi prin el urmăream să-i dau o lecţie pentru tonul oarecum dogmatic pe care-l folosea uneori. Cântări ceasul în mână, se uită atent la cadran, deschise capacul şi examină mecanismul, mai întâi cu ochiul liber, apoi cu o lupă convexă puternică. Abia mă stăpâneam să nu pufnesc în râs, atât era de dezamăgit, când, în cele din urmă, îl închise la loc şi mi-l înapoie. — Cam puţine indicii, observă el. Ceasul a fost curăţat de curând şi acest fapt m-a privat de detaliile cele mai sugestive. — Într-adevăr, am răspuns. A fost curăţat înainte de a-mi fi trimis. În gândul meu îmi învinuiam tovarăşul pentru că încerca să-şi ascundă neputinţa folosindu-se de un argument care cam şchiopăta şi nu putea convinge. Ce indiciu ar fi putut să-i ofere un ceas necurăţat? — Deşi nesatisfăcătoare, investigaţiile mele n-au fost cu totul zadarnice, observă el holbându-se în tavan cu o privire visătoare, ştearsă. Dacă nu mă-nşel, acest ceas a aparţinut fratelui dumitale mai mare, care l-a moştenit de la tatăl lui. — Fără îndoială, asta ai aflat-o prin iniţialele H. W. de pe spate? — Întocmai. W. indică numele dumitale. Ceasul este datat cu cincizeci de ani în urmă, iar iniţialele au aceeaşi vechime; deci, a fost fabricat pentru ultima generaţie. În general, bijuteriile sunt moştenite de fiul cel mai mare, care, de obicei, poartă aceeaşi nume ca şi tatăl său. Dacă-mi aduc bine aminte, tatăl dumitale a murit cu mulţi ani în urmă. De aceea, ceasul s-a aflat în mâinile fratelui dumitale mai mare. — Până aici, e-n regulă, i-am spus. Altceva? — Era un om neglijent, foarte neglijent şi nepăsător. La început a avut perspective frumoase, dar şi-a bătut joc de ele; a trăit un timp în sărăcie, cu scurte perioade de prosperitate şi, în cele din urmă, a căzut în patima băuturii şi a murit. Asta e tot ce am putut să aflu. Am sărit de pe scaun şi am început să mă agit prin cameră, copleşit de amărăciune. — E nedemn de dumneata, Holmes, i-am spus. Nu te-aş fi crezut în stare să te cobori într-atât. Ai iscodit în viaţa nefericitului meu frate şi acum vrei să susţii că ai dedus toate acestea prin nu ştiu ce mijloace fanteziste. Să nu te aştepţi de la mine să cred că tot ce mi-ai spus ai citit în ceasul lui! Este un procedeu josnic şi, ca să vorbesc deschis, ţine oarecum de şarlatanism. — Dragă doctore, spuse el pe un ton blând, te rog să primeşti scuzele mele. Privind lucrurile ca pe-o problemă abstractă, am uitat că pentru dumneata ele reprezintă o chestiune personală şi dureroasă. Totuşi, te asigur că, înainte de a-mi fi dat ceasul, habar n-am avut de existenţa acestui frate al dumitale. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum de-ai descoperit toate aceste fapte? Sunt absolut corecte, până în cele mai mici amănunte. — O, înseamnă că am avut noroc. Aş putea să-ţi spun numai care a fost calculul probabilităţilor. Nu mă aşteptam să fie atât de precis. — Dar nu cumva a fost mai mult un joc al întâmplării, un joc de-a ghicitul? — Nu, categoric nu; eu nu ghicesc niciodată. Este un procedeu dăunător; distruge facultatea de a raţiona logic. Ţi se pare ciudat fiindcă nu urmăreşti şirul gândurilor mele şi nici nu observi detaliile neînsemnate de care depind uneori concluziile hotărâtoare. De pildă, am început prin a trage concluzia că fratele dumitale era neglijent. Dacă te uiţi la partea de jos a capacului, ai să observi nu numai că e lovit în două locuri, dar şi că e tăiat şi zgâriat peste tot, datorită obiceiului de a ţine în acelaşi buzunar alte obiecte tari, ca de pildă monede sau chei. Desigur, nu e mare scofală să deduci că un om care procedează astfel cu un ceas de cincizeci de guinee trebuie să fie un om neglijent. De asemenea, nu e cine ştie ce să afirmi că un om care moștenește un obiect de o asemenea valoare trebuie să fi avut alte lucruri de preţ. Am dat din cap, în semn că-i urmăream raţionamentul. — Este un lucru foarte obişnuit pentru cămătarii din Anglia, când iau în gaj un ceas, să scrijelească numărul tichetului, cu un vârf de ac, în interiorul ceasului. Este mai la îndemână decât o etichetă şi nu există nici un risc ca numărul să se piardă sau să fie mutat pe un alt obiect. Când m-am uitat cu lupa, am văzut nu mai puţin de patru asemenea numere în interior. O primă deducţie: fratele dumitale era adesea la ananghie. A doua deducţie: avea, din când în când, perioade de prosperitate, căci altminteri n-ar fi putut să-şi răscumpere amanetul. În sfârşit, te rog să priveşti capacul dinăuntru, care conţine orificiul unde se introduce cheiţa. Un om cumpătat nu l-ar fi zgâriat astfel. Dar n-ai să vezi niciodată un ceas aparţinând unui alcoolic care să nu aibă astfel de zgârieturi. Ei îl învârtesc, de obicei, noaptea, şi mâna lor nesigură lasă aceste urme. Ce găseşti misterios în tot ce ţi-am spus? — E clar ca lumina zilei, i-am răspuns. Îmi pare rău că am fost nedrept cu dumneata. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în facultăţile minunate pe care le posezi. Pot să te întreb dacă, în momentul de faţă, ai vreo anchetă profesională în curs? — Nici una. Vino aici, la fereastră. A mai existat vreodată o lume atât de tristă, de nenorocită şi de inutilă? Priveşte ceaţa gălbuie care se învolburează de-a lungul străzilor şi se năpusteşte asupra acestor case mohorâte. Poate exista ceva mai deznădăjduit, mai prozaic, mai puţin înălţător? La ce bun să ai forţe, doctore, dacă nu ţi se oferă prilejul să le foloseşti? Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume. Tocmai deschisesem gura ca să răspund acestei tirade, când proprietăreasa noastră, după ce bătu tare în uşă, intră aducând o carte de vizită pe o tavă de aramă. — Vă caută o tânără, domnule, spuse ea adresându-se tovarăşului meu. — Domnişoara Mary Morstan, citi el. Hm! Nu-mi amintesc de acest nume. Spuneţi-i, vă rog, să poftească, doamnă Hudson. Nu pleca, doctore. Aş prefera să fii de faţă.   [1] Lovitură de maestru (fr.) (n. tr.). [2] Realizare iscusită (fr.) (n. tr.).

O crima ciudata de Arthur Conan Doyle PARTEA INTÎI   CAPITOLUL I SHERLOCK HOLMES   În anul 1878 am susţinut la Universitatea din Londra teza de doctor în medicină. După ce mi-am completat studiile la Netley — ca să mă conformez prescripţiilor impuse medicilor care vor să facă o carieră în armată — am fost definitiv numit pe lîngă regimentul 5 de puşcaşi din Northumberland. Acesta era pe atunci în India şi, înainte să pot să mă prezint cea de a doua campanie contra Afganistanului începuse. Debarcînd la Bombay am aflat că regimentul meu traversase deja defileurile frontierei şi se găsea în însăşi inima ţârii inamice. M-am alăturat cîtorva ofiţeri a căror situaţie era similară cu a mea şi am reuşit astfel să atingem fără piedici oraşul Candahar; îmi regăsii regimentul şi în aceeaşi zi noile mele funcţii. Distincţii şi grade, acesta a fost pentru mulţi bilanţul campaniei care începea atunci; cît despre mine, nu m-am ales decît cu necazuri şi nenorociri. O mutare din oficiu determinînd trecerea mea în re-gimentul Berskshires, luai parte cu acest corp al armatei la bătălia fatală de la Maiwand; acolo am fost ranit la umar de una din micile ghiulele care se aruncă prin tu-nurile Jezail. Osul claviculei îmi era rupt, artera vecină mototolită şi tocmai era să cad în mîinile ferocilor luptători Ghazi, cînd devotamentul şi curajul ordonanţei mele Murray îmi salvară viaţa; el reuşi să mă arunce în spinarea unui cal de tracţiune şi să mă ducă astfel cu bine în liniile engleze.   Zdrobit de suferinfe, slăbit de oboseli şi privaţiuni de tot felul, am făcut parte dintr-un lung convoi de răniţi şi am fost dirijat către spitalul central din Peshawur. Acolo, forţele mele începură curînd să renască şi deja ma simţeam destul de întărit ca să mă plimb prin săli şi chiar să mă întind la soare pe verandă, cînd fui doborît de febra tifoidă, acest teribil flagel al coloniilor noastre  indiene. După ce mi-am petrecut cîteva luni între viaţă şi moarte, am intrat în sfîrşit în convalescenţă; dar eram atît de slăbit încît, în urma unui consult, medicii deciseră să mă trimită imediat în Anglia; în consecinţă, mă îm-barcai la bordul vasului de transpbrt Orontes şi, o lună mai tîrziu, debarcam la Portsmouth, avînd, e adevă-rat, sănătatea ruinată pe veci, dar fiind înzestrat, în schimb, cu un concediu dăruit de bunul şi părintescul nostru guvern, ca să-mi permită să muncesc nouă luni consecutive la recuperarea fortelor mele pierdute. Singur pe lume, liber ca păsările cerului sau mai cu-rînd atît de liber cît poţi fi atunci cînd posezi o „avere" de cîteva lire pe zi, natural că n-am avut decît o idee, aceea de a merge la Londra, acest imens cazan către care se îndreaptă, irezistibil tîrîtă prin toate căile Imperiului Britanic, multimea celor care nu au în viajă nici p slujbă fixă, nici un ţel determinat. Mi-am stabilit întîi locuinţa într-un mic hotel din Strand şi am dus acolo, cîtva timp, o viată fără căp$tîi şi monotonă, ştirbindu-mi grozav bietele mele economii. Curînd, starea finantelor mele deveni atît de neliniştitoare încît mi se păru obligatoriu să aleg între cele două soluţii următoare: ori să părăsesc capitaTa şi să caut vreun col-tişor la (ară unde să vegetez cu tristeţe, ori să-mi schimb cu totul modul de existentă. La această din urmă al-ternativă m-am oprit; pentru început, am hotărît să pă-răsesc hotelul şi să mă stabilesc într-un domiciliu mai putin arătos, dar mai economic. Chiar în ziua în care am luat această hotărtre, mă aflam la bar la Criteri-on; am simţit o uşoară atingere pe umâr şi, întorcîn-du-mă, l-am recunoscut pe tînirul Stamford, pe care-l avusesem asistent la spitalul de la Barts. Pentru oricine care se simte izolat în mijlocul vălmăşagului infernal al Londrei,'vederea unei figuri cunoscute este cu adevărat cel mai reconfortant lucru din lume. Stamford nu-mi fu-sese niciodată ceea ce se cheamă un prieten, dar în mo-mentul acela am fraternizat cu el în modul cel mai entu-ziast şi, în ceea ce îl priveşţe, el păru la rîndul lui încîntat de întîlnire; de bucurie l-am invitat să ia dejunul la Hol-born şi imediat ne-am urcat într-o trăsură pentru a ajunge acolo. In timp ce trăsura mergea pe străzile agitate ale Londrei, tovarăşul meu mă întrebă cu o uimire vizibilă: „Ce soi de viaţă ai putut să duci, Watson? Eşti slab ca o scîndura şi negru ca un ceaun." L-am pus la curent cu aventurile mele, în cîteva cu-vinte; de-abia îmi terminasem povestirea cînd am ajuns la uşa restaurantului. „Bietul de tine, mi-a zis Stamford pe un ton compătimitor şi acum ce faci?" — Pentru moment sînt în căutarea unei locuinţe şi asta-mi pune o problemă, problema constînd în găsirea unui apartament destul deconfortabil la un pret rezona- bil. — Ciudat, milrmură el, eşti a doua persoană care-mi spune astăzi acelaşi lucru. — Şi cine era prima? -— Un tip care vine la spital să lucreze în laboratorul de chimie. De dimineată mi se plîngea că nu poate găsi un prieten cu care să împartă un apartament minunat pe care-l vizitase, dar a cărui chirie îi depăşea mijloacele. — Pentru Dumnezeu, exclamai, dacă doreştecu adevărat să găsească pe cineva care să împartă cu el apartamentul şi chiria, şi-a găsit omul. Prefer să locuiesc cu un tovarăş decît să trăiesc singur. Tînărul Stamford mă privi ciudat pe deasupra paharului: Jncă nu-l cunoşti pe Sherlock Holmes, îmi zise; s-ar putea să nu-ţi placă tot timpul compania lui." — De ce? I se poate reproşa ceva?     