ARTHUR CONAN DOYLE

. Aventurile din casa goală În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoţie şi simt din nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie care a fost ridicată pe data de trei luna trecută. Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără succes. Şi totuşi, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observaţie şi gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa. Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei. Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă şi locuia împreună cu fiul ei Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute. Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase şi în după-amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist şi că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, câştiga. La anchetă a reieşit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieşit în urma anchetei. În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi. O examinare superficială a circumstanţelor nu putea decât să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie uşa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât şi apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o staţie de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, aşa cum se întâmplă cu toate gloanţele cu cap moale, şi era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absenţa totală a mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră. Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de minimă rezistenţă despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari coloraţi, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărţi pe care le maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut favoriţii cărunţi dispărând în mulţime. Observaţiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecţionar de cărţi, cu faţa aspră şi zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb şi cu preţioasele-i volume, cel puţin o duzină, sub braţul drept. — Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită. Am recunoscut că eram. — Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.” — Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum aţi ştiut cine sunt? — Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupaţi acel spaţiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i aşa, domnule? Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână. — Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îţi datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat. L-am apucat de braţ. — Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis? — Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc serios prin dramatica şi inutila mea reapariţie. — Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu! L-am apucat din nou de mânecă şi am simţit mâna subţire şi vânjoasă de dedesubt. — Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţă din acea prăpastie îngrozitoare? S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta sa manieră nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, dar pe faţa lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă. — Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba. — Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud acum. — Vei veni cu mine la noapte? — Când doreşti şi unde doreşti. — Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie. — Nu ai fost niciodată? — Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-ţigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei şi l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit şi a ajuns în apă. Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de la ţigară. — Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă şi nici una coborând înapoi. — S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei a căror dorinţă de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach. M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ţie bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de compătimire şi ineficienţă, împrejurările morţii mele. În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai aşteptau surprize. O piatră uriaşă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – şi chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului său şi al fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care eşuase martorul său. N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat şi plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu mine. Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îţi datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecţiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi orice semn de surpriză şi emoţie din partea ta ar fi atras atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franţei. Spre satisfacţia mea, la finalizarea acestuia şi la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile mele au fost grăbite de primirea veştii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat. Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe. — Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influenţa viaţa unui om pe această planetă. Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult. — Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale. Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam aşezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar şi emoţia aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre. Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colţul Pieţei Cavendish. Am remarcat că după ce a ieşit din birjă s-a uitat cercetând în stânga şi-n dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situaţia de faţă mergea repede, cu paşi siguri, printr-un labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am ajuns în strada Manchester şi, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise uşa în spatele nostru. Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarăşul meu puse mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea. — Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el. — Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră. — Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament. — Dar de ce ne aflăm aici? — Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absenţă mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde. M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii laţi, trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet. — Ei bine? mă întrebă. — Dumnezeule! am strigat, este minunat. — Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui bucuria şi mândria unui artist în faţa creaţiei sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i aşa? — Aş fi gata să jur că tu eşti. — Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker. — Dar de ce? — Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte. — Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele? — Ştiam că sunt supravegheate. — De cine? — De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind. — De unde ştii? — Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru. Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar urmăritorii – urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreună în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi furtunoasă şi vântul pătrunzător şuiera pe strada lungă. Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arătă o uşoară manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopţii şi strada se golea, începu să meargă încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braţ şi am arătat în sus. — Umbra s-a mişcat! am spus. Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligenţă mai puţin vioaie. — Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne aflăm în această cameră de două ore, aşa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah! Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoţie. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţă încremenită de atenţie. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiţi la uşa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet vag, şuierător care trăda o emoţie intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecată încă se întindea solitară în faţa noastră. Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol – paşi care voiau să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanţă mai închisă de negru decât întunericul din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe faţă. Omul părea că-şi iese din piele de emoţie. Ochii îi străluceau puternic şi trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subţire proeminent, frunte înaltă, chel şi cu o mustaţă uriaşă încărunţită. Jobenul era tras pe ceafă şi sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mână avea un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am văzut uimitoarea ţintă, conturul negru de pe fundalul galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi în cameră. — Tu eşti, Lestrade? întrebă Holmes. — Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule. — Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binişor. Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul. Faţa care se întoarse spre noi era extrem de virilă şi totuşi sinistră. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv şi la fruntea brăzdată şi ameninţătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală măsură. — Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos! — Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach. Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă. — Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune. — Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecţia dumneavoastră de tigri. Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru. — Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mână, nu ai aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ţinta. Acestea, şi arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparaţia este perfectă. Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă. — Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală şi această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade şi oamenii lui. Cu această excepţie, totul a decurs cum mă aşteptam. Colonelul Moran se întoarse către Lestrade. — Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal. — Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm? Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea şi îi examina mecanismul. — O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la gloanţele potrivite. — Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Mai e ceva? — Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi? — Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes. — Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi îndrăzneală, l-ai prins. — L-am prins! Pe cine, domnule Holmes? — Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuşcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va aduce o porţie bună de amuzament. Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioţi de-ai noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară şi suportul pipei – chiar şi papucul persan care conţinea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanţi în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă. — Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamnă Hudson, spuse Holmes. — Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus. — Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonţul? — Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l! Holmes mi-l arătă. — Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, aşază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le discut cu tine. Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grişoarece pe care l-a luat din cuier. — Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului. — Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el? — Nu, n-am auzit. — Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft. Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori de fum din trabuc. — Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui amintire e abominabilă, şi Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta. Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgenţe), Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”. Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”. — E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil. — Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălţime, iar apoi dezvoltă o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influenţe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esenţa istoriei propriei familii. — Desigur, este uşor fantezistă. — Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreună cu Moriarty şi nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intram în boxa acuzaţilor. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! Ştiind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărţi împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împuşcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezenţa în pragul uşii cu o acurateţe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ţi explic? — Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair. — Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele. — Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză? — Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieşit că tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trişase – asta o ştiam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat că-l demască dacă nu renunţă la apartenenţa la club şi promite că niciodată nu va mai juca cărţi. E puţin probabil ca un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi monede. Crezi că merge? — N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul. — Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din plin.   descarcati cartea de aici....

