Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI
Civilizaţia dacică
Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal.
sursa foto:DCnews
Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării. Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.
Unitatea profundă de cultură materială a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice. Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.
Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac:
Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma.
Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. “Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” (H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).
Expansiunea romană la Dunărea de Jos
În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.Hr. Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î.Hr. transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârşitul sec. II î.Hr. ocupă tot litoralul est adriatic (129 î.Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î.Hr. generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.
După zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie grecobastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic.
Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius.
Astfel se explică planurile militare ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.
Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică (asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “aninaţi de munţi” (Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării.
“Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre Octavian şi Antonius. Un “rege al geţilor“ (Suetonius) pe nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus.
Urmărind diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, Octavianus va demara politica “spaţiului de siguranţă” prin crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de geţi (cifră exagerată de izvoare).
În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conducătorii locali geţi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes . “Prietenul şi aliatul” romanilor Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care, atacându-l şi pe al treilea conducător get Zyraxes ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei.
Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, dacogeţii atacând în permanenţă teritoriile cucerite de romani. Primele decenii ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) – împăratul Nero va crea flota Mării Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană (Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în Câmpia Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei şi apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d.Hr. fiind încorporată Moesiei Inferior.
Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, aducându-le în faza finală.
Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în luptă.
Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul Domiţian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi stabileşte cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la împăratul roman promiţând pace. Oferta lui Decebal este însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, Decebal trimite o a doua solie la Domiţian, de această dată sfidându-l: va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce mai departe războiul, pe romani aşteptându-i mari nenorociri.
Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma.
În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea.
Învins de către marcomani, Domiţian va propune lui Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi multe alte avantaje. În schimb, Domiţian s-a considerat singurul biruitor şi a trimis la Roma “aşa zişi soli ai lui Decebal şi o preţioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a anunţa senatului triumful său asupra dacilor.
Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine apăra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii şi sarmaţii care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deşi s-a străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu Domiţian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în momentul preluării conducerii Imperiului de către Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii.
Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei
Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în Dacia
Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate.
Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând războaiele lui Domiţian şi Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII.
Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere al poporului român.
Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domiţian în memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii.
Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia.
Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cetăţilor dacice în primul război dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile construirii lor.
Cauzele războaielor daco-romane
Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse:
Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. O cooperare militară între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani.
Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, împăraţii romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către barbari.
Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a bogăţiilor Daciei în cadrul Imperiului.
Nemulţumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace cu Domiţian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu.
Ambiţiile militare personale ale lui Traian.
Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu Domiţian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către Traian.
În aceste condiţii Traian este cel care face primul pas, comiţând actul de agresiune împotriva Daciei.
Primul război dacic din anul 101/102
Personalitate lui Traian
Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. în oraşul Italica din Spania. Ascensiunea tatălui său – ajuns consul şi guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice şi sociale care au redresat statul roman.
A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii germanilor, dacilor şi parţilor.
A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din expediţia împotriva parţilor.
Pregătirile de război
După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea romană cât şi de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri:
Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni (Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului, între localităţile actuale Šip şi Carataš (Serbia);
Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica.
În total au fost mobilizaţi cca. 150.000 de oameni;
Unităţile militare au fost puse sub comanda unor generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul împărat Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D.Terentius Scaurianus şi C.Iulius Quadratus Bassus.
La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei.
Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi cu regatul part, trimiţând o ambasadă (solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parţilor Pacorus II.
Desfăşurarea conflictului
Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) şi traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei).
În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator.
Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei.
După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus.
În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101-102 începuse.
Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.
În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă.
După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei.
Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracţiuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează festivităţi. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător.
În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistiţiu. Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.
La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit.
Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domiţian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-AizisBerzobia-Tibiscum – până la Mureş) şi sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaţilor acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană.
Al doilea război dacic (105-106)
La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian.
Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificaţiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate.
Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. Împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor “lungi şi grele strădanii “.
Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.
Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.
Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T.Cl.Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări.
Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.
Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative.
Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei dacoromane.
descarcati cartea de aici....
Cuvânt înainte
Studierea istoriei Daciei romane – un domeniu „clasic” al istoriografiei româneşti – a cunoscut, în secolul de curând încheiat, perioade de un deosebit interes ilustrate de rezultate ştiinţifice de valoare. Dincolo de modă şi circumstanţe, cercetarea romanităţii Daciei a rămas o constantă a istoriografiei româneşti. Domeniul a fost ilustrat de profesori de statura unui Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu, Dumitru Tudor, de savanţi precum Mihail Macrea, Ion I. Russu, Bodor Andras, Nicolae Gostar, de cercetărori inzestraţi ca Buday Arpád, Vasile Christescu, Grigore Florescu, Emil Panaitescu, Octavian Floca, Ion Berciu, Kurt Horedt, Gh. Popilian – pentru a menţiona doar câţiva dintre cei trecuţi în nefiinţă. În acest context sunt de remarcat importantele contribuţii ştiinţifice ale unor prestigioşi istorici străini ca A. Alföldi, E. Ritterling, A. Stein, J. Szilágyi, G. Forni, R. Syme, B. Gerov, A. Dobó, J. Fitz, W. Eck, H. Wolff, K. Strobel.
Anii comunismului naţionalist românesc –când istoriografia a fost controlată şi instrumentalizată[1]– au lăsat urme funeste şi asupra istoriei şi arheologiei Daciei romane, cu deosebire din punct de vedere instituţional prin desfiinţarea învăţământului superior de studii clasice după 1948 şi printr-o anume „politică a cercetării”. Contactele cu lumea savantă din Europa şi cu noutăţile în materie au fost sporadice. În pofida tendinţei de minimalizare a romanităţii (consecinţă directă a ideologiei oficiale care accentua thraco– dacismul românilor) în această perioadă funestă au apărut lucrări de referinţă privitoare la Dacia romană. Sintezele de istorie a Daciei romane – în evident progres de la o generaţie la alta2 – reflectă, deopotrivă, nivelul documentaţiei şi preocupările autorilor, dar şi o anume „politică a cercetării”. Aceste valoroase sinteze, cu concluzii corecte în ansamblul lor, au pus în lumină procesele istorice majore – asimilare, integrare, romanizare – şi au încercat să evidenţieze particularităţile unicei provincii nord–dunărene a Imperiului Roman. Sintezele asupra Daciei romane au constituit puncte de plecare de reală utilitate pentru cercetările ulterioare, jalonând de fapt liniile directoare ale noilor interpretări.
Evident, în cercetarea unor provincii romane există accente diferite. În Dacia bunăoară, cu probleme specifice – adesea condiţionate ideologic–, primul Onomasticon Daciae (1944) a lui I.I. Russu era, de fapt, o replică la studiul lui A. Kerényi (1941). Stadiul actual al cercetării corespunde unei situaţii mai generale a istoriei şi arheologiei Daciei romane, sensibil rămasă în urmă – în investigarea anumitor domenii la nivelul standardelor actuale (populaţie, structuri economice) – faţă de cea a altor provincii europene ale Imperiului.
După revoluţia din 1989 mulţi dintre istoricii preocupaţi de cercetarea Daciei romane s-au adaptat –fără probleme şi fără complexe– la noul climat istoriografic, după cum noua generaţie de tineri istorici care s-au ilustrat prin contribuţii valoroase au fortificat sentimentul benefic de şcoală istorică.
În ultimul deceniu cercetarea Daciei romane s-a racordat la fenomenul de renovare istoriografică. În plan
2 V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti,
1937; C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’ Antiquité, Bucarest, 1945, p. 75-187; M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 345-476; M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969; D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1978; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995; idem, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti, 2000, p. 105-324; M. Bărbulescu, Dacia Felix, în Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 50-134; A. Bejan, Dacia Felix. Istoria Daciei Romane, Timişoara, 1998; D. Protase (coord.), Dacia romană, în Istoria Românilor. II. Daco–romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 35-287.
instituţional un fapt notabil este înfiinţarea Institutului de Studii Clasice (1997) –un centru de cercetare al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş–Bolyai din Cluj– al cărui domeniu principal de cercetare este istoria şi arheologia Daciei romane, cu precădere istoria şi arheologia militară, arheologia funerară, populaţia şi societatea, spiritualiatea antică, fenomenul romanizării din perspectivă comparată3.
După 1989, doctoratul a redevenit activitatea ştiinţifică cea mai creativă. O serie de teze de doctorat abordând problematici novatoare au utilizat noi instrumente şi noi metode de investigare, care au adus rezultate notabile4.
Noile cercetări au căutat să identifice trăsăturile care deosebesc o provincie romană de alta –unele fiind determinate de istoria preprovincială, altele datorându-se faptului că nişte comunităţi asemănătoare încep cu timpul a se manifesta diferit în spaţii diferite. Dacia se deosebeşte de tot ceea ce cunoaştem prin faptul că aici – ca urmare a tipului dur de cucerire a Daciei, sensibil diferit de anexarea relativ facilă a altor provincii – structurile economice, sociale şi politice ale Romei imperiale au fost introduse „aproape peste noapte” (I. Piso), iar intrumentul principal a fost colonizarea masivă.
Cel de al XVII-lea Congres Internaţional pentru studiul Frontierelor Imperiului Roman (Zalău, 1-10 septembrie 1997)
Buletinul Institutului de Studii Clasice 1, aprilie 2001.
Multe dintre aceste teze de doctorat – publicate ori aflate în curs de publicare – reprezintă contribuţii istoriografice remarcabile: R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998; C.H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998; Adela Paki, Populaţia din Dacia de nord în lumina izvoarelor epigrafice, Diss., Cluj, 1998; Al. Diaconescu, Statut social şi reprezentare artistică în Dacia romană. Contribuţii la istoria elitelor provinciale, Diss., Cluj, 1998; A.
Husar, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj, 1999; P. Hügel,
Ultimele decenii ale stăpânirii romane în Dacia (Traianus
Decius–Aurelianus), Diss., Cluj, 1999; A. Ruscu, Provincia
Dacia în istoriografia antică, Diss. Cluj, 2001; C. Găzdac, Circulaţia monetară în Dacia şi în provinciile învecinate de la Traian la Constantin, Cluj, 2002.
a constituit un moment de referinţă pentru evaluarea nivelului atins de istoria şi arheologia Daciei romane, cu precădere de cercetările referitoare la limes şi armata romană[2].
Aşadar, cercetarea istoriei Daciei romane rămâne, la începutul acestui nou mileniu, un domeniu „clasic” (din păcate nu şi prioritar, datorită mai ales precarităţii resurselor financiare alocate cercetărilor arheologice) al istoriografiei româneşti, pe măsura unei epoci de excepţie – epoca romană reprezentând în cadrul istoriei României un moment de maximă deschidere spre istoria universală. Prin implantarea unei civilizaţii şi culturi superioare, prin sinteza etnică realizată, epoca romană constituie un moment–cheie care a avut cele mai însemnate consecinţe pentru evoluţia istorică ulterioară a spaţiului carpato–dunărean.
Capitolul 1
DACIA AVGVSTI PROVINCIA
1.1 Constituirea provinciei Dacia
La scurtă vreme după sfârşitul celui de-al doilea război daco-roman[3] –fiind universa Dacia devicta[4]- s-a constituit provincia Dacia8. Unica provincie transdanubiană a Imperiului Roman, Dacia -veritabil [5]propugnaculum Imperii- avea rolul strategic de a separa masele barbare norddunărene; Dacia avea menirea de asigura protecţia teritoriilor sud-dunărene ale Imperiului, în primul rând prin izolarea celor două neamuri sarmatice ale iazygilor şi roxolanilor[6].
Dacia a fost ultima dintre provinciile europene întemeiate de romani în urma cuceririi unei regiuni din Barbaricum. Nici o altă provincie europeană a Imperiului Roman n-a avut o frontieră atât de lungă cu lumea barbară, ceea ce explică unele particularităţi ale Daciei romane, în primul rând ponderea elementului militar în viaţa Provinciei. Prin urmare, analogiile potrivite specificului Daciei trebuie căutate în provinciile de pe limesul european, care se apropie de Dacia prin prezenţa masivă a armatei, structură socială şi nivel de civilizaţie.
Cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană, au fost concepute a dura şi nu exclusiv datorită măsurilor militare, ci mai cu seamă celor privind asigurarea vieţii şi prosperităţii Provinciei[7].
În urma primului război dintre Traian şi Decebal, prin pacea din anul 102 unele teritorii locuite de daco-geţi intră sub stăpânirea Romei: Muntenia, sudul Moldovei, estul Olteniei şi sudestul Transilvaniei până la Olt sunt anexate Moesiei Inferior[8], din care vor face parte până la sfârşitul epocii traiane[9].
Tot în anul 102 Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei (la sud de Mureşul mijlociu) – ocupate ferm de către romani, care au construit castre şi drumuri- constituiau un district militar roman, sub conducerea consularului Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus[10], aflat în fruntea armatei de ocupaţie. Cassius Dio afirmă că, după încheierea primului război dacic, Traian “lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând garnizoane şi în restul ţării”[11], iar vestigiile arheologice confirmă prezenţa unei garnizoane romane –formată din vexilaţii apartinând legiunilor IIII Flavia Felix, I Adiutrix, II Adiutrix şi VI Ferrata- în capitala regală a lui Decebal[12]. Într-un recent studiu, I. Piso este de părere că vexilaţiile legionare sunt atestate la Sarmizegetusa numai începând din 106 p. Chr.[13].
Cele aparţinând legiunilor II Adiutrix şi VI Ferrata ar fi rămas câteva luni sau câţiva ani, în timp ce vexilaţia legiunii IIII Flavia Felix a staţionat la Sarmizegetusa Regia probabil până la sfârşitul domniei lui Traian[14]. După aceea, zona fostei capitale dacice a continuat să fie supravegheată de trupa din castrul de la Orăştioara de Sus[15].
Dacă însă garnizoana formată din vexilaţiile legionare a fost instalată la Sarmizegetusa Regia la sfârşitul primului război dacic, atunci este de presupus că regele dac -lăsat să domnească peste restul Daciei necucerite-, trebuie să fi rezidat din acest moment undeva la nord de Mureşul mijlociu, poate în cetatea de la Piatra Craivii[16].
Oricum, pacea din anul 102 consfinţea ocuparea unor teritorii ale Regatului dac şi, dacă avem în vedere intervalul scurt până la transformarea sa integrală în provincie romană, conferirea statutului de rex amicus[17] lui Decebal trebuie să fi avut în perspectivă o viitoare anexare la Imperiu. De altfel, alte două fapte –luarea titlului triumfal de Dacicus de către Traian, după întoarcerea sa la Roma, în decembrie 102, şi construirea, între cele două războaie, a grandiosului pod peste Dunăre, la Drobeta- au semnificaţia incontestabilă că marea majoritate a dificultăţilor de cucerire a Daciei au fost învinse în primul război, că împăratul Traian considera Dacia lui Decebal mult slăbită militar, aproape de înfrângerea finală. Podul de la Drobeta, capodoperă a tehnicii antice, nu putea fi conceput şi realizat decât în ideea că Dacia era ca şi cucerită şi că va deveni provincie a Imperiului Roman, lucru
oarecum prefigurat de victoriile decisive din primul război daco-roman.
În aceste împrejurări, pare mai firesc să considerăm că începuturile procesului de organizare a provinciei Dacia datează din anii 102105 chiar dacă, în stadiul actual al cercetării persistă o anume imprecizie în terminologie[18]. Potrivit interpretării Prof. I. Piso, ca vir consularis,
Pompeius Longinus era legatus Augusti pro praetore al provinciei Dacia, dar prin provincie nu trebuie să înţelegem provincia constituită –in formam provinciae redigere- ci mai degrabă domeniul de competenţă al consularului, zona în care acesta îşi exercita imperium-ul22. Capturarea lui Pompeius Longinus de către Decebal şi evenimentele celui de-al doilea război daco-roman au stopat, temporar, această evoluţie.
Spre deosebire de primul război daco-roman -în care armatele Moesiei Superior şi Inferior au jucat rolul principal-, în cel de-al doilea (având ca scop cucerirea Daciei de la nord de Mureşul mijlociu), ponderea armatei Pannoniei în desfăşurarea operaţiunilor militare trebuie să fi fost mai mare[19].
În vara anului 106 războiul era încheiat, iar Regatul dac îşi înceta existenţa. Astfel, după ce anexase Dobrogea, Imperiul Roman îngloba acum şi Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul şi Transilvania. Totodată, o prezenţă militară romană sigură sub Traian e semnalată în sudul Basarabiei, de la Orlovka până la Tyras, la gurile Nistrului24.
Cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul şi vestul Olteniei vor forma, în anul 106, provincia Dacia constituită, cum s-a văzut, prin anexarea teritoriului unui stat barbar. Teritoriile norddunărene cucerite la 102 p. Chr. –estul Olteniei, Muntenia, sud-estul Transilvaniei, sudul Moldovei- au fost alipite Moesiei Inferior. Celelalte teritorii nord-dunărene cucerite –Crişana, Maramureş, centrul şi nordul Moldovei- nu vor fi anexate Imperiului Roman, rămânând în stăpânirea dacilor liberi.
Cu privire la întinderea Daciei traiane25, se poate preciza că frontierele sudice şi sud-estice ale noii provincii se învecinau cu Moesia Superior şi Inferior, în timp ce graniţa estică era fixată la poalele Carpaţilor Orientali, dincolo de care se întindea Barbaricum-ul. Mai puţin clară este situaţia frontierei vestice. În stadiul actual al cercetării se consideră că Dacia traiană era mai
römischen Heeres in den dakischen Provinzen (ActaMN 34/1,
1997, Sondererscheinung), p. 22-31.
N. Gostar, Aliobrix, în Latomus 26, 1967, p. 987-999; E. Diehl, în RE XIV 1 (1942), col. 1862, s.v. Tyras.
C.C. Petolescu, op. cit., p. 49; Piso 1993, p. 7, fig. 1; D. Protase, Les frontières de la province de la Dacie au temps de l’empereur Trajan, în Omaggio a Dinu Adameşteanu (ed. M. Porumb), Cluj, 1996, p. 135-138, fig. 1; idem, în IstRomânilor II, p. 38-41.
extinsă spre vest decât Dacia Superior şi
Porolissensis de după 118-119 p. Chr[20].
Rezumând, teritoriile dacice cucerite de Traian au fost împărţite între noua provincie Dacia (Banatul, Oltenia de vest, Transilvania) şi Moesia Inferior (restul Olteniei, Muntenia, Transilvania de sud-est, Moldova de sud). Împăratul cuceritor a întemeiat în Dacia un singur oraş colonia Sarmizegetusa[21], dar a întreprins o amplă colonizare cu supuşi ai Imperiului.
În anii 118-119 împăratul Hadrian
procedează la o reorganizare a teritoriilor norddunărene[22]. Anumite zone vor fi abandonate (Moldova de sud, Muntenia estică şi centrală, poate şi alte teritorii), dar vor rămâne strict supravegheate de Imperiu[23]. Ce a mai rămas în stăpânirea Romei din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior va forma o nouă provincie, Dacia Inferior. Această provincie a cuprins în principal valea Oltului. Teritoriul din nordul Transilvaniei intracarpatice, până pe cursul râurilor Mureş şi Arieş, a constituit o nouă provincie, Dacia Porolissensis. Restul teritoriului dacic (Transilvania centrală, Banatul şi vestul Olteniei) devenea provincia Dacia Superior. Această împărţire teritorială nu pare să se mai fi schimbat până în vremea împăratului Gallienus. Singura modificare, introdusă de Marcus Aurelius la 169 p. Chr., va fi instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (Tres Daciae), care vor forma de-acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.
Organizarea Daciei ca provincie romană s-a făcut îndată după cucerire[24]. Ca terminus ante quem poate fi acceptat în principiu anul 110 când apare legenda monetară DACIA AVGVST(i)
PROVINCIA[25]. Organizarea noii provincii a fost un proces complex în care conceperea reţelei de drumuri şi stabilirea garnizoanei trupelor reprezintă elementele esenţiale. În stadiul actual al cercetării se consideră că în anul 110 sistemul defensiv al Daciei era deja constituit şi că fortificaţiile (faza cu val de pământ a castrelor) funcţionau deja[26].
În lumina diplomei de la Ranovać din 14 octombrie 109[27], cel dintâi guvernator al Daciei pare a fi Iulius Sabinus (106/107 – 109)34, dacă îl excludem pe Pompeius Longinus şi acţiunea sa de a organiza o provincie Dacia ante litteram.
Principala realizare a lui Iulius Sabinus a constat probabil în organizarea rapidă şi energică a teritoriului cucerit şi a infrastructurii sale ca provincie romană, ca şi în planificarea colonizării şi a construirii sistemului defensiv al Daciei romane. Succesorul său, D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110 ?)[28], a executat demobilizarea masivă a armatei de campanie[29] şi a întemeiat, în numele împăratului cuceritor, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa[30].
Primul deceniu al epocii romane în Dacia a stat sub semnul autorităţii şi măsurilor luate de optimus princeps – Traian, care realizează organizarea Provinciei chiar din primul an, iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea Daciei în structurile Imperiului. Dacă în provinciile occidentale Roma a colaborat cu aristocraţia locală permiţând existenţa unor comunităţi cu autoadministrare (civitates)[31], în Dacia cadrele sociale tradiţionale au fost sparte, ceea ce a dus la evicţiunea aristocraţiei dace. În comparaţie cu alte provincii romane, Dacia se deosebeşte de tot ceea ce cunoaştem prin faptul că aici structurile economice, sociale şi politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (I. Piso), iar instrumentul principal a fost colonizarea masivă. Aşa se explică, de altfel, rapiditatea romanizării Daciei (un deceniu !).
În anul 110 p. Chr. legenda monedelor imperiale DAC(ia) CAP(ta) devine, semnificativ, DACIA AVGVST(i) PROVINCIA[32]. Noul tip ilustrează evoluţia realizată de provincia nord-dunăreană în sensul adaptării ei la ritmul vieţii romane; aşadar această legendă monetară exprimă, deopotrivă, integrarea Daciei în vastul angrenaj al Imperiului şi pacificarea deplină / stabilitatea provinciei traiane.
1.2 Administraţia Daciei romane
Ca urmare a cuceririi sau a încorporării paşnice în Imperiu, teritoriul unei provincii devenea ager publicus; astfel trebuie înţeles cunoscutul text al juristului Gaius (II, 7): in eo (provinciali) solo dominium populi Romani est vel Caesaris[33]. Prin urmare, dominium Caesaris nu semnifică domeniul imperial ci ager publicus din provinciile imperiale, pe care împăratul îl administrează potrivit teoriei constituţionale a Principatului, în numele poporului roman.
Funcţia unei provincii romane era aceea de a asigura securitatea frontierelor, liniştea internă şi perceperea impozitelor[34]. Esenţială era implantarea unor structuri economice care să susţină trupele de ocupaţie[35].
Dacia Augusti provincia a fost constituită printr-un decret-lege imperial (lex provinciae)43 promulgat de Traian, înainte de înapoierea sa la Roma. Lex provinciae conţinea, foarte probabil, statutul, principiile de organizare şi conducere ale provinciei, prevedea impozitele către fiscul imperial, fixa frontierele şi unităţile militare însărcinate cu paza teritoriului provincial. Întreaga organizare militară, civilă-administrativă, economică şi fiscală a Provinciei nord-dunărene a fost făcută după legile generale din Imperiu, de drept public şi privat, prin implementarea instituţiilor de guvernare şi administrare specifice epocii Principatului[36]. Integrarea Daciei traiane în Imperiul Roman s-a realizat prin instituţii specifice, exemplar organizate: administraţia provinciei, armata şi fiscul imperial[37].
Într-o provincie de frontieră ca Dacia, cu un rost special în strategia imperială, rolul factorului militar în desfăşurarea vieţii romane a fost, fără îndoială, copleşitor. Însă de aici nu se poate trage concluzia că Dacia avea o organizare teritorialadministrativă de caracter militar46. De altfel, în epoca Principatului prezenţa unei asemenea excepţii în organizarea unei întregi provincii nu este cunoscută.
Traian a organizat Dacia ca provincie imperială47, condusă de un delegat/locţiitor al împăratului – legatus Augusti pro praetore. Acesta aparţinea ordinului senatorial şi era vir consularis, adică îndeplinise anterior cea mai înaltă magistratură la Roma, consulatul ordinar sau suffect. Apartenenţa acestui legatus la ordinul senatorial este indicată şi prin formula pro praetore, care îl designează ca mandatar al împăratului investit cum imperio. Asemenea tuturor membrilor ordinului senatorial, legatul consular poartă titlul de vir clarissimus.
Guvernatorul (legatus Augusti pro praetore) Daciei era reprezentantul împăratului în dubla calitate de comandant al armatei şi şef-suprem al aparatului administrativ al provinciei. Investit cu imperium, guvernatorul avea o autoritate absolută în domeniul militar, precum şi în cel administrativjuridic (jurisdicţia asupra tuturor provincialilor,
romain, Paris, 1998.
Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi statutul acestora în Dacia romană, în EphemNap 3, 1993, p. 222-225; D.
Protase, în IstRomânilor II, p. 52-55.
Cu privire la administraţia Daciei romane, a se vedea Petolescu, AdmDR, p. 880-882; Piso 1993, p. 6-9; Bărbulescu 1998, p. 52 sqq, 64 sq.
militari şi civili, cetăţeni şi necetăţeni)[38]. În perioada Principatului, guvernoratul civil era în funcţie de comandamentul militar, inseparabil de acesta[39]. Durata mandatului unui guvernator era variabilă, după Cassius Dio (Hist. Rom. 52, 23, 2) limita obişnuită fiind de cel puţin 3 ani şi de cel mult 5 ani.
La intrarea în funcţie guvernatorul primea din partea împăratului mandata principis, instrucţiuni generale şi de principiu privind administraţia provinciei, unde el guverna în virtutea acestui mandat, având autoritatea şi competenţele incluse în imperium. La nivel provincial, imperium înseamnă comanda şi jurisdicţia supremă[40].
Pentru exercitarea atribuţiilor ce-i reveneau în cadrul magistraturii civile în provincia sa, guvernatorul avea la dispoziţie un officium care trebuia să asigure desfăşurarea normală a vieţii provinciale. În realitate acest officium restrâns şi exclusiv militar era impropriu pentru administrarea unei provincii. Integrarea era asigurată de fapt prin structurile economico-sociale romane şi prin principiul timocratic, care se afla la baza structurii politice[41].
Guvernatorul deţinea şi autoritatea judiciară, iar ca magistrat suprem, în momentul intrării în funcţie, el dădea -în baza lui ius edincendi, ca praetorul la Roma- un edict (edictum provinciale)[42] în care se preciza “programul” său “de guvernare” şi care era o importantă sursă de drept public. La Apulum, la est de castrul legiunii XIII Gemina, a fost identificat praetorium consularis, sediul guvernatorului consular al celor Trei Dacii şi al administraţiei provinciale[43]. În concluzie, guvernatorul era omul care deţinea, practic, frâiele puterii în Dacia.
Se presupune că guvernatorul consular era secondat de un procurator Augusti de rang ducenar[44] cu atribuţii financiare[45]. Reprezentant al Fiscului imperial[46], procuratorul financiar răspundea de administrarea finanţelor (perceperea impozitelor cuvenite fiscului imperial, plata soldelor, evidenţa cheltuielilor necesare aparatului administrativ al provinciei). Procuratorii financiari (procuratores Augusti) aparţineau ordinului ecvestru şi purtau titlul de vir egregius. La Sarmizegetusa a fost identificat şi cercetat arheologic sediul
procuratorului financiar al celor Trei Dacii –domus procuratoris[47].
Reprezentanţii puterii centrale se aflau în provincia Dacia în exerciţiul unei funcţii publice care, pentru ei, reprezenta o etapă în carieră (cursus honorum). De loialitatea şi profesionalismul cu care îşi îndeplineau misiunea încredinţată, depindea evoluţia ulterioară a carierei lor.
Pentru a putea fi administrat teritoriul Daciei romane a fost divizat în civitates şi territoria. Organizarea teritoriului în Dacia este puţin cunoscută[48]. În stadiul actual al cercetării nu se poate preciza divizarea teritoriului Daciei în civitates[49]. Oraşele de drept roman (municipii şi colonii) îşi delimitau teritoriile. Legiunile posedau teritorii proprii (prata legionis), la fel ca şi unităţile auxiliare. Regiones par a fi teritorii aflate sub control militar, cum se întâmplă în Dacia Porolissensis, pe Someş, unde sub Gordian al III este atestată regio Ans(amensium), un district militar de graniţă[50]; situată în zona de frontieră, această regio se afla sub jurisdicţia unui beneficiar (subofiţer cu atribuţii administrative) al guvernatorului Provinciei –agens sub sig(nis) Samum cum reg(ione) Ans(amensium)[51]. O serie de territoria au fost trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium Caesaris), beneficiile exploatării lor revenind fiscului imperial[52]. În sfârşit, s-au constituit şi teritorii rurale, un exemplu epigrafic oferindu-l Sucidava, care era, în secolul III, centrul unui asemenea teritoriu (territorium
Sucidavense)[53].
1.3 Organizarea Daciei sub Traian
Împăratul cuceritor reuşeşte organizarea Provinciei chiar din primul an de stăpânire romană[54], iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea Daciei în structurile Imperiului Roman. Traian a organizat teritoriul Daciei în vederea obţinerii unei formule de asigurare a ordinii interne şi a prosperităţii necesare stabilităţii Provinciei[55].
Spre deosebire de ceea ce cunoaştem în alte provincii romane, în Dacia structurile economice, sociale şi politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (Prof. I. Piso), iar instrumentul principal al fost colonizarea masivă[56]. Numărul noilor veniţi era deja însemnat sub Traian şi, ceea ce este important, mulţi erau cetăţeni romani[57]. De altfel, pacificarea Daciei a fost urmată de demobilizarea masivă a armatei de campanie. Prin aceste masive lăsări la vatră, la numărul mare al coloniştilor civili, s-au adăugat şi veteranii.
Evident, atunci când discutăm despre colonizarea iniţială din epoca traianică avem în vedere Dacia intracarpatică (împreună cu Banatul şi vestul Olteniei); aceasta este provincia pe care o colonizează Traian, iar nu sudul Daciei care atunci nu era provincia Dacia. De altfel, nici alte teritorii dacice aflate sub stăpânire romană în epoca traiană -Muntenia, anexată Moesiei Inferior, şi zona de la vest de Munţii Apuseni, între Mureş şi Tisa, intra provinciam ca statut juridic, adică aparţinând Daciei traiane- n-au fost colonizate de Traian.
În epoca traiană noua Provincie constituia un organism militar şi administrativ unitar. Sistemul defensiv al Daciei a fost elaborat încă de Traian, fiind ulterior completat şi amplificat de împăraţii următori, până în secolul al III-lea. O dată cu fondarea coloniae Ulpiae Traianae Augustae Dacicae Sarmizegetusae trebuie să se fi fixat şi celelalte unităţi teritoriale, a căror condiţie juridică era stabilită de lex provinciae. Provincia norddunăreană creată de Traian s-a aflat pe timpul acestui împărat sub autoritatea unui legatus Augusti pro praetore de rang consular (vir consularis). Dacia traiană era aşadar o provincie imperială de rang consular. Rangul consular al guvernatorului era impus -potrivit regulilor după care o provincie a cărei armată avea mai mult de o legiune nu putea fi condusă decât de un legatus consular[58]- de faptul că în provincia traiană, alături de numeroase auxilia, staţionau două legiuni[59]: XIII Gemina şi IIII Flavia Felix.
Centrul de comandă al guvernatorului consular al Daciei traiane se afla în primul rând la Ulpia Traiana Sarmizegetusa[60], datorită faptului că oraşul era situat la mijlocul distanţei dintre cele două castre legionare, Berzobis şi Apulum.