Oh! nu asta am vrut sa spun. Numai ca e cam original, un adevărat fanatic al anumitor ştiinţe; totuşi. din cîte ştiu, pare să fie un tip cumsecade. Un student la medicina, probabil? Nu, şi chiar nici n-am idee de ce vrea să facâ. Sespunecă e tare la anatomie şi foarte priceput la chimie; dart după cîte ştiu, n-a urmat niciodata regulat cursurile de medicina — studiaza într-un mod foarte dezordo-nat, chiar excentric şi, fără sa se straduie sprecunoştinte-le pe care toţi încearca sa le capete. a adunat o mulfime de altele, cu care-şi uimeşte profesorii. Nu l-ai întrebat niciodata cărei cariere vrea sa i se dedice? Sigur că nu, pentru că e un om pe care nu poţi să-l faci uşor să vorbească, deşi cîteodată, cînd are chef, ştie să fie destul de comunicativ. Mi-ar plăcea să-l cunosc, zisei eu. Daca tot trebuie sa locuiesc împreuna cucineva, prefer sa fie un om studios şi cu obiceiuri liniştite. Inca nu sînt prea sănătos, întelegi, ca să pot suporta mult zgomot sau agitatie şi dealtfel. am avut parte destul de asta în Afganistan, cît sa-mi ajunga pe tot restul zilelor. Cum sa fac sa-l întîlnesc pe prietenul tau?   Probabil că-i la laborator, replica Stamford; sau nu da pe acolo saptâmîni întregi, sau lucreaza de di-mineaţa pînă seara. Dacă vrei, luam o trasura după ce mîncăm şi mergem pînă acolo. Perfect, raspunsei şi apoi începuram sa vorbim de altele. In timp ce mergeam spre spital, Stamford îmi mai dăducîtevaamanuntedespreviitorul meutovaraş: „Dacă nu te-ntelegi cu el începu el, sa nu te superi pe mine; nu-l cunosc decît de la laborator. Tu ai avut ideea aran- jamentului ăsta, aşa că să nu ma faci pe mine raspunzator." — Daca nu ne întelegem o sa fie uşor sa ne despar- ţim. Totuşi, Stamford, am adăugat, privindu-l fix, mi se pare ca ai nişte motive speciale sa te speli pe mîini de ce s-ar putea întîmpla. E ceva de temut In privin(a caracterului omului ătâta? Hai, vorbeşte deschis, nu te maî ascunde Stamford începu să rîdă: „Nu e uşor să exprimi inexprimabilul, zise el. Holmes ăsta, după gustul meu, s-a Identificat cam mult cu ştiinţa însăşi şi cred că asta ducc, fatalmente, la cea mai completă insensibilitate; cred că ar fi perfect capabil să-i administreze unui prieten un pic dintr-o substanţă toxică descoperită recent, nu din râutate, să ne întelegem, ci pur şi simplu, dat fiind spiritul lui cercetător, ca sâ-şi dea exact seama de felul în care ucjionează otrava. Totuşi, ca să fiu drept, trebuie să spun cu toată con-vingerea, că ar încerca tot aşa de bine să facă experienţe pe el însuşi. Parcă ar avea o furie care-l împinge să aprofundeze tot ce studiază în aşa fel încît să rezume lotul în formule de o exactitate matematică." Găsesc că are dreptate.   De acord, dar se poate împinge calitatea asta pînă la exagerare; de pildă, cînd aj'ungi să iei un baston şi să baţi cu el piesele anatomice de pe masa de disectie, pare cel pu(in ciudat. Ce tot spui? Curatul adevăr; asta a făcut într-o zi; se pare că voia să-şi dea seama de efectele produse în felul acesta nsupra cadavrelor; am văzut asta cu ochii mei. Totuşi, zici că nu-i student la medicină? Nu, numai Dumnezeu ştie care-i scopul studiilor lni. Dar uite că am ajuns şi o să-ti poţi face singur o opinie asupra lui.. Tot vorbind, am cotit pe o străduţă şi am ajuns la poarta uneia dintre aripile marelui spital. Lucul.eni pentru mine familiar şi n-am avut nevoie de ghid pentru a parcurge vasta scară de piatră cu aspect iilît de glacial şi apoi lungile coridoare cu pereji albi pe care se desenau din loc în loc uşile vopsite în culori închise. ..> Către extremitatea clădirii am ajuns la un pasaj îngust care duce la laboratorul dechimie, o încăpere enorma, foarte înaltâ, plina ochi de sus şi pîna jos cu tot   felul de recipiente. Peste tot, mese mari, joase, plasate voia întîmplarii, iar pe ele, in mijlocul eprubetelor şi flacoanelor de tot felul, lampi Bunsen cu flacari albastre aruncînd luciri tremuratoare. tn aceeaşi sala, chiar în fundul ei, zarii un singur om aplecat asupra unei mese, complet absorbit de lucrul sau. ** La zgomotul paşilor noştri, el îşi ridica brusc privirea, apoi se repezi catre noi, cu o exclamatie triumfatoare, agitînd sub nasul tovaraşului meu eprubeta pe care o ţi-nea în mîna. „Iata-1, iata-l, striga el, am gasit reactivul care poate precipita hemoglobina; singurul, unicul! Chiar daca ar fi descoperit o mina de aur bucuria lui nu ar fi fost mai mare. „Doctorul Watson, Domnul Sherlock Holmes, spuse Stamford prezentîndu-ne pe unul celuilalt.   Ce mai faceţi? ma întrebă imediat Holmes cu ener-gie, strîngîndu-mi mîna cu o forţa care-mi dădu o idee corecta asupra puterii muşchilor sai, greu de imaginat prima vedere. Ah! ah! vad ca veniti din Afganistan. Cum naiba puteti sa o ştiţi? am întrebat uimit. N-areimportanta, mi-a replicat zîmbind; hemoglo-bina şi reactivul, iata acum marea afacere. Nu ma înşel afirmînd ca nu sesizafi importanţa descoperirii mele, aşa este? Desigur; i-am raspuns, ea prezinta un anume in-teres din punct de vedere chimic, dar din acel practic ... Domnule, pentru medicina legala este, cu siguran-ţa, cea mai importanta descoperire care a fest facuta în ultimii ani. Nu va daţi seama ca ea ne  sa repeaici; în graba sa mă apuca de mîneca, Bigîndu-ma catre masa la care lucra. Mai trebuie sa luăm sînge proaspat, spuse el şi apasînd u>or btsturiun&mijlocul unuia dintre degetele lui, aduna într-o eprunk cîteva picaturi din propriul său sînge. Acum, voi ame»Hfeaceste cunoaştem petele lasate de sîngele picături cu un litru de apă. Vedeţi ca apa îşi pastrează Câtuşi aspect. Proporţia de sînge din ea nu depaşeşte 0 mlllonime şi totuşi nu ma Indoiesc de loc că vom obţine fticlia caracteristică. Vorbind, arunca mai întîi în recipient cîteva cristale dlntr-o substanţa alba, apoi cîteva picaturi dintr-un lichid tmnsparent. Intr-oclipă, conţinutul capata o tenta roşu Inchls şi un precipitat maroniu se forma pe fundul va- llilul. MHa! ha! striga el cu aerul încintat al unui copil caruia 1 ic oferă o jucarie noua. Ce credeţi acum?" - Mi se pare ca avem de-a face cu un reactiv de o rnra sensibilitate, am remarcat. Minunat! sînteţt absolut minunat! Pîna acum, cu njiitorul gaiacului nu obfineam decît cu greu cîteva re-xultate şi alea nesigure. La fel şi în cazul analizei mi-croscopice a picăturilor de sînge care-şi pierd calitaţile cliiCH petele sînt mai vechi de cîteva ore. Reactivul meu, din contra, se comportă la fel de bine şi pe sîngele vcchi şi pe cel nou; ah! daca ar fi fost cunoscut mai clemult, sute de oameni care se plimba acum liberi ar (I dat socoteala de crimele lor. Chiar a$a? am murmurat eu. Desigur; venim cu aceasta în întîmpinarea unui iiuire num;ir de cauze judiciare. Un om este adeseori ba-iutil (lc crima de-abia dupa cîteva luni de la comiterea ri; se cerceteaza lenieria sau hainele lui, se descopera |u»te roşiatice; de unae provin însa ele? din sînge, noroL rtitfina sau pur şi simplu din sucul vreunui fruct? lata tnomentul în care expertul este pus în încurcatura — >i de ce? Pentru ca nu exista un reactiv infailibil. Acum itiSf» avem reactivul lui Sherlock Holmesşi incertitudinea tiii mai este posibila. tn timp ce vorbea, ochii îi sclipeau puternic; la sfîrşit, cu mîna pe inima. se înclina respectuos ca pentru a mul-(umi ttnei audiente imaginare şi aplauzelor. „Felicitarile mele!~ i-am spus, cuprins $i eu de entuziasmul sau.     — N-am avut anul trecut cazul lui von Rischoff de la Frankfurt? Ar fi trebuit să fie spînzurat da.că exista reactivul meu. Dar Maşon de la Bradford, sau celebrul Muller, sau Lefevre de la Montpellier, şi chiar Samson din New Orleans... Aş mai putea cita vreo douăzeci de cazuri similare. Dar sînteţi o arhivă ambulantă a crimelor, remarcă Stamford rîzînd; aţi putea publica inventarul lor sub titlul „Noiui istorie judiciară a crimelor de altă dată Ar putea fi interesant, murmură Sherlock Holmes apăsîndu-şi un mic pansament pe locul unde-şi tăiase degetul, apoi ne arătă mîna zîmbind: wsînt nevoit să fiu prudent, spuseel, umblucu atîtea otrăvuri... Văzui atunci că bra(ul îi era acoperit cu multe alte bucăfele de mătase toate arse de puterea acidului. „Asta nu e tot, interveni Stamford aşezîndu-se pe un taburet şi împingîndu-mi şi mie unul cu piciorul, noi am venit aici pentru afaceri serioase. Prietenul meu, pe ca-re-l vezi aici de fată, se află în căutarea unui adăpost şi, pentru că te-am auzit plîngîndu-te că nu găseşti pe cineva cu care să poţi locui, m-am gîndit să vă fac cunoştintă." Sherlock Holmes pâru încîntat la ideea de a-şi împăr(i casa cu mine. „Am în vedere un apartament, spuse el, pe Baker Street şi cred că ni s-ar potrivi de minune. Sper că nu vă supără mirosul puternic de tutun? — Nu fumez decît tigări tari, i-am răspuns. —- Atunci e bine. Vă previn însă că am aproape mereu la mine tot felul de substante chimice cu care fac ex-perienfe; aceasta vă supără? In nici un caz. Staţi putin să încerc să-mi mai rememorez cîteva dintre viciile wderanjanteM! A, da! Sînt din cînd în cînd foarte prost dispus — două sau trei zile nu scot o vorbă. Asta nu trebuie să vă facă să crede(i că fac mofturi sau că am ceva cu dumneavoastră. Este necesar să mă lăsaţi în pace şi astfel îmi revin la normal foarte repede. Dumneavoastră ce ave(i de mărturisit? Cred că doi oameni trebuie să-şi cunoască foarte bine defectele înainte de a începe să convieţuiască. Acest interogatoriu m-a făcut să zîmbesc. „Am un cătel, i-am spus. Apoi, vedeti, nervii mei au loit otit de încercaţi în ultima vreme încît nu suport zgomotele şi scandalurile. In fine, mă trezesc la cele mai cmd«ie ore pentru că sînt extrem de leneş. Mai am şi defecte atunci cînd mă simt în apele mele dar, pentru momcnt, aceasta este situaţia. Prin zgomot înţelegeţi şi vioara? întrebă Holmes cu îngrijorare.  