I. Cazul diamantului Mazarin   Capitolul I Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume. — Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre Holmes? Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a dormitorului. — Cred că doarme, spuse el. Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil. — înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy. — Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece. Doamna Hudson l-a întrebat "Când veţi servi cina, domnule Holmes?" şi el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva. — Ai vreo idee ce reprezintă acest caz? — Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei. — Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Naţional? — Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă. — Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de ce aţi pus o draperie la fereastră? Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era îmbrăcată cu hainele lui. — Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum este cineva la fereastra acelei case. Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc. — Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici. îşi strânseră mâinile. — Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani. — Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se aşeză. — Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare. — Desigur, glumeşti! — Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens. Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-şi privea prietenul. — Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze? — Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine. — Atunci, de ce nu o faci? — Pentru că nu ştiu unde este diamantul — O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei. — Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, ştiu care sânt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obţin diamantul. — Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius? — Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui. — Unde este acest conte Sylvius acum? — Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine şi sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în uşă. — Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numeşte Sylvius, contele Sylvius. — Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are destul curaj să vină aici, deşi ştie că sânt duşmanul lui. Ce să fac, Watson? — Cheamă poliţia. — Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care se uită la uşa casei mele. Watson se uită cu atenţie şi zise: — Da, un om voinic cu o figură neplăcută. — Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia. Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes: — însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă? — Poate că da. — Voi sta aici cu tine. — Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere. — Dar nu te pot lăsa singur cu el! — Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui. — O voi face cu plăcere! — înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul. El a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că te poţi duce la poliţie pe acolo.   Capitolul II Nu era nimeni în încăpere când Billy a intrat un minut mai târziu cu contele Sylvius, un bărbat masiv cu un nas lung deasupra unei guri cu buze subţiri. Când uşa s-a deschis în spatele lui, s-a uitat repede împrejur prin cameră; ochii i-au căzut pe figura pe care o putea zări prin draperia subţire șezând pe fotoliu, în faţa ferestrei; pe chipul lui s-a zărit o speranţă teribilă. El a încercat să se mişte foarte încet prin cameră ridicându-și bastonul greu, pe când se apropia de fotoliu. în ultimul moment a fost oprit de o voce rece şi ironică, care venea de dincolo de uşa deschisă a dormitorului. — Nu-mi strica marioneta, conte! M-a costat zece lire. Ucigaşul s-a întors şi ochii îi erau larg deschişi, foarte surprinşi. A făcut un pas înainte, ridicându-și din nou bastonul greu; dar era ceva în ochii de culoare gri rece ai lui Holmes, care l-a obligat să-şi lase mâna în jos. — Pune-ţi pălăria şi bastonul pe masă, te rog. Mulţumesc! Poate ai vrea să pui şi revolverul pe masă? Nu? Foarte bine, cum vrei. Mă bucur că te-ai hotărât să-mi faci o vizită; ţineam foarte mult să stau câteva minute de vorbă cu dumneata. Vorbele atât de plăcute ale lui Holmes nu l-au făcut pe conte să-şi îmblânzească privirea înfuriată. — Şi eu vreau să schimb câteva cuvinte cu tine, Holmes, spuse el, înţepat. Recunosc că am avut intenţia să te atac chiar acum. — Dar, de ce? întrebă Holmes. — Pentru că îmi stai în cale. Pentru că oamenii tăi mă urmăresc. — O, nu, domnule, spuse Holmes. N-am nici un om, dacă vrei să-i spui aşa. Contele râse. — Crezi că sânt copil? Pot vedea la fel de bine ca şi tine. Ieri, oriunde m-am dus, în spatele meu era un muncitor. Iar azi, o bătrână. Holmes râse: — îţi mulţumesc pentru compliment. Vreau să cred că sânt un actor bun. — Tu erai... tu însuţi? Holmes zâmbi. — Poţi vedea pălăria bătrânei pe scaun. Contele se uită repede la scaun. — N-am ştiut, spuse. Eşti norocos. Deci nu erau oamenii tăi, ci tu însuţi. Recunoşti că m-ai urmărit. De ce? — Eşti bine cunoscut ca sportiv, conte. Ai făcut multe călătorii în