Descoperirea diplomei militare de la Ranovać[61][62], în 1986, a modificat cronologia guvernatorilor Daciei în timpul lui Traian. Din noua diplomă, care datează din 14 octombrie 109, aflăm despre 19 auxilia (3 alae şi 16 cohortes) că sunt in Dacia sub D. Terentio Scaurianus. Noutatea constă în menţiunea dimissis honesta missione a Iulio Sabino. Aşadar, soldaţii fuseseră lăsaţi la vatră de Iulius Sabinus, dar decretul imperial (constitutio) de acordare a cetăţeniei a întârziat până la 14 octombrie 109, când guvernator al Daciei era D. Terentius Scaurianus. Acest caz este analog cu cel al diplomei de la Gherla din 10 august 123, acordată veteranilor unor unităţi quae sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo, dar dimissis honesta missione per Marcium Turbonem[63]. Prin urmare, în lumina diplomei de la Ranovać, Iulius Sabinus –abia acum cunoscut în prosopografia Imperiului- apare ca primul guvernator al Daciei traiane, de prin anii 106-107 până în 109[64].
Ceilalţi legati consulari ai Daciei cunoscuţi în timpul lui Traian sunt D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110/?)[65], urmat de C. Avidius Nigrinus (110/112 - ?115)[66], contracandidatul lui Hadrian la tronul imperial, şi C. Iulius Quadratus Bassus (117)[67], mort cu ocazia tulburărilor provocate de sarmaţii iazygi în anii 117-118. Importanţa strategică a provinciei şi complexitatea problemelor de aici explică faptul că Traian a acordat guvernoratul Daciei numai consularilor cu experienţă care participaseră, ca generali, la războaiele dacice[68].
1.4. Reorganizarea Daciei sub Hadrian
În epoca inaugurată de urcarea pe tron a lui Hadrian (117-138), strategia Imperiului roman cunoaşte o serie de transformări menite s-o adapteze noii orientări a politicii externe imperiale[69]. După epoca de cuceriri şi maximă expansiune a Imperiului sub Traian, Hadrian intenţionează să revină la politica strategică postulată de Augustus[70].
Imediat după preluarea puterii, Hadrian ordonă retragerea armatei din provinciile de dincolo de Eufrat –Mesopotamia, Assyria şi Armenia Mare. Chiar dacă –potrivit unei recente interpretări- aceste provincii fuseseră, se pare, abandonate încă de Traian[71], ca urmare a revoltelor izbucnite în Orient încă înainte de moartea sa, noul împărat se vede nevoit să tragă concluziile campaniei orientale a predecesorului său, renunţând la cuceririle acestuia[72].
Fortificarea unor zone ale limes-ului
(ridicarea valului din Britannia, întărirea limes-ului
Germaniei Superior, constituirea apărării liniei Oltului în Dacia) constituie semnul renunţării la expansiune82. În acelaşi timp, Hadrian va începe consolidarea Imperiului în frontierele existente. Acţiunile sale de fortificare a graniţelor, inspecţiile trupelor dovedesc preocuparea pentru a organiza o defensivă de maximă eficienţă[73]. În contextul acestei noi orientări politice, strategia Imperiului roman devine una defensivă prin excelenţă, în care se încearcă evitarea conflictelor, iar războaiele sunt duse cu scopul declarat al menţinerii păcii[74].
Pax Romana, pe care Traian încercase să o impună lumii barbare prin crearea unei provincii nord-dunărene, s-a dovedit curând precară. Chiar înainte moartea lui Traian (11 august 117), au avut loc la Dunărea de Mijloc şi de Jos evenimente grave[75] provocate de sarmaţii-iazygi din pusta panonică şi de sarmaţii-roxolani din zonele nordpontice[76]. Triburile sarmatice din vest şi din est, nemulţumite de noua lor situaţie în urma războaielor lui Traian şi a întemeierii provinciei Dacia, atacă acum frontierele Imperiului, profitând de slăbirea defensivei romane în urma dislocării unor contingente importante pe frontul parthic87.
Sarmaţii atacă Dacia încă înainte de moartea lui Traian, după cum indică trimiterea la Dunăre în vara anului 117 p. Chr. a experimentatului guvernator al Syriei, C. Iulius Qudratus Bassus, în fruntea unui corp expediţionar[77].
După cum sunt relatate evenimentele în Historia Augusta[78] atacul iazygilor pare a începe concomitent sau la scurt timp după cel al roxolanilor. Gravitatea pericolului este indicată şi de faptul că guvernatorul C. Iulius Quadratus Bassus şi-a aflat sfârşitul în aceste lupte.
Noul împărat P. Aelius Hadrianus, aflat deja în drum spre Roma, se grăbeşte spre frontul dunărean pentru a restabili situaţia. Împăratul soseşte la Dunărea de Jos către sfârşitul anului 117[79].
Potrivit istoriografiei antice, venind la Dunăre, Hadrian a stat chiar un moment în cumpănă dacă să menţină provincia transdanubiană sau s-o abandoneze[80].
Semnificativă apare în acest context măsura luată de comandamentul roman de a se demonta suprastructura de lemn a podului peste Dunăre dintre Pontes şi Drobeta[81].
În cele din urmă însă împăratul decide să facă faţă situaţiei[82]. Pacificarea roxolanilor, care se revoltaseră datorită reducerii stipendiilor, după cum relatează Historia Augusta[83], se realizează prin tratative duse cu regele lor[84]. Potrivit unei alte interpretări[85], după ce pacea fusese încheiată prin acest tratat, roxolanii ar fi luat din nou armele şi ar fi atacat o serie de castre din Muntenia; un indiciu în acest sens fiind exilul politic al regelui Rasparaganus. C. Opreanu pune înfrângerea acestei a doua revolte a roxolanilor pe seama lui Q. Marcius Turbo. Cu privire la această ipoteză, greu de acceptat, este de observat că comanda lui Q. Marcius Turbo se plasează în Dacia şi în Pannonia Inferior, adică are ca domeniu de competenţă zona de la vestul Daciei; mai mult, pentru un al doilea conflict cu roxolanii lipseşte orice indiciu.
O consecinţă directă a tulburărilor provocate de roxolani este abandonarea Munteniei şi sudului Moldovei, care fuseseră încorporate de Traian Moesiei Inferior şi organizarea frontierei de sud-est a Daciei pe Olt[86]. Este posibil ca roxolanilor să li se fi permis aşezarea în aceste teritorii abandonate.
Mult mai periculos a fost atacul sarmaţilor iazygi din pusta pannonică. Iazygii reprezentaseră un focar de turbulenţe încă din perioada imediat următoare cuceririi Daciei când, nemulţumiţi de faptul că Traian nu le retrocedase un teritoriu care le fusese luat de Decebal[87], atacă frontierele Pannoniei Inferior în 106-107 p. Chr.[88], fiind înfrânţi de Hadrian, pe atunci guvernator al acestei provincii[89]. După moartea lui Traian, profitând de faptul că defensiva romană de pe Dunăre fusese slăbită prin plecarea unor unităţi pe frontul parthic, iazygii atacă Dacia şi Pannonia Inferior.
În aceste împrejurări, Hadrian decide o reorganizare a Daciei[90] iniţial în două, apoi în trei provincii mai mici, dar mai eficient de apărat[91]. Între timp ajung pe frontul dunărean ştirile despre tulburările iscate la Roma de complotul consularilor103. Printr-o acţiune rapidă a lui Attianus complotul a fost anhilat, dar execuţia a patru dintre cei mai prestigioşi generali ai lui Traian[92] a afectat şi mai mult poziţia noului împărat. În consecinţă, Hadrian trebuie să părăsească zona frontului şi să se îndrepte rapid către Roma unde dreptul său la succesiune era pus la îndoială.
Nevoit să plece spre Roma, Hadrian lasă comanda armatei, adică a trupelor din Pannonia Inferior şi din Dacia, în mâinile unui general experimentat –Q. Marcius Turbo (om de încredere care îşi demonstrase calităţile în Egipt, Cirenaica şi Mauretania), care însă nu era senator.
Aşadar, conducerea operaţiilor militare a fost încredinţată unui general înzestrat, Q. Marcius Turbo, “specializat” în deprimendum tumultum (tocmai reprimase revolta din Mauretania)105. Acestui personaj de rang ecvestru i se acordă o comandă excepţională încredinţându-i-se provizoriu (ad tempus) guvernarea Daciei şi a Pannoniei Inferior, provincii care până atunci fuseseră guvernate de legati de rang senatorial.
În ceea ce priveşte funcţia acordată de Hadrian generalului său pentru a putea îndeplini această sarcină, opiniile istoricilor sunt încă împărţite[93]. În esenţă, avem de-a face cu două teze.
Unii istorici consideră că se pot distinge două etape în comanda lui Turbo: una cu competenţe limitate în timpul cât Hadrian s-a aflat pe frontul dunărean şi alta, cu competenţe sporite, după plecarea împăratului spre Roma. Potrivit acestei interpretări, titlul cu care Q. Marcius Turbo -având sub comanda sa două legiuni- a guvernat temporar cele două provincii ar fi fost cel de praefectus[94]. Iazygii sunt prinşi astfel într-un cleşte şi înfrânţi. Turbo a deţinut comanda excepţională până prin iunie 118 când i s-ar fi încredinţat o altă misiune ca guvernator al Daciei, având titlul de praefectus Aegypti[95]. Aşadar, înainte de a se reîntoarce la Roma –unde ajunge la 9 iulie 118- Hadrian l-ar fi investit pe Turbo cu un titlu echivalent cu cel de prefect al Egiptului, singurul funcţionar de rang ecvestru care era investit cu imperium şi putea comanda legiuni.
D. Ruscu consideră însă că în pasajele 6,7 şi 7,3 din Historia Augusta avem de-a face cu un dublet şi, prin urmare, Q. Marcius Turbo nu a deţinut în Dacia şi Pannonia două funcţii separate, ci doar o singură comandă, cu titlul onorific de praefectus Aegypti[96]. În sprijinul acestei ipoteze cercetătorul clujean invocă faptul că titulatura de praefectus Aegypti se potrivea cel mai bine situaţiei, din punct de vedere juridic, constatând pe bună dreptate că Turbo a avut sub comanda sa cele două provincii (Pannonia Inferior şi Dacia), nu numai armatele lor şi că acelaşi personaj de rang ecvestru este însărcinat cu definitivarea reorganizării Daciei, iniţiată de Hadrian, ceea ce presupune acordarea unui imperium pro praetore, egal cu cel al unui guvernator provincial de rang senatorial, a cărui funcţie o îndeplinea. Punând un cavaler în fruntea a două provincii de rang senatorial Hadrian a încălcat regulile, însă această încălcare s-a petrecut sub o faţadă constituţională acordându-i-se lui Turbo titlul onorific de praefectus Aegypti singurul funcţionar de rang ecvestru care dispunea de un imperium identic cu cel al guvernatorilor de rang senatorial[97].
Contextul de nesiguranţă de la începutul domniei îl determină pe Hadrian să abandoneze Muntenia, sudul Moldovei şi, probabil, vestul
Banatului, ca şi zona de la vest de Munţii Apuseni, între Mureş şi Tisa. Fără să fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi în continuare strict supravegheate de romani. Imperiul menţine pe mai departe capetele de pod de la Barboşi[98] şi Orlovka[99], ca puncte strategice de interes.
Regiunile abandonate din provinciile Moesia Inferior şi Dacia reprezentau foarte puţin în comparaţie cu vastele teritorii cucerite de Traian în Orient şi la care Hadrian renunţa acum, readucând frontiera estică a Imperiului pe Eufrat.
Principala consecinţă a crizei de la Dunărea de Jos a constat în reorganizarea teritoriilor norddunărene ale Daciei şi Moesiei Inferior. Planul de reorganizare a fost elaborat de către Hadrian şi anturajul său[100], şi trebuie să fi fost transmis prin mandatum lui Q. Marcius Turbo, guvernatorul Daciei. După cum constata pe bună dreptate I. Piso, această reorganizare trebuia să fie realizată, sau măcar iniţiată, în prezenţa împăratului[101]. După victoria asupra iazygilor, pentru a definitiva reorganizarea Daciei, iniţiată de Hadrian, Q. Marcius Turbo mai rămâne un timp în Dacia, după care pleacă la Roma fiind numit praefecus praetorio.
Pentru a putea asigura securitatea zonei intracarpatice –nucleul Daciei- şi pentru a menţine divizarea lumii barbare, Imperiul roman a trebuit să accepte o serie de sacrificii, concretizate prin cedarea unor teritorii şi reorganizarea celor rămase sub stăpânire romană.
Sub guvernoratul excepţional al lui Q. Marcius Turbo se realizează, încă din 118, reorganizarea administrativă a teritoriilor norddunărene[102]. După trecerea stării excepţionale, Dacia romană apare cu o nouă organizare şi cu structuri politico-administrative diferite. Hadrian a reorganizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii.
Dacia Superior moştenea cea mai mare parte a provinciei traiane Dacia (Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei) şi avea în frunte un legatus Augusti pro praetore, dar de data aceasta numai de rang pretorian (deoarece, după transferarea legiunii a IV-a Flavia Felix la Singidunum, în provincie se afla acum o singură legiune, a XIII-a Gemina). Apartenenţa colţului sud-estic al Transilvaniei la Dacia Superior ori la Dacia Inferior este controversată[103]. Legatul pretorian al Daciei Superior îşi avea sediul în praetorium-ul de la Apulum, fiind totodată legat al legiunii XIII Gemina. În fruntea administraţiei financiare a provinciei se afla un procurator finaciar (procurator Augusti) care rezida la Sarmizegetusa[104]. Provincia Dacia Superior este atestată întâia oară în diplomele militare de la Căşei şi Porolissum, ambele din 29 iunie 120[105]. Cel dintâi guvernator al Daciei Superior al cărui nume îl cunoaştem este Sex. Iulius Severus (119/120 – 127)[106] atestat în cele două diplome din 29 iunie 120. Asemenea lui Sex. Iulius Severus -care înainte de a fi numit în Dacia, a avut comanda legiunii XIV Gemina la Carnuntum, în Pannonia Superior- de obicei, guvernatorii pretorieni ai Daciei Superior erau aleşi dintre legati legionis din provinciile dunărene. Experienţa acumulată în Dacia îi recomanda, adesea, pentru a fi numiţi apoi guvernatori în provincii precum cele două Moesii şi Britannia[107].
Ce a mai rămas în stăpânire romană din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior (estul Olteniei şi, probabil, sud-estul
Transilvaniei) va forma o nouă provincie, Dacia Inferior[108]; ea a cuprins în principal valea Oltului[109] şi avea în frunte un guvernator de rang ecvestru, procurator Augusti. Dispunând numai de trupe auxiliare, provincia procuratoriană Dacia Inferior era guvernată de un procurator presidial de rang ducenar[110] care îşi avea reşedinţa la Romula (azi Reşca, jud. Olt). Acest procurator Augusti dispunea de toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare şi militare, nefiind în vreun fel subordornat legatului pro praetore de la Apulum, nici măcar din punct de vedere militar[111].
Deşi atestarea expresă a Daciei Inferior este numai din a. 129 (diploma de la Grojdibod)[112], existenţa ei este sigură începând din 118/119 p. Chr., când apare “corespondenta” ei, Dacia Superior. Acţiunea lui Hadrian a dus la o mai eficientă apărare a teritoriilor fostei Dacii traiane, prin crearea provinciei de frontieră Dacia Inferior; ea apare ca o provincie tampon între Dacia
Superior şi Barbaricum. Spaţiul cuprins între Olt şi aşa-zisul limes translutanus el trebuie să fi existat încă de la reorganizarea operată de Hadrian, chiar dacă fortificaţiile transalutane au fost înălţate abia ulterior[113]; e vorba, ca şi pe valea Oltului transilvan, de o zonă de siguranţă, nepopulată sau slab populată, menită să protejeze frontiera Daciei Inferior încă de la constituirea ei.
O a treia provincie, Dacia Porolissensis, desprinsă din nordul Daciei traiane (teritoriul aflat la nord de râurile Mureş şi Arieş), a fost creată probabil tot în anul 118 p. Chr., concomitent cu celelalte două provincii dacice –Superior şi
Inferior[114]. Prima atestare epigrafică a noii provincii procuratoriene datează din 10 august 123 – diploma de la Gherla: sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo[115]. Dacia Porolissensis era guvernată de un procurator Augusti care îşi avea reşedinţa la Napoca ori la Porolissum[116]. Asemenea omologului său din Dacia Inferior, procuratorul presidial, de rang ecvestru, al Daciei Porolissensis cumula toate atribuţiile administrative, judecătoreşti şi financiare, fiind în acelaşi timp comandantul trupelor din Dacia Porolissensis.
Evenimentele din anii 117-118 p. Chr. demonstrează că platoul transilvan nu putea fi apărat doar prin blocarea şi supravegherea punctelor strategice de pe principalele căi de acces spre el. Distrugerea castrelor din zona subcarpatică arătase că apărarea Daciei traiane dinspre sud-est, prin avanposturile armatei Moesiei Inferior, nu era eficientă. Planul care a dus la înfiinţarea provinciilor Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra câmpiei vestice. Soluţia aleasă de Hadrian, replierea şi consolidarea apărării, s-a dovedit viabilă. Principala urmare a fixării frontierei vestice în spatele Carpaţilor Occidentali, precum şi a constituirii Daciei Porolissensis, a fost încetarea vecinătăţii directe între Dacia şi iazygi. Din acest moment, raporturile Imperiului roman cu iazygii vor fi reglementate mai ales prin intermediul Pannoniei Inferior, cu care se învecinau direct[117].
Dacia traiană fusese menită să facă faţă, împreună cu Pannonia Inferior, ameninţărilor dinspre vest şi nord-vest, iazygii şi neamurile suebe fiind principalii adversari. Atacul iazygilor din 117118 p. Chr., şi cel al roxolanilor, au demonstrat că barbarii realizaseră care era rostul strategic al Daciei. Reorganizarea sa militară şi administrativă, efectuate de către Hadrian, au făcut viabilă politica romană faţă de lumea barbară ce se întindea de la nordul Dunării Mijlocii până la nordul Mării Negre. Cele trei Dacii create de Hadrian contribuiau substanţial la menţinerea securităţii frontierei Dunării de Jos131.
Pentru a înţelege principiul strategic al defensivei hadrianice, este de observat faptul că avem de-a face cu o apărare activă care presupune atacarea şi respingerea barbarilor în afara teritoriului Imperiului şi nu defensiva pe o linie statică, oricât de întărită ar fie ea. În acest context, un rol strategic deosebit era rezervat Daciei Porolissensis, care constituia un scut pentru întregul sistem al defensivei dunărene132.
Prin adoptarea unor măsuri elastice de acordare de privilegii şi impunere de obligaţii, Hadrian a reuşit să obţină nu numai pacificarea dacilor, ci şi cooperarea lor la apărarea Imperiului. Liniile generale definite de Hadrian pentru sistemul defensiv al Daciei, chiar pus la încercare de războaiele marcomannice, vor rămâne
barbară, în EphemNap 8, 1998, p. 61-80.
Ibidem, p. 65 sq.
Luttwak 1976 , p. 101.
neschimbate, fiind doar adaptate la situaţiile nou apărute, până la abandonarea Provinciei[118].
*
În comparaţie cu cele trei provincii constituite de către Hadrian, Dacia unitară din timpul lui Traian fusese mai extinsă spre vest şi fusese îndreptată „cu faţa” spre vest şi nord-vest. Reorganizarea lui Hadrian a divizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii, care continuau să constituie un ansamblu. Suprafaţa acestuia comparată cu Dacia lui Traian este retrasă în partea de vest şi a avansat înspre sud-est, preluând o parte din fostele teritorii nord-dunărene ale Moesiei Inferior. Această „centrare” pe axa estvest a Daciilor lui Hadrian a fost realizată în raport cu două seminţii barbare care jucaseră rolul primordial în cadrul crizei din anii 117-119 p. Chr., iazygii şi roxolanii[119]. Frontiera vestică a Daciei romane a fost retrasă, încetând vecinătatea directă cu iazygii. În sud-est, Dacia Inferior, ca moştenitoare parţială a Moesiei Inferior „norddunărene” avea frontiera estică mult repliată din apropierea zonei de locuire a roxolanilor. A fost, în schimb, extins teritoriul şi controlul Moesiei Inferior în regiunea de la nordul Mării Negre[120].
În noua concepţie strategică defensivă a lui Hadrian, în faţa celor două fronturi principale spre Barbaricum, cel vestic al Daciei Porolissensis, spre iazygi şi cel sud-estic, al Daciei Inferior, spre roxolani, se întindeau zone de câmpie nelocuite intens şi sistematic. Astfel, cele trei Dacii, readaptate la situaţia momentului istoric, au continuat să-şi îndeplinească cu succes rolul de propugnaculum Imperii, înfipt în mijlocul lumii barbare[121].
*
Aşadar, de la reorganizarea de către Hadrian a teritoriilor nord-dunărene cele trei Dacii au rămas până în timpul lui Marcus Aurelius provincii independente/separate. Dacia Superior era guvernată de un legatus Augusti pro praetore de rang pretorian[122], iar Dacia Inferior şi Dacia Porolisesnsis de câte un procurator praesidial de rang ducenar[123].
Această împărţire teritorială nu pare să se mai fi schimbat. Singura modificare introdusă de Marcus Aurelius pe la 169 p. Chr., va instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (tres Daciae), care vor forma de acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.
După modificările teritoriale de la 118-119 p. Chr. frontierele Daciei vor rămâne, în linii mari, neschimbate până în vremea împăratului Gallienus (260-268)[124]. Despre lungimea frontierelor provinciei nord-dunărene relatează Eutropius (VI, 2, 2) şi Rufius Festus (VIII, 2), care afirmă că perimetrul Daciei măsura 1 000 mile romane sau 1 000 000 de paşi, adică 1 479 km.
Cu timpul, organizarea dată de Hadrian provinciilor Daciei şi-a vădit neajunsurile. Pe de o parte, faptul că procuratorii praesidiali nu aveau imperium îi împiedica să acţioneze cu promptitudine în caz de pericol. Pe de alta, legatul pretorian al Daciei Superior nu avea dreptul să intervină într-una din provinciile vecine (Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis) fără un mandat special. Partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o soluţie acceptabilă[125]. Evenimentele grave din timpul războaielor marcomannice vor impune o nouă reorganizare a Daciei.
1.5 Noua organizare a Daciei sub Marcus Aurelius
La o jumătate de secol după reorganizarea administrativă înfăptuită de Hadrian, se constată că şi această concepţie strategică este depăşită. Cu anul 166 p. Chr. se deschide o perioadă dificilă pentru Imperiul roman căci „au conspirat toate neamurile, de la graniţa Illyricului până în Gallia”[126], începând astfel războaiele marcommanice (166-180)[127] la care au luat parte şi quazii, iazygii, lacringii, burii, suevii, vandalii, roxolanii, costobocii şi alţii.
După mai bine de două generaţii de relativă linişte de-a lungul frontierei nordice, situaţia a ieşit de sub control în a doua jumătate a deceniului al şaptelea, sub presiunea primului mare val al migraţiei popoarelor. Toate provinciile dunărene au suferit, ca şi nordul Italiei şi Grecia. Pax Romana se dovedise a nu fi veşnică, iar echilibrul lumii romane a fost bulversat. Sistemul defensiv roman s-a vădit a fi vulnerabil în faţa atacurilor simultane din mai multe părţi, romanii fiind în curând obligaţi să recurgă la sistemul apărării în adâncime.
Dacia, prin situarea sa geografică –dincolo de linia defensivă a Dunării- a fost confruntată timp de mai mulţi ani cu asalturile sarmaţilor, vandalilor şi burilor, care se învecinau cu
Provincia[128]. Întinse teritorii sunt devastate, atât în Dacia Pororlissensis, cât şi în regiunile centrale şi sud-transilvănene. „Cheia de boltă” a apărării nordice a Provinciei –Porolissum- nu reuşeşte să oprească invazia. După trecerea acestui obstacol, barbarii se îndreaptă spre zona auriferă, unde au pătruns, poate, şi pe valea Mureşului dinspre Tisa. Cuprinsă de panică, populaţia de la Alburnus Maior (Roşia Montană, jud. Alba) îşi ascunde actele – tăbliţele cerate- în galeriile minelor de aur: data ultimei tăbliţe este 29 mai 167[129]. Distrugeri cauzate de invazie se constată la Apulum şi, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel puţin în zona extramurană[130]. În sfârşit, mai multe tezaure monetare sunt ascunse în diferite locuri din Provincie, ilustrând starea de nesiguranţă. Succesul atacurilor barbare asupra Daciei vădeau neajunsurile militare şi organizatorice ale Provinciei: o singură legiune cantonată în Dacia s-a dovedit insuficientă, iar partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu mai constituia o soluţie acceptabilă.
În contextul acestor evenimente politicomilitare, Marcus Aurelius (161-180) a decis reorganizarea militară şi administrativă a Daciei[131]. Ca odinioară, la începutul domniei lui Hadrian, şi acum, prin anii 168-169 p. Chr., i se acordă unui alt mare general, M. Claudius Fronto[132], o succesiune de comenzi extraordinare, în fruntea Moesiei Superior, a Daciei, sau a ambelor provincii simultan. La începutul anului 169 M. Claudius Fronto devine primul guvernator consular al celor trei Dacii.
Reforma lui Marcus Aurelius a constat în primul rând în aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa şi în subordonarea întregii armate a Daciei autorităţii unui singur guvernator, care avea de data aceasta rang consular. Prin această reorganizare, atribuţiile legatului fostei provincii Dacia Superior –suma acestor competenţe era desemnată cu termenul de imperium, deopotrivă civil şi militar- se extindeau şi asupra celorlalte două provincii ale Daciei. Aşadar, prin această reformă împăratul realiza unificarea Daciilor –până atunci separate- într-un organism militar şi administrativ unitar (provincia consulară Dacia, numită şi tres Daciae).
Inscripţia de la Roma[133] cuprinzând cariera (cursus honorum) lui M. Claudius Fronto pare a înfăţişa, pas cu pas, reorganizarea Daciilor din anii 168-169 p. Chr. Din aceeaşi inscripţie aflăm şi împrejurările în care a avut loc reorganizarea provinciilor nord-dunărene.
Evenimentele de la Dunărea de Jos din timpul domniei comune a împăraţilor Marcus Aurelius (161-180) şi Lucius Verus (161-169) îl găsesc pe M. Claudius Fronto, în 168 p. Chr., în calitate de legatus Augustorum duorum pro praetore provinciae Moesiae Superioris. Curând după aceasta, personajul îndeplineşte un comandament cumulat: legatus Augustorum duorum pro praetore Moesiae Superioris et Daciae Apule(n)sis simul (168-februarie 169).
O coordonare a supravegherii frontului
(apărarea pe spaţii largi) devenise necesară şi, în
168, un alt comandament special –praetentura Italiae et Alpium- [134] era încredinţat lui Q. Antistius Adventus.
Unificarea comandamentelor militare ale celor două provincii învecinate (Dacia Superior şi Moesia Superior) nu are nimic a face cu o primă fază a reorganizării Daciilor. Calitatea de consular a lui Fronto nu era în raport cu reorganizarea Daciei Superior, ci cu faptul că el avea sub comandă trei legiuni (două din Moesia Superior şi una din Dacia).
În anul 168, cu prilejul expediţiei celor doi împăraţi în nordul Alpilor[135], Raetiei i s-a atribuit legiunea III Italica, provinciei Noricum legiunea II Italica, iar Daciei legiunea V Macedonica.
După alungarea barbarilor din nordul Italiei şi o temporară acalmie pe frontul dunărean, cei doi împăraţi s-au îndreptat spre Roma. Lucrurile se liniştiseră şi pe frontul cu iazygii, de vreme ce s-a renunţat la comandamentul unificat al Moesiei Superior şi Daciei Apulensis (Superior), iar Fronto apare purtând titlul de legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum (169-170). Această funcţie o îndeplineşte în numele unui singur Augustus, deci după moartea lui Lucius Verus, survenită la Altinum, în februarie 169. Aşadar, din acest moment, provinciile Daciei au fost puse sub comanda-guvernorat suprem a unui legatus Augusti de rang consular. Faptul că în fruntea Daciilor se află iarăşi un guvernator de rang consular arată că încă din primele luni ale anului 169 p. Chr. sosise în Dacia legiunea V Macedonica, a cărei garnizoană a fost stabilită de la început la Potaissa. Sigur este aşadar faptul că după februarie 169, M. Claudius Fronto, acum leg. Aug. pr. pr. provinciarum Daciarum comanda armata Daciilor din care făcea parte şi legiunea V Macedonica.
Între timp, împăratul Marcus Aurelius, care îşi stabilise cartierul general la Sirmium, declanşează o nouă ofensivă, în toamna anului 169 p. Chr., împotriva marcomanilor, iazygilor şi aliaţilor lor[136]. Continuarea ostilităţilor cu iazygii –care vor depune armele ultimii, în anul 175- a determinat iarăşi unificarea comandamentelor Daciilor şi Moesiei Superior. Acest comandament cumulat ar fi cea de-a patra comandă din cariera dunăreană a lui Fronto: legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum et Moesiae Superioris simul sau, după cum ne informează o inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superioris[137]; cu această ocazie, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi dedică o inscripţie – patrono, fortissimo duci, amplissimo praesidi.
În fruntea armatelor din Dacia şi din Moesia Superior M. Claudius Fronto luptă împotriva germanilor şi iazygilor, reuşind să oprească invazia, dar moare pe câmpul de luptă, după cum ne informează inscripţia de la Roma: quod post aliquot secunda proelia adversum Germanos et Iazyges ad postremum pro re publica fortiter pugnans ceciderit[138]. Moartea consularului a survenit cel mai târziu în 170 p. Chr., căci din acest an datează inscripţia veteranului T. Valerius Marcianus din Troesmis, beneficiarius consularis în legiunea V Macedonica, lăsat la vatră de noul guvernator al Daciei: missus honesta missione in Dacia... sub Cornelio Clemente clarissimo viro[139]. Într-o inscripţie din Caesarea Mauretaniae, Sex. Cornelius Clemens (170-?172)[140] apare cu titlul de consularis et dux trium Daciarum[141].
Tres Daciae alcătuiau prin urmare o singură provincie din punctul de vedere al comandei militare şi al jurisdicţiei. Prin tres Daciae de după
168/169 p. Chr. se înţelegea –până la descoperirea, în 1980, a diplomei militare de la Drobeta[142]- Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior),
Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior) şi Dacia Porolissensis (care îşi păstrează vechiul nume şi veche întindere teritorială). Acestea trebuie considerate acum simple circumscripţii teritoriale. Din diploma de la Drobeta –datând din 1 aprilie
179 (et sunt in Dacia Superiore sub Helvio
Pertinace legato)[143]- reiese că trupele auxiliare au fost şi mai departe enumerate după vechile provincii militare. Ceea ce înseamnă că prin tres Daciae guvernate după 168/169 p. Chr. de un consular (consularis trium Daciarum, legatus Augusti pro praetore III Daciarum sau praeses) nu trebuie să înţelegem ca până acum circumscripţiile financiare Dacia Apulensis (Transilvania şi Banatul), Dacia Malvensis (întreaga Oltenie şi vestul Munteniei)[144][145] şi Dacia Porolissensis (în vechile limite), ci vechile provincii/districte militare Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Guvernatorul consular care îşi avea reşedinţa în praetorium-ul de la Apulum dispunea de toate trupele (are comanda unică a armatelor din provincie; lui i se subordonează comandanţii celor două legiuni) şi îşi exercita jurisdicţia asupra întregului teritoriu al Daciei romane.
