Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
Alexandru cel Mare de Vladimir Hanga
CUVÂNT ÎNAINTE
Viaţa lui Alexandru Cel Mare constituie o grandioasă pagină în istoria lumii. Şi aceasta nu atât din cauza strălucitelor şi uimitoarelor victorii sau romantismului trăsăturilor sale de caracter şi nici din cauza sfârşitului tragic al eroului, ci pentru unitatea pe care, pentru un moment, tânărul, dar genialul macedonean, a reuşit s-o dea unei mari părţi din lumea pe atunci cunoscută.
Campaniile lui Alexandru au deschis omenirii noi perspective care au dus pe plan filozofic la ideea unităţii „întregii lumi”, la concepţia unei societăţi unitare cel puţin sub aspect politic şi cultural. Această idee nu a însemnat continuarea alteia mai vechi, căci lumea elină rămăsese în practică, ca şi în teorie, la statul cetate; polis-ul grec. Platon şi Aristotel îi teoretizaseră valoarea, iar Atena şi Sparta îi confirmaseră limitele, fără a-i crea perspectiva dezvoltării.
Pax macedonica instaurată de îndrăzneţul macedonean avea să uşureze circulaţia bunurilor, a ideilor şi oamenilor şi să obişnuiască lumea din vremea sa cu un nou concept; acela al statului cosmopolit. Dacă sub aspectul populaţiei, statele componente ale imperiului clădit de Alexandru rămân eterogene, sub aspectul civilizaţiei şi culturii, prezintă surprinzătoare elemente unitare. Ca limbă oficială a întregului imperiu se impune elina comună, întemeiată pe cel mai de seamă dialect grec: cel atic. În privinţa civilizaţiei se estompează tot mai mult diferenţele locale, care tind să se omogenizeze într-o anumită măsură. „Sunt multe cetăţi – afirma Poseidippos în sec. III î. e. n. – dar o singura Grecie”.
Unitatea politică – de nuanţă monarhică – şi cea culturală – de factură elină – ce caracteriza structura noului stat făurit de Alexandru, este cunoscută în istorie sub numele de „elenism”, termen pe care istoricul Droysen, profund cunoscător al epocii, l-a pus în circulaţie încă din 1836.
Statul creat de Alexandru, unitar sub aspect politic, a fost acela care a uşurat din punct de vedere economic schimburile comerciale frânate până atunci de tendinţele locale, iar, din punct de vedere cultural, aderarea la spiritualitatea greacă. Cine accepta elenizarea – inclusiv „barbarul” – avea un loc de egal în noua patrie în care cetăţenia nu mai era un privilegiu al naşterii, ci o legătură social-politică.
Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, a fost reluată, pe un alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius Caesar, cel mai ilustru dintre romani.
Tradiţiile elenistice au fost vehiculate şi dezvoltate de imperiul roman, a cărui capitală, Roma, devenise în multe privinţe un oraş cu puternice trăsături elenistice.
Această notă de civilizaţie greacă este comună nu numai Capitalei, dar şi provinciilor şi chiar ţinuturilor din afara fruntariilor romane: a celor africane – din Sudan şi până în Sahara – şi a celor ce se întindeau dincolo de Asia Mică, până în India şi legendara Chină.
Cartea de faţă înfăţişează viaţa unui om pe care istoria l-a aşezat în Panteonul ei. De aceea am socotit că trebuie s-o scriem aşa cum a fost, deşi biografului onest nu-i este uşor să-i refacă conturul purificându-l de aluviunile legendelor apocrife. Pe de altă parte ne-am străduit să-i dam şi eroului putinţa de a se prezenta singur, căci numai astfel va putea cititorul să înţeleagă pe deplin viaţa şi faptele marilor genii.[1]
AUTORUL
PREGĂTIRILE
I ÎNAINTE DE ALEXANDRU
Dincolo de hotarul de miazănoapte al Greciei antice se întindea, între semeţul masiv al Olympului, Alpii Dinarici, munţii Rodopi şi Marea Egee, ţara Macedoniei. Puţin mai întinsă decât Albania de azi, Macedonia era în cea mai mare parte a ei o ţară muntoasă, străbătută de trei mari fluvii: Haliakmon[2], Axios[3] şi Strymon[4]. Văile largi ale apelor şi şesul numit Emathia, ce se întindea de-a lungul ţărmului mării, de la muntele Olympului şi până la vărsarea Strymon-ului în Marea Egee, alcătuiau câmpia.
Tot de Macedonia aparţine şi peninsula Chalcidică[5] ce se termină prin trei promontorii alungiţi care o fac asemănătoare unei mâini. Dintre aceste promontorii cel răsăritean era şi cel mai cunoscut datorită muntelui Athos, care atinge înălţimea de aproape 2 000 m. Multă vreme porturile din această peninsulă au fost în stăpânirea grecilor.
Ca şi astăzi, clima Macedoniei cunoştea contraste pronunţate. În interiorul ţării iernile erau grele, iar zăpada răscolită de vânturi acoperea din belşug solul. Verile, în schimb, erau calde şi bogate în ploi. Pe ţărmul mării contrastele însă nu erau atât de violente, deoarece iernile erau mai dulci, datorită mării Mediterane.
Mai toate locurile şi aşezările aveau pitorescul lor. Munţii acoperiţi de păduri bogate se ridicau falnici, iarna, în mantie albă, iar vara în cetină verde, spre albastrul adânc al cerului, profilându-şi până în depărtare contururile.
Văile erau udate de ape repezi şi limpezi, iar vegetaţia uneori sălbatică de pe coastele mării contrasta cu nuanţa verde-albăstruie a mării.
Macedonia era o ţară bogată mai ales în comparaţie cu ţinuturile înconjurătoare ale Greciei şi Illyriei, cu care se mărginea spre apus. Materialul lemnos din pădurile seculare de stejar şi conifere servea pentru construcţii de tot felul, fiind în mare cantitate cumpărat de negustorii greci. Numeroase turme şi herghelii de cai – caii macedoneni erau vestiţi în acea vreme – îşi găseau hrana în păşunile cu iarbă deasă şi grasă ce acopereau înălţimile, iar pe luncile apelor şi pe câmpia dinspre mare, mai ales spre peninsula Chalcidică se cultivau cereale, pomi roditori şi viţa de vie.
Nici subsolul nu era sărac: aveau bogate mine de aur şi argint.
Aşezată la o răscruce de drumuri, Macedonia a cunoscut toate avantajele şi dezavantajele inerente unei asemenea poziţii: aceleaşi căi de comunicaţie au slujit şi schimbului de mărfuri şi invaziei triburilor duşmane.
Macedonenii erau oameni dârji, obişnuiţi şi cu greutăţile climei şi cu ale războiului, deoarece adesea erau hărţuiţi de triburile vecine. Iubeau cu pasiune caii şi vinul şi erau pricepuţi în folosirea armelor.
Aşezaţi între seminţiile greceşti şi cele traco-illirice, macedonenii alcătuiau un popor aparte. Istoricul Tucidide îi socotea, faţă de greci, barbari, iar scriitorii secolului al IV-lea î.e.n. îi priveau ca fiind cu totul deosebiţi de seminţiile greceşti. De altfel atât în epoca lui Alexandru, cât şi mai târziu, pe vremea diadohilor, macedonenii aveau conştiinţa limpede că nu aparţin marii familii a elinilor.
Din cauza aşezării ţării lor, ei nu s-au putut sustrage influenţelor şi uneori amestecului cu elemente străine, fie greceşti, fie traco-illirice care s-au manifestat, cele dintâi, mai ales asupra aristocraţiei, iar celelalte asupra poporului de jos.
Limba veche a macedonenilor nu ne este cunoscută, căci până acum nu există nici texte şi nici inscripţii care să îngăduie reconstrucţia structurii ei. Glosele şi numele de locuri şi de persoane ce s-au păstrat nu sunt suficiente pentru a ne informa în mod satisfăcător. Doar gramatica comparativă a limbilor vechi ne poate da câteva puncte de orientare şi de sprijin.
Limba indoeuropeană, ca mai toate limbile europene, şi-a păstrat individualitatea ei caracteristică cu toate influenţele pe care limba greacă şi cea traco-illirică le-au exercitat; prima – asupra limbajului păturii culte[6], iar cea de-a doua asupra vorbirii populare.
Procesul de plămădire a statului macedonean a început cu vreo 700 de ani înaintea erei noastre şi a durat vreo două secole. În urma unor adânci frământări interne şi a unor înverşunate ciocniri între familiile aristocratice şi autoritatea regală, aceasta din urmă a biruit, punând temelia unui stat monarhic.
Primul rege al noului stat macedonean a fost Alexandru I (495–450 î.e.n.). Silit în cursul invaziei perşilor să se supună acestora şi chiar să-i însoţească în campaniile purtate împotriva grecilor, el şi-a schimbat, îndată după alungarea cotropitorilor, atitudinea, redobândindu-şi independenţa. A restabilit apoi statornice relaţii comerciale şi culturale cu cetăţile greceşti, pentru care politică a şi fost poreclit „amicul grecilor”. Istoricul Herodot ne informează că el însuşi s-a bucurat de o fastuoasă ospitalitate la curtea regelui Macedoniei şi aceeaşi bună primire a avut-o şi marele poet grec Pindar.
La finele secolului IV î.e.n., sub domnia regelui Archelaos (413–399 î.e.n.), statul macedonean se consolidează. Se ridică cetăţi întărite, se construiesc drumuri pietruite, armata este organizată pe noi baze, iar circulaţia monetară se îmbunătăţeşte. Noua capitală a regatului, Pella, a fost înfrumuseţată cu monumente de artă şi construcţii somptuoase, dintre care cel mai de seamă a fost palatul regal. Decorată cu fresce de către pictorul grec Zeuxis, reşedinţa regală a primit ca oaspeţi artişti de seamă şi poeţi de frunte din Grecia, printre care şi Euripide, a cărui piesă intitulată Archelaos are o temă macedoneană.
După Archelaos, asasinat în anul 399 î.e.n., au urmat câteva decenii de lupte interne care – favorizate şi de primejdia din afară – au ameninţat procesul de centralizare al statului. Catastrofa a fost evitată prin urcarea pe tron a unuia din cei mai destoinici generali şi oameni politici ai vremii: Filip al II-lea (359–336 î.e.n.).
În copilărie noul rege trăise ca ostatic la Teba, unde avusese prilejul să cunoască atât civilizaţia şi cultura greacă, cât şi organizarea militară pe care Epaminonda o dăduse oştilor tebane. Filip era orator talentat şi era manierat ca un aristocrat atenian, dar asemenea macedonenilor, era viteaz, cutezător şi răbdător şi-i plăcea vinul şi vânătoarea. Spirit viclean, dar adesea generos, ştia să citească în caracterele oamenilor, să-i aprecieze la valoarea lor reală şi să profite de slăbiciunile lor. Ştia totodată să folosească momentul – pe atunci se spunea că zeii îi sunt favorabili – şi avea iscusinţa de a înţelege mersul lucrurilor, pe care adesea îl grăbea, cu tact şi uneori cu aur.
A fost în acelaşi timp un talentat militar ce a ştiut să-şi organizeze o armată permanentă bine instruită. Aristocraţii slujeau la trupele călări, iar ţăranii în unităţile de pedestraşi. Cu toţii erau gata la cea dintâi chemare să pornească la luptă. Cu această armată va reuşi Filip să facă din statul macedonean hegemonul lumii greceşti.
După ce respinse atacurile illirilor, Filip al II-lea având nevoie să-şi asigure căile de comunicaţie maritimă îşi îndreaptă privirea spre marea Egee, spre peninsula Chalcidică, unde oraşele-porturi se găseau în stăpânirea coloniilor ateniene. Profitând de neînţelegerile dintre acestea, el atacă pe neaşteptate şi ocupă coloniile Amphipolis şi Potidea unde-şi instală garnizoane. Cetatea Atenei, preocupată de soluţionarea problemelor pe care le ridica confederaţia maritimă din care făcea parte, n-a putut interveni prompt pentru a-şi salva coloniile din peninsulă, deşi oratorul Demostene ceru intervenţia imediată a trupelor, dezvăluind primejdia pe care o reprezenta regatul macedonean. Victoriile lui Filip al II-lea întrerupeau legăturile Atenei cu regiunile limitrofe Mării Negre, cu care grecii aveau – precum se ştie – legături comerciale strânse. Întreaga economie maritimă ateniană era ameninţată. Discursurile lui Demostene, capodopere ale oratoriei din toate timpurile, sunt o pledoarie caldă şi convingătoare pentru interesele greceşti, pentru libertatea ameninţată a Atenei şi pentru onoarea ei de hegemon al lumii greceşti. În dorinţa de a apăra aceste interese, marele orator s-a gândit chiar la o alianţă cu rivalii de odinioară a atenienilor, cu perşii.
Împotriva lui Demostene s-au ridicat aşa-zişii partizani ai păcii, oratorul Eschine şi retorul Isocrate. Aceştia poate convinşi şi de bogatele daruri ale macedonenilor – luptau pentru o înţelegere cu Filip, pe care, după părerea lor, ar fi fost bine să-l pună în fruntea tuturor oştilor greceşti pentru a porni împreună împotriva „barbarilor” perşi.
Prin toate aceste elemente duelul Demostene-Filip deveni şi mai viu şi mai plin de semnificaţii. Vestmântul în care acesta era îmbrăcat era acela al unei tragedii clasice: o ciocnire violentă între pasiunile şi ideile umane de totdeauna. Dorinţa de dominare se înfruntă cu sentimentele nobile de apărare a patriei şi a libertăţii, iar admiraţia pentru cei doi eroi se împleteşte cu compasiunea pentru acela care, apărându-şi patria, cade la datorie.
În curând, datorită luptelor dintre cetăţile greceşti, pricinuite de neînţelegerile lor religioase, Filip al II-lea reuşi să-şi consolideze timp de un deceniu (355–345 î.e.n.) şi mai mult poziţia sa în Grecia. Zadarnice au fost discursurile lui Demostene – Philipicele şi Olynthicile[7] ; „războiul sfânt” dintre cetăţile greceşti a dus la consolidarea dominaţiei macedonene. O solie condusă de Filocrate – secretarul adunării poporului atenian – din care făceau parte şi Demostene şi Eschine fusese trimisă în capitala Macedoniei, Pella, ca să semneze pacea prin care Atena recunoştea toate cuceririle pe care Filip le făcuse în nordul Greciei.
La Atena frământările şi neînţelegerile continuau. Lupta dintre grupările politice era în toi. Isocrate, membru marcant al partidului păcii, se adresă în mod public lui Filip, rugându-l să fie arbitrul între polis-urile greceşti, să primească comanda supremă a oştilor macedonene şi greceşti pe care să le conducă spre lumea persană, unde să întemeieze noi şi rodnice colonii.
Filip al II-lea cunoştea de visu realităţile din Grecia, unde-şi petrecuse în tinereţe multă vreme ca ostatic. El ştia că polisurile greceşti sunt slabe şi incapabile să-şi făurească unitatea politică, din pricina ambiţiilor mărunte ce măcinau păturile conducătoare. Dar şi grecii dispreţuiau pe macedoneni – de la care, după cum se exprima Demostene, nu puteai dobândi „nici un sclav bun”. Cetăţile greceşti nu bănuiau reala primejdie ce le ameninţa existenţa.
Iată de ce regele macedonean îşi putea continua opera sa de cuceriri, profitând de neînţelegerile dintre cetăţile Eladei.
În anul 340 î.e.n. izbucni din nou „războiul sfânt” între polisurile greceşti. Acest fapt dădu încă o dată prilej lui Filip să intervină în treburile Greciei. Demostene dădu ca întotdeauna semnalul de alarmă. La Cheroneea în Beoţia trupele lui Filip se ciocniră, în anul 338 î.e.n., cu cele ateniene. Armata macedoneană număra 30 000 de pedestraşi şi 2 000 de ostaşi călări, comandaţi de fiul lui Filip al II-lea, tânărul Alexandru, în vârstă de 18 ani. Oştile greceşti, în rândurile cărora se afla şi Demostene, luptară cu multă vitejie, dar atacul cavaleriei macedonene, condusă de Alexandru, hotărî destinul luptei. Armatele Eladei fură înfrânte; 1 000 de atenieni căzură în luptă, iar 2 000 fură luaţi prizonieri.
[1] Documentaţia acestei cărţi se bizuie în primul rând pe izvoarele istorice antice (Arrianus, Plutarh, Q. Curtius Rufus, Diodor din Sicilia şi Trogus Pompeius), la care s-a adăugat literatura modernă de specialitate, începând cu lucrarea clasică a lui Droysen şi terminând cu cele mai noi ale lui Ap. Daskalakis şi D. Tudor. Mulţumim totodată, pe această cale, colegului Sabin Belu pentru ajutorul ce ne-a acordat ca referent al lucrării.
[2] Azi Vistriţa.
[3] Azi Vardar.
[4] Azi Struma.
[5] Acelaşi nume îl poartă şi azi.
[6] Herodot I, 56; VIII, 43 opiniază într-o înrudire între dialectul doric şi graiul macedonean.
[7] Primele erau numite aşa, deoarece erau îndreptate împotriva lui Filip al II-lea, iar celelalte, deoarece fuseseră pronunţate cu ocazia atacului pe care regele macedonean îl porni împotriva celui mai puternic oraş din Chalcidica, Olynthul, aliat al Atenei.
Sub semnul palosului de Barbu Slatineanu
PROLOG
UN REGE ÎNGÂNDURAT
De când se întorsese din Cruciadă, era tare îngândurat. Cum? El, eroul atâtor bătălii în slujba Crucii, el mare crai unguresc, el, Andrei al II-lea, zis „cel sfânt”… tocmai el, nu putea avea un strop de tihnă? Ce vremuri… Acum, ştia bine care a fost preţul izbânzilor. Papa îl lăudase, Apusul îi pusese cunună de lauri, dar, aici acasă, ce găsise? Un popor ce nu-l mai cunoştea, iar „peste păduri” – Trans Silvano – sau Erdeli cum îi plăcea lui să zică, în pământurile de curând cucerite, vlahii, ce nu numai că nu i se închinau, dar nici nu voiau să treacă la adevărata credinţă apostolică, ţinând cu schismaticii de peste munţii cei cu creste de zăpadă – vlahi de-ai lor – şi tot de rit grecesc. Dar asta nu era destul! În lipsa lui, nobilii uneltiseră. Fusese silit, el, marele crai apostolic, să dea acea blestemată Bulă de aur, care-l îngrijora într-atât, încât pe zi ce trecea, îi piereau şi liniştea şi somnul. Unde îi era gloria? Unde – puterea? Papa, departe la Roma, iar nobilii, aici! De când îşi întinsese cuceririle şi peste pământurile vlahilor lui Gelu şi Glad, de aproape două secole, nicicând scaunul crăiesc nu fusese mai ameninţat. Puterea aflată în mâna viclenilor nobili îi clătina din temelie coroana şi ţara. Şi, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, îşi mai născocise încă unul, chiar el: Cavalerii Teutoni! Aceşti monahi cu spadă, pe care el, Andrei, îi oploşise la poalele „munţilor cei cu creste de zăpadă”, începuseră să-şi arate colţii. Îi adusese să-l apere, la nevoie, de nobilii cârtitori, iar ei?… făceau cum îi tăia capul, nesocotindu-i poruncile, cum limpede grăise şi preacinstitul episcop. Le dăduse voie să-şi întindă mâna, în numele lui, al craiului, şi al Papei, peste pământurile de dincolo de munţi, la brodnici, vlahi şi cumani. Întru slava credinţei apostolice încuviinţase să-şi ridice cetăţi numai de lemn, iar ei, iată, umblau cu gând de viclenie. Îşi duraseră cetăţi de piatră, trainice şi semeţe. Şi unde? Tocmai la Marienburg, Brassau şi Torzburg, adică numai bine să închidă şi să vămuiască toate trecătorile ce duc peste munţi spre pământurile vlahilor. Şi, mai mult de atât! Nu numai că vămuiala le umplea lor pivniţele, dar trecuseră munţii şi ridicaseră cetate mândră – Cruceburgul – tocmai peste posadă în pământul schismaticilor vlahi. De ce? De ce tocmai acolo? Era vârful, ori, dimpotrivă. Mânerul de lance al atacului ce-i plănuiau împotrivă-i. Papa mă iubeşte, vezi Doamne, dar ei sunt slujitorii lui, preacucernici. Ş-atunci, nu cumva…?!? El, „cel sfânt”, el, mare crai, erou al crucii, el, el atunci ce rost mai are? Şi ce nevoie va mai avea Papa de dânsul după ce şi-o sădi luptătorii lui în haine preoţeşti în pământurile atât de râvnite ale blestemaţilor de vlahi?
Părtaş al gândurilor acestora, negre, era şi marele episcop al ungurimii. Şi el se simţea de prisos. Ceruse să fie primit la prealuminatul crai şi acum ţinea ochii în pământ: Era la fel de mohorât la suflet şi din aceleaşi pricini. Craiul se plimba plin de fiere între jilţ şi ferestre, dar, fără a vedea nimic. I se brăzdase adânc faţa de nesomnul ultimelor săptămâni. Îl privi pe episcop cu nişte ochi turbaţi şi totuşi străini, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia dată. Îi făcu semn să şadă la masa de scris. Mâinile lui tremurau, ca şi ale episcopului, de parcă amândoi ar fi fost cuprinşi de fierbinţeli. Şi vremea se stricase. Se desprimăvăra greu. De câteva zile ploua rece. Parcă Dumnezeu le-ar fi cetit în suflete!
Se hotărâse Craiul să trimeată ultimatum! N-avea de ales! Dar ce răsunet va avea acesta în urechile cavalerilor plini de ţâfnă? Poate, mai bine ar fi să răpeadă solie chiar la Cruceburg, unde avea ştire că trăsese Marele Maestru al acelor nemernici de călugări, cu platoşe şi paloş. Dar, de fapt, cu ce gând trecuse Magistrul, tocmai în ţara vlahilor? De ce tocmai acolo, dincolo de munţi?!
I. LA CRUCEBURG
Pe vârful cel fără pădure, înălţaseră crijacii[i] cetate din piatră cioplită, să stăpânească trecătorile munţilor. Cu turnuri ascuţite, crescută din stâncă, sta strajă împotriva prădalnicilor, ce ar fi încercat să pătrundă în Ţara Borsei[ii]. Sau, cine ştie cu ce gând şi-o duraseră crijacii tocmai aici, înfiptă ca un vârf de suliţă în pământurile valahilor. Teutonii o numiseră Kreuzburg, ce pe graiul vlahilor se tălmăceşte „Cetatea Crucii” de-i mai ziceau şi Cruceburg. În lăuntrul zidurilor duraseră şi biserică de piatră.
În cea dimineaţă de primăvară, a văleatului 1222 de la Întruchiparea Cuvântului, ploua iar, ploua mărunt. De sub meterezele de lemn de peste zidul turnului, un stol de ciori îşi luă zborul, croncănind. Parcă prevesteau ceva, parcă simţiseră ele, primele, adevăratul înţeles al gândurilor craiului Unguresc. Acum, mânate de vânt se depărtară până la pădure, unde, în ciucuri grei, se aşezară pe ramuri, îndoindu-le. Dar nu stătură mult şi, neliniştite, îşi luară zborul, întorcându-se spre turnurile ascuţite, rotindu-se peste cetate, fâlfâind şi cârâind speriate.
În curtea castelului se auzeau poruncile scurte ale crijacilor, nechezatul cailor, lătratul câinilor, strigătele slugilor, care pregăteau de plecare. Grăbiţi, încărcau olahii desagii pe spinările cailor, iar dincolo de poartă, mocanii, asmuţind dulăii, adunau vitele şi oile, stând gata să pornească la vale. De sub şopron venea sunet de nicovală. Bătea făurarul potcoavele pentru drum.
Numai în cealaltă parte a castelului, spre colţul de miazănoapte era linişte. Zidurile groase nu lăsau să pătrundă larma. După slujba de dimineaţă, se adunaseră crijacii în trapeză să-şi ia rămas bun de la cei ce urmau să plece. Încă un rând pornea cu gând să întindă stăpânirea tagmei în ţară nouă. Atâţia fuseseră trimişi spre necunoscute meleaguri, că puţini mai rămăseseră în cetatea Cruceburgului. Îndată ce veneau noi ciraci din ţara teutonilor, nevoile tagmei îi şi risipeau spre pământurile schismaticilor vlahi. Îi era grabă Mistrului să nu se răzgândească craiul unguresc ce le făgăduise ţara vlahilor, sau ca nu cumva, trezindu-se poftele altora, a celor de peste Dunăre, să sosească prea târziu. Să fi înţeles Mistrul semnele sloiului înaripat, ce cârâise în zori, deasupra cetăţii?
În sala cu pereţii de piatră, unde, într-o firidă se vedea crucea Domnului, vorbele sunau parcă mai aspre. Marele Maestru, sau Mistrul – cum îi ziceau localnicii mai marelui tagmei teutonilor ce, purtând mantia albă cu cruce neagră sta în picioare, privind la un cavaler îngenunchiat în faţă-i. Era un tânăr cu ochii albaştri şi plete aurii ce i se revărsau pe umeri, iar pieliţa obrazului o avea subţire, ca de fată.
Unic fiu al marelui vornic valah Matei, din Dăbica, urmaş al acelor viteji ce l-au slujit cu credinţă pe neînfricatul cneaz Gelu românul – Simon – îi urmase de bunăvoie pe crijaci. Era tânăr şi plin de vise. Aceşti cavaleri ai credinţei, aşa cum îi credea el, buni şi drepţi, i-au aprins închipuirea. A lăsat apele Someşului, casa părintească, bătrânul tată cu lacrimi în ochi şi a venit aici, tocmai peste munţi, să intre în slujba tagmei. Inima lui rămăsese la credinţa cea dintâi, mai ales când îl ducea gândul la strămoşii răpuşi de sabia ungurească şi părăsiţi pe câmpul de luptă fără cruce la căpătâi. Ai lui nu lăsaseră, cu toată urgia ce-a urmat, credinţa valahilor, socotită de năvălitorii papistaşi, schismatică. De gura bătrânii, tătâne-su mare, trecuse – în ochii cârmuirii – la adăpostul preamilostivei biserici apostolice. Şi numele şi l-a schimbat să nu mai sune româneşte. Căci pe unguri nimic nu-i seca mai tare la inimă, decât amintirea cneazului Gelu, românul, în ţara căruia ei rămăseseră tot puţini la număr şi tot venetici.
Acum, Simon sta cu ochii plecaţi, dar cu inima plină de speranţă. Năzuia în sinea lui, să renască el slava moşilor neamului vlah. În jur se rânduiseră crijacii, în mantiile lor albe, fiecare cu mâinile rezemate de mânerul paloşului ţinut dinainte. Mistrul, în limba lui, grăi răspicat:
— Ia aminte, Simon de Doboca… Crucea este semnul tagmei noastre. Noi luptăm pentru credinţa adevărată ce nu e aceea a strămoşilor tăi. Priveşte paloşul ce ţi-l dau. Vezi-i straja petrecută de-a curmezişul. Ori unde vei fi, la nevoie ori la ispită, gândeşte la semnul ei şi te va izbăvi. Pune paloşul în faţă şi închină-te! Nimeni nu a mai folosit acest oţel. El poartă încă, pe feţele lui, urma făurarului.
— Smerit rogu-te, părinte, binecuvântează-mi paloşul! Prin el să pot învinge, să făptuiesc fapte măreţe, nimeni să nu i se poată împotrivi. Binecuvântează şi mâinile care îl vor mânui… iar în gând, se rugă Domnului moşilor lui să-l ierte, cu toate că, îşi zisese adesea, unul fiind Dumnezeul tuturor creştinilor, poate nu era aşa mare păcat să intre în slujba crijacilor catolici.
— Eşti cutezător, Simone, dar în cinstea contelui Matias de Doboca, tatăl tău, îţi voi împlini dorinţa. Vezi numai şi ţine minte: cel ce va folosi paloşul să fie vrednic de binecuvântarea ce o dau. Altcum, i se va întoarce împotrivă.
Marele Maestru făcu semnul crucii peste spadă, luă apă sfinţită din pocalul adus de Sigmund, naşul noului cavaler, apoi sărută locul strajei, se uită la paloş şi urmă vorba mai departe:
— Binecuvântat să-ţi fie oţelul, nepătată să-ţi rămână sclipirea atâta vreme cât mâinile ce te vor ţine vor fi neîntinate de păcat. Cale lungă să deschizi în rândurile duşmane, iar pe stăpânul tău, de va fi neprihănit, nimeni să nu-l poată înfrânge, şi primejdiile să-l ocolească. Oţelul tău, mai desăvârşit decât platoşa şi scutul, să-l păzească de fier străin. Şi de va cădea în ispită, să nu-l mai aperi de moarte, ci, să fii tu însuţi pricină pieirii lui.
Mistrul se opri, îşi întoarse privirile de la paloş către tânărul ce rămăsese în genunchi, şi, părinteşte, glăsui:
— Fiule, te-am făcut frate! Acum urmează legile tagmei noastre, aşa cum ţi-au fost tălmăcite de naşul tău Sigmund. Vei fi cavaler şi tălmaciul nostru în pământurile vlahilor ce vorbesc tot limba strămoşilor tăi. Ne vei fi de mare folos printre îndărătnicii aceştia, căci tu, cu pilda ta, le vei lumina cugetul spre adevărata credinţă. Aşa, se vor închina şi nouă, trimişilor lui Dumnezeu pe pământ. Eşti tânăr, dar nădăjduiesc că tatăl tău, Contele Matias, care a ştiut să te pregătească cu atâta pricepere în meşteşugul armelor, să-ţi fi sădit, cu chibzuinţă, în suflet şi învăţăturile credinţei noastre.
— Mi-a arătat, părinte, toate ale spadei şi ale lăncii, cum să mânuiesc calul. Cu copiii de casă m-am deprins să ţin isonul cu alăuta, să cânt pe sub ferestrele jupâniţelor, iar la turniruri, ştiu să le port culorile cu izbândă.
— Cu începere de astăzi va trebui să uiţi cântecele, petrecerile, să nu te mai gândeşti la jupânese. Vezi de dă ascultare fratelui Sigmund.
— Da, părinte, îi voi da ascultare.
— Simon de Doboca, te-am făcut cavaler şi monah înainte de vreme, şi, prin această grabă, am călcat legea tagmei. Fie ca această faptă să nu se arate greşită. N-ai făcut decât o prea scurtă ucenicie. Suntem cu toţii chemaţi să secerăm holdele ce ni le-a hărăzit Domnul, şi culegători sunt prea puţini. Nu e cine să strângă bucatele în hambare. Mai trebuie să-i aducem pe schismatici şi necredincioşi pe calea cea dreaptă. Împlinim astfel poruncile preasfântului părinte de la Roma. Nu uita… Sigmund îţi va aminti…
— Nu voi uita, părinte.
— Pleci departe de cuibul tagmei. Aminteşte-ţi de legile noastre: ajută pe cel nevoiaş! apără pe cel slab! ocroteşte pe femeie, pe copil! cinsteşte pe cei bătrâni! îngrijeşte bolnavii! nu vărsa sânge fără folos! şi, ca să te ţii curat, nu te atinge de trup de muiere! M-ai înţeles?! Uită cântecele, lasă-ţi alăuta.
— Da, părinte, zise Simon şi parcă aceste ultime cuvinte îi picurară miere în suflet. Da, aşa da! Aşa îşi vedea şi el, în visele lui, drumul spre slavă şi mântuire.
— Cucereşte suflete pentru împărăţia cerurilor, cucereşte prin cuvânt sau, la nevoie, prin tăişul paloşului. Nu uita că prin moarte păgânilor li se poate deschide calea răscumpărării.
La auzul acestor ultime vorbe pe fruntea lui Simon apăru o cută care îi dădu o înfăţişare aspră. Cum adică? Să ucidă în numele Domnului? Păi, ce fel de creştini sunt aceştia care-şi zic adevăraţii purtători ai crucii?! Să fie atâta deşertăciune sub mantia lor albă?! Şi, câtă osebire faţă de credinţa din sufletul lui valah. Îi pizmuise pe crijaci pentru soarta lor, pentru vitejie, pentru strălucirea lor. Acum îi izvorâse în ochi un dispreţ pe care încerca din greu să-l ascundă. Îl străbătu însă o hotărâre: Nu, nu va fi ca ei. Va fi un adevărat cavaler al lui Dumnezeu şi, acest ultim gând îi aduse din nou în ochi acea flacără care-l făcea atât de frumos.
Mistrul îi dădu paloşul să-l sărute, apoi, făcându-i semn că îi îngăduie să se ridice, i-l întinse, iar proaspătul crijac şi-l prinse la cingătoare.
— Du-te, fiule, şi urmează sfaturile pe care ţi le-am dat. Sigmund de Manhaim, ţi-l încredinţez pe acest frate, ai grijă de el!
Sigmund, ce stătuse alături, nemişcat, se îndreptă spre Simon şi-l sărută.
— Dumnezeu să te ocrotească! Măcar că-mi erai drag şi înainte, acum îmi eşti chiar frate.
Marele Maestru ieşi din sala trapezei, urmat de crijacii lui.
— Crezut-ai, Simone, atunci când ai venit la noi, să te faci crijac atât de repede?
— Ce s-ar mai bucura tătuca… Şi amintirea tatălui îi prinse inima ca un cleşte. Îmi pare rău că cei de-acasă nu ştiu. Măcar cu atât să-i fi bucurat, după multa durere. Ce ar zice Luxandra… sau Mara… să mă vadă cu grozăvia asta de paloş la brâu?