Africa, să vânezi lei. De ce? — De ce? Simplu; îmi place sportul - pericolul! — Şi, desigur, pentru a elibera ţara de animale rele şi periculoase? — Desigur! — Ai răspuns la propria ta întrebare. Ştii de ce te-am urmărit. Contele a sărit în picioare şi a dus mâna la buzunar. — Stai jos, domnule, stai jos! Există un alt răspuns mai important. Vreau acel diamant! Contele s-a aşezat cu un zâmbet dezagreabil: — Nu înţeleg ce vrei să insinuezi. — Nu-i nici o insinuare. Ştii că te-am urmărit, pentru că am vrut să obţin diamantul. Ai venit aici, ca să afli ce ştiu. Şi dacă ştiu prea mult, te-ai hotărât să mă ucizi. Ei bine,îţi pot spune că ştiu totul, în afară de un singur lucru. — Da? Dă-mi voie să te întreb care este acel lucru? — Nu ştiu unde este diamantul coroanei. — Şi cum îţi pot spune eu unde este? — Poţi şi-mi vei spune! îţi pot ghici gândurile, pot vedea tot ce este în mintea ta. — Atunci, desigur, vezi unde este diamantul. Holmes râse: — Deci ştii unde este. Trebuie să recunoşti! — Nu recunosc nimic. Holmes se duse spre biroul său, îl deschise şi scoase un mic carneţel maroniu. — Ştii ce am în acest carneţel? — Nu, domnule, nu ştiu. — Pe dumneata! — Pe mine? — Da, domnule, pe dumneata! Dumneata eşti aici, cu fiecare moment al vieţii dumitale criminale şi periculoase! — Fii atent, Holmes! strigă contele, cu ochii numai flăcări. Fii atent! Nu te voi asculta la nesfârșit! — Totul este aici, conte. Adevărul despre moartea bătrânei doamne Harold, care ţi-a lăsat toţi banii şi pe care i-ai pierdut jucându-i la cărţi. — Visezi! — Şi toată povestea vieţii domnişoarei Minnie Warrender. — Nu poţi dovedi că am avut vreo legătură cu ea. — Aici se găsesc mai multe - mult mai multe. De exemplu, despre aurul care a dispărut din tren, după plecarea din Paris pe data de 13 februarie... — Nici măcar nu am fost în acel tren. De data asta greşeşti! — Atunci am dreptate în privinţa celorlalte. — Vorbeşti prea mult! Ce vrei să spui despre diamant, diamantul coroanei? — încetişor, conte, nu te grăbi! Trebuie să-mi spui ce şti tu; trebuie să-ţi arăt că ştiu totul despre tine şi Sam Merton, câinele tău de pază. — Aiurea! — îl cunosc pe şoferul de taxi care te-a dus la muzeu, îl cunosc pe şoferul care te-a dus la locuinţa lui Mickey Sanders. Ştiu că Mickey Sanders a refuzat să taie diamantul pentru tine. Mickey a povestit totul la poliţie. Ai pierdut jocul, conte! Faţa întunecată a contelui se înroşi de furie. Din ochii lui scăpărau flăcări, gura era deschisă, dar nu putea articula o vorbă. — Vezi, conte, ce valoroase sânt cărţile mele, a continuat Holmes. Le-am pus pe toate pe masă. Dar există o carte pe care o am încă - cea mai importantă carte. Nu ştiu unde este diamantul. — Şi nu vei şti niciodată! — Nu? Uite care este situaţia, conte. Tu vei fi băgat în închisoare pentru 20 de ani. Şi Sam Merton împreună cu tine. Ce faceţi voi cu diamantul? Mai nimic. Dar probabil te pot ajuta: N-am nevoie nici de tine, nici de Sam Merton; am nevoie de diamant. Dacă mi-l dai, voi arde acest carneţel şi nimeni nu va şti vreodată de acest caz sau de vreunul dintre celelalte care sânt notate aici. Este singura ta şansă, conte. Profită, nu fii prost! — Şi dacă refuz? — Dacă nu obţinem diamantul, te vom lua pe tine, conte. Alege. Holmes a atins clopoţelul de la biroul său şi Billy a apărut în uşă. — Cred, conte, că trebuie să-l rugăm pe prietenul tău, Sam Merton, să participe la şedinţa noastră. El are dreptul de a hotărî. Billy, vei vedea un bărbat solid şi dezagreabil lângă uşa din faţă. Spune-i să vină sus, te rog. — Şi dacă nu vrea să vină, domnule? — O, să nu-l bruschezi, Billy, să nu-i faci nici un rău. Dacă îi vei spune că vrea să-l vadă contele Sylvius, sânt sigur că va veni. De îndată ce Billy a ieşit, contele s-a ridicat în picioare şi mâna i s-a îndreptat spre buzunar. Dar, din nou, privirea de gheaţă a lui Holmes îl opri. — Nu atinge revolverul, conte! spuse Holmes, cu vocea calmă. Chiar dacă-ţi las timp să-l scoţi din buzunar, este prea periculos să-l foloseşti. Casa asta este plină de oameni şi un revolver face atâta zgomot! O! Cred că aud paşii uşori ai prietenului nostru, Sam Merton... Bună ziua, domnule Merton. Mă tem că nu era foarte interesant să aştepţi atât de mult în stradă. Boxerul, un tânăr solid cu ochi fără nici o culoare, îşi plimbă privirea de la Holmes la prietenul său, încercând să înţeleagă situaţia. — S-a întâmplat ceva, conte? întreabă el. Contele nu spuse nimic şi atunci vorbi Holmes în locul lui: — Dă-mi voie să-ţi explic, domnule Merton. Aţi pierdut jocul. Sam Merton continuă să i se adreseze contelui Sylvius: — Omul ăsta încearcă să glumească? Holmes îi răspunse din nou. — Nu, Sam, nu încerc să glumesc şi curînd vei vedea că nu-i nimic hilar aici. Conte Sylvius, îi poţi explica totul prietenului tău. Mă voi duce în dormitor să exersez câteva minute la vioară şi apoi mă voi întoarce să aflu răspunsul. Sunt sigur că n-ai uitat întrebarea la care amândoi trebuie să hotărâți răspunsul: voi sau diamantul. Holmes s-a întors şi s-a îndreptat spre dormitor, luându-și în drum şi vioara din colţul ei. Un minut mai târziu, cei doi oameni din birou au auzit, prin uşa închisă, sunetele viorii.   download direct de aici....