Esenţa reorganizării Daciei întreprinsă sub Marcus Aurelius constă în refacerea, din punct de vedere militar, administrativ şi juridic a unui organism instituţional unitar –provincia Dacia (numită şi tres Daciae). Aşadar, prin reforma lui Marcus Aurelius, cele trei Dacii au fost puse sub autoritatea unui guvernator unic, vir consularis (deoarece acum se aflau în Dacia două legiuni, XIII Gemina şi V Macedonica) situaţie ce a rămas neschimbată, în esenţa ei, până la abandonarea provinciei de către Aurelian.
Trupele celor trei Dacii formează în continuare, după cât se pare, armate (exercitus) separate, cum ar rezulta din diploma militară de la Drobeta din 1 aprilie 179 p. Chr. (în care apar numai trupele auxiliare ale Daciei Superior). Menţinerea identităţii fiecărei provincii se observă şi din faptul că legaţia guvernatorului consular conţine totdeauna referirea la tres Daciae sau provinciae Daciarum (deci la plural). De asemenea, problemele financiare erau girate –ca şi mai înainte, separat pentru fiecare provincie- de către un procurator August.
Criza politico-militară declanşată de războaiele marcomanice şi agravată de consecinţele devastatoare ale unei molime (ciumă ?), va duce la creşterea militarizării societăţii romane. În aceste împrejurări au loc schimbări şi în politica de recrutare a elitei militare –viri militares.
Începând din perioada războaielor marcomannice pare a se contura o anume specializare. În aproape toate cazurile în care cunoaştem întreaga carieră există dovezi că, înainte de a fi numit în Dacia, senatorul se familiarizase cu frontul dunărean, ca tribunus laticlavius (în cazul carierelor mixte, prin exercitarea aşa-numitelor militiae equestres), ca legatus legionis sau, adeseori, ca guvernator al uneia din cele două Moesii. Această „specializare” era impusă nu atât prin reguli explicite cât prin precedentele create. În legătură cu locul Daciei în carierele senatoriale s-a putut preciza că provincia nord-dunăreană (tres Daciae) ocupa o poziţie intermediară între provinciile consulare de la începutul carierei şi cele considerate a fi cele mai importante (Syria, Britannia sau Pannonia Superior). D. Simonius Proculus Iulianus este ultimul consular cunoscut al Provinciei. Misiunea sa în Dacia este datată la finele domniei lui Gordianus III, prin anii 241-243.
În timpul lui Septimius Severus (193-211) şi Caracalla (211-217) constatăm că procuratorul financiar al Daciei Apulensis este însărcinat să asigure interimatul guvernării Daciei cu titlul de agens vice praesidis. Inovaţia se repetă de mai multe ori sub împăraţii ce au urmat, ultima menţiune fiind din timpul domniei comune a împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus (251253). Procuratorul financiar al Daciei Apulensis era vicarul consularului în momentul în care acesta, în fruntea armatei Provinciei, îşi părăsea reşedinţa în caz de război. În condiţiile în care Philippus (244-249) a pus în aplicare un nou concept strategic de apărare a provinciilor de la Dunărea de Mijloc şi de Jos –prin crearea unui corp de armată cuprinzând vexilaţii detaşate din armatele Pannoniilor, Moesiilor şi Daciilor-, către mijlocul secolului III p. Chr., practica interimatului guvernării pare să se fi permanentizat în Dacia. Misiunea lui M. Aurelius Marcus –procurator al Daciei Apulensis-, care exercita interimatul guvernării (agens vice praesidis) în timpul lui Decius, pare să se fi perpetuat sub Trebonianus Gallus, cum putem deduce din inscripţia înălţată de vicar chiar în pretoriul guvernatorului de la Apulum. Teama împăraţilor de uzurpările tot mai frecvente, favorizate de existenţa unor mari comandamente militare, va fi prevalat faţă de interesele unei apărări eficiente a frontierelor provinciale.
1.6 Organizarea fiscală şi sistemul vamal
Paralel cu organizarea provinciei Dacia a fost introdusă organizarea fiscală: administrarea finanţelor şi perceperea impozitelor cuvenite Fiscului imperial (Fiscus Caesaris), adunate la nivelul Provinciei –mai apoi, a fiecărui district financiar- de către un procurator Augusti. Procuratorii financiari nu depindeau de guvernator, ci erau direct subordonaţi Fiscului imperial („ministerului de finanţe” – a rationibus).
Reşedinţa (praetorium procuratoris) procuratorului financiar al Daciei
(Superior/Apulensis) a fost identificată şi cercetată arheologic la Ulpia Traiana Sarmizegetusa – Grohotea Tornească. Procuratorii financiari ai Daciei Porolissensis îşi aveau reşedinţa la
Napoca.
De impozitele directe (impozitul personal – tributum capitis şi impozitul pe pământ – tributum soli) erau scutiţi cetăţenii romani ai oraşelor care se bucurau de dreptul italic (ius Italicum). Ius Italicum semnifica aproape exclusiv immunitas şi un deosebit prestigiu. Dreptul italic era cel mai înalt privilegiu la care putea aspira o colonia din afara Italiei, însemnând, în realitate, asimilarea cetăţenilor din oraşele care beneficiau de ius Italicum cu cetăţenii din Italia în materie de drept civil şi fiscalitate. Potrivit lui Ulpianus (de censibus în Digesta L, 15, 1, 8-9) colonii de drept italic în Dacia erau: Dierna (improbabil), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa.
Organizarea vamală în epoca Principatului este importantă nu numai pentru istoria economică a provinciilor. Din organizarea sistemului vamal se pot deduce date importante de natură administrativ organizatorică care completează imaginea organizării unei provincii.
Cel mai important impozit comercial era impozitul vamal. Cuvântul portorium (=vamă) înseamnă de fapt taxă de trecere, impozit pe circulaţia mărfurilor. Termenul portorium acoperă nu numai noţiunea de vamă propriu-zisă, respectiv taxă de frontieră, ci şi taxe care se plăteau la frontierele dintre provincii, la hotarele dintre circumscripţiile vamale, la poduri, la trecători, la intrările în oraşe. Aşadar, termenul portorium includea trei impozite: vama propriu-zisă, taxa de intrare, taxa de trecere. Taxele plătite în interiorul statului roman erau numite şi telonium sau telonem. În Imperiul Roman taxa vamală făcea parte din impozitele indirecte (vectigalias). Scopul taxei era pur fiscal. Totuşi, comerţul exterior era taxat mai mult cu vădita intenţie de a împiedica exodul monedei romane (şi a metalelor preţioase) în afara Imperiului.
Taxele de la frontierele de stat, de la limitele dintre provincii sau dintre circumscripţiile vamale erau încasate de stat. Taxele de la intrările în oraşe erau încasate de administraţiile financiare ale municipalităţilor respective.
Circumscripţiile vamale ale Imperiului Roman s-au constituit în epoca augustană. Procesul de delimitare a lor s-a încheiat către mijlocul secolului I p. Chr., în timpul lui Claudius. În timpul domniei lui Hadrian a avut loc o reorganizare a circumscripţiilor vamale, unele dintre ele fuzionând: Galliile cu Germaniile, Asia cu Bithynia, Illyricum cu Thracia etc. Această reorganizare a dat forma definitivă a sistemului vamal roman din epoca Principatului.
Circumscripţiile vamale erau numite după tipul taxei pe care o încasau: 1. portus Siciliae; 2. quadragesima Galliarum (Galliile, Germaniile, Britannia şi Raetia); 3. publicum portorium Illyrici (Noricum, Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Dalmatia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia Superior, Dacia Inferior, Dacia Porolissensis, Thracia); 4. quattor publica Africae; 5. quadragesima Hispaniarum; 6. quadragesima portum Asiae; 7. Syria et Iudaea; 8.
Aegyptus.
Începând din epoca traiană exploatarea vămilor a fost încredinţată unor funcţionari publici dar în sistemul în regie. Aceşti funcţionari de stat
–numiţi conductores în partea europeană a
Imperiului şi promagistri în Egipt şi în Sicilia- erau plătiţi după încasări. Conductores erau aleşi dintre oamenii foarte bogaţi. Fiecare conductor dispunea de un birou (tabularium) în circumscripţia vamală pe care o conducea; în fruntea acestor birouri erau numiţi procuratores, fie dintre liberţii imperiali, fie dintre cavaleri. Un asemenea procurator era sexagenarius (ca retribuţie), iar postul său constituia o treaptă inferioară în cariera ecvestră.
Vămile (stationes) erau încadrate cu sclavi şi liberţi care îndeplineau funcţii diverse. Schema unui punct vamal (statio) cuprindea următoarele funcţii: villicus –responsabil; arcarius –casier; actor –organizator; dispensator –contabil; contrascriptor –verificator de conturi; scrutator – verificator al declaraţiilor vamale; tabularius – însărcinat cu înscrierea mărfurilor şi obiectelor vămuite. Personalul unei statio cuprindea 10-12 mici funcţionari care formau o familia numită vectigalis. Uneori în fruntea acestei familia erau numiţi liberţi care purtau titlul de praepositus sau praefectus stationis.
În a doua jumătate a secolului II p. Chr., sub Marcus Aurelius ori poate abia sub Commodus, a avut loc o nouă reorganizare a sistemului vamal. În fruntea circumscripţiilor vamale au fost numiţi funcţionari imperiali -procuratores din rândul cavalerilor; aceşti procuratores aveau „încadrare” de ducenarii.
In epoca traiană Dacia a fost inclusă, alături de alte provincii dunărene, în circumscripţia Dunării Mijlocii –publicum portorium Illyrici- , iar de la Hadrian în circumscripţia nou creată publicum portorium Illyrici utriusque et ripae Thraciae. Circumscripţia vamală a Illyricului cuprindea 3 districte, fiecare având în frunte câte un procurator de rang centenarius; unul dintre aceste districte grupa Moesia Inferior şi cele Trei Dacii (procuratores Illyrici per Moesiam Inferiorem et Dacias tres).
Se consideră că vămile arendate se numeau publicum portorium Illyrici pe când cele administrate direct de stat purtau numele de publicum portorium vectigalis Illyrici; schimbarea sar fi produs în timpul domniei lui Marcus Aurelius când conducerea circumscripţiei vamale Illyricum a fost încredinţată unui funcţionar imperial de rang ecvestru, procurator; Illyricum pare să fi fost prima circumscripţie vamală admininstrată în regie proprie de către împăraţi. Cuantumul taxelor vamale era de 2,5 % din valoarea mărfii (quadragesima). Pentru încasarea acestor taxe, funcţionau birouri (stationes portorii), deservite de câte doi sclavi imperiali (servi villici).
La început, strângerea vămilor era încredinţată unor arendaşi (conductores) care, de obicei, se asociau, formând o societas.
Circumscripţia Illyricului avea în frunte doi sau trei asemenea conductores. Inscripţiile menţionează câţiva asemenea conductores în epoca lui Antoninus Pius. O inscripţie recent publicată menţionează un nou birou (statio Apulensis) al unui conductor publici portorii Illyrici –T. Iulius Saturninus 147/157 p. Chr.- la Apulum189; monumentul este înălţat de Maximianus, servus villicus ex privatis stationis Apulensis. În timpul lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus sunt cunoscuţi trei fraţi Iulii: Ianuarius, Capito şi Epaphroditus; dintro inscripţie de la Oescus aflăm că T. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae, personaj bogat şi influent, primeşte o serie de onoruri din partea unor oraşe din Pannonia, Moesia şi Dacia –Traiana Sarmizegetusensium ex Dacia Superiore şi municipium Romulensium.
Documentaţia epigrafică atestă funcţionarea serviciilor vamale în provincia Dacia. Astfel, o inscripţie de la Băile Herculane menţionează o statio Tzirnensis (probabil la Dierna); o alta, de la Micia menţionează un sclav imperial avansat de la Micia (unde fusese adjunct al biroului: promotus ex statione Micia ex vikario) la Pons Augusti (Marga) ca servus villicus. Alte staţii vamale
(stationes) funcţionau la Partiscum (Szeged), Drobeta şi Sucidava. La Porolissum, construcţia în care funcţiona oficiul vamal (statio portorii) a fost cercetată arheologic; două altare epigrafice din timpul lui Commodus –gratificat cu epitetul restitutor commerciorum- menţionează doi procuratores, Pompeius Longu, procurator Augusti nostri şi Ti.Claudius Xenophon, procurator Illyrici per Moesiam Inferioris et Dacias tres, însoţiţi fiecare de doi servi villici –Felix şi Lucius, respectiv Marcius şi Pollio; în ambele dedicaţii descoperite în vama de frontieră statio porolissesnsis numele împăratului este asociat cu cel al zeităţilor protectoare a vămilor –genius publici portorii, genius publici portorii vectgalis. Tot în timpul lui Commodus este atestat şi Avianius Bellicus, publici portorii procurator... vectigalis
Illyrici (în a. 182 p. Chr.). În sfârşit, în epoca lui Caracalla, un alt procurator, C. Iulius Paternus, este cunoscut dintr-o inscripţie de la Băile Herculane
cartea o descarcati de aici....
Dacia Țara zeilor de Nicolae Miulescu
INTRODUCERE
Ştiinţa nu face mereu descoperiri spectaculoase. Progresul în ştiinţă este realizat încetul cu încetul, pas cu pas şi ceea ce uneori pare a fi o „revoluţie” se vede, la o examinare mai atentă, că reprezintă doar rezultatul aşteptat în urma unei lungi şi răbdătoare pregătiri. În ştiinţă doar greşelile sunt explozive, doar de ele trebuie să ne temem.
În istorie, disciplina constituie un imperativ în cel mai adevărat sens al cuvântului, poate chiar mai mult decât în multe alte domenii. Afirmaţiile istoricilor pot fi folosite pentru a construi argumente justificatoare în scopul stabilirii cererii sau negării drepturilor. Nu e mult de când „drepturile istoriei” se aflau în mâinile unor politicieni interesaţi, constituind o armă pe care aceştia o mânuiau uneori cu o subtilitate perfidă, iar alteori cu maximă brutalitate.
Întrucât nu e bine niciodată să ne plasăm pe poziţii extreme, nu este indicat nici să ne limităm la o disciplină foarte restrânsă. Aceasta deoarece este destul de dificil pentru lumina care ne ghidează ca ea să penetreze adânc într-un domeniu deja limitat, astfel încât să se evite tatonările sau presupunerile fără o bază sigură.
Istoria Europei a suferit timp îndelungat efectele acestei lipse de perspectivă interioară şi rezultatul este acela că istoricii acelor zone luptă încă într-un cerc restrâns, ceea ce le limitează cunoaşterea.
J. J. Ampere susţinea că atunci când lipsesc documente demne de încredere, istoricul trebuie să utilizeze orice alt mijloc de investigaţie:
„…Conjunctura, iată ce este cu adevărat important. Istoria Romei, în timpurile de demult, este conjuncturală şi nu se poate construi istoria unor evenimente decât pe baza conjuncturilor de atunci. Dacă putem accepta faptul că aceasta nu este o absurditate, mergând până acolo încât judecata şi raţionamentul să fie plauzibil, atunci nu mai este nevoie de nici un alt ajutor exterior”.
Într-adevăr, este oare posibil să susţinem că orice istorie poate fi bazată vreodată pe altceva decât pe opinii? Ceea ce diferă în istoria scrisă de diverşi autori este doar sursa de informaţie: dincolo de aceasta, totul este numai opinie, căci în ceea ce priveşte informaţiile extrase din documentele scrise, se ştie că ele pot fi interpretate şi expuse prin filtrul diferitelor opinii.
Nu a trecut prea mult timp de când se obişnuia să se considere doar partea vieţii umane ca fiind cea care a creat adevăratele evenimente ale istoriei.
Astăzi, ştiinţa şi-a extins câmpul de cercetare astfel încât să acopere toate aspectele vieţii omului ca fiinţă socială. F. Engels, un pionier al socialismului ştiinţific, a stabilit scopurile ştiinţelor istorice şi a arătat calea ce duce la o interpretare corectă şi sigură a evenimentelor şi faptelor trecute.
Actualmente, documentul nu mai reprezintă singurul instrument la dispoziţie pentru a îndepărta ceaţa ce înconjoară trecutul omenirii. Subiect al legilor inevitabile, evoluţia societăţii se conformează unei logici inexorabile. Tocmai această logică şi rolul pe care-l joacă în viaţa societăţii este cea care reprezintă contribuţia esenţială la dezvoltarea istoriei, o ştiinţă ce acoperă astăzi una dintre cele mai largi arii ale setei de cunoaştere a omului. Astfel, a devenit posibil să vorbim de o istorie raţională, dar mai mult decât atât, de o istorie logică, adică două realităţi pe care nu le mai putem subestima şi, cu atât mai puţin, desconsidera.
„…Herodot din Halicarnassus expuse aici fructele investigaţiilor sale, pentru ca faptele oamenilor, odată cu trecerea timpului, să nu facă uitată frumuseţea măreaţă şi minunată a grecilor şi berberilor”.
Acestea sunt cuvintele cu care părintele istoriei îşi începe minunata sa istorie fără de care cunoaşterea trecutului îndepărtat ar lipsi în punctele sale cele mai importante.
Astăzi, câmpul limitat al istoriei lui Herodot a fost mult lărgit şi noi nu mai vedem în istorie doar satisfacerea dorinţei noastre de cunoaştere, ci şi învăţămintele care pot fi trase din „ceea ce a fost cândva”.
În afara arheologiei, care se recomandă pe sine din ce în ce mai mult ca fiind una dintre căile cele mai sigure de obţinere a informaţiilor despre trecut, vechile credinţe, folclorul, magia şi incantaţiile, leacurile bătrânilor şi multe alte surse sunt, în zilele noastre, tot mai mult abordate pentru a creşte numărul de fapte elucidate din vremurile trecute.
De asemenea, există câteva ciudăţenii inexplicabile cum ar fi, de pildă opinia unor oameni de ştiinţă în privinţa anumitor scrieri din vechime. „Iliada”, pentru a da numai un exemplu, era considerată un poem eroico-fantastic până când a fost reabilitată ca document istoric de către un „visător”, pe nume Schileman; oricine ar fi încercat, înainte, să scoată din conţinutul ei cel mai slab argument istoric, risca să-i fie atribuit stigmatul unei imaginaţii morbide, iar afirmaţiile sale să fie declarate „non” sau chiar „antiştiinţifice”.
Chiar şi acum, o mulţime de lucrări similare, probabil chiar mai bogate în conţinut informativ, sunt ţinute la index şi „oameni plini de imaginaţie” care le cercetează amănunţit sunt etichetaţi cu cele mai aspre epitete, „neştiinţifici” fiind cel mai blând dintre acestea.
Multe evenimente istorice autentice pot fi elucidate din literatura vedică-sanskrită, adică din conţinutul literaturii eroice a lumii vedice.
Mai există un domeniu, cel mai extins şi, poate, cel mai important, care nu a fost încă pe deplin studiat în beneficiul istoriei, anume: cel al limbii.
Oamenii de ştiinţă care se specializează în studiul fenomenelor lingvistice încearcă să transforme această specialitate într-o formă de disciplină independentă. Şi, probabil, chiar aşa ar trebui să fie.
Fără îndoială, istoria tinde să utilizeze pentru propriile sale scopuri indicaţiile furnizate de fenomenele limbii şi aceasta din ce în ce mai mult. Întrucât multe rezultate valoroase au fost obţinute pe această cale, ar fi foarte bine dacă s-ar reuşi să se izoleze din întreaga disciplină a ştiinţei limbilor o ramură aflată exclusiv la dispoziţia istoriei. Lingvistica istorică ar trebui să aibă un statut propriu fie încadrat în lingvistică, fie în istorie. Aceasta pentru că evoluţia naţiunilor din întreaga lume este oglindită în limbile vorbite.
„Limba este criteriul culturii”. Aşa obişnuia să spună un profesor elevilor săi, ceea ce înseamnă că „cultura unei societăţi este oglindită în şi măsurată de calitatea limbii vorbite de membrii acelei societăţi”, sau că „omul de cultură este judecat de cunoştinţele pe care dovedeşte că le are asupra limbii pe care o vorbeşte şi de corectitudinea pe care o arată în folosirea ei”.
Deci, atât limba, cât şi cultura sunt fenomene istorice, o cultură definind o perioadă specifică în evoluţia unei societăţi, care şi-ar putea găsi locul potrivit pe scara evoluţiei ca un simplu eveniment. Căci, ce altceva poate semnifica mai mult decât un eveniment scurta perioadă de înaltă spiritualitate la care au ajuns vechii greci, în evoluţia neîncetată a societăţii carpato-istriană din care făceau parte şi aceştia?
În cercetările pe care le-am întreprins cu privire la începutul popoarelor Europei, adevărul pe care l-am adus la lumină şi-a găsit confirmarea doar atunci când a fost îmbinat categoric cu studiul limbii. Când vom ajunge să demonstrăm prin exemple natura structurii limbilor născute din fondul european primordial, mai ales al limbilor care se desprind din subfondul carpato-istrian, vom putea să înţelegem logica şi înţelepciunea aplicate procesului de către cei care au format această limbă, care au controlat şi, direcţionat evoluţia ei.
Se va vedea, în acelaşi timp – şi aceasta este de cea mai mare importanţă pentru cei care trăiesc în zona noastră – cum aceste structuri specifice ale limbii carpato-istriene au fost create şi răspândite în mod deliberat chiar de la început în întregul bazin hidrografic al vechiului Istru şi Danubius, care este Dunărea de astăzi, incluzând astfel şi cele trei fonduri cunoscute ca latin (sau mai târziu proto-latin), trac şi ilarian.
Încă din secolul trecut câţiva oameni de ştiinţă au demonstrat că locul de naştere al celor pe care obişnuiau să-i numească indoarieni (un termen total nepotrivit) a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării, în ordine cronologică (citând din P. P. Negulescu: Kretschmer 1896, Kiessling 1903, Dussand 1914, Gletz 1923, Gunther 1929), toţi cercetătorii din diferite domenii (lingvistică, arheologie, antropologie etc.) au ajuns la concluzia că popoarele ariene îşi au originea în zona mai sus menţionată. Printre ei, ne vom ocupa în câteva cuvinte de P. Kretschmer, care s-a străduit foarte mult să găsească etimologia pentru Zalmoxis, pe care el îl numea Zamolxis, o schimbare nejustificată a numelui făcută de Herodot, schimbare care a fost preluată de aproape toţi cei care i-au studiat pe geţi. Într-o altă lucrare despre acest subiect, una dintre cele mai importate în ceea ce priveşte istoria naţiunii noastre, în ciuda opiniilor diferite am arătat etimologia adevărată a numelui lui Zalmoxis. Vreau doar să adaug că descoperirea la Histria, în 1959, a unei inscripţii menţionând un Zalmodegacon, o căpetenie getă. anulează definitiv etimologia deformată a lui Kretschmer, susţinută aici de profesorul Iosif Rusu.
Nu ar mai trebui adăugat, practic, nimic cu privire la acest subiect (detaliile pot fi găsite în raportul asupra excavaţiilor de la Histria sau în cartea lui D. M. Pippidi, Ed. Ştiinţifică 1967, Bucureşti).
În ceea ce priveşte localizarea în această parte a Europei a originii poporului carpato-istrian, care a creat limba moştenită de mai mult de jumătate din populaţia actuală a Europei şi, de asemenea, stând la baza formării celei cunoscute ca Sanskrită, fiind reală, dar încă insuficient dovedită, să vedem ce argumente mai pot fi aduse în favoarea ei şi din cel fel de surse pot fi ele extrase. Acesta este, în parte, scopul lucrării, contribuind astfel la necesitatea folosirii tuturor argumentelor valabile astăzi.
Cele mai multe chei în favoarea concluziilor cercetătorilor mai sus menţionaţi (şi ai multor altora ale căror nume ar lungi lista celor cu păreri identice) vor fi scoase din conţinutul literaturii sanskrite şi din poemele Ramayana şi Mahabharata. Vom începe prin a da mai multe explicaţii, tocmai pentru a evita repetările plictisitoare de mai târziu.
În lucrarea de faţă vom oferi doar cheile conţinute în Manava-Dharma-Shastra (legile lui Manu), Chandogya-Upanishad, Kanshi Taki-Upanishad şi Brihad Aranyaka-Upanishad, considerate a fi printre cele mai vechi texte din perioada upanishadelor. Alte asemenea texte vor fi luate din Ramayana şi Mahabharata (episoadele războiului dintre cele două caste, erezia lui Krishna etc). M-am folosit, în general, de câteva traduceri pe care le-am analizat comparativ, considerându-le pe cele din secolul trecut ca fiind mai demne de încredere din motive care se vor înţelege în paragrafele ce vor urma.
PARTEA ÎNTÎI
Populaţia Europei în timpul erei glaciare
Puţine lucruri se mai pot spune despre existenţa şi modul de viaţă al omului din Europa erei glaciare faţă de ceea ce este deja cunoscut şi explicat de către geologie şi istorie.
Informaţiile disponibile, în plus faţă de cele câteva consideraţii privind posibilele trăsături esenţiale ale vieţii vânătorilor de atunci, mod de viaţă ce constituia, de fapt, însăşi traiul europeanului din acea vreme, sunt foarte puţine. Totuşi aceste informaţii care se află la dispoziţia oamenilor de ştiinţă, atunci când sunt bine folosite, pot da rezultate dintre cele mai interesante.
Nu există îndoieli asupra faptului că omul erei glaciare se ocupa aproape exclusiv cu vânătoarea. Se ştie, de asemenea, că el îşi completa hrana – obţinută prin uciderea animalelor – cu fructele şi ciupercile adunate în timp ce hăituia animalele sălbatice şi cu peştele pe care îl putea prinde în anotimpurile favorabile. Cunoaştem, în plus, şi ce fel de animale obişnuia el să vâneze.
Considerând că acestea erau principalele sale rezerve de hrană, vom încerca să extragem din aceste informaţii tot ce poate fi dedus în virtutea constatărilor şi prin deducţie logică.
Animalele vânate sunt, în general, cunoscute. Varietatea lor considerabilă în perioadele interglaciare şi capturarea lor nu ridica probleme prea dificile. Lucrurile stăteau însă cu totul altfel în perioadele când pământul era acoperit cu zăpadă şi gheaţă, căci atunci atât numărul animalelor era mai mic cât şi diversitatea lor ca specii, mai redusă. De asemenea, se ştie faptul că omul, în perioada glaciară, ajunsese să cunoască şi să stăpânească binefacerile focului.
Cam atât despre ceea ce s-ar numi aspectul material al vieţii.
Cât despre aspectul spiritual, ştiinţa are dovezi că omul erei glaciare învăţase să comunice prin vorbirea articulată, deşi nu se poate şti sigur dacă stăpânea sau nu cu adevărat o „limbă”.
Ceea ce cunoaştem cu privire la mediul în care trăia omul acelor timpuri, modul în care îşi dobândea (deşi termenul s-ar putea să nu fie dintre cei mai potriviţi) hrana şi felul în care putea să-şi folosească invenţiile sale, ar trebui să ne ajute să ne facem o imagine mai clară despre stadiul la care reuşise să ajungă în ceea ce priveşte scara valorilor umane. Şi, deoarece limba reprezintă oglinda cea mai bună a nivelului spiritual la care a ajuns o societate în procesul dezvoltării sale. Vom încerca să aflăm care anume era acea limbă şi la ce stadiu de evoluţie ajunsese ea.
Vom defini, astfel, limba ca mijloc de comunicare voluntară şi deliberată – prin vorbire articulată – a unor cunoştinţe deja dobândite, fără a lua în consideraţie într-adevăr un limbaj. Dar ce anume constituia şi cât de bogat era el, va trebuie să aflăm din legăturile pe care le putem stabili între acest trecut, demult apus, şi momentul prezent.
Este sigur că oamenii acelor vremuri, mai precis „oamenii care ieşeau de sub zăpadă” odată cu ultima încălzire a climei, foloseau un limbaj adecvat la număr de termeni corespunzători celor câtorva noţiuni pe care le aveau. Este la fel de sigur că pe atunci exista un astfel de limbaj, deşi e posibil ca doi sau mai mulţi termeni să fi reprezentat aceeaşi noţiune. Această afirmaţie este justificată de faptul că modul lor de viaţă era cel al unor vânători. Terenurile de vânătoare ale europenilor din perioada glaciară erau imense, datorită animalelor pe care le vânau şi a naturii terenului.
Se poate presupune, de asemenea, că terenul era acoperit timp îndelungat – probabil mai mult de trei sferturi din an – cu zăpadă proaspătă peste alte rămăşiţe de gheaţă. Deoarece procesul de topire era mai intens la suprafaţă, rezultă că fundul văilor era acoperit cu gheaţă aproape tot timpul. Astfel, relieful devenea aplatizat, făcând mai uşoară trecerea peste văi şi vârfuri.
Animalele vânate erau mari. Mamuţii, urşii, bivolii, renii şi bizonii nu erau uşor de vânat, deoarece era necesară o deosebită forţă de îndemânare pentru a lupta cu ele; oamenii de atunci căutau să înlocuiască toate acestea prin numărul lor mare care pornea să vâneze.
Vânătoarea se făcea mai ales prin urmărirea cu mare zarvă a animalelor, numărul necesar de urmăritori şi luptători fiind realizat de membrii familiei sau, în caz de nevoie, de grupuri ocazionale care se alăturau vânătorii pe o durată scurtă. Adăposturile erau mai mult decât temporare şi un grup de vânători stătea într-un loc doar până se epuiza hrana pe care le-o putea furniza zona respectivă. Când animalele dintr-o turmă care fusese înfricoşată, îşi schimbau locul de păscut, oamenii urmăreau potecile, fiind mereu în mişcare şi neştiind niciodată unde îi puteau duce acestea. Când terenurile erau prea întinse, asocierea mai multor indivizi era neapărat necesară. Astfel de grupări erau, totuşi, ocazionale şi durau numai atât timp cât animalul era ucis în colaborare; apoi, acesta era mâncat pe loc, fript la focuri separate, dar învecinate. Astfel de dovezi ne-au rămas, clar întipărite, tocmai din acele timpuri. Când hrana se termina, familiile începeau să caute urme proaspete, fiecare în felul ei specific.
În aceste asocieri temporare şi întâmplătoare, comunicarea orală era prilejuita mai întâi de schimbul de informaţii şi de înţelegerile în ceea ce priveşte „tactica” de vânătoare… O altă discuţie avea loc în jurul focului unde carnea era friptă în frigărui mari, la lumina flăcărilor.
E logic, deci, ca termenii acelor intercomunicări să fi fost astfel construiţi, încât ei să facă posibilă înţelegerea pentru toţi. De aceea, limba se afla într-un proces continuu de „rodaj”, de asimilare. Astfel, zi după zi, an după an, epocă după epocă, oamenii au ajuns să dobândească un limbaj unic, chiar dacă, uneori, ei foloseau doi, trei, sau mai mulţi termeni pentru aceeaşi noţiune.
Tocmai acest lucru explică bogăţia termenilor sinonimi din limbile europene. Aceasta este şi explicaţia apariţiei termenilor comuni din limbile popoarelor ce se numeau indo-europene. indo-ariene sau indo-germanice, ele fiind apelative nejustificate, aşa după cum vom arăta puţin mai târziu.
Am reuşit să selectez un număr de astfel de termeni şi am realizat astfel un mic vocabular „paleo-european” care, deşi nesemnificativ în acest moment, va fi îmbogăţit de eforturile celor ce se vor ocupa de subiectul respectiv în viitor. Vom găsi aici doar un mănunchi de termeni paleo-europeni, pe a cărui existenţă totuşi se vor baza argumentele ce justifică afirmaţiile noastre (vezi anexa la sfârşit).