— Nu uita, Simon, că acum eşti monah… Acum pe umerii tăi apasă răspunderi grele… Fi-vei vrednic de ele? Dar de-ajunsă vorbă. Înainte de a ne lua rămas bun de la fraţi, să coborâm în curte să-i rânduim pe olahi cu toate cele de nevoie pentru o călătorie atât de lungă. Acolo, în ţara vlahilor, va fi nevoie de înălţat ziduri, de tăiat lemn, de cioplit piatră, de luat rodul pământului. Vezi să se ia scule, barde, securi, dălţi şi topoare. Ai grijă să fie cireada îndestulată, vitele sănătoase. Avem nevoie de boi puternici să tragem trunchiuri de copaci. Ia şi fier pentru scoabe, pentru potcoave. Eu cobor să grijesc de cele sfinte pentru noua biserică ce-o vom înălţa. Vei lua un chip al Maicii Domnului, tăiat în piatră şi, cum e datina, vom închina lăcaşul Fecioarei Maria.
Dar Simon nu mai asculta. Îşi scosese paloşul din teacă şi, măsurând lungimea, tăişul şi sclipirea oţelului, în albastru privirii lui, trecu o lucire de mândrie. Sufletul îi era însă îndoit. Va trebui, poate, să se măsoare cu fraţii lui de-o limbă şi de-o credinţă?… de care vorbeşte cu atâta dispreţ Mistrul şi crijacul Sigmund. Va trebui, poate, să se bată cu valahii?! Nu, asta niciodată. Din nou se lumină la gândul că el va opri şi mâna lui şi-a altor crijaci de vor vroi să-i ucidă fraţii. Şi atunci înţelese că însuşi Dumnezeu l-a mânat aici să-i însoţească pe cavaleri pe pământurile valahe. De aceea, murmură: „Frumoasă spadă!… iar în mâna mea va fi, cu adevărat sfântă!”
Dar cuvintele lui se pierdură în larma curţii.
[i] Crijac – numele dat de populaţia autohtonă oştenilor din ordinul Cavalerilor Teutoni (n.a.).
[ii] Veche denumire a Ţării Bîrsei (n.a.).
1
Întîi, vîntul se înteţise şuierînd prin stejarii şi arinii pădurii de la miazănoapte. Apoi se tînguise în lăstărişul de la margine şi stîrnise păsările care ciripiseră pînă atunci în voia lor printre ramuri.
Cu încetul norii cenuşii se prelinseră pe faţa cerului, umbrind soarele şi punînd o pîclă peste şesul pe care se ridica împrejmuirea largă de piatră ce adăpostea acareturile şi cula de la Maldăr.
Casa aceasta înaltă de trei caturi, cu pereţi groşi şi ferestre înguste, apărată de o uşă din blăni de stejar ţintuită în piroane mari de fier, se profila albă şi dură pe fundalul unui cer ce amintea de apele Cernei, mai degrabă decît de cele ale Jiului, faţă de care era mult mai apropiată.
Dacă nu s-ar fi ştiut din bătrîni că stră-străbunul Maldăr ar fi venit din munţii Cernei, unde-şi avusese casa durată sus pe stîncile cele de calcar, la care numai oameni de ai locului puteau răzbate, multe ar fi fost uitate şi neînţelese, aici unde nu era cale prea lungă pînă la Tîrgul-Jiului. Poate din pricina asta stăpînii de la Maldăr erau bălani şi iuţi.
Se mai zvonise că acolo, în munţii cei albi, în casa săpată în stîncă, fusese o groapă unde erau aruncaţi păgînii prinşi pe valea Cernei, că bărbaţii locului se juruiseră să nu îngăduie nici unui ismailitean şi nici unui alt străin să le calce ţinuturile... dar se mai poate şti cîte se mai născocesc în lume ? Sigur era că de un veac, de cînd se statorniciseră aici, luaseră numai fete din partea locului şi le aleseseră ochioase şi harnice, rodnice a da prunci mulţi. Totodată, în dorul munţilor, înălţaseră vechiul tip al caselor cu încă un rînd sau două de odăi crescîndu-le în sus, slujind astfel ca un turn de veghe peste cîmpia pe care-şi păşteau turmele de oi şi hergheliile de cai, aşa încît să poată cuprinde cu ochiul atît drumul ce ţinea latura pădurii, cît şi pe cel urcînd de la Dunăre.
Biserica durată de ei era micuţă şi se afla în marginea satului, aproape de culă.
Dintre bărbaţii neamului, mulţi pieriseră în lupte şi foarte puţini de bătrîneţe în paturile lor. Ultimul vlăstar în viaţă, tînărul Petru de la Maldăr, plecase să lupte, sub căpitănia lui Stroe Buzescu, împotriva tătarilor pe care-i oprise la Putinei şi Şerpăteşti, acolo, departe de acel mal al Oltului şi mai departe încă de cetatea de scaun a Bucureştiului, spre Dunăre.
Acum, se vedea venind călare pe sub poalele pădurii o mică ceată de ostaşi, plecaţi odată cu el ; dintre ei se desprinse unul şi veni la culă, să vestească jupînesei Velica, mama căpitanului, că luptase lîngă el, apoi un vălmăşag îi despărţise, apucase să-l mai vadă luptînd lîngă căpitanul Stroe Buzescu şi apoi alt buluc de tătărime năvălise, îl pierduse din vedere, şi la sfîrşitul luptei nu-l mai găsise nici printre vii, nici printre morţi.
Mustăţile oşteanului erau pleoştite de năduşeală. Mai purta urma unei răni la urechea dreaptă. Minteanul lui cu pătrăţele roşii îl arăta a face parte din oastea Jiului. Îşi dădu cuşma mai pe frunte şi îşi şterse sudoarea.
Atunci bubui lung, şi norii se rupseră într-o ploaie cu bolboci.
Îndemnă calul dincolo de adăpostul copacilor, spre curtea stingheră, care-i păru că adăposteşte un cimitir...
— Părinte stareţ, roagă-te pentru feciorul meu. Am făcut cale lungă de la Măldărăşti pînă aici. Cale lungă şi grea. N-am ţinut seama nici de lotrii ce-mi puteau ieşi în drum, nici de sălbăticiunile pădurilor. Am venit la sfînta mînăstire a Tismanei să petrec aici în post şi rugăciuni o lună, pînă la sărbătoarea sfîntului Petru. Poate se va îndura domnul să-mi deie vreun semn de mila lui.
— După cum înţeleg eu, jupîneasă, feciorul cel mare ţi-a dispărut după bătălia de la Putinei cu tătarii. Dacă va fi pierit acolo ? A fost prăpăd mare şi mulţi căpitani ai lui Vodă s-au pierdut.
— Mulţi, prea sfinte, mulţi, că mare-i îndrăzneala tătarilor şi lăcomia lor. Dar mie numai un fecior îmi rămăsese în viaţă şi nu se poate ca şi pe-acela să mi-l ia.
— Ce se poate şi ce nu se poate pe lumea asta, nu e căderea noastră s-o ştim.
— De la o vreme îl visez noapte de noapte. Îl văd într-o cetate ruinată, sus pe vîrful unui deal. Stă singur şi scrijeleşte la piatră. Apoi văd un lac mare la poalele dealului şi el goneşte încotrova, şi nu-i mai văd faţa, că-i cu spatele spre mine. Iar în urma lui aleargă un slujitor mărunt şi nici aceluia nu-i zăresc chipul. Semnele astea mi s-au făcut încă de la Crăciun şi am pornit încoace să aflu dezlegare visului ; să capăt ajutor împotriva duşmanilor.
Monahul Liontie, cel ce fusese înainte Lupul — căpitan Glogoveanu, pe vremea cînd îşi dăduse o parte din avuţie pentru întărirea şi înfrumuseţarea mînăstirii Tismana — îşi înclină capul acoperit de comanac. O cunoştea de mult pe jupîneasa Velica, sora lui Sîrbul, mare stolnic din Mehedinţi, şi a lui Popa Stan ot Cerneţi, pe care măria-sa vodă Mihai pusese mare nădejde în luptele ce le dăduse împotriva turcilor şi a vasalilor acestora, tătarii, care din Bugeac ori din părţile Dobrogei năvăleau tot mai des. Era văduva jupanului Chirea de la Maldăr. Fusese frumoasă femeie, dar din frumuseţea ei de altădată rămaseră numai ochii mari castanii, care căutau cu asprime şi hotărîre. Nasul, uşor încovoiat, se ascuţise de griji, şi buzele subţiri le ţinea strînse, ca şi cum s-ar fi stăpînit să vorbească mai mult decît trebuie. Venea să se roage, dar avea un fel al ei, prin care mai mult poruncea lui Dumnezeu, decît se smerea în faţa soartei. Trecuse de patruzeci de ani, însă trupul ei, în ciuda vîrstei, rămăsese subţire şi sprinten. De cînd îi murise bărbatul, ea mersese în rînd cu oamenii la treburi şi vînători şi îşi crescuse feciorii la fel ca un tată. Doi îi pieriseră, cînd cu bolile cele rele care bîntuiseră Oltenia, pe vremea lui Alexandru-Vodă. Dar cel mare îi rămăsese în viaţă, pînă în vara trecută, cînd plecase cu pîlcurile lui contra tătarilor.
Monahul Liontie îi cunoştea durerea. Jupîneasa fusese pînă pe cîmpul de bătaie, să vadă dacă nu cumva găseşte vreo urmă a feciorului. Îndrăzneaţă încercare şi fără de chibzuială, căci venise de acolo mai aprigă, mai neîmpăcată.
Faţa îngustă a monahului se întunecase. Ochii lungi se îngustară.
— Visele, jupîneasă, nu-s decît născociri.
— Nu totdeauna. Tata spunea că şi sfîntul Nicodim cînd a pornit să zidească Tismana a visat cînd şi unde trebuie să înalţe mînăstirea.
— Acela era sfînt, jupîneasă.
— Tocmai de aceea. Visele i-au arătat că trebuie să caute locul unde apele curg din stîncă ploaie, unde tăpşanul creşte peste negura prăpastiei. A găsit stînca. Apoi visele au încetat.
— Asta aşa-i. Dar el a înălţat un lăcaş de închinare Domnului.
— Am să înalţ şi eu, părinte, două. Ajută-mă numai, gîndindu-te ce sfat mai bun îmi poţi da. Ai mintea mai luminată decît a mea.
— Poate că lumină se va face peste necazul domniei-tale. Dar nu ispiti pe Dumnezeu mai mult şi nu-i cere lucruri peste fire.
— Nimic nu-i peste fire ; i-am dat doi feciori cruzi. I-am dat bărbatul, tinereţea şi bucuria vieţii mele. Nu-i destul oare ?
— Nimic nu-i destul, niciodată.
— Atunci coborîm iadul pe pămînt, prea sfinte.
— Nu huli.
— Nu. Dar dacă n-oi grăi tot ce gîndesc nici în faţa sfinţiei tale, cui să spun ?
Gura fină a monahului Liontie surîse în desişul mustăţii.
— Aşa e, jupîneasă. Descarcă-ţi sufletul.
— Şi sufletul şi punga, părinte. Am adus cu mine pe Drăghia ţiganca, cu Rope şi Reaba, să fie roabe mînăstirii, şi trei ţigani meşteşugari : Ciorică, Jugălie şi Bobe. Toţi trei ştiu să lucreze fierul, iar chirandele lor au învăţat florăritul. Să vă înveselească grădinile şi cimitirul, să doarmă sfinţii ieromonahi sub lumina şi mireasma florilor. Şi apoi mă leg cu hrisoave să-i dau casa mea din Craiova, din preajma băniei, cu tot pămîntul împrejmuitor, vie şi prisacă tot lîngă Craiova, pentru care am adus scrisorile cu peceţile domneşti puse.
— Dumnezeu să te ajute. Mînăstirea noastră are nevoie. Dar de ce te-ai gîndit anume la ea ?
Cavalerii de Ioan Dan volumul 3
Capitolul 1
B
ătrînii valahi ştiau cîndva un cîntec de slavă închinat drumului care duce de la Sighişoara către Alba-Iulia. Drum vechi cît veacurile, păstrat cu sfinţenie de băştinaşi. Harnicii soldaţi din Legiunea a Treisprezecea Gemina, ajutaţi de dacii localnici, i-au pus primele rosturi de-a lungul Tîrnavei Mari, acea doamnă graţioasă între apele Transil vaniei. Străjuite de dealuri atît pe dreapta, cît şi pe stînga, apa şi drumul se încolăcesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se strîmtorează în jurul lor, sau se ridică semeţe pe coastele repezi. Casele spoite în alb sau albastru, cu baticuri de ţiglă roşie, cu nelipsita floare de muşcată la ferestre, cu pridvoarele frumos lipite şi largi, cu grădinile folosite pînă la amănunt, cu şanţuri curate, peste care podiştile de lemn fac legătura spre uliţe, aduc o notă de căldură cochetă acestor locuri binecuvîntate. Troiţele, multe la cap de hotare, cioplite cu migală în lemn, sînt frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai degrabă sînt locuri de închinăciune şi meditaţie, sau locuri de slujbe cînd întîrzie ploile. Obiceiuri vechi, rămase de la străbunii daci. Oraşele Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş şi Blaj, presărate de-a lungul vechiului drum, au păstrat în gospodăria migăloasă a grădinilor întregul parfum al satului, chiar dacă mîndrele case şi-au adunat caturi îndreptate spre mărire. Aici, aerul dulce nu are uscăciunea celui de cîmpie şi nici umezeala greoaie din locurile muntoase. Dealurile înalte şi-au retras pădurile spre creste, iar lanurile cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pînă în umbra copacilor. Viile nesfîrşite, cuprinse de semeţia înălţimilor, sau îmbătate de soare, se saltă într-un picior la vreme de vară, plesnind de sănătate trufaşă. Doar toamna, cînd rodul greu ca sînul doicilor le oboseşte, se lasă cuminţi peste strugurii galben-aurii, mari cît iepuroaicele fătate. Atunci, pe coastele dealurilor fiecare zi pare o sărbătoare, iar desfrîul roadelor nu mai cunoaşte margini. Pe timp de căldură, dimineţile semeţelor dealuri sînt limpezi ca dragostea de mamă. Dar seara, înălţimile picotesc ameţite de mirosna vegetaţiei, ca bătrînii pierduţi în amintirile multe. Ele domină liniştea locurilor şi tresar doar în toiul verii cînd ploile cad vesele, iar norii se înjură între ei şi se bat cap în cap ca berbecii. Clima blîndă, apele domoale, cumpătate la mers, parcă îndoite spre meditaţie, dealurile care curg fără întrerupere în două şiruri paralele, oamenii cu gesturi calme, cu vorbă molcomă, completează un tot liniştit, plin de farmec.
În dimineaţa zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun făcură să tresară dealurile pînă departe şi multă vreme ele nu mai avură linişte. Dieta din Mediaş primi cererea de abdicare a lui Sigismund Báthory şi îl proclamă principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schimbarea petrecută între cei doi veri nu părea să aibă însemnătate decît pe plan local, dar se dovedi curînd că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Cîteva ceasuri mai tîrziu, pe vechiul drum care duce de la Mediaş către cetatea Alba-Iulia, se legăna domol o trăsură cu însemne princiare. La spatele ei, un şir lung de călăreţi, oşteni şi nobili, forma alaiul. Sigismund, cu faţa mai palidă ca de obicei, părea trist şi îngîndurat, spre deosebire de noul principe care încerca nu fără eforturi să-şi ascundă bucuria. Ziua era frumoasă, iar din pămîntul proaspăt arat se ridicau aburi în fuioare lungi.
Cei doi veri nu semănau între ei. Mai mare cu cîţiva ani, Sigismund era înalt şi subţire, cu faţa măslinie, parcă bronzată. Părul căzut în plete bătea uşor spre galben, aducînd feţei o strălucire aparte. Liniile moi din jurul gurii şi ochii melancolici nu arătau o fire voluntară, ci mai degrabă una aplecată către visare. Andrei se dovedea ceva mai scund, mai legat. Părul bălai, uşor ondulat, îi încadra faţa rotundă, cu mici semne de îngrăşare timpurie, cu osînză în jurul ochilor albaştri-verzui. Mîinile grăsuţe, cu palmele ca nişte perniţe şi formele rotunde care se ghiceau sub îmbrăcămintea frumoasă te duceau cu gîndul spre pictura lui Rafael. Noul principe îşi păstrase haina lungă de cardinal, măiestrit ajurată pe la poale şi tivită cu fir de aur. O cruce mare, bătută în nestemate, legată cu lanţ gros, îi ajungea pînă spre brîu.
— Pari îngîndurat, vere, spuse cardinalul dînd glasului o notă voit aplecată spre grijă.
— Nu. Nu chiar îngîndurat, răspunse fostul principe. Simt mai degrabă o apăsare pe care nu mi-o pot explica.
— Să fie oare unele păreri de rău pentru lepădarea domniei-voastre de tronul Transilvaniei?
Întrebarea cardinalului îl nemulţumi.
— Păreri de rău? zise ascunzîndu-şi supărarea. Nu cred. Cînd vor apărea, nimic nu mă va opri să mă întorc aici, aşa cum ne-a fost înţelegerea.
Auzind asemenea vorbe, Andrei nu-şi putu înfrîna o tresărire abia vizibilă, iar pe faţa lui apăru o nuanţă de mînie. Totul fu ca o părere. Suficient însă pentru ochiul ager a lui Sigismund.
— Cred că nu te-ai sfii să-mi doreşti moartea, dacă s-ar întîmpla să mă întorc.
— Doamne iartă-l! spuse cucernic Andrei. Oare se cuvine să-i vorbeşti astfel unui slujitor al bisericii?
— O! zîmbi Sigismund cu dispreţ rău ascuns. Doar sîntem între noi, vere. De mine nu trebuie să te fereşti. Familia Báthory îşi are şi ea „podoabele” ei, ca orice familie mare. Eu sînt nehotărît şi pripit, dar îmi plac armele şi oamenii viteji. E un merit al meu că-mi recunosc nişte cusururi. Domnia-ta eşti lacom şi făţarnic. Nu! Nu mă întrerupe! Doar nu ne aude nimeni. În zilele noastre un mare prelat lipsit de făţărnicie ar fi ca războinicul fără arme. Eşti viclean şi nu iubeşti oamenii. Eşti tînăr, zău, chiar prea tînăr pentru atîta făţărnicie. Noi doi nu ne-am iubit niciodată, dar am fi putut să ne respectăm. Te prefaci îndurerat ascultîndu-mă, cu toate că nu e cazul. Nobila noastră familie a reuşit de minune să mă convingă a-ţi preda scaunul principatului. Mîine plec. Peste trei zile voi fi dincolo de graniţă, iar peste o săptămînă, mult prea departe pentru a-ţi mai face griji în privinţa mea. Vei domni însă cu teama în suflet, gîndindu-te că aş putea să mă întorc şi n-ar fi de mirare, încheie Sigismund fără să-i treacă prin minte că din clipa aceea se afla sub ameninţarea morţii.
— Ah, vere, sînt adînc mîhnit ascultîndu-ţi vorbele de ocară! zise cardinalul încercînd să dea glasului său cît mai multă tristeţe.
— Ei, la naiba! se mînie Sigismund. Ţi-aş fi acordat respect şi prietenie, dacă după asemenea vorbe de ocară m-ai fi poftit să încrucişăm săbiile.
— Dumnezeu opreşte vărsarea de sînge, răspunse tînărul principe. Ne vom ruga, vere, pentru păcatele voastre.
— N-am nevoie, dar te înţeleg. Domnia-ta nu vei avea niciodată prieteni.
— Îl am pe Dumnezeu.
— Pe Dumnezeu? se miră Sigismund. Atunci de ce ai rîvnit la titlul de principe? De ce mi-ai pus toată familia pe cap? De ce nu ai rămas un simplu cardinal?
— Căile Domnului sînt mari şi minunate, iubitul nostru văr.
— Aşa e! Domnia-ta vei ajunge departe folosind numele Domnului, sau te vei poticni curînd. Eu am condus poporul Transilvaniei cu sinceritate. Domnia-ta vii cu ipocrizie. Sînt curios pînă unde vei merge. Ipocrizia ajută uneori să-i păcăleşti pe cîţiva din jurul tău, însă un popor... Nu uita că eşti străin de principat. Că eşti cetăţean polon. Că numai prin bunătate şi dragoste îţi vei apropia poporul.
— Sau prin forţă şi oprelişti, zîmbi pentru prima oară cardinalul.
— Poate. Şi eu m-am gîndit uneori la forţă. De fapt, am şi avut-o. Domniei-tale îţi lipseşte.
— Domnul ne-a dat în schimb alte haruri, de care nu aţi avut parte, dragă vere, spuse cardinalul mieros.
— Care?
— Fineţea şi inteligenţa.
— Ah, ah! scăpără de mînie Sigismund. Iată că începi să-ţi dai arama pe faţă. Dacă nu ne batem azi, voi fi nevoit să te ciomăgesc în văzul oştenilor şi al nobililor din alaiul nostru.
— Te-ai cam aprins vere, uitînd că-i vorbeşti prin cipelui Transilvaniei, rîse batjocoritor cardinalul. Doar sîngele nostru comun mă opreşte de la unele măsuri care s-ar impune.
Sigismund îl privi uluit. Cu cîteva ceasuri înainte fu sese un stăpîn puternic. Nimeni nu-l silise la abdicare, chiar dacă nu se urziseră în jurul său asemenea planuri. Acum, se afla neputincios în faţa unei lepădături.
„Degeaba mă împăunez în fel şi chip, gîndi el. Acest popă a fost numai lapte şi miere pînă cînd mi-a luat întreaga putere din principat. Iată că ipocrizia lui m-a păcălit de minune. Să fie oare drumul acesta mai bun?”
Vorbele cardinalului îl scuturară din gîndurile acelea.
— Nu vom da curs mîniei, dragă vere, mai ales că îţi înţelegem tristeţea.
— Tristeţe? rîse fostul conducător al principatului, încercînd să-şi ascundă supărarea. Nici vorbă! Ba chiar mă bucur că nu-ţi las o moştenire prea bună. Împăratul Rudolf al doilea ar dori să anexeze Transilvania la imperiu. Să ştii că împăratul are mîinile lungi. Ai să le simţi cît de curînd. Pe mine m-a însurat cu Maria-Cristina, ruda lor apropiată şi cocota numărul unu a imperiului, fără a mă putea împotrivi. Abia acum am scăpat de ea, prin cedarea tronului Transilvaniei. Polonia, cu nobila noastră familie care te-a recomandat atît de călduros, urmăreşte să-şi întindă stăpînirea peste noi, pînă la Dunăre. Turcii pregătesc oştire pentru ocuparea Transilvaniei înaintea polonilor. Tătarii sînt greu de oprit cînd pornesc flămînzi prin aceste părţi. Populaţia cea mare a principatului o formează valahii, pe care îi ţinem destul de greu spre răzvrătire. Saşii nu ne privesc binevoitori. Secuii au sărăcit cu totul. Nobilii sînt dezbinaţi. Mulţi dintre ei rîvnesc la tronul principatului. Chiar şi iubitul nostru unchi Bocskai. Un vasal primej dios. Lîngă el te simţi mic şi neînsemnat. Acest Mihai-vodă e omul pe care îl urăsc şi-l invidiez din toată inima. În luptele cu turcii şi tătarii şi-a cîştigat atîta faimă încît strălucirea noastră a pălit cu totul. De multe ori m-am gîndit că numele nostru ar fi căpătat mai multă fală dacă am fi luptat personal sub steagurile lui.
— Şi ce te-a oprit? întrebă ironic Andrei.
Sigismund simţi ironia cardinalului, dar trecu peste ea, dornic să-şi lămurească nişte gînduri mai vechi.
— Un singur lucru m-a oprit. Mihai-vodă e ca un copac uriaş. El prinde toată arşiţa soarelui. Sub coroana unui astfel de copac ar fi pătruns destul de rar cîte o rază de lumină pentru mine.
— Ah, drace, Doamne iartă-mă! se înfurie cardinalul. Au ajuns cei din familia Báthory să-l invidieze pe un biet nespălat? Cine e acest Mălai-mare? Un golan. O biată pramatie...
— Poate, îl întrerupse gînditor Sigismund. Ai să te loveşti de acest Mălai-mare. Ai să-ţi rupi dinţii în coaja lui.
— Mai vedem noi, răspunse cu dispreţ noul principe. Domnia noastră va începe cu alungarea acestui Mălai-mare, iar Ţara Românească va întregi stăpînirea Báthorylor.
— Sau invers, rîse fostul principe. Cu toată viclenia domniei-tale, îţi vor lipsi nişte prieteni şi un cancelar ca regretatul Iojica. Poate n-ar strica să faci alianţă cu turcii. Acum sînt mai siguri decît împăratul Rudolf. Familia noastră te-a adus pentru asta?
— Ne vom ruga Domnului să ne lumineze calea, zise Andrei cu prefăcută evlavie, evitînd să-şi dezvăluie gîndurile.
— Te va îndemna oare Dumnezeu spre legături cu păgînii? iscodi Sigismund.
— Ne vom ruga domnule, ne vom ruga, se închise şi mai mult în sine Andrei.
— Roagă-te, vere! Eu nu sînt atît de evlavios, dar m-aş fi rugat dacă mi-ar fi dăruit nişte prieteni ca aceia de care se bucură Mihai-vodă. Cu ei alături nu aş fi renunţat la tronul principatului.
— Vorbă să fie! Am auzit despre aceşti lotri la curtea din Polonia. Nişte neisprăviţi fără avere, fără nume, care ştiu să ţină în mîini o sabie sau un pistol. Ei bine, din aceştia sînt cu nemiluita oriunde.
— Ia seama, sfinţia-ta! rîse fostul principe. Acei neisprăviţi îţi vor ieşi în cale şi îţi vor zădărnici planurile cînd nu le vor fi pe plac. Chiar în clipa de faţă s-ar putea să fie prin apropiere, gata să-ţi ghicească cele mai tainice gînduri. Ei lovesc iute şi fără greşeală, apoi dispar de parcă îi înghite pămîntul. Prin ei, Mihai-vodă e cel mai informat conducător din această parte a Europei. Despre schimbarea din principatul Transilvaniei turcii vor afla peste două săptămîni. Împăratul Rudolf, peste zece zile. Moldovenii peste trei. Braşovenii, care sînt atît de aproape, peste două. Dar domnul Ţării Româneşti va şti în noaptea aceasta, înainte de a se face ziuă.
— Cine sînt acei prieteni ai lui Mihai-vodă? se interesă cardinalul îngîndurat.
— Primul şi cel mai de seamă ar fi domnul Cae Indru. Un tînăr înalt şi frumos, cu ochii parcă adormiţi. Cu miş cările ca de pisică aflată la pîndă. Armele lui sînt şapte cuţite pe care le poartă la brîu într-o centură de piele. Cînd se află printre duşmani, aruncă atît de iute cuţitele şi atît de fără greş încît ai crede că are ceva haruri diavoleşti. Uneori, adaugă la armele sale o sabie sau spadă. În această parte a Europei nu cred să găseşti un spadasin mai bun. În pădure adulmecă urma duşmanului mai bine decît lupul flămînd. Iar şiretenia lui face cît toate celelalte haruri la un loc. Domnul Costache Caravană poate să aibă patruzeci sau cincizeci, sau numai treizeci de ani. La înfăţişare sea mănă cu un sac plin de grăunţe, aşezat pe două buturugi. În luptă e sprinten ca un fulger. Pistoalele lui rar bat alături de ţintă. Călăreşte o gloabă de armăsar cum n-am văzut altul mai slut. Căpitanul Király povesteşte că în luptele de la Giurgiu, domnul Caravană căzuse din şa sub loviturile turcilor. Zambilica, armăsarul său, s-a ridicat în două picioare şi a scos nişte răgete ce nu erau de cal, speriind animalele duşma nilor. Apoi l-a prins pe stăpîn cu dinţii şi l-a tîrît într-un loc ferit de primejdie. Chirilă Zece Cuţite e un tînăr cu faţa veşnic aspră. Armele lui sînt zece cuţite. Le aruncă departe, iar cei care îl cunosc nu-şi amintesc să-l fi văzut greşind o ţintă. Ducu cel Iute seamănă mai degrabă cu o fată sfioasă. Cînd scoate sabia, roşeşte ca tînărul novice aflat la prima întîlnire de dragoste. Sub sabia lui au căzut răpuşi marii spadasini Bindácz şi Roco Perisini. Lor li s-au alăturat Petrache cel Mic, un ochitor fără pereche în lupta cu pistolul, Niţă Praştie, un lungan tăcut, cu mîna ageră şi grea, Sile Adormitu, părintele Grasa, vechi şi cunoscut spadasin din Apus, Tufănel-fiul, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi-fiul. Adunaţi laolaltă, valorează cît o oştire. În luptele cu turcii şi tătarii, i-au adus domnului Ţării Româneşti multe foloase. Iar secretele curţii noastre au ajuns de multe ori la ei. Pe capetele lor au pus preţ în aur mulţi dintre duşmanii lui Mihai-vodă. Însă – fără folos. Aceşti cavaleri ştiu să se ascundă şi să apară cînd te aştepţi mai puţin.
— Sînt cumva lotrii care te-au răpit din cetatea Alba-Iulia?
— Chiar ei, se înveseli Sigismund. Iar dacă ar fi vrut să-i facă acelaşi neajuns marelui sultan al turcilor, nu văd cine i-ar fi oprit.
— Ah, ah! rîse principele batjocoritor. De cînd am venit în principatul Transilvaniei am auzit mereu vor bindu-se despre Mihai-vodă şi despre cei care îl slujesc. Parcă toată lumea s-a prostit şi nu mai are ce discuta. Nu cred nimic din toată faima care s-a adunat în jurul lor.
Frumoasa trăsură lăsă în urmă Blajul, trecu peste podul de lemn dincolo de Tîrnava Mică, apoi caii se opintiră pe drumul ce urcă în pantă mare pe sub dealul numit de localnici Hula Blajului. Un deal înalt, semeţ, asemenea unui munte. Pădurea bătrînă ce-i ascundea coama se continua pe dealurile în lanţ spre Crăciunelul-de-jos, Bucerdea grînoasă, Cisteiul românesc şi Căpud, făcîndu-se una pînă la malurile Mureşului. Sus către creastă, adăpostit sub coroanele copacilor mari, un călăreţ urmări multă vreme cu privirea drumul trăsurii princiare. Era un bărbat cu ochii molateci, uşor adormiţi, cu umerii largi şi braţele puternice, încheiate ca din greşeală cu palme şi degete delicate ca ale femeilor. Îmbrăcămintea lui complet neagră, ca şi pelerina, căpăta oarecare căldură de la albul imaculat al cămăşii. „Hai, Vînt Sălbatec! se adresă armăsarului. Am văzut destul.”
Cal şi călăreţ se mistuiră printre copacii mari, urmînd aceeaşi direcţie cu trăsura princiară. Omul era Cae Indru.
Cu puţin înainte de asfinţitul soarelui trăsura ajunse în curtea faimosului palat princiar din Alba-Iulia. Cei doi se despărţiră fără păreri de rău. Sigismund îi aminti vărului că se va întoarce curînd. Cardinalul făcu un semn de binecuvîntare asupra lui, blestemîndu-l în gînd, în timp ce frumoasa-i faţa exprima o mare blîndeţe. Noul principe se grăbi spre apartamentele îndelung pregătite de puzderia slujitorilor. Acolo îşi lepădă ţinuta de drum pentru una cu multe bijuterii.
Cînd intră în sala tronului, mulţimea de curteni îl privi îngîndurată, încercînd să-i ghicească măcar o parte din intenţii. Dar tînărul principe ţinu o cuvîntare scurtă, amestecată cu multe citate din Biblie, astfel că floarea nobilimii transilvănene se risipi către casă mai îngîndurată ca oricînd.
Rămas în cabinetul de lucru al noului cancelar Naprágy şi consilierului Toma Ciomîrtan, principele dori să înceapă lucrările de politică ale principatului chiar din prima zi de domnie.
— Tată, domnilor, spuse uşor afectat, a venit vremea să-i dăm Transilvaniei orientarea care i se cuvine. Timpul nu ne îngăduie să facem amînări. Domnule Naprágy, purtăm amîndoi haina bisericească. Domnia-ta eşti episcop. Eu – cardinal. Nimic din ce nu-i place lui Dumnezeu nu se va întîmpla sub această nouă domnie. Dar, tot aşa, nimic din gîndurile noastre nu trebuie să ajungă în afara acestui cabinet, fără voia mea. Aranjamentele politice se pregătesc în taină şi cu multă chibzuinţă. Domnule Ciomîrtan, se întoarse către voinicul consilier, eşti un supus bun şi înţelept. Ne-ai fost recomandat cu multă căldură. Sfaturile domniei-tale vor găsi preţuire în faţa noastră. Prin slaba cîrmuire a vărului Sigismund, pe care îl iubim din toată inima, această provincie nu are o situaţie prea bună. Pînă cînd se vor limpezi apele, vom duce tratative cu turcii. Iată scrisoarea de prietenie către Constanti nopol. Semneaz-o, domnule cancelar!
Naprágy tresări violent. Faţa lui răvăşită de timp se încreţi brusc, asemenea unei pungi goale.
— Dar nu eu trebuie să semnez această scrisoare, ci principele Transilvaniei.
— Semnează, Naprágy! Ne-am gîndit noi la toate.
— Nu! În felul acesta nu cred să ne înţelegem.