Arhiva lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle Capitolul I Doctorul Watson constată că e foarte plăcut să se găsească din nou în biroul lui Sherlock Holmes, unde îşi au începutul atât de multe aventuri neobişnuite. Se uită în jur, la fiecare lucru care se afla în încăpere, şi-n cele din urmă, ochii îi reveniră la figura luminoasă şi zâmbitoare a lui Billy, băiatul atât de tânăr şi de inteligent, care-l ajuta pe Holmes să uite că era singur pe lume. — Pare să nu se fi schimbat nimic pe aici, Billy. Şi nici tu nu te-ai schimbat. Sper să poţi spune acelaşi lucru şi despre Holmes? Billy aruncă o privire îngrijorată către uşa închisă a dormitorului. — Cred că doarme, spuse el. Era o frumoasă zi de vară şi ceasul bătea doar ora şapte seara, dar Dr. Watson nu fu surprins să audă că prietenul său este în pat. Zi sau noapte, era acelaşi lucru pentru Sherlock Holmes, când lucra la un caz dificil. — înseamnă că lucrează la un caz? îl întrebă pe Billy. — Da, domnule, munceşte foarte mult; mă tem pentru sănătatea lui. Nu mănâncă nimic şi slăbeşte pe zi ce trece. Doamna Hudson l-a întrebat "Când veţi servi cina, domnule Holmes?" şi el a răspuns "La 7,30, poimâine." Ieri a fost plecat toată ziua, îmbrăcat ca un muncitor sărac. Azi, ca o bătrână... Billy se îndreptă către un scaun aflat într-un colţ mai întunecos al camerei, luă o pălărie veche şi i-o arătă lui Watson. Aceasta face parte din îmbrăcămintea bătrânei. Sunt sigur că urmăreşte pe cineva. — Ai vreo idee ce reprezintă acest caz? — Vă voi spune, domnule, dar nu mai trebuie să afle altcineva, începu Billy să vorbească încet, cu voce joasă. Este cazul diamantului coroanei. — Care? Diamantul de o sută de mii de lire, luat de la Muzeul Naţional? — Da, domnule. Se încearcă regăsirea lui. Primul Ministru însuşi a venit să vorbească personal cu domnul Holmes. Domnul Holmes a fost foarte amabil cu el; i-a promis că va face tot ce-i stă în putinţă. — Ei bine, să sperăm că va reuşi. Dar, Billy, spune-mi, de ce aţi pus o draperie la fereastră? Billy se îndreptă spre fereastră şi trase draperia într-o parte. Dr. Watson a fost foarte surprins să vadă că între draperie şi fereastră, într-un fotoliu mare, se află o marionetă având figura lui Sherlock Holmes şi care era îmbrăcată cu hainele lui. — Asta poate G văzută din stradă şi din casa de peste drum, a spus Billy; se apropie de fereastră: Uitaţi-vă, acum este cineva la fereastra acelei case. Watson făcu un pas înainte, dar chiar în acel moment uşa dormitorului se deschise;i Holmes intră în încăpere. Fără să spună un cuvânt, veni repede spre fereastră, îl împinse pe Billy deoparte;i trase draperia la loc. — Billy, eşti nebun! strigă el la băiatul care rămase speriat. Ţi-am spus să nu atingi draperia asta. Viaţa ta este în pericol, ori de câte ori te apropii de fereastră!... Se întoarse apoi către Watson: Watson, bătrâne, ce bine îmi pare să te văd din nou aici. îşi strânseră mâinile. — Şezi, omule, nu te-am mai văzut de o sută de ani. — Despre ce pericol e vorba? întrebă Watson, pe când se aşeză. — Viaţa mea este în pericol, răspunse Holmes. Cineva vrea să mă omoare. — Desigur, glumeşti! — Ţi se pare o glumă? Cred că am suficient umor, ca să mă gândesc la o glumă mai bună decât asta. Nu, nu, nu glumesc şi, dacă se întâmplă, vreau ca tu să te duci la poliţie şi să le spui numele şi adresa criminalului. El îşi spune contele Negretto Sylvius - notează - contele Sylvius, 136 Moorside Gardens. Pe chipul cinstit a lui Watson se putea citi îngrijorarea în timp ce-şi privea prietenul. — Dacă ştii numele şi adresa făptaşului, întrebă el, de ce nu te duci la poliţie să le spui să-l aresteze? — Pot, Watson, şi el ştie asta şi-i este teamă de mine. — Atunci, de ce nu o faci? — Pentru că nu ştiu unde este diamantul — O! Mi-a spus Billy, diamantul coroanei. — Da, marele diamant galben al coroanei. într-adevăr, ştiu care sânt făptaşii, pot să-i prind când vreau, dar asta nu mă ajută să obţin diamantul. — Şi unul dintre aceştia este contele Sylvius? — Da, şi el este rechinul. Celălalt este Sam Merton, boxerul. Acesta este doar un peşte, nu un rechin; este un fel de servitor al contelui. — Unde este acest conte Sylvius acum? — Locuieşte în casa aceea de peste drum. Acum se aşează la fereastră şi se uită la marioneta din fereastra mea.Crede că se uită la mine şi sânt sigur că se gândește să mă omoare... Da, Billy, ce este? îl întrebă Sherlock pe băiatul, care apăruse în uşă. — Un domn vrea să vă vadă, domnule. Spune că se numeşte Sylvius, contele Sylvius. — Omul nostru, spuse Holmes, văd că nu este un laş. Are destul curaj să vină aici, deşi ştie că sânt duşmanul lui. Ce să fac, Watson? — Cheamă poliţia. — Poate, poate... Dar nu încă. Uită-te, te rog, pe fereastră, şi spune-mi dacă vezi pe cineva, pe stradă, care se uită la uşa casei mele. Watson se uită cu atenţie şi zise: — Da, un om voinic cu o figură neplăcută. — Ăsta e Sam Merton, buldogul contelui. Billy, îl introduci pe conte în această încăpere, când voi suna clopoţelul. Eu nu voi fi în cameră, dar asta nu schimbă situaţia. Când s-a închis uşa, Watson s-a întors către Holmes: — însă, asta este pur şi simplu imposibil! Omul este periculos. De unde ştii că el n-a venit aici să te ucidă? — Poate că da. — Voi sta aici cu tine. — Dragul meu, vei fi pur şi simplu în apropiere. — Dar nu te pot lăsa singur cu el! — Ba, poţi, Watson. Şi o vei face, pentru că sânt sigur că mă vei ajuta să joc până la capăt. Omul ăsta a venit fiindcă a vrut, dar va sta aici fiindcă vreau eu. Holmes şi-a scos carneţelul şi a scris câteva cuvinte: Du asta la poliţie, la căpitanul Parsons, şi întoarce-te cu câțiva oameni. Va urma arestarea contelui. — O voi face cu plăcere! — înainte de-a te întoarce, sper să aflu unde este diamantul. El a atins clopoţelul. Cred că ne vom duce în dormitor. Vreau să-mi văd rechinul, dar vreau ca el să nu mă vadă încă. Există o uşă din dormitor, care dă spre stradă, aşa că te poţi duce la poliţie pe acolo.