Filologia va găsi şi ea, de asemenea, alte caracteristici specifice drept dovezi ale originii primare, comune, a limbilor europene. Omogenizarea structurală, reproducerea onomatopeică, logica juxtapunerii monosilabelor în cuvinte compuse reprezintă doar o parte din ceea ce poate stabili natura specifică a unei limbi ale cărei origini se pierd în negura timpului.
Studiul investigaţiilor şi cercetărilor efectuate asupra vieţii europeanului de-a lungul unei perioade atât de lungi nu face parte şi nu reprezintă acum scopul acestei lucrări. Vom aminti doar câteva aspecte ale vieţii omului din acele timpuri. Începând cu cel care ne-a lăsat uneltele din valea Dârjovului şi până la cel de la sfârşitul ultimei glaciaţii.
Perioadele succesive de glaciaţie şi topire a gheţii, care au trecut peste Europa, au afectat profund viaţa oamenilor din aceste locuri. Crescând ca număr în timpuri de prosperitate şi scăzând în perioadele nefavorabile, europenii au ajuns să fie produsul unei aspre selecţii naturale. Acest proces drastic a dus la o îmbunătăţire nu numai fizică, dar şi spirituală. Picturile descoperite în diferitele peşteri, mai ales cele din Pirinei, atestă remarcabila cizelare a spiritului celor care le-au făcut.
Astfel, sfârşitul ultimei glaciaţii i-a găsit pe europeni mult mai reduşi ca număr, cutreierând de-a lungul teritoriului unde puteau să vâneze, puternici la trup şi cu un spirit aflat la un nivel avansat de evoluţie. Cine ar putea spune pe ce trepte ale spiritualităţii se ridicase omul prin această cizelare? Sunt puţine lucruri care se pot afirma, în acest sens, pe baza celor câteva dovezi valabile. Puţinele informaţii aflate la îndemâna noastră şi pe care ne putem bizui acum ne determină să nu fim prea surprinşi de unele descoperiri viitoare, cum ar fi, de pildă, omul care a pictat atât de frumos pereţii peşterii de la Altamire. Astfel de noi informaţii ar impulsiona, poate, dorinţa de a afla lucruri inedite pentru cei cu o imaginaţie mai bogată şi pentru cei cu spirit practic.
În concluzie, omul erei glaciare vorbea; europenii aveau o limbă unică.
Investigaţia noastră porneşte tocmai de la acest stadiu, bine stabilit, al condiţiei omului de atunci.
Cel mai important efect al încălzirii climei asupra populaţiei Europei, la început nediferenţiată, a fost sfârşitul unităţii sale, puternica ei fragmentare datorându-se retragerii păturii de gheaţă. Cum încălzirea treptată începuse să influenţeze tot ce era viu, condiţiile de viaţă s-au schimbat în mod corespunzător, iar în locurile mai joase s-au format lacuri imense, adevărate mări. Peisajul, deci, nu mai era acelaşi peste tot. Cea mai importantă schimbare însă, a constat în bogăţia fructelor, a ciupercilor şi a peştelui, care au început să fie consumate în locul cărnii atunci când urmărirea animalelor eşua şi când vânătoarea, incapabilă să se ajusteze noilor condiţii, nu mai oferea rezultatul scontat.
Pentru om, toate acestea au constituit un imbold de stabilire într-un singur loc, însoţit de o dorinţă de „întovărăşire” care a dus la formarea unui nou nucleu social, ce se extindea cu mult dincolo de cel familial. Oamenii şi-au săpat adăposturi în pământ, şi-au construit colibe pe terasele însorite sau şi-au ridicat locuinţe din bârne pe malurile lacurilor. Unitatea europeană, descrisă mai sus şi pe care am încercat să o pun în evidenţă, urma să primească însă o lovitură mult mai puternică, datorată altor efecte ale topirii.
Vârfurile munţilor, la început acoperite cu pătura de gheaţă ce se întindea pe versanţi până pe fundul văilor începură, treptat, să apară de sub gheaţă. Aspectul lor era accidentat. Piscurile care păreau să fi căzut din cer se ridicau vertical, stânci golaşe cu crăpături imense umplute cu gheaţă şi pietriş, grămezi de piatră spartă pe care gheţarii le-au cărat la vale; cam acesta era aspectul montan din acele vremuri. Ici colo, gheţarii lăsau o parte din încărcătura lor de piatră şi noroi. Unele râuri se măreau peste măsură devenind fluvii pe măsură ce adunau în calea lor apele altor râuri. Prin forţa lor teribilă şi oarbă distrugeau tot ce le stătea în cale şi săpau văi adânci ce constituiau tot atâtea cursuri ale unor torenţi sălbatici. Acesta era noul aspect al Europei în zilele când pătura de gheaţă începuse să se retragă şi să aducă la lumină şi căldură pământul care fusese ascuns sub ea.
Golaşe la început, crestele au început treptat să se îmbrace cu petice de muşchi; ceva mai jos, ienupărul creştea pe solul adus şi format de vânturi. Rădăcinile mici, perseverând pe furiş, dezintegrau roca din care se hrăneau. Cine ar putea spune câte ere, câte milenii au trecut până ce dealurile mai joase s-au acoperit cu păduri? Fără îndoială, încetul cu încetul, pădurea prinse din nou viaţă, iarba prinse rădăcini, fiinţe care nu au părăsit niciodată solul începură să caute acum frunze uscate, insecte şi viermi ce mişunau dedesubt. Toate fiinţele vii se bucurau în noile condiţii de o viaţă mai uşoară, încălzindu-se la soare, trăind şi înmulţindu-se.
Oamenii, care până atunci trăiseră în peşteri sau sub adăpostul blocurilor de gheaţă vor fi şi ei prinşi în noul ritm al vieţii. Noul aspect al naturii îi ademenea şi, oferindu-le cu generozitate premisele necesare dezvoltării vieţii. Îi va îndemna să se stabilească şi să abordeze un mod de viaţă mai ataşat de pământul care îi hrănea acum cu dărnicie. În acel moment, crestele golaşe nu mai prezentau un aşa mare interes pentru oamenii care începuseră să trăiască din plin în sânul naturii. Goliciunea înălţimilor stâncoase le făcea lipsite de interes, dificultăţile pe care le prezentau când erau străbătute şi inutilitatea acestor eforturi, făcură din ele adevărate zone interzise, linia trasată de înlănţuirile muntoase devenind astfel o linie de separaţie pentru oamenii ce formau deja grupuri mari, intrate pe drumul noului mod de viaţă.
Zona europeană aflată în discuţie este străbătută de la est la vest, aproape central, de lanţul carpato-hercinic, care se continuă cu lanţul tuningian. Crestele acestor munţi formează o linie de separaţie între două arii geografice bine definite, care, pornind de la acesta delimitare se desfăşoară de-a lungul a două direcţii diametral opuse şi evidenţiate prin scurgerea râurilor, o parte spre nord, iar cealaltă parte spre sud. Elba, Odra, Vistula şi Neman cuprind, în bazinele lor hidrogeografice, o lume ce are un punct comun de contact în zona mlaştinilor Pripetului. Dunărea (Danubius – Istru pentru romani) adună aproape toate apele care curg din aceste creste spre sud, formând astfel cel mai întins bazin hidrografic al Europei. Aceste două arii geografice separate vor constitui locul de formare a două mari grupuri de europeni care, având aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciale, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numit baltico-mazuriană, mai târziu despărţită în alte două subdiviziuni şi anume: popoarele germanice şi cele slave – fiecare cu o caracteristică distinctă, dar şi cu un număr de trăsături comune, dovedind originea lor comună. O unitate care nu-şi are originea, aşa cum se credea şi se spunea, în „indo-germanism”, „indo-europenism” etc., ci într-un „europenism autohton, la fel de vechi de când lumea”.
Cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi: carpato-dunăreni (carpato-istrieni), singurul nume care, din motivele ce vor fi expuse în continuare, se bazează pe fapte reale, el există din timpuri imemoriale şi este singurul care satisface orice pretenţie a logicii.
Deşi, după marea separare, cele două familii europene avea să meargă pe drumuri diferite, ele au păstrat totuşi pentru totdeauna, ca o trăsătură distinctă, moştenirea comună pe care o aveau de la început: limba – acea limbă unică, dar nu identică, creată de strămoşii lor comuni, europenii epocii glaciare.
În paragraful următor ne vom ocupa mai ales de grupul carpato-dunărean care ne interesează în acest studiu; cercetările noastre au intenţia de a investiga şi a demonstra cu precizie unde a fost locul de naştere al popoarelor în mijlocul cărora s-au derulat evenimentele atribuite de savanţi aşa numitelor popoare ariene, evenimente ce au dat naştere spiritualităţii din noi, transformându-se în ceea ce se numeşte spiritualitatea vedică.
Ca rezultat al muncii de cercetare pe care am efectuat-o, am ajuns la concluzia că există două arii europene ce pot fi considerate drept loc de baştină al popoarelor care au creat numita „spiritualitate vedică”.
Prima arie, cuprinzând bazinul hidrografic al Istrului (sau al Dunării Inferioare) o numim: „spaţiul carpatic”, iar a doua arie este zona închisă de cumpăna de ape a celor două mari râuri din sudul Franţei – Rhone şi Loara şi pe care o vom numi (pentru a fi consecvenţi) – „spaţiul gascon”.
Motivele care ne-au făcut să ne limităm la aceste două arii şi nu la altele, îndreptăţite să pretindă dreptul de „paternitate” la fel ca şi lumea Europei de Sud, sunt aceleaşi pentru ambele: toponimia şi limba.
Spaţiul carpatic
Grupul carpato-istrian, care a rămas în partea de sud a Europei când continentul a fost împărţit aşa după cum am arătat, îşi începe existenţa în condiţii mai favorabile decât grupul din nord. Un climat mai blând, mai bogat şi mai diversificat, o faună care a devenit mai variată datorită influenţelor din zona de sud, mai caldă, toate acestea au contribuit la formarea unor condiţii mai uşoare, la posibilităţi mai bune pentru adăpost şi trai.
Schimbarea, sau poate chiar intuiţia unor oameni mai dotaţi, a făcut ca o anumită parte din animalele de obicei ucise şi consumate, să fie domesticite. Poate câteva dintre animale erau deja îmblânzite din perioadele interglaciare. Dar îmblânzirea nu înseamnă domesticire şi nu înseamnă, de asemenea, că omul ţinuse animalele pe lângă casă încă din perioadele interglaciare pentru a le folosi în alte scopuri şi pe perioade mai lungi. Dacă nordicii ţineau animalele oarecum îmblânzite pentru a le ucide şi a le mânca în perioadele mai grele, adică atunci când vânătoarea eşua, acest lucru nu însemna că ei „domesticiseră” deja animalele pe care le luau în peregrinările lor. Asemenea animale constituiau doar „carnea vie” ce urma să fie consumată ca orice alt vânat. Pe de altă parte, animalele „domesticite” aduceau şi alte avantaje, fiind ţinute şi crescute pentru lâna lor (în cazul oilor), pentru lapte, care urma să devină în mod treptat (împreună cu produsele lactate) principala sursă de hrană pentru întregul clan, şi pentru carnea animalelor tinere sacrificate.
Mulsul animalelor domesticite şi utilizarea laptelui ca aliment de bază au reprezentat momentul crucial în diferenţierea modurilor de viaţă ale celor două grupuri europene de mari proporţii, de la nordul şi de la sudul liniei despărţitoare, cunoscută acum de noi.
Vânător, aflat mereu pe drumuri, nordicul nu avea timp să aştepte înmulţirea animalelor „îmblânzite” şi cărate cu el pe drumuri, după cum am arătat. În zona nordică animalele nu se înmulţeau prea repede, datorită temperaturilor scăzute; ele contribuiau însă la bunăstarea celor care le deţineau prin calitatea cărnii lor, care era repede consumată.
Animalele domestice au început să se înmulţească, aducând o schimbare cu efecte îndelungate în viaţa oamenilor. În gospodării ele îşi sporiră treptat numărul, de la câteva vite la o întreagă cireadă. Dar o cireada avea nevoie de spaţiu, de oameni care să o îngrijească, să strângă şi să prepare produsele, având în vedere necesităţile din timpul iernii. La un anumit stadiu, omul şi cireada se ajutau în mod reciproc, cum s-ar spune. Cireada avea nevoie de oameni; oamenii, pentru a fi siguri că nu vor fi flămânzi, aveau nevoie de cirezi de vite. Iar o rezervă sigură de hrană ducea la mai multă bucure şi frumuseţe în viaţă.
Îmbrăcămintea s-a diversificat şi ea foarte mult, căci lâna tunsă din abundenţă în fiecare an permitea acest lucru, atât din punct de vedere a cantităţii, cât şi al calităţii. S-ar putea foarte bine ca acesta să fi fost începutul vieţii spirituale care a făcut din lumea pastorală clasică un obiect de admiraţie…
Datorită acestor avantaje, din care doar o mică parte au fost descrise aici, europeanul din zona sudică a pornit pe drumul unei dezvoltări uluitoare. Din momentul în care numărul animalelor a ajuns la proporţiile unei cirezi, viaţa omului din zona carpato-istriană s-a schimbat radical; viaţa lui a devenit total diferită de ceea ce a fost înainte, în momentul în care el a devenit păstor. Efectele schimbării aveau să fie dintre cele mai neaşteptate.
Sub conducerea celor bătrâni, conducere ce devenea din ce în ce mai autoritară, fertilitatea păstorilor carpato-dunăreni a ajuns la proporţii fără precedent. Un om care nu avea copii era dispreţuit: ruşinea de a nu avea copii deveni insuportabilă pentru cei ce nu aveau urmaşi. În lumina legilor sacre, nescrise, dar îndeplinite mai bine, poate, ca nici o altă lege din lume, creşterea numărului de copii ai păstorilor a devenit impresionantă.
Spaţiul în care, înainte, turmele rătăceau libere, acum devenise insuficient şi aglomerat. Primele ieşiri în afara limitelor sale au marcat începutul aventurilor îndepărtate. Din acest moment, locul de unde turma pleca şi unde revenea – după o perioadă de timp mai scurtă la început, apoi din ce în ce mai lungă – deveni „casă”. Aici, păşunile erau transformate în câmpuri cu fân, iarba era tăiată pentru iarnă, în timp ce locurile mai îndepărtate erau căutate pentru păşunat; ele deveneau astfel tot mai îndepărtate de locurile la care cei care aveau turme de vite se întorceau tot mai rar.
Cu timpul, păstorii s-au obişnuit cu distanţele mari. Procesul a continuat până când turmele au început să rămână departe de casă, din primăvară până toamna.
Astfel, a apărut necesitatea unei şederi temporare atât pentru oameni, cât şi pentru animale, şi a unui adăpost în care produsele obţinute zilnic să fie preparate pentru conservare. Cei pricepuţi la prepararea produselor stăteau cu turmele. Astfel treptat, au început să apară: stăpânul turmei, stânele, adăposturile sezoniere săpate în pământ şi aşezările temporare. Produsele era depozitate şi acumulate. Atât timp cât aceste aşezări temporare nu erau prea îndepărtate de casă, măgarul era folosit cel mai mult ca animal de transport. Mai târziu, calul înhămat avea să facă această treabă mult mai bine.
Curând, produsele s-au acumulat în cantităţi mari. Apoi, „vecinii”, colindând ţinutul în căutarea vânatului, au înţeles că aceste „achiziţii” ale altora îi scutesc de truda căutării şi de nesiguranţa succesului. Şi primul jaf, prima pierdere a bunurilor duse acasă au marcat începutul nevoii de apărare, ducând la formarea primului grup organizat în acest scop. Iată momentul în care, fără îndoială, s-a născut prima castă, aceea a luptătorilor care urma să devină casta apărătorilor ţării „Kshtriya” (Ksha-atriya).
Pentru cei care plecau primăvara pentru a se întoarce toamna acasă, spaţiul carpatic – cu tot ceea ce cuprindea el, începuse să aibă un caracter sacru; întoarcerea la mult doritele locuri constituia tot mai des o mare ocazie pentru sărbători. Astfel se prezenta situaţia în urmă cu mii de ani. Dar cât de departe se întindea acel teritoriu de unde păstorii ce colindau stepa de nord veneau acasă în fiecare toamnă?
Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu „în ţara din jurul munţilor”, de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunărea (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale. Plusul de populaţie a început să se răspândească pe noi arii în jurul acestor locuri; această dezvoltare „aproape de poporul meu” a aşezărilor formate de cuplurile tinere de-a lungul râurilor avea loc mereu „în vale”, dar niciodată rupând legăturile cu munţii care fuseseră locul de închinăciune al străbunilor lor. Astfel, cei care au coborât pe Tisa (Pathissus) sau au urmat cursul Nistrului (Tiros) s-au întâlnit şi s-au grupat pe malurile marelui fluviu care purta numele zeiţei Danu – mama ploii şi a pajiştilor bogate.
Bazinul hidrografic al oricărui râu, chiar şi a celor mai puţin importante, urma să fie păstrătorul unor urme specifice care îi dădeau o notă de originalitate într-un complex unitar. O astfel de notă de originalitate poate fi surprinsă în limba, în obiceiurile, în tradiţiile „locale” aparent lipsite de importanţă, având un caracter „specific”, dar niciodată complet diferit de complexul din care ele constituiau o parte, complex ce provenea din străfundurile istoriei.
Această moştenire, pe care cei care au plecat din spaţiul carpatic au purtat-o cu ei peste tot, reprezintă caracteristica principală pe care toate ramurile carpato-istriene au manifestat-o oriunde s-au stabilit, unele dintre acestea, pentru totdeauna.
După cum am arătat, zona carpatică era saturată de oameni şi animale; surplusul a fost împins în afară, spre zone mai puţin aglomerate, pentru a putea transforma păşunile „de acasă” în fâneţe. Emigrarea din această zonă a luat toate direcţiile posibile. Estul era, fără îndoială, mai atrăgător, fiind mai deschis şi mai bogat în pajişti virgine. Cât timp păşunile extracarpatice nu se aflau prea departe de casă, păstorii reveneau la casele lor, aducând produsele animaliere. Dar, întrucât aceste terenuri pentru păşunat începuseră să se întindă la distanţe tot mai mari, reîntoarcerile deveneau şi ele tot mai rare. Dorul de casă creştea şi, odată cu el, cantitatea de produse acumulate.
Nu este prea greu să evaluăm distanţa parcursă de turmele de animale în căutarea a ceea ce pământul de acasă nu mai putea să producă în cantităţi suficiente. Considerând distanţa parcursă într-o zi în timpul păşunatului la aproximativ 15 km, ne putem da seama că în iulie, când ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă pentru iarnă, turmele ajungeau într-o zonă situată cam la nord de Munţii Caucaz, în stepele protejate de înălţimile veşnic acoperite cu zăpezi ale celor mai înalţi munţi din Europa. De asemenea, se întâmpla uneori ca, la intervale de câteva decenii, vremea capricioasă să-i prindă pe neaşteptate pe cei care urmau să se întoarcă la locurile lor de iernat. Prudenţa născută din experienţă i-a învăţat pe cei obişnuiţi cu locurile îndepărtate să-şi construiască adăposturi pentru orice eventualitate; în cele din urmă, repetarea evenimentelor a fost considerată mai puţin supărătoare şi iernarea departe de casă a devenit nu numai o obişnuită, dar chiar şi o necesitate.
O dovadă că păstorii carpato-dunăreni au trecut – în expansiunea lor spre est – prin acest stadiul de stabilizare în piemontul Caucazian, se găseşte în binecunoscutul „Drum al zeilor”, marcat cu pietre uriaşe, fixe, menţionat de Kaushi Taki în Upanishada ce îi poară numele (Cartea I,3); relatări asupra acestui drum au mai fost făcute de Pindar, Herodot, Ovidiu, el a fost descris şi de Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, pag. 70), menţionat din nou de Haşdeu şi abordat de marele savant în domeniul istoriei României, Nicolae Densuşianu, în „Dacia preistorică”. Cheile Bicului, cum este denumit lungul şir de pietre fixate în pământ, de la Prut la Marea Azov, de către oamenii acelor locuri, reprezintă aşadar semnele indicatoare aşezate de către păstori de-a lungul drumului pentru a-i conduce acasă iarna cu sau fără turmă.
Nu este greu să ne imaginăm că aceşti păstori au ajuns să cucerească partea de vest a subcontinentului indian, o cucerire pe care urmaşii aveau s-o finalizeze pe deplin.
În timpul migraţiilor lor pe tărâmuri îndepărtate şi când lăsaseră mult în urmă stepa nord-caucaziană, păstorii carpato-dunăreni au avut ocazia să afle de existenţa unei ţări asemănătoare zonei montane din partea de nord a ţinutului cuprins între Tyros şi Tisa. Relieful, pădurile şi întregul sistem hidrografic al celor două zone sunt în mod remarcabil asemănătoare, deşi se află atât de departe una de cealaltă.
Acum, după descoperirea ruinelor de la Harappa, ne putem imagina tentaţia exercitată de bogăţiile care, în mod sigur, se aflau într-o asemenea zonă. Este aproape lipsit de însemnătate să spunem care dintre cele două aspecte ale lumii indiene i-au determinat pe păstorii care veneau din vest să încerce să cunoască India. Ceea ce contează este faptul că după o lungă şedere în zona caucaziană, păstorii carpato-dunăreni şi-au continuat drumul lor spre est.
A sosit o vreme când surplusul de produse a început să fie comercializat. Este greu de crezut că mulţimea turmelor ce străbăteau stepa nord-pontică nu ar fi atras atenţia populaţiilor mai îndepărtate, situate la est şi sud. În lumea cu care carpato-dunărenii aveau tot mai multe contacte, carnea, lâna şi laptele oilor reprezentau posibilităţi de schimb în natură cu produsele din sud şi est.
Lumea sumeriană, cu centrele sale supraaglomerate, nu a apărut peste noapte. Şi cine ne poate spune ce au fost predecesorii lor şi dacă ei nu reprezentau pentru oamenii din Asia Mică un exemplu demn de urmat? Cercetarea acestui proces ne-ar conduce însă prea departe de subiectul lucrării de faţă, aşa că ne vom mulţumi doar cu menţionarea acestei posibilităţi de atracţie sporită a carpato-dunărenilor spre tărâmurile din est.
Tot ce s-a spus până aici reprezintă mai degrabă o reconstituire logică după cele câteva dovezi şi referiri extrase din puţinul pe care îl ştim astăzi. Ne rămâne să ilustrăm ce alte dovezi pot fi aduse la puţinul pe care-l cunoaştem deja şi, în special, să arătăm că afirmaţiile bazate pe logica desfăşurării proceselor istorice sunt fapte care pot fi dovedite cu temeinicie.
Dovezile vor fi căutate în literatura vedică şi în toponimia ariei de influenţă a Dunării – atât pe cursul inferior cât şi pe cel superior – şi, în special, în limba literaturii vechi din India, care provine din familia de limbi carpato-dunărene.
Evident, nu vom epuiza într-o lucrare scurtă, ca aceasta, toate dovezile ce pot fi adunate, ci ne vom mulţumi doar cu câteva exemple, poate nu întrutotul convingătoare dar, fără îndoială, în stare să încurajeze reflecţia şi investigaţiile celor interesaţi.
cartea o descarcati de aici.....
Mostenirea de Titus Popovici scenariu istoric
CUVÂNT ÎNAINTE
Auto-prezentările mi s-au părut totdeauna deplasate, dacă nu necuviincioase. Dacă fac, totuşi, o excepţie este pentru că publicarea unui scenariu de film poate părea – la noi – o incongruitate. (Recent, un critic cinematografic care de mulţi ani rosteşte şi scrie cu elan ceea ce au mai scris şi alţii, cu precădere italieni, afirma ritos că filmul se poate dispensa de „scenariu”, unicul creator fiind regizorul). Conform aceleiaşi mentalităţi publicarea unei piese de teatru (chiar mediocre) e un act de cultură, oricum; în timp ce a unui scenariu… Aşadar, consider că experienţa merită a fi făcută…
În altă ordine de idei, singura importantă de altfel în cazul acestui scenariu, sunt câteva precizări de ordin istoric.
Întrucât un film artistic nu este o reconstituire ştiinţifică în imagini, ci un act artistic de creaţie, care tinde să surprindă esenţa fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută faţă de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfăţişez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naţionale: lupta pentru independenţă în pofida tuturor greutăţilor şi sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduşi de interese meschine şi egoiste.
În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele „abateri” pe care le-am făptuit conştient, în favoarea – cred eu – a expresivităţii artistice, a clarităţii mesajului.
1) Relaţia Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Ţepeş). Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Ţepeş, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puţin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieţii lui Mircea.
2) Câmpia Mierlei. Neputând şi neintenţionând să fac un film cronologic, am fost nevoit să pun pe seama bătăliei de la Kossovopolje unele evenimente şi personaje care au participat la bătălia, ulterioară, de la Nicopole, care a avut loc după cea de la Rovine. Aşadar, prezenţa la Kosovo a lui Mircea, Sigismund de Luxemburg, a cavalerimii apusene, este o licenţă artistică, necesară – socot – pentru a sublinia una din ideile de bază ale filmului şi anume că în faţa puhoiului otoman Mircea (ca mai târziu Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul) a fost singur; „creştinătatea” mulţumindu-se cu făgăduieli ori cu ajutoare simbolice.
3) În acelaşi sens am contopit, ca personaje, pe Ştefan Lazarevici al sârbilor cu Marko Kraljevici (care a pierit la Rovine, luptând în rândul oastei lui Bayazid) pentru a simplifica înţelegerea dramei pe care au trăit-o cei ce s-au supus, politiceşte, turcilor.
4) Numele uzurpatorului nu era Neagotă, ci Vlad. Dar întrucât în film apar prea mulţi Vlazi, cred că s-ar fi produs confuzie. De altfel în folosirea numelor proprii mi-am luat şi alte libertăţi, căutând să leg – oarecum – sonoritatea lor, de caracterul personajelor. (Udobă, Iercău etc… etc.).
ISCOADA
1417. Înserare…
Prin codri neumblaţi, prin râpe întunecoase, prin vaduri de apă în care încep să lucească primele stele palide, pe şleauri acoperite de praf alb ca făina, – un călăreţ al cărui păr argintiu îi cade pe umeri. Îmbrăcăminte simplă, de şiac, pieptar de zale, jumătate oştean de rând, jumătate ţăran… Conduce calul cu pulpe de fier. În urma lui, ca o umbră, un însoţitor tot vârstnic, cu arcul pe umăr; cucura de săgeţi saltă în galopul calului.
Într-un luminiş, unde s-au oprit, se iveşte – nu se ştie de unde – un oştean cu un cal de schimb. Călăreţul descalecă, pripit; calul sforăie, nările i se umplu de sânge, cade greoi pe o parte; în agonia scurtă copitele scurmă şi spulberă frunzele adunate pe jos… Omul care a înfăţişat calul de schimb pune un genunchi în pământ, sărută mâna bătrânului, ai cărui ochi au o lucire îngheţată. Însoţitorul se ţine deoparte, în umbră, tăcut.
— Cum e? întreabă oşteanul.
— Rău! zice scurt bătrânul.
Oşteanul are un râs stins, fără veselie: „Atunci e bine. Cu răul suntem învăţaţi”…
Bătrânul, îl priveşte lung, enigmatic şi sub această privire, puţin depărtată, puţin tristă, oşteanul se tulbură: îşi trage cu un gest scurt, stângaci cuşma de pe pletele încâlcite: „Iartă vorba slabă…”
Dar bătrânul a dat pinteni calului care a pornit ca săgeata, făcându-se nevăzut sub bolta neagră a pădurii. Trecând pe lângă oşteanul încă speriat, însoţitorul îi aruncă, scurt: „Netotule…”
— Se ţine bine, mormăie ivindu-se dintr-un tufiş un arcaş care până atunci fusese una cu pădurea; se ivesc păşind fără zgomot, ca vietăţile pădurii şi alţii.
— Slavă Domnului! răspunde primul oştean.
O rază de lună străbate frunzişurile. În clipa aceea toţi, ca la un semn de nimeni dat, se fac nevăzuţi… Pădurea pare pustie, ca la începuturile lumii.
Călăreţul urcă un dâmb…
…şi deodată, în faţa lui se iveşte Dunărea, strălucind de mulţimea focurilor de pe podurile de vase ce se întind dinspre malul drept. Se aud ciocăniturile celor ce muncesc la ele – şi mai departe, ca şi cum o puzderie de stele roşii ar fi căzut pe pământ, focurile taberei turceşti, zumzetul ei surd ca zvonul unui îndepărtat cutremur de pământ, care încetează pe neaşteptate – parcă retezat – şi clipa aceasta de linişte e înfiorătoare; apoi ascuţit, sfredelind noaptea se înalţă glasul muezinului: Allah-il-Allah-Muhammad-rassul Allah Allahu-Akbar…
Bătrânul îşi dă pe spate gluga de pănură groasă. Părul alb, buclat, îi cade pe umerii încă drepti, puternici.
Răsărind fără nici un zgomot din stufurile înconjurătoare, o siluetă înaltă se iveşte lângă el: e un bărbat tânăr, cu faţa năpădită de o barbă deasă negru-albăstruie, în ţinută uşoară de luptă: cămaşă de zale, jambiere şi genunchiere de oţel, spadă scurtă, lată, în teacă de piele. Cu o mişcare sprintenă pune un genunchi în pământ, îi ia mâna, o sărută, se ridică iute. Sunt umăr lângă umăr, păr alb-păr negru, în lumina rece a lunii.
Mircea îl priveşte cu o asprime sub care îşi ascunde iubirea de tată.
— Cum te lauzi, Vlade?
— Bine, Măria ta.
— Oastea?
— Gata.
— Căpeteniile?
— Cu credinţă până la moarte…
— Sunteţi tineri, fiule… spune deodată Mircea, privindu-l ciudat. Sânge fierbinte. Vă perpeliţi prin pustiurile astea…
— Slujba, Doamne… spune Vlad, ferindu-şi totuşi privirea…
— Aşa-i. Slujba… Adaugă încet, punându-i mâna pe umărul puternic, înzăuat: Slujba… copile…
Şi ca şi cum s-ar supăra pe el însuşi pentru această trecătoare înduioşare:
— Ai dat de ştire lui Izeddin? Unde-i luntrea? Vocea bătrânului e poruncitoare, joasă, aproape şoptită, ca şi cum ar şti că toţi trebuie să-şi încordeze auzul ca să prindă înţelesul cuvintelor.
Tânărul Vlad Dracul încearcă să se împotrivească; tulburat:
— Măria Ta, slăvite tăicuţă… nu e bine…
Bătrânul îl priveşte mirat. Vlad se tulbură, se înclină:
— Binevoieşte şi iartă.. Toate-s cum ai poruncit.
Coboară dâmbul, se înfundă, pierind, într-un desiş de sălcii strâmbe, negre, şi de stuf fără de sfârşit. De undeva, iarăşi parcă de nicăieri, apare, un oştean bărbos:
— Pe aici, după mine, ţineţi aproape…
Dar însoţitorul, umbra Voievodului, îl dă la o parte, mormăind cu glas gros:
— Vezi-ţi tu de treaba ta…
— Acasă toate-s bune… spune Mircea, şi adaugă pe tonul lui egal, parcă obosit, parcă nepăsător, parcă desprins de cele lumeşti, care – de obicei – îi descumpăneşte pe cei cărora le vorbeşte. Mihail, frate-tău, umblă cu tertipuri…
Vlad trasare ca lovit în piept.
— Nu pot să cred, tată! Una ca asta nu poate fi!
Mircea îl priveşte, cu capul uşor plecat pe umăr.
— Crede şi nu cerceta… spune el, surâzând. Feciorul tău creşte. Îmi place de el.