Memoriile lui Sherlock Holmes  de Arthur Conan Doyle 1. Stea-de-Argint   — Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes într-o dimineaţă, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun. — Să pleci! Unde? — În ţinutul Dartmoor, la King’s Pyland. Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era doar că nu se amestecase până atunci în acest caz extraordinar, unicul subiect de discuţie din toată Anglia. O zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung şi-n lat, cu capul în piept şi cu sprâncenele încruntate, umplându-şi în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la agentul nostru de presă cele mai recente ediţii ale ziarelor, pe care doar le răsfoia şi le arunca într-un colţ. Cu toată tăcerea lui, ştiam foarte bine ce-l frământă. O singură problemă aflată în atenţia publicului la acea vreme îi putea pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariţie a favoritului cursei pentru cupa Wessex şi tragica ucidere a antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a anunţat brusc intenţia de a pleca spre locul unde se petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce aşteptasem şi sperasem să se întâmple. — Aş fi foarte bucuros să te însoţesc, dacă nu cumva crezi că te incomodez, i-am spus. — Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind cu mine. Şi consider că nu-ţi vei irosi timpul, întrucât sunt anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul în gara Paddington şi pe drum îţi voi spune mai pe larg despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua cu tine şi excelentul tău binoclu. Şi iată cum, o oră şi ceva mai târziu, mă aflam într-un compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră şi plină de nerăbdare, încadrată de şapca de voiaj cu apărătoare pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui teanc de ziare noi, pe care şi le cumpărase la Paddington. Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă ultimul ziar şi-mi întinse tabachera. — Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi pe fereastră şi apoi la ceas. În momentul de faţă avem o viteză de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe oră. — N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă. — Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la o distanţă de şaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John Straker şi dispariţia lui Stea-de-Argint. — Am citit ce scrie în ziarele „Telegraph” şi „Chronicle”. — E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de neobişnuită, de completă şi de o importanţă atât de mare din punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât suferim de un exces de sugestii, presupuneri şi ipoteze. Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut incontestabile, de înfrumuseţările aduse de teoreticieni şi ziarişti. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage şi care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte întregul mister. Marţi seara, am primit telegrame atât de la colonelul Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându-mi colaborarea. — Marţi seara! am exclamat. Şi azi e joi dimineaţă! De ce nu te-ai dus ieri acolo? — Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, o greşeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, mai ales într-un loc atât de puţin populat ca nordul ţinutului Dartmoor. Ieri aşteptam din oră în oră să aud că a fost găsit şi că cel care l-a răpit este ucigaşul lui John Straker. Dar când am văzut că a mai trecut o dimineaţă şi că nu s-a făcut nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în acţiune. Totuşi, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a fost irosită în zadar. — Asta înseamnă că ţi-ai format o teorie? — Cel puţin cunosc exact faptele esenţiale ale acestui caz. Am să ţi le enumer, căci nimic nu limpezeşte un caz mai bine decât expunerea lui în faţa unei alte persoane; oricum, nu mă pot aştepta la o colaborare din partea ta fără să-ţi arăt punctul nostru de plecare. M-am rezemat de perne, trăgând din ţigară, în timp ce Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiţă a evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung şi subţire. — Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy şi deţine un palmares la fel de strălucitor, ca şi celebrul lui strămoş. Are cinci ani şi, rând pe rând, i-a adus colonelului Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse şi nu i-a dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el sume enorme, chiar şi la aceste şanse. Este evident, deci, că mulţi oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de-Argint să fie prezent la startul cursei de marţea viitoare. Bineînţeles, acest lucru a fost conştientizat şi la King’s Pyland, unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au luat toate precauţiile pentru a se asigura paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se îngrăşa şi de a depăşi greutatea admisă. El l-a slujit pe colonel cinci ani ca jocheu şi şapte ani ca antrenor şi întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos şi cinstit. Avea în subordine trei băieţi, întrucât grajdul era destul de mic, cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre aceşti băieţi stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalţi dormeau în pod. Toţi trei aveau caractere ireproşabile. John Straker, fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, şi avea o situaţie materială destul de bună. Împrejurimile sunt pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în folosul bolnavilor şi al acelora care doresc să se bucure de aerul proaspăt din Dartmoor. Oraşul Tavistock este situat la două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din Mapleton, care aparţine lordului Backwater şi este condus de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, locuit doar de câţiva ţigani nomazi. Aceasta era situaţia lunea trecută, când s-a produs catastrofa. În seara aceea, caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre băieţi s-au dus acasă la antrenor şi au luat cina în bucătărie, în timp ce al treilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, deoarece grajdurile aveau apă curentă şi exista regula ca băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan. Edith Baxter se afla la o distanţă de treizeci de yarzi de grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric şi i-a strigat să se oprească. În clipa în care a păşit în cercul de lumină palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfăţişare distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare gri, cu o şapcă din postav pe cap. Purta ghetre şi avea un baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feţei şi nervozitatea din felul lui de a se purta. În privinţa vârstei, după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani. — Îmi poţi spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut lumina felinarului tău. — Sunteţi în preajma grajdurilor de la King’s Pyland, a răspuns ea. — Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte ştiu, un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu eşti prea mândră pentru a câştiga nişte bani ca să-ţi cumperi o rochie nouă, nu-i aşa? Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de hârtie împăturită, zicând: — Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară şi mâine vei avea cea mai frumoasă rochiţă pe care ţi-ai putea-o cumpăra. Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui şi a luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care obişnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja deschisă, iar Hunter era aşezat la măsuţa dinăuntru. Fata tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când străinul s-a apropiat din nou. — Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în mâna lui colţul micului pachet de hârtie. — Dar ce treabă aveţi aici? a întrebat băiatul. — Genul de treabă care ar putea să-ţi umple buzunarele, a replicat celălalt. Ai doi cai înscrişi în cursa pentru cupa Wessex: Stea-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi şi mie un pont bun şi n-o să-ţi pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri şi că cei de aici au pariat pe el? — Aha! Deci dumneata eşti unul din spionii ăia blestemaţi! a strigat băiatul. Lasă că-ţi arăt eu cum ne purtăm noi cu astfel de oameni la King’s Pyland! A sărit în sus şi a traversat în fugă grajdul, ca să dea drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce fugea, s-a uitat înapoi şi l-a văzut pe străin aplecându-se înăuntru pe fereastră. Puţin mai târziu însă, când Hunter s-a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse şi cu toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a reuşit să-i mai dea de urmă. — O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, grăjdarul a lăsat cumva uşa descuiată în urma lui? — Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. Importanţa acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să lămuresc problema. Băiatul a încuiat uşa înainte să iasă. În plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om prin ea. Hunter a aşteptat până s-au întors colegii lui, moment în care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deşi se pare că nu şi-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era totuşi vag neliniştit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la unu noaptea, l-a văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniştit din cauza cailor şi că intenţionează să se ducă până la grajduri să vadă dacă totul e în ordine. Soţia lui l-a implorat să stea acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în ciuda rugăminţilor ei, el şi-a pus impermeabilul şi a ieşit afară. La şapte dimineaţa, doamna Straker s-a trezit şi a constatat că soţul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în grabă, a chemat servitoarea şi