Aventurile brigadierului Gerard de Arthur Conan Doyle Capitolul I   CUM A RĂMAS BRIGADIERUL FĂRĂ o ureche lală ce povestea bătrânul general într-o cafenea: Am văzut o grămadă de oraşe mari, prieteni. Nici nu îndrăznesc să le număr pe cele în care am intrat ca un cuceritor în fruntea celor opt sute de diavoli ai mei, zgomotoşi, zdrăn- Hănitori şi zornăitori., Cavaleria mergea în fruntea Marii Armate, husarii din Conflans călăreau în fruntea cavaler iei, tar eu în fruntea husarilor mei. Dar dintre toate oraşeie prin care am umblat, niciunul nu e construit mai caraghios decil Veneţia. Mă. Întreb cum îşi închipuiau arhitecţii de acoic manevrele de cavalerie?! Murat sau Lasalle ar fi avu: destulă bătaie de cap până să scoată la paradă prin piaţa mare i n cscadron… Din pricina astei, brigada grea a lui Kelki – mann şi husarii mei au rămas la Padova, pe pământ tare. Suchet a ocupat oraşul cu infanteria şi pe timpul iernii m-a ales pe mine aghiotant, incinta t de isprava mea cu maestrul f’e scrimă italian din Milano. Bun spadasin» maestrul acela de scrimă! Dar a avut nenorocul să dea’peste mine. Merită, de altfel, o lecţie: dacă nu-ţi place vocea unei primadone ai dreptul să nu aplauzi, însă nu puteam îngădui să i se facă un. Afront în public unei femei drăguţe. Mi-am atras, prin urmare, simpatia tuturor dosarul a fost plasat, văduva a urimit o pensie, iar Suchet m-a chemat lângă el. L-am urmat! U Veneţia, unde am avut parte de ciudata aventură pe care vreau să v-o povestesc. N-aţi fost la Veneţia? Nu. Francezul de azi călătoreşte puţin. Noi, pe vremea noas tra, eram mereu în mişcare, De! A Moscova la Cairo, am colindat peste tot. E drept că veneam mai mulţi decât ar fi dorit popoarele pe care le*vizitam şi ne aveam paşapoartele în a v an trenurile de artilerie… Rea zi pentru Europa e ziua când se pun francezii în marş! Nu-i urneşti uşor de lângă cămi nele lor, dar o dată ce s-au hotărât. Nimeni nu mai poate şti dinainte până unde au să meargă atiia vreme cât vor avea un caporal care să-i conducă. E drept că vremurile de glorie sunt departe, marii bărbaţi au murit. Ani rămas singur. Iată-mă aici, la un pahar de vin de Su- resnes, depănând într-o cafenea amintiri de demult. V-aş spune totuşi vreo două vorbe despre Veneţia. Locuitorii ei trăiesc ca nişte guzgani de apă pe un mal noroios. Au în schimb nişte palate foarte frumoase, iar bisericile, mai ales San Marco, sunt de dimensiuni impunătoare. Însă ve- neţienii, mai presus de orice, se mândrfesc cu statuile şi cu tablourile lor, cele mai renumite din Europa. Cunosc soldaţi care îşi închipuie că, dacă meseria lor e să facă război, nu mai trebuie să se gândească şi la altceva decât la-lupte şi prădăciuni. Bătrânul Bouvet, bunăoară – cel ucis de prusaci în ziua când eu am câştigat Crucea de onoare – dacă l-ai fi scos din tabără ori din popotă, dacă i-ai fi vorbit de artă şi literatură, s-ar fi prăbuşit pe scaun, îngrozit, fără să priceapă o iotă. Un soldat cu calităţi superioare, de pildă unul ca mine, e în stare, dimpotrivă, să înţeleagă ceea ce ţine de spirit şi de sufletul omenesc. Eram totuşi destul de tânăr când m-am înrola’t şi singurul dascăl mi-a fost un sergent-major; însă când umbli prin lume, dacă nu eşti legat la ochi, înveţi, vrei-nu-vrei. Am avut, prin urmare, prilejul să admir tablourile din Veneţia şi să aflu numele unor meşteri muri, Tiţian şi Mi- chelangelo (să-i pomenesc doar pe aceştia), c; re le-au semnat. Şi să nu cuteze cineva să susţină că Napoleon nu-i iubea! De îndată ce a pus stăpânire pe oraş, a c. Vpediat cele mai bune lucrări la Pariş. Din ce a rămas, ne-am ales şi noi câte ceva. În ce mă priveşte, miram însuşit două tablouri. Pe unul l-am păstrat, cel care se intitulează Nimfe surprinse într-o pădure. Pe celălalt l-am dăruit mamei: era portretul sfintei Barbara. Trebuie1 să recunosc că unii dintre soldaţii noştri s-au purtat tare urât cu statuile şi cu tablourile. Veneţienii erau nespus de legaţi de acestea. Cei patru cai de bronz care zburdau deasupra porticului catedralei lor le erau la fel de dragi ca propriii lor copii La cai mă pricep. I-am examinat cu atenţie: nu era cazul să se mândrească atâta cu ei, cre- deţi-mă! Aveau picioare greoaie, nepotrivite pentru nişte cai de luptă din cavaleria uşoară, iar pentru atelajele de artilerie erau prea slăbănogi. Dar, în sfârşit. Erau singurii patru cai, însufleţiţi ori ba, din tot oraşul; prin urmare, au t trebuia să te aştepţi ca veneţienii să aibă un gust prea rafinat în materie de cai. Oricum să fi fost, ’au plâns amarnic atunci tind i-ain luat. În noaptea de după această captură de război, • A câe soldaţi francezi au fost găsiţi plutind pe canale. Ca represalii pentru asasinate, noi tablouri s-au trimis Ia Pariş, iar soldaţii şi-au făcut un obicei din a mutila statuile. Sau doborau vitraliile, trugând cu puşca. Exasperaţi, veneţienii