O undă de nelinişte umbreşte faţa lui Vlad Dracul.
— E născut, Doamne, să slujească poruncilor ţării, spune cu vocea uşor tremurând.
Bătrânul îşi apropie faţa de a lui:
— De nevastă nu mă întrebi?
— Ce face? Tremurul vocii s-a accentuat.
— Bine. Face bine, spune bătrânul, parcă supărat, nu se ştie de ce.
Cu un clipocit înfundat, oşteanul-veşnic însoţitor. Mezea, trage o ciobacă primitivă, dintr-un trunchi scobit.
— Ştii şi vâslitul? Când vorbeşte cu el vocea lui Mircea e caldă, apropiată, ca şi cum ar vorbi unui copil.
— Lângă Măria-ta trebuie să ştii de toate, mormăie însoţitorul. Dă mâna, Doamne, să nu scapi în nămol şi să te îneci…
— Măria Ta… încearcă ultima oară Vlad, dar tace smerit sub privirea rece a tatălui său.
Fără nici un zgomot barca înaintează pe apele negre ale Dunării. În faţă, cu bărbia în pumn, Mircea ascultă vocea muezinului care suie, ca o pasăre de noapte, apoi se opreşte brusc – şi enormul zgomot al taberei se porneşte din nou, ca un vuiet de ape…
Din tufărişurile malului drept, o umbră apucă vârful bărcii, o trage pe uscat. Mircea sare apoi vârându-şi sub suman toporişca scurtă, de luptă, se ia după el, păşind sigur, ca şi cum ar vedea noaptea, cum şi vede.
*
La focurile ce sunt încinse mereu cu lemne, cu pomi şi cu mese şi paturi sfărâmate, cu icoane şi bucăţi de paraclise, – resturile gospodăriilor şi bisericilor prădate de ordia otomană – imaginea apocaliptică a acestei armate, aşa cum o văd ochii lui Mircea ce-o străbate netulburat, pierzându-se prin liota de neguţători, de curve, de dervişi, de robi şi roabe cu straiele sfâşiate şi goliciunea lucind alb în vâlvătaia purpurie a flăcărilor alternând cu smoala nopţii; totul într-o hărmălaie de glasuri ce strigă, se ceartă, gem, hohotesc, căci la marginea taberei sunt akîngiii, avangarda de cercetare, de pradă şi de îngrozire; acum, în repaos, vând, schimbă ori joacă în zaruri lucrurile de pradă: odăjdii, cămăşi muiereşti de borangic, odoare bisericeşti pe care le spurcă, blănuri, arme, copii care urlă înfricoşaţi pe jumătate goi şi pe care-i pipăie lacomi, cu degete nervoase. Undeva, de un arbore stingher cu crengile chinuite, sunt spânzuraţi câţiva soldaţi şi un yüzbaşi cu blană de leopard pe umeri le strigă vina pentru care au trebuit să moară: au băut apă din fântâni, ori fântânile sunt otrăvite de ariergarda lui Mircea; în altă parte, într-o mare groapă devenită hazna, o mulţime de otomani se zvârcolesc în chinurile pântecariei sau otrăvirii; cai nechezând sălbatic, sărind peste trupurile adormite sunt duşi la adăpat din butoaie păzite de ieniceri întunecaţi şi impasibili care alungă cu bice plumbuite pe cel ce încearcă să-şi ogoiască setea din apa hărăzită cailor, mult mai preţioşi decât oamenii şi care întind zadarnic pumnii plini cu bani de aur, ori de argint…
… Un fel de „ţară a nimănui” desparte această hoardă plină de o viaţă sălbatică, neînfrânată – de tabăra ienicerilor, tăcuţi, fanatici, îmbrăcaţi în caftane lungi, albastre, şi cucă albă cu pene de struţ pe cap; iar în mijlocul acestui careu de fier, pe un dâmb, străluceşte cortul cât o cetate al sultanului Mehmet I Çelebi… În jurul cortului, pe mai multe rânduri, drepţi, tăcuţi, impenetrabili – ienicerii stau de strajă, drepţi, ca şi lăncile lor.
Oprit undeva, într-o mică vale, Mircea priveşte îngândurat acest zid omenesc, tăcut ca pietrele, nemişcat ca şi ele – în timp ce din cortul Sultanului răzbate, stins dar distinct, zvonul unei zgomotoase petreceri.
Un fâşâit de paşi prin iarba uscată îl face să se întoarcă. Ivit din intuneric, cu barda în mână, Mezea i s-a pus în faţă… Se aude un râs ca un chiţcăit, apoi în lumina părelnică, jucăuşă, se iveşte un bey mărunţel, în ţinută de luptă, cu chivăra cu ţugui ce-i acoperă jumătate de faţă, trasă mult peste turbanul de mătase albă. Un semn al lui Mircea şi Mezea se mistuie în întuneric.
— Ai venit totuşi! se miră beyul, pocnindu-şi fără zgomot palmele.
— Nu ne înţeleseserăm că am să vin, Izeddin-Bey? spune cu acelaşi calm, oarecum nefiresc, Mircea şi adaugă, parcă în treacăt: Sunteţi mulţi…
— Foarte mulţi, Emirdji. De data asta foarte mulţi…
— Atunci de ce nu treceţi Dunărea?
S-au aşezat între nişte scorburi. Din pricina întunericului, a focurilor ce dănţuie ca nişte diavoli roşii, tot peisajul e straniu, nedefinit, ameninţător; crengile unor sălcii bătrâne, negre, putrede, se răsucesc deasupra lor, ca nişte şerpi. Cei doi sunt cam de aceeaşi vârstă dar deosebirea dintre ei e izbitoare: turcul e agitat, aruncă priviri hăituite, trage cu urechea, din când în când îşi pune degetul pe buze, se frământă, îşi pipăie armele, în timp ce Mircea pare că se amuză de neliniştea lui.
— De ce nu treceţi Dunărea? şi o rază de flacără depărtată face ca ochii lui să lucească reci, parcă de gheaţă.
Frământându-şi degetele subţiri, arămii, Izeddin vorbeşte în şoaptă, pătimaş, oarecum furios pe el însuşi că nu izbuteşte să clintească încrederea în sine (sau în ceva ce el nu izbuteşte să înţeleagă) a celuilalt.
— Pentru că… pentru că aşteaptă ca tu să înţelegi…
— Ce?
— Că nu te mai poţi împotrivi… Emirdji. Atâta timp cât am nădăjduit că pot rămâne stăpân pe mine însumi, ţi-am fost alături… N-am avut noroc, nici eu, nici tu…
Impasibil, Mircea ascultă. Cuvintele lui Izeddin ori necurmatul vuiet al taberei, nu se poate şti.
— Musa, fratele Sultanului, pe care l-am sprijinit după sfatul tău, e în lanţuri… Poate să-l omoare în noaptea asta, poate să-l ierte…
— De ce nu treceţi Dunărea?
Fără voia lui, Izeddin mărturiseşte:
— La Rovine Mehmet, Sultanul de azi, era un copil. Dar s-a înfricoşat atât de tare, încât n-a uitat…
Un surâs fugar pe faţa frumoasă a bătrânului Mircea.
— Şi ce aşteaptă? Să mor eu?
Izeddin-Bey îi ia mâinile, le strânge, se apleacă asupra lor ca şi cum ar vrea să le sărute ca să-l convingă; le scutură scos din fire:
— Veneţieni, genovezi, creştini de-ai tăi sunt la el în cort şi-l linguşesc… De ce nu vrei să înţelegi? Ai rămas singur!
— Totdeauna am fost singur… aruncă, parcă în treacăt bătrânul.
— Ascultă bine… dacă mai eşti în stare să asculţi… Genova, Veneţia, Bizanţul au iscălit înţelegeri…
— Eu nu sunt neguţător, să-mi scot paguba pe spinarea ţării…
— Ştiu. Eşti oştean. Cel mai bun al creştinătăţii. Dar dacă vei fi biruit acum… şi vei fi. O ştii. Atunci împrejurările vor fi altele… şi poate nici tu nu vei mai fi… cu încăpăţânarea ta… Mulţi dintre boierii tăi, cei mai apropiaţi, gândesc că a sosit vremea să…
— Ştiu!
— Sigismund al Ungariei nu-ţi va sări nici acum într-ajutor…
— Ştiu!
— La Curtea de Argeş pe ascuns… pe ascuns de tine… soli de-ai lui Mehmet… care sunt creştini de-ai voştri…
— Ştiu şi asta… Şi, spre mirarea celuilalt, începe să râdă. Apoi îi spune, cu un fel de bunătate: Ţi-e tare frică, prietene Izeddin…
Ca izbit în piept, bătrânul turc are o tresărire de mânie, repede dispărută. Cu un zâmbet resemnat:
— Aşa este. Pentru că ţi-am fost prieten. Ţi-am fost aliat împotriva stăpânului de azi. O să mă cheme… în seara asta… sau mâine seară… S-ar putea să poruncească să fiu ucis pe loc, în faţa lui… ori să mă trimită sol la tine, să te lămuresc… şi să-mi tragă în ţeapă copiii dacă nu izbuteşte solia… ori să-i pară bine că n-a izbutit solia şi să-mi dea şefia akîngiiilor, poruncindu-mi să pustiesc totul… La noi, niciodată nu ştii ce-ţi aduce clipa următoare…
— De aceea veţi pieri. Cândva. Nu se ştie când, dar veţi pieri. Tot ce-i clădit numai pe bunul plac al stăpânului, pe jaf, ori numai pe puterea săbiei nu dăinuie…
Cu mişcări nervoase Izeddin îşi descătărămează mantaua, i-o aruncă pe umeri… Îşi scoate coiful cu ţugui şi obrăzar de zale şi i-l întinde.
— Vino…
— Vin.
Cu pasul lui apăsat, liniştit, Mircea îl urmează. Pe neaşteptate bătrânul bey se întoarce, cu un zâmbet răutăcios:
— Nu te temi că te dau pe mâna lui, ca să-mi răscumpăr păcatele?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că… spre deosebire de fraţii mei creştini, voi aveţi cuvânt. Şi-l ţineţi. Deocamdată.
— Atunci de ce nu vrei să te închini?
— Pentru că nu-mi place vorba asta. Şi mai ales ce e în spatele ei.
*
Cortul Sultanului Mehmet I Çelebi. O somptuozitate copleşitoare, totuşi având un aer forţat. Protocol exagerat, imitat după cel bizantin dar degradat, trivializat. Sclavi albi şi negri pândesc înfricoşaţi, să ghicească cea mai mică dorinţă a mesenilor, care – deocamdată – admiră un spectacol: hadâmbi musculoşi cu trupul lucind de uleiuri se luptă pe covoare de Smirna; odalisce se răsucesc lasciv; scamatori fac giumbuşlucuri, totul amestecat, totul deodată fără nici o noimă, sub privirea placidă a lui Mehmet care seamănă uluitor cu tatăl său Bayezid Fulgerul, însă în trăsături, în gesturi, în priviri se vădeşte mai moale, mai perfid, mai ascuns.
Un sol plin de praf, se aruncă cu faţa la pământ:
— Lumină a Răsăritului, stăpâne, solia împăratului Grec Manuel se apropie…
— Să se apropie dar…râde Sultanul şi se întoarce spre vecinul său, un cavaler apusean în armură sub care se sufocă; e gras, mătăhălos, beat, cu părul năclăit în ochi – Jean de Nemours – străjuit fidel de pajul său, un adolescent de o frumuseţe răpitoare, cu gene lungi albăstrii, mereu plecate – pe care-l soarbe din ochi un şeic arab, negricios, uscat, ager ca un şoim.
Sultanul e numai lapte şi miere; încearcă izbutind pe jumătate, să imite „bunele maniere” care în epocă şi în acel spaţiu erau cele statornicite în Palatul Blacherne din mult jinduitul Constantinopol.
— Mărturisiţi, nobile comite Jean de Nemours, că nu aţi regretat „captivitatea” care, de la Nicopole, vă face nu ostatecul, ci prietenul şi sfătuitorul nostru în tainele felului de-a lupta al oştilor apusene…
— Mărturisesc! CONFITEOR! mugeşte contele, năuc, primind din mâinile de alabastru ale pajului o cupă uriaşă pe care o goleşte direct în gâtlej cu un gâlgâit fericit…
Replica sultanului a fost recepţionată de cei cărora – indirect – li se adresa.
— Şi eu mărturisesc, messer Giovani…se apleacă spre urechea vecinului şău, un veneţian cu boneta de catifea mult trasă pe ochii osteniţi, trimisul Genovei – gras, tânăr, plin de sine – că spectacolul prostituării cavalerimii apusene în faţa Antihristului, mă îngreţoşează…
— Nu mai mult, messer Bartolomeo, decât s-a scârbit Consiliul celor zece al Serenissimei Republici Veneţiene, aflând că Genova… pe care o reprezentaţi cu atâta admirabilă abilitate… furnizează tunuri aceluiaşi Antihrist…
Sultanul i-a urmărit cu atenţie, luând delicat dintr-o cupă de aur smochine proaspete, pe care se mulţumeşte să le frământe între degete şi să le dea unei maimuţici, pe care un pitic o ţine de un lănţug de aur.
— S-ar părea, Messeri, că urziţi un complot împotriva noastră…
Amândoi neguţătorii se înclină profund:
— Într-adevăr, Stăpâne! complotăm cum să vă fim cât mai agreabili…
— Toarnă-mi vin, scumpul meu Anne! Schimonoselile acestor neguţători îmi întorc maţele pe dos, spune cu vocea-i de bas şi ca să fie auzit, Jean de Nemours, instructor întru stratagie apuseană al căpeteniei necredincioşilor.
Perdeaua de mătase a cortului interior se dă la o parte: intră un fel de „Şef al protocolului” bizantin, care şi-a pus în slujba – otomanilor, încă fruşti, cunoştinţele şi subtilitatea, se prosternează, cu fruntea la pământ, apoi, ridicându-se, spune cu o voce răsunătoare, metalică.
— Sevastocratul Theophilos Kondilas, trimisul lui Manuel al II-lea Bazileu Autocrator al Constantinopolului şi căruia Strălucirea Ta îi îngăduie să se însuşi numească prieten şi aliat credincios, cere cu umilinţă favoarea de a-şi prosterna fruntea în ţărână, neputând suporta strălucirea sublimă…
(În timpul acestei litanii lătrate, cei doi emisari comerciali ai Republicilor Veneţiene şi Genoveze – şuşotesc: „Acum cinci ani era Parakimomen la curtea din Constantinopolis… Îl chema Theophrastos Dukas… S-a turcit. Grecii simt totdeauna de unde bate vântul”… „Ca şi pânzele corăbiilor genoveze”… „Am învăţat de la incomparabila şcoală a Veneţiei”… etc. etc. etc.)
Doi kitoniţi în costume strălucitoare menite şi ele să dea o înaltă idee despre măreţia curţii bizantine, intră şi intonează un salut din trompetele curbate de aur. Sunt urmaţi de patru oşteni-mercenari: un normand în zale de argint, cu teribila secure cu două tăişuri, un vareg bărbos cu pieptar de piele ţintuit în aur şi o spadă uriaşă dreaptă, un bulgar cu opinci din piele de cerb, un tuareg cu fruntea vopsită albastru şi ochii daţi cu henné, care înaintează şi depun în faţa Sultanului darurile tradiţionale: arme strălucind de pietre preţioase, şoimi, vase de aur; – în fine se îveşte şi înaltul demnitar bizantin, om în vârstă, cu o tăietură bizară a bărbii albe, cu faţa obosită dar arogantă, într-o strălucitoare ţinută de gală…
— Sunt curios… se va prosterna? întreabă destul de tare ca să fie auzit sau tocmai ca să fie auzit, messer Bartolomeo.
Sevastocratul se pierde o clipă, schiţează gestul înclinării; în clipa aceea – la un semn neglijent al Sultanului, fostul parakimomen înaintează şi cu un zâmbet obsecvios îl ia de braţ pe demnitarul bizantin.
— Măritul nostru stăpân vă îngăduie să nu vă prosternaţi cu fruntea în ţărână…
Abordând un zâmbet recunoscător, la fel de fals, Sevastocratul se înclină adânc, şoptind din colţul buzei, spre dragoman:
— Porcule…
— Invidiosule… susură acesta, suav.
— Primim bucuroşi aceste daruri, spune cu studiată nepăsare Sultanul Mehmet, făcând un gest plictisit să i se ia din faţă. „Vedem în ele chezăşia unei prietenii sincere”.
— Cine cucereşte pe cine? Turcii pe bizantini, ori aceştia pe turci?… Dacă luăm în considerare ipocrizia moravurilor… şopteşte, virtuos, messer Bartolomeo.
Sultanul a ridicat vocea; toţi ascultă încremeniţi.
— Căci dacă ţelul părinţilor noştri, în iureşul lor biruitor, a fost Constantinopolul, gândul nostru este altul. Chezăşia păcii. De aceea ne aflăm acum cu oştile noastre la Dunăre.
Meterhanalele răsună afară. Trag tunuri. Perdelele cortului mare, în care – ca într-o găoace de mătase – e cortul de gală, se dau la o parte: o mulţime de curteni, dar mai ales de căpetenii militare pe faţa cărora sclipeşte un zâmbet sfidător, privesc ceremonia diplomatică… Printre ei, mult în spate, Mircea, cu obrazul ascuns de coiful lui Izeddin…
Cu un gest elegant, în timp ce kitoniţii intonează din trompetele lor de aur sunete marţiale şi vag religioase, Sevastocratul răspunde:
— Dorinţa cea mai arzătoare ce incendiază cu focul ei roditor inima îndrăgostită de pace a stăpânului meu… Bazileul Autocrator…
(Messer Giovanni comentează: Ai văzut, messer Bartolomeo, cât au decăzut? N-are curajul să pronunţe adevăratul titlu al Bazileului: „De Cristos iubitul şi de Cristos iubitorul împărat Autocrator”… „Se simt pierduţi” etc.)
— …este ca, împreună lucrând pentru binele popoarelor ce se aşează smerite sub părinteasca oblăduire…
— Dar nu se aşează! plezneşte, spărgându-se de mânie reală ori jucată, vocea Sultanului.
S-a îmbujorat la faţă. Toţi îl ascultă, ţinându-şi răsuflările.
— Cel ce ne pândeşte din bezna de dincolo de Dunăre, netrebnicul ghiaur Emirdji, netrăgând nici o învăţătură din înfrângerea pe care părintele nostru Strălucitul Sultan Bayezid a prăvălit-o asupra lui la locul numit Rovine…
(În timp ce Sevastocratul „soarbe” cu diplomatice delicii aceste cuvinte, messer Giovanni şi messer Bartolomeo, care alcătuiesc un fel de „cor” îşi şoptesc: „Parcă la Rovine românii l-au zdrobit pe Bayezid…”).
— Dilecte amice, istoria popoarelor mici, indiferent cum a fost ea”, o scriu popoarele mari, după dictarea providenţei şi a trufiei lor…
Sultanul continuă, aţâţându-se singur, ceea ce sclavilor le produce o cumplită spaimă, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de această mânie, ce repede se poate abate, să se descarce, asupra capetelor lor…
— A îndrăznit el… un vierme! să se amestece în treburile noastre de succesiune… Să sprijine, împotriva noastră pe fratele nostru rătăcit, Musa…
Messer Giovanni (ori Bartolomeo, n-are importanţă care) zice cu o strâmbătură: .
— Mă tem că vom asista la un epilog sângeros al acestei cine, altfel demnă de un Lucullus oriental…
După ce a rămas niţel pe gânduri, Sultanul devine „curios”:
— Fratele nostru e bine? Are tot ce-i trebuie?… Tonul e dulceag. Faţa ambasadorului căruia îi este destinată această demonstraţie, e impasibilă.
După o închinăciune adâncă, Dukas, fostul parakimomen raportează:
— O duce numai în huzur… şi-n fiece clipă buzele lui înalţă mulţumiri înlăcrimate către fratele său milostiv…
— Mi-e dor să-l văd… Pe unde se va fi aflând?… se „interesează” Sultanul.
În clipa următoare, zornăind din lanţuri, o momâie păroasă, în zdrenţe imunde, cu picioarele goale, pline de răni ulceroase şi cu ochii rătăciţi, este adusă pe sus, căci nu poate umbla – de doi ieniceri tineri, frumoşi, impasibili.
— Iertare… iertare… frate scump şi Stăpâne… Buzele vinete, crăpate, buboase dezvelesc o gură fără dinţi…
— Aud că ai de toate… Ce-ţi mai doreşti bunul meu frate care atâta m-ai iubit? întreabă Sultanul cu bunătate.
— Moartea… şopteşte Musa.
În spatele lui s-au ivit, imediat, doi gealaţi unul cu un iatagan strălucitor, celălalt cu un şnur de mătase neagră, la capete cu două bule mici de aur…
— Cuvine-se să nedreptăţim un frate scump şi credincios neîndeplinindu-i dorinţa? se întreabă Sultanul, întorcând imperceptibil capul spre gealatul ce ţine, cu solemnitate, şnurul. Acesta, cu o mişcare abilă îi înfăşoară gâtul, rupându-i totodată grumazul: troznetul sec se aude distinct. Trupul slăbit al fostului sultan Musa Çelebi, n-are nici o tresărire măcar: gealatul se înclină, ca un actor ce-ar aştepta aplauze.
— Bine, spune Mehmet apoi, graţios, Sevastocratului: Cred că prietenul şi aliatul nostru Bazileul Manuel va fi mulţumit. Căci fără ajutorul său, răposatul nostru frate Musa… (cineva acoperă trupul cu un covor subţire) ar fi ajuns unealta lui Emirdji Valahul, ale cărui pofte de mărire ţintesc spre Constantinopol…
Sevastocratul spune, cu studiată neglijenţă:
— Noi l-am sfătuit mereu pe Mircea care se intitulează sfidător „mare voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpân al cetăţii Dârstor.”… l-am sfătuit să-şi vadă de lungul nasului… încheie vulgar Sevastocratul.
Sultanul care a ascultat cu vizibilă enervare înşiruirea titlurilor lui Mircea, spune mâncând cuvintele:
— Atunci sfătuiţi-l… pentru ultima oară! Mergeţi în satul său, la Curtea de Argeş unde-şi creşte porcii şi oile… şi sfătuiţi-l!
— Dorinţa Majestăţi voastre e poruncă pentru mine…
Sultanul continuă:
— …Bătrânul ghiaur, căzut în mintea copiilor, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni… (din nou cei de faţă îşi ţin respiraţia întrucât nu ştiu nici ce se pregăteşte, nici ce va urma)… credinciosul nostru Djandjaroglu Izeddin, Beyul de Kastamonu… E bătrân, s-ar putea bănui că e şi inţelept. Dar oare mai trăieşte? Nu l-am văzut de mult… Ne ocoleşte. Nu ştie cât îl iubim…
Ca împins de o mână nevăzută, bătrânul bey mătură cu barba sa albă, rară, covorul din faţa Sultanului.
— Lumină a Răsăritului, mângâierea credincioşilor, sprijin al celor slabi…
— Tot aşa îi spuneai şi acelui câine! – zice Sultanul, un gest spre cadavrul fratelui său.
Gata să intervină, căci nu se ştie ce va hotărî Sultanul în clipa următoare, cei doi gealaţi îl încadrează pe Izeddin…
— Nu… nu… zice Sultanul. Poate mai târziu… Dacă nu-şi va îndeplini solia… Căci îi încredinţăm solia să ne aducă închinarea valahului… Să-i spună că e destul să ridicăm degetul mic şi să-l zdrobim… dar că vrem pace…
— Am înţeles, Stăpâne…
— Şi acum… Sultanul bate din palme. Meterhaneaua scoate sunete stridente. Pânzele cortului interior sunt trase astfel încât curtenii şi ostaşii să nu mai asiste la ceea ce va urma: un stol de cadâne intră graţioase, fâlfâind mătăsurile subţiri ce le acoperă trupurile tinere şi goale.
Jean de Nemours mugeşte:
— De atâta subtilitate grecească, mi s-a uscat gâtlejul!
Frumosul paj, cu ochii plecaţi, îi toarnă vin.
Doi robi târăsc de picioare hoitul fostului sultan Musa. Trec prin faţa celor doi italieni.
— Aţi avut o imagine, messer Bartolomeo, de cum va arăta Europa, sub luminata stăpânire otomană… printre altele şi cu ajutorul nostru…
În ciobeica ce-l duce peste Dunărea cea năpădită de ceaţa dimineţii, Mircea e cufundat în gânduri…
CAPITOLUL I
1
Cu mult înaintea celui dintâi război mondial Lunca nu era decât o îngrămădire de case, adunate la întâmplare pe malul Teuzului, în mijlocul unei păduri sălbatice, la marginea căreia şerpuia drumul de ţară.
Luncanii creşteau vite şi se îndeletniceau cu jaful la drumul mare: de aici s-au ridicat câţiva tâlhari vestiţi, dintre care umil a ajuns om de încredere al lui Sobri loska şi l-a spânzurat la Szegedin însuşi Bogâr Imre, cunoscutul călău; vreo doi bătrâni îşi mai aduc aminte şi astăzi de popa Aavram, care umblă cu pistol şi sabie Ia brâul reverendei, când era asupra băuturii.
Prin 1870 pădurea a început să se taie, făcând de azi pe mâine mult loc pământurilor; pe şosea au început să umble jandarmi — cu pene de cocoş la „ceacău“ — iar luncanii s-au potolit, devenind oameni de pustă, blegiţi de malarie. Cât a rămas din pădure a ajuns terenul de vânătoare, împănat cu paznici, al unui herţeg. Într-un luminiş s-a clădit o bisericuţă, în amintirea unei vânători, încheiată cu moarte de om. Azi nu mai stă în picioare decât un singur zid, îmbrăcat în muşchi, şi o cruce ciuntită de timezeală. Pe care scrie doar atât:
IOHANN
1883 1884
Acest Iohann era fiul mai mare al herţegului şi se împuşcase singur la o vânătoare de mistreţi. Oamenii care au fost hăitaşi au povestit, multă vreme după aceea, că herţegul l-ar îi puşcat pe fecior, deoarece acesta îi furase ibovnica, o vestită cântăreaţă într-o cafenea din Budapesta. S-ar putea să fi fost adevărat, fiindcă de atunci herţegul n-a mai venit la vânătoare. Abia la mulţi ani după întâmplarea aceea s-a zvonit că „ar binevoi să vie“, şi primarul de atunci, Cloambeş zis Lădoc, a scos oamenii la marginea drumului. A ieşit şi popa cu praporii, dar trăsurile au trecut atât de repede, încât oamenii abia au zărit obrazul alb al herţegului şi pălăria înaltă a fişpanului. Părintele a slobozit cu glas de bivol: „Pre stăpânul şi arhiereul nostru“, copiii de la şcoală au ţipat:
„Doamne, ţine şi protege“, iar primarul, aplecat până la pământ, bâiguia în neştire, pe ungureşte: „Să ne miluiască
Alteţia-Sa cu înalta sa mărinimie"…
Au rămas, pe jumătate uitate, unele cântece din vremurile acelea:
„Ardelean cu şuba sură
Ziua bea şi noaptea fură,
Ziua bate cărţile,
Noaptea fură fetele…11
Ori altul, tărăgănat şi amar 5
„Pe dealul Feleacului
Trec carăle Iancului…
Dar nu trec cum trec carăle,
Ce lucesc ca soarele…
Trece Iancu supărat
Pre-acel hoţ de împărat…
precum şi o colindă despre trei tovarăşi păstori, unul cinstit şi bun, ceilalţi doi păcătoşi, care l-au şi omorât pe urmă, să-i ia oile:
„D-aude s-aude, d-aude s-aude
Un gomon de om,
Nu-i gomon de om,
Ce-i Ion la oi…“
Nu numai tinerii, ci şi bătrânii le-au uitat. Şed pe laviţă
În faţa porţii, pâcâie din pipele de cireş cu camiş lung şi seamănă cu morţii. Numai când se întunecă şi lămpaşele eu petroleu încep să-şi pâlpâie lumina lor gălbuie, tulbure şi tremurătoare, încep să-şi aducă aminte, fiindcă noaotea vremea nu mai are chip,
2
Şi Ana Moţ îşi reaminteşte totul, adică ce vrea să-şi amintească. Îşi pune încet pe masa mare din bucătărie mâinile mici, cu pielea galbenă, uscată şi încreţită şi stă aşa, privind undeva. De ani de zile, nici nu mai ţine minte de când, toate amintirile se ivesc în acelaşi fel, într-unul singur.
Întâi cum a fost la Czernowitz în 1890, prin martie, să-şi vadă bărbatul care era husar: avea nădragi roşii, dolman vânăt, cu tot felul de ciucuri negri, pinteni şi sabie.
Mihai era ordonanţă la un locotenent, om bun, mare beţiv şi jucător de cărţi, gata să se taie în săbii cu oricine, dintr-o vorbă, sau dintr-o căutătură piezişă. Ca să-şi „facă mână“, spunea el, îl scotea pe Mihai în curte în fiecare dimineaţă şi, în joacă, se băteau cu nişte săbii fără vârf şi tăiş. Ofiţerul sărea ca zvârluga în jurul lui Mihai, spunând tot la a doua vorbă, dracu ştie de ce: „În gard! În gard! l
Pe urmă Ana vede căsuţa lor de pe marginea Teuzului, ograda cu maci, cucuruz, castraveţi şi cartofi, gardul de nuiele şi, dincolo de gard, un cer depărtat şi bun.
Pe vremea când a început şi ea să iasă la horă, Moţ
Mihai era înalt, cu ochi verzi, păr negru şi o mustaţă mică, uşor răsucită. Era semeţ şi nepăsător, dar ea a ghicit dintr-o dată că e neajutorat. Oamenii din sat îl socoteau lucraş de mâna întâia, iar fetelor li se scurgeau ochii după el. Lăboşoaia cea bătrână îl ispitea, gândindu-se că nu i-ar strica un astfel de ginere, dar lui i-a plăcut
Ana şi s-au luat. Atunci câţiva au început să-i ia în bătaie de joc, bârfindu-i că şi-ar fi găsit sacul petecul; dar n-au râs multă vreme. Mihai, aşa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului, cu capul spart. Nimeni n-a avut ce zice: toţi erau martori că Imbre, cam afumat, şi-a bătut joc de Mihai şi de muiere, aşa că a primit ce şi-a căutat.
După un an de la cununie, Mihai s-a dus cătană.
Acum, Anei i se pare că vremea aceea a trecut repede, ca o clipă, dar atunci se zvârcolea nopţi întregi în aşternutul fierbinte, parcă plin de urzici, umbla năucă şi tremura ca varga ori de câte ori feciorii de o seamă cu ea, rămaşi neînsuraţi, căutau să-i taie calea. N-avea de unde să ştie că la cârciumă s-a făcut un rămăşag: pe cine anume va primi cel dintâi în pat, într-o noapte de iarnă, încălziţi de palincă, feciorii se întreeuseră care de care
cu laudeie, numai Miklos, intezăul domniei, şedea pe o margine de laviţă, îşi răsucea mustaţa lungă, subţire, şi surâdea rece, privindu-i de sus cu milă şi scârbă.