— O, dragul meu! zîmbi Andrei ascunzîndu-şi mînia. Sper să ajungi un mare diplomat sub îndrumarea noastră. Domnia-ta eşti inteligent, dar îţi lipseşte fineţea. Numai aşa se explică actul necugetat pe care l-ai făcut acum un an. E vorba despre răscoala iobagilor unguri, condusă din umbră de domnia-ta. Dovezile ne-ar îndreptăţi să te trimitem la spînzurătoare. Ne opresc însă cîteva lucruri. Cel mai impor tant dintre ele constă în convingerea noastră că nu ai urmărit eliberarea iobagilor ci, cum e şi firesc, doar tronul principatului. Apoi, Biblia ne învaţă să iertăm greşelile altora. Şi, în sfîrşit, eşti omul de care am nevoie să mă slujească. Pentru vechile greşeli ale domniei-tale, ne vom ruga, domnule Naprágy.
Ameninţarea din vorbele principelui îl năuci dintr-o dată pe cancelar. Dar Naprágy nu era unul dintre cei mai slabi oameni. Îşi reveni la fel de iute şi încercă să înlăture pericolul cu ajutorul iscusinţei.
— Măria-ta, spuse umil, nu văd necesitatea semnăturii noastre pe un act atît de însemnat. Numai ilustrul vostru nume îi poate da strălucirea cuvenită.
— Ei, aşa parcă ne mai înţelegem, răspunse principele plăcut impresionat de umilinţa cancelarului. Drumul pînă la Constantinopol e lung. Dacă această scrisoare ar ajunge din greşeală la Praga, adică în mîinile împăratului, aş fi învinovăţit de trădarea creştinilor. Semnătura domniei-tale îmi deschide o portiţă.
— Iar mie, perspectiva de a rămîne fără căpăţînă, îl întrerupse furios Naprágy.
— Nu, nu, dragul meu! Vei trăi sănătos atîta vreme cît te afli sub înalta noastră protecţie.
— Dar turcii nu vor lua în seamă o solie trimisă de mine.
— O vor lua. O vor lua, să n-ai nici o grijă. Abia după ce voi primi firman de domnie de la ei, mă vor socoti principe la Transilvaniei. Iar faptul că nu am semnat acest act de legătură, îi va convinge de modestia noastră. Sem nează, dragă Naprágy.
— Dacă această scrisoare nu va ajunge la turci, îmi iese nume de trădător.
— Oare cine a fost hulit mai mult decît Christ? zîmbi principele.
Naprágy semnă, în timp ce broboane mari îi apărură pe faţa lungă şi uscată.
„Ce lepădătură! gîndi Toma Ciomîrtan. Îi pune lanţul de gît nărodului de episcop. Cu mine nu-i va merge.”
— Acum, a doua scrisoare, domnule cancelar, zise cu blîndeţe Andrei. E adresată împăratului Rudolf, căruia îi cerem să ne recunoască în postura de principe al Transil vaniei şi să ne asigure sprijin împotriva turcilor.
Naprágy îşi mîngîie părul cărunt şi semnă, cuprins de un tremur nervos.
— A treia scrisoare va pleca la curtea din Polonia. Prin ea îl anunţăm pe rege că vom intra cît de curînd sub suzeranitatea sa. Hatmanul Zamoyski să pregătească oşti lîngă Zim, unde să aştepte semnalul nostru pentru ocuparea Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Sem nează, sfinţia-ta! Ieremia Movilă e vasalul nostru. Lui îi poruncim să pregătească oşti împotriva lui Mihai-vodă şi-l asigurăm că Simion Movilă, fratele său, va domni în Ţara Românească. Semnează, domnule cancelar! În Ţara Românească vom domni noi, dar e bine să se bată alţii pentru scopurile noastre. Asta se cheamă fineţe diplomatică, dragă Naprágy. A cincea scrisoare e adresată lui Mihai-vodă. Pe el îl poftim să părăsească definitiv scaunul de domnie şi chiar ţara. Domnule Ciomîrtan, zîmbi principele satisfăcut, ai fost unul dintre secretarii faimosului cancelar Iojica. Te preţuim fiindcă ai un cuvînt greu printre valahii iobagi, care formează marea populaţie a principatului. Mîine în zori să înceapă a se pune hîrtii pe la răspîntii de drumuri, să se afle că renumiţii lotri Cae Indru, Costache Caravană, Ducu cel Iute şi Chirilă Zece Cuţite au fost puşi sub urmărirea noastră. Pentru prinderea lor oferim opt sute de ducaţi. Adică o mică avere. Te vei ocupa personal de această problemă dragul meu Ciomîrtan! Iar prinderea lor va însemna primul act de loialitate faţă de noi.
„Acest popă e nebun de-a binelea, gîndi consilierul înclinîndu-se plin de respect. Iţele pe care le încurcă prin cele cinci scrisori vor aduce multe necazuri principatului. Acum l-aş fi preferat pe Sigismund, cu toate cusururile sale. El avea măcar un dram de sinceritate. Cardinalul e ca o viperă căreia te bucuri să-i zdrobeşti căpăţîna chiar dacă nu te atacă direct.”
După plecarea celor doi, principele primi un vizitator neobişnuit la palat sub vechea conducere. Era un călugăr voinic, a cărui faţă ascuţită aducea cu un plisc de şoim. Umerii lui mari se ghiceau rotunzi sub rasa bine strînsă pe corp.
— Domnul cu tine, Zablije! spuse principele întinzîndu-i mîna pentru sărutul protocolar. Cum stai cu sănătatea?
— Măria-ta, răspunse călugărul sfios, la cei patruzeci de ani petrecuţi în harul Domnului, mă simt ca un flăcău. Iar lucrările ce le vom face în slujba măriei-tale nu vor fi mai slabe ca altădată.
— Cîţi oameni ai adus?
— Patru.
— Cam puţini.
— Puţini, dar buni şi siguri.
— Ascult, Zablije! zîmbi cardinalul. Ce-ai zice dacă ţi-aş dărui cinci sute de ducaţi?
— Numai ai mei? se sperie călugărul.
— Numai.
— Cu asemenea avere m-aş retrage undeva să trăiesc liniştit, în posturi şi rugăciuni, pînă la adînci bătrîneţe. Dar suma e prea mare ca să nu-mi ceri un lucru peste măsură de primejdios.
— Mîntuitorul nostru a trecut prin multe primejdii, fără a i se promite cinci sute de ducaţi, dragul meu Zablije.
— Adevărat, măria-ta! Dar el era un sfînt, iar eu un biet călugăr care se teme pentru viaţa lui.
Apoi, văzînd un licăr de mînie în ochii cardinalului, continuă:
— Însă, oricum ar fi, pentru voi sînt gata oricînd să-mi dau viaţa.
— Atunci, înseamnă că m-ai putea sluji chiar fără plată, observă cardinalul ironic.
— Nu, măria-ta! se împotrivi călugărul. Fiecare trebuie să mănînce de acolo de unde aleargă. Dacă se nime reşte să mănînce bine, va alerga totdeauna, repede şi cu spor.
— Mda! Aşa e! Mi-ai fost de mare folos în Polonia. Îmi vei fi şi aici, unde ne aflăm printre străini. Dacă eu o duc bine, îţi va fi bine şi ţie. Îl cunoşti la înfăţişare pe vărul nostru Sigismund?
— Fără greşeală.
Cardinalul îşi încrucişă braţele şi păru trist. Zablije îşi înfrînă o tresărire de groază, cunoscîndu-i gesturile dina intea unei hotărîri necurate.
— Vărul nostru ne va părăsi pentru totdeauna, spre marea noastră părere de rău, zise Andrei abia auzit. Va ieşi mîine pe la ceasurile zece prin poarta de nord şi va apuca drumul care duce în Munţii Apuseni. Pînă la Cîmpeni îl vor însoţi şapte slujitori. Acolo îl aşteaptă peste o sută de oameni cu aur şi cu bagaje multe. Ei bine, pentru izbăvirea sufletului său păcătos, vărul nostru nu trebuie să ajungă viu la Cîmpeni.
— Vărul vostru? se albi la faţă călugărul.
— E voia lui Dumnezeu, spuse atît de blînd cardinalul încît Zablije se strînse ca sub ameninţarea călăului.
Observîndu-i groaza, principele continuă la fel de blînd:
— E ultima ta încercare, dragă Zablije. După această lucrare eşti liber să pleci şi să trăieşti după cum ţi-ai dorit.
— Nu, nu, măria-ta! se apără călugărul cu înverşunare stîrnită de frică. Familia voastră e numeroasă şi puternică. Mă va dibăci şi voi ajunge sub toporul călăului.
— Zablije! strigă principele cu asprime. Crezi că te-am chemat să stăm la tocmeală?
— Chiar aşa, Doamne! se hotărî brusc ciudatul călugăr. Cînd voi primi ducaţii care mi se cuvin?
— Ca de obicei, după ce se va petrece lucrarea, zîmbi cardinalul uşurat.
— Va fi greu. Cinci bieţi călugări împotriva a opt bărbaţi obişnuiţi cu armele nu răzbesc totdeauna.
— Ştiu părinte Zablije. Dar unde nu ajunge puterea, folosim alte haruri. Am fost de cîteva ori împreună pe Valea Ampoiului. Pe drumul care duce în inima munţilor. Îţi aminteşti locul nostru de popas lîngă Stînca Dia volului?
— Cu ochii închişi, măria-ta.
— Asta e bine! În locul acela apele Ampoiului se strîng sugrumate de puterea stîncilor. În dreapta, pereţii sînt înalţi cît muntele. În stînga, ei nu trec de şapte-opt stînjeni. Pe sub peretele din stînga se strîmtorează o căra re între apă şi stînci. Pe cărarea aceea vor trece drumeţii noştri. Tu şi oamenii tăi veţi sta culcaţi pe stîncile din stînga. Pricepi?
— Da, se lumină Zablije. Vom avea fiecare cîte două pistoale. Cinci oameni cu zece focuri ar trebui să fie orbi, dacă n-ar nimeri o ţintă atît de apropiată.
— Întocmai, cuvioşia-ta! Peretele se continuă înalt înainte şi în spate pe cel puţin două mii de paşi. Iată deci că veţi avea destul timp să vă mistuiţi prin păduri departe de locul acela, iar slujitorii, neputincioşi în faţa stîncilor drepte, vor crede că au fost atacaţi de banda faimosului Kunzli, sau de acei aventurieri care cutreieră ţara aurului cu gînduri de jaf. Sau vom răspîndi vestea că vărul nostru a fost atacat de oamenii lui Mihai-vodă. Cu ani în urmă, tot la Stînca Diavolului, oamenii acestuia l-au păgubit de nişte aur pe Sigismund.
— Aşa vom face. În zori, pornim călări pentru a avea asupra lor un avans de cîteva ceasuri.
— Domnul cu tine! încheie discuţia cardinalul. Şi încă ceva: dacă oamenii tăi vor încerca o trădare, avem destulă putere să-i găsim şi în gaură de şarpe.
Zablije se închină adînc, ştiind că ameninţarea nu era adresată oamenilor, ci lui.
*
Cînd se lumină de ziuă, ieşiră prin poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia cinci călugări cu bagaje multe, înghesuite în desagii mari aşezaţi pe cai dinaintea lor. Nişte bieţi călugări cu hainele ponosite, cu încălţările vechi, rupte ici-colo, aşa cum se cuvenea unor umile fiinţe bisericeşti care nu puneau preţ pe lucrurile bune mai mult din sărăcie decît dintr-o pornire firească. După feţele spăşite, după desagii peticiţi şi, mai ales, după rasele lor grosolane, deco lorate de atîta purtat, cinstiţii călugări arătau cam pricăjiţi. Doar un ochi atent, ager, ar fi remarcat, poate, caii celor cinci. Nişte cai frumoşi, hrăniţi bine, mult prea de preţ pentru cinstitele feţe. Ochiul acela se nimeri să fie al domnului Costache Caravană, aflat ascuns după nişte tufe mari, nu departe de drumul care duce către Mureş. Posesorul ochilor ageri şi curioşi seamănă uimitor cu un dovleac aşezat în cumpănă pe cal. Arătarea de sub el se dovedea o sluţenie rar întîlnită prin acele părţi. Călăreţul nu se putea mîndri cu o statură înaltă, dar pîntecul său cît o paporniţă plină îi dădea o oarecare notă de greutate. Nasul cîrn, obrajii plini şi fragezi ca un fund de copil, iar ochii niţel bolboşaţi îi dădeau parcă un aer mirat. Spre deosebire de stăpîn, armăsarul se bucura de toate harurile unui animal evlavios, aplecat spre posturi lungi, sau spre ajunări din cele mai severe. Trupul arăta ca o covată pusă pe pirostrii. Botul prea îngust pentru un animal obişnuit, urechile prea mari chiar la un măgar de rasă, mustăţile lungi şi rare ca la patriarhi, smocurile de păr care îi atîrnau sub guşă ca rufe le pe frînghie îi completau partea dinainte, împlinind un tot măreţ în nemaipomenita lui sluţenie. Iar dacă stă pînul îl botezase pe armăsar cam şugubăţ, Zambilica, faţă de atîtea haruri numele nu mai avea nici o importanţă.
Asemenea pereche, aflată în zori la cel mult un sfert de ceas călare de Alba-Iulia, nu ar fi mirat pe nimeni dacă cei doi s-ar fi dovedit localnici. Dar aşa cum şedeau ascunşi după tufe, ori se fereau de eventualii trecători, ori pîndeau pe cineva. Sau poate că amîndouă presupunerile îşi aveau rostul lor.
Cînd cei cinci călugări se depărtară o bună bucată de drum, Costache Caravană alunecă din şaua Zambilicăi, se apropie de nişte mărăcini uscaţi, gata pentru a fi aprinşi, scoase amnarul şi dădu foc celor cîtorva paie pregătite din timp. Focul se înteţi curînd, iar fumul era tocmai bun să fie văzut de la o anumită distanţă. Numără apoi zece paşi de la foc, puse un băţ scurt pe pămînt şi unul mai lung, în cruce peste primul. După aceea se săltă sprinten în şaua calului. Mult prea sprinten pentru conformaţia corpului său.
— Află, Zambilico, îi zise armăsarului, că în asemenea vremuri dacă n-ai ochiul ager, o duci greu. I-ai văzut pe prea cinstiţii călugări de adineauri? Ce să-i vezi? Tu dormi d-a-n picioarelea. Eu trebuie să am grijă de toate. Mă mir că nu ţi-a venit cheful să te port eu în spinare. Dar să nu ne certăm de dimineaţă că ne merge prost toată ziua. Cu asemenea cai nu umblă nişte umili slujitori ai bisericii. Ca să nu mai vorbim despre chipurile lor care te îndeamnă mai degrabă să-ţi asiguri pistoalele decît să te închini. Drace! Ia uite că s-au abătut din drum. O iau peste cîmp. Măi să fie! După noua direcţie ai zice că dau ocol pe dreapta şi se duc spre Măgura Vulpii. Adică pe drumul care duce la Valea Ampoiului. Dar în cazul acesta nu înţeleg ocolul. Ar fi putut ieşi din Alba-Iulia prin poarta de nord. Tu ce părere ai, Zambilico? Taci? Află că te faci de rîs. Pînă şi o găină ar pricepe. Călugării nu au folosit poarta de nord fiindcă doresc să nu le ştie nimeni drumul către Munţii Apuseni. Pe şalvarii lui Mahomed, dacă nu o fi aşa! E ceva necurat la mijloc. Sau duc o solie şi atunci sînt oamenii pe care nu trebuie să-i scăpăm din ochi, sau fac o trebuşoară nu tocmai curată, în slujba unor mărimi. Cum noi amîndoi sîntem nişte firi tare curioase, nu văd nici un motiv bun să ne oprească a le ghici gîndurile. Prietenii Cae Indru, Ducu şi Chirilă păzesc celelalte porţi ale cetăţii. Trebuie să aflăm orice mişcare a noului principe. Numai aşa Ţara Româneas că va fi ferită de primejdii. Ai priceput? Ei, uite că am ajuns la locul unde au părăsit drumul. Ia să le mai las eu un semn prietenilor noştri.
Zicînd acestea, Caravană alunecă de pe Zambilica şi se apropie de un copac tînăr. Îl rupse în două şi-l lăsă atîrnat cu crengile spre pămînt. Numără apoi zece paşi de la copac, puse un băţ scurt pe iarba măruntă, iar peste el unul mai lung, orientat spre urmele călăreţilor. Calul întoarse botul într-o parte, foarte atent la preparativele stăpînului.
Dar nu numai Zambilica era atent. Aflat la pîndă în dreptul porţii dinspre Teiuş, Cae Indru văzu fumul focului aprins de Costache. Vînt Sălbatec, frumosul său armăsar, se înfrupta lacom din iarba umedă, plină de sănătate, aflată din belşug pe fundul unui pîrîu secat şi nu prea adînc. Pe muchea pîrîului se aprinse curînd un foc vesel. Cînd fumul începu să se înalţe frumos, Cae numără zece paşi de la foc şi puse două beţe în cruce. Apoi încălecă şi porni vijelios spre focul domnului Caravană. Dar nu se opri acolo decît pentru a căuta semnul lăsat de prietenul său. Băţul cel lung îi arăta direcţia în care pornise Caravană. După ce trecu de copacul rupt, sări din şa, atent la urmele cailor. „Acestea sînt potcoavele Zambilichii, gîndi el. Călcătura lui aruncată uşor în lături se deosebeşte de a oricărui cal. Înaintea lui Costache sînt cinci cai. Nişte cai puternici, bine hrăniţi, după cum arată călcăturile picioa relor din spate. Caii buni se lasă din vreme în vreme pe picioarele dindărăt, gata să le ridice pe cele din faţă. Pe cei slabi şi fără putere îi ghiceşti după urmele mai slabe din spate şi mai adînci înainte. Dar nu sînt cai de oşteni. Caii oştenilor au călcăturile mai egale.”
Ciudaţii călugări părăsiră cîmpul. Caii lor sprinteni intrară într-o pădure cu copacii rari. Călăreţul din frunte, adică sfinţia-sa părintele Zablije, făcu un ocol printre copaci, iar ceilalţi îl urmară miraţi de asemenea schimbare. Zablije porunci să se strîngă bagajele laolaltă. Voluminoşii desagi erau plini cu şomoioage de cîlţi. Mirarea celor patru călugări crescu şi mai mult cînd îl văzură pe conducătorul lor umblînd cu amnarul şi cremenea sub desagi. Focul mistui repede acele bagaje fără noimă la prima vedere.
— Aşa! spuse Zablije satisfăcut. Am plecat din Alba-Iulia cu bagaje multe, cum se cuvine unor bieţi călu gări care trăiesc departe de păcatele cetăţilor. Bagajele au fost pentru ochii lumii. Fără ele vom călători mai uşor. E voia Domnului să facem chiar azi o lucrare din cele mai frumoase. După asta veţi primi fiecare cincizeci de ducaţi.
Cuvioşii călugări ciuliră urechile auzind despre atîta bănet. La o sumă atît de mare nu se gîndiseră nici chiar în visările lor cele mai năstruşnice. Zablije îi privi cu multă bunătate, cugetînd fără patimă:
„După ce îl vom răpune pe Sigismund Báthory, am să-i omor pe rînd. N-am eu nevoie de asemenea martori.”
Spre amiază, călăreţii părăsiră Ampoiul şi se avîntară pe o coastă cu pădurea destul de rară, iar după o jumătate de ceas opriră caii printre brazii înalţi. Se aflau lîngă Stînca Diavolului. Strîns între pereţii de piatră ai munţilor, Ampoiul şi-a transformat albia într-un uluc şlefuit pînă la amănunt. În lungul ulucului apa cîntă copilăros de subţire, dar la bulboane îşi dovedeşte puterea printr-un ţipăt fără sfîrşit.
Părintele Zablije se dovedi un om precaut, obişnuit cu treburi de soiul acela. Îşi lăsă ortacii să se odihnească şi porni să cerceteze împrejurimile. În spatele lor, la cel mult cincisprezece paşi, începea un mărăciniş printre care se ames tecau vrejii de smeură abia muguriţi. Dincolo de mărăciniş locul cobora în pantă moale, apoi începea să urce fără întrerupere. Abătîndu-se puţin înspre dreapta, găsi un loc potrivit pentru priponirea cailor.
— Iată, sfinţiile-voastre, grăi Zablije satisfăcut, aici vom face din voia Domnului acea lucrare frumoasă despre care v-am pomenit. Peste cîteva ceasuri va trece pe cărarea de sub noi un boier mare dimpreună cu şapte slujitori. Aveţi fiecare cîte două pistoale.
— Cam prea mulţi, observă unul dintre ei.
Zablije zîmbi cu bunătate, dar vocea îi era aspră cînd îi răspunse.
— Acesta e marele tău păcat, frate Clement. Vorbeşti cînd nu trebuie. Cred că numai unele ajunări şi rugăciuni te vor vindeca de un atît de grav neajuns.
— O, sfinţia-ta! răspunse cu năduf cel mustrat. Ştiu că limbuţia nu se află printre harurile cereşti. Am încercat în fel şi chip să merg pe calea cea bună. De zece ani port în sîn o labă a sfîntului Antonio cel tăcut. I-am cîştigat-o la rişcă unui cuvios călugăr care slujea în mănăstirea Strahov din Praga. Dar de multă vreme mă gîndesc şi mă socot că s-ar putea să fie o imitaţie. Adică, să fi aparţinut unui păcătos oarecare. Dacă mai trec pe la Praga, am să-i răsucesc bunătatea de gît cinstitului călugăr.
— S-ar putea să fie falsă, zise Zablije gînditor. Cînd vom prinde răgaz de odihnă, o vom cerceta împreună. Poate facem schimb. Eu port la mine o broască uscată. Broasca e adusă de la Lacul Minunilor. Îţi dau broasca şi o jumătate din spinarea sfîntului Samuel cel Slăbănog.
— O broască?
— Ei, da! Ce te miri? Ţi-am zis că e din Lacul Minu nilor. Cînd apuc să mă cherchelesc, păcătuind cu darul necurat al băuturii, broasca începe să cînte. La chestii d-astea e dată dracului, Doamne iartă-mă!
— Ah, ah! se lumină Clement. Atunci, facem schimbul, sfinţia-ta.
— Mai vorbim noi. Acum e bine să tăinuim despre ce ne interesează. Cu slujitorii boierului nu avem nimic. Iar despre o urmărire din partea lor nici nu poate fi vorba. Ar trebui să alerge mult înainte sau îndărăt pînă să găsească un loc bun de urcat aici. Deci, pistoalele noastre vor fi îndreptate numai asupra boierului. După cum vedeţi, pe cărare nu pot merge doi călăreţi alături. Aşa că va fi timp destul să vi-l arăt pe omul nostru. Sper să fiu mulţumit de voi.
Călugării aprobară smeriţi. Zările erau limpezi ca ochii pruncului abia înţărcat. Mirosna de brazi, uşor amăruie, înviora aerul. Pădurile de răşinoase din dreapta şi din stînga Ampoiului se ridicau semeţe şi tăcute pînă pe crestele mari. Tăcerea din lumea aurului se dovedea nefiresc de adîncă. Dar călugării se aflau abia pe graniţa locurilor bogate în metalul atît de preţios.
*
În timp ce sfinţiile-lor pîndeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ţinea de pîrtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călăreţului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache începu să sporovăiască uşor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal şi lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Cînd poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atîta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător şi se rostogoli într-o parte, dar dintre copaci îşi făcu apariţia Cae Indru.
— Era chiar timpul să mă ajungeţi, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urîse de atîta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adîncurile hainei o bucată de brînză şi muşcă lacom.
— Vrei? întrebă Caravană arătîndu-i brînza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
— Nu, mulţumesc! zîmbi Cae.
— Păcat! răspunse grăsunul. Brînza adevărată şi bună o dibăceşti întîi după culoare. Cînd bate uşor în verde înseamnă că şi-a lepădat umezeala din ea. E drept că miroase niţel, însă fără asemenea calităţi poate să nu fie brînză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care şi-au vindecat bojocii mirosind brînză veche. Am un prieten în Cîmpia Zărandului. Brînză ca asta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brînza cu cît miroase mai a dracului, cu atît devine mai gustoasă. Prietenul meu şi-a ridicat o căsuţă la margine de codru. Într-o toamnă, avînd unele treburi prin acele părţi, mi-am zis că n-ar strica să gust nişte brînză bună. Dar mă aflam în plină pădure şi se lăsase o ceaţă aşa din senin. Era o ceaţă deasă printre copaci de puteai să-ţi bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceaţă se dovedeşte neputincios. M-am gîndit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neaşteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vîntul. Şi cum şedeam aşa cam trist, rezemat de şaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simţea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcţia curentului şi după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gîndindu-se că mirosul vine de la un stîrv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brînza din Cîmpia Zărandului. Era un ins cam subţire, aplecat spre fineţuri şi lucruri de preţ. Cînd ne apropiem la vreo două ceasuri călare de căşărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine. Zic:
„Ţi-e rău?”
Zice:
„Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.”
După un ceas, văd cum se ridică părul de pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brînză, dar calul acestuia se bălăbănea cînd într-o parte, cînd în alta, ca beţivii. Însoţitorul meu era un om brav. A rezistat voiniceşte pînă cînd am ajuns la vreo cinci sute de paşi în faţa căşăriei. Acolo căzură ca trăsniţi şi om şi animal. Am descălecat degrabă. Amîndoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brînzar. Acesta s-a uitat lung la ei şi mi-a zis:
„Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brînză veche are putere chiar şi asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de a-i apuca damblaua!”
Apoi ne-am depărtat de căşărie. După o goană de un ceas, prietenul şi-a recăpătat vederea. Peste un alt ceas a mişcat o mînă, iar la jumătate de zi i-a revenit graiul. Odată s-au abătut nişte lotri prin Cîmpia Zărandului cu gîndul să prade căşăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborît mirosul cam la o poştă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cît o uşă, a ajuns pînă în faţa căşăriei unde a mai avut puterea să strige:
„Dau o baniţă cu galbeni celui care mă cară pînă după dealul de colo.”
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catîr pe care atîrna pielea ca poalele cămăşii ieşite din pantaloni. De slab şi de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc pînă la căşărie, iar dacă moare, să-i tăbăcesc pielea. Cînd ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare şi porneşte la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catîr călca mai apăsat şi mai sprinten. Iar cînd mai aveam doar un sfert de ceas pînă acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă ţineam după el cu Zambilica. Ajungem în căşărie şi mă uit mirat la arătare. Se învîrtea de colo pînă colo, fudul ca un rege al catîrilor. Trăgea aer în piept pînă se umfla ca un cimpoi şi-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămîni se rotunjise binişor. Am vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate şi-şi bălăbănea căpă ţîna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la căşărie. Am mai îmbătrînit niţel şi nu mai rabd atît de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar şi Zambilica începe să tremure cînd simte mirosul căşăriei.
— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rîse Ducu cel Iute făcîndu-şi apariţia de după copaci.
— Să crezi tu că sînt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Cîmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observînd brînza din mîinile grăsunului. Apoi lăsă armăsarul să pască şi se întinse lîngă prietenii săi, dornic de puţină odihnă. Marele spadasin care îi găurise pe contele Bindácz şi pe vestitul Perisini, arăta mai degrabă a copilandru ce se apropie de vîrsta bărbăţiei aşteptînd să-i dea primele tuleie pe faţa curată. Avea genele lungi, întoarse, nasul uşor coroiat, buzele puţin săltate la colţurile gurii, iar părul creţ căzut pe frunte sporea aerul său de tinereţe. Doar umerii, ceva mai largi decît obişnuiţii umeri ai băieţilor sub vîrsta maturităţii, îi dădeau un oarecare semn de voinicie.
— Chirilă Zece Cuţite trebuia să ajungă înaintea ta, Ducule, observă neliniştit Caravană.
— Aşa e. Mă miră lipsa lui.
— Poate că şi pe poarta păzită de el au ieşit călători, zise Cae.
— Poate, făcu Ducu gînditor, dar nu i-am văzut semnalul de fum.
— Plecăm fără el! hotărî Cae. Dacă mai întîrziem, s-ar putea să nu-i mai ajungem pe călugării despre care mi-a vorbit Costache.
— Călugări? se miră Ducu. Dar ce avem noi cu nişte bieţi călugări?
— Dacă le-ai fi văzut caii, n-ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred că ar fi fost destul numai faptul că şi-au ars bagajele în pădure.
— Am găsit urma de foc, răspunse Ducu. Pămîntul din vatră era cald. După căldura pămîntului am socotit că focul s-a stins abia de un ceas.
— N-ai greşit, zîmbi Indru. Sîntem cu un ceas în urma călugărilor. Deci, pe cai, prieteni!
*
Soarele trecuse puţin de cumpăna amiezii. Călugării picoteau pe Stînca Diavolului. Cîntecul subţire al Ampoiului făcea parcă şi mai adîncă liniştea locurilor. Dar ea se sparse curînd. Un zgomot de glasuri îi făcu pe călugări să tresară. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory apăru după un cot al cărării. Calul şi călăreţul trecură domol fără să bănuiască primejdia. Caii se strecurau în şir indian, la pas, poticnindu-se în bolovănişul cărării. Curînd ieşi la vedere Sigismund. Părintele Zablije făcu un semn scurt şi ridică pistoalele dimpreună cu ortacii săi. Dar în aceeaşi secundă se auzi în spatele lor vocea lui Caravană:
— Hei sfinţilor, aruncaţi pistoalele!
Călugării nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Săriră ca muşcaţi de şarpe şi traseră în acelaşi timp asupra grăsanului. Un ageamiu în locul lui Costache şi-ar fi aflat moartea. Dar focurile călugărilor nu mai întîlniră o ţintă vie, ci numai stîncile. De după trunchiul unui copac bîzîi prin aer ceva albicios. Părintele Zablije se îndoi de mijloc nedumerit, apoi căzu cu faţa înainte. Unul dintre vestitele cuţite ale lui Cae Indru se abătuse asupra sa. Buimac de cele întîmplate, părintele Clement apucă să tragă în direcţia lui Cae. Pistolul grăsanului Costache fulgeră prin tre stînci, iar călugărul se rostogoli pe povîrnişul dinspre Ampoi, pînă la picioarele lui Sigismund. În faţa unui asemenea dezastru, cei trei călugări o zbughiră către pădure, cătîndu-şi singuri pierzania. De două ori fulgerară cuţitele lui Cae. Doi dintre fugari se poticniră parcă trăsniţi. Ultimul ajunse dincolo de tufişuri şi se pomeni nas în nas cu Ducu. Văzîndu-l nu prea voinic la trup, călugărul smulse toporişca de la brîu. Armă grozavă pentru un om dibaci. Marele spadasin sări într-o parte evitînd năprasnica lovitură. Apoi fandă scurt, încheind astfel măcelul.
Costache ieşi la vedere şi-l salută pe Sigismund cam în doi peri, neştiind cum să i se adreseze acum cînd nu mai era principe.
— Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravană? întrebă acesta.
— Pe Zambilica mea, nimic! rîse grăsunul. Ce a fost nu mai e ...
— Dar ce a fost?
În locul lui Costache vorbi Indru, care apăru alături, spre totala uimirea a prinţului.
— Eşti sănătos, domnule Báthory?
— Da, domnule Indru, chiar foarte sănătos. Iar dacă poţi să-mi spui cine e acest călugăr picat din cer la picioarele calului meu, ţi-aş rămîne îndatorat.
— La asta mă gîndeam, zîmbi Cae. Domnul Costache are o frînghie destul de trainică. Ar fi o nimica toată să te caţeri pînă la noi.
Sigismund se codi în prima clipă gîndindu-se la o cursă. Lepădă însă iute acea bănuială. Indru şi Costache erau vrednici de toată preţuirea. Fu coborîtă frînghia. Fostul principe o prinse cu îndemînare.
— Mă bucură întîlnirea cu domniile-voastre, spuse cînd se văzu sus.
— Merită să te bucure chiar din toată inima, prinţe, rîse Caravană. Pramatiile astea îţi pregăteau prohodul.
— Mie? păli Sigismund.
— Aşa se pare, observă Cae. Dar iată că cel de colo se mişcă de-a binelea.
Prinţul privi în jur.
— Ah, ah! observă el. Aici a fost o adevărată bătălie.
— Chiar aşa, interveni Costache. O mică bătălie pentru viaţa voastră care a stat în cumpănă.
Porniră cu toţii spre călugăr. Acesta, prefăcîndu-se mai slăbit decît era, murmură abia auzit:
— Domnul cu voi, păcătoşilor! Sînt părintele Zablije, umil slujitor al bisericii. Oare se cuvine să lovească cineva într-un slujitor al celor sfinte? Domnul să vă ierte păcatele mari!
— Ia mai du-te dracului! rîse Costache. Degeaba încerci să ne duci cu vorba. Prin ţinuturile acestea au murit demult toţi ageamii. Iar cei care au scăpat cu viaţă din boala prostiei, s-au tras la cîmpie. Acolo se simt la largul lor. Adică, pot să bată cîmpii cît vor. Dar aici unde viaţa stă în cumpăna armelor şi a chibzuielii, e greu să-l prosteşti pe careva. De unde veneai, sfîntule?
— De la Zlatna, minţi Zablije. Am fost acolo să cum părăm nişte cai, atît de folositori celor care stau departe de cetăţi şi oraşe.
Cae şi Ducu nu interveniră în discuţie, cunoscînd şiretenia fără seamăn a grăsunului lor prieten. Costache nu întrebuinţa niciodată violenţa, la modă în acea vreme, pentru a scoate de la un om toate informaţiile dorite. Interogatoriul său se baza pe logică. O logică simplă, a unui om simplu, dar cu inteligenţă scăpărătoare. Cînd adversarul se arăta la fel de puternic, întrebuinţa alte haruri. În urmă cu vreo cîteva luni, oamenii lui Mihai-vodă prinseseră un dregător turc venit cu gînduri ascunse în cetatea Bucureştilor. Casnele n-au putut scoate o vorbă de la el. Costache Caravană a cerut să fie închis alături de turc o zi şi o noapte. Cînd s-a împlinit sorocul, avea toate informaţiile dorite.