s-a îndreptat către grajduri. Uşa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa favoritului era goală şi nici urmă de antrenor. Cei doi băieţi, care dormiseră în podul de deasupra camerei cu harnaşamente, au fost treziţi în grabă. Nu auziseră nimic în timpul nopţii, fiindcă amândoi aveau un somn greu. Era evident că Hunter era sub influenţa unui drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de la el, a fost lăsat să doarmă până şi-a revenit, timp în care cei doi băieţi şi cele două femei au fugit în căutarea lui Straker şi a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din cine ştie ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza că se aflau în prezenţa unei tragedii. La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John Straker fâlfâia, agăţată într-un tufiş. În imediata apropiere era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură barbară, aplicată cu un obiect greu, şi mai avea o rană pe coapsă, o tăietură lungă şi dreaptă, făcută bineînţeles cu un instrument foarte ascuţit. Cu toate astea, era clar că Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, pentru că în mâna dreaptă ţinea un cuţitaş plin până la plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o cravată din mătase roşie cu negru, pe care servitoarea a recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de necunoscutul care apăruse la grajduri. Când şi-a revenit din toropeală, Hunter a fost şi el aproape sigur că străinul era posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că acelaşi străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În ceea ce priveşte calul dispărut, în noroiul de pe fundul gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineaţa aceea, calul n-a mai fost văzut şi, cu toate că s-a oferit o recompensă substanţială, iar toţi ţiganii din Dartmoor sunt cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În sfârşit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului conţin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce oamenii din casă au mâncat în aceeaşi seară aceeaşi mâncare, fără să păţească nimic. Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce făcut poliţia în această chestiune. Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredinţat cazul, este un poliţist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat şi cu imaginaţie, ar putea ajunge departe în meseria lui. De îndată ce sosit la faţa locului, l-a găsit şi i-a arestat imediat pe bărbaţi asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu o educaţie aleasă care şi-a risipit averea la cursele de cai şi acum trăieşte din puţinii bani pe care îi câştigă ca agent de pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, el a declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informaţii despre caii de la King’s Pyland, precum şi despre Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a comportat în seara aceea aşa cum spuseseră martorii, dar a declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur şi simplu dorise să obţină informaţii direct de la sursă. Când i s-a arătat cravata; a devenit palid şi a fost complet incapabil să justifice prezenţa ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce cuţitul lui Straker arăta că cel puţin unul dintre atacatorii săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, şi ţi-aş fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puţină lumină în acest caz. Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deşi majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem îndeajuns importanţa lor relativă şi nici legătura dintre ele. — Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuţit în cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la creier? — E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în favoarea acuzatului dispare. — Şi totuşi, i-am spus, nici acum nu înţeleg care este teoria poliţiei. — Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina obiecţii serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a drogat pe băiat şi după ce a obţinut cumva o copie a cheii, a deschis uşa de la grajd şi a scos calul afară, aparent cu intenţia de a-l răpi. Frâul calului lipseşte, deci se poate să i-l fi pus Simpson. Apoi, lăsând uşa deschisă în urma lui, a plecat cu calul prin bărăgan, când s-a întâlnit sau a fost ajuns din urmă de antrenor. Bineînţeles că a izbucnit un scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu bastonul său greu, fără să fie rănit de cuţitaşul folosit de Straker ca să se apere, apoi hoţul a dus calul într-o ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, iar acum rătăceşte pe undeva prin bărăgan. Cam aşa se prezintă cazul în concepţia poliţiei şi, oricât de improbabil ar fi el, orice altă explicaţie este şi mai improbabilă. Oricum, voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la faţa locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai mult de atât în aceasta problemă. Era deja seară când am ajuns în micul oraş Tavistock, situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul cercului uriaş al ţinutului Dartmoor. La gară ne aşteptau doi domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu şi cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat de pătrunzători. Celălalt era scund şi vioi, foarte elegant şi dichisit, purta redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici, bine îngrijiţi şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul Gregory, un om a cărui faimă creştea cu repeziciune în cadrul departamentului de detectivi al poliţiei engleze. — Sunt încântat că aţi venit, domnule Holmes, spuse colonelul. Domnul inspector aici de faţă a făcut tot ce se putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de a răzbuna pe bietul Straker şi de a-mi recupera calul. — A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes. — Cu regret trebuie să spun că am făcut prea puţine progrese, răspunse inspectorul. Afară ne aşteaptă o trăsură şi întrucât sunt sigur că doriţi să vedeţi locul faptei înainte să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum. Un minut mai târziu, eram cu toţii aşezaţi confortabil în trăsura care trecea zornăind prin ciudatul şi vechiul Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de cazul său, începu să toarne cu observaţii, iar Holmes îl întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o interjecţie. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile încrucişate şi cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. Gregory îşi formula teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o prevăzuse în tren. — Laţul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, spuse inspectorul, şi eu personal cred că el e omul nostru. În acelaşi timp, recunosc că dovezile sunt pur circumstanţiale şi că ar putea interveni ceva nou care să răstoarne situaţia. — Cum rămâne cu cuţitul lui Straker? — Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut. — Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat acelaşi lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc în favoarea acestui Simpson. — Cu siguranţă. El nu are nici cuţit şi nici vreo urmă de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe pentru a ne prezenta în faţa unui juriu. Holmes clătină din cap. — Un avocat deştept ar face praf toată teoria, zise el. De ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra lui o copie după cheia de la uşa grajdului? Ce farmacist i-a vândut praful de opiu? Şi, mai ales, unde ar fi putut el, care e un străin în ţinut, să ascundă un cal, şi încă un cal aşa faimos? Care este explicaţia lui în legătură cu hârtia pe care dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului? — El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din bărăgan. — Ce spune el în privinţa cravatei? — Recunoaşte că e a lui şi declară că a pierdut-o. Dar a apărut un element nou în acest caz, care poate explica de ce a scos calul din grajd. Holmes îşi ciuli urechile. — Am găsit urme care arată că o şatră de ţigani s-a stabilit luni seara la o distanţă de o milă de locul unde a avut loc crima. Marţi nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a existat o înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a fost ajuns din urmă, şi nu e posibil ca ei să se afle în posesia lui acum? — Tot ce se poate. — În prezent, bărăganul este cercetat în amănunţime, pentru a se da de urma acestor ţigani. Am examinat, de asemenea, fiecare grajd şi dependinţă din Tavistock, pe o rază de zece mile. — Din câte ştiu, mai există un alt grajd în apropiere. — Da, şi acesta este un factor pe care desigur nu trebuie să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea pe lista de pariuri şi proprietarul avea interes să dispară favoritul. Se ştie că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulţi bani cu ocazia cursei şi nu era deloc prieten cu bietul Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile şi nu am găsit nimic care să aibă legătură cu cazul. — Şi nimic care să-l lege pe Simpson de interesele grajdurilor Mapleton? — Absolut nimic. Holmes se rezemă pe pernele trăsurii şi conversaţia încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea drumului, în faţa unei vilişoare drăguţe din cărămidă roşie, cu streşinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, era o clădire lungă, cu ţigle cenuşii. Curbele joase ale bărăganului, căruia ferigile veştede îi dădeau culoarea bronzului, se întindeau în toate direcţiile, până la linia orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile Mapleton. Cu toţii ne-am dat jos în grabă, în afară de Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii aţintiţi în zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins braţul s-a ridicat, tresărind violent şi a coborât din trăsură. — Mă scuzaţi, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, care îl privea surprins. Visam cu ochii deschişi. Strălucirea ochilor şi agitaţia stăpânită din comportamentul lui m-au convins, obişnuit fiind cu felul său de a fi, că găsise un indiciu, deşi nu-mi puteam imagina unde. — Poate aţi prefera să mergeţi de îndată la locul crimei, domnule Holmes? spuse Gregory. — Mai degrabă aş vrea să mai rămân puţin aici şi să lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că Straker a fost adus aici? — Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine. — Era de mulţi ani în slujba dumneavoastră, domnule colonel? — Am fost mereu foarte mulţumit de serviciile lui. — Domnule inspector, presupun că aţi făcut un inventar al lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a murit? — Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriţi să le vedeţi. — Mi-ar face mare plăcere. Ne-am dus cu toţii în camera din faţă şi ne-am aşezat în jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie pătrată din metal şi aşternu în faţa noastră o grămăjoară de lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conţinea tutun de pipă, un ceas din argint cu lanţ din aur, cinci monede din aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii şi un cuţit cu mâner din fildeş şi cu o lamă rigidă, dar foarte fină, marca Weiss & Comp., Londra. — Cuţitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, ridicându-l şi examinându-l minuţios. Întrucât are pete de sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna mortului. Watson, acest cuţit e cu siguranţă din domeniul tău, nu-i aşa? — E un cuţit ce se foloseşte în operaţiile de ochi, i-am răspuns. — Aşa mă gândeam şi eu. O lamă delicată destinată unor operaţii delicate. E ciudat ca un om să ia cu el un astfel de obiect într-o expediţie dură, mai ales că nu se poate închide când îl pui în buzunar. — Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soţia lui ne-a spus că văzuse acest cuţit pe masa de toaletă şi că bărbatul ei îl luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul respectiv. — E foarte posibil. Şi hârtiile acestea? — Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de fân. Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William Derbyshire, pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi cincisprezece şilingi. Doamna Straker ne-a spus că Derbyshire este un prieten al soţului ei şi că, uneori, scrisorile acestuia erau trimise aici. — Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. Douăzeci şi două de guinee este un preţ cam mare pentru o singură toaletă. Totuşi, cred că nu mai e nimic de aflat aici, aşa că putem merge la locul crimei. În timp ce ieşeam din sufragerie, o femeie care până atunci aşteptase pe hol, făcu un pas înainte şi îl apucă de mânecă pe inspector. Avea o faţă obosită, slabă şi plină de nerăbdare, pe care o tragedie recentă îşi lăsase amprenta. — L-aţi prins? L-aţi găsit? gâfâi ea. — Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de faţă, a venit de la Londra ca să ne ajute şi vom face tot posibilul. — Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în urmă cu ceva vreme, nu-i aşa, doamnă Straker? zise Holmes. — Nu, domnule, vă înşelaţi. — Vai de mine! Aş fi putut să jur că-i aşa. Aveaţi un taior din mătase albă, garnisit cu pene de struţ. — N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, răspunse doamna. — A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes şi, cerându-şi scuze, ieşi pe urmele inspectorului. Pornind cu toţii de-a curmezişul bărăganului, am ajuns în scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine se afla tufişul de care se agăţase haina. — Din câte am înţeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, zise Holmes. — Deloc, dar a plouat cu găleata. — În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiş, ci a fost pusă acolo. — Da, era întinsă peste el. — Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de paşi. Cu siguranţă au călcat mulţi pe aici de luni seara şi până acum. — Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, şi am stat cu toţii numai pe ea. — Excelent. — În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum şi un mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint. — Dragul meu inspector, îmi depăşiţi toate aşteptările! Holmes luă sacul şi, coborând în groapă, împinse rogojina mai spre centru. Apoi, întins pe burtă şi cu bărbia sprijinită în mâini, cercetă amănunţit noroiul plin de urme din faţa lui. — Hei! strigă el deodată. Ce-i asta? Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta noroi, încât părea mai degrabă o aşchie de lemn. — Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise inspectorul, vizibil enervat. — Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar pentru că îl căutam. — Cum? Vă aşteptaţi să-l găsiţi? — Nu mi s-a părut exclus. Holmes scoase ghetele din sac şi compară urmele lăsate de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se caţără până la marginea gropii şi începu să se târască printre ferigi şi tufişuri. — Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am examinat zona cu mare atenţie, pe o rază de o sută de yarzi. — Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aş fi de-a dreptul impertinent dacă aş face acelaşi lucru, după cele ce mi-aţi spus. Dar aş dori să fac o mică plimbare prin împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine să mă aflu pe teren cunoscut şi cred că voi lua şi potcoava asta cu mine, ca să-mi poarte noroc. Colonelul Ross, care se arătase oarecum nerăbdător faţă de metoda calmă şi sistematică de lucru a prietenului meu, se uită la ceas. — V-aş ruga să vă întoarceţi cu mine, domnule inspector, zise el. Aş dori să vă consult în privinţa câtorva aspecte. Mă întrebam dacă nu e de datoria noastră să ştergem numele calului de pe lista concurenţilor la cupa Wessex. — În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aş lăsa numele acolo. Colonelul se înclină. — Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, domnule, spuse el. După ce vă terminaţi plimbarea, ne veţi găsi acasă la bietul Straker şi ne vom putea întoarce împreună cu trăsura la Tavistock. Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu şi Holmes o pornirăm încet, de-a curmezişul bărăganului. Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la Mapleton, iar câmpia lungă şi înclinată din faţa noastră căpăta nuanţe aurii, devenind maroniu-roşcată, acolo unde ferigile veştejite şi ciulinii prindeau lumina înserării. Dar măreţia peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era cufundat adânc în gânduri. — Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii lui John Straker şi ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la King’s Pyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să rătăcească aiurea prin bărăgan? În orice caz, l-ar fi văzut cineva până acum. Şi ce rost ar fi avut să-l răpească ţiganii? Oamenii ăştia o iau întotdeauna la goană când aud de bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiţi de poliţie. Iar de vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm şi n-ar fi câştigat nimic luându-l. Asta e clar ca lumina zilei. — Şi atunci, unde e? — Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King’s Pyland, ori la Mapleton. La King’s Pyland nu e. Prin urmare, e la Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta şi să vedem unde ne duce. Aşa cum a remarcat şi inspectorul, partea asta a bărăganului este foarte tare şi uscată, dar spre Mapleton coboară şi, după cum poţi să vezi de aici, în partea aceea este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua şi acolo zic eu că ar fi bine să-i căutăm urmele. În timpul acestei conversaţii ne continuasem drumul într-un ritm alert şi câteva minute mai târziu ne găseam în vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu apucasem să fac cincizeci de paşi, când l-am auzit strigând şi l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite se contura clar pe pământul moale din faţa lui, iar potcoava pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta. — Iată valoarea imaginaţiei, zise Holmes. E tocmai calitatea care îi lipseşte inspectorului Gregory. Noi ne-am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acţionat conform presupunerii şi am descoperit că am avut dreptate. Să continuăm. Traversarăm fundul mlăştinos al vâlcelei şi străbăturăm un sfert de milă de pământ uscat şi tare. Apoi, terenul începu iar să coboare şi văzurăm din nou urmele. Cale de o jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul şi mi le arătă, cu o expresie de triumf pe faţă. Urmele paşilor unui om se distingeau clar alături de cele ale calului. — Dar mai înainte calul era singur! am strigat. — Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi o luau spre King’s Pyland. Holmes scoase un şuierat şi pornirăm amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am văzut cu surprindere cum aceleaşi urme se întorceau înapoi, în direcţia opusă. — Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc. N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul asfaltat care ducea la porţile grajdurilor Mapleton. Când ne-am apropiat, un servitor ieşi în fugă. — Nu primim drumeţi aici, zise el. — Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea devreme dacă aş veni mâine dimineaţă la ora cinci să vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown? — Sunteţi binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora aia, cu siguranţă e dumnealui, pentru că întotdeauna se scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, dacă doriţi. În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare fioroasă, ieşi pe poartă, învârtind în mână o cravaşa. — Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Şi voi, ce naiba căutaţi pe-aici? — Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas. — N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem străini pe-aici. Plecaţi sau pun câinele pe voi! Holmes se aplecă înainte şi îi şopti ceva antrenorului. Acesta tresări puternic şi se înroşi până peste urechi. — E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată! — Foarte bine. Preferaţi să ne certăm în privinţa asta aici, în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră? — Atunci, intraţi înăuntru, dacă doriţi. Holmes zâmbi. — N-am să te ţin mai mult de câteva minute, Watson, zise el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Trecură douăzeci de minute şi nuanţele roşiatice ale bărăganului deveniră cenuşii până se întoarse Holmes cu antrenorul. În viaţa mea nu mai văzusem o schimbare aşa de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown în acest răstimp. Faţa lui era pământie, pe frunte îi străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât cravaşa părea o ramură bătută de vânt. Atitudinea lui tiranică şi bătăioasă dispăruse şi ea, iar acum antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine pe lângă stăpân. — Instrucţiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va fi făcut întocmai. — Nu trebuie să existe nici o greşeală, zise Holmes, privindu-l cercetător. Celălalt se cutremură când citi ameninţarea în ochii lui. — Nu, nu va fi nici o greşeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai întâi sau nu? Holmes se gândi puţin, apoi izbucni în râs. — Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ţi scriu eu în privinţa asta. Să nu faci vreo şmecherie, că altfel... — Nu, nu! Puteţi avea încredere în mine, fiţi sigur! — Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi veşti de la mine. Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna tremurătoare pe care i-o întindea celălalt şi pornirăm spre King’s Pyland. — Rar am întâlnit aşa o combinaţie de bătăuş, laş şi josnic, precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce mergeam amândoi pe drumul anevoios. — Asta înseamnă că el are calul, nu-i aşa? — A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta exactitate ce-a făcut în dimineaţa aceea, încât e convins că îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a urmelor de paşi şi faptul că cizmele lui corespund întocmai. În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. I-am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, şi văzuse un cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el şi ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe frunte, de la care i se trage şi numele de Stea-de-Argint, cum şi-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i-am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la King’s Pyland, cum diavolul îl învăţase să ascundă calul până după cursă şi cum se întorsese cu el şi-l ascunsese la Mapleton. După ce i-am înşirat astfel toate detaliile, a cedat şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea. — Da, dar grajdurile lui au fost percheziţionate. — Un şmecher ca el ştie multe trucuri când vine vorba de cai. — Bine, dar nu ţi-e teamă să laşi calul în mâinile lui acum, mai ales că are tot interesul să-i facă rău? — Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. Ştie că singura lui salvare este să-l aducă teafăr. — Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea dovadă de milă în vreo împrejurare. — Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am metodele mele şi nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta este avantajul de a lucra neoficial. Nu ştiu dacă ai observat, Watson, dar atitudinea colonelului Ross faţă de mine a fost puţin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal. — În nici un caz fără permisiunea ta. — Bineînţeles, asta nu e nimic în comparaţie cu problema uciderii lui John Straker. — Şi acum o să te dedici rezolvării ei? — Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul de noapte. Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem decât câteva ore în Devonshire şi mi se părea de neînţeles să vrea să renunţe la o investigaţie pe care o începuse atât de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul şi inspectorul ne aşteptau în salon. — Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem în oraş cu expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor. Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji. — Deci renunţaţi la speranţa de a-l aresta pe cel care l-a ucis pe bietul Straker, zise el. Holmes dădu din umeri. — Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, replică el. Cu toate astea, am mari speranţe că armăsarul dumneavoastră va fi marţi la start şi vă rog să aveţi jocheul pregătit. Aş putea să vă cer o fotografie de-a lui John Straker? Inspectorul scoase una dintr-un plic şi i-o înmână. — Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorinţele. Dacă nu vă deranjează să aşteptaţi aici o clipă, aş dori să-i pun servitoarei o întrebare. — Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolişuri, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut vreun progres de când a venit el. — Cel puţin aveţi asigurarea lui că armăsarul dumneavoastră va concura, i-am zis. — Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din umeri. Eu aş prefera să am calul. Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului meu, când acesta reveni în cameră. — Şi acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la Tavistock. Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne ţinea uşa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o idee, căci se aplecă spre băiat şi îi atinse mâneca. — Aveţi câteva oi în ţarc, spuse el. Cine are grijă de ele? — Eu, domnule. — Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme? — Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au început să şchiopăteze. Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, deoarece chicoti şi-şi frecă mâinile. — O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, ciupindu-mă de braţ. Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, vizitiu! Pe faţa colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe care şi-o formase despre capacităţile prietenului meu, dar privindu-l pe inspector mi-am dat seama că acesta devenise deodată foarte atent. — Credeţi că acest lucru este important? întrebă el. — Absolut. — Există ceva anume asupra căruia doriţi să-mi atrageţi atenţia? — Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul nopţii. — Dar câinele n-a făcut nimic atunci. — Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes. Patru zile mai târziu, eu şi Holmes ne aflam din nou în tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în faţa gării, aşa cum convenisem, şi ne conduse cu trăsura lui la hipodromul de la marginea oraşului. Avea o expresie gravă, iar atitudinea lui era extrem de rece. — Încă nu mi-am văzut calul la faţă, zise el. — Presupun că l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea, nu-i aşa? întrebă Holmes. Colonelul se înfurie. — Particip la curse de douăzeci de ani şi nu mi-a pus nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Şi un copil l-ar recunoaşte pe Stea-de-Argint: e ţintat şi are un picior din faţă pătat. — Cum merg pariurile? — Ei bine, asta-i partea curioasă. Ieri puteai obţine o cotă de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât acum abia ai trei la unu. — Hm! zise Holmes. E clar că cineva ştie ceva. Când trăsura se opri în faţa îngrăditurii de lângă tribuna principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd participanţii: Cupa Wessex – 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru şi cinci ani. Premiul doi – 300 de lire. Premiul trei – 200 de lire. Noul traseu – 2609 metri. Armăsarul Negruţ, proprietar Heath Newton. Şapcă roşie; jachetă havan. Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Şapcă roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, proprietar lordul Backwater. Şapcă şi mâneci galbene. Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Şapcă neagră; jachetă roşie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de Balmoral. Dungi galbene şi negre. Armăsarul Rasper, proprietar lordul Singleford. Şapcă vişinie; mâneci negre. — Am şters de pe listă celălalt cal şi ne-am pus toate speranţele în ceea ce ne-aţi spus, zise colonelul. Dar ce-i asta? Stea-de-Argint e favorit? — Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe teren! — Iată, s-au ridicat numerele participanţilor! am strigat eu. Sunt toţi şase la start. — Toţi şase? Înseamnă că şi calul meu aleargă, strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au trecut. — Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie. În timp ce vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc şi trecu în galop uşor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu binecunoscutele culori roşu şi negru ale colonelului. — Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne asta, domnule Holmes? — Aşteptaţi puţin, să vedem cum se descurcă, răspunse imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preţ de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el deodată, iată-i că ies din curbă! Din trăsură aveam o privelişte superbă a participanţilor care se apropiau de linia dreaptă. Cei şase cai erau atât de aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toţi sub un singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul grajdurilor Mapleton ieşi puţin în faţă. Însă până să ajungă în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar calul colonelului Ross ţâşni şi trecu linia de sosire cu cel puţin şase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obţinu cu mare greutate locul trei. — Oricum, eu am câştigat cursa, gâfâi colonelul, ştergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate astea. Nu credeţi că aţi prelungit destul misterul, domnule Holmes? — Desigur, domnule colonel. O să aflaţi tot. Să mergem cu toţii să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne îndreptam către padoc, unde doar proprietarii şi prietenii lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curăţaţi faţa şi piciorul cu oţet şi veţi descoperi că este acelaşi Stea-de-Argint dintotdeauna. — Mă uimiţi! — L-am găsit în mâinile unui iluzionist şi mi-am permis să-l las să alerge exact aşa cum a fost trimis încoace. — Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos şi în formă. În viaţa lui n-a alergat mai bine. Îţi datorez mii de scuze pentru că m-am îndoit de capacităţile dumitale. Mi-ai făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul şi mai mare dacă ai pune mâna şi pe ucigaşul lui John Straker. — Am şi făcut-o, zise Holmes calm. Şi eu şi colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire. — L-ai prins? Atunci unde e? — E aici. — Aici! Unde? — E lângă mine, în momentul de faţă. Colonelul se înroşi de mânie. — Recunosc că-ţi sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă proastă, fie ca pe o insultă. Sherlock Holmes râse. — Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule colonel, zise el. Adevăratul ucigaş este chiar în spatele dumneavoastră. Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al pur-sângelui. — Calul! am strigat într-un glas şi eu şi colonelul. — Da, calul. Totuşi, vina lui nu va mai părea aşa de mare dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare şi că John Straker era un om complet nedemn de încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoţelul şi am şanse să câştig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o explicaţie detaliată pentru un moment mai potrivit. În seara aceea, ne aflam singuri în colţul unui vagon de dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. Mie şi colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând relatarea făcută de prietenul meu cu privire la evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile din Dartmoor, precum şi la mijloacele prin care reuşise să dezlege misterul. — Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet eronate. Şi totuşi, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata semnificaţie. M-am dus în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deşi, fireşte, am văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de importanţa uriaşă a mâncării de berbec. Poate vă amintiţi că eram îngândurat şi că am rămas în trăsură după ce aţi coborât cu toţii. Mă minunam în sinea mea cum de putusem să trec cu vederea un indiciu atât de evident. — Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate ajuta acest lucru, zise colonelul. — A fost prima verigă din lanţul meu de argumente. Praful de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat într-o mâncare obişnuită, consumatorul l-ar detecta fără doar şi poate şi probabil că n-ar mai mânca. O mâncare condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de mâncare în familia antrenorului în seara aceea şi ar fi o coincidenţă mult prea mare dacă am presupune că s-a întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, iar atenţia noastră se îndreaptă către Straker şi soţia lui. Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat după ce s-a pus deoparte porţia grăjdarului, pentru că ceilalţi au mâncat acelaşi lucru fără să se simtă rău. Atunci, care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie văzut de servitoare? Înainte de a mă hotărî asupra acestei întrebări, mi-am dat seama de importanţa faptului că în noaptea aceea câinele nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat şi altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri era ţinut un câine şi, totuşi, cineva intrase şi scosese un cal, fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieţi din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe care câinele îl cunoştea foarte bine. Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker se dusese la grajduri în miezul nopţii şi-l scosese afară pe Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de ce şi-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu înţelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul unor agenţi, antrenorii şi-au asigurat sume mari de bani pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin înşelăciune să câştige cursa. Uneori folosesc un jocheu care ţine calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure şi mai subtile. În cazul de faţă despre ce era vorba? Speram ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi formulez o concluzie. Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuţitul neobişnuit, găsit în mâna mortului, un cuţit pe care cu siguranţă nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a spus şi doctorul Watson, era un tip de cuţit folosit în cele mai delicate operaţii chirurgicale. Şi, în noaptea aceea, tocmai pentru o operaţie delicată urma să fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveţi o experienţă vastă în ceea ce priveşte cursele de cai, ştiţi desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, printr-o operaţie subcutanată, ca să nu se vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe să şchiopăteze uşor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxaţii sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloşii. — Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul. — Iată, deci care este motivul pentru care John Straker a vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi trezit până şi pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci când ar fi simţit înţepătura unui cuţit. Era absolut necesar ca acest lucru să fie făcut în aer liber. — Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînţeles că de asta avea nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul. — Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut norocul să descopăr nu numai metoda, ci şi motivele delictului. Ca om cu experienţă, domnule colonel, ştiţi că oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei mai mulţi dintre noi avem şi aşa destulă bătaie de cap achitându-le pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker ducea o viaţă dublă şi că ţinea două case. Caracterul notei de plată indica faptul că era vorba de o doamnă şi încă una cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu greu îţi poţi imagina că aceştia le-ar putea cumpăra soţiilor lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna Straker în legătură cu rochia, fără ca ea să-şi dea seama, şi, după ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită şi îi arăt fotografia lui Straker, voi putea cu uşurinţă să-l fac să dispară pe imaginarul Derbyshire. Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, Simpson îşi pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în vâlcea, trecuse în spatele armăsarului şi aprinsese un chibrit. Speriat de lumina bruscă şi simţind instinctiv că se va petrece o ticăloşie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe Straker în frunte cu potcoava de oţel. În ciuda ploii, el îşi dăduse deja haina jos pentru a putea săvârşi delicata operaţie, astfel că, în cădere, şi-a tăiat pulpa cu cuţitul. Am fost destul de limpede? — Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la faţa locului! — Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de hazardată. M-am gândit că un om atât de isteţ ca Straker nu s-ar încumeta să facă o operaţie delicată precum o incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor şi am pus o întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că presupunerea mea era corectă. Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, împingându-l astfel la acest complot mizerabil. — Aţi explicat totul, cu excepţia unui singur lucru, exclamă colonelul. Unde era calul? — A, calul a fugit şi a fost îngrijit de unul din vecinii dumneavoastră. Cred că trebuie să obţinem o amnistie în această privinţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns la Clapham Junction şi în mai puţin de zece minute o să fim în gara Victoria. Dacă doriţi să fumaţi o ţigară în apartamentul nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte detalii care v-ar putea interesa.

Intoarcerea lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle I. Aventurile din casa goală În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoţie şi simt din nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie care a fost ridicată pe data de trei luna trecută. Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără succes. Şi totuşi, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observaţie şi gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa. Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei. Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă şi locuia împreună cu fiul ei Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute. Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase şi în după-amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist şi că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, câştiga. La anchetă a reieşit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieşit în urma anchetei. În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi. O examinare superficială a circumstanţelor nu putea decât să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie uşa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât şi apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o staţie de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, aşa cum se întâmplă cu toate gloanţele cu cap moale, şi era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absenţa totală a mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră. Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de minimă rezistenţă despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari coloraţi, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărţi pe care le maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut favoriţii cărunţi dispărând în mulţime. Observaţiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecţionar de cărţi, cu faţa aspră şi zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb şi cu preţioasele-i volume, cel puţin o duzină, sub braţul drept. — Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită. Am recunoscut că eram. — Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.” — Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum aţi ştiut cine sunt? — Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupaţi acel spaţiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i aşa, domnule? Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână. — Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îţi datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat. L-am apucat de braţ. — Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis? — Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc serios prin dramatica şi inutila mea reapariţie. — Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu! L-am apucat din nou de mânecă şi am simţit mâna subţire şi vânjoasă de dedesubt. — Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţă din acea prăpastie îngrozitoare? S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta sa manieră nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, dar pe faţa lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă. — Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba. — Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud acum. — Vei veni cu mine la noapte? — Când doreşti şi unde doreşti. — Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie. — Nu ai fost niciodată? — Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-ţigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei şi l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit şi a ajuns în apă. Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de la ţigară. — Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă şi nici una coborând înapoi. — S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei a căror dorinţă de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach. M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ţie bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de compătimire şi ineficienţă, împrejurările morţii mele. În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai aşteptau surprize. O piatră uriaşă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – şi chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului său şi al fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care eşuase martorul său. N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat şi plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu mine. Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îţi datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecţiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi orice semn de surpriză şi emoţie din partea ta ar fi atras atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franţei. Spre satisfacţia mea, la finalizarea acestuia şi la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile mele au fost grăbite de primirea veştii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat. Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe. — Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influenţa viaţa unui om pe această planetă. Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult. — Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale. Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam aşezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar şi emoţia aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre. Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colţul Pieţei Cavendish. Am remarcat că după ce a ieşit din birjă s-a uitat cercetând în stânga şi-n dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situaţia de faţă mergea repede, cu paşi siguri, printr-un labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am ajuns în strada Manchester şi, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise uşa în spatele nostru. Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarăşul meu puse mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea. — Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el. — Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră. — Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament. — Dar de ce ne aflăm aici? — Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absenţă mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde. M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii laţi, trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet. — Ei bine? mă întrebă. — Dumnezeule! am strigat, este minunat. — Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui bucuria şi mândria unui artist în faţa creaţiei sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i aşa? — Aş fi gata să jur că tu eşti. — Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker. — Dar de ce? — Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte. — Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele? — Ştiam că sunt supravegheate. — De cine? — De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind. — De unde ştii? — Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru. Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar urmăritorii – urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreună în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi furtunoasă şi vântul pătrunzător şuiera pe strada lungă. Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arătă o uşoară manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopţii şi strada se golea, începu să meargă încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braţ şi am arătat în sus. — Umbra s-a mişcat! am spus. Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligenţă mai puţin vioaie. — Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne aflăm în această cameră de două ore, aşa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah! Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoţie. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţă încremenită de atenţie. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiţi la uşa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet vag, şuierător care trăda o emoţie intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecată încă se întindea solitară în faţa noastră. Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol – paşi care voiau să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanţă mai închisă de negru decât întunericul din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe faţă. Omul părea că-şi iese din piele de emoţie. Ochii îi străluceau puternic şi trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subţire proeminent, frunte înaltă, chel şi cu o mustaţă uriaşă încărunţită. Jobenul era tras pe ceafă şi sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mână avea un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am văzut uimitoarea ţintă, conturul negru de pe fundalul galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi în cameră. — Tu eşti, Lestrade? întrebă Holmes. — Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule. — Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binişor. Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul. Faţa care se întoarse spre noi era extrem de virilă şi totuşi sinistră. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv şi la fruntea brăzdată şi ameninţătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală măsură. — Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos! — Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach. Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă. — Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune. — Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecţia dumneavoastră de tigri. Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru. — Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mână, nu ai aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ţinta. Acestea, şi arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparaţia este perfectă. Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă. — Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală şi această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade şi oamenii lui. Cu această excepţie, totul a decurs cum mă aşteptam. Colonelul Moran se întoarse către Lestrade. — Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal. — Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm? Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea şi îi examina mecanismul. — O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la gloanţele potrivite. — Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Mai e ceva? — Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi? — Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes. — Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi îndrăzneală, l-ai prins. — L-am prins! Pe cine, domnule Holmes? — Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuşcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va aduce o porţie bună de amuzament. Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioţi de-ai noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară şi suportul pipei – chiar şi papucul persan care conţinea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanţi în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă. — Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamnă Hudson, spuse Holmes. — Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus. — Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonţul? — Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l! Holmes mi-l arătă. — Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, aşază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le discut cu tine. Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grişoarece pe care l-a luat din cuier. — Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului. — Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el? — Nu, n-am auzit. — Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft. Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori de fum din trabuc. — Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui amintire e abominabilă, şi Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta. Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgenţe), Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”. Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”. — E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil. — Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălţime, iar apoi dezvoltă o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influenţe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esenţa istoriei propriei familii. — Desigur, este uşor fantezistă. — Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreună cu Moriarty şi nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intram în boxa acuzaţilor. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! Ştiind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărţi împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împuşcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezenţa în pragul uşii cu o acurateţe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ţi explic? — Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair. — Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele. — Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză? — Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieşit că tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trişase – asta o ştiam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat că-l demască dacă nu renunţă la apartenenţa la club şi promite că niciodată nu va mai juca cărţi. E puţin probabil ca un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi monede. Crezi că merge? — N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul. — Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din plin.