ne arătau o duşmănie înverşunată. În timpul iernii, o mulţime de ofiţeri şi de soldaţi au dispărut şi nu i-a meii văzut nimeni nicieând. Eu aveam destule de făcut, nu mi se părea că timpul Uvce prea încet. Unul din obiceiurile mele era să învăţ limba ţării în care ne opream. Aşadar, căutam întotdeauna o femeie destul de amabilii încât să mă înveţe limba şi să-mi îngăduie să o exersez împreună cu ea. E celjnai bun chip de a face progrese. N-aveam încă treizeci de arii când vorbeam aproape toate limbile din Europa. Am să fiu cinstit, ca şi până acum: ce învăţam cu în asemenea condiţii nu-mi folosea deloc în viaţa de zi cu zi. În general aveam de-a face c: u soldaţi şi cu ţărani. Ăstora nu tt-ebuia să le spun nici „Te iubesc” şi nici „Când se sfârşeşte războiul, te caut neapărat”! Nicăieri n-am avut profesor mai fermecător decât la Veneţia. O chema Lucia… Un gentilom uită întotdeauna cd de-al doilea nume. Am să vorbesc despre ea cu cea mai mare discreţie, căci era dintr-o familie de senator, iar bunicul ei fusese doge. Frumuseţea ei era îneântătoare… Şi să ştiţi, prieteni, că dacă eu, Etienne G6rard, folosesc cuvântul „în- cântătoare “, n-o fac întâmplător şi nici din nebăgare de seamă. O fac pentru că tocmai acesta e cuvântul potrivit. Am gusturi, amintiri, iar termenii de comparaţie nu-mi lipsesc. Dintre toate femeile care m-au iubit, nu-mi amintesc mai mult de douăzeci care ar merita să fie numite îneântătoare. Ei bine, vă spun adevărul, Lucia era îneântătoare! Între brunete nu-i găsesc rivală, afară de Dolores din Toledo. Şi Lotuşi, la Santarern, în Portugalia, unde serveam sub ordinele lui Massena, era o bruneţica pe care am iubit-o mult… I-am uitat numele. Era de o frumuseţe perfectă, însă n-avea nici fizicul şi nici graţia Luciei. A mai fost şi Agnes… Nu mai ştiu cui să dau prfemiul, dar pot afirma fără teamă de greşeală că Lucia era egală celei mai frumoase. Povestea cu tablourile mi-a dat ocazia s-o cunosc. Tatăl ei era proprietarul unui palat pe Canal Crande, dincolo de podul Rialto, şi palatul acela gemen de picturi murale într-atâta încât Suchet a trimis o trupă de genişti ca să desprindă o parte din ele şi să Ie expedieze la Pariş. I-am însoţit pe soldaţi. Am văzut-o pe Lucia înlăcrimată. Am fost de părere că tencuiala zidului s-ar fisura dacă ar fi scoasă de pe suportul ei şi am ordonat geniştilor să se retragă. După asta am devenit prietenul familiei. Am băut cu tatăl o grămadă de Chianti, iar fiica mi-a dat o mulţime de lecţii pline de farmec! Unii dintre ofiţerii francezi s-au căsătorit în iarna aceea la Veneţia şi aş fi putut face la fel, căci o iubeam- pe Lucia din toată inima. Dar Etienne Gerard avea sabia, calul, regimentul, o mamă, un împărat şi o carieră. Un bun husar păstrează mereu în inimă loc pentru iubire, nu însă pentru o anume femeie. Ei, da! Iată cum gândeam atunci, prieteni! Nu-mi închipuiam că va veni o vreme când, în singurătate, am să visez că strâng mâinile acelea care nu mai unt şi-o să întorc capul întâlnindu-i pe vechii mei camarazi neonjuraţi de copii ajunşi Ia rândul lor adulţi. Abia acum ’mi dau seama că iubirea aceea, pe care o consideram distracţie sau joc, e de fapt tot ce-i mai serios şi mai sfânt într-o viaţă de om… Mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! Vinul nu e rău, nu ne strică deloc încă o butelie. Şi-acum să vă spun în cel fel dragostea mea pentru Lucia ’ -mi-a prilejuit una dintre cele mai cumplite şi mai minunate iventuri, şi cum mi-am pierdut vârful urechii drepte. M-aţi Întrebat de atâtea ori de ce-mi lipseşte. În seara asta, e penau prima dată că vă spun. Pe vremea aceea Suchet îşi instalase cartierul general în/echiul palat al dogelui Bandolo. Clădit în lagună, nu departe ie piaţa San Marco. Iama era pe sfârşite. Într-o seară, întor- dndu-mă de la Teatrul Goldoni, am găsit un bilet de la Lucia şi o gondolă care mă aştepta. Fata mă ruga să vin imediat la ea, fiindcă avea un necaz. Pentru un francez, şi cu atât mai mult pentru un ofiţer francez, o asemenea rugăminte era un ordin. M-am urcat imediat în barcă. Îmi amintesc cum, pe când mă aşezam pe banchetă, am remarcat statură neobişnuită a gondolierului. Nu că ar fi avut înălţimea unui uriaş, însă era larg în umeri cum puţini oameni întâlneşti. De altfel, aproape toţi gondolierii din Veneţia sunt voinici. Gondolierul meu se aşezase la locul lui, înapoia mea, şi vâslea cu spor. Pe teritoriul duşman, un bun soldat trebuie să fie, oriunde şi oricând, în gardă. Am respectat mereu regula asta, şi uite că am trăit destul încât să-n’. I văd părul cărunt. Dar în noaptea aceea m-am arătat ml atât de nepăsător ca un tânăr recrut care se teme mai cu seamă să nu lase impresia că-i este frică. În marea mea grabă. Îmi uitasem pistoalele. Aveam sabia, bineînţeles, dar sabia nu-i Întotdeauna o armă practică. Stăteam rezemat de