— Frumoşi cai! observă Costache prefăcîndu-se a-l crede pe Zablije. Ar fi totuşi nişte nelămuriri. Eu dacă veneam de la Zlatna către Alba-Iulia, mi-aş fi continuat drumul pe sub stînci, nu prin locurile acestea neprielnice la mers.
Călugărul avea răspunsul pregătit, dovedindu-se peste măsură de şiret.
— Aşa am făcut şi noi, domnule pînă la intrarea pe vale. Acolo, animalul fratelui nostru Clement se scutură de povară şi se răsleţi către înălţimi. Abia aici am apucat să-l prindem.
— Apoi, zîmbi Costache, obosit de atîta alergătură, v-aţi odihnit pe stînca de deasupra Ampoiului.
— Chiar aşa, aprobă călugărul.
— Da, nu e rău! Vă odihneaţi cu pistoalele în mîini.
— Ah, domnule! spuse Zablije spăşit. Vremurile sînt grele prin aceste părţi. Atît de grele încît chiar nişte umile feţe bisericeşti au nevoie de arme. Ţara aurului e plină de oameni buni, dar şi de lotri.
— Deci aţi venit aici să vă odihniţi, lăsînd caii ascunşi la o distanţă de trei sute de paşi? Eu totdeauna mă odihnesc alături de cal.
— Nu, domnule! Ne-am odihnit acolo. Aici am venit să căutăm un loc bun de coborît în potecă. Auzind zarvă de glasuri în lungul Ampoiului, ne-am pregătit de apărare. Apoi, v-aţi năpustit domniile-voastre peste noi.
— Eşti mare mincinos, jupîne călugăr. Te-am urmărit azi dimineaţă cînd ai ieşit din Alba-Iulia.
— Nu-i adevărat! răspunse Zablije fără a-şi arăta surprinderea.
— Ai ieşit prin poarta de sud, continuă Costache rîzînd.
— Nu!
— Te-am auzit dintre mărăcinii de acolo cum puneai la cale uciderea prinţului Sigismund.
— Nu-i adevărat!
— Ascultă, Zablije! continuă să rîdă Caravană. Am întîlnit la viaţa mea vulpoi mai mari decît tine. Cu ăia mi-a fost mai greu. Tu eşti şiret, dar n-ai trăit destul în pădure sau în locuri de mare primejdie, pentru a dibăci unele haruri folositoare. Zici că vii de la Zlatna?
— Chiar aşa, domnule! răspunse hotărît călugărul.
— Mda! Nu eşti nătărău, cumetre Zablije, ci numai nepriceput. Potcoavele cailor voştri sînt la fel. Ei bine, aceste potcoave pot fi văzute pe tot drumul de aici pînă la Alba-Iulia. Acum ce mai spui?
Zablije nu era prost să nu recunoască nişte adevăruri limpezi ca lumina zilei.
— E adevărat că venim de la Alba-Iulia, răspunse el. Dar asta nu dovedeşte că am hotărît uciderea măriei-sale Sigismund Báthory.
— Bine! chicoti grăsunul. Am să-ţi arăt şi alte dovezi.
— Dar îl cunosc pe omul acesta, interveni mirat Sigismund. E omul de încredere al vărului nostru Andrei Báthory.
— Deci e limpede, zise Cae.
— Chiar prea limpede, se îngălbeni Sigismund. Pramatia! O biată pramatie în haină de cardinal. Ticălosul! Îi era teamă că mă voi întoarce în scaunul principatului. Ei bine, mă întorc şi-l strivesc.
— Nu! Nu e bine, îl întrerupse Cae. Acum vărul vostru e principe. Acum el are întreaga putere.
— Să-l las nepedepsit?
— N-am spus asta. Am spus doar să nu te întorci acum.
— Dar sînt un Báthory, domnilor.
— Şi el e un Báthory. Urmează-ţi drumul, prinţe! Răzbunarea cere timp şi chibzuială.
— Ai dreptate, îşi reveni Sigismund. Întorcîndu-mă azi, mi-aş pierde viaţa. Dacă a încercat o dată, nimic nu-l va opri să încerce şi a doua oară. Ar mai fi totuşi o cale, continuă preocupat. Vă ofer două mii de ducaţi pentru viaţa lui.
— Dar noi nu sîntem asasini, îl întrerupse Cae cu răceală.
— Ah, iertaţi-mă, domnilor! Mînia mă împiedică să judec. Da, da, mă voi îndepărta de aceste locuri.
— E cea mai bună măsură, observă Cae.
— Aşa cred şi eu. Dar voi striga pe toate drumurile că a încercat să-mi ia viaţa. Vor afla toţi nobilii principatului.
— Să nu afle! Pe nobilii principatului îi doare în cot de soarta voastră. Cîţi dintre ei s-au grăbit să vă arate simpatia acum la plecare? Apoi, puţini ar crede asemenea vorbe. Păstrează taina pînă se va ivi prilejul nimerit! De fapt, e taina grea a unei familii mari.
— Poate că e mai bine aşa, oftă el. Iar acum a venit vremea să vă mulţumesc. Noi n-am fost niciodată prieteni, domnilor.
— Nu-i vina noastră, zîmbi Ducu.
— Ştiu. E a mea. Fericit e domnul Ţării Româneşti că are asemenea slujitori.
— Nu slujitori, prinţe, rîse Indru. Noi nu putem fi slujitorii unui om, ci numai ai neamului nostru.
— Da, da, zise Sigismund, cu cît vă cunosc mai mult cu atît mă cuprinde mirarea. Alţii în locul vostru m-ar fi lăsat să pier. V-aţi primejduit viaţa pentru mine. Or, pri mej duirea vieţii nu se poate plăti în aur. Totuşi s-a ivit prilejul să vă fac măcar un serviciu. Domnul Chirilă Zece Cuţite a căzut în mîinile cardinalului. Căpitanul Jager l-a arestat în zori, chiar lîngă poarta cetăţii Alba-Iulia. Nu-i va fi uşor prietenului vostru, mai ales că a doborît patru dintre oştenii lui Jager.
— Prins? tresări Caravană. Dar nu există nici un ordin de urmărire împotriva noastră.
— Există acum. Pentru capetele voastre, cardinalul oferă opt sute de ducaţi.
— O! exclamă Ducu admirativ, am ajuns la preţ mare.
— E timpul să ne despărţim, hotărî Cae. Va trebui să luăm unele măsuri pentru salvarea lui Chirilă .
— Va fi greu, observă Sigismund. Adică, nu. Cu domniile-voastre mă aştept la orice.
Prinţul scoase o pungă ce se dovedea nu tocmai uşoară. Cotrobăi prin ea şi alese trei inele în a căror montură strălu ceau pietre de mare preţ.
— Iată, murmură cu glasul înecat de emoţie, vă las nişte amintiri. M-aş simţi umilit în faţa unui refuz.
— Nimeni nu poate respinge nişte amintiri, zise Caravană la fel de emoţionat.
Îşi strînseră mîinile tăcuţi. Fostul principe nu mai avea nimic din vechiul său aer arogant. Ar fi vrut să le spună acelor tineri cuvinte mult mai frumoase, dar mintea lui se arăta neputincioasă după o astfel de încercare. Întreaga lui fiinţă simţi nevoia unei mîngîieri. Dacă Indru şi-ar fi desfăcut braţele, s-ar fi aruncat la pieptul lui şi nu s-ar fi ruşinat să plîngă. Pînă ieri, fusese cel mai strălucitor om al principelui. Azi simţi pentru prima oară că e singur. „Doamne, Dumnezeule! gîndi el. Toată simpatia şi strălucirea din jurul fostei mele puteri se dovedeşte numai minciună. Cine şi-ar fi închipuit că în clipele mele cele mai grele să-i am alături tocmai pe oamenii pe care i-am prigonit cîndva. Fericit e conducătorul ce ştie să-şi aleagă prietenii! Fericit e conducătorul care deosebeşte linguşeala şi făţărnicia de sinceritate şi dragoste! Eu n-am văzut nimic atîta vreme cît am fost principe. Iar azi culeg roadele.”
Se scutură din gîndurile lui şi apucă frînghia cu un gest disperat, apoi coborî printre slujitori şi se mistui în lungul Ampoiului.
— Eu plec la Alba-Iulia, spuse Cae, privind trist în urma lui Sigismund.
— Poate împreună cu noi, observă Ducu.
— Nu, prietene! Merg singur. Nu are rost să ne băgăm cu toţii în gura lupului. Am un plan care cred că e bun. Pentru reuşita lui, ar fi bine să mă aşteptaţi aici pînă la miezul nopţii. Să nu-i îngropaţi pe călugării morţi! S-ar putea să avem nevoie de ei chiar azi. Dacă nu mă întorc pînă la miezul nopţii, înseamnă că planul meu nu a reuşit. Atunci veţi hotărî voi salvarea mea şi a lui Chirilă.
O pală de vînt îndoi vîrfurile brazilor făcîndu-i să cînte şi trecu prin inima pădurii ca un fior.
PROLOG
ó
Povîrnişul sud-estic al dealului capitolin era înţesat de mulţime şi totuşi noi şi noi pîlcuri veneau mereu, soseau de pretutindeni.
Pe Vicus Jugaris, drum ce înconjoară Capitoliul dinspre miazăzi, curgea un torent urlător. Oprindu-se o clipă în faţa şirului de ostaşi se opinti, îl rupse şi năvăli pe cele o sută de trepte ale scării ce suie coasta abruptă dinspre Tibru. Un alt torent omenesc inundă locul între povîrniş, templul Concordiei şi Vistierie. Un al treilea ocoli sinistra masă a închisorii Mamertina, pe suişul drumului Argentarius, contopindu-se cu gloatele strînse deja în faţa scărilor Monetăriei.
Mai în glumă, mai în serios, mulţimea rupse toate cordoanele de pretorieni, împînzind tot dealul. Atît de impetuoşi cînd vine vorba de distracţii şi privelişti, locuitorii Romei se opriră plini de respect şi teamă în faţa scărilor monumentale care duc sus spre templul lui Jovis. Magnificul edificiu îşi scînteia marmurile, ameninţîndu-i parcă pe cei îndrăzneţi cu fulgerele marelui zeu.
Lacomi de distracţii, cetăţenii Romei, cu mic cu mare, bărbaţi, femei, bogaţi, săraci, liberi ori sclavi, adică toţi acei ce nu se aflau în dosul zăbrelelor, ferecaţi în lanţuri, se îndreptară spre centru, părăsindu-şi cu nepăsare treburile şi necazurile. Se grăbiră gălăgioşi într-acolo unde perspectiva Urbei se lărgeşte în mari esplanade, forumuri şi pieţi, unde orbitoarele marmure ale frontoanelor se succed cu umbrele răcoroase ale porticelor; unde edificiile civile alternează cu templele şi unde peste tot se înalţă splendide columne, obeliscuri, statui.
Deasupra mării de capete, clădirile dealului capitolin păreau nişte insule. Templul Junonei era de mult înciorchinat de curioşi. Încă din zori locurile cele mai bune fură ocupate de către slujitorii şi sclavii de seamă ai demnitarilor, iar terasele acoperişului de pe Auguraculum erau acoperite de albul imaculat al tagmei numeroase de auguri. Clădirile Monetăriei şi ale Vistieriei se împestriţară de mozaicul curioşilor.
De acolo, de sus, panorama oraşului se desfăşura în toată măreaţa-i frumuseţe. Pînă-n zare, departe, unde contururile colinelor se topeau în boarea caldă a dimineţii, şerpuiau albiile de marmură ale arterelor principale, purtînd puhoaie omeneşti. Numai dincolo de grădinile albăstrui ale dealului Pincius şi mătăhăloasele cazărmi pretoriene, dincolo de apeductele de pe colina Caelius şi dincolo de panglica şerpuitoare a Tibrului, depărtarea şi pîcla de praf opreau vederea spre Roma cartierelor mărginaşe, a cîmpurilor de exerciţii şi a mlaştinilor Campaniei.
Trăind intens evenimentul, cetăţenii Romei gustau din plin odihna neaşteptată.
Teatrul serbărilor cuprindea tot oraşul din incinta zidurilor. Dimineaţa, pe Via Sacra, trebuia să pornească o procesiune spre templul lui Jovis. Însuşi împăratul trebuia să fie de faţă, obligînd astfel prezenţa tuturor cetăţenilor de vază, a tot ce este mai influent, mai bogat şi mai ilustru. După ce „divinul” împărat va oficia serviciul religios, cortegiul va coborî spre Curia Hostilia, unde senatul va primi delegaţia regelui Decebal, pe solii acelui popor barbar, pe care geniul militar al lui Traian îl biruise, dar nu-l strivise încă.
Acesta era miezul evenimentului şi fiecare voia să-i vadă pe aceşti duşmani de moarte care de zeci de ani ameninţă şi cotropesc provinciile romane.
Ca o încoronare firească a bucuriilor acelei zile, fură anunţate numeroase spectacole. Nici un amfiteatru, nici o arenă, nici un cîmp de exerciţii nu va rămîne închis după amiază. Programul luptelor şi al întrecerilor atletice nu înceta să fie obiectul discuţiilor, cetăţenii încheiau pariuri. Numele vestiţilor gladiatori şi conducători de quadrige erau puse la bătaie cu o pasiune de care numai locuitorii Romei erau în stare.
Nu-i păsa nimănui că nu va reuşi să ocupe un loc bun pe Via Sacra ori pe dealul capitolin, după cum nu-i păsa că nu va putea răzbi prin mulţimea adunată în jurul Curiei, erau doar atîtea alte distracţii. Dacă cineva nu va putea căpăta un loc la Circul Maximus, îl va avea la Circul Flaminius; dacă nu va avea noroc la Colosseum, îl va avea de bună seamă la Hippodrom.
Trecuseră trei ore de cînd răsărise soarele, trei ore de tălăzuire şi zbucium; mulţimile începură să obosească, cînd, în sfîrşit, dinspre Via Sacra se auziră sunînd trîmbiţele de argint ale gărzii imperiale. Mulţimea neliniştită se înghesui reîncepînd vacarmul, dar, îndată ce se comprimă la maxim, se molcomi. Zgomotul, la început asurzitor, scăzu pînă la murmur.
Aşteptarea plină de nerăbdare, ce se aşternu ca un giulgiu, se sfîşie deodată de tropotul cohortelor de cavalerie, scînteietoare în platoşele lor din solzi auriţi. În faţa rîndurilor nesfîrşite de cai focoşi mulţimea se desfăcu gemînd, comprimîndu-se, croind în monolitul ei o pîrtie. În urma călăreţilor apărură manipuli de pedestraşi. Desfăşurîndu-se cu repeziciune de-a lungul drumului croit, ostaşii, cu faţa spre mulţime, îşi încleştară mîinile pe lăncile întinse orizontal şi se proptiră bine în picioare.
De astă dată plebea nu mai reacţiona în nici un fel căci timpul glumelor trecuse. Cu pretorienii voinici, bine hrăniţi, nu era de glumă.
În liniştea ce se aşternu peste întreg dealul capitolin în dimineaţa aceea de început de vară a anului 856 de la întemeierea Romei, nu se mai auzea decît ţăcănitul copitelor pe plăci de granit şi tropăitul grăbit al soldaţilor care-şi ocupau posturile de-a lungul întregului traseu.
ó
Cîţiva cetăţeni întreprinzători erau cocoţaţi pe postamentul unei statui şi cei din jur, mai puţin matinali, îi invidiau sincer pentru acest avantaj. Orice s-ar spune, un soclu nu e o tribună şi nici lojă, dar de pe el totul se vede ca în palmă.
Unul din aceşti privilegiaţi, tînăr, oacheş, neastîmpărat, fudul în zdrenţele lui de locuitor al cartierelor mărginaşe, îşi asumase rolul de crainic.
— Au apărut lecticile senatorilor, strigă tînărul.
Un sirian bondoc, în straie bogate şi pestriţe, se agita la baza soclului, văitîndu-se mereu:
— Vai mie! numai eu nu văd nimic. Vai, vai!
— Copiii senatorilor îi însoţesc călări!
— Ce necaz, ce necaz că nu-i pot vedea! se căina sirianul.
— Spune mai departe, spune! îl îndemna pe tînăr un meseriaş spătos, sprijinit de soclul statuii.
— Nu-i ştiu pe toţi, dar iată-i pe Cerealis, Priscus, Nepos, Lepidus, Sabinus. Nu-i cunosc pe toţi, sînt cîteva sute.
— Vai, vai, doar pentru asta am venit la Roma! se tînguia sirianul lovindu-se cu pumnul în piept. Apoi, luînd o hotărîre, îl trase pe tînăr de picior.
— Lasă-mă să mă urc în locul tău, îţi voi plăti. Privindu-l batjocoritor, tînărul zise rîzînd:
— Să-ţi las această lojă augustană, pentru banii tăi de aramă? Păstrează-i!
I
S
oarele îl trezise din somn pe Genaios. Avea o lumină pe pleoape din razele ce se stecuraseră în casă. Tânărul îşi frecă ochii şi sări din pat. Primăvara strălucea pe cerul albastru al Atenei. Era semn de plecare. Genaios se simţea abătut şi cuprins de o mare părere de rău la gândul că trebuia să ia drumul lung al apelor şi, cu cea dintâi corabie, să pornească spre furtunosul Pont.
În faţa lui se desfăşura priveliştea de care nu s-ar fi despărţit niciodată. În fund, spre miazăzi, pe Acropole, templele albe, ca un pumn de zaruri uriaşe. Sub clinele de stâncă, printre lauri şi enuperi, fântâna Klepsidrei, vecină cu întunecatele grote ale lui Apollon şi Pan, iar în dreapta, şoseaua zgomotoasă ce ducea la Pireu, încărcată de pulbere grea de marmură măcinată, neo- dihnită nici ziua, nici noaptea, de pasul catârilor şi truda cărău- şilor.
Atena era în plină strălucire. Abia nouă ani despărţea clipa aceasta a unei noi primăveri de anul năprasnic al morţii lui Pericles[1], care fusese şi acela în care Genaios se dăruise cu totul bucuriei de a fi ascultat prima dată Oedip rege al lui Sofocles.
Acum, în jurul lui Genaios se trezise de mult întregul Ke-rameikos, agitatul şi vestitul cartier al olarilor. Se auzeau mugind foalele cuptoarelor şi strigătul mânios al stăpânilor.
Câteodată răsuna câte o palmă, o înjurătură şi răzbătea un vaiet. Aşa aflai că se lucrează mereu în atelierele de unde ieşeau vestitele vase cu figuri roşii, mândria Atenei.
Pentru că era vad bun, tânărul Genaios alesese în Kerameikos locul de negoţ al întreprinderilor tatălui său, Genaios cel bătrân, armator şi negustor bogat în Histria pontică. Priceput tot atât de bine la aprigă luptă de tocmeală, cât şi la filosofie, tânărul conducea el însuşi negustoria ateniană a tatălui său. Dădea comenzi de cu vreme olarilor vestiţi şi mai ales neîntrecutului Duris, prietenul său; oprea din recolta nouă de vin şi untdelemn încărcăturile de amfore din Thasos şi Rhodos; schimba, după împrejurări, piloţii şi echipajele de pe corăbiile din portul Pireu ale bătrânului armator şi pregătea călătoria din primele zile de primăvară înspre Histria[2].
În filosofie, Genaios cel tânăr era învăţăcelul lui Heraclit din Efes. Pentru el, ca şi pentru dascălul său, lumea era într-o neîncetată curgere şi schimbare. Zeii nici nu-l înfricoşau, nici nu-i aprindeau vreo nădejde, pentru că nu credea în ei. Îi plăcea însă să privească templele armonioase şi statuile cu palide culori. Ceea ce strângea în Genaios cel tânăr toate puterile sufletului şi stârnea clipa adâncă în care alţii aduceau jertfe pe altarele fumegânde era pilda lui Heraclit despre lume, cu râul şi apa. Ca un râu în albia lui, lumea rămânea aceeaşi, în vreme ce apa era mereu alta, în trecerea ei. Gândul acesta mulţumea întrebările fiinţei sale, dar îl şi înfiora. El îl chema în orice împrejurare şi oriunde.
Şi în dimineaţa aceasta însorită, Genaios tânărul, prin încremenirea priveliştelor din faţa sa, simţea cum se scurg neîncetat forţele nevăzute şi schimbătoare ale lumii. Un sim-ţământ de înstrăinare îl stăpânea. Se depărta, parcă, de frumoasa Atena, care devenea tot mai străvezie.
Când s-a trezit din visarea obişnuită firii sale, s-a regăsit cu tot atâta putere în rosturile şi nevoile vieţii, pe care o iubea în aceeaşi măsură şi nu o dispreţuia.
Îşi aminti de toate treburile pe care le avea de descurcat şi porni cu un pas sporit înspre ele.
Lumina albă îl orbea, de aceea el îşi trase pe frunte pelerina uşoară, de culoarea florilor de in. Sub umbra viorie, chipul său prelung, pe care se putea ceti bine originea neamului fenician din care se trăgea, cu barba inelată şi bălaie, dar fără asprimea omului matur, răsfrângea curiozitatea şi bucuria de a trăi.
Oprindu-se din când în când în faţa vaselor puse la vânzare, Genaios şuiera încet, dând câte un bobârnac în vânt, semn că niciunul nu era pe gustul lui. N-a fost mulţumit decât când a ajuns în faţa atelierului prietenului său Duris.
Aici privi îndelung şi cu admiraţie un chiup pentru apă, înalt până la umăr, cu o minunată Leda urmărită de lebădă, în roşu şi negru, pe pereţii vasului.
— Hei, Duris, olar borţos, strigă înveselit Genaios, unde te-ai oglindit de ţi-ai luat pântecele drept model pentru hidria asta?
La strigătele tânărului, un cap cu zulufi roşii ca morcovii şi cu o ţăcălie la fel ieşi de după oale şi cupe. Omul acesta mărunţel şi urât, pântecos şi cu picioarele strâmbe, îmbrăcat într-o tunică lungă, de culoarea cărămizii, ca să nu se cunoască pământul uscat şi petele de vopsea, era Duris, cel mai vestit olar din strălucita Atena.
— Te-ai trezit, secătură obraznică de filosof? îi răspunse celălalt, mestecând ceva între dinţii lui rari. Am umflat hidria cât a putut sa ţină, doar s-o mulţumi regişorul tău, stăpân peste şoareci şi broaşte.
Duris pomenea astfel de o comandă pe care încă din toamnă Genaios i-o făcuse cu toată grija pentru cel mai bun muşteriu al tatălui său. Era vorba de Tanusa, regele scit, cu o aşezare de corturi rotundă de pâsla, undeva mai spre miazănoapte, pe un mal înalt al Histrosului[3] dar cu inima şi mintea la Histria, printre greci, unde îşi avea palatul. În fiecare an, toamna, cu ultima corabie ce pleca din Histria, el îi dădea liste lungi de comenzi lui Genaios cel tânăr. Mai ales olăria lui Duris era pe gustul său.
— Totul e gata! Vino să vezi! spuse olarul şi o luă înainte.
În magazia atelierului, pe rafturi de lemn, comanda regelui Tanusa aştepta. Erau cratere, cupe, şi înalte, şi mai joase, vase mari pentru apă şi vin. Niciunul nu era greşit, niciunul nu era trecut din copt, sau pătat. Fondurile negre erau cu ape în ele şi moi, ca o blană de pisica egipteană, iar roşul figurilor dogorea.
Genaios nu se mulţumi să se bucure numai cu ochii. El luă în mână o cupă şi o mângâie. Simţi sub degete un relief uşor şi plăcut, ca şi cum ar fi dezmierdat pe un chip fraged un zâmbet.
Apoi privi cupa mai îndeaproape. Desenul înfăţişa lupta unui hoplit grec cu un stegar persan. Hoplitul îşi ridica scutul şi spada scurtă, iar stegarul, prăbuşit, rupt din mijloc, acoperit de linii şi puncte, părea o omidă uriaşă, strivită.
Genaios zâmbi şi-l privi cu duioşie pe olarul acesta diform, care mai păstra cu tărie în el, din copilărie, de bună seamă, amintirea războiului cu perşii. Grecul nu uitase încă prăpădul îndelung al războiului, poate şi sub îngrijorarea războiului din nou aprins, de data aceasta între fraţi. Căci, deşi Atena îşi ducea mai departe viaţa ei de belşug şi artă, luptele cu Sparta o secătuiau.
Cu ochii lui ageri, verzi şi oblici, Duris ceti pe faţa lui Genaios gândul. Şi strângându-şi trăsăturile feţei lăbărţate într-o seriozitate ce voia să dea adâncime spuselor sale, zise:
— Întâmplările pe care le zugrăvesc, precum vezi, flăcăule, se împart în două: cele mari, mitologice, pe care le pictez pentru că mi se cer, dar nu le desfăşor decât pentru vase cuprinzătoare şi scumpe, bune pentru temple sau parveniţi, ca regişorul tău; şi cele obişnuite, din viaţa de toate zilele, pentru cupe şi vase mijlocii şi pungi asemenea. Spre astea merge inima mea ! Vreau să las după mine ceva, şi asta e mai de seamă decât zeii pe care nu i-a văzut nimeni vreodată. Aici e sufletul meu…
Şi Duris făcu câţiva paşi spre un dulap acoperit cu o perdea verde, o dădu la o parte şi-i arată lui Genaios, bucată cu bucată, cupele la care ţinea mai mult ca la orice.
Subiectele desenelor erau toate din viaţa obişnuită şi dovedeau, prin felul în care erau înfăţişate, inteligenţa şi arta lui Duris. Aici îl vedeai pe un fund de cupă, chel şi frânt, uscat şi răutăcios, pe un dascăl ameninţând pe elevi cu un deget osos, subţiat de bătrâneţe. Dincolo, şcoala întreagă, cu elevi în faţa profesorului de muzică şi iată, în sfârşit, şi interiorul propriului său atelier, pe care Duris se înveselise să-l povestească, pictându-l pe un fund de vas. Nu numai el şi tinerii lucrători, dar şi două lucrătoare, sclave, de bună seamă, erau înfăţişate lucrând de zor. Desenul delicat, culorile potrivite, totul lăsa impresia unei arte de o adâncă pătrundere, de echilibru şi mare eleganţă în compoziţie.
Genaios, care trecea la Atena drept unul din tinerii bogaţi, cu gusturi alese, priceput, bună reclamă deci pentru prietenul său Duris, privi şi preţui. Plutea o clipă moale şi plăcută peste amândoi, o clipă de tăcere, în care unul gusta bucuria izbânzii, iar celălalt al contemplării, când se ivi un flăcău, purtând pe umeri o scândură cu vase, pe care le aducea de la cuptor. În faţa stăpânului, el voi să se plece. Scândura îi alunecă însă de pe umăr şi vasele porniră. El însuşi se împiedică şi se prăbuşi peste dulapul cu perdea verde. Într-o clipă, toate frumoasele cupe admirate nu mai erau decât cioburi.
— Sabactes, Syntrips şi Asbestos, demoni spurcaţi, cât aveţi de gând să mă mai urmăriţi? urlă Duris, cu pumnii strânşi, răsuciţi în vârtelniţă, pentru conjurarea duhurilor necurate, duşmanii olarilor. El nu credea în zei, dar credea, ca om simplu şi ca toţi din tagma lui, în existenţa acestor demoni. Apoi, apropiindu-se de băiat, îşi lăsă pumnii să cadă pe ceafa lui, urlând:
— Piei din ocini mei, Thrax, şi să nu te mai văd!
Duris avea inimă bună, dar mânia repede şi aprinsă. Sclavul îl privi cu ochii lui albaştri, în care licăreau lacrimi, şi apoi se făcu nevăzut.
Dintre cei doi oameni, cel mai cutremurat de întâmplare a fost Genaios. Privea la maldărul de cioburi în tăcere şi aştepta parcă să treacă peste ei furtuna asta nevăzută a adversităţilor.
Duris, dimpotrivă, dădea cu piciorul şi strângea într-un colţ rămăşiţele vaselor despre care, cu o clipă mai înainte, spusese că sunt smulse chiar din inima lui. Blestemase demonii, bătuse sclavul, îşi descărcase mânia şi asta fusese de ajuns. Acum, liniştit, încrezător în meşteşugul său şi puterea lui de muncă, era iar Duris cel de toate zilele. Şi pentru ca să-şi mângâie prietenul nemângâiat, îl luă de umeri şi-i şopti atât de aproape, încât îl atinse pe obraz cu barba lui aspră, de culoarea morcovului:
— Să-ţi fac un vas după pofta inimii, Genaios! Nu vreau să pleci mâhnit la drum !
Şi amândoi trecură în atelier.
Era o încăpere mare, un fel de magazie luminoasă, cu pânze portocalii, date în lături peste cele trei uşi deschise spre o grădină interioară, unde printre boschete de mirt murmura un izvor prins într-un cap polihrom de meduză, care îl arunca în fire lungi, albe şi reci de apă. Patru roţi de olar erau aşezate de-a lungul unui morman de clisă udă şi fragedă la pipăit, de parcă ar fi fost un maldăr de carne proaspătă. Lucrau doi băieţi şi două fete, să desăvârşească ceea ce croise meşterul. Un miros dulceag şi reavăn plutea prin încăpere, miros de lut moale, de lacuri şi de uleiuri.
— Thrax, adu-mi pământ, porunci Duris şi se aşeză în faţa unei roţi de olar, prinzându-i stâlpul între genunchi.
Thrax aduse o oală cu o clisă trandafirie, din care Duris aruncă doi pumni mari pe roată. Pământul plescăi ca o halcă de carne la măcelărie. Apoi, cu palmele ude, el strânse bulsul în pumni şi începu să mişte, încet, cu tălpile lui late, roata de jos. Genaios privea curios şi atent cum din butucănosul buls se bombau şi se scobeau marginile unei cupe plate, scunde, subţiri, cu două toarte abia văzute, dar bine aşezate una în faţa celeilalte, aşa cum numai din mâna lui Duris răsăreau cupe.
Câteva învârtituri de roată încă şi minunatul vas era gata. Subţire ca o petală, întinsă şi adâncă, frumoasa cupă semăna cu un nufăr larg înflorit. Era o minune cum degetele groase şi murdare ale lui Duris nu sfărmau, ba dimpotrivă, acum, în pământul încă jilav, încercau să scrie podoaba figurilor.
Cu un ac lung din lemn de chiparos, pe care olarul îl ţinea în pumn, începu să deseneze. Croia, din gând, o horă de nereide pornite pe marginea dinafară a cupei spre Nereu, care, cu trident şi barbă, odihnea pe un scaun bogat împodobit. În spaţiile libere dintre figuri săreau delfini graţioşi, întinşi ca nişte arcuri, cu înotătoarea dorsală în creastă şi cu râtul adus în sus. Liniile ieşeau sigure de sub mâna olarului, de parcă ar fi urmat cu vârful acului un desen care nu era.
Când a vrut să împodobească fundul cupei, Duris s-a oprit o clipă, a privit lung şi a zâmbit târziu, apoi l-a chemat din nou pe Thrax, de data asta să-i stea drept model.
— Vreau să-ţi dau chipul lui Thrax, să-l iei cu tine în patria lui, după cum tot pe el am să ţi-l dau pentru olăria pe care vrei s-o încerci la tine acasă. E cel imai priceput dintre ucenicii mei. Modelează ca mine, coace cu chibzuială şi cupe, şi vase mari, numai că nu desenează atât de subţire ca mine. Şi Duris respiră adânc şi mulţumit de lauda pe care singur şi-o aducea. Acum însă am să ţi-l îmbrac ca pe Ahile!
Şi frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoşă şi scut. Deodată, Duris se opri şi, ştergându-şi acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:
— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet şi ei, şi că-i doare dacă-i împungi?
Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc şi dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Ştiind însă că Duris avea clipe de slăbiciune şi înduioşare, nu voi să-l supere şi tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, îşi înfipse acul într-o gogoloaşă de pământ, îşi încrucişă braţele şi şopti:
— Cântă-ne ceva, Thrax!
Glasul nu era încă bine aşezat, bărbăteşte, dar era melodios şi pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băştinaşii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde şi pânze şi plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist şi melodios. Şi pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era linişte, lumina şi susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-şi stăpânul cu ochii lui frumoşi.
Genaios se simţi cuprins şi el de vraja glasului şi asculta cu plăcere. Asculta însă aşa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca şi cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simţire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.
Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii şi înduioşeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând şi îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaştri, speriaţi, murdar, acoperit cu un şorţ şi legat cu o beteală subţire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neştiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câţiva sclavi de nădejde din neamul robust al geţilor băştinaşi dintre marele Histros şi Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populaţie, ducând-o în captivitate. Din acelaşi vechi neam get se trăgea şi Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se ştia. Numele i-l găsise Duris.
Încetul cu încetul, copilul a crescut şi a început să-i prindă mâna la meşteşugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic şi Duris punea să-l bată cu vergi, nu ţipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos şi, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce şi la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meşteşugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la aşa ceva s-ar fi împotrivit şi interesul, şi inima, şi bucuria lui de meşteşugar.
Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.
Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobişnuite perechi. Un lungan deşirat, cu faţa osoasă şi mâinile mari, chel, întovărăşit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.
— O, neasemuită şi nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote şi bătându-şi coapsele cu palmele amândouă. Intraţi, intraţi, jerpeliţilor, prăpădiţilor, străluciţilor, şi întinse câte o mână fiecăruia din noii veniţi. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulţumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost şi de un căuş de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meşteri mari, iscusiţi, cu limba ascuţită. De când n-aţi mâncat, străluciţilor?
— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-şi ochii prin casă şi lingându-şi buzele.
— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.
— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.
— De-i aşa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !
După ce au înghiţit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipaţi, şi un coş cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulţumire, s-au aşezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, şi au început să moţăie.
— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge aşa ! Acum să vă plătiţi ce-aţi mâncat.
Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deşiră, căscă şi-şi trezi omul cu picioare în şezut.
— Îţi plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălaşule, mişcă ! şi trăgându-l de urechi, îl aşeză şi pe Sofron pe tălpile lui late.
Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos îşi atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoşi şi umflaţi, îşi puse pe cap o perucă de cânepă şi-şi înnegri toţi dinţii, în afară de doi. Apoi se aşeză cu picioarele încrucişate şi zise cu glasul lui gros:
— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!
Bondocul de Sofron îşi lipi mustăţi şi barbă, îşi puse o cratiţă găurită drept chivără şi se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta îşi găuri sânii şi începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, şi Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei şi de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănţănea din dinţi şi sânii iar se goleau. Bondocul sforăia şi adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulţi şi mărunţi şi, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi aşeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi naraţiuni, schimbându-şi o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-şi glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toţi cei oropsiţi şi obidiţi; pescari, brutari, moaşe, doftori şi atâţia alţi sclavi, prinşi în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieţii lor şi protestau în vastul şi pitorescul monolog al mimului.
Era toată viaţa clocotitoare a cetăţii, văzută nu din solemnitatea tragediei şi nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunţi, răboj viu al frământărilor celor neluaţi în seamă, care prin arta sicilianului Philipos îşi vărsau năduful
Se strânseseră toţi lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli şi ei, care se vedeau oglindiţi în această largă imitare, şi petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.
Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată şi, încetul cu încetul, deşi era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala şi violenţa de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mişca pe cei mulţi şi îi convingea, deoarece şi lui i-a putut câştiga atât de uşor interesul.
După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Şi Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la ţară, cu un sac de seminţe la brâu, un semănător, se ridică şi-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe şi piele de capră. Războiul ameţi, căzu şi îşi dădu sufletul. Peste leşul său, Philipos aruncă seminţe, care după primii pumni nu mai erau seminţe, ci flori albastre şi mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…
Simbolul era limpede şi uşor de înţeles şi pentru cei mai neajutoraţi. După nenorocirile războiului revenea viaţa din strădania celor mulţi şi trudiţi, cei aproape de rădăcinile ei.
Mereu schimbată, viaţa mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu şi popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Şi Genaios se simţi atras puternic de felul acesta de teatru şi de oamenii lui.
Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase şi răsfrânte şi-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.
— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi şi costume.
— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.
Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câştigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise şi îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – şi nici gestul obscen, ci putinţa uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea şi talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător şi plin de poezie.
Descoperise în monologul lui Philipos privelişti mute din viaţa de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subţire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, şi preţuise mult sinceritatea şi adevărul. Toate acestea, şi nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Şi o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărăşească.
Fireşte că bieţii oameni n-au fost greu de hotărât. Aşa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa şi cu amforele cu untdelemn şi vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obişnuinţele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea şi o pereche de mimi, spre ţărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.
1.Pericles – conducător al Atenei, mort la 429 î.e.n.
2.Histria – cetate grecească la Marea Neagră, colonie miletană din veacul al VII-lea î.e.n., situată la 50 km nord de Constanţa de azi.
3. Histros – Dunărea.
I
De cînd se înscăunase cu adevărat măria sa Ştefăniţă Vodă se împlinea un an bun şi cu belşug pentru ţara Moldovei. Era linişte la hotare şi domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Ţarigrad se zvonea că nu veneau veşti prea bune, sultanul fiind mîniat pentru că tînărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăţia turcească îşi avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde şahul Perşilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lăţirea acesteia peste neamurile de sub munţii Caucazului. Cel puţin aşa spuneau negustorii veniţi de la Crîm, după cum aflaseră şi ei, la rîndul lor, de la alţi negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care‑i stau în coastă şi stînjeneau mişcările din Arhipelag şi spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricînd sprijinul papei de la Roma şi al altor principi străini spre marele necaz al împărăţiei, din care pricină a hotărît sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă şi pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăţie trimeteau veşti despre toate aceste pregătiri, aşa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce‑i prieşte sau nu ţării sale, neavînd a se teme de nimeni.
Aşa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toţi locuitorii ţării, mai multă şi felurită pentru cei mari şi avuţi, mai puţină pentru cei de jos.
Este adevărat că înlăuntrul ţării se întîmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stîrni îngrijorarea unora. Cu puţină vreme în urmă postelnicul Cosma Şarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă şi după cum şopteau unele bărbi cărunte erau de aşteptat mari nemulţumiri şi tulburări în Moldova. Dar asta‑i privea numai pe unii, gîndeau oamenii de rînd, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n‑avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în ţara Moldovei şi‑aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum cînd rodul pămîntului, cercetat de oameni care‑i cunoşteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăţie la vii şi la grîu.
Singurul îngrijorat era domnul. Ştefăniţă simţise o vînzoleală în rîndul marii boierimi şi de aceea dorise să vadă mai multe feţe boiereşti, să stea de vorbă cu unii, să‑i ispitească pe alţii în legătură cu trebile ţării şi ale domniei. Voia să ştie pe cine se poate bizui, cine şovăie şi să afle, dacă era cu putinţă, cine‑i era potrivnic. De aceea fuseseră chemaţi cei mai de seamă boieri ai ţării la ospăţul domnesc şi cum se poruncise şi căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe uliţele acesteia era însufleţire şi o vînzoleală cum rar se mai văzuse.
Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri şi întreceri, la unele zvonindu‑se că va fi de faţă însăşi Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caşte gura, săracii aveau de ce să suduie şi mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preţ, a nestematelor, a aurului şi argintu‑lui vădeau cît agonisiseră unii din sudoarea celor mulţi. Atîta bogăţie şi lucruri scumpe uimeau pînă şi pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova.
Printre tinerii care‑şi arătau straiele mîndre şi caii năzdrăvani, speriindu‑i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcîndu‑le pe fete să ţipe de spaimă prefăcută şi pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era şi Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Şcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar şi în ţinuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Faţa îl arăta mai tînăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Cînd îl însoţea frăţîne‑său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l‑ar fi luat mai vîrstnic pe cel mic şi mai tînăr pe cel mare. Era bine legat la trup şi avea o putere pe care nimeni nu i‑ar fi bănuit‑o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frîncească, cu vîrful ascuţit în sus, lucrată din frenghie şi împodobită cu două rînduri de mărgăritare, ieşeau plete negre, bogate care‑i cădeau pînă pe umeri. Avea pielea feţii nu prea albă, înăsprită şi întunecată şi mai mult de vînt şi de soare, culoare care‑i sta bine, lăsînd să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele cîmpurilor şi în aerul tare de munte şi de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpîni ceva şi nu pentru că era nestatornic, dar pentru că‑şi închipuia că toată lumea este a lui şi nimic din ce era sub soare nu trebuia să‑i scape, fiecare lucru nou sporindu‑i bucuria de a trăi. Se ţinea mîndru în şaua bătută cu argint şi pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastîmpăr ca şi stăpînul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint şi de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase şi fir. Că straiele erau pe măsura frumuseţii stăpînului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om aşezat, să‑i dea drumu‑n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un tîrg ca Suceava. Se îmbătase cu alţi cîţiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor şi larma stîrnită de tropotul cailor porniţi sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminţi şi aşezaţi îi priveau cu mîhnire, gîndind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios şi‑l socoteau pe Ion capul tuturor răutăţilor, cu toate că între tovarăşii săi de petrecere erau unii mai mari decît el. Era şi asta încă o dovadă că sămînţa rea dă roade şi o strică şi pe cea bună. Gînduri şi clevetiri care n‑aveau cum să ajungă la urechile tînărului boier, care numai de asta nu avea timp şi grijă. Pentru el toate se petreceau ca într‑un vis dulce şi părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta pînă în Joia Mare cînd pe Uliţa Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în faţă şi în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la şold şi lănci înfipte în scara de la şa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s‑a întîmplat ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată. Pe lada rădvanului în faţă, lîngă vizitiu, o făptură plăpîndă, cu cosiţe aurii cu ochii verzi, mari, aşa de mari şi de frumoşi că nu păreau să se întrupeze într‑o fiinţă pămînteană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiţă mică, rotundă, privea cu uimire şi bucurie neprefăcută la lumea din jur. În faţa acestei vedenii, tînărul simţi cum se cutremură şi ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s‑a strecurat pe lîngă el fără ca minunea cu ochii verzi să‑l zărească.
CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne!
Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi:
— Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine!
— Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință!
— Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu.
— Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai!
Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul.
Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite…
— Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”!
„Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice.
— Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile!
— Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele.
Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană.
— Rușii! șuieră Șeful.
— Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo?
— Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el.
— Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă…
— Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată.
Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină.
— Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful.
Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,
Corsarul de fier de George Anania volumul 1
I. UCENICIE ÎN ATLANTIC
Povestea aceasta începe într-un tîrguşor din Anglia secolului XVI, pe o uliţă mărginaşă, plină de căsuţe vechi şi de maidane, străbătută cînd şi cînd de vreun trecător ce se grăbeşte să iasă cît mai repede din acele locuri nesigure, unde după fiecare colţ se poate adăposti cineva direct interesat de punga drumeţilor.
E orăşelul Tavistok, din ţinutul Devonshire, în anul 1565, primăvara, spre seară. Cîţiva cireşi apăruţi cine ştie cum printre case, au îmbrăcat veşminte sărbătoreşti, înveselind, în limita posibilităţilor, peisajul. De departe se aud clopotele; pesemne vreo sărbătoare sau un pericol, se prăznuieşte un sfînt, sau se anunţă un război.
Vremurile sînt destul de tulburi ca să te gîndeşti mai degrabă la a doua posibilitate; dar nu, iată că uşile caselor de înstăriţi se deschid scîrţîind şi tîrgoveţii, cu neveste şi servitori, se îndreaptă spre biserică, înarmaţi cu pumnale şi felinare.
Clopotele contenesc o vreme şi atunci, ca şi cum ar fi aşteptat acest semnal, dintr-o cocioabă îşi face apariţia un bătrîn cumpătat, împreună cu un tînăr ce pare antiteza lui — nervos, clocotind de energie.
Bătrînul îl priveşte lung, ca şi cum i-ar vedea pentru prima dată ochii mari foarte expresivi şi fruntea înaltă, care se continuă cu o faţă prelungă, terminată cu o barbă ascuţită, ameninţătoare, ca un vîrf de lance.
— Tot vrei să pleci, băiete? Te mai întreb acum, ultima oară. Hotărîrea ta e de neclintit?
— Da, tată! Nu obişnuiesc să dau înapoi. De ce vrei să mă reţii? La ce mi-ar folosi să rămîn aici? În cel mai bun caz, m-aş face un preot de ţară ca tine.
— Şi ce vezi rău în asta, Francis? E o profesie foarte respectată. Nu s-a plîns nimeni, niciodată de părintele Edmund Drake.
— Pentru că ai un suflet bun şi eşti tare liniştit.
Dar eu cum să stau toată viaţa aici, în bietul nostru tîrguşor, cînd mă aşteaptă atîtea meleaguri noi, unele încă nedescoperite, atîtea avuţii, pentru care ajunge să întinzi mîna ca să le iei? Şi-apoi, tată, ce e mai minunat decît să călătoreşti pe mare, să te îmbeţi de aer proaspăt mirosind a alge, să înfrunţi furtunile largului? Nu, pe Dumnezeu, n-o să renunţ niciodată la proiectele mele.
— Iarăşi proiectele astea! Hei, fiule, ai de-acum 25 de ani, dar mintea ţi-e tot de copil! Ai vrut să devii marinar; te-am lăsat, în nădejdea că o asemenea viaţă, aspră şi plină de primejdii, are să te vindece de nebuniile tale. Şi cînd colo... Vrei să fii bogat, să trăieşti uşor. În ziua de azi, tineri ambiţioşi ca voi, marinari pricepuţi, sfîrşesc în ştreang, fiindcă s-au înhăitat în porturi cu osîndiţii de lege.
— A, vorbeşti de piraţi?
— Da, Francis, de blestemaţii aceia, din pricina cărora neguţătorii nu se mai încumetă să-şi trimită marfa nicăieri, ca şi cum primejdiile de pe mare n-ar fi fost de-ajuns pentru asta. N-ai aflat ce-i mai jefuiesc pe spanioli?
— Şi ce, asta te supără? Atunci nici nu-ţi dă prin gînd ce fac spaniolii în Indiile Occidentale, ce dezastru lasă acolo conchistadorii. Să avem iertare, dar cînd e vorba de spaniol, nu mă încearcă nici o milă, ba rău îmi pare că nu pot eu însumi să-l prad şi să-l scufund de cîte ori îmi iese în drum. Anglia trebuie să aibă supremaţia pe mare, asta o spun toţi, şi nici un bun englez nu poate gîndi altfel. Ah, Columb, Columb, de ce nu ţi-am dat noi bani şi corăbii cînd ai pornit spre Apus?
— Eşti plin de ambiţii, şi asta nu-i bine. Francis, mi-e frică pentru viitorul tău!
— N-ai de ce te teme. Doar ţi-am spus, plec să fac negoţ în Indii.
— Setea de bani o să-ţi aducă mult rău, ţine minte. Hai, acum du-te! Se vede că aşa trebuie să
fie.
— Rămîi cu bine, tată, mă întorc curînd.
— Cu bine, Francis, cu bine!
Tînărul îşi îmbrăţişează părintele şi se depărtea-ză grăbit, fără a privi în urmă. Dangătul vibrant al clopotelor reîncepe. Soarele a apus. Francis iese din cartierul mărginaş, colindînd acum străzile întortocheate şi pline de gropi ale centrului.
Deodată se loveşte de cineva – străinul sare înapoi surprins, căci nu-l observase venind – în timp ce eroul nostru îşi trage pumnalul de la brîu cu un gest reflex.
— Cine eşti?
— Francis! strigă cineva uimit. Tu aici? De cînd?
— Oh, Tom Black! M-ai speriat. Ce faci, prietene? Îşi strîng mîinile, privindu-se în ochi.
— Cum te-ai gîndit să mai dai pe-acasă? întreabă Tom.
— L-am văzut pe tata. Dar tu ce învîrteşti pe-aici?
— Acum nimic. Vin de pe mare. Sînt marangoz.
Vreau să plec undeva, într-un oraş, poate chiar la Londra. Mi s-a urît aici, şi nici nu găsesc de lucru pentru mine. Tu eşti fericit, aud că te plimbi peste tot. Ce-ţi pasă!
— Ţi-ar place şi ţie?
— Mai întrebi? Şi-ai fost departe?
— Nu prea. Mai întîi mus pe o navă de cabotaj cu ruta Olanda. Ne-am bălăcit mult pe lîngă ţărmuri cu vasul ăla; munceam din răsputeri, ca să învăţ şi eu puţină meserie. Am pus şi bani deopar-te. M-au lăudat toţi, le plăcea cum fac treabă.
— Şi?
— Pe urmă am plecat cu banii strînşi să vizitez coastele oceanului. Am trecut prin Biscaya, prin Golful Guineii... Acuma am izbutit să încropesc o corăbioară destul de bună, mi-am făcut rost şi de ceva marfă şi vreau să ajung dincolo, în Indiile Occidentale, să fac negoţ.
— Ia stai! Stai puţin! Francis, prietene, ce-ai zice... Uite, ideea asta mi-a venit aici, ascultîndu-te.
Nu cumva...
— Hai, nu te mai codi! Am priceput. Îţi place marea?
— Călătoriile. Să ştii că mă descurc în navigaţie.
Sigur că nu cît tine, dar aşa, ca să-ţi fiu de folos...
— Bine, băiete! Ai noroc, duceam lipsă de un marangoz. Te iau. Uite, vino în noaptea asta la hanul de lîngă biserica mare. O să ne aştepte un surugiu, care ne duce la Plymouth. Să nu întîrzii!
Corabia înainta repede, cu vînt bun, din pupa.
Pînzele fuseseră întinse toate şi marinarii, folosind repaosul vremelnic, se împrăştiaseră pe punte.
Tăifăsuiau încet, despre tot felul de nimicuri, bucuroşi că arşiţa de peste zi se domolise. Cîţiva care mai fuseseră în Indiile de Vest fumau cu nişte pipe de un cot, iniţiindu-i pe tovarăşii lor în acest ritual, abia cunoscut europenilor.
Pe dunetă, lîngă cîrmaci, Francis şi Tom, cu cîte o cană de bere alături, priveau asfinţitul. Soarele, coborînd treptat spre orizont, aurea pînzele umflate ale navei.
— Minunată vreme am prins! spuse într-un tîrziu marangozul. A douăzecea zi de cînd plutim, şi nici o furtună. Parcă am face o plimbare.
— Da, oceanul te-a primit bine! răspunse Drake.
Numai de-ar ţine-o aşa pînă la sfîrşit. În noaptea asta o să-ţi arăt orientarea după stele. Ai mai încercat vreodată?
— Nu.
— Asta-i rău. Marinarul trebuie să ştie de toate.
Eh, cît m-am chinuit eu să-nvăţ ceva navigaţie! Am dat numai de căpitani trăsniţi, din ăia care se înfundă în cabină cu butoiaşul de rachiu. Cum le pui o întrebare, te bruftuluiesc un ceas, ba te mai şi ating. După ce ajungem în Indii, dacă avem noroc să luăm preţ bun pe marfă, vreau...
— Corabie în babord! răsună strigătul cuiva de la prova.
O asemenea întîlnire, încă rară pe acest ocean puţin străbătut, îngrămădi tot echipajul lingă copastia din stînga. Corabia străină scînteia ca un punct roşu, scăldată din plin de razele soarelui muribund. Era emoţionantă priveliştea: în jur apă verde întunecată, cu nuanţe de ultramarin şi negru, cu crestele valurilor sîngerii, pustie dintr-o zare în alta, şi deodată vasul acela, din ce în ce mai precis conturat, unde, cu siguranţă, alţi oameni privesc şi ei, poate bucuroşi de întîlnire.
— Cine-or fi? zise Tom, uşor neliniştit.
— Greu de ghicit. Oricum, vin dinspre Indii, răspunse căpitanul, cu aceeaşi umbră de nervozita-te.
— Nu cumva... piraţi?
— Mai ştii? Vasul se mărea văzînd cu ochii.
Înainta greu, în crucieră, împotriva vîntului, de aceea zigzagurile descrise îl făceau să apară cînd într-un bord, cînd în altul.
— Pare-a fi un galion! exclamă Black. Da, aşa e! Îl recunosc după pînze. Atunci sînt spanioli.
— Sînt spanioli! repetă Francis încet. Ia uite ce mai cară!
Într-adevăr, galionul era încărcat pînă la refuz; bineînţeles, cu lucruri de preţ jefuite indienilor — aur, argint, piei, vinuri scumpe. Englezii strigară şi făcură semne cu mîna, dar ceilalţi nu răspunseră în nici un fel, grăbiţi să se îndepărteze. Cotiră brusc, punînd nava oblic sub vînt, trecură în spatele englezilor, şi abia atunci sloboziră cîteva cuvinte sonore, nişte veritabile şi suculente înjurături marinăreşti.
Drake se răsuci ca lovit la auzul „complimente-lor” acestora. Ochii îi scînteiară şi, cu un gest violent, trînti cana de bere, care se sparse cu un pocnet sec.
— Blestemaţii! Blestemaţii! Îi vezi, Tom? murmură apoi, ţinîndu-şi răsuflarea. Patru tunuri. Doar atît mi-ar trebui acum…
— Le-a fost frică, Francis! Pe legea mea că s-au speriat! strigă marangozul, furios şi el. Latră ca un cîine cînd vede că nu-l loveşti. Şi ăstora vei fi nevoit să le vinzi marfa.
Drake îşi trecu mîna peste frunte şi se potoli ca prin farmec.
— Le vine rîndul şi lor! Ai răbdare. Anglia n-o să i înghită mult, timp.
— Am mai auzit asta. Dar ce le poţi face? Să te războieşti cu ei? De unde atîţia bani? De unde flotă?
— Bani? strigă deodată căpitanul. Uite bani! şi şi repezi braţul spre galion. Acolo zace puterea noastră viitoare. Trebuie doar tunuri şi îndrăzneală.
— Poate. Numai că asta ar însemna piraterie.
— Ei, şi?
— Dar, Francis...
— Vorbe, Tom. Piraterie!... O vorbă ca oricare.
Mai bine zi: aur, putere. Astea sînt vremurile. Toţi fug după averi. Parcă ce, spaniolii tăi sînt mai buni?
— Cum, „ai mei”?
— Nu, iartă-mă! Hai să bem. Dă-i dracului.
John! Hei, n-auzi, John? Scoate un butoi cu bere şi dă la oameni. Adu-ne şi nouă. Fuga!
Soarele dispăru după orizont. Vîntul sufla la fel de liniştit. Jos, mateloţii ciocneau în sănătatea căpitanului. Ai fi zis că totul e ca şi înainte, însă
Tom Black, rămăsese tăcut. Nu mai gusta din farmecul călătoriei.
Ajuns lîngă coastele Indiilor de Vest, Drake îşi îndreptă vasul spre orăşelul Rio de la Hacha, aşezare mică, unde nădăjduia să-şi înceapă negoţul cu mai puţine dificultăţi din partea autorităţilor spaniole. Au intrat în port către scară, scrutaţi bănuitor de pe corăbiile ancorate în radă. Orăşelul, proaspăt ridicat, aproape în întregime din lemn, era destul de mic pentru ca sosirea unei nave să nu aducă toată populaţia pe chei.
— La ce-aţi venit? Ce vreţi, englezilor? răsunară strigăte iscoditoare şi îndeajuns de ostile ca să trezească bănuieli dintre cele mai neplăcute.
— Avem mărfuri din Europa! răspunse Tom într-un amestec de cuvinte englezeşti, spaniole şi olandeze care circulau ca limbaj maritim internaţional. Nu veniţi să vedeţi?
— O bărcuţă cu vreo zece oameni la bord se desprinse de uscat şi se apropie de corabie. Patru-cinci negustori urcară pe punte.
— Arătaţi-ne! porunci unul scurt.
— Pe aici, vă rog! îi invită Drake, al cărui glas tremura de încordare.
Intrară pe rînd în cală. Spaniolii începură să cerceteze marfa, aruncînd lucrurile la întîmplare.
Erau mai ales ţesături, în care Anglia începuse de mult să se specializeze, apoi unelte de tot soiul, cîteva arme. Căpitanul îi urmărea pe cei cinci, dîndu-şi seama din ce în ce mai bine că sînt hotărîţi să nu cumpere nimic, deşi ar fi avut nevoie, îndeosebi de stofe. Era în parte firesc acest boicot al spaniolilor, care simţeau de pe acum în englezi pe principalii adversari în lupta pentru cucerirea lumii.
— Ce spuneţi? Întrebă Tom, enervat de tăcerea prelungită şi de aerul plictisit al negustorilor.
Aceştia schimbară repede o privire, apoi zîmbiră reţinuţi: se înţeleseră.
— Marfă de mîna a doua! zise unul din ei. Nu se compară cu a noastră, spaniolă. Ne pare rău că am venit.
— Cum, nu luaţi chiar nimic? făcu Tom, poate neînţelegînd planul lor. Dar nici n-am vorbit de preţ!
— Nu m-aş vîrî într-o poveste ca asta nici dacă mi le daţi degeaba! replică spaniolul trufaş. Cine dracu v-a pus să căraţi pînă aici asemenea prostii?
Poate doar pînza să merite ceva osteneală, numai că...
— Destul! îl opri Drake întunecat. Dumitale nu ţi vînd nimic. Coboară numaidecît! Şi domnii pot să te urmeze dacă au aceeaşi părere. Hai, repede!
Negustorii îi întoarseră spatele ca la comandă şi plecară fără un cuvînt.
— Ticăloşii! murmură Drake. Hei, o să ne mai întîlnim, domnilor! Noi să rămînem aici. Nu se duce nimeni pe uscat. Cîinii ăştia n-o să se mulţumească numai cu atîta.
Şi, într-adevăr, peste o jumătate de ceas au apărut de undeva trei pinasse încărcate cu spanioli.
Erau autorităţile portului. În cîteva cuvinte, altminteri politicoase, i-au înştiinţat că vasul, cu toată încărcătura, se confiscă. Nici măcar nu încercară să le dea o explicaţie. Drake insistă să i se arate motivele acestei samavolnicii, dar soldaţii îl obligară să coboare în pinassă, apoi li se făcu vînt şi celorlalţi după dînsul.
Locuitorii tîrgului, care asistaseră la toată scena, izbucniră în rîsete şi huiduieli. Lui Tom îi era tare milă de Francis, mai ales că ştia cu cîtă trudă îşi cumpărase corabia şi marfa. Acesta însă păru o stană de piatră: nici-un muşchi nu i se clinti pe obraz pînă ajunse pe uscat. Acolo adună matrozii în jurul său şi le spuse că s-a strecurat o greşeală la mijloc, deci să nu se-mprăştie şi să-l aştepte, căci se duce la guvernator.
A şi plecat îndată spre reşedinţa acestuia, reve-nind tîrziu, aproape de miezul nopţii. Marinarii erau care-ncotro, ocupaţi să-şi scoată pîrleala după drumul pe ocean. Rămăsese doar Tom la locul întîlnirii şi încă vreo cîteva grupuri de curioşi, care aşteptau deznodămîntul istoriei.
— Tom, spuse Drake, caută, repede un vas care ridică ancora mîine în zori, cu destinaţia Olanda. E pe-aici pe undeva. I-am uitat numele.
— Şi corabia noastră, căpitane?
S-a pornit pe rîs, un rîs sinistru, care-l sperie pe marangoz.
O luăm noi îndărăt, Tom, n-avea grijă! O să-mi plătească ei tot, ba încă au să mai dea şi mult pe deasupra. Haide, fă ce ţi-am spus!
Glasul îi suna aspru. Black a înţeles că interven ţia la guvernator rămăsese fără rezultat, şi în clipa aceea i-a urît din toată inima pe spanioli.
Se îmbarcă la olandezi chiar în cursul nopţii.
Dulgherul, marangozul, cum i se spune în marină acestui lemnar de corăbii, îşi căutase tovarăşii prin Rio de la Hacha, să-i înştiinţeze de eşecul căpitanului. Dar matrozii, înfundaţi prin cîrciumi sau rătăciţi cine ştie pe unde, au fost imposibil de găsit.
De aceea olandezii au acum doar doi pasageri, cure nu-şi pot plăti călătoria. Vor munci pe corabie, alături de marinari. Căpitanul, o brută alcoolică, ia primit cu lovituri de picior şi i-a expediat, pînă la pornire, să doarmă în cală.
Nava e încărcată cu piei. O duhoare cumplită te înăbuşă, zeama greţoasă a pieitor îţi pătrunde în haine, sarea îţi arde mîinile, tot corpul ţi se umple de mîncărime. Tom şi Francis caută zadarnic un loc mai ferit unde să se aşeze. Pînă la urmă, căpitanul se trînteşte pe mormîntul pestilenţial, intrat în putrefacţie, întorcîndu-şi mereu faţa spre bocaport, pe unde se strecoară o undă firavă de aer curat. Marangozul îl imită şi rămîn o vreme tăcuţi; ascultă clipocitul apei care loveşte bordajul şi le e peste putinţă, ajunşi în acest infern, să-şi închipu-ie că afară adie briza, aducînd miros aspru, amărui de alge.
— Şi acum ce vom face? întrebă deodată Black.
— Important e să ajungem acasă! răspunde celălalt cu voce egală, ai zice nepăsător la tot ce s-a-ntîmplat. Ai de gînd să mă părăseşti?
— Nu, căpitane! Niciodată. Vreau să văd lumea, şi tu la fel. Nu mi-ai spus-o singur?
— Lumea? Da, o s-o vedem. Dar nu te-ai gîndit dacă ea, lumea, o să vrea să ne mai vadă. Aşa e ca nu te-ai gîndit?
Drake vorbeşte alene, copleşit parcă de oboseală. Şi în clipa următoare se întoarce la prietenul lui, îl apucă violent de braţ şi izbucneşte într-un potop de blesteme.
— Ascultă-mă bine! continuă apoi dur, parcă şi-ar fi adunat întîi toată obida şi ura, ca să dea mai multă greutate cuvintelor. Te-ai lămurit şi tu că noi cu spaniolii nu putem fi decît duşmani, duşmani pînă la moarte. Pricepi? Astăzi sînt ei mai tari.
Mîine o să fim noi. Îţi jur pe Dumnezeu din cer că n-o să am linişte nici în mormînt, şi blestemat să fiu dacă n-am să-i fac pe cîinii ăştia să se ducă la fund cît mai repede, sa ne lase nouă supremaţia cuvenită de drept. Şi, de nu-mi ţin jurămîntul ăsta, deschide bine urechile, mă spînzur cu mîna mea, chiar aici, în Rio de la Hacha.
— Şi ce-ai de gînd? O să te răzbuni pe negustori?
— Pe toţi spaniolii. Oriunde-i prind. Cu sabia, cu tunul şi focul. Jefuindu-i cît am să pot. Asta e drumul meu de aici înainte.
— Ai să te faci pirat?
— Am să mă fac şi dracu, dacă-i nevoie!
— Şi eu?
— Ce, tu?
— Eu ce rol o să joc aici?
— Oh, Tom Black, însuşi numele tău te-a pre-destinat să-mi ţii tovărăşie[1]! Ce mai lovituri o să dăm amîndoi, Doamne!
Drake se ridică înfrigurat, izbind pieile cu picio-rul.
— Nu-mi place, Francis! Nu vreau să ucid.
Ce-ai spus? Prostule! Cînd un nemernic îţi omoară tatăl, ori îţi ia iubita, nu-l pedepseşti?
— La dracu! Nu-i totuna, căpitane!
— Ha, ha! Auziţi-l! Nu-i totuna! Cred şi eu, cap de oaie ce eşti! Ce-am păţit noi e de zece ori, de-o mie de ori mai rău. Măi Tom, prietene, ani de zile am fost cinstit, am muncit ca un cîine, am răbdat foame, bătaie, toate înjosirile de pe lume. Şi cu ce m-am ales?
— Stai, asta nu-i decît o întîmplare!
— Toţi mi-ar fi făcut la fel. Nu ne pot înghiţi. Ne-ar da la cap, dacă ar putea. Şi-atunci, noi? Să nu-i sfîrtecăm pe unde-i prindem? Toate averile de pe pămînt se fac cu pumnalul. Numai cei bogaţi îşi îngăduie astăzi să pară cinstiţi. Noi, ceilalţi, sau ne lepădăm de prejudecăţi, sau ne prăpădim ca nişte ticăloşi, înglodaţi în datorii şi plini de ruşine. Asta-i!
— Pirat, zici?
— Pirat, băiete!
— Şi legea?
— Legea iese din punga. Habar n-ai ce sfori trag lorzişorii noştri de-acasă cu piraţii. Legea e pentru proşti şi fricoşi, pe care-i sperie cu doi-trei spînzuraţi, dintre ăia care nu fac doi bani. Înţelegi?
— Bine, Francis! Să ajungem acasă, şi o să văd.
Poate vin cu tine.
— Ai să vii sigur. Altfel nu se poate.
Au trecut doi ani. E primăvara lui 1567. În portul Plymouth, undeva, la extremitatea radei, o flotă de şase nave se leagănă uşor în bătaia vîntului. Sînt vase de mărimi diferite, cel mai impunător atingînd 700 de tone. Matrozii forfotesc pe punţi, pregătind pînzele.
Pe corabia comandantului, retraşi la prora, se află cei şase căpitani. Aşteaptă cu nerăbdare ceva, căci scrutează mereu cheiul înţesat de lume.
— Aţi aranjat cum trebuie calele? întreabă autoritar unul dintre ei, mai în vîrstă, cu o barba înfricoşătoare.
Răspunsul celorlalţi e afirmativ, dar interlocuto-rul clatină din cap, neîncrezător şi preocupat.
— Voi controla eu însumi. Să nu vă prind că
lăsaţi vreunul să iasă pe punte, ori că îngăduiţi marinarilor să le vorbească. Fiţi cu ochii-n patru.
Persoane foarte sus-puse ne-au încredinţat misiunea asta. Ah, iată, în sfîrşit!
Pe chei s-a produs o scurtă învălmăşeală — tîrgoveţii sînt împinşi brutal de soldaţi în uniforme pestriţe, iar în culoarul astfel format pătrunde un grup de călăreţi, purtînd haine scumpe şi pălării încărcate cu pene. Sînt aşteptaţi; descalecă la marginea apei şi coboară într-o barcă încăpătoare, ce se desprinde imediat de ţărm, escortată de alte patru bărci, cu marinari şi soldaţi.
Ţin drumul drept spre corăbii, urmărite cu interes şi curiozitate de cei din port. Nobilii prind scara de frînghie cît se poate de demn şi urcă ridicoli în stîngăcia lor rigidă pe puntea vasului-comandant.
— Cine dintre dumneavoastră este John Hawkins? întreabă căpetenia de cum se vede sus.
Bărbatul autoritar, vizibil emoţionat, face cîţiva paşi în întîmpinarea oaspeţilor. Cel care a pus întrebarea îl cîntăreşte îndelung, parcă să-şi dea seama cîte parale face.
— Bine! rosteşte el ca o concluzie. Condu-ne pe corabia dumnitale. Iată, de la persoana care ne-a trimis.
O scrisoare pretenţioasă, încărcată cu sigilii, dar fără nici o marcă personală, îşi face apariţia, trecînd în mîinile lui Hawkins. Acesta o desface încet şi o citeşte în gînd; faţa i se umple de zîmbet.