După ce s-a întors de la Czernowitz, i-a venit şi mai greu să aştepte; slăbise, avea cearcăne la ochi şi nici mersul nu-i mai era atât de sprinten ca înainte. De la o vreme începu să simtă privirile grele şi zâmbetul de gheaţă al lui Miklos; o spaimă oarbă puse stăpânire pe ea. Intezăul era un fost strajă-meşter la husari, unde-i mersese vestea că se purta ca o fiară. Umbla într-un laibăr negru, cu nasturi de argint, avea chimir lat, bătut în ţinte, cizme cu tureac lung şi pinteni mari, că era mai mult călare decât pedestru. Îi plăcea grozav să sperie muierile, atunci când le întâlnea, ridicând în două picioare armăsarul negru pintenog. Domnia îl preţuia fiindcă-şi făcea slujba cu tragere de inimă şi nu era hoţ. Îi plăcea numai să bea, ungureşte, în fiecare noapte, iar spre dimineaţă se înnegura; atunci dădea de pământ cu paharele şi sticlele, îşi cuprindea în palme fruntea îngustă şi plângea, cântând cu glas subţire, ca de scopit, despre o mândră din a cărei dragoste o să i se tragă lui moartea. Duminica venea la horă şi pişcă fetele de pulpe. Feciorii strângeau dinţii, pipăindu-şi cuţitele la brâu. Unii binevoitori, lingăii stăpânirii, îl preveneau să se păzească, dar Miklos râdea subţire şi strâmb.
— Fugi de aici, mă î Tâmpit eşti! Nu-mi purta grija!
Singurătatea Anei îl aţâţa; n-avea părinţi, n-avea pe nimeni. Se gândea că până i-o veni bărbatul — şi nu mai era mult până atunci — ar putea merge la ea în fiecare noapte, să rămână acolo în patul ei, şi ar avea şi el, om pribeag şi fără bucurii, un fel de casă. Nevasta îl lăsase încă din vremea când ostăşea în armata chezaro-crăiască;
fugise cu un ofiţeraş austriac. O şi uitase; numai un singur lucru mai ţinea minte: ce bine era să nu te trezeşti singur într-un pat, mai ales toamna, când bat ploile putrede.
începu să-i dea târcoale Anei. Venise vremea culesului porumbului şi pământurile erau pline de muieri; se afundau tot mai mult în porumbişte, ca într-o pădure»
Peste pustă plutea arama şi vântul de amărăciune al toamnelor. Miklos descălecase, îşi legase armăsarul de o tufă;
o văzu pe Ana printre tuleii gălbui. Porni spre ea, fluierând.
— Cum merge treaba, nevăstuţă?
— Bine… îl privea pieziş, fricoasă.
— No, nu mai zice, şopti el înecat. Nu ştia ce să-i mai spună şi se apropie de ea, suflând pripit. Auzi tu…
Ană… nevastă…
Ea se întoarse încruntată:
— Du-te de aici, că strig pe bacea Irimie… Ce-ţi trebuieşte?,.
— No, că nu ştii? râse Miklos, trăgând cu ochiul.-
— Du-te-n drumu-ţi! ridică Ana glasul, s-o audă cei ce lucrau prin apropiere.
— Să ştii că eşti proastă…
— Aşa ni-s noi… Du-te fă bine cu binele…
El o privi scurt, cu o neaşteptată tristeţe.
După ce isprăveau lucrul şi vătăjelui le scria în catastif fiecăruia cât lucrase, se îndreptau spre casă. Ana nu mergea niciodată pe drumul de ţară, cu ceilalţi. O
tăia drept, prin porumbişte, pe un duleu ce şerpuia pieziş şi o scotea drept pe malul Teuzului. Îi plăcea să fie singură: cu alţii ar fi trebuit să vorbească, să râdă şi nu putea. Pe aici putea merge şi cu ochii ânchişi, ascultând susurul frunzelor de cucuruz şi plânsul vântului. Se gândea, umblând, că Mihai are să fie acasă, se vor pune pe lucru, o să adune bani… într-un an îşi cumpără un iugăr de la domnie, în celălalt altul, apoi îşi fac casă de piatră cu tărnaţul vopsit albastru, cu o curte mare, unde cresc pomi şi e loc şi pentru vite, să le duci la adăpat.
Auzi deodată, în urma ei, tropăitul focos al unui cal.
Grăbi pasul, fără să se întoarcă, voind să iasă din porumbişte. Desluşi sforăitul calului şi clincănitul clopoţelului de argint de la zăbală. Miklos, cu mâna încleştată pe frâu, împinse calul alături de ea, şi Ana simţi cu umărul crupa lucioasă, tare.
— No, uite că… mormăi Miklos şi se pregăti să coboare.
Când rămase numai cu un picior în scară, Ana lovi cu pumnul în burta calului, din toate puterile. Armăsarul se ridică în două picioare şi Miklos căzu, rostogolindu-se în praf. /
— Dumnezeii fântânilor şi găleţilor care te-au adăpat ân burta mă-ti, trestia pe care o taie unul Dumnezeu încălţat, în papucii negri ai sfântului Antoniu de Padova!
zbiera Miklos, ştergându-şi cu mâneca sângele care-i şiroia din tâmplă. Pun eu mâna pe tine, căcăcioasă!
Şi te…
Ana fugi ân neştire, până ajunse destul de departe.
în seara aceea îi scrise lui Mihai) yhaidq acusa, co (
u nu mai pot singură „ y
Nu mai avu linişte. Noaptea, Miklos Yexjea la c-a beat şi-l auzea cum se opinteşte să spargă uşa. Îşi puse toporul lângă pat; dacă Miklos ar fi intrat, era Jiotărâtă să-i crape capul. Cu cât se apropia vremea eliberării lui Mihai,
Miklos îşi pierdea cumpătul şi se lega de ea pe faţă, fărî să-i mai pese de oameni. Când se gândea la Ana, îi venea
Sa aprindă satul; şi-ar fi dat jumătate din viaţă numai s-o poată ruşina în mijlocul uliţei, cu’ «lumea strânsă roată în jurul lor-
3
A doua zi după întoarcerea lui Mihai, înir-fr. Duminică,
Miklos veni la biserică, numai ca să-i vadă. Tot timpul slujbei nu avu linişte. Ana se lipea ruşinată de umărul lui Mihai’ şi-i şoptea ceva, fără încetare. El se ţinea drept, milităreşte, şi, din. Pricina sfielii, îşi făcea cruci mari, una după alta.
i. După sfinte slujbă, aşa cum era datina, s-a dus la circiuma cu prietenii din copilărie, să le povestească istorii de prin locurile pe unde umblase. A venit şi părintele, a închinat şase pahare de pălincă, apoi s-a dus unde avea treabă. Dintr-o vorbă într-alta, oamenii i-au povestit lui
Mihai cum umbla intezăul după nevastă-sa. El n-a măi zis nimic din. Clipa aceea şi a început sa golească paharele, de parcă ar fi fost. Pline cu apă.
— Bată-l unul Dumnezeu, Doamne, iartă-mă, se pocni peste buze moş Pătru, un unchi de-al treilea. Nu-şî. Mai încape în piele, gândeşti ca el e înălţimea-sa fişpanul.
— Dacă nu sunteţi oameni! a răcnit Mihai, muşcându-şi buzele.
— Ce vrei să faci? El îi mai mare aici… Ori vrei să te scoată din sat?
— Om mai vedea noi!
; — Şezi blând, Mihai… I-o plăcut muierea ta şi gata. *.
Ea n-o vrut, ba odată l-o şi ţipat jos de pe cal…
— Bine am ajuns, dacă muierile îs mai oameni ca noi, s-a posomorit Mihai.
Atunci a intrat în crâşmă Miklos. S-a uitat de jur împrejur, s-a încruntat şi, după ce şi-a răsucit o ţigară, s-a aşezat pe o margine de laviţă. Lăboşoiul cel bătrân i-a adus o sticlă şi l-a întrebat ce alta mai pofteşte,
— Să te duci dracului…
— Mai încet, domnule Miklos! s-a burzuluit bătrânul.
Mai încet, că te afli în Crâşma mea şi eu nu-s chiară cel mai de pre urmă.
Miklos a băut c-ît a băut, apoi s-a dus la masa lui
Mihai.
— Venit-ai, mă? Am auzit că ai fost husar I Ce?
Amu-i bagă la husari pe toţi boii şi bivolii?
— Vezi-ţi de treabă, a scrâşnit Mihai. Ai de grije să nu mă. Scol de aici…
— Ce-e-e? a behăit Miklos, făcând o roată mare cu braţele, parcă ar fi poruncit tuturor din jur să tacă, fiindcă are el ceva înseninat de spus.
g. Şi l-a suduit pe Mihai de mama, scurt, rar, apăsat.
Atunci Mihai s-a sculat încet de pe laviţă, a dat-o ca grijă deoparte şi l-a trăsnit cu pumnul între ochi.
Miklos s-a rostogolit de-a berbeleacul prin, crâşmă, murdărindu-şi cărnaăa albă, s-a ridicat repede, seulpind, şi a început să se Caute după pistol. Într-o clipă prietenii lui Mihai au fost deasupra lui şi i-au cărat la pumni până l-au umplut de sânge.
— Măi oamenilor! zbiera Lăboşoiul, fringindu-şi mâinile. Tulvai, doamne, că faceţi moarte de om I
După ce l-au snopit, l-au luat de mâini şi de picioare,
I-au dus în ocol şi l-au tăvălit în vălăul porcilor, lăsându-l
acolo leşinat. Dacă nu venea repede bârăul, poate-l omorau.
Pe urmă, plini de sângele lui Miklos pe mâini, au petrecut, fără veselie, până-n zori.
Ana nu i-a întrebat nimic pe Mihai, care venise acasă beat, înnegurat şi posomorit. L-a spălat, i-a tras cizmele din picioare şi l-a ajutat să se culce. El mormăia cu răutate î
— L-am bătut… No, poate-ţi pare rău, Ană… Că şi ţie, dacă-mi vine mie, odată-ţi crăp capul…
— Taci şi dormi! s-a răstit ea. Ce-ţi umblă prin cap, tu, bolundule?
Şi după ce el a început să sforăie, cu faţa urâţită şi răsuflarea puturoasă, a ieşit în ocolul îngust, s-a rezemat cu fruntea de un prun şi a plâns multă vreme, cu inima grea, fără să ştie de ce. Mihai s-a trezit a doua zi pe la prânz, cu capul greu şi limba încleioşată, A robotit prin curte, potrivind nişte Jeţuri în gard, a tăiat câteva crengi uscate din pomi. Nu îndrăznea să se uite în ochii Anei, dar bănuiala rodea încă în el. Dar dacă… La armată tot despre asta vorbea fiecare: „Ei, noi ne uscăm pe aici, iară acasă, cine ştie cine ne călăreşte nevestele.
O vreme a plutit între ei o stinghereală prostească,
Mihai aratându-Se supărat, ca nu cumva să-şi dea seama
Ana cât îi e de ruşine de bănuielile lui. Ea era mândră din fire şi nu voia să arate că o doare. Îi făcea de mâncare, îl îngrijea, iar noaptea, când el o mângâia înfocat, strângea dinţii şi stătea ca stana, stăpânindu-se.
Miklos a bolit o săptămână, învelit în prişniţe, apoi s-a sculat şi a ieşit pe câmpuri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
în primăvară, când au început muncile la hodăi şi
Mihai a venit cu Ana, Miklos a surâs rece:
Ai venit şi tu?
— Dupre cum vezi, i-a răspuns liniştit Mihaî.
— Bine…
La câteva zile, Ana a aflat, după semnele cunoscute femeilor, că era însărcinată. În noaptea aceea n-a putut închide ochii. Mihai răsufla uşor, liniştit, alături de ea.
„Doarme44, se gândi şi începu să plângă încet, fără suspinuri.
şi sughiţuri; numai lacrimile i se scurgeau de-a lungul obrazului, pe pernă.
— Dar tu de ce plângi, Ană? răsună în întuneric glasul speriat al lui Mihai. Cine ţi-o avut baiul?
Ea se strânse lângă el şi spuse:
— Mi se pare că am rămas grea…
4
La o săptămână după aceea, carul cu care Mihai căra gunoi se rupse din senin, în mijlocul drumului. El rămase prostit, cu biciul atârnând deasupra cailor pare sforăiau speriaţi. Tocmai atunci trecu Miklos călare. Când văzu paguba se opri, îşi săltă trăpaşul şi azvârli, privind în altă parte:
— De ce nu eşti cu băgare de seamă? Amu ai ce plăti, feldi. Cocie bună, luată anul trecut din târg de la
Dobriţân. Ce-ai ştiut face cu ea, aci pe drum neted, că s-a rupt?
Asta s-a întâmplat odată; Mihai bănuia că ar putea fi mâna lui Miklos la mijloc, dar n-avea dovezi. Pe urmă jandarmul l-a prins pescuind în Teuz, pe un mal care trecea prin pământurile domniei. Toţi luncanii pescuiau cât voiau, dar pe el îl puseră să plătească amendă şi cum n-avea bani, chişbărăul veni să-l poprească. Mihai nu pricepea ce se întâmplă cu el, dar parcă, de când se întorsese din armată, căleş mereu cu stângul. Ana nu mai ieşea la lucru. Se apropia vremea să nască. Se urâţţşe, faţa i se acoperise de pete gălbui. Călca greoi, legănându-se, şi pe Mihai îl durea inima când se uita la ea. Pe urmă-şi spuse că asta-i soarta muierii, hărăzită de cel de sus;
în dureri să-şi nască pruncii. Avea el alte griji pe cap, decât să se mai necăjească şi din pricina ei. Într-o zi de târg, s-a întors de la Arad îngândurat.
Toată seara s-a foit prin curte fără să-şi afle locul, iar noaptea i-a spus Anei pe neaşteptate:
— Muiere, ce-ai zice tu dacă ne-am duce la America?
— Unde? a ţipat Ana îngrozită. Doamne apără şi păzeşte, Mihăieş, dă ce-i cu tine?
— Am vorbit la Arad cu nişte oameni… Zice că-ţi plăteşte drumul până acolo, iară dacă ai ajuns, poţi lua cât pământ îţi trebuieşte, numai să-l poţi birui…
— Cum să ne lăsăm satul? întrebă Ana, aspră; Să mergem la capătul pământului?
— Mulţi s-or dus…
— Treaba lor…
Mihai n-a mai vorbit de plecare, dar era din ce în ce mai îngândurat. Îşi făcea socoteli: jumătate din munca lui din anul acela se ducea dracului, pe carul stricat, pe amenda cu pescuitul; pe urmă Miklos pusese vina pe el că ar fi betegit un armăsar de prăsilă, pe care l-a lovit cu coada furcii în picior, fiindcă era nărăvaş din caleafară. Mihai vedea cum oamenii, care altădată îl preţuiseră, îi vorbeau ca din spatele calului; la crâşmă, când se aşeza la masa lor, tăceau, dându-i să priceapă că-i stânjeneşte.
Ajunsese în rând cu Crăcea, cu Picuţu, cu urmele satului.
Pe la începutul lui mai Ana născu un băiat pe care-l botezară Todor. N-avea pe seama cui să-l lase, aşa că stătea în casă şi nu mai ieşea la lucru. Nemaiştiind ce să facă, Mihai se apucă şi-i scrise fratelui său, care era neguţător în Ungaria, şi-i spuse că, dacă nu-l ajută cumva, îşi pune ştreangul de gât. Nădăjduia că Iosiv are să-l
împrumute cu nişte bani, ca să-şi. Poată cumpăra un iugăr-două. Peste câteva luni primi carte. Frate-său îi scria să vie la Tisa, să se bage slugi la o moşie a grofului Bornemisza Aladâr, Mihai şi Ana citiră scrisoarea, până o învăţară amândoi pe dinafară. Li se rupea inima, dar îşi dădeau seama că nu le rămâne altceva de făcui.
Ana era din nou însărcinată şi Mihai voia s-o aştepte până va naşte, dar ea se împotrivi»
— Nu mai stăm… Dacă-i să fim slugi, apoi mai bine în străini. Acolo barem nu te râde nime.
Ana vedea limpede că pe Mihai îl cuprinsese o groază, ca de moarte, cu cât se apropia vremea ca să ia o hotărâre.
Căuta să-l îmbărbăteze şi numai ea ştia cât îi venea de greu:
— N-om rămâne acolo, Mihăieş… Om veni înapoi cu bani mulţi… Ungaria nu-i America. Scriei-i lui Iosiv că venim… Auzi tu, nu zăbovi, omule!
El o privea mirat. N-o mai cunoştea, aşa se făcuse de rea. Ochii negri îi străluceau arareori şi atunci numai de tnânie:
— Nu-i bai! Le-om arăta noi cine suntem, dumnezeul mamii lor, la toţi!
Mihai nu ştia că acum câteva zile, întorcându-se de la fântână, Ana se întâlnise cu Miklos. Acesta se ţinea tot semeţ, deşi îmibătrânise. Pleşuvise şi mustaţa îi atârna
«sub nări ca un fuior nescărmănat. Miklos s-a oprit, şi-a pus mâinile în şolduri şi a râs, arătându-şi dinţii stricaţi, mâncaţi de carii şi de tutun.
— Hei, muierea lui Dumnezeu… Te-ai făcut ca 6
scoabă. Iară eşti grea! Se vede că te încalecă des bărbatul! Dacă nu erai proastă, azi ai fi doamnă…
Ana l-a înjurat de mamă şi l-a ameninţat că-i sparge olul în creştet s.
— Orăcăi ca o broască, bată-te Dumnezeu!
Dar acasă, după ce l-a pus în pat pe Ţodor, a ktaî o oglindă, s-a dus la fereastră şi şi-a privit obrazul tăbăcit de vânt, cele două creţuri timpurii ce se săpaseră la rădă--
cina sprâncenelor. Parcă s-a rupt ceva înăuntrul ei. Fusese o fătuţă nebună şi fără griji, jucase la horă simţind că pluteşte, şi acum, deodată, fără să fi avut nicio bucurie, s-a trezit zbârcită, urâtă şi bătrână. În clipa aceea i-a urât şi i-a blestemat (pe Mihai, pe Todoruţ şi pe cel ce urma să vie şi-i îngreuna pântecele.
îndată, speriată, a căzut în genunchi pe locul unde se afla şi s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte. Mihai era în pădure să fure lemne şi până s-a întors acasă, Ana nu şi-a aflat liniştea. Doamne, da dacă-l prinde cumva? Sau dacă dosul are să puşte după el? Când l-a văzut intrând pe poartă, a fugit înaintea lui, ca odinioară. Mihai era aşa de obosit, că abia se mai ţinea pe picioare.
— Nu te-a prins? întrebă ea.
; — Prins pe muma lor… Lemnele le-am lăsat la Bitu-
Şiţa, la marginea satului… Mâne noapte mă duc să le iau.
Ana nu ştia cum să-i intre în voie şi până la urmă,
— Păldndu-ş’i pe inimă, a prins cocoşul de sămânţă, l-a tăiat şi i-a pregătit zeamă grasă. S-a dus la cârciuma cu trei ouă în batistă şi s-a’ântors cu un pac de tutun şi o sticlă de pălincă, pe datorie. S-a aşezat lângă el şi l-a privit cum mănâncă, aşa de hămesit că nu putea scoate o vorbă. Se gândea: „Om în toată firea şi noi mai că nu murim de foame“. Tuşi şi-i spuse poruncitoare:
— Măi omule, pune-te şi scrie-i lui Iosiv. Merem.
— Bine, bine, s-a posomorit el. După ce-i naşte tu…
Mie nu-mi purta grije… Ştii ce? Mai bine îi scriu eu. (Ana învăţase bine la şcoală. Ştia să scrie, să citească şi să cânte cele opt glasuri. Îi plăcea câteodată să se aşeze în faţa hârtiei, să ascuţească o pană de gâscă şi să-şi scrie numele de fată: Ardelean Ana… pe urmă pe cel de muiere măritată: Moţ Ana.)-
Peste câteva săptămâni, când Ana era în luna a şaptea le veni vestea că Iosiv le găsise loc pe moşia acelui grof Bomemisza, în judeţul Szolnok, lângă Tisa. Deocamdată Mihai putea fi numit doar sămădău mic, până ce avea să se dovedească ce fel de om este.
„Meltoşagoş groful este pita lui Dumnezeu, scria Iosiv.
Pe cine iubeşte acela are de la el multă milă vaţ cujetat bine şi io vreau sămăntorc înapoi în sat peste un An doi.
Scrieţi când veniţi să ştiu că io luna vietoare mă duc la Solnoc şi iară vorbesc de voi. Al vost iubitor frate şi cumnat Moc Iozsef.“
începură să vândă puţinele lucruri, gândindu-se că
Iosiv are să-i ajute la început, Mihai a scos scândurile din pod şi a meşterit două lăzi mari, în care şi-a îngrămădit toate boarfele. În fiecare seară casa le era plină de vecinii
Care veneau să-şi ia rămas bun şi să se mire ce curaj le-a
Venit de-şi lasă şi satul lor, şi sărăcia lor, şi se duc. Într-o seară a venit şi Miklos. Era afumat şi lăcrimos *.
— Şi aşa… Mereţi în anyaorszăg… Ehei, eu cine ştie… Mie aici în Lunca asta, bat-o voia lui Dumnezeu, îmi putrezesc oasele…
Băgând de seamă că Mihai îl priveşte pieziş, s-a apropiat de el, clătinându-se:
— Nil fi mânios, mă. Ce dracu… Ce-o fost o trecut…-
Bată-l Dumnezeu pe cine se mai gândeşte… Uite aici…
Ţi-am adus ceva… Nu poţi merge în Ungaria aşa golişel cum te afli. Na, nişte haine de-ale mele… Ţi-or Veni cam mici, da nu-i bai. Să nu fii zdrenţuros… Na, mă…
Azvârli pe masă un pachet învelit în foaie de ziar.
Mihai văzu roşu înaintea ochilor. Îşi strânse pumnii, dar tocmai când voia să-l trimită la toţi dracii, Ana surâse, se ploconi atâta cât îi îngăduia sarcina şi spuse:
— Mulţămim, domnule Milkos, mulţămim frumos…
— Ei, ho… Miklos oftă. Aveţi să vedeţi şi voi amu cât îi de uşoară viaţa de slugă peste slugi… Aşa am socotit şi eu când am venit încoace. O să-mi fac bani, o să mă întorc acasă şi mi-oi lua pământ… Iacă, făcu el, ridicând mâna de care spânzura harapnicul, asta mi-o mai rămas. Asta şi duşmănia oamenilor. Într-o zi m-or tăia…
No, drum bun şi Dumnezeu să vă ajute…
După plecarea lui, Mihai stătu multă vreme în mijlocul odăii, cu bărbia în piept. Deodată se făcu roşu, se duse la Ana şi fără nicio vorbă îi trase o palmă. Ea se rezemă de perete şi se uită la el cu ochi mari. Mihai mai dădu o dată. Atunci ea se repezi la el şi, prinzându-l
de piept, cu o putere neobişnuită, îl împinse cât colo.
— Să nu rădici mâna asupra mea, auzitu-m-ai? Că-ţi crăp capul! Te ţii domn? Pară-ţî bine că o fost beat, şi ţi-o adus haine, să ai ce pune pe tine…
— Muiere!
— Nicio muiere! Şi… să nu mai dai în mine niciodată! auzi? Niciodată, cât îi trăi.
Toderuţ, trezit din somn, începu să ţipe speriat.
— Taci şi tu, că iau zbiciul de după uşe. Culcaţi-vă şi dormiţi!
Amuţit, Mihai se vârî în pat. Într-un târziu, când Ana yeni şi ea, îi spuse, privind în meşter-grindă:
— Nu fi mânioasă, măi muiere…
— De ce? se miră ea, oftând.
Că te-am lovit…
— Dormi. Nu-i bai.
Plecară peste o săptămână, petrecuţi de întreg satul care-i căina.
Când au trecut prin faţa bisericii, au oprit căruţa, s-au dat jos şi s-au pus în genunchi în colbul drumului.
Mihai înghiţea cu greu un nod ce i se pusese de-a. Curmezişul gâţlejului şi trăgea cu ochii la Ana. Dar faţa ei era împietrită şi buzele uscate şopteau fără glas:
— „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri..
După ce satul a rămas în urmă, Mihai nu s-a mai putut Stăpâni. A sărit din căruţă, făcând semn cumnatului să mine mai departe, s-a trântit în şanţ şi a început să plângă. De la un timp, zdroncănitul căruţei nu se mai auzi. Atunci s-a sculat şi a pornit cu paşi târşiţi în urma ei
5
Drumul a durat vreo patru zile. Todoruţ plângea mereu şi nu putea dormi de fumul de pipă, de mirosurile greţoase care o făceau pe Ana să verse icnind. Mihai se ruga mereu de călători:
— Nu vă supăraţi, faceţi bine… îi grea… îi într-î şaptea lună…
Până când o unguroaică grasă îi repezi:
— Lasă, omule, ce? Noi nu pricepem?
— A icineea zi de dimineaţă au ajuns. Iosiv, îmbrăcat orăşeneşte, eu o scurtă neagră şi cizme lucioase, îi aştepta la gară. Niciunul nu ştia cum să înceapă vorba, după ce se sărutară, până ciând Iosiv zise:
— Haideţi… Am venit cu o eoeie de la domnie…
Aşa a început noua lor viaţă-. Copilul, care s-a născut a murit la câteva luni şi l-au îngropat pe marginea Tisei, într-un cimitir mic. În anul următor, Mihai a ajuns sămădău, în locul unuia Sândor, care fura prea din cale-afară.
Locuiau într-o căsuţă albă, foarte curată, cu două odăi mici. Domnul căpitan ân rezervă Bornemisza Aladâr începu să ţină la Mihai. Era holtei şi trăia cu o slujnică frumoasă, lucru pentru care îl dăduseră afară din armată.
Se plimba rar pe moşie, mai mult stătea la Budapesta.
Crescătoria de porci, peste care Mihai era sămădău, număra la patru mii de capete şi avea o sumedenie de slugi. Mihai era plătit bine şi foarte curând începu să se descurce în afaceri. Cupeţii care veneau de la oraş, cu el trebuiau să pună la cale cumpărăturile, pentru că înăl-
ţimea-sa au stătea de vorbă: cu negustorii din pricina cărora sărăcea nobilimea. Din fiecare vânzare, Mihai avea parte, pentru bunăvoinţa lui şi, pe deasupra, putea lua oricând cin ci-şase godaci, că nu se cunoştea din grămada cea mare, îşi cumpără două vaci de lapte, haine şi lucruri de casă» Ana redeveni frumoasă, ca în tinereţe. Numai ochii Îşi pierduseră pentru totdeauna strălucirea, devenind aspri ca oţelul. Prin 1901 li se născu o fată pe care o botezară Ana, apoi un băiat îraian, care muri la cinci ani; mai târziu o altă fată Emilia, şi încă vreo trei copii, cărora nu le-a fost dat să’ trăiască. Todor n-avea nicio grijî. Se juca toată ziua prin pustă, cu alţii de seama lui.
şi abia de mai ştia româneşte. Era un copil ciudat. Închis şi scump la vorbă,
6
Peste trei ani de la venire uitară sărăcia ruşinoasă din trecut. Pe moşie intezăii, vătafii şi sămădăii furau cât puteau. Numai pălmaşii o duceau greu. Dar asta n-o privea pe Ana, era treaba lor. Dacă erau proşti. Ea voia să adune cât mai mulţi bani, să se întoarcă în sat şi să cumpere pământ. Avea o ladă mare, de gorun, căreia Îi făcuseră fund dublu. Acolo ţineau teancurile de bani şi ftşicurâie de aur, împreună cu un pistol mare, iar deasupra haine şi tot felul de boarfe. Seara, după ce Mihai se întorcea de la treburi, se încuiau amândoi în odaia din fund şi numărau…
— Asta face nouă jugăre jumătate de pământ prima, de la Grinduri, spunea Ana, încruntată.
— Da, Ană…
Mihai era mulţumit, umbla îmbrăcat bine, purta veston negru, chimir cu nasturi de argint, cizme înalte, moi şi cămaşă ca zăpada. Numai harapnic n-a voit să-şi ia;
când se ducea să vadă turmele, împrumuta unul de la un sămădău mai mic. Veneau des pe la ei intezăul, un om
. Gras, rotund şi fără barbă, numai cu câteva fire de mustaţă ţepene ca la un cotoi, şi papa protestant. O dată la trei.
luni, Mihai mergea la castel să dea socoteală. Căpitanului
Bornemisza îi plăcea firea lui dârză şi-l înţepa adeseori cu vorba, să-l vadă cum răspunde. („Este. În el, draga mea, o anumită eleganţă, ceva fin, spunea el surorii sale, o fată bătrână, care trăia în cultul unui logodnic mort
’acum cincisprezece ani în urma unei căzături de pe cal, la o manevră imperială. Rasă bună, valahii…")
— De ce să vă mai duceţi acasă? se mira pastorul protestant. Nu staţi bine aici? N-aveţi un rost?
— Noi suntem români î răspundea Mihai aspru.
— A, da, da… Sângele apă nu se face, mormăia jenat pastorul.
Uneori seara, Ana începea să râdă din senin, nevenindu-i să creadă că nu mai sunt săraci. Îi spunea bărbatului:
— Vezi, dacă nu veneam?
— ~ Am avut noroc cu Iosiv, răspundea el supărat din pricina acestei veselii neruşinate, care ar fi putut aduce şi ceasul rău. Ce? Crezi că toată lumea putea ajunge ca noi? Înălţimea-sa e plin de datorii la neguţătorul pe care-l slujeşte Iosiv… De aceea ne-a primit, ca să-i
Iacă pe plac neguţătorului…
— Da de unde! dădea din mână Ana, supărată. Oamenii harnici îşi fac stare orişiunde… Numai puturosul piere.
— Hm, mormăia Mihai şi tăcea. Nu-i plăcea să se pună împotriva ei, că n-ar mai fi scos-o la capăt. Ea se schimbase, de n-o mai cunoştea de multe ori. Cu toate că nu mai era ofilită, îmbătrânea. În schimb Mihai arăta foarte bine. Înalt, cu ochii verzi, mustaţa tunsă orăşeneşte, umerii laţi şi spatele drept ca scândura. De câteva ori, văzmdu-l călare, domnişoara Bornemisza se gândi, fără să-şi dea seama că făptuieşte un sacrilegiu, că exact aşa se ţinea în şea şi domnul Vitez ghici assakilrthi es ublonezkurthi Ghyczy Lehel, logodnicul ei, căruia îi fusese
’hărăzită moarte de erou. Şi Ana vedea cum femeile, nevasta popii, fata cea mare a intezăului, dau ochii peste cap când il văd pe Mihai, dar nu-i păsa. În ladă se adunau tot mai mulţi bani. Într-o zi Ana spuse:
— Măi Mihai, eu zic să băgăm banii la bancă… întreabă pe oarecine de o bancă bună…
Nu-i plăcea să ştie banii afară din casă, şi carnetul pe care-l primiră de la Atlami Bank i se părea Anei fără niciun preţ, dar auzise de ani ea omoruri şi jafuriîntâmpl aite, pe pustă, încât o apucă teama ca nu cumva să se piardă truda atâtor ani. Fetele erau mărişoare: Anuţa uiiibla lî şcoală, în clasa a IV-a, Emilia într-a I-a, aşa că
Ana avea ajutor la treburile casei. Le lăsa pe de să facă de toate, iar ea începu să îngraşe gâşte, curcani şi să ţină patru vaci. Trimiteau laptele la oraş, odată cu proclusul moşiei. Ana purta haine dintr-uri material foarte tare, să nu se rupă. Fiecare filer era chivernisit, singurul loc unde „domneau” era masa; mâncau mult şi ea, şi Mihai, iar la prânz copiii n-aveau voie să scoată o vorbă, fiindcă îi plesnea îndată cu dosul lingurii peste gură. În fiecare an îşi făceau socoteala că la primăvară vor porni spre casă, dar nu se îndurau să se despartă de bine, cu toate că abia aşteptau să se vadă stăpâni cu adevărat pe avutul lor. Mihai o lăsa pe ea să hotărască totul; numai, din când în când îl cuprindea un dor bolnav de casă. Ana ştia să nu zică nimic, atunci când el venea acasă mort de beat, pus pe ceartă. Îl lăsa să bodogănească în voie, apoi Mihai se ducea pe marginea Tisei, unde se aşeza pe o movilă lătăreaţă, privea curgerea molcomă a apei şi îngâna printre lacrimi:
„Foaie verde, foi de prun,
Drag mi-i să pornesc la drun.