bancheta gondolei şi mă lăsam legănat de clipocitul blând al apei şi de plescăitul vâslei. Înaintam printr-o reţea de canale strâmte, mărginite pe ambele părţi de nesfârşite clădiri înalte ce lăsau să se vadă doar o mică fâşie de cer presărat cu stele. Ici-colo, pe podurile az- vârlite peste canal, licărea slab câte o lampă, cu ulei. Uneori ieşea din vreo nişă sclipirea unei luminări aprinse dinaintea statuii vreunui sfânt. În rest, era întuneric beznă. Din apă nu se vedeau decât franj urii ce tiveau cu alb, de-o parte şi de alta, ciocul lung al gondolei. Era locul ideal şi ora potrivită pentru visare. Am cugetat, prin urmare, la trecutul meu, la toate marile treburi în care fusesem amestecat, la’caii pe care i-am călărit, la femeile pe care le-am iubit. Mă gândeam şi la scumpa mea mamă; îmi închipuiam bucuria ei când îşi auzea vecinii lăudând faima fiului său. Mă gândeam şi la Împărat, ca şi la Franţa, patria mea dragă, Franţa cea însorită, mama cu fiice frumoase şi cu fii curajoşi. Când vedeam cât de departe de hotarele ei îi ajunseseră culorile, îmi simţeam inima înflăcărându-se. O să-mi dau viaţa pentru măreţia ei! Am vrut să fac pe loc legământul. Mi-am pus o mână pe inimă. Şi tocmai acel moment şi l-a ales gondolierul ca să se arunce peste mine pe la spate. Când spun că s-a aruncat peste mine, nu vreau să se înţeleagă doar că» m-a atacat; luaţi aminte că a căzut cu adevărat peste mine. Cu toată greutatea lui. În timp ce vâsleşte, gondolierul stă în spatele şi deasupra clientului său, care nu poate nici să-l vadă, nici să se apere de un eventual atac. Din culmea unor sentimente sublime, m-am pomenit lăţit pe fundul bărcii, sufocat cu totul de monstrul ce mă ţinea ca pe un fluture ţintuit în insectar. În ceafă simţeam fierbinţeala gâfâitului său sălbatic. Într-o clipită mi-a înhăţat sabia şi mi-a tras un sac peste cap… Mi-am dat imediat seama că o frânghie îi dădea putinţa să strângă rasa aceea călugăreasca. Aşa că nu mai eram decât o orătanie făcută ghemotoc, treabă care nu-mi îngăduia să sper nimic pentru mai târziu. Noi am striga, nu mă puteam mişca. Eram un simplu balot, in clipeli! Următoare, am auzit din nou clipocitul apei şi scâr- lâitul visici. Rleuşindu-i lovitura, zdrahonul se apucasc iar a vâslit cu atâta calm şi nepăsare de parcă i-ar fi stat în obicci să vâre în sac un colonel de husari în fiecare zi a iăptsmânii. N-aş putea să vă spun cât de umilit şi, iarăşi, cât de furios am fost când m-am văzut ajuns ca mieluşelul pe care-l duci la tăiat. Tocmai eu. Etienne Gerard, spadasinul numărul unu al Marii Armate şi cel mai bun ofiţer din şase brigăzi de cavalerie uşoară, să fiu surprins astfel de un singur om neînar- mat! … Cu toate astea, mi-am păstrat calmul. E loc pentru oate: momente când ţii piept şi momente în care îţi cruţi forţa. Simţisem cu ce putere îmi prinsese gondolierul braţele – în miinâle lui nu eram mai mult decât un copil. Am aşteptat, aşadar, cu inima sfâşiată de nerăbdare, să apară vreun prilej favorabil. Cât timp să fi rămas pe fundul gondolei? N-aş putea spune cu exactitate. Mi se părea că trecuse o veşnicie. Auzeam mereu susurul apei despicate de barcă şi scârţâitul ritmic al vâslei. De mai multe ori am cotit în unghi drept, căci ani recunoscut lunga strigare tristă a gondolierilor când se anunţă între ei la intrarea într-un viraj. În sfârşit, marginea bărcii s-a frecat de o platformă ce sftrvoa la debarcare. Gondolierul meu a lovit de trei ori cu vâsla în lemn. Un zdrăngănit de bare şi de chei a fost răspunsul Ja acel semnal. O poartă mare a seârţâit cumplit din ţiţâni, deschizându-se spre interior. — L-ai înhăţat? Am auzit o întrebare în italiană. Cel care mă prinsese a izbucnit în râs, izbind în sacul în care mă băgase. — Uite-l aici! — Eşti aşteptat! A spus altul şi a adăugat nişte cuvinte fără înţeles pentru mine. — Atunci, ia în primire pachetul. Gondolierul m-a săltat în braţe, a suit câteva trepte! Apoi m-a aruncat pe o podea destul de tare. Câteva momente după – aceea, barele scârţâiau şi cheia gemea în broască încă o dată." Eram prizonier. Într-o casă. Judecând după voci şi după paşi, am avut impresia că umblau mai mulţi inşi pe lânyă mine. Înţelegeam italiana mult mai bine decât o vorbeam, aşa că nu mi-a scăpat nimic iin ceea ce se spunea. — Nu l-ai omorât, Mattco? — Şi dacă l-aş fi omorâl 7 — Ai să dai socoteală în faţa tribunalului, ţi-o jur! — Tot îl condamnă la moarte, nu? — Dar nu-i treaba ta şi nici a mea su-l scăpăm de mâinile lor. — Psst..Nu l-am omorât. Hoiturile nu mişcă. Asta şi-a înfipt dinţii blestemaţi în degetul meu mare când i-am tras sacul peste cap. — Pare grozav de isteţ. — Scoate-l din sac. O să-ţi dai seama câtă răutate are în el. Au dezlegat frânghia cu care era legat sacul şi rasa aceea călugărească mi-a fost scoasă de pe cap. N-am deschis ochii; am rămas nemişcat pe podea.