— La porunca înălţimii voastre! face dînsul servil.
— Condu-ne pe corabie! repetă celălalt arogant.
Căpitanul îi invită, cu gesturi largi, să-l urmeze. Inspecţia începe din cală, apoi continuă cu armamentul aflat la bord, după care nobilii, însoţiţi de căpitani, se retrag în cabină.
— Domnilor, cred că nu mai e nevoie să vă amintesc înalta misiune pe care poporul englez a încredinţat-o acestei flote. Ne aflăm într-un moment de răscruce a istorici, angajaţi cu ţările vecine întro luptă fără precedent. Cine cîştigă bătălia, va deveni stăpînul lumii. Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca şi noi ce înseamnă asta.
În rîndurile căpitanilor se produce o scurtă mişcare de înţelegere, dominată autoritar de Hawkins.
— Domnilor, am credinţa că fiecare dintre noi este un bun englez. De aceea nimănui nu-i este indiferentă soarta patriei noastre, bunăstarea compatrioţilor noştri. Să ţinem minte, o dată pentru totdeauna, că străinii sînt duşmani, oricare ar fi ei, oricît ar părea de inofensivi. Iar duşmanul trebuie ucis şi prădat, ca să nu ne ucidă şi prade el pe noi.
Aşa că, domnilor, singura şi suprema recomandare ce v-o fac este să n-aveţi milă şi să nu vă lăsaţi înşelaţi niciodată.
Demnitarul vorbeşte iscusit, modelîndu-şi vocea.
John Hawkins e în al nouălea cer, copleşit de onoarea vizitei, ca, de altfel, şi căpitanii săi. Doar un tînăr, vîrît într-un colţ al cabinei, rămîne impasibil. Rareori un zîmbet îi flutura pe buze, atunci cînd frazele vorbitorului sînt prea sforăitoare.
— Adineauri i-am înmînat domnului Hawkins o scrisoare. Spune, comandante, de la cine era?
— De la maiestatea-sa! Regina! răspunde Hawkins cu voce cîntată, parcă ar recita o poezie.
— Aţi auzit? Maiestatea-sa, domnilor, se intere-sează îndeaproape de dumneavoastră şi mi-a cerut sa vă comunic că îndată după întoarcere vă va aştepta la palat.
— Transmiteţi-i reginei că voinţa sa e lege pentru noi! se grăbeşte comandantul să se bîlbîie.
— Nu voinţa sa, ci a patriei, domnule! i-o retează demnitarul. A patriei şi a poporului englez. Asta să vă călăuzească mereu!
Tînărul zîmbeşte şi mai mult, cu oarecare nervo-zitate, plictisit de această ceremonie ridicolă. „Ce frumos sună! îşi zise el. Voinţa poporului! Patria!
Oare tuturor piraţilor li s-a spus aşa la plecare? Pe dracu, ce pierdere de timp. Adică nu, asta ridică tributul pentru majestatea-sa. Desigur, domnilor, dacă ar exista o listă de cheltuieli, vizita voastră ar intra la capitolul ceremoniilor. Ce bine lucraţi!”
Discursul s-a terminat. Distinsul lord, care nici măcar n-a ţinut să-şi decline numele, îşi retrage suita, tot aşa băţoasă şi ridicolă, înapoi, în port.
Parcă s-ar fi contaminat de aerele vizitatorilor, comandantul flotei îşi expediază arogant subordonaţii la corăbiile lor şi dă semnalul de plecare.
Vasele îşi ridică velatura, se întorc leneş, maiestuos în apa întunecată şi iau drumul mării, fără nici un semn de rămas-bun, fără a fi petrecute de nici o privire duioasă, îngrijorată de soarta celor care s-au lăsat în voia capriciilor apei.
Tînărul căpitan, pe duneta navei lui de 50 de tone, contemplă liniştit animaţia portului. Alături de el se află cîrmaciul, ocupat să se strecoare prin puzderia de bărci şi să nu le lovească.
— Ei, cum a fost? întrebă dînsul.
— Fleacuri! replică celălalt simplu. O suită regală.
— Ce spui?
— Da, cu instrucţiuni ale reginei.
— Trebuie să fii încîntat. Gîndeşte-te: Majestatea-sa!
— Păcat că nu i-ai auzit! Parcă soarta regatului ar fi depins de noi, aşa ne tămîiau. Doar deşteptul de Hawkins plesnea de bucurie. Afurisiţii!
— Eşti furios de-a binelea.
— Am stat cu tot dinadinsul să ascult — o să le scape cuvîntul „piraterie”? Aş! Numai patria şi regina li se plimbau pe limba. Şi pentru patria asta o sa ne schimbam în călăi. Norocul meu că nu caut decît bani, iar gloria mă lasă rece.
— Puah! Ce meschinărie! făcu celălalt, rîzînd.
— Tu măcar, sărmane prieten, n-ai nici atît! replică Drake pe acelaşi ton. Nu vrei decît să colinzi lumea. Zău dacă există undeva un trăsnit mai mare! Rîzi, Tom, rîzi! O să văd eu cum se împacă puritanismul tău cu meseria noastră. Mai ales cînd îi vom captura pe sclavi.
— Ce sclavi?
— Vai, nu ştii nici măcar atîta? Comandantul proiectează o escală la Capul Verde, unde vrea să vîneze patru-cinci sute de negri.
— Nu!
— Cum adică, nu?
— Tu n-ai să faci asta!
— Vorbeşti prostii! De ce să n-o fac? Negrii, dragul meu, înseamnă bani.
— Francis, e o josnicie! M-ai atras într-o cursă şi nici măcar n-ai avut curajul să-mi spui pînă acum.
— Ce ţi-a venit?
— Sălbaticii nu sînt spanioli. Ei nu ne-au făcut nimic.
— Lordul de adineauri spunea că toţi străinii sînt duşmani care trebuie ucişi şi jefuiţi. Te frămînţi fără rost. După primul cîştig, partea ta din prada, ai să gîndeşti mai altfel. Banii te fac să uiţi multe, băiete! A, ne semnalizează Hawkins! Hm! Pirat vestit! Se ploconea ca un argat în faţa ălora.
— Fii atent, să nu loveşti barca din tribord.
— Va să zică, mîine!
— Mîine în zori, Tom!
Vorbeau în şoaptă, aşezaţi pe cîte un colac de frînghie. Noaptea adîncă de vară umpluse cerul cu stele, vîntul se oprise şi oceanul dormea profund, fără un val, ca un gigantic lac de mercur. Corăbiile celelalte, despuiate de pînze, se ghiceau undeva, pe aproape. Nici o licărire la bordul lor, parcă echipaje-le s-ar fi prăpădit. În faţă, la o distanţă greu de precizat, clipoceau slab apele izbite de ţărmuri. Era o insulă, cea mai mare din arhipelagul Capului Verde, cufundata şi ea în întuneric.
Tom Black se rezemă de copastie şi oftă încet.
— Cînd auzeam de piraţi, îmi închipuiam mereu aceleaşi scene. Corăbii ce apar pe neaşteptate, ca nişte năluci; o luptă scurtă şi sîngeroasă; echipaje măcelărite şi înecate; împărţirea prăzii: lingouri de aur şi cascade de nestemate; chipuri ciopîrţite, rînjind lacom şi satisfăcut. După care vasul prădat e aprins ori găurit, în timp ce atacatorii se îndepăr-tează tot aşa, ca fantomele, spre insule pierdute în imensitatea mărilor, unde în tainiţe ascunse îşi rînduiesc cîştigul şi încing petreceri sălbatice.
— Nu te ştiam poet!
— Asta e poezia aventurii. Dar cum s-or fi sim ţind piraţii, la ce se gîndesc ei în vreme ce spintecă şi retează trupuri de oameni, nu m-am întrebat niciodată. Dacă i-aş judeca după mine, trebuie să le fie al naibii de greu. Mai avem rachiu?
— Da, ţine! zise Drake, întinzîndu-i clondirul. Ia zi, ai ucis pînă acum pe cineva?
Tom bău îndelung, apoi aşeză sticla pe punte, îşi şterse gura cu dosul palmei şi scuipă cu obidă.
— N-am ucis. Dar tu?
— Numai odată, de mult, într-o bătaie. Doi marinari. Nişte brute scoseseră cuţitele. Nici nu ştiu prea bine cum a fost. Unuia i-am zdrobit capul cu echea pe care-o smulsesem de la cîrmă. Celuilalt i-am sucit gîtul ca unei găini. Sînt sălbatic rău cînd mă-nfurii, îmi vine aşa, o putere, că mă mir şi eu.
— Ce-o să mai fie mîine aici! murmură Tom posomorît. Ce ţipete, cît sînge. Francis, dar dacă ne omoară?
— Cine?
— Negrii.
— Eh, sărmanii! Nici n-au sa se dezmeticească
bine şi-o să fie dezarmaţi. Parcă ştiu ei să lupte?
— O să piară ca nişte animale. Poate că ar fi trebuit să-i ajutam, cine ştie? Şi, cînd colo, tăbărîm pe ei, ca fiarele... Dacă am fi noi în pielea lor?
— Dacă. Dar nu sîntem.
— Şi dacă am fi?
— Ce vrei să spui cu asta? Cînd judeci aşa, ajungi să nu mai lupţi.
— Şi noi luptăm? Cu cine?
— Aşa-i viaţa, măi Tom. Vrei tu, sau eu, să
ucidem? Dar uite că trebuie. Şi nu întreabă nimeni dacă-ţi place. Hai, hai mai bine să aţipim un pic.
Cred că a trecut de miezul nopţii.
Se întinseră pe spate, sprijinindu-şi capul de frînghii.
— Cum tremură stelele! şopti Francis. Şi e atîta linişte... Oare ce-o face acuma regina? Ştie ea ce pregătim noi aici? Da' de unde. O fi la vreun bal, dansează cu lordul primar şi habar n-are. Sau poate are o întîlnire... Pe cine-o fi iubind? Eu n-am iubit niciodată. Se zice că-i tare bine. Ce crezi?
Dar Tom bea rachiu şi nu-i răspunse. Francis ridică din umeri, se întoarse pe o parte şi adormi trudit, încercînd să se gîndească la ceva frumos.
Marangozul rămase treaz toată noaptea. îşi auzea prietenul răsuflînd uşor, ca un copil, privea cerul, pe care arborele artimon se profila ca o cruce imensă, şi se gîndea aiurea. I se făcu frig, duse sticla la gură, însă băutura se isprăvise. Înjură pe înfundate, se scutură, străbătut de un fior, şi în aceeaşi clipă îl cuprinse o panică neaşteptată.
Stătu cîtva timp să se dumirească de unde-i vine frica, dar era prea speriat ca să se poată linişti cît de puţin. Un singur lucru ştia că-i rămîne de făcut: să nu debarce pe insulă. Asta însemna că trebuie să se ascundă bine, bine de tot, să nu fie găsit oricît îl vor căuta. Unde? În cabină? Nu. În cală?
Nici atît. Pe punte? Nu, nu. Pe catarg. În cutele velei mari, care e înfăşurată pe crucetă. Sigur că da. Acolo nu-l mai găsesc ei toată ziua, fiindcă n-o să umble la pînze, corăbiile rămîn ancorate aici pînă deseară. Şi-apoi totul e să dispară pînă pleacă bărcile, pe urmă va coborî şi va face pe miratul că nu l-au luat.
Se ridică încet, să nu-l simtă matrozii de veghe.
Catargul era la doi paşi. Apucă binişor scara de pisică şi începu să urce cu mişcări precaute, ca un mus leneş şi speriat de furtună. Ajunse cu bine la crucetă, înaintă tiptil pînă la capătul ei dinspre insulă, după care desfăcu pînza, se lungi în ea ca într-un hamac şi cu smucituri puternice de frînghie o apropie cît mai mult de lemnul rotund, unde era legată.
Căldura şi oboseala îl amorţiră treptat şi aţipi, tresărind totuşi la orice zgomot. Trecură cîteva ceasuri, cînd murmure înăbuşite şi paşi îl treziră de-a binelea. Cerul la răsărit devenise vag cenuşiu, piraţii se pregăteau de plecare. Era un frig pătrun-zător, pe care Tom îl simţea chiar prin pînza groasă a velei. Oamenii, încă zăpăciţi de somn, se loveau unii de alţii, ca nişte orbi.
— Căpitane! Scoală, căpitane! Debarcăm.
[1] În limba engleză, „black” înseamnă „negru”.
E
ra seara, pe la sfârşitul lunii februar 1348. În sala cea mare a castelului său, mai bine zis, a casei întărite de la Cuhnia, în comitatul Maramureşului, se primbla cu pas încet, adâncit în gânduri, un om de statură neobişnuit de înaltă.
Pletele lui bălăi, lungi dar rari, amestecate pe ici şi colea cu fire albe, arătau că ajunsese în ceea ce, pe drept sau, mai degrabă, pe nedrept, s-a obişnuit a se numi floarea vârstei, adică, că se afla între patruzeci şi cincizeci de ani.
Fruntea îi era lată, ochii cenuşii, reci, pătrunzători, cu pleoapele lungi şi încreţite, nasul lung, drept şi ascuţit la vârf. O pereche de mustăţi bălăi subţiri dar lungi, lăsate în jos, acoperea gura mare cu buzele drepte; fălcile erau dezvoltate şi bărbia lată. Toată înfăţoşarea lui arăta o fire puternică, înzestrată cu o voinţă de fier şi cu o iscusinţă ce lesne putea să se schimbe în vicleşug, puse în slujba unei minţi puternice.
Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru, cu şireturi galbene, scurt şi strâns pe trup şi din cioareci roşii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roşu cu mâneci largi, venind numai până la coate, având blană de samur la guler şi la mâneci şi strânsă la cingătoare cu o curea lată de vreo două degete, bătută cu flori de argint şi la care atârna, în partea dreaptă, un junghier cu mâner de fildeş. Era încălţat cu ciubote galbene care se suiau până sub genunchi.
Trupul lui uriaş rămăsese sprinten, iar mersul hotărât şi mândru arăta omul încrezător în sine şi deprins a porunci. Acest bărbat era Bogdan, voievodul românilor din Maramureş.
El era urmaşul unui neam vechi pe care ungurii îl găsiseră în stăpânirea mai multor cnezate întinse şi care era înrudit cu neamurile cele mai de seamă din ţările locuite de români.
Cucerirea ungurească, pe lângă că ştirbise în chip simţitor stăpânirea cnejilor în folosul noilor veniţi, îi făcuse să se coboare din starea de stăpâni la acea de mijlocitori între ungurii cuceritori şi mulţimea românilor cuceriţi. Cu vremea însă, o parte din aceşti cneji, unii prin purtarea lor vitejească în războaie, alţii prin însuşirile arătate în slujba crăiei ungureşti, izbutiră să-şi întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite şi nu-i puneau pe aceeaşi treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuşi statornice şi folositoare. Cea mai înaltă stare la care puteau să năzuiască era acea de voievod al românilor unui comitat. Acest dregător judeca, în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji şi săteni, era însărcinat de fişpan, de voievodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de crai, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe români sau să ieie parte la acele izvorând din certuri între români şi unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. În vreme de război, voievodul era însărcinat cu adunarea şi povăţuirea oştenilor români. Erau comitate în care erau mai mulţi voievozi, îndeobşte însă era numai unul şi în vremea în care se petreceau faptele al căror şir alcătuiesc povestirea noastră, Bogdan de la Cuhnia era singurul voievod român în Maramureş. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, şi satele Iodu, Bocicăcel, Vişău de Sus, Vişău de Jos, Moisei, Siliştea de Sus, Siliştea de Jos şi Borşa, adică tot colţul Maramureşului cuprins între comitatul Bistriţei şi Bucovinei. Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voievod, la care fusese ridicat încă în vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din comitat. În această privinţă nu se putea măsura cu el niciunul din nemeşii localnici. Pe lângă starea lui materială, faptele războinice săvârşite de el atât în crăiea trecută cât şi în războiul purtat în anul 1344 de voievodul Transilvaniei cu tătarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciatei lui Lajos, în anul următor împotriva litvanilor, îl puseseră în vază mare atât printre români cât şi printre unguri.
Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârşite ca acele ale nemeşilor ungureşti, ci cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiului şi ţăranii români locuind pe el îl aveau în folosinţă din tată în fiu. Cneazul se bucura de dijme şi de diferite dări la care erau supuşi locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâşme, din mori şi din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări către clerul catolic şi către vistieria crăiască, sarcini de care erau scutiţi nemeşii şi nu lua nicio parte la ocârmuirea ţării.
Mulţi cneji, ademeniţi de aceste foloase, intraseră în rândurile nobilimii, lepădându-se de credinţă şi de neam. Dobândirea unor asemenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan: şi în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiaşi cale, dar răspunsese totdeauna că nu voieşte să cumpere foloase şi drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie, cu preţul părăsirii credinţii în care trăiseră părinţii lui şi că nefiindu-i ruşine de neamul din care s-a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare faţă de nişte foloase atât de râvnite de obicei, mărise într-adevăr trecerea şi vaza lui Bogdan printre români dar, totodată nemulţămise pe unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii românilor şi a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorba de a-l înlocui prin alt voievod, prin Ion, fiul lui Iuga, nepot de frate al lui Bogdan şi care, prin stare şi fire, se arăta a fi mai puţin primejdios; dar, la urmă, nu se făcuse nimic. Mulţi dintre nemeşi şi chiar dintre magnaţi îi datorau bani cu care se împrumutase pentru a putea duce traiul luxos adus în Ungaria de craii angevini, şi ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneau să o rupă cu dânsul. Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredinţase în chip vrednic şi priceput. Dar ocrotea, în marginea puterilor sale, pe români împotriva samovolniciilor ungureşti, nu-i cruţa de câte ori se făceau vinovaţi de vreo abatere de legi. Purtarea lui faţă de stăpânire părea cu totul neprihănită încât nu dădea duşmanilor prilej să-şi sprijine bănuielile pe niciun fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea în taină.
Odaia unde se afla Bogdan în seara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeţii, într-însa se dădeau mesele, într-însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt până în celălalt. Păreţii cei mai scurţi, care dădeau afară, aveau câte două fereşti alcătuite dintr-o mulţime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de fereşti erau zăbrele groase încrucişate. În ceilalţi păreţi erau câte trei uşi de stejar, într-un singur canat şi împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri de brad, iar grinzile şi scândurile tavanului, netencuite, fuseseră înnegrite de fum şi de vreme. Încălzirea, se făcea prin două sobe mari, cu vetre, aşezate faţă în faţă, aproape de uşile din mijloc şi având înfăţoşarea sobelor ţărăneşti de astăzi; în fiecare din ele ardea câte un trunchi întreg de fag.
Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare în patru muchii, pusă cam la mijlocul sălii, împrejurul căreia se vedeau vreo douăzeci de scaune de lemn cu speteze. Lângă fiecare uşă din mijloc, în partea în care nu era sobă, se afla câte un dulap mare: de-alungul păreţilor se vedeau laviţe de lemn, două mese mici rotunde şi un număr mare de scăuieşe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar săpat, iar săpăturile datorite unui meşter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau aşezate câte două scaune mai mari, având speteze cu flori de alamă şi perne de catifea roşie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor şi pe dulapuri era săpată stema voievodului: un buzdugan şi un junghier încrucişate în mijlocul scutului.
MOTTO:
«În timpul regelui Franciei, Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar (banul Mărăcine) s-a dus din România la Paris, ca s-ajute regelui în lupta sa cu englezii. Remâind apoi în Francia și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină, în Ronsar, de la cuvântul francez „ronce”, care însemnează „mărăcine”.»
(Vasile Alecsandri – „Banul Mărăcină”)
• PROLOG
În care ni se arată că nu întotdeauna începutul se potrivește cu sfârșitul și că bunăcuviința și dreapta judecată fac mai mult decât îngâmfarea și obrăznicia.
În noaptea aceea de octombrie a anului 1330, orașul Curtea de Argeș, cetatea de scaun a Țării Românești, se pregătea de odihnă sub un vânt subțire, care abătuse asupra locurilor o ploicică măruntă și deasă. Frig nu era, căci toamna nu-și arătase încă puterea în acel an, dar călărețul, care gonea cu sârg spre palatul domnesc, părea înfrigurat și își strângea mereu bunda de postav albastru la piept. Calul mărunt, dar bine legat și puternic, era istovit de goană. Din când în când, își scutura botul plin de spumă și necheza, întrebându-și parcă stăpânul dacă fuga aceasta va mai ține mult. În sfârșit, în fața lor se înălță deodată, ca o nălucă neașteptată, zidirea măreață a palatului.
Călărețul își struni brusc calul, de-i lăsă zăbala sânge în spuma deasă, și-i înfipse pintenii înstelați în burta înfierbântată, pe care șiroia nădușeala. Telegarul se ridică nărăvaș pe picioarele dinapoi și necheză o dată, de răsunară împrejurimile. Cu toate că ferestrele palatului erau luminate la catul de sus, poarta nu se vedea de întunericul des ce se lăsase. Dar călărețul sări jos din scări drept în fața porții. Ochii lui ageri o zăriseră la lumina unui fulger scurt. Cu frâul calului în mâna stângă, pipăise cu dreapta ciocănașul de aramă și acum bătea de mama focului în poartă, de ai fi zis că toacă la trei mănăstiri deodată. De partea cealaltă, în dreptul intrării, se simți mișcare și se auzi vorbă mormăită de mai multe glasuri. Apoi unul se înălță răgușit:
— Cine e?
Și graiul tineresc al călărețului răsună limpede în noapte:
— Trimis al banului Radu Mărăcine de la Severin.
Glasul dindărătul porții îi răspunse neprietenos, deschizând totuși poarta:
— Da’… măria-sa banul nu poți să spui?
— Iată că nu-mi stă în obicei să-i spun lui taică-meu măria-sa. Da’ deschide-mi, rogu-te, mai degrabă, că-i foc la Severin!
Poarta scârțâi îndelung, spunând parcă bună seara noului venit. Acesta rosti scurt:
— Du-mă la măria-sa vodă Basarab!
— He-hei, bănișorul Vlad Mărăcine! se bucură cu mirare straja. Să nu te mai cunosc! Măi, Predo, du-te cu jupânul la măria-sa!
Vlad Mărăcine porni în rând cu călăuza și în câteva clipe se afla în fața stăpânitorului Țării Românești. Era acesta un bărbat înalt, voinic, cu umerii din cale-afară de lați, cu un cap puternic și mândru, cu privirea pătrunzătoare și ageră ca de vultur. Pletele cărunte și scurte nu-i atingeau umerii. Barba și mustățile, iarăși cărunte și mătăsoase.
Era îmbrăcat cu o tunică de catifea verde cum e coaja nucii de toamna. În picioare avea cizme scurte, roșii, de iuft, căptușite cu blăniță de sobol răsfrântă peste margini. Vlad Mărăcine nu putu să vadă mai mult dintr-o privire. Strigă:
— Să trăiești, măria-ta! Și abia avu vreme să se arunce în genunchi, ca să prindă dreapta încărcată de inele grele de aur bătut cu nestemate, pe care i-o întinsese voievodul, și o sărută cu evlavia cuvenită părintelui Țării Românești.
— Ești leoarcă, bănișorule Vlade! După semne, veste rea!
— Foc la Severin, măria-ta!
— Ce fel de foc, jupâne Vlade?
— Și pârjol de flăcări, mărite stăpâne, și de sabie. Regele Carol Robert Napolitanul a cotropit Severinul cu oastea ungurească, în frunte cu alde Danciu, Dionisie și alți boieri vicleni fugiți de la mila măriei tale la curtea lui.
— Aha, făcu vodă Basarab, micșorându-și ochii și scrutând spre fereastra în care bătea ploaia, de parcă ar fi întrezărit într-acolo un mijloc de a-i veni de hac vrăjmașului. Aha, repetă el. Apoi, îi repezi lui Vlad o întrebare scurtă: Taică-tău?
— E-n drum spre măria-ta cu știri de taină, aflate prin iscoadele noastre. Trebuie să pice și el, merge mai încet. Dar eu n-am mai avut răbdare… și…
— Bine ai făcut. Nici nu m-așteptam la altceva de la tine. Ți-ai fi dezmințit neamul. Așa-s toți ai noștri: plini de neastâmpăr și vitejie. Apoi zâmbind cu tristețe: Mi-e teamă, Vlade, că a venit prea năpristan vremea să-ți arăți această cea mai de preț însușire a Basarabilor!
— Măria-ta, doară merg pe douăzeci de ani.
— Dacă-i așa, precum spui și dorești, să și începem dară chiar din noaptea asta. Ești obosit tare?
— Am făcut și popas, măria-ta. Eu nu, calul meu însă…
— Iei altul, îți mai iei și doi oșteni de nădejde… și prea mare lucru n-ai de făcut: dai un ocol cetății pe dinlăuntru, te oprești la boierii din sfat fără vâlvă și glas mare… și-i poftești deîndată la curte. Deîndată, ne-am înțeles?
— Acu’ în tăria nopții, măria-ta?! se miră tânărul. Să nu le fie cu supărare!
— Tu n-ai venit la mine în tăria nopții? M-am supărat cumva?
— Măria-ta ești părintele țarii!
— Și ei sunt fiii mei și va să mă asculte dar. Parcă ai spus, Vlade, că e foc la Severin! Focul nu cată de-i zi sau noapte, ci mistuie! Hai! Și nu mă face să mă îndoiesc dacă ți-a sosit vremea au ba!
— Alerg, măria-ta!
•
Când intră banul Radu Mărăcine în cămara de odihnă a domnului îl găsi pe Basarab vodă adâncit în gânduri.
— Te așteptam, cinstite bane și iubite vere, îi grăi vodă, fără să ridice capul. Stai pe această laviță și spune-mi mai multe decât mi-a spus fiul domniei-tale, Vlad.
— Măria-ta, Napolitanul e în drum spre Curtea de Argeș cu oștire mare, având drept călăuze și sfetnici în de-aproape pe boierii noștri fugiți: Danciu al lui Vladislav și Dionisie al lui Nicolae. Acum nu mai e decât unul, că pe Dionisie l-a și lăsat ban la Severin.
— Nu te mâhni, că nu va ține mult și te vei întoarce.
— Știu, măria-ta, și nu de asta mi-e sufletul cătrănit, dar e jale și pârjol în toată Țara Oltului. Că oamenii, după porunca dintotdeauna a măriei-tale și după obiceiul pământului, au făcut pustiul înaintea vrăjmașilor. Așa că-s turbați că n-au hrana la care se așteptau.
— Prea bine, bane! Apoi?
— Acu’, după ce au luat Banatul de Severin, ar vrea Carol Robert să-l pună în locul măriei-tale pe Toma, voievodul Ardealului, care-l însoțește. E foc făcut regele că n-ai voit să-i mai plătești tribut!
Basarab vodă dădu din cap cu tristețe și spuse oftând:
— Știam, bane, că Toma și Dionisie îi sunt sfetnici. A uitat Napolitanul de vremea când îl trimitea pe magistrul Martin la mine cu solii de-mi cerea să-l ajut cu aur și câte altele. A uitat și că papa Ioan al XX-lea nu mai găsea cuvinte de laudă pentru mine!
— Nouăzeci și nouă de binefaceri lesne se uită, măria-ta, iar răul de o singură dată nicicând! răspunse banul Radu Mărăcine cu mâhnire. Și-acu’, luminate stăpâne? întrebă el.
— Mai adastă puțin, bane! Am trimis după boierii din sfat. În noaptea asta vom hotărî ce avem de făcut. Și vom căta să fie cât mai bine pentru țară.
•
Oastea regelui Carol Robert al Ungariei înainta cu greu spre cetatea de scaun, Curtea de Argeș. Totul în calea vrăjmașului era pustiit, și vestita bogăție a toamnei din Țara Românească nu se vedea nicăieri. Vița de vie nu-și păstrase decât frunza și cârceii, rodul ei pierise ca prin farmec peste noapte. Iar perii, merii, prunii și gutuii nu-și arătau străinilor porniți pe jaf decât crăcile goale. Prin nuci abia dacă mai zăreai ici-colo, uitată, câte o nucă verde cu coaja plesnită și cu o cioară lângă ea, gata s-o-nhațe și pe aceasta. Grădinile de zarzavat erau părăginite cu totul. Vitele și păsările parcă fuseseră stinse de o molima grozavă. Și în toate ținuturile nu întâlneai țipenie de om. Doar câte un câine bătrân și rătăcit, care nu-și putuse urma stăpânul. Foamea cea mare începuse să se facă simțită, căci merindele luate de către vrăjmași din țara lor începuseră să scadă. Dacă la început avuseseră de-ale mâncării ca să se îndestuleze, acum nici fir de făină, cât să ciugulească o vrăbiuță, nu se mai zărea. Regele Carol Robert își îmbărbăta oștenii, spunându-le că în curând vor fi la Cetatea de Argeș, unde vor găsi de toate din belșug, fără să mai pună la socoteală prăzile bogate ce le vor lua de acolo. Dar iată că la începutul lui noiembrie, pe când oastea ungurească tăbărâse într-o vale de pe cursul Argeșului și se odihnea, îndestulându-se cu apă, buciumașii vestiră soli. Și de-ndată fură aduși în fața maiestății sale trei oșteni români, solii lui Basarab vodă al Țării Românești, boierii Mărăcine, Pârvu și Vancea. Aceștia făcură plecăciunea cuvenită în fața regelui Carol Robert, apoi Radu Mărăcine grăi cu fruntea sus:
— Maiestate, am fost trimiși de preacinstitul și luminatul gospodar al Țării Românești, măria-sa Basarab vodă, cu solie de pace.
— Ce spun, boier Danciule, bărboșii ăștia? întrebă regele cu dispreț pe boierul român trădător, care-l însoțea drept sfetnic și călăuză.
— Că Basarab vodă cere pace, maiestate!
— Ha, ha, ha, râse Carol Robert, mă așteptam la asta. Și în ce fel?
Atunci banul Mărăcine grăi:
— Măritul Basarab vodă prea bine știe că un război crâncen mai rău ne va păgubi țara decât dacă vom da de bunăvoie pentru păstrarea păcii. Vă lasă deci Banatul Severinului, vă plătește tributul cuvenit; apoi vă mai dă, drept despăgubire, șapte mii de mărci de argint și, peste acestea, unul din fiii măriei-sale va sta, drept mărturie de credință, la curtea maiestății voastre pe socoteala domnului nostru.
— Atât? Numai atât? se încruntă, rânjind batjocoritor, după cum îi era obiceiul, regele.
— Ba nu a spus numai atât măritul Basarab vodă!
— Dar ce-a mai spus?
— A mai spus că de cădeți la pace, un pas să nu mai mergeți înainte, ci să faceți calea-ntoarsă tot pe unde ați venit până aci. Și de veți face altfel cumva, nu veți putea înlătura cu niciun chip primejdia ce vă paște. Așa să știți!
— Obrăznicie și îngâmfare valahă! se semeți Carol Robert, strâmbându-și buzele într-un rânjet înfiorător. Îmi cere pace pentru că-i e frică de puterea mea!
— Lui Basarab vodă nu i-a fost frică de nimeni niciodată, și cu atât mai puțin de maiestatea voastră, răspunse banul Mărăcine, cu greu stăpânindu-și mânia ce-l cuprinsese și gata să-și tragă spada din teacă.
Și atunci regele Carol Robert al Ungariei rosti cuvinte, ce cu greu le venea solilor să creadă că ies din gura unui stăpânitor de popoare:
— Spuneți-i lui Basarab că nu primesc nimic din toate acestea, că el e păstorul oilor mele și că am să-l scot de barbă din bârlogul unde s-a ascuns!
La un semn al banului Mărăcine, ceilalți doi boieri se aruncară deodată pe cai. Iar banul strigă înainte de a porni:
— Te așteptăm la bârlog, maiestate, dar teamă mi-e, când o mormăi numai o dată ursul cel bătrân, c-o să-ți uzi straiele de spaimă!
Și cei trei boieri valahi se repeziră printre oștenii uimiți, ca duși de tăria unei furtuni prietene, înainte de a avea timp Danciu să-i tălmăcească regelui cam ce vorbe îndrăznise boierul cel bărbos să-i arunce. Când Napolitanul înțelese bătaia de joc a solului, era prea târziu. Cei trei călăreți se mistuiseră în desișul de nepătruns al codrului.
•
Și în noaptea aceea chiar începură să licărească pe dealuri flăcări roșii-albastre, ce parcă se înălțau și scădeau ca niște limbi uriașe ale unor balauri din povești. Se dădea sfară în țară de primejdie. Seul aprins sfârâia înălțându-se în văzduh în trâmbe alburii de fum, umplând văile și dealurile, munții și câmpiile de un miros pătrunzător și înecăcios. Focurile parcă se aprindeau unul de la altul și, în aceeași noapte, dacă cineva ar fi putut privi din înălțimea cerului Țara Românească ar fi zis că bolta înstelată se oglindește într-un lac uriaș. Și de a doua zi chiar drumurile ce duceau spre Curtea de Argeș începură să geamă de mulțime de care cu merinde, călăreți și pedestrași ce se grăbeau să ajungă la cetatea de scaun a țării. Toți răspundeau cu dragoste și fără codire la chemarea lui Basarab vodă, pe care îl iubeau ca pe un adevărat și bun părinte. Căci și domnul, care se sprijinea pe norodul cinstit, îi înlăturase pe boierii fățarnici și vânzători și își alesese alții dintre vitejii ce-l ajutaseră în războaiele purtate cu destoinicie fără seamăn împotriva vrăjmașilor cotropitori ai țării.