S-aud calu tropotind
Şi căruţa zdroncănind…"
Dormea afară, în antreu, iar a doua zi se scula cu dureri de cap, morocănos şi-i spunea Anei:
— Muierea lui Dumnezeu! lî vremea să merem acasă!
Doară nu vrei să ne îngropăm aici…
Copiii creşteau. Pe Todor îl prinsese odată maică-sa în grajd cu o slujnicuţă sub el, şi-l bătuse cu biciul.
Anuţa, fata cea mare, era destul de urâţică, tăcută şi muncitoare; în schimb Emilia avea năravuri de domnişoară, bătea din picior, mai ales în faţa lui Mihai, care nu ştia cum să-i mai intre în voie.
— Taci, Miliuţa tatii, taci, să nu te audă mă-ta… Îţi aduc eu ce vrei tu de la Peşta, săptămână vietoare.
— Nu Peşta! Budapest! îl îndrepta ea. Nu vă mai subţiaţi oleacă!
în 1912 Ana rămase iarăşi însărcinată. Pentru prima oară în viaţa ei se simţea mamă cu adevărat. Mihai, ruşinat, socoti că e cam necuviincios să faci copii la vârsta asta şi-i veni să intre în pământ când căpitanul
Bornemisza îl felicită. Băgă de seamă că nici ceilalţi copii nu se simţeau tocmai în largul lor. Todor veni odată acasă cu un ochi vânăt şi cu un dinte lipsă.
— Ce-i cu tine? îl întrebă mamă-sa.
El nu voi să-i spună nimic, dar când o văzu că începe să se înfurie, îi povesti plângând cum Ioşca, un argat de la grajduri, om de vreo patruzeci de ani, strigase în urma lui: „Mă, că bine vă înmulţiţi… Se vede că vă prieşte aici la noi! “
Todor sărise la el, dar bineînţeles fusese bătut.
— Aşa? râse rece Ana, legându-şi broboada şi încingând un brâu de lână peste mijloc. No, nu-i bai!
— Unde te duci, măicuţă? întrebaseră fetele speriate.
— Tăceţi din gură şi şedeţi acasă, să nu vie careva şi să fure.
Se duse drept la grajduri şi-l chemă pe Ioşca afară.
Acesta veni curios, dar nu se dezmetici bine şi Ana îi cârpi o palmă răsunătoare, apoi încă una şi la urmă un pumn în piept, de-l rostogoli pe jos. Tocmai atunci se deschise poarta şi căpitanul Bornemisza intră cu droşca.
Ioşca fugi la el şi, rezemându-se de scară, i se plânse.
— Du-te dracului, idiotule! râse căpitanul şi ridică biciuşca. Dacă şi o femeie te poate bate, mare folos o să am de tine!
De atunci oamenii curţii începură să se teamă de Ana şi chiar Mihai se simţi sfios faţă de ea, multă vreme.
Pe copilul care se născu, blond, cu ochii albaştri-deschişi, îl botezară Pavel, dar ea începu să-l alinte pe ungureşte,
Palii. Ceilalţi încetară să existe pentru ea şi nu zise nimic când auzi că Todor s-a înhăitat cu o codană. Lui
Palii îi cumpăra de la oraş cele mai frumoase lucruri şi. Nu-şi încăpea în piele de bucurie şi mândrie icând o auzea pe nevasta intezăului:
— Îi ca un copil de grof… doamne, ţine-l, doamne…
Pe fete le trimisese la Budapesta: pe Anuţa într-o şcoală de menaj, iar pe Emilia într-un institut de călugăriţe unde erau primite fetele negustorilor rurali şi ale ţăranilor bogaţi. Mihai devenise omul de încredere al căpitanului, care voia chiar să-l numească administrator, îndată ce va găsi un motiv ca să se descotorosească de cel vechi, fratele amantei lui, de la care avea acum vreo trei copii. De aceea Mihai umbla tot mai des pe la
Budapesta şi odată, câţiva cupeţi îl duseră, după un chef, într-o casă mare, plină de oglinzi şi covoare, şi de muieri îmbrăcate în cămăşi scurte, de mătase. Intrase în odaia uneia, Iulişka, şi aceasta. Îl iubise aşa cum; Mihai nu-şi putea închipui că se poate. Iubi. Păcatul îl cam apăsa, dar n-avea cui să se spovedească, nefiind în tot judeţul ţin popă ortodox, iar cu papistaşii şi reformata nu voia să aibă de-a face.
Cartea întîi
ODRID
1.
DINCOLO DE ISTRU
Un pîlc de călăreţi cărora vîntul le flutura coamele brune se avînta pe armăsarii învioraţi de trecerea vijelioasă-a Istrului. Erau primii sau poate ultimii, căci cine putea şti să îi distingă dintre atîtea triburi care trăiau la nordul apei într-o eternă hăituire cu cei din sud. în fruntea lor un tarabostes purta un steag cu cap de lup şi corpul de dragon prin care vîntul urla asemeni fiarelor flămînde coborîtoare iarna din codrii-ntunecaţi ai munţilor. Pulberea nisipoasă lăsa în urma lor un nour alb pînă intrau în văile-nverzite, şi îi făcea pe dată nevăzuţi, pierduţi în neguri. Ajunşi însă în umbra unor cetini pe-un vîrf de deal se văzu primul dintre ei str.unindu-şi armăsarul. Şi la un semn al lui descălecară toţi. Rămase singur el cu ochii-n zare, mai mult gîndind decît privind. Descăleca legîndu-şi calul lîngă o tarla cu iarbă grasă. Apoi pilcul se strînse tăcut şi tainic în jurul tarabostelui, ce le rosti laconic, vorbind parcă cu sine :
— Vreau să-l găsesc pe Odrid!
— Odrid? Cel care ne-a prădat turmele albe? Spuse cu o mînie reţinută unul din cei în vîrstă.
— Nu el! Nu el! accentua tarabostele.
— Atuncea moesii, prietenii lor.
— Nici ei. Sînt de mult paşnici. îşi fac lucrul pămîntu-lui şi meşteşugul trandafirilor. Au ce le trebuie şi chiar mai mult. Doar aur n-au şi încă nu-i cunosc prea bine gustul. Cu grecii fac un fel de trampă. Dau miere şi ulei de flori.
— Hî, hî, se scaldă grecii-n apă parfumată!
— Nobilii greci, ce-au luat cu timpul obiceiuri femeieşti. Ei nu mai sînt ce-au fost odată Achile şi Ulysse. Despre eroii lor ei înşişi cred că-i o poveste. în schimb, ei au ajuns departe ca oameni paşnici.
6
— Dar bine taraboste, atuncea de ce vin spre noi, de ce ne pradă ca tîlharii?
— Nu sînt ei cei care ne pradă, cu toate că de-ar fi pe-aproape ar face-o cînd şi cînd.
— Dar furii-aceştia nu sînt greci? Vorbesc piţigăiat ca ci, dacă-ţi aduci aminte, cel prins la oi, vorbea ca noi şi semăna cu chipul Machedonului din tetradrahme.
Cuvîntul acesta avu însă menirea să-ntoarcă gîndul tarabostelui spre amintiri. Atunci, mîinile lui cătă de grabă în chimirul înflorat ceva. Era o tetradrahmă în care degete bătătorite cereau să desluşească-un chip. Şi-l desluşi. Deschise-n faţa tuturor palma şi aurul fanatic îşi ridica aripa-n soare. Chipul lui Machedon zîmbea. îl aruncase ele plăcere-n sus în baia de lumină. O clipă luă foc arzînd privirile, şi-n aerul ce tremura trandafiriu pică pe palmele-nălţate.
— Oh, ce tînăr e! grăi admirativ şi melancolic, ca pentru sine cel bătrîn.
— A murit la 33 de ani. A îndrăznit să moară la această vîrstă pentru-a rămîne mereu tînăr.
— Noi nu avut-am fericirea-aceasta!
— Şi dacă-ai fi avut-o ai fi rămas un Machedon? îi i eplică cu vocea jumătate unul din pilc.
— Aicea nu, răspunse tarabostele cu fruntea sus. Dar dincolo... după ce vom muri luptînd pentru pămînt şi ţară, vom fi ca el... primiţi în nesfîrşitele grădini cu braţele deschise de Zalmo... Şi dealul se cutremură sub ei, iar zările jucau ca valurile-n orizontul mării. Săriră în picioare-nfriguraţi. Aveau cu toţii ochii umezi şi cerul li se apropia privindu-l în curcubeu multicolor.
— Zalmoxis! Zalmoxis! strigară-nsufleţiţi şi-apoi primiră ca o veste bună ecoul lui îndepărtat :
—...almoxis... oxis.
Caii păreau o clipă aşteptînd, ciulind urechile, izbind pămîntul cu copita ritmic. Şi se-aşternea o linişte de rugăciuni păgîne, iar vîntul aducea din depărtatele dumbrăvi mireazma paradisului ceresc.
Mulţi dintre călăreţi încălecară obişnuiţi cu jurămintele războiului şi începutul luptei, dar tarabostele rămase calm şi gînditor, părînd un uriaş în prelungirea umbrei lui.
— Aş vrea să mă-ntîlnesc cu Odrid!
— Odrid este-un tîlhar, tună un glas răzbunător de-alături.
7
— Toţi sîntem nişte tîlhari! se auzi răspunsul tarabos-telui în murmurul întrebător al călăreţilor. Un anumit oracol a îndemnat pe cei flămînzi la pradă.
— Ca lupii? Ca odrizii?
— Ca lupii, dar nu asupra oamenilor şi nici asupra lupilor. îngăduit ne este a prăda tainele gliei.
— Dar cum?
— Oracolul vorbeşte-n pilde. N-au înţeles înţelepciunea lui. Noi înşine n-am înţeles prea mult şi ne-am luat ca steag flămînda şi nesătula gură a lupului.
— Şi ce-ar fi trebuit să înţelegem, taraboste?
— Ştiu eu? Străbunii ne-au lăsat legenda că noi marca familie-nvrăjbită a tracilor ivitu-ne-am pe lume dintr-un lup şi-o principesă. Şi tarabostele tăcu, apoi privi pe cei din jur nedezlipiţi cu gîndul la Zalmoxis şi nu voi ca să-i despartă de-acest gînd.
— Vreau să vorbesc cu Odrid!
— Odrid este un lup. Nu vei putea vorbi cu el. întregul trib alăturea lui şi-a tălmăcit oracolul. S-au transformat în lupi.
— Se poate, dar... sîntem cu toţii traci. Noi, dacii şi ei odrizii. Cu toate acestea sîntem între noi duşmani. Ne batem şi învinge cel mai tare dintre lupi. Numai atunci cînd ne auzim limba, numai atunci ne amintim că vorba ne e aceeaşi, că sîntem una, marea familie a lupilor.
— Dar, taraboste, nu numai neamul tracilor e împărţit în lume. Cei care vin din sud, spuse bătrînul, ne aduc veşti că înşişi grecii sînt împărţiţi în patru ţări bătîndu-se-ntre ei. De la războiul Troiei, chiar zeii au intrat în luptă.
— Aşa este, bătrîne! Ei însă se unesc în faţa duşmanului comun! Şi tresăriră toţi gîndindu-se la perşi.
— Nu este trib să nu dorească supunerea celor din jur, să nu viseze chiar împărăţia împinsă pînă-n cele patru colţuri ale lumii! A face o împărăţie cu un neam, cum este cel al tracilor, înseamnă a uni întîi neamul acesta învrăjbit. Şi Machedon a reuşit-o. Acuma însă împărăţia lui s-a destrămat. Dacă nainte de-a pleca spre Babilon el nu uita că este trac, unindu-ne, imperiul lui ar fi rămas. Dar pentru un erou a fost destul cît a făcut.
— Cine-ar putea ca să urmeze acest vis? Cînd încă nu ştim bine de unde pînă unde se întind tracii, care sînt triburile lor, deşi vorbim aceeaşi limbă şi poate credem în acelaşi zeu. Şi-atuncea, taraboste, ne-ntrebăm care-i acel bărbat, care să reuşească unirea tracilor şi să devină rege peste regii tracilor?
— Noi, dacii, vajnicii daos, sîntem cei mai puternici, şi cei ce-am înţeles mai mult misterul de-a fi daos. Venim de dincolo de munţi şi-am coborît pe ape pîn-la Istru.
— Dar geţii V
— Geţii sînt daos ca şi noi. Sînt dacii din cîmpie. Statornicirea lor acolo nu i-a înstrăinat de noi. Avem aceiaşi preoţi ce din altarul lor deschis spre soare privesc în stînga şi în dreapta munţilor. Sîntem, cum ni se spune geto-daci. Iată un început.
— Şi totuşi între geţi se mai dau lupte.
— Aşa e. Vor înceta cînd peste regi va fi un singur rege. împărăţia noastră neamestecată, ca să rămînem ceea ce sîntem...
In timpul acesta unul din arcaşi clipi nedumerit în zare. Apoi îşi puse umbră manile. Voi să strige sugrumat.
— Ce e? Se întrebară toţi sărind pe cai, privind într-acolo unde mîna se întinsese mută.
— Staţi! Ii opri tarabostele. Intîi să ştim încotro merge şi cine ar putea să fie, cu cît ei numără mai mult ca noi.
— Se-ndreaptă către Istru mergînd spre şerpuirea văii.
— Nu sînt cumva ai noştri?
— Nu! Nu poartă steagurile noastre şi năvălesc lipsiţi de ordine ca nişte lupi.
— Dar sînt cu mult mai numeroşi ca noi. Ce ziceţi, ne-avîntăm în luptă?
— Pentru ce luptă? întrebă tarabostele.
— Niciodată nu s-au întîlnit două oşti fără luptă. De nu vrem noi, o vor ei.
— Nu trebuie să căutăm cu dinadinsul lupta, putem să ne ascundem.
— Dar uite, taraboste, ei vor să treacă Istrul. Şi dincolo de apa sfîntă e doar pămîntul nostru. Cum să-i lăsăm? Şi tarabostele căzu o clipă în descumpănire.
— Vor să ne prade. Vor să ne prade. Să le ieşim în cale. Se-nfierbîntară toţi.
— Da! Vor să ne prade. Au năvălit ca lupii peste oi, îşi spunea singur tarabostele, în timp ce ochii lui priveau la văile ascunse sau la colinele acoperite de păduri, gîndind distanţele şi-nchipuind un plan. Apoi li se rosti în grabă :
9
— Să vă împărţiţi în trei cete şi mergeţi după mine culcaţi pe cai. Vrem neştiuţi să le cădem în spate, chiar în apropierea apei, naintea căreia cu caii osteniţi vor poposi, căci uite-i cum aleargă.
într-adevăr, coloana aceea aluneca nebună în văi ca apele din munte.
— Îi vom împinge-n Istru şi îi vom săgeta neîntrerupt. Acoperiţi-vă cu scutul, căci ştiu a trage cu arcul înapoi. La primul fluierat ne resfirăm în trei. apoi ne năpustim spre ei. Zalmoxis! rosti ca pe un ordin şi tarabostele cu pilcul lui se mistuiră-n negura din văi.
— Nu-i mai vedem! Nu-i mai vedem! Se auziră glasuri dintre ei. Veni însă îndată pe şoptite vorbă, din om în om, să meargă în tăcere după taraboste. Din măgură trecură-ntr-o pădure şi aşteptară cu sufletul la gură ascunşi să-şi vadă-n vale protivnicii. Trecu un timp şi începură a se-ndoi de planul tarabostelui, cînd din împrejurimi se auzi nechezuri şi-o larmă înspăimîntătoare de urlete şi ţipete.
— Ce sînt aceştia, lupi sau oameni? Se întrebau privind uimiţi în vale.
— Sînt lupi, sînt lupi ce muşcă din spinarea cailor.
— Lupi cu două picioare. Şi temători să nu necheze armăsarii, tarabostele îi abătu cît mai departe. Apoi cînd iureşul trecu, se mistuiră şi ei în văi, păstrîndu-se în margini de păduri şi-n umbră de coline. Se-apropiau acum. Departe se vedeau lucind solzii do diamant ai Istrului. Se subţia pădurea şi-şi spălăcea culorile în colbăitul cenuşiu şi-apoi în pulberi albicioase. în capătul acela do pădure se strînse întreg pilcul. N-avură încă timp a măsura cu ochiul distanţa pîn-la Istru şi de a hotărî ca să le cadă lupilor în spate pe şesul care cobora-n terase către apă, că şi reapărură lupii în lungi convoaie strîmtoraţi în văi, şi-acuma răsfiraţi în voie. Venind de sus unii se năpusteau în alţii.
— Să ieşim din desiş! porunci tarabostele şi să-i urmăm din spate. Cînd vor băga de scamă se vor grăbi spre apă. De nu, vom trece peste ei. Oricum, să fiţi atenţi la fluier. Din stînga şi din dreapta îi vom învălui. Cu toţii vor sări în apă. Şi-acolo se vor pierde. Gata. Plecăm.
Norul de praf se înălţa şi se lăţea. Caii zvîcniră într-acolo. Pulberea lipicioasă făcură pe toţi albi. Unii se-amestecară în devălmăşia lupilor şi alergau spre Istru. Se auzi deasupra vălmăşagului semnalul tarabostelui. Abia
10
atunci au presimţit primejdia. Trei stoluri se desprinderi din norul alb. Stolul din mijloc stătu pe loc. Şi ploaia de săgeţi venea din toate părţile. Caii se îndemnau la apă. Arcaşii lupilor voind să se întoarcă primeau refuzul animalelor, care-i zvîrleau în valuri. în locul lor alţii soseau şi cei căzuţi piereau sub ropotul copitelor. Se aruncară toţi cu cai sau fără în şuvoiul Istrului. Ceata din mijloc îi adîncea în apă purtîndu-i către vale, unde îi aştepta arcaşii lovindu-i drept în faţă. Şuvoiul îi purta la vale îneeîndu-i. Cei care reuşeau să-l treacă aveau spinările însîngerate. Unii mai atîrnau pe şei, purtînd săgeţile înfipte-n carnea cu sîngele spălat de valuri în care caii lor simţind zadarnica povară îi azvîrleau, sau dacă reuşeau s-ajungă dincolo în pulberea nălbită, în calea lor ieşeau atuncea disperaţii. Unii mureau sub lovitura de copite, iar ultimii ce mai scăpau din apă fugeau mărunt spre orizontul înşelător al stepei.
Soarele era încă sus privind unda senină-a apei. Valul număra clipa şi clipa număra valul. Sprijinit de cal, tarabostele asculta în apa cea sfîntă izvoarele lumii, cuvintele zeilor.
în Istru se-ntuneca Hadesul şi strălucea Apollo.
în apele Istrului şi în stepa cea mare a geţilor nu se mai zărea nimeni. Caii cătau smocuri de iarbă pe-aproape. Numărul lor era acum mult mai mare. îi adunară pe toţi prinzîndu-i de-ai lor de căpestre. încălecară din nou şi agale porniră spre ţara odrizilor.
— Trebuie să-mi duc gîndul la capăt, spuse cel mare. L-am cunoscut pe Odrid. Nu ne-am încrucişat armele. Pare ca toţi dintre noi şi graiu-i la fel. El, poate e singurul care cunoaşte istoria lupilor, misterul ce-nvăluie neamul acesta.
— Şi cu jaful de oi cum rămîne?
— Ne vor da caii în loc. Dar mai mult decît asta ne-nvoim să păstrăm prietenie, să ridicăm peste Istru o punte-a frăţiei din monoxile sute şi sute. Noi le vom da oi, fără pradă, iar ei caii, vinul lor dulce şi uleiul lor gras de măsline. Poate vom reuşi să nc-apropiem şi pe moesi. în ultima vreme odrizii şi moesii n-au mai dus lupte.
Trecură de-a dreptul spre dealul înalt, mergînd în tăcere. Opriră din nou în poienile mari priponind caii în
iarba cea fragedă. Priviră cu teamă pămîntul plin de misterele al odrizilor. Se aşezară-n poiană pe paturi de iarbă şi muşchi privind cerul. Bolta lui Apollo. clopotul cel de azur ce picură-n aer lumina. Petreceau norii cei albi cu privirea de la un capăt la altu-al pămîntului. Lumea şi-o-nchipuiau ca o jumătate de măr sau harbuz. Nu-nţelegeau cum norii ajunşi la zenit se-njumătăţesc şi dispar. Acolo-ncepea marginea lumii, iar totul părea că trece în moarte. Poarta cea mare din Hades stătea totdeauna deschisă. Soare şi cer născînd şi murind în fiece zi. Vezi, îşi ziceau unii, soarele suie şi norii coboară, toate se schimbă, numai zeii rămîn. Şi-atuncea, apropierea de zei, pe lîngă clipa frumoasă a vieţii, ce trece, e totul. O zeu, o zeu, închide poarta cea neagră din Hades şi lasă-mi cerul albastru...
Şi sub cerul albastru, deasupra pădurilor negre apăru maiestuos acvila munţilor. Mai mulţi dintre daos săriră. Cătară săgeţile-n tolbă, le puseră în arc şi ţintiră. Acvila străpunsă coti larg privind cerul albastru în care murea soarele roşu al sîngelui.
— De ce-aţi vînat acvila? înti-ebă tarabostele.
— E-un semn către zei. Sacrificiul zilei acestea. Hecatomba de lupi împrăştie fumul pe-altare în Hades.
— O zei, o zei, gîndim la voi în timp de nevoie şi-atunci cînd se-mbată frumoasa alcătuire a mâinilor voastre, îşi spunea tarabostele şoptit, mîngîiat de aromele ierbii pe faţă. Simţea mersul domol şi troscotul plin de lapte în gurile cailor. Pocneau cînd şi cînd cu copita.
— Li-e sete la cai! Li-e sete la cai! Se ridicară cu toţii.
— Şi nouă ni-e sete şi foame.
— Să prînzim ce avem, apă vom găsi la izvoare. Vom căuta drumuri apoi şi loc de popas pentru noapte.
Fiecare se duse şi căutară la şei desage de in şi de cînepă. Se strînseră în cerc. Netezeau iarba. întindeau cîte un petec de pînză albită. Şi apoi pe covorul cel verde înflorea galben tortul de mei. Custuri lucitoare tăiau în pătrate caşul de oi şi curăţau ceapa. Niciodată nu li se părură mai bun prînzul acesta. Mulţumiră deci zeilor. Lipsea însă apa. Se pregătiră de drum. Trimiseră nainte iscoade să descopere urme de om şi s-adulmece prospeţimea izvoarelor. Dar nu primeau nici o veste. Oricum, drumul lor trebuia să ducă de la apa cea sfîntă a Istrului mereu
12
către sud. Ieşeau din umbrare şi se aşezau în loc însorit, lăsînd să le cadă lumina pe mîna cea dreaptă, semn că merg către sud. Parcurgeau dealuri cu fineţe bogate, neintrînd în păduri. Terenul urca şi prin pomi zburau păsări. Sperioase săltau veveriţe privind din vîrf de copaci. Oştenii simţeau din ce în ce nevoia de apă. Caii băteau cu copita în piatră. în faţă aveau dealuri şi spre înălţimile lor plecară din nou călăreţi, care dădură imediat semnale de-alarmă :
— Se văd oameni! Se văd oameni! aduseră veste coborînd spre convoi protejaţi de coama de deal. Intra-ră-n desiş şi priviră de-acolo.
— Sînt oamenii noştri care vin ca furtuna. Opriţi-vă să primim veşti.
De departe mişcarea sporită a cailor iuţi înviora zarea. Petece albe fluturate în vînt anunţau c-au găsit apă. Fluturară şi ei cu pînzele albe de in, iar caii fură lăsaţi slobozi încetinind mersul. Tarabostele grăbi într-acolo, pînă ce armăsarii simţindu-l nechezară cu toţii.
— Au găsit apa! Caii ciuliră urechile.
Apa izvoarelor din care departe şerpuie rîul.
— Mergem pe el, hotărî tarabostele. Acum, la izvoare! Iscoadele-i duse ţinîndu-se-n grabă lîngă păduri şi-n
locuri, unde umbra lor naltă rămînea nevăzută. Descăle-cară cu toţii lăsînd caii la apă. Apa cea rece le gîdila nara prăfoasă. Coame-aurii se-nvolburau de plăcere şi-alunecau peste ochii cuminţi revărsîndu-se-n oglinzile apei. Nechezau mulţumiţi. Urmau oamenii răbdători şi tăcuţi. Luară cu pumnul. Se aşezară-apoi lungi pe lespezi cu muşchi, bînd cu obrajii, cu fruntea, cu ochii.
— Bună e apa aici, dar mai bună-i la Babe şi la Muntele Coloanelor.
— Din apa aceea îşi fac zeii nectarul. Acolo după ce-o beam ne spălam pe mîini şi pe frunte şi parcă deveneam şi noi zei.
Mulţi dintre ei o porniră la vale, cînd cei rămaşi ultimii chiuiră de-şi sparse ecoul în munţi.
— Ce este? Ce este? Se întreba fiecare pe caii aplecaţi înainte în coborîşul abrupt.
— Urme de cerbi şi de capre. Aici vin şi se-adapă.
Un fior şi un freamăt îi cuprinse pe toţi, amintiri din străbuni strecurate în sînge şi suflet. Dar nimenea nu rostea cuvîntul tabu. Toţi gîndeau vînătoarea. Cuvintul
13
rostit ar fi destrămat vraja. Pregătiri se făceau în tăcere. Topoare cădeau despicînd puieţii înalţi. Se ciopleau repede vîrfuri. Urmau ţepele mici de lemn tare. Unii se aşezară pe brînci pleeîndu-se cu faţa în tină, mirosind urma strivită sub copita de cal. Mergeau în patru picioare ca la-nccputuri de lumi, adulmecînd drumul cel tainic al fiarei. Se ridicau cînd şi cînd ameţiţi de-atîtea milenii trecute şi priveau uşuraţi împrejur, spălîndu-şi figura în soare. Văzură apoi pe unde vin caprele. Se învoiră-n tăcere să ducă armăsarii departe. Strînseră cu grijă bălegarul de cai. Ridicară mîinile-n aer să simtă-adierea. Se strecurară printre stînci în partea bătută de vînt. Socotiră distanţele, şi-şi aflară locuri de ţintă. Cele mai multe se opreau la izvor. Altele aşteptau ciuta întoarsă de frică s-o săgeteze în piept. Lăsau gol numai locul prăpastiei. Apoi, cînd paznicii aveau grijă departe de cai, cînd toţi îşi luaseră locul, după-amiaza respira liniştită şi caldă. Nu se rostea nici-o vorbă. Din adîncuri atunci răsuna depărtat o rostogolire de stînci. Norii din vale se izbeau zgomotos. O pulbere neagră bătută de vînt înspre ei începu a cerni ploaie. Norii trecură şi se risipiră în văi înţepaţi de săgeţile dacilor şi zeul luminii apăru din nou zîmbitor pe bolta cerească. Ploaia ştersese urma de oameni şi cai. Ziua cea scurtă, şi după-ntunericul ploii chema bucuria izvorului, setea pă-trunsă-n rărunchi. Îngrijorată de norii răzleţi şi de nopţile ploii, turma de capre suia minată din spate de vîntul din nord. Aerul viu în care nu se-adulmecau urmele omului, răscolea sîngele cald amintind de răcoarea izvoarelor spre care grăbea zvelta copită a caprei. Vînătorii simţiră în adierea de vînt mirosul de ciută şi respirară adînc pînă ce sîngele lor li se părură sînge de capră. Unii lăsară arc şi săgeţi şi_nebuni năzăreau s-ajungă în turma străbună. Dar ceilalţi îi traseră cu iuţeală înapoi lipindu-i de stînci. Se-apropiau caprele. Intrară-n cărarea îngustă. Se risipiră pe multe şuvoaie. Ascultau vîntul care le tremura în urechi nelinişti de plaiuri şi cînt de zefir. Cerul părea o oglindă albastră, un lac răsturnat izbucnit, în izvoare. Şi-şi aplecau botul sorbind lacom. Atunci cerul de sus se spărgea în mii de oglinzi. Sîngele cald picura pe piatra cea rece, şi moartea-ngheţa ochii deschişi de marea-ntrebare a lumii.
Căzură destule. Multe fugiră cu dorul picăturii de apă în sînge. Cele din urmă se aruncară-n prăpăstii.
li
— Zalmoxis! Zalmoxis! izbucniră ca unul aruncînd arcele-n sus. Doar tarabostele rămase drept strivind sub pleoape o lacrimă.
Strînsera caprele, aduseră caii ce le erau de prisos. Puseră pe spatele lor povara cea moale din care licărea sîngele cald. Ieşiră din grohotişul de piatră şi se-aşezară la drum. Dar tarabostele făcu semn să oprească.
— Trebuie s-alegem un loc pentru noapte. Aproape de apă, închis între dealuri. Undeva cu vreascuri destule şi unde putem să încingem un rug. Fumul de jertfă să se spulbere-n zare, cît încă soarele-i sus.
— Să grăbim atunci, taraboste.
— Da, să grăbim.
Porniră, din nou alegînd calea spre sud. Văile se-adunau toate spre apă. Dogoarea-ncetase, iar soarele începu să toarne aramă în aur topit. Verdele ierbii devenea arămiu şi stîncile albe căpătau lumini viorii sub cerul adormit în curcubee spălate de vînt.
Tarabostele privea locurile şi nu găsea culcuşul dorit pentru noapte. Privea apoi soarele, pasul lui spre zenit. Mergea înainte. Trecură un dîmb ce-acoperea privirea spre zare, cînd la picioarele lor se deschideau plaiuri înalte, de unde vedeau şerpuitele căi ale apei vărsîndu-se-n ceţuri albastre.
— Aici, strigă tarabostele. Apa ne este aproape. Adăpost avem dealul din spate. Teama ne vine din partea deschisă. Dar de va fi noapte cu lună, putem bănui pe oricine s-apropie. Păşune destulă. Duceţi din nou caii la apă. Puneţi-vă-n şea cînd veniţi cît mai multe pietroaie. Luaţi şi-un burduf.
Descălecară povara vînatului şi coborîră malul abrupt intrînd cu caii în apă. Zvîrliră de pe ei hainele şi s-adînciră în unda cea rece. Spălară-apoi caii, aleseră pietroaie şi veniră la vatră. Unii potriveau temelia să ridice altarul de jertfă, alţii aduceau trunchiuri de pom. Curăţiră terenul. Se aşezară de jur împrejurul altarului cu ochii privind către rug. La rîndu-le alţii înconjurară altarul. Se-aduseră vreascuri.
— Nu daţi foc. S-alegem întîi jertfă zeului cele mai mari şi frumoase din capre. Şi aleseră îndată.
— Apropiaţi-le de vatră, dar nu le aşezaţi pe rug. Priviţi acum împreună cu mine soarele şi rostiţi fiecare în gînd numele zeului nostru.
15
Priviră spre soare. Soarele poposea în locul în care-ajunsese, răsucindu-şi lumina în mari cercuri de foc.
— Ridicaţi braţele sus şi-aduceţi lumina în vatră. Braţele coborîte apucară amnarele scăpărînd foc şi-a-
prinzînd vreascurile. Un chiot sălbatic cutremură dealul căci focul se-aprinse în mari vîlvătăi urcînd spre focul din soare.
— Răşina... răşina... Aduceţi răşina.