Aventurile lui Sherlock Holmer de Arthur Conan Doyle   VOLUMUL II   AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discutarezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucruare legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doarunul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. Întro asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şasecazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? Da. Acest trofeu îi aparţine. Este pălăria lui? Nu, nu, el a găsito. Proprietarul ei este necunoscut. Te implorsă nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. Pe care desigur lea înapoiat proprietarului? Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat căpe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru Dna Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. Ce a făcut atunci Peterson? Mia adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă intereseazăchiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. Nu a dat vreun anunţ? Nu. Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? Numai în măsura în care îl pot deduce. Pe baza pălăriei? Exact. Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? Iatămi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privindindividualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. Nu pot vedea nimic, am spus eu, dândui-o înapoi prietenuluimeu. Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, săraţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. Atunci, te rog, spunemi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el,şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printro perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. Dragul meu Holmes! Şia păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, acontinuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. Holmes, cu siguranţă, glumeşti. Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau acesterezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie săţimărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât demare trebuie că are ceva în el. Declinul sorţii sale, atunci? Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucitepe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uităte la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. Ei bine, aceastai, fireşte, destul de clar. Dar în privinţaprevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. Iată prevederea, a spus el, punânduşi degetul pe micul disc şicopca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindule cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părulgrizonant, pe care şi la tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. Dar soţia lui, ai spus că a încetat săl iubească. Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă tevăd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi întro asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. Dar poate fi celibatar. Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii.Aminteşteţi felicitarea de pe piciorul păsării. Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu aregaz? O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; darcând văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând, probabil urcă scările noaptea cu pălăria întro mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşacum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu sa făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. Ei? Cei cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de labucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întinsmâna arătândune în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoarădescoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cumar fi chit. Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, amstrigat eu. Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind căam citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzutpe un scaun, holbânduse de la unul la altul. Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că existănişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar faceo pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelulCosmopolitan, am remarcat eu. Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. JohnHorner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustraso din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de afi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmesgânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care team plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială întrun anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. Ce o să spui? Dămi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite lacolţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221B.” Este clar şi concis. - Foarte. Dar îl va citi? Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om săracpierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu sa gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. În care din ele, domnule? O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, EveningNewsStandard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. Foarte bine, domnule. Iar această piatră? Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplucumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi laso la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. Este un lucru frumos, a spus el. Uităte numai cum luceşte şiscânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? Nu pot spune. Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva deaface cu aceasta? Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolutnevinovat, care na avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. Şi nu poţi face nimic până atunci? Nimic. În acest caz, o sămi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să măîntorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să amsitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui săi cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicândusedin fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că amaşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care săţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să amodată, a remarcat el. Nam avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fostobligaţi so mâncăm. Aţi mâncato?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunulsău, în tulburarea care la cuprins. Da, nar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun căaceastă gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departedin pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit întrun râs puternic. Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spusel, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce miar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. Iatăvă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-arderanja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâseposesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu, stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Miam plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. Asta în ceea cel priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, dupăce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? Nu în mod deosebit. Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmămacest indiciu cât este încă cald. Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, bereadumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul HenryBaker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. Aşa! Ale cui sunt atunci? Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din CoventGarden. Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? Numele lui este Breckinridge. Ah! Nul cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentruprosperitatea casei dumitale. Noapte bună. Acuma, în ceea cel priveşte pe domnul Breckinridge, acontinuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătândlespezile de marmură goale. O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. Asta nu mă ajută. Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. Ah, dar dumneavoastră miaţi fost recomandat. De cine? De proprietarul lui Alpha. O, da. Iam trimis două duzini. Au fost nişte păsări excelente. De unde leaţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile înşolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine va vândut gâştele pe carele-aţi trimis la Alpha. Ei bine, atunci, no să vă spun. Ei acum! O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât denervos din pricina unui astfel de nimic. Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel desâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i leai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. Păi, nam nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel deîntrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută laoraş, a spus furios vânzătorul. Nu poate fi adevărat. Vă spun că aşa este. Nu cred. Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care mam ocupat de ele de când eram mic copil? Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fostcrescute la oraş. No să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi oprinsoare atunci? Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe oliră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. Adumi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că numai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? Ei bine? Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bineatunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţivă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.L17– 249, a citit Holmes. Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor deouă şi orătănii. Ei, acum, care este ultima însemnare? 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. Exact. Poftim. Şi sub asta? Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de ginieşindui din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcândune, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. Mam săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea săvă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? Nu; dar una din ele a fost a mea, sa văietat omuleţul. Ei bine, atunci, cerei-o doamnei Oakshott. Ea mia spus să vă întreb pe dumneavoastră. Păi, poţi săl întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-amsăturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. Ce bine! Asta sar putea să ne scutească de o vizită peBrixtonRoad, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o vocetremurătoare. Mă scuzaţi, ia spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără săvreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că vaş putea fi de ajutor dumneavoastră? Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despreasta? Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiuceea ce alţi oameni nu ştiu. Dar nu puteţi şti ceva despre asta? Scuzaţimă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma uneigâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe BrixtonRoad unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care amdorit so întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta întrocameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privirepiezişă. Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmesamabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţiîn această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. Iatăne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţivă în fotoliul de nuiele. O sămi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? Da, domnule. Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţiinteresat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră dea curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. O, domnule, a strigat el, puteţi sămi spuneţi unde a ajuns?- A ajuns aici. Aici? Da, şi sa dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mămir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise, cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. Crima dumneavoastră a fost descoperită, ia spus Holmes încet.Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. Nare destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Cao fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmisunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? Catherine Cusack a fost aceea care mia spus de ea, a spus el cuo voce hârâită. Înţeleg, servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere peneaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care leai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective, tu şi complicea ta, Cusack, şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. Pentru Dumnezeu, fievă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă latatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! Întoarcete pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarteuşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule.Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatareaexactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spunene adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. O să vă spun totul exact cum sa întâmplat, domnule, a spus el.Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde sar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe BrixtonRoad, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe BrixtonRoad, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui, una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. Păi, am spus eu, ai zis cămi dai una de Crăciun şi le încercam săvăd care este cea mai grasă. O, spune ea, pe a ta am puso deoparte, o numim pasărea luiJem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vreaomai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşatospecial pentru tine. Nu contează. O so am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. O, foarte bine. Omoaro şi ia-o cu tine. Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am căratpasărea tot drumul până la Kilburn. Iam spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. La negustor, Jem. Care negustor? Breckinridge din Covent Garden. Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cuaceea pe care am aleso? Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi nam pututniciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum, acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. Ieşi!, a spus el. Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzânduşi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.