•
Începutul lui noiembrie l-a găsit pe regele Carol Robert Napolitanul și pe ostașii săi încovoiați de o foame năprasnică, dând târcoale cetății de Argeș, fără să poată cu niciun chip pătrunde într-însa. De Basarab vodă și ai săi nici pomeneală, nicăieri. Parcă intraseră în pământ cu toții. Și dacă frunzele copacilor din munți n-ar fi tremurat, foșnind ușor la suflarea vântului de toamnă, ai fi zis că locurile sunt lovite de moarte de-a binelea. În dimineața zilei de joi, 8 noiembrie, al lui 1330, semețul rege, înfigându-și cu furie unghiile în palme și scrâșnindu-și dinții de să-i sfarme, își chemă sfetnicii: Toma voievodul Ardealului, care se și văzuse domnul Țării Românești, pe Danciu, boierul fugar și vânzător, pe magistrul Martin, omul său de încredere, precum și pe bătrânul magistru Andrei, purtătorul marii pecetii a maiestății-sale, și le grăi:
— Nevrednicul Basarab e de negăsit. Ca un lotru fricos se ascunde dinaintea noastră împreună cu ai lui. S-ar putea ca vremea rea să ne prindă în țară străină. Lipsa de hrană ne chinuie pe toți și ne sleiește puterile din zi în zi mai mult. Socot că a sosit timpul să părăsim aceste locuri blestemate.
Bucuroși, sfetnicii mormăiră:
— Cu adâncă înțelepciune ați socotit, maiestatea voastră!
Grăbit ca niciodată, Carol Robert aruncă întrebarea, pe care demult o frământa:
— De aci, de la Curtea de Argeș, ce drum e mai aproape de noi prin munți? Domnia-ta, boier Danciule, trebuie să știi!
Danciu rămase câteva clipe pe gânduri, spre a cumpăni bine răspunsul cuvenit și grăi rar:
— Mărite stăpâne, eu drumul peste munți nu-l știu, bănuiesc însă că trebuie, de bună seamă, să fie o trecătoare către izvorul Argeșului; doar păstorii vin dinspre munți și se duc în Ardeal mereu singuri, sau cu oile.
Și nici nu apucase Danciu să sfârșească bine vorba, că dinspre lunca Argeșului se auziră icnete de plâns și în fața oștirii se iviră doi flăcăi cu sarici mițoase pe ei, căciuli brumării și opinci. Pe față le curgeau șiroaie de lacrimi de-ți făceau mai mare mila.
— Primii oameni din țară pe care-i văd după atâta vreme! se miră Carol Robert. Cheamă-i, te rog, încoace, boier Danciule, și fă-le întrebare! Ce e cu ei?
— Hei, flăcăiași, ce-i cu voi? le strigă boierul Danciu.
Flăcăii tresăriră, priviră speriați la această mulțime nemăsurată de oșteni și se opriră, ștergându-și lacrimile.
— Ne ducem la vale să ne cătăm stăpân, că nu mai avem nimic! abia slomni unul.
— Cum așa, nu mai aveți nimic? Ce vrea să ascundă această vorbă.
— Iacă bine, măria-ta, răspunse celălalt flăcău. Dacă ne-a luat tot, se cheamă că nu mai avem nimic!
— Vorbește lămurit, măi băiete, cine și ce v-a luat?!
— Am avut și noi, măria-voastră, o turmă de mioare, rămasă de la tata, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit astă-vară în bătălia cu sârbii de la Velbujd.
— Ei și?
— Și ne-a luat toate oițele, ba și măgarul, și câinii, măria-voastră! Și aici flăcăul izbucni într-un plâns amarnic, de nestăpânit. Ni le-a luat Basarab vodă, nu l-ar mai răbda Dumnezeu și Maica Domnului!
Văzându-l nerăbdător pe rege să afle ce vorbește cu cei doi flăcăi, Danciu îi tălmăci spusele acestora, iar Carol Robert grăi repezit:
— Întreabă-i dacă știu cumva să ne scoată mai repede în Ardeal.
Dar la întrebarea lui Danciu, păstorașii ridicară din umeri că nu știu.
— Cum se poate? se oțărî boierul român. Voi, care umblați cu oile pe toate coclaurile? De ce mințiți?
Și, mâniat peste fire, Danciu trase spada, îndreptându-și calul spre ei.
— Știm măria-ta, știm! scânci unul, dar n-avem vreme să v-arătăm, că trebuie să mergem de vale după stăpân.
— Măria-ta, îndrăzni celălalt flăcău, dacă v-arătăm drumul ne luați și pe noi în Ardeal, că ne-am săturat de Țara Românească ca de mere pădurețe?
Danciu îi tălmaci regelui ce vorbise cu păstorii și Carol Robert încuviință:
— Cu atât mai bine! Asta e o dovadă că au să ne ducă pe un drum bun, care să le fie și lor ușor. Și, dacă vor să vină cu noi de bunăvoie, înseamnă că n-au de gând să ne înșele. Înainte deci după cei doi păstori! Fără voia lor îi avem în ochi tot timpul. Dați poruncă de plecare!
Și flăcăiașii făcură calea-ntoarsă, începând urcușul cu boierul Danciu și încă vreo trei călăreți după ei. Iar oastea ungurească, oameni și cai, începură să se miște după șerpuirile drumului de munte, întocmai unui balaur uriaș, ce nu-și găsește astâmpărul, părăsind Curtea de Argeș și strecurându-se în adâncimea înnegurată a codrului.
•
În vremea aceasta, Basarab vodă se pregătea să-și primească vrăjmașii așa cum se cuvenea unei oștiri atât de mari, având în fruntea ei pe faimosul rege Carol Robert, pe Toma, voievodul Ardealului, și pe atâția nobili și clerici de frunte ai Ungariei. Drumul, prin care aceștia trebuiau să treacă din Țara Românească în Ardeal, era unul singur, la Posada, și acesta îngust, cum cu greu se poate închipui. Era o adevărată strâmtoare, mărginită de stânci înalte și prăpăstioase, cu neputință a fi urcate de cineva. Aici se afla Basarab vodă cu oștenii săi încă din zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie, 1330. Ai fi zis că e o mulțime nenumărată de zidari, dulgheri și arhitecți, care lucrează cu sârg și neostoită râvnă la ridicarea unei mărețe cetăți. Dar toți oștenii lucrau aici după porunca celui mai mare și mai destoinic lucrător dintre ei: Basarab vodă, laolaltă cu boierii cei mari, în frunte cu banul Radu Mărăcine și cot la cot cu oștenii de gloată. Iar glasul voievodului se auzea răspicat și puternic, cald și armonios, ca sunetul unui clopot viu, plin de prietenie și îndemn:
— Aci, feții mei, săpați șanțul mai adânc și acoperiți-l cu crengi și frunze cu dibăcie! Dincoace prăvăliți stânci și pietroaie! Să mai strâmtăm puțin locul, că se pare că-i cam lărguț. Așa! Voi, cei de pe creste, mânați ferăstraiele mai repede oleacă. Să fiți cu băgare de seamă să nu tăiați copacul de tot. Să se țină numai în coajă. Și acum, câțiva dintre voi, mai tineri și mai ageri, tu, Neculăiță, și tu, bănișorule Vlad, haideți cu mine în susul muntelui, de-a lungul trecătorii, ca să meșterim ceva și la ieșirea din strâmtoare înspre Ardeal. Că de va izbuti să se strecoare vreunul pe acolo, va să-mi rad barba, ca să nu aibă de ce mă scoate regele Carol Robert din bârlogul meu, precum în gura mare s-a lăudat!
Un hohot de râs se auzi din partea oștenilor porniți după vodă, care suia mai abitir ca un flăcău de douăzeci și cinci de ani.
•
Seara se lăsase parcă mai grăbită de cum se așteptau românii. Frigul începuse să se facă simțit acum, noaptea. La adăpostul câtorva focuri mici, potolite și aprinse în dosul stâncilor, ca să fie ferite vederii oricui, stăteau oștenii de taină, depănându-și amintiri și povestind întâmplări de demult. Pe două buturugi proaspăt retezate ședeau, înconjurați de boierii și de oștenii rezemați în spade, Basarab vodă și banul Mărăcine, cel mai mare boier în rang după domn, el însuși stăpânind, ca și un voievod, întreg ținutul Olteniei. Ultimul își continuă rugămintea către vodă, care părea cam îndărătnic:
— Măria-ta, nu-l poți lipsi pe fiul meu Vlad de această mare cinste. L-ai văzut ce poate și că-i tare de vână. Chiar măria-ta i-ai spus că te-a ajutat la întărituri ca nimeni altul.
Aci se auzi și glasul lui Nicolae-Alexandru vodă, fiul lui Basarab:
— Măria-ta și preaiubitul meu părinte, cer iertare și îngăduință că mă rog și eu pentru vărul Vlad. Aceasta ar fi cea dintâi a sa luptă. Va fi o luptă mare. De ce să nu-și lege și el numele de ea?
Atunci se așternu o liniște neașteptată. Nu se mai auzeau decât freamătul frunzelor, cântecul pătrunzător al păsărilor de noapte ale codrului și răsuflarea șuierată a oștenilor. Bine știa toată suflarea românească despre vodă Basarab că mai mult ca orice pe lume ținea la acest fiu al său, Nicolae-Alexandru, care-i semăna întrutotul, și mai vârtos la vitejie. Și cum vodă mai stătea în cumpănă parcă, Nicolae-Alexandru rosti mai departe:
— Vom veghea asupra lui și-l vom ocroti ca pe un frate. Iată, printre noi se află și bunul său frate de lapte Răduțu și vestitul pentru marea sa putere, cum alta nu se mai știe, neică Miroslav, zis și Măciucă, preacredinciosul slujitor și prieten al Mărăcinilor. Și apoi, dacă noi, toți feciorii măriei-tale, luăm parte la luptă, el de ce n-ar lua?
— Vezi că mi se pare prea crud pentru această grea încercare, Alexandre!
— Cu doi-trei ani mai mic decât noi, măria-ta! Nu vezi că i-a mijit și mustața?
Aci vodă, neputându-și stăpâni râsul, spuse:
— Dar oare cu mustața se va bate el, Alexandre? Dacă-l luați sub ocrotirea voastră precum ai spus, fie! încuviință domnul.
Și atunci, pentru întâia dată, boierii țării și oștenii văzură ce nu mai văzuseră nicicând până atunci: amândouă mâinile lui vodă sărutate în aceeași clipită de către cei doi tineri căzuți în genunchi în fața măriei-sale. Cu sufletul înfiorat de o dulce bucurie, Basarab vodă își cuprinse oștenii într-o privire de părintească dragoste și le grăi molcom:
— Iubiții mei oșteni, fiți gata! Dușmanul se va arăta în curând. El ne-a cătat pe noi și ne-a încălcat moșia cu mare zgomot și sodom de oaste. Să-i dăm dară răspunsul ce i se cuvine la o asemenea faptă mârșavă! Noi bine știm cu toții, dragii mei, că strămoșii noștri n-au cătat pricini de ceartă nimănuia niciodată. Și nici n-au încălcat țara nimănui. Întotdeauna ei și-au apărat această țărișoară, întru atâta râvnită, cu aleasă vitejie, dându-și viața pentru ea. Să arătăm încă o dată tuturor, feții mei, că Țara Românească nu poate fi supusă și umilită atâta vreme cât pământul ei blagoslovit va naște fii care s-o apere! Vă doresc izbândă, copiii mei!
Un „urrraaaa” izbucni din mii de piepturi cu atâta putere, de clocotiră văile, arătând că vorbele domnului au găsit adânc răsunet în inimile lor viteze.
•
Pe culmea semeață a stâncilor ce străjuiau strâmtoarea de la Posada ca pe niște metereze, oștenii lui Basarab, plini de nerăbdare și înfrigurați, abia de mai aveau putere să aștepte oastea vrăjmașă ce se mișca cu încetineală de melc. Și iată că dinaintea oștirii lui Carol Robert se înălțară deodată munții, prin care era tăiată strâmtoarea pe unde trebuiau să treacă.
— Cum, pe aici? se miră regele, nevenindu-i să creadă.
— Pesemne că alt loc mai bun de trecere nu e pe aproape maiestate, răspunse Danciu. Văd că cei doi flăcăi au și apucat-o voinicește printre pereții stâncilor. Să ne grăbim, luminate stăpâne, să nu ne apuce întunericul pe cale, că ne va fi mai greu!
— Să mergem dară, că n-avem încotro! încuviință regele.
Îndată mulțimea de ostași porni înghesuită, înaintând cu greu, dar cu bucuria că va ajunge, în sfârșit, la limanul dorit. Și, în scurtă vreme, întreaga strâmtoare fu cuprinsă de oșteni. Când se uitau în sus zăreau cerul ca pe o funie lungă și albastră, întocmai unui râu în nemișcare. Dar când oastea ajunse la locul unde se sfârșea strâmtoarea, cei doi flăcăi de călăuză parcă intrară în pământ. Îngroziți, oștenii unguri văzură ridicată înaintea lor o puternică întăritură de stânci și trunchiuri de copaci, peste care cu greu s-ar fi putut cățăra o capră sălbatică, necum un om; iar în dreapta și-n stânga erau strânși de pereții munților drepți sau încovoiați ca burta unei uriașe corăbii, cu neputință de a te urca pe ei.
Când cei din urmă vrăjmași pătrunseră în strâmtoare, deodată se iviră, ca din pământ, românii care făcură zid de oameni, de nu mai putea unul măcar să dea înapoi. O spaimă cumplită străbătu în aceeași clipă întreaga oștire. Căutând o scăpare neașteptată, oamenii își ridicară privirile spre cer, dar nu zăriră altceva decât crestele prăpastiei, înțesate de români în cămăși de in sau în sarici mițoase, cu arcurile întinse, gata să le sloboadă. De sus, oamenii din fundul genunii se vedeau ca niște copii. Arcașii stăteau încordați ei înșiși, nu numai arcurile lor, fiecare avându-și ținta lui și așteptând porunca domnului cu abia stăpânită răbdare. Și deodată se auzi un glas gros și puternic, asemenea unui clopot:
— Acumaaa… săgetați!
Din sute de arcuri țâșniră sute de săgeți, ce se repeziră în vale ca niște lungi rândunici fermecate. Și, în clipa următoare, se auziră vaietele prelungi ale celor răniți. Ca la o poruncă neauzită, arcașii se traseră îndată un pas înapoi, potrivindu-și alte săgeți; iar locul lor îl luară cu o iuțeală nemaipomenită oșteni care se aplecară de șale așteptând. Din nou glasul cel gros se auzi din spatele lor:
— Acumaaa… prăvăliți!
Și-atunci de pe crestele ascuțite ale Posadei se prăbușiră la vale, asupra celor prinși între pereții stâncilor, bolovani de piatră spartă și trunchiuri de copaci, oare veniră cu un vuiet îngrozitor nemaiauzit până atunci de urechea omenească și care te înfiora până în măduva oaselor. Cei ce lucrau la stânci și copaci se traseră ei de astă dată înapoi, lăsând din nou locul arcașilor, care abătură cu aceeași sete o nouă ploaie de săgeți asupra vrăjmașilor. Era în dimineața zilei de 9 noiembrie a anului de pomină 1330. Oștenii unguri cădeau ca secerați în dreapta și în stânga, morți sau răniți de moarte. Valea vuia de vaietele ce se înălțau către peticul de cer albastru, ce abia se mai zărea, sfârtecat de mulțimea săgeților, care nu conteneau decât ca să facă loc sfărâmăturilor de stâncă și trunchiurilor de copaci. Regele Carol Robert își pierduse cu desăvârșire stăpânirea de sine. Descălecând, abia avu vreme să intre într-o văgăună a muntelui cu câțiva nobili din suita sa.
— Ce facem, maiestate? întrebă magistrul Martin. Românii ne prăpădesc!
— Am fost luați pe nepregătite. Cine se aștepta la această groaznică întâmpinare? Abia acum îmi dau seama că cei doi păstori au fost iscoadele lui Basarab… și că am fost atrași atât de ușor în această capcană, de unde nu știu cum vom putea ieși.
— Dar până atunci, mărite rege?
— Să înceapă lupta și ai noștri! Să se ascundă cum pot, pe unde pot și să tragă în sus cu arcurile orbește, care cum va putea. Și apoi om vedea ce-o mai fi!
Dar, fără să le fi spus regele lor, ungurii se reculeseră, își căutară locuri de adăpost și, îndreptându-și arcurile spre marginile prăpastiei, dădură drumul la stoluri de săgeți. Neașteptându-se la vreun răspuns din partea vrăjmașilor, căzură și din partea românilor mulți dintre aceia ce tocmai prăvăleau copaci și stânci. Atunci bănișorul Vlad Mărăcine, ce se avântase în luptă cu o nemaipomenită îndrăzneală pentru vârsta lui, strigă:
— Toți la pământ! Nu mai trageți decât din dosul stâncilor! Să nu se mai arate nimeni pe creste!
Oamenii îl ascultară și săgețile abătute din nou de către unguri asupra crestelor se loviră de piatră sau se înfipseră în copacii ce străjuiau înălțimile. Lupta nu conteni până în amurg. Înserarea aduse puțină liniște în cele două tabere. Cei de jos își strângeau morții și răniții, care-și înăbușeau gemetele de durere, temându-se să nu atragă asupra lor noi primejdii. La mâncare nimeni nu se mai gândea în această nenorocită împrejurare; dar setea începuse să-i chinuie mai cu seamă pe cei răniți. Norocul le surâse acestora, căci în spatele unei stânci, unde s-ar fi așteptat mai puțin, prinseră susurul unui izvoraș și strânseră apă în coifuri. Băură și își spălară rănile, potolindu-și durerile pentru câteva clipe. A doua și a treia zi lupta se desfășură la fel ca și în cea dintâi zi: săgețile plouau și dintr-o parte și dintr-alta, morții și răniții se înmulțeau și nimeni nu știa cum avea să se sfârșească bătălia.
•
În noaptea de 11 noiembrie, în cortul său așezat într-un luminiș, la adăpostul unor brazi falnici, Basarab își chemase la sfat boierii de credință. Printre aceștia erau cei trei care fuseseră trimiși în solie la regele Carol Robert. Mai ținuse măria-sa ca la această adunare de taină să fie de față, în afară de feciorii săi, și bănișorul Vlad Mărăcine, care-i plăcuse foarte voievodului pentru îndrăzneala și agerimea lui. Fără să-și piardă vremea, învăluindu-și gândurile în vorbe alese, Basarab vodă grăi:
— Bănuiesc, boieri dumneavoastră, că la sfârșitul acestei cea de-a treia zi de aprigă luptă, vă întrebați, pe bună dreptate: „Ce mai așteptăm de nu ne aruncăm asupra lor, ca să sfârșim odată bătălia?”
— Cam așa, măria-ta?! mormăiră boierii în bărbi.
Mostenirea de Titus Popovici scenariu istoric
CUVÂNT ÎNAINTE
Auto-prezentările mi s-au părut totdeauna deplasate, dacă nu necuviincioase. Dacă fac, totuşi, o excepţie este pentru că publicarea unui scenariu de film poate părea – la noi – o incongruitate. (Recent, un critic cinematografic care de mulţi ani rosteşte şi scrie cu elan ceea ce au mai scris şi alţii, cu precădere italieni, afirma ritos că filmul se poate dispensa de „scenariu”, unicul creator fiind regizorul). Conform aceleiaşi mentalităţi publicarea unei piese de teatru (chiar mediocre) e un act de cultură, oricum; în timp ce a unui scenariu… Aşadar, consider că experienţa merită a fi făcută…
În altă ordine de idei, singura importantă de altfel în cazul acestui scenariu, sunt câteva precizări de ordin istoric.
Întrucât un film artistic nu este o reconstituire ştiinţifică în imagini, ci un act artistic de creaţie, care tinde să surprindă esenţa fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută faţă de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfăţişez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naţionale: lupta pentru independenţă în pofida tuturor greutăţilor şi sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduşi de interese meschine şi egoiste.
În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele „abateri” pe care le-am făptuit conştient, în favoarea – cred eu – a expresivităţii artistice, a clarităţii mesajului.
1) Relaţia Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Ţepeş). Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Ţepeş, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puţin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieţii lui Mircea.
2) Câmpia Mierlei. Neputând şi neintenţionând să fac un film cronologic, am fost nevoit să pun pe seama bătăliei de la Kossovopolje unele evenimente şi personaje care au participat la bătălia, ulterioară, de la Nicopole, care a avut loc după cea de la Rovine. Aşadar, prezenţa la Kosovo a lui Mircea, Sigismund de Luxemburg, a cavalerimii apusene, este o licenţă artistică, necesară – socot – pentru a sublinia una din ideile de bază ale filmului şi anume că în faţa puhoiului otoman Mircea (ca mai târziu Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul) a fost singur; „creştinătatea” mulţumindu-se cu făgăduieli ori cu ajutoare simbolice.
3) În acelaşi sens am contopit, ca personaje, pe Ştefan Lazarevici al sârbilor cu Marko Kraljevici (care a pierit la Rovine, luptând în rândul oastei lui Bayazid) pentru a simplifica înţelegerea dramei pe care au trăit-o cei ce s-au supus, politiceşte, turcilor.
4) Numele uzurpatorului nu era Neagotă, ci Vlad. Dar întrucât în film apar prea mulţi Vlazi, cred că s-ar fi produs confuzie. De altfel în folosirea numelor proprii mi-am luat şi alte libertăţi, căutând să leg – oarecum – sonoritatea lor, de caracterul personajelor. (Udobă, Iercău etc… etc.).
ISCOADA
1417. Înserare…
Prin codri neumblaţi, prin râpe întunecoase, prin vaduri de apă în care încep să lucească primele stele palide, pe şleauri acoperite de praf alb ca făina, – un călăreţ al cărui păr argintiu îi cade pe umeri. Îmbrăcăminte simplă, de şiac, pieptar de zale, jumătate oştean de rând, jumătate ţăran… Conduce calul cu pulpe de fier. În urma lui, ca o umbră, un însoţitor tot vârstnic, cu arcul pe umăr; cucura de săgeţi saltă în galopul calului.
Într-un luminiş, unde s-au oprit, se iveşte – nu se ştie de unde – un oştean cu un cal de schimb. Călăreţul descalecă, pripit; calul sforăie, nările i se umplu de sânge, cade greoi pe o parte; în agonia scurtă copitele scurmă şi spulberă frunzele adunate pe jos… Omul care a înfăţişat calul de schimb pune un genunchi în pământ, sărută mâna bătrânului, ai cărui ochi au o lucire îngheţată. Însoţitorul se ţine deoparte, în umbră, tăcut.
— Cum e? întreabă oşteanul.
— Rău! zice scurt bătrânul.
Oşteanul are un râs stins, fără veselie: „Atunci e bine. Cu răul suntem învăţaţi”…
Bătrânul, îl priveşte lung, enigmatic şi sub această privire, puţin depărtată, puţin tristă, oşteanul se tulbură: îşi trage cu un gest scurt, stângaci cuşma de pe pletele încâlcite: „Iartă vorba slabă…”
Dar bătrânul a dat pinteni calului care a pornit ca săgeata, făcându-se nevăzut sub bolta neagră a pădurii. Trecând pe lângă oşteanul încă speriat, însoţitorul îi aruncă, scurt: „Netotule…”
— Se ţine bine, mormăie ivindu-se dintr-un tufiş un arcaş care până atunci fusese una cu pădurea; se ivesc păşind fără zgomot, ca vietăţile pădurii şi alţii.
— Slavă Domnului! răspunde primul oştean.
O rază de lună străbate frunzişurile. În clipa aceea toţi, ca la un semn de nimeni dat, se fac nevăzuţi… Pădurea pare pustie, ca la începuturile lumii.
Călăreţul urcă un dâmb…
…şi deodată, în faţa lui se iveşte Dunărea, strălucind de mulţimea focurilor de pe podurile de vase ce se întind dinspre malul drept. Se aud ciocăniturile celor ce muncesc la ele – şi mai departe, ca şi cum o puzderie de stele roşii ar fi căzut pe pământ, focurile taberei turceşti, zumzetul ei surd ca zvonul unui îndepărtat cutremur de pământ, care încetează pe neaşteptate – parcă retezat – şi clipa aceasta de linişte e înfiorătoare; apoi ascuţit, sfredelind noaptea se înalţă glasul muezinului: Allah-il-Allah-Muhammad-rassul Allah Allahu-Akbar…
Bătrânul îşi dă pe spate gluga de pănură groasă. Părul alb, buclat, îi cade pe umerii încă drepti, puternici.
Răsărind fără nici un zgomot din stufurile înconjurătoare, o siluetă înaltă se iveşte lângă el: e un bărbat tânăr, cu faţa năpădită de o barbă deasă negru-albăstruie, în ţinută uşoară de luptă: cămaşă de zale, jambiere şi genunchiere de oţel, spadă scurtă, lată, în teacă de piele. Cu o mişcare sprintenă pune un genunchi în pământ, îi ia mâna, o sărută, se ridică iute. Sunt umăr lângă umăr, păr alb-păr negru, în lumina rece a lunii.
Mircea îl priveşte cu o asprime sub care îşi ascunde iubirea de tată.
— Cum te lauzi, Vlade?
— Bine, Măria ta.
— Oastea?
— Gata.
— Căpeteniile?
— Cu credinţă până la moarte…
— Sunteţi tineri, fiule… spune deodată Mircea, privindu-l ciudat. Sânge fierbinte. Vă perpeliţi prin pustiurile astea…
— Slujba, Doamne… spune Vlad, ferindu-şi totuşi privirea…
— Aşa-i. Slujba… Adaugă încet, punându-i mâna pe umărul puternic, înzăuat: Slujba… copile…
Şi ca şi cum s-ar supăra pe el însuşi pentru această trecătoare înduioşare:
— Ai dat de ştire lui Izeddin? Unde-i luntrea? Vocea bătrânului e poruncitoare, joasă, aproape şoptită, ca şi cum ar şti că toţi trebuie să-şi încordeze auzul ca să prindă înţelesul cuvintelor.
Tânărul Vlad Dracul încearcă să se împotrivească; tulburat:
— Măria Ta, slăvite tăicuţă… nu e bine…
Bătrânul îl priveşte mirat. Vlad se tulbură, se înclină:
— Binevoieşte şi iartă.. Toate-s cum ai poruncit.
Coboară dâmbul, se înfundă, pierind, într-un desiş de sălcii strâmbe, negre, şi de stuf fără de sfârşit. De undeva, iarăşi parcă de nicăieri, apare, un oştean bărbos:
— Pe aici, după mine, ţineţi aproape…
Dar însoţitorul, umbra Voievodului, îl dă la o parte, mormăind cu glas gros:
— Vezi-ţi tu de treaba ta…
— Acasă toate-s bune… spune Mircea, şi adaugă pe tonul lui egal, parcă obosit, parcă nepăsător, parcă desprins de cele lumeşti, care – de obicei – îi descumpăneşte pe cei cărora le vorbeşte. Mihail, frate-tău, umblă cu tertipuri…
Vlad trasare ca lovit în piept.
— Nu pot să cred, tată! Una ca asta nu poate fi!
Mircea îl priveşte, cu capul uşor plecat pe umăr.
— Crede şi nu cerceta… spune el, surâzând. Feciorul tău creşte. Îmi place de el.
O undă de nelinişte umbreşte faţa lui Vlad Dracul.
— E născut, Doamne, să slujească poruncilor ţării, spune cu vocea uşor tremurând.
Bătrânul îşi apropie faţa de a lui:
— De nevastă nu mă întrebi?
— Ce face? Tremurul vocii s-a accentuat.
— Bine. Face bine, spune bătrânul, parcă supărat, nu se ştie de ce.
Cu un clipocit înfundat, oşteanul-veşnic însoţitor. Mezea, trage o ciobacă primitivă, dintr-un trunchi scobit.
— Ştii şi vâslitul? Când vorbeşte cu el vocea lui Mircea e caldă, apropiată, ca şi cum ar vorbi unui copil.
— Lângă Măria-ta trebuie să ştii de toate, mormăie însoţitorul. Dă mâna, Doamne, să nu scapi în nămol şi să te îneci…
— Măria Ta… încearcă ultima oară Vlad, dar tace smerit sub privirea rece a tatălui său.
Fără nici un zgomot barca înaintează pe apele negre ale Dunării. În faţă, cu bărbia în pumn, Mircea ascultă vocea muezinului care suie, ca o pasăre de noapte, apoi se opreşte brusc – şi enormul zgomot al taberei se porneşte din nou, ca un vuiet de ape…
Din tufărişurile malului drept, o umbră apucă vârful bărcii, o trage pe uscat. Mircea sare apoi vârându-şi sub suman toporişca scurtă, de luptă, se ia după el, păşind sigur, ca şi cum ar vedea noaptea, cum şi vede.
*
La focurile ce sunt încinse mereu cu lemne, cu pomi şi cu mese şi paturi sfărâmate, cu icoane şi bucăţi de paraclise, – resturile gospodăriilor şi bisericilor prădate de ordia otomană – imaginea apocaliptică a acestei armate, aşa cum o văd ochii lui Mircea ce-o străbate netulburat, pierzându-se prin liota de neguţători, de curve, de dervişi, de robi şi roabe cu straiele sfâşiate şi goliciunea lucind alb în vâlvătaia purpurie a flăcărilor alternând cu smoala nopţii; totul într-o hărmălaie de glasuri ce strigă, se ceartă, gem, hohotesc, căci la marginea taberei sunt akîngiii, avangarda de cercetare, de pradă şi de îngrozire; acum, în repaos, vând, schimbă ori joacă în zaruri lucrurile de pradă: odăjdii, cămăşi muiereşti de borangic, odoare bisericeşti pe care le spurcă, blănuri, arme, copii care urlă înfricoşaţi pe jumătate goi şi pe care-i pipăie lacomi, cu degete nervoase. Undeva, de un arbore stingher cu crengile chinuite, sunt spânzuraţi câţiva soldaţi şi un yüzbaşi cu blană de leopard pe umeri le strigă vina pentru care au trebuit să moară: au băut apă din fântâni, ori fântânile sunt otrăvite de ariergarda lui Mircea; în altă parte, într-o mare groapă devenită hazna, o mulţime de otomani se zvârcolesc în chinurile pântecariei sau otrăvirii; cai nechezând sălbatic, sărind peste trupurile adormite sunt duşi la adăpat din butoaie păzite de ieniceri întunecaţi şi impasibili care alungă cu bice plumbuite pe cel ce încearcă să-şi ogoiască setea din apa hărăzită cailor, mult mai preţioşi decât oamenii şi care întind zadarnic pumnii plini cu bani de aur, ori de argint…
… Un fel de „ţară a nimănui” desparte această hoardă plină de o viaţă sălbatică, neînfrânată – de tabăra ienicerilor, tăcuţi, fanatici, îmbrăcaţi în caftane lungi, albastre, şi cucă albă cu pene de struţ pe cap; iar în mijlocul acestui careu de fier, pe un dâmb, străluceşte cortul cât o cetate al sultanului Mehmet I Çelebi… În jurul cortului, pe mai multe rânduri, drepţi, tăcuţi, impenetrabili – ienicerii stau de strajă, drepţi, ca şi lăncile lor.
Oprit undeva, într-o mică vale, Mircea priveşte îngândurat acest zid omenesc, tăcut ca pietrele, nemişcat ca şi ele – în timp ce din cortul Sultanului răzbate, stins dar distinct, zvonul unei zgomotoase petreceri.
Un fâşâit de paşi prin iarba uscată îl face să se întoarcă. Ivit din intuneric, cu barda în mână, Mezea i s-a pus în faţă… Se aude un râs ca un chiţcăit, apoi în lumina părelnică, jucăuşă, se iveşte un bey mărunţel, în ţinută de luptă, cu chivăra cu ţugui ce-i acoperă jumătate de faţă, trasă mult peste turbanul de mătase albă. Un semn al lui Mircea şi Mezea se mistuie în întuneric.
— Ai venit totuşi! se miră beyul, pocnindu-şi fără zgomot palmele.
— Nu ne înţeleseserăm că am să vin, Izeddin-Bey? spune cu acelaşi calm, oarecum nefiresc, Mircea şi adaugă, parcă în treacăt: Sunteţi mulţi…
— Foarte mulţi, Emirdji. De data asta foarte mulţi…
— Atunci de ce nu treceţi Dunărea?
S-au aşezat între nişte scorburi. Din pricina întunericului, a focurilor ce dănţuie ca nişte diavoli roşii, tot peisajul e straniu, nedefinit, ameninţător; crengile unor sălcii bătrâne, negre, putrede, se răsucesc deasupra lor, ca nişte şerpi. Cei doi sunt cam de aceeaşi vârstă dar deosebirea dintre ei e izbitoare: turcul e agitat, aruncă priviri hăituite, trage cu urechea, din când în când îşi pune degetul pe buze, se frământă, îşi pipăie armele, în timp ce Mircea pare că se amuză de neliniştea lui.
— De ce nu treceţi Dunărea? şi o rază de flacără depărtată face ca ochii lui să lucească reci, parcă de gheaţă.
Frământându-şi degetele subţiri, arămii, Izeddin vorbeşte în şoaptă, pătimaş, oarecum furios pe el însuşi că nu izbuteşte să clintească încrederea în sine (sau în ceva ce el nu izbuteşte să înţeleagă) a celuilalt.
— Pentru că… pentru că aşteaptă ca tu să înţelegi…
— Ce?
— Că nu te mai poţi împotrivi… Emirdji. Atâta timp cât am nădăjduit că pot rămâne stăpân pe mine însumi, ţi-am fost alături… N-am avut noroc, nici eu, nici tu…
Impasibil, Mircea ascultă. Cuvintele lui Izeddin ori necurmatul vuiet al taberei, nu se poate şti.
— Musa, fratele Sultanului, pe care l-am sprijinit după sfatul tău, e în lanţuri… Poate să-l omoare în noaptea asta, poate să-l ierte…
— De ce nu treceţi Dunărea?
Fără voia lui, Izeddin mărturiseşte:
— La Rovine Mehmet, Sultanul de azi, era un copil. Dar s-a înfricoşat atât de tare, încât n-a uitat…
Un surâs fugar pe faţa frumoasă a bătrânului Mircea.
— Şi ce aşteaptă? Să mor eu?
Izeddin-Bey îi ia mâinile, le strânge, se apleacă asupra lor ca şi cum ar vrea să le sărute ca să-l convingă; le scutură scos din fire:
— Veneţieni, genovezi, creştini de-ai tăi sunt la el în cort şi-l linguşesc… De ce nu vrei să înţelegi? Ai rămas singur!
— Totdeauna am fost singur… aruncă, parcă în treacăt bătrânul.
— Ascultă bine… dacă mai eşti în stare să asculţi… Genova, Veneţia, Bizanţul au iscălit înţelegeri…
— Eu nu sunt neguţător, să-mi scot paguba pe spinarea ţării…
— Ştiu. Eşti oştean. Cel mai bun al creştinătăţii. Dar dacă vei fi biruit acum… şi vei fi. O ştii. Atunci împrejurările vor fi altele… şi poate nici tu nu vei mai fi… cu încăpăţânarea ta… Mulţi dintre boierii tăi, cei mai apropiaţi, gândesc că a sosit vremea să…
— Ştiu!
— Sigismund al Ungariei nu-ţi va sări nici acum într-ajutor…
— Ştiu!
— La Curtea de Argeş pe ascuns… pe ascuns de tine… soli de-ai lui Mehmet… care sunt creştini de-ai voştri…
— Ştiu şi asta… Şi, spre mirarea celuilalt, începe să râdă. Apoi îi spune, cu un fel de bunătate: Ţi-e tare frică, prietene Izeddin…
Ca izbit în piept, bătrânul turc are o tresărire de mânie, repede dispărută. Cu un zâmbet resemnat:
— Aşa este. Pentru că ţi-am fost prieten. Ţi-am fost aliat împotriva stăpânului de azi. O să mă cheme… în seara asta… sau mâine seară… S-ar putea să poruncească să fiu ucis pe loc, în faţa lui… ori să mă trimită sol la tine, să te lămuresc… şi să-mi tragă în ţeapă copiii dacă nu izbuteşte solia… ori să-i pară bine că n-a izbutit solia şi să-mi dea şefia akîngiiilor, poruncindu-mi să pustiesc totul… La noi, niciodată nu ştii ce-ţi aduce clipa următoare…
— De aceea veţi pieri. Cândva. Nu se ştie când, dar veţi pieri. Tot ce-i clădit numai pe bunul plac al stăpânului, pe jaf, ori numai pe puterea săbiei nu dăinuie…
Cu mişcări nervoase Izeddin îşi descătărămează mantaua, i-o aruncă pe umeri… Îşi scoate coiful cu ţugui şi obrăzar de zale şi i-l întinde.
— Vino…
— Vin.
Cu pasul lui apăsat, liniştit, Mircea îl urmează. Pe neaşteptate bătrânul bey se întoarce, cu un zâmbet răutăcios:
— Nu te temi că te dau pe mâna lui, ca să-mi răscumpăr păcatele?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că… spre deosebire de fraţii mei creştini, voi aveţi cuvânt. Şi-l ţineţi. Deocamdată.
— Atunci de ce nu vrei să te închini?
— Pentru că nu-mi place vorba asta. Şi mai ales ce e în spatele ei.
*
Cortul Sultanului Mehmet I Çelebi. O somptuozitate copleşitoare, totuşi având un aer forţat. Protocol exagerat, imitat după cel bizantin dar degradat, trivializat. Sclavi albi şi negri pândesc înfricoşaţi, să ghicească cea mai mică dorinţă a mesenilor, care – deocamdată – admiră un spectacol: hadâmbi musculoşi cu trupul lucind de uleiuri se luptă pe covoare de Smirna; odalisce se răsucesc lasciv; scamatori fac giumbuşlucuri, totul amestecat, totul deodată fără nici o noimă, sub privirea placidă a lui Mehmet care seamănă uluitor cu tatăl său Bayezid Fulgerul, însă în trăsături, în gesturi, în priviri se vădeşte mai moale, mai perfid, mai ascuns.
Un sol plin de praf, se aruncă cu faţa la pământ:
— Lumină a Răsăritului, stăpâne, solia împăratului Grec Manuel se apropie…
— Să se apropie dar…râde Sultanul şi se întoarce spre vecinul său, un cavaler apusean în armură sub care se sufocă; e gras, mătăhălos, beat, cu părul năclăit în ochi – Jean de Nemours – străjuit fidel de pajul său, un adolescent de o frumuseţe răpitoare, cu gene lungi albăstrii, mereu plecate – pe care-l soarbe din ochi un şeic arab, negricios, uscat, ager ca un şoim.
Sultanul e numai lapte şi miere; încearcă izbutind pe jumătate, să imite „bunele maniere” care în epocă şi în acel spaţiu erau cele statornicite în Palatul Blacherne din mult jinduitul Constantinopol.
— Mărturisiţi, nobile comite Jean de Nemours, că nu aţi regretat „captivitatea” care, de la Nicopole, vă face nu ostatecul, ci prietenul şi sfătuitorul nostru în tainele felului de-a lupta al oştilor apusene…
— Mărturisesc! CONFITEOR! mugeşte contele, năuc, primind din mâinile de alabastru ale pajului o cupă uriaşă pe care o goleşte direct în gâtlej cu un gâlgâit fericit…
Replica sultanului a fost recepţionată de cei cărora – indirect – li se adresa.
— Şi eu mărturisesc, messer Giovani…se apleacă spre urechea vecinului şău, un veneţian cu boneta de catifea mult trasă pe ochii osteniţi, trimisul Genovei – gras, tânăr, plin de sine – că spectacolul prostituării cavalerimii apusene în faţa Antihristului, mă îngreţoşează…
— Nu mai mult, messer Bartolomeo, decât s-a scârbit Consiliul celor zece al Serenissimei Republici Veneţiene, aflând că Genova… pe care o reprezentaţi cu atâta admirabilă abilitate… furnizează tunuri aceluiaşi Antihrist…
Sultanul i-a urmărit cu atenţie, luând delicat dintr-o cupă de aur smochine proaspete, pe care se mulţumeşte să le frământe între degete şi să le dea unei maimuţici, pe care un pitic o ţine de un lănţug de aur.
— S-ar părea, Messeri, că urziţi un complot împotriva noastră…
Amândoi neguţătorii se înclină profund:
— Într-adevăr, Stăpâne! complotăm cum să vă fim cât mai agreabili…
— Toarnă-mi vin, scumpul meu Anne! Schimonoselile acestor neguţători îmi întorc maţele pe dos, spune cu vocea-i de bas şi ca să fie auzit, Jean de Nemours, instructor întru stratagie apuseană al căpeteniei necredincioşilor.
Perdeaua de mătase a cortului interior se dă la o parte: intră un fel de „Şef al protocolului” bizantin, care şi-a pus în slujba – otomanilor, încă fruşti, cunoştinţele şi subtilitatea, se prosternează, cu fruntea la pământ, apoi, ridicându-se, spune cu o voce răsunătoare, metalică.
— Sevastocratul Theophilos Kondilas, trimisul lui Manuel al II-lea Bazileu Autocrator al Constantinopolului şi căruia Strălucirea Ta îi îngăduie să se însuşi numească prieten şi aliat credincios, cere cu umilinţă favoarea de a-şi prosterna fruntea în ţărână, neputând suporta strălucirea sublimă…
(În timpul acestei litanii lătrate, cei doi emisari comerciali ai Republicilor Veneţiene şi Genoveze – şuşotesc: „Acum cinci ani era Parakimomen la curtea din Constantinopolis… Îl chema Theophrastos Dukas… S-a turcit. Grecii simt totdeauna de unde bate vântul”… „Ca şi pânzele corăbiilor genoveze”… „Am învăţat de la incomparabila şcoală a Veneţiei”… etc. etc. etc.)
Doi kitoniţi în costume strălucitoare menite şi ele să dea o înaltă idee despre măreţia curţii bizantine, intră şi intonează un salut din trompetele curbate de aur. Sunt urmaţi de patru oşteni-mercenari: un normand în zale de argint, cu teribila secure cu două tăişuri, un vareg bărbos cu pieptar de piele ţintuit în aur şi o spadă uriaşă dreaptă, un bulgar cu opinci din piele de cerb, un tuareg cu fruntea vopsită albastru şi ochii daţi cu henné, care înaintează şi depun în faţa Sultanului darurile tradiţionale: arme strălucind de pietre preţioase, şoimi, vase de aur; – în fine se îveşte şi înaltul demnitar bizantin, om în vârstă, cu o tăietură bizară a bărbii albe, cu faţa obosită dar arogantă, într-o strălucitoare ţinută de gală…
— Sunt curios… se va prosterna? întreabă destul de tare ca să fie auzit sau tocmai ca să fie auzit, messer Bartolomeo.
Sevastocratul se pierde o clipă, schiţează gestul înclinării; în clipa aceea – la un semn neglijent al Sultanului, fostul parakimomen înaintează şi cu un zâmbet obsecvios îl ia de braţ pe demnitarul bizantin.
— Măritul nostru stăpân vă îngăduie să nu vă prosternaţi cu fruntea în ţărână…
Abordând un zâmbet recunoscător, la fel de fals, Sevastocratul se înclină adânc, şoptind din colţul buzei, spre dragoman:
— Porcule…
— Invidiosule… susură acesta, suav.
— Primim bucuroşi aceste daruri, spune cu studiată nepăsare Sultanul Mehmet, făcând un gest plictisit să i se ia din faţă. „Vedem în ele chezăşia unei prietenii sincere”.
— Cine cucereşte pe cine? Turcii pe bizantini, ori aceştia pe turci?… Dacă luăm în considerare ipocrizia moravurilor… şopteşte, virtuos, messer Bartolomeo.
Sultanul a ridicat vocea; toţi ascultă încremeniţi.
— Căci dacă ţelul părinţilor noştri, în iureşul lor biruitor, a fost Constantinopolul, gândul nostru este altul. Chezăşia păcii. De aceea ne aflăm acum cu oştile noastre la Dunăre.
Meterhanalele răsună afară. Trag tunuri. Perdelele cortului mare, în care – ca într-o găoace de mătase – e cortul de gală, se dau la o parte: o mulţime de curteni, dar mai ales de căpetenii militare pe faţa cărora sclipeşte un zâmbet sfidător, privesc ceremonia diplomatică… Printre ei, mult în spate, Mircea, cu obrazul ascuns de coiful lui Izeddin…
Cu un gest elegant, în timp ce kitoniţii intonează din trompetele lor de aur sunete marţiale şi vag religioase, Sevastocratul răspunde:
— Dorinţa cea mai arzătoare ce incendiază cu focul ei roditor inima îndrăgostită de pace a stăpânului meu… Bazileul Autocrator…
(Messer Giovanni comentează: Ai văzut, messer Bartolomeo, cât au decăzut? N-are curajul să pronunţe adevăratul titlu al Bazileului: „De Cristos iubitul şi de Cristos iubitorul împărat Autocrator”… „Se simt pierduţi” etc.)
— …este ca, împreună lucrând pentru binele popoarelor ce se aşează smerite sub părinteasca oblăduire…
— Dar nu se aşează! plezneşte, spărgându-se de mânie reală ori jucată, vocea Sultanului.
S-a îmbujorat la faţă. Toţi îl ascultă, ţinându-şi răsuflările.
— Cel ce ne pândeşte din bezna de dincolo de Dunăre, netrebnicul ghiaur Emirdji, netrăgând nici o învăţătură din înfrângerea pe care părintele nostru Strălucitul Sultan Bayezid a prăvălit-o asupra lui la locul numit Rovine…
(În timp ce Sevastocratul „soarbe” cu diplomatice delicii aceste cuvinte, messer Giovanni şi messer Bartolomeo, care alcătuiesc un fel de „cor” îşi şoptesc: „Parcă la Rovine românii l-au zdrobit pe Bayezid…”).
— Dilecte amice, istoria popoarelor mici, indiferent cum a fost ea”, o scriu popoarele mari, după dictarea providenţei şi a trufiei lor…
Sultanul continuă, aţâţându-se singur, ceea ce sclavilor le produce o cumplită spaimă, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de această mânie, ce repede se poate abate, să se descarce, asupra capetelor lor…
— A îndrăznit el… un vierme! să se amestece în treburile noastre de succesiune… Să sprijine, împotriva noastră pe fratele nostru rătăcit, Musa…
Messer Giovanni (ori Bartolomeo, n-are importanţă care) zice cu o strâmbătură: .
— Mă tem că vom asista la un epilog sângeros al acestei cine, altfel demnă de un Lucullus oriental…
După ce a rămas niţel pe gânduri, Sultanul devine „curios”:
— Fratele nostru e bine? Are tot ce-i trebuie?… Tonul e dulceag. Faţa ambasadorului căruia îi este destinată această demonstraţie, e impasibilă.
După o închinăciune adâncă, Dukas, fostul parakimomen raportează:
— O duce numai în huzur… şi-n fiece clipă buzele lui înalţă mulţumiri înlăcrimate către fratele său milostiv…
— Mi-e dor să-l văd… Pe unde se va fi aflând?… se „interesează” Sultanul.
În clipa următoare, zornăind din lanţuri, o momâie păroasă, în zdrenţe imunde, cu picioarele goale, pline de răni ulceroase şi cu ochii rătăciţi, este adusă pe sus, căci nu poate umbla – de doi ieniceri tineri, frumoşi, impasibili.
— Iertare… iertare… frate scump şi Stăpâne… Buzele vinete, crăpate, buboase dezvelesc o gură fără dinţi…
— Aud că ai de toate… Ce-ţi mai doreşti bunul meu frate care atâta m-ai iubit? întreabă Sultanul cu bunătate.
— Moartea… şopteşte Musa.
În spatele lui s-au ivit, imediat, doi gealaţi unul cu un iatagan strălucitor, celălalt cu un şnur de mătase neagră, la capete cu două bule mici de aur…
— Cuvine-se să nedreptăţim un frate scump şi credincios neîndeplinindu-i dorinţa? se întreabă Sultanul, întorcând imperceptibil capul spre gealatul ce ţine, cu solemnitate, şnurul. Acesta, cu o mişcare abilă îi înfăşoară gâtul, rupându-i totodată grumazul: troznetul sec se aude distinct. Trupul slăbit al fostului sultan Musa Çelebi, n-are nici o tresărire măcar: gealatul se înclină, ca un actor ce-ar aştepta aplauze.
— Bine, spune Mehmet apoi, graţios, Sevastocratului: Cred că prietenul şi aliatul nostru Bazileul Manuel va fi mulţumit. Căci fără ajutorul său, răposatul nostru frate Musa… (cineva acoperă trupul cu un covor subţire) ar fi ajuns unealta lui Emirdji Valahul, ale cărui pofte de mărire ţintesc spre Constantinopol…
Sevastocratul spune, cu studiată neglijenţă:
— Noi l-am sfătuit mereu pe Mircea care se intitulează sfidător „mare voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpân al cetăţii Dârstor.”… l-am sfătuit să-şi vadă de lungul nasului… încheie vulgar Sevastocratul.
Sultanul care a ascultat cu vizibilă enervare înşiruirea titlurilor lui Mircea, spune mâncând cuvintele:
— Atunci sfătuiţi-l… pentru ultima oară! Mergeţi în satul său, la Curtea de Argeş unde-şi creşte porcii şi oile… şi sfătuiţi-l!
— Dorinţa Majestăţi voastre e poruncă pentru mine…
Sultanul continuă:
— …Bătrânul ghiaur, căzut în mintea copiilor, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni… (din nou cei de faţă îşi ţin respiraţia întrucât nu ştiu nici ce se pregăteşte, nici ce va urma)… credinciosul nostru Djandjaroglu Izeddin, Beyul de Kastamonu… E bătrân, s-ar putea bănui că e şi inţelept. Dar oare mai trăieşte? Nu l-am văzut de mult… Ne ocoleşte. Nu ştie cât îl iubim…
Ca împins de o mână nevăzută, bătrânul bey mătură cu barba sa albă, rară, covorul din faţa Sultanului.
— Lumină a Răsăritului, mângâierea credincioşilor, sprijin al celor slabi…
— Tot aşa îi spuneai şi acelui câine! – zice Sultanul, un gest spre cadavrul fratelui său.
Gata să intervină, căci nu se ştie ce va hotărî Sultanul în clipa următoare, cei doi gealaţi îl încadrează pe Izeddin…
— Nu… nu… zice Sultanul. Poate mai târziu… Dacă nu-şi va îndeplini solia… Căci îi încredinţăm solia să ne aducă închinarea valahului… Să-i spună că e destul să ridicăm degetul mic şi să-l zdrobim… dar că vrem pace…
— Am înţeles, Stăpâne…
— Şi acum… Sultanul bate din palme. Meterhaneaua scoate sunete stridente. Pânzele cortului interior sunt trase astfel încât curtenii şi ostaşii să nu mai asiste la ceea ce va urma: un stol de cadâne intră graţioase, fâlfâind mătăsurile subţiri ce le acoperă trupurile tinere şi goale.
Jean de Nemours mugeşte:
— De atâta subtilitate grecească, mi s-a uscat gâtlejul!
Frumosul paj, cu ochii plecaţi, îi toarnă vin.
Doi robi târăsc de picioare hoitul fostului sultan Musa. Trec prin faţa celor doi italieni.
— Aţi avut o imagine, messer Bartolomeo, de cum va arăta Europa, sub luminata stăpânire otomană… printre altele şi cu ajutorul nostru…
În ciobeica ce-l duce peste Dunărea cea năpădită de ceaţa dimineţii, Mircea e cufundat în gânduri…
Haiducul de Bucura Dumbrava
Din ciucurii florilor de tei se scutura o pulbere aurie pe învelitoarea casei boiereşti. Cete de albine mişunau prin frunzişul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, muşcatelor şi micsandrelor, care cu învăpăiată strălucire împodobeau marginile pridvorului. Pridvorul, prelungirea învelitoarei, aşezată pe bolţi de zidărie purtate de stâlpişori, dă locuinţei româneşti, fie mare sau mică, o înfăţişare primitoare, bucuroasă de oaspeţi.
Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mişcarea albinelor se înteţea şi adunătoarele de miere se repezea u cu mai mare zor asupra trandafirilor acăţărători de la piciorul cerdacului şi dimprejurul uşii chelarului, aşa încât, din pricina zgomotului lor, câinele cenuşiu, cel mai bătrân al curţii, care dormea pe pragul pivniţei, îşi ridică capul şi, hăpăind împrejurul său, se întinse, căscând zgomotos, şi-şi scutură zdravăn laţele.
Odată cu scăderea căldurii de peste zi, începu şi în casă o mişcare mai vie. Slugile şi slujnicele, toţi ţiganii robi alergau din odăile de gospodărie spre cascle boiereşti şi, lăsându-şi galenţele clăpănitoare înaintea uşilor, intrau numai în ciorapi în sală, spre a nu face zgomot.
Înăuntrul casei era răcoare şi mirosea a ceară şi a mare curăţenie, iar când slugile deschiseră obloanele de la ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var.
De pe divanul, unde-şi făcuse somnul de după-amiază, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu faţa osoasă şi serioasă, cu mustăţile cărunte pe nişte buze cărnoase. întinse feciorului, îngenuncheat pe covor înaintea lui, un picior şi apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roşu. Se sculă apoi drept în sus şi se întinse.
Era îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru şi cu galben, iar peste mijloc era încins cu un şal de mare preţ. Feciorul îi aduse o giubea de postav cenuşiu, care, deşi era vară, era îmblănită pe de margini cu pacele de samur. Un festivit îi acoperea creştetul capului, şi părul lui era tuns scurt.
Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceaţă cu apă rece pe o tavă de argint.
Dar ca să mai soarbă şi din cafeaua pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neaşteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor şi chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoţeilor de la cai.
În curte soseau “braşovence” boiereşti, trăsuri de acele învelite, cum le Iacc.iti saşii din Ardeal, pentru Tara Românească. De sub covillirilc Im liniştirii-, de piele neagră, şi care acopereau întreaga IrAftiirA, Hcobormi a« mu fete, gătite cu rochii în feţele cele mai des- <, Iiisc, şi purlAml pe cap nişte mici tulpănaşc, împodobite cu flori, ieşeau apoi cucoane tinere îmbrăcate cu malote de atlas, precum şi boieri cu giubelc de fete deosebite, şi purtând pe cap işlice, care semănau cu nişte ciuperei uriaşe. Işlicul, deşi era foarte mare, nu era insă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subţire, sau cu blănite de mieluşei nefătati. După rangul boierului, vârful işlicului era o bucăţică de postav cenuşie-albastră sau verde.
La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urea pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, şi era o privelişte foarte hazlie, să vezi cum ieşeau la iveală, pe aci, unul după altul, işlicurile cenuşii şi negre clătinate pe capelele boierilor.
Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul tureesc, adică ridicând mâna dreaptă în cere mare, întâi la gură şi apoi la frunte. Soţia lui, copiii şi ceilalţi musafiri, veniţi de mai-nainte, îl înconjurau, şi pe când poştalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se aşezau încrucişându-se în mare veselie glasurile boierilor.
Puţin mai în urmă, cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se aduseră dulceţuri şi cafele negre, şi se începu vorba despre soli şi copii, despre măritişuri, însurători şi dragoste.
Bărbaţii se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoaseră îndată încălţămintele, ca să le puie în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile tureeşti nu se putea şedea altfel, decât cu picioarele încrucişate sau lungit.
Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremea mai uşor, cu boabele uriaşe ale mătăniilor de chihlimbar, ahat sau de sidef, pe care le purtau totdeauna la brâu. Erau toţi boieri cu moşii mari, vecini şi rude de-ale Jienilor, şi în curând se încinse vorba despre nădejdile şi plângerile plugăriei.
— Mie mi-a stricat gerul mai toată via, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, iarna trecută va rămânea de pomină.
— Să mulţumim lui Dumnezeu, că cel puţin avui ;tm puric tir pacc, oftă un alt boier, apropiind de buze zarful CU cale a şi sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulţumire şi cu mare zgomol.
— De pace şi de Vodă Caragea, zise scurt Creţescu, un boii i e ll faţa fină şi slabă.
— Ori şade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant în scaunul Dom nesc al Tării Româneşti, zise Dumitru, tot aceea e, tot din Fanar sunt.
— Ia te uită! zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat la cap cu un taclit de mătase vărgat roşu cu vânăt, în felul cialmalelor. Dumneata vorbeşti ca fratele dumitale Iancu, duşmanul grecilor!
— Asta ne-ar mai trebui! întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime la el. Ajunge un cap sucit într-un neam.
— Nu face glume sarbede, prietene Columbene, zise Mihai, al treilea dintre Jicni, punând mâna pe umărul lui Aniza ca semn de îmbunare. Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, şi împreună cu el şi noi ceştilalţi.
Toţi întrebară atunci deodată:
— Da unde este frăţiorul dumneavoastră cel mic acuma? Tot ascuns şade la via lui din Drăgăşani?
Amza era acum aşa de supărat, încât lăsă pe fraţii lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Şedea cu picioarele încrucişate pe divan şi „bea tutun” din narghileaua de pe covor, „bea” cu astfel de zor, încât se auzea clocotind apa din carafă.
Mihai Jianu îşi dădu micul fes vânăt spre ceafă şi scărpinându-se pe frunte zise:
— De! Iancu a fost aşa de mult răsfăţat de părinţii noştri, Dumnezeu să-i odihnească, încât el n-a învăţat să-şi pună nici un frâu la gărgăunii lui şi la toate poftele.
— O inimă de înger, adăugă Dumitru, dar cu cap de drac.
— Numai cu urşii din pădure se simte în ale sale, urmă Mihai. Se înţelege, că urmând astfel, nimic nu se va alege de moşiile lui. Clăcaşii lui s-au făcut cu toţii tâlhari.
-Şi cu mintea lui cea ageră ar fi pulul să lle un minunat gospodar! oftă Dumitru.
— Dar cine ar putea să-l înduplecc la aşa ceva? zise Mihai.
— Vreo fată frumuşică, răspunse zâmbind boierul cel bătrân, ca de pildă mititica Ileana Golfineanu. Pe cinstea mea! Când s-a coborât adineauri cu mamă-sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toţi perii mei cei albi! Din opt copii, câţi au fost, a rămas ea singură în viaţă, şi prin urmare trebuie să aibă şi o zestrişoară frumoasă.
— Dar tot nu ne-aţi spus, începu iară vorba Creţescu, dacă Iancu e la Drăgăşani, sau aci, la moşia lui de lângă Caracal?
— Este aici, răspunse Dumitru, şi tocmai am trimis să-l aducă, am trimis chiar pe prietenul lui, pe slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt să cereeteze pe Amza.
— Cum, Tudor este aici? întrebară toţi musafirii cu mare interes.
Numai Columbeanu se scutură şi făcea, parcă-i clănţăneau dinţii
În gură:
— Hrr! Doamne, îurtA-mAt
C'e va să zicA liMtt? întrebă Dumitru Jianu mirat. Eu credeam CA voi sunteţi prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimireiicu la Dunflre, în vremea războiului?
Ha da. Tocmai. Dar ce am văzut eu acolo, n-am să mai uit nici În ceasul morţii.
Toţi tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună ce-a văzut.
În toamna trecută, începu el să povestească, Kutusoff era, cum ştiţi, înaintea Giurgiului, şi Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă trimisese banul Bibescu cu douăzeci de care, încăreate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Ruşilor le mergea rău, erau aproape nimiciţi după cinci ani de luptă cu turcii, fiindcă întăririle nu soseau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea şi o (inea cu privirile aţintite asupra sa.
— Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, că în sfârşit gerul, focul, şi Tarul l-au biruit pe acel Napoleon astă-iarnă, zise un prieten al ruşilor.
Columbeanu urmă:
— Tudor era atunci foarte amărât din pricina izbânzilor din urmă ale ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoaşteţi. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte şi să joace. De multă vreme ruşii şi cu pandurii noştri n-avuseseră decât înfrângeri una după alta. Când am sosit cu însăreinarea mea în tabără şi când întrebai, unde aş putea găsi pe slugerul Tudor, mi se răspunse că este devale, la Dunăre, unde face judecată la patrusprezece sârbi, care treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească şi să facă furtişaguri, şi pe care, în sfârşit, pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din depărtare încă, văzui o mulţime de panduri şi auzii un glas înfiorător strigând: — Să mori, câine, să mori, dihanie! Mă apropiai, străbătând prin mulţime, şi văzui dinaintea mea pe Tudor Vladimirescu, cum ridica sabia aslipra unui sârb îngenuncheat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, şi capul ras al sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărţit de cap, căzu în cealaltă parte. Un şiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Şi tot astfel Tudor tăie capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea...
— Stai frate! Doar nu se poate! strigau unii.
— La al şaptelea sârb! urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu braţrli' pe la spate şi l-am rugat: Iartă boierule, pe ceilalţi, iartă-i pentru siiflelul părinţilor răposaţi! El îşi muşcă în buză de mânie şi muşcă aşii de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, şi nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de în, care i se dădeau, să se şteargă, se înroşeau una ca şi alta. Dădu sabia sa, încăreată de sânge, unui pandur şi porunci ca ceilalţi sârbi să fie bătuţi la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineaţa, trimise să mă cheme şi-mi zise - dumneavoastră ştiţi cum vorbeşte el, scurt şi aspru:
— De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăţi! Privirea, pe care mi-a aruncat-o, zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întoreeam călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem.
Mătăniilc alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor, şi din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, şi o slugă veni, în grabă, cu cărbuni aprinşi.
Creţescu, care sta la fereastră, strigă deodată:
— Mi se pare că vin!
Înconjuraţi de câini, care îi lătrau cu înverşunare, intrau în curte doi călăreţi. Unul purta uniforma verde închisă de pandur şi era călare pe un cal mic negru de Dobrogea, care împroşca în toate părţile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb cu coama zburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acesta din urmă era un tânăr, subţire şi înalt, îmbrăcat în haine olteneşti. Cioarecii lui strâmţi şi ilicul erau împodobiţi cu şireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi şi rare. Pe cap avea o căciulită cu fundul rotund.
— Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul ţărănesc, zise Mihai dând din umeri.
— Dar îl şi prinde bine, de minune, zise Columbeanu râzând.
La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă şi veselă.
Creţescu îşi făcu semnul crucii:
— Doamne Sfinte, după cum aud, adicătelea, dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic?
Iancu îşi aruncă mândru capul pe spate şi zise:
— Codrul nu minte, codrul nu înşală, şi în codru-şi pierde afurisitul de ban puterea lui drăcească. De aceea negreşit, codrul nu este loc căutat de oameni.
— Dacă toţi ar gândi astfel... răspunse Creţescu dând din cap.
„...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi.”
Din scrisoarea lui VLAD ŢEPEŞ
către MATEI CORVIN[1]
CUVÂNT ÎNAINTE
P
e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpia valahă, iernile erau adesea albe şi mute.
Zăpezile cădeau, valuri-valuri, şleahurile neumblate rămîneau troienite cu săptămânile, călăreţii şi chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor şi iarmaroacelor sau cu cine ştie ce necazuri. Sătenii se închideau în obştea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veştile de la oraşe şi de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amărât de fugar ori de vreun târgoveţ cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere.
O asemenea vreme îngheţată şi mută s-a abătut şi în iarna anului 1447 peste neînsemnata aşezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului.
Sihla aceea învecinată - o ramificaţie viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei - păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis şi Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân şi al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneştii.
Numele satului sugerează îndată, ca şi în alte câteva locuri din ţară, întinse bălţi, ape leneşe, şi desigur, nelipsite mlaştini.
Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile şi apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară şi n-ar fi intrat - meteoric şi viscolit - în istoria şi legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculeşti şi Dănesti. Desigur, un mărunt şi, ceţos cadru pentru o luptă înverşunată şi legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Ţării Româneşti şi pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmaşii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii şi nepoţii lui Mircea, cu fiii şi nepoţii lui Dan.
Vrăjmăşia pare a fi început după moartea lui Radu.
Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme.
Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmaşii lui Dan I-iul, adăpostiţi în Ardeal şi la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-şi revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul şi asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceştia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasnaglava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, şi reuşeşte apoi să domnească şi el cu întreruperi, cam zece ani.
Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sârbeşti amintind rezistenţa lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431.
Coroana Ţării Româneşti trece iarăşi la urmaşii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3].
Cu acest domn, cu nume straniu şi izbitor, conflictul dintre Drăculeşti şi Dăneşti capătă un ecou istoric mai amplu şi mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile şi însemnările vremii: bizantine, ungureşti, sârbeşti, italieneşti, polone şi chiar turceşti.
Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara şi-l suprimă pe Vlad Dracul şi pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea.
Urmează un intermezzo de vreo zece ani de triumf al Dăneştilor.
Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Ţepeş, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Muşatin adevărat prin mamă, şi un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5] în tronul Munteniei pe ucigaşul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Şi, câţiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit şi protejat tot în Ardeal (ca şi Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în ţară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar şi ca să împlinească, medieval şi cavaleresc, vendetta: să-şi răzbune tatăl.
La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanţului, piere trădat şi asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea.
Vrăjmăşia dintre Drăculeşti şi Dăneşti va continua mai estompată şi în deceniile următoare, sfâşiind inutil ţara şi servind desigur doar intereselor politice şi economice ale unei părţi din boierimea feudală română, la rândul ei împărţită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii şi duşmănii interne, cu aserviri şi ploconiri externe, când faţă de turci, când faţă de adversarii acestora.
Fiul lui Ţepeş, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis şi el de nişte Dăneşti: de un vistier Albu, întovărăşit de Dimitrie Iacşici şi de Danciul urmaşul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea.
Cu omisiunile şi derogările unei ficţiuni literare, romanul de faţă caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvenţe din lupta celor două familii domneşti, şi din destinele celor doi Drăculeşti propriu-zişi; al lui Vlad Dracul - Drăculea Vodă - şi al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Ţepeş, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, şi mai târziu.
Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanşează şi explică (în intenţia autoarei) un episod justiţiar dar feroce de la începutul domniei lui Ţepeş, al cărui chip apare în Legendele săseşti despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism.
De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân şi fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfăşurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar şi slab şi a unui destin politic covârşitor pentru veacul XV, în care Balcanii şi Bizanţul cad sub stăpânirea lui Murad II şi Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conştientă de răspunderile ei şi de ameninţătoarea putere din Răsărit.
[1] Vezi Notele numerotate cu cifre la sfârşitul volumului(n.a.)
[2] Legitimă – Din punct de vedere istoric şi juridic, lupta era legitimă în sec.XV fiindcă acţiona principiul ereditar-electiv la succesiunea unui domn. După legile bizantine, consfinţite şi de feudalism la început, puteau concura la domnie atât fiii legitimi sau bastarzi, cât şi fraţii domnului răposat sau înlăturat, boierii ţării urmând să decida cui îi revine scaunul. Acest sistem electiv a adus mari şi nefericite prejudicii ţării, sfâşiată mereu de aceste lupte(n.a.)
[3] Vlad Dracul a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri : 1436—1438 ; 1439—1442 ; 1443—1447. (n.a.)
[4] Unii cercetători îl numesc şi Vladislav II Dan sau Danciul(n.a.).
[5] Şi Vlad Ţepeş a domnit de trei ori. Prima domnie, din 1448, e foarte scurtă, doar două luni. A doua : 1456—1462 ; a treia iarăşi fulgerătoare, în 1478. (n.a)