Şi tarabostele aruncă în focul cel lacom lipicioasa răşină. Valuri de fum ridicau pîn-la cer balsamul tămîiei. Focul se-ncinse mai tare. Se aruncau trunchiuri şi bîrnele groase-ale rugului încenură-a trozni. Cîte doi, şase oameni aşezară pe ruguri frumoasele capre, care vor bea din izvoarele sfinte în paradisuri zeeşti. Liniştea acoperea munţii, cînd din vatra de foc vulcanul de fum izbucni cu mirosul de corn. Dionis se simţea pe alături ascuns în poiene şi mustind în pofte păgîne. Focul pătrundea carnea cea dulce şi proaspătă suind către ceruri deliciul suprem. Un fel de beţie cuprindea pe oameni şi zei, beţia venită din carnea cea proaspătă în care-a-mboldit primăvara cu mugurii fragezi. Şi focul mistuia în grabă fărîma de viaţă a caprei. Şi primăvara aceea din sînge şi carne stîrnit-a foame de lup, arzînd preaplinul din om. Le sclipesc tuturor ochii de-o foame barbară.
In fine, ultimul duh al cărnii ce-a ars se risipise în vînt, şi zeii primeau marea jertfă de sînge scăldînd cerul apusului în culoare de purpură.
Veni acum şi rîndul ospăţului. îndemînatele mîini curăţă preţiosul vînat protejînd blana cea nobilă. Trei dintre capre sînt puse deoparte pentru-a fi arse în zori. Urmează ospăţul. Jarul încins a copt sub pieliţa fragedă muşchii păstrîndu-i sevele dulci. Fiecare rupe hartanul pătruns de dogoare şi trage-n şuviţe carnea care musteşte de viaţă. O, zei! Golul din sînge dispare. Furtuna răbdării ce le vîjîia în urechi, cînta acum pe lira zefirului. Cîte mistere nu-nchide carnea vînatului! Viaţa rîvnită de zei. Se bea apoi apa de munte bolocită-n burdufe. Şi ultima foame e potolită cu carne scrumită. De azi pînă azi omul poate fi zeu.
Cerul uitat stă deasupra senin. Zeul luminii a ajuns sub baldachinele serii. Călăreţii lungiţi pe pajiştea moale cată-n apus focul zilei cel stins. Vatra mocneşte. Sub spuză trăieşte focul cel sacru. Caii smulg iarba simţin
16
du-i dulceţilo. Polonul din ea dă nărilor nărăvite de fumul amar nectarul zeiesc. E scară cu aer molcom. Şuviţe de vînt poartă miroase de brazi. In jur, iarba pocneşte cres-cînd. Se-aduc caii pe-aproape. Sătui, au adormit unii-n picioare, apoi s-au aşternut pe iarba cea moale nechezînd de plăcere. Oamenii s-au strîns în jurul spuzei din vatră vorbind pe-ndelete. Cineva scormoneşte în foc şi peste ochi de lumină aruncă găteje. Stelele strălucesc şi din ierburi se-aude cîntec de greier.
— Noptim aici, spuse tarabostele. Şi cine îşi putea închipui? Eu socotisem că-n apus de soare s-ajung la regele Odrid. Dar călăreţii, lupii aceia ne-nfrînaţi, acuma vînătoarea, frumoasa jertfă şi ospăţul nu sînt puţine lucruri pentru-o zi. Şi au sfîrşit cu toate bine. De sus, Zalmoxis ne-a privit.
— De-ar trece şi această noapte... se auzi din margini.
— Zalmoxis este pretutindeni şi oricînd. Oriunde e rostit în zi şi noapte. E zeul nopţii şi-al luminii. E respectat de Proserpina. Hadesul nu l-a putut reţine. A coborît acolo şi a ieşit triumfător cu chipul soarelui. Tot ceea ce-i la noi urmează-ndeaproape firea lui. întîi plăcerea de-a trăi, pe care înainte de-a fi zeu, el, omul a avut-o. Trăind el devenea erou. Erou fiind, a reuşit să pătrundă în mistere. Vedeţi cît e de simplă şi frumoasă povestea lui, căci ea ne spune că-ntre zei şi oameni nu e prăpastie de netrecut. în fiecare dintre noi trăieşte-un zeu şi totul e să îl descoperim.
— O, taraboste, zise cel mai bătrîn, Zalmoxis e-o zeitate nouă. Zeii bătrîni, deşi-s nemuritori, îmbătrînirea lor e ca o moarte.
— Dacă-i aşa de ce zeul bătrîn nu osîndeşte pe cel tînăr?
— Nu s-a-ntîmplat aşa? Ce-au fost titanii? Nişte zei mai tineri, pe care zeiţe mai în vîrstă i-au răzgîiat!
— Ha, ha. Aşa e taraboste?
— E-adevărat. Dar tot atît de-adevărat a fost că zeul nostru trac, Zalmoxis, născut în munţii noştri, erou fiind şi apoi zeu, el nu s-a-mpotrivit niciuneia dintre zeităţi.
— Atunci, puţini-s oamenii ce pot s-ajungă zei. Căci îmi închipui dacă ar fi mulţi, s-ar confunda cu lumea.
— Poate un zeu la un mileniu.
17
2
— Cinstite taraboste, m-am întrebat întruna, ce-i trebuie unui erou ca să devină zeu?
— Vrei să fii zeu? Se auzi o voce.
— Ha, ha, ha, ha!
— Cum am mai spus, el trebuie să fie un erou. Şi-aceasta prin vitejia-i neasemuită ca să devină îndrăgit de zei.
— Ş-apoi?
— Este acel ceva, ce mie însumi nu-mi este clar. Aş zice că greşesc spunîndu-v-o. E-acea putere de-a pătrunde misterele şi nu numai atît, nu numai simpla lor cunoaştere, ci mînuirea lor.
— E vorba deci de o mînuire a secretelor pe care lumea e clădită.
— Eu însumi sînt adesea turburat. Şi dacă vreţi chiar existenţa mea aici e rezultatul frămintării-acestui gînd.
— Am bănuit-o, taraboste, spuse cel mai bătrîn dintre ei.
— Odrid e trac. Şi cred că ar putea avea secrete. Oamenii mei, puţin veţi crede voi că este pentr-un neam un om care s-a ridicat din acel neam? Zeul acela nu îşi uită neamul. Fără Zalmoxis, noi, tracii ne-am fi risipit de mult. E-adevărat că fiecare neam trăieşte un destin. Grecii îi spun acestuia moira. Destinul dat o dată omului şi neamului cu-atîta mai vîrtos, nu poate fi schimbat.
— Atunci?
— Mulţi rătăcesc în jurul propriului destin, iar alţii sar dincolo de şeaua şi calul lor. în toate este-o cuminţenie a firii. A bănui zeul din noi cu gîndul de-a fi zei e-o nerozie. Cu toţii trebuie să visăm eroul. Şi cînd am devenit aceasta, putem visa la zei. Aş zice că e bine să nu visăm nici chiar atunci.
— He, he, he, he! Se auzi un rîs aprobativ.
— Dar ce-i cu nemurirea?
— Oamenii mei, să ştiţi că eu nu sînt Oracolul din Delfi.
— De ce mergem noi acum la Odrid şi nu la Delfi?
— Întimplarea face ca Delfi să fie mai la sud de satul lui Odrid. Deci ca s-ajungi la Delfi trebuie să treci prin satul lui Odrid.
— He, he, he, he!
— Vedeţi, îmi este greu să găsesc vorba ce să întruchipeze gîndul. A fi erou înseamnă a muri luptînd. Dar nu
18
cum au murit lupii de azi, căci moartea lor n-a Însemnat nimic. De la-nceputul lumii pîn-acum, lumea tot moare. Eroi sînt doar cîţiva.
— Şi dacă eu muream nclăsind lupii peste Istru, muream degeaba?
— Nu! Mergeai în paradisul lui Zalmoxis. Erai alăturea de el erou, dar într-o altă viaţă. în paradisul lui Zalmoxis nu mai poţi merge înainte şi nici înapoi.
— Dar un erou aici, cum au fost grecii de la Troia?
— E un erou şi dincolo, cu bucuria de-a fi zeu.
— Mi-ar fi dc-ajuns să fiu în paradisul lui Zalmoxis! Ai putea fi acolo o floare ce gîndeşte, şi-atît?
— Nici măcar om? Nu asta-i important. Zalmoxis al nostru i-a uluit pe greci. El a dat omenirii un adevăr ce râmăsese-ascuns. Mai bine zis, ce nu-l descoperise lumea.
— Care? Care?
— Nemurirea.
— E nemurire-n Hades?
— Da, este.
— Şi la ce poate să-i folosească omului?
— Ca să devină altul.
— Mai poate fi erou un condamnat în Hades?
— Desigur. In mii şi mii de ani, noi toţi, cu siguranţă vom ajunge zei.
— Ha? He, he, he. he. he!
— A fi nemuritor înseamnă a muri.
— Cum asta?
— Aşa cum a făcut-o chiar Zalmoxis, la rîndu-i invăţind din pilda lui Orfeu. Pentru-a da viaţă trebuie să mori.
— Grecii stimează morţii.
— Şi tracii, nu? Dar asta îmi aduce-aminte că astăzi am uitat ceva. De-ar fi murit din rîndurile noastre cineva, n-am fi uitat să-l îngropăm, să-l ardem. Cu cei căzuţi din rîndul lupilor noi am făcut-o?
— Au murit mulţi şi pe uscat nu numa-n apă, dar trupurile lor nu s-au văzut. Eu însumi am crezut că cei ce s-au salvat au luat cu ei şi pe cei morţi.
— Vom afla multe la Odrid. Şi la întoarcere ne vom alege acelaşi vad. Atunci vom şti, chiar dacă păsările vor ciuguli din ei. Vor mai rămine oasele. De nu,..
Linistea de Aurelian Trandafir
Capitolul 1
a pas nezorit, aga Matei din Brâncoveni drumeţea în noapte către Ţara Ardealului cu câţiva boieri de nădejde; erau acolo Aslan, Gorgan spătarul şi dumnealui Barbu Brădescu, însoţiţi de alţi slujitori ce aveau rost de pribegie către Rakoczi, strălucitul principe spre care li se îndreptau nădejdile.
De câteva luni, norodul ţării, nemaiputând răzbi dările cerute de boierii lui Leon Vodă, se zbătea ticăit, cerând să afle izbavă prin fapta acestor zurbagii şi era greu.
Se spuneau vorbe urâte pe seama domniei şi Leon Vodă aflase cârteala ţării de la oameni vânduţi şi slovesnici, aşa încât pusese grămătici să scrie arz către padişah, ca dările să se mai ostoiască.
Rugă zadarnică, aşteptată un timp şi uitată de vremuri; haraciul crescuse şi teama de mazilie îl făcu pe domn mai lung la unghii de cum fusese. Aşa, din om în om, boieri de ţară hotărâseră să-nceapă drum de răzmeriţă, drum greu şi pândit de primejdii. Făcuseră sfat după utrenie şi în dimineaţa aceea posomorâtă glăsuise dumnealui aga Matei, hotărând să-l alunge pe Leon Vodă.
Ardeau lumânările şi Ioan Vornicul, boier de sfat şi taină, spusese că vremile aduc schimbări dar trebuie împinse din urmă şi astfel, nesocotind pravila domnească, se apropiau de plaiul Vâlcanului în liniştea câmpului de toamnă ruginită. Caii, aflând în nări mirosul fânului dospit de roua nopţii, boncăluiau în rotiri, dând lung nechezat către zarea de fum ce se mistuia undeva departe, ca o leşie aruncată la margine de cer pustiu şi somnoros încă.
Un vânt rece, fluturat de pâcla aruncată, călătorea în câmpie, apoi, de după dealuri se arătă soarele, ca un cazan de smoală ce da în aramă, zvârlind către pieptul pribegilor dâre şi panglici sângerii în acea preveste de sabie.
Aslan glăsuia către aga Matei întâmplări de demult, din alţi ani şi boierii ascultau faptele de fală, clipind rar, cu ochii spre visarea vremilor, când slujiseră braţul drept şi neînfricat al strălucitului Mihai voievod.
Bătrânul înşira peripeţiile trăite atunci de viteazul domn, în iernile aspre, când treceau hăulind Dunărea îngheţată, ducând spaimă de sabie muntenească în viscol hâtru şi hai-hui.
Boierii şi slujitorii ascultau tăcuţi vraja cuvintelor; în faţă, la o aruncătură de praştie, câţiva gonaci scrutau zarea săltând în şei spre a afla calea pe care urma s-o dibuie pâlcul pribeag.
Îl încântau peste măsură pe aga Matei vorbele glăsuite cu tâlc de moşul Aslan, parcă dinadins zise, ca în pustiirea trecutului să desluşească glasul de trâmbiţă al trăirii de mâine; poate de aceea îşi curma şirul gândurilor spre a zări obrazul celuilalt, în tresărire ciudată şi ceva rosturi pricepute.
Câte cumpene fluturau neştiut în cugetul lui aga Matei! Slujise şi el acel braţ, văzuse şi el ochii ce înfricoşau spahii şi ienicerii, dar harţa peste apa Dunării n-o trăise.
Deodată gonacii dădură chiot lung, semn de primejdie şi zăticnire şi-n marginea plaiului, oşteni şi slujitori domneşti grăbiră la întâlnire.
— Or fi oamenii lui Leon vodă? şopti nesigur bătrânul Aslan.
— Dar cum a aflat? dori să ştie aga Matei.
— În cimotia pământului nostru sunt şi spuitori, cinstite agă. Parcă dumneata n-ai şti! Mulţi şi păcătoşi, de nu-i mai oprim la vorba lor şerpuită…
— Apoi om vedea ce şi cum, zise şi dumnealui Gorgan spătarul, dând să-şi afle paloşul la îndemână.
Gonacii pribegi se întoarseră spre ai lor în frâu slobod şi pe ţarina răscolită caii se rotiră înspumaţi.
— Vin oştenii hapsânului, boierilor! zise unul din ei gâfâind.
— Şi ce-i? se ridică în şa aga Matei. Vă e teamă?
Caii nechezară în alte sforăituri de grea încercare şi-n val-vârtejul iscat, pâlcul oştenilor din straja oraşului îşi arătă numărul, având cap un căpitan roşcovan ce-şi învârtea armăsarul în cruntă iscodire.
— Hei, călătorilor! Cine sunteţi şi ce duceţi cu voi? răcni el.
— Păi suntem români şi purtăm gând către Ţara Ardealului, răspunse aga Matei.
— După grai sunteţi ce glăsuiţi, că n-oţi fi nemţi! Dar cale liberă într-acolo n-aveţi! se auzi din partea potrivnică.
— Poftim să ne ducem în binele ţării şi de ţi-s graiul şi inima alături vrem şi făptura dumitale cu noi, vorbi Barbu Brădescu.
— Dar cu ce izbăvire umblaţi? iscodi şiret căpitanul domnesc.
— Să cerem ajutor lui Rakoczi! se foi neliniştit aga Matei.
— Avem poruncă aspră de la domnie să vă-nturnăm din drum, îşi goli şiretenia căpitanul. Cale silită înapoi! mai zise el împăunat.
— Înainte, boieri! Dacă-i vorba să ni se zăticnească pornirea curată, n-om aştepta zapis domnesc şi zâmbetul ăstora! se auzi din nou glasul aprig al lui aga Matei.
Serdarul Mareş îşi struni armăsarul lângă cinstita faţă boierească, ghicind parcă învălmăşeală crâncenă urmând şi atunci, din spatele pâlcului o săgeată îşi croi aripă spre pieptul boierului său. O clipă de uimire şi-un licăr luminos în ochii serdarului; şuierul săgeţii plesni în pieptul său şi el se prăbuşi încovoiat pe coama calului.
— Câine! şuieră aga Matei.
Zburară săgeţi. Oştenii se aruncară în luptă în dârjă mare, croind unii în alţii cu paloşe zvâcnite scurt.
Gorgan având în frunte voinici de nădejde, vântură câteva capete cu paloşul şi ceata lefegiilor domneşti, aflată la strâmtoare, îşi struni pornirea făloasă în groaznică fâlfâire de plete, pierzându-se dincolo de poiană.
Descălecară tăcuţi, apropiindu-se de trup tânăr şi plecat spre alte zări.
— E necaz, măria ta? îndrăzni Barbu Brădescu spre viitorul domn. Acesta îşi întoarse chipul spre boierul său şi-l privi mirat. Nu-i veneau pe măsură vorbele zise acum, la ceas de supărare, mai ales că flăcăului i se zbătea pieptul între noapte şi zi. Colindă spre câmpie o adiere şi aga Matei zise:
— Vreau să crez că nu-i necaz mare dar nu ştiu…
— Să-l purtăm spre ocine şi să-l dăm în grija cuiva, îşi dădu cu părerea Aslan.
— Bine cumpănit, dar e o piedică şi dumneata o ghiceşti, vornice.
— O ştiu dar nu mi-i teamă.
— Cum şi-n ce chip?
— Aici lângă Jiu, am un om de nădejde, un preut legiuit în credinţa de bine a ţării şi-n pasul nostru către străini.
— Şi crezi?
— Cred, măria ta şi socot că-n ghenar flăcăul se va înfiri şi va fi lângă noi.
— E bine şi e rău, a răspuns aga Matei cu faţa spre soare tânăr. Flăcăiaşul serdar va găsi tihnă şi se va înfiri… Asta e bine. E rău că presimt ceasuri de cumpănă, că ne tăiem aici în holda noastră, cu neamul nostru.
Aga Matei şi-a purtat braţul către trupul serdarului şi a tăcut apoi, tulburând apa stătută a minţilor, a dat semn de plecare grăind:
— Ridicaţi trupul şi-om călări unde-i zisa vornicului nostru…
— Să grăbim! glăsuiră ceilalţi.
— Dar ia spune, vornice, e departe acel preut al dumitale? Şi n-or afla oamenii domniei c-am călcat satul? întrebă aga, purtând încă în suflet apa neliniştii.
La asemenea vorbe, Aslan tresări, spunând:
— Aici e loc de chibzuire, măria ta! Preutul de care zisei ne dă bineţe la două ceasuri, la malul Jiului, în astă parte…
Şi vornicul ieşi în trap înainte, arătând spre locul unde urma să afle odihnă şi mai cu seamă vraci pentru serdarul Mareş.
Caii călcau drumul încet, la pas legănat, apoi trecură pod de piatră şi rugina pădurilor se arătă undeva în zare, aproape, tot mai aproape. După o vreme de mers, poposiră şi ţinură sfat la un târg de vite, cu lume multă şi cheflii…
— Olăcarilor! Nu potcoviţi armăsarii? auziră ei.
Boierul lăturaş întoarse zâmbet spre cel ce vorbise, stăruind cu privirea asupra lui; nu era slujitor domnesc, se vedea.
Proptindu-se în pragul hanului, fierarul le făcu semn şi-n foirea aceea o zdreanţă de cântec străbătu uliţa:
Mărăcine înfloriiiiit
Tare m-am mai cătrănit,
Că soseşte bătrâneţeaaaaaaa…
Şi-mi alungă tinereţeaaaa.
Păi se miră cârciumariiiii,
De unde aflu eu baniiii…
— Ce-aud? îngăimă aga Matei.
— Nimica, măria ta. Or fi niscaiva beţivi ce-şi îndulcesc amarul prin aste locuri lăsate de Dumnezeu…
Dar aga Matei auzise şi se înfiorase. Îşi socotea anii ce-i mai avea de trăit pentru ţară, simţind o grabă în trup şi mai ales în minte.
e ţineau aproape de coama pădurii, ocolind noroaiele ascunse sub ochiuri de apă stătută. Păreau un fel de negustori ce-şi duc grijile de-a curmeziş spre târguri depărtate, dacă n-ar fi cărat cu ei flăcăul rănit, cu fruntea picată în şa, uşor sprijinit de spate. Stoluri răzleţe de păsări fâlfâiau spre lăstărişul pădurii. Răscruci de drumuri se iveau lângă fântâni, nişte cumpene singuratice în lumina amiezii, negre de ciori, în câmpul gol.
Aga Matei îşi tot cârmea calul să poată zări faţa serdarului Mareş, cel care nu pregetase să apere viaţa domnului ce-l doreau toţi, de-avea să fie vrerea Celui de sus.
Flăcăul simţea ca în vis pe frunte, mângâierea ştergarului rece, adus mereu de gonaci cu schimbul. Încerca să deschidă ochii, să privească în jur dar pleoapele grele stăruiau în nemişcare şi întuneric.
Se lăţeau cercuri şi se spărgeau pe faţa unui lac dureros, apoi începea iar din piept, unde rana îl ardea cu fiece copită adâncită de roib în pulberea drumului.
— De era otrăvită, într-un ceas închidea ochii pentru vecie, zise vornicul Aslan, ghicind parcă temerile viitorului domn.
Aga Matei zâmbi blând, ca şi cum vorbele i-ar fi adus un dar scump pe care-l vedea în ochii voinicului şi se silea să-l poarte bucuros.
— L-am pipăit şi-i fierbinţeală…
— A grăit ceva domnia-ta? întrebă Aslan.
— Mai că vorbeam cu mine, vornice… Chibzuiam drumul cel greu cu o vreme mai înainte. Că, vezi, mergem acum pe cărări ascunse în taină mare şi urcăm pe cărările credinţei de mâine. Ce stavile ne-aşteaptă, vornice, uite, asta aş vrea să ştiu…
Prins în vâltoarea întrebărilor nu băgase de seamă că e auzit şi de ceilalţi boieri apropiaţi.
— Ai nădejdea noastră alături, măria ta, şi a poporenilor, zise Gorgan spătarul.
— Ai uitat trădătorii, boierule, glăsui aga Matei. Ţara e încă sangeac turcesc şi va să mai fie, până ne vom uni ş-om şterge pricile iscate din senin. N-avem oşti, dar trebuie să le tocmim… Apoi, mai la urmă, vom căta să stârpim ciabcâii ce-şi îndulcesc zilele cu firfirici din spinarea gloatei înşelate…
— Vulpoi ce-şi ţin viaţa din hârzob s-or dovedi mereu, că vorba ceea, pădure fără uscături nu se poate.
Tăcură. Aga Matei călărea uşor în stânga spătarului şi-n ochi ducea pacea acelei zile tomnatice. Se potrivi apoi că drumul cotea spre alt pod şi desimea pădurii se prelungi în lumina subţiată a padinei.
Şi Iezerul, neştiut de Matei, apăru în gura văii, cu turla bisericii strălucind în mijlocul său. Trecuse demult amiaza. Satul era prins în liniştea lui, cu faţa întoarsă spre apa Jiului care-i trecea ca o mână sub cap.
Preotul Vadim îi şi zărise din coama dealului. Îşi avea casa ridicată la margine, lângă uliţa ce începea cu o troiţă, acolo îşi dorise să-l ştie oricine.
La cei cincizeci de ani duşi, arăta încă rumen şi se bănuia vioi, semn sigur al vieţii liniştite şi cumpătate.
Sub semnul palosului de Barbu Slatineanu
PROLOG
UN REGE ÎNGÂNDURAT
De când se întorsese din Cruciadă, era tare îngândurat. Cum? El, eroul atâtor bătălii în slujba Crucii, el mare crai unguresc, el, Andrei al II-lea, zis „cel sfânt”… tocmai el, nu putea avea un strop de tihnă? Ce vremuri… Acum, ştia bine care a fost preţul izbânzilor. Papa îl lăudase, Apusul îi pusese cunună de lauri, dar, aici acasă, ce găsise? Un popor ce nu-l mai cunoştea, iar „peste păduri” – Trans Silvano – sau Erdeli cum îi plăcea lui să zică, în pământurile de curând cucerite, vlahii, ce nu numai că nu i se închinau, dar nici nu voiau să treacă la adevărata credinţă apostolică, ţinând cu schismaticii de peste munţii cei cu creste de zăpadă – vlahi de-ai lor – şi tot de rit grecesc. Dar asta nu era destul! În lipsa lui, nobilii uneltiseră. Fusese silit, el, marele crai apostolic, să dea acea blestemată Bulă de aur, care-l îngrijora într-atât, încât pe zi ce trecea, îi piereau şi liniştea şi somnul. Unde îi era gloria? Unde – puterea? Papa, departe la Roma, iar nobilii, aici! De când îşi întinsese cuceririle şi peste pământurile vlahilor lui Gelu şi Glad, de aproape două secole, nicicând scaunul crăiesc nu fusese mai ameninţat. Puterea aflată în mâna viclenilor nobili îi clătina din temelie coroana şi ţara. Şi, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, îşi mai născocise încă unul, chiar el: Cavalerii Teutoni! Aceşti monahi cu spadă, pe care el, Andrei, îi oploşise la poalele „munţilor cei cu creste de zăpadă”, începuseră să-şi arate colţii. Îi adusese să-l apere, la nevoie, de nobilii cârtitori, iar ei?… făceau cum îi tăia capul, nesocotindu-i poruncile, cum limpede grăise şi preacinstitul episcop. Le dăduse voie să-şi întindă mâna, în numele lui, al craiului, şi al Papei, peste pământurile de dincolo de munţi, la brodnici, vlahi şi cumani. Întru slava credinţei apostolice încuviinţase să-şi ridice cetăţi numai de lemn, iar ei, iată, umblau cu gând de viclenie. Îşi duraseră cetăţi de piatră, trainice şi semeţe. Şi unde? Tocmai la Marienburg, Brassau şi Torzburg, adică numai bine să închidă şi să vămuiască toate trecătorile ce duc peste munţi spre pământurile vlahilor. Şi, mai mult de atât! Nu numai că vămuiala le umplea lor pivniţele, dar trecuseră munţii şi ridicaseră cetate mândră – Cruceburgul – tocmai peste posadă în pământul schismaticilor vlahi. De ce? De ce tocmai acolo? Era vârful, ori, dimpotrivă. Mânerul de lance al atacului ce-i plănuiau împotrivă-i. Papa mă iubeşte, vezi Doamne, dar ei sunt slujitorii lui, preacucernici. Ş-atunci, nu cumva…?!? El, „cel sfânt”, el, mare crai, erou al crucii, el, el atunci ce rost mai are? Şi ce nevoie va mai avea Papa de dânsul după ce şi-o sădi luptătorii lui în haine preoţeşti în pământurile atât de râvnite ale blestemaţilor de vlahi?
Părtaş al gândurilor acestora, negre, era şi marele episcop al ungurimii. Şi el se simţea de prisos. Ceruse să fie primit la prealuminatul crai şi acum ţinea ochii în pământ: Era la fel de mohorât la suflet şi din aceleaşi pricini. Craiul se plimba plin de fiere între jilţ şi ferestre, dar, fără a vedea nimic. I se brăzdase adânc faţa de nesomnul ultimelor săptămâni. Îl privi pe episcop cu nişte ochi turbaţi şi totuşi străini, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia dată. Îi făcu semn să şadă la masa de scris. Mâinile lui tremurau, ca şi ale episcopului, de parcă amândoi ar fi fost cuprinşi de fierbinţeli. Şi vremea se stricase. Se desprimăvăra greu. De câteva zile ploua rece. Parcă Dumnezeu le-ar fi cetit în suflete!
Se hotărâse Craiul să trimeată ultimatum! N-avea de ales! Dar ce răsunet va avea acesta în urechile cavalerilor plini de ţâfnă? Poate, mai bine ar fi să răpeadă solie chiar la Cruceburg, unde avea ştire că trăsese Marele Maestru al acelor nemernici de călugări, cu platoşe şi paloş. Dar, de fapt, cu ce gând trecuse Magistrul, tocmai în ţara vlahilor? De ce tocmai acolo, dincolo de munţi?!
I. LA CRUCEBURG
Pe vârful cel fără pădure, înălţaseră crijacii[i] cetate din piatră cioplită, să stăpânească trecătorile munţilor. Cu turnuri ascuţite, crescută din stâncă, sta strajă împotriva prădalnicilor, ce ar fi încercat să pătrundă în Ţara Borsei[ii]. Sau, cine ştie cu ce gând şi-o duraseră crijacii tocmai aici, înfiptă ca un vârf de suliţă în pământurile valahilor. Teutonii o numiseră Kreuzburg, ce pe graiul vlahilor se tălmăceşte „Cetatea Crucii” de-i mai ziceau şi Cruceburg. În lăuntrul zidurilor duraseră şi biserică de piatră.
În cea dimineaţă de primăvară, a văleatului 1222 de la Întruchiparea Cuvântului, ploua iar, ploua mărunt. De sub meterezele de lemn de peste zidul turnului, un stol de ciori îşi luă zborul, croncănind. Parcă prevesteau ceva, parcă simţiseră ele, primele, adevăratul înţeles al gândurilor craiului Unguresc. Acum, mânate de vânt se depărtară până la pădure, unde, în ciucuri grei, se aşezară pe ramuri, îndoindu-le. Dar nu stătură mult şi, neliniştite, îşi luară zborul, întorcându-se spre turnurile ascuţite, rotindu-se peste cetate, fâlfâind şi cârâind speriate.
În curtea castelului se auzeau poruncile scurte ale crijacilor, nechezatul cailor, lătratul câinilor, strigătele slugilor, care pregăteau de plecare. Grăbiţi, încărcau olahii desagii pe spinările cailor, iar dincolo de poartă, mocanii, asmuţind dulăii, adunau vitele şi oile, stând gata să pornească la vale. De sub şopron venea sunet de nicovală. Bătea făurarul potcoavele pentru drum.
Numai în cealaltă parte a castelului, spre colţul de miazănoapte era linişte. Zidurile groase nu lăsau să pătrundă larma. După slujba de dimineaţă, se adunaseră crijacii în trapeză să-şi ia rămas bun de la cei ce urmau să plece. Încă un rând pornea cu gând să întindă stăpânirea tagmei în ţară nouă. Atâţia fuseseră trimişi spre necunoscute meleaguri, că puţini mai rămăseseră în cetatea Cruceburgului. Îndată ce veneau noi ciraci din ţara teutonilor, nevoile tagmei îi şi risipeau spre pământurile schismaticilor vlahi. Îi era grabă Mistrului să nu se răzgândească craiul unguresc ce le făgăduise ţara vlahilor, sau ca nu cumva, trezindu-se poftele altora, a celor de peste Dunăre, să sosească prea târziu. Să fi înţeles Mistrul semnele sloiului înaripat, ce cârâise în zori, deasupra cetăţii?
În sala cu pereţii de piatră, unde, într-o firidă se vedea crucea Domnului, vorbele sunau parcă mai aspre. Marele Maestru, sau Mistrul – cum îi ziceau localnicii mai marelui tagmei teutonilor ce, purtând mantia albă cu cruce neagră sta în picioare, privind la un cavaler îngenunchiat în faţă-i. Era un tânăr cu ochii albaştri şi plete aurii ce i se revărsau pe umeri, iar pieliţa obrazului o avea subţire, ca de fată.
Unic fiu al marelui vornic valah Matei, din Dăbica, urmaş al acelor viteji ce l-au slujit cu credinţă pe neînfricatul cneaz Gelu românul – Simon – îi urmase de bunăvoie pe crijaci. Era tânăr şi plin de vise. Aceşti cavaleri ai credinţei, aşa cum îi credea el, buni şi drepţi, i-au aprins închipuirea. A lăsat apele Someşului, casa părintească, bătrânul tată cu lacrimi în ochi şi a venit aici, tocmai peste munţi, să intre în slujba tagmei. Inima lui rămăsese la credinţa cea dintâi, mai ales când îl ducea gândul la strămoşii răpuşi de sabia ungurească şi părăsiţi pe câmpul de luptă fără cruce la căpătâi. Ai lui nu lăsaseră, cu toată urgia ce-a urmat, credinţa valahilor, socotită de năvălitorii papistaşi, schismatică. De gura bătrânii, tătâne-su mare, trecuse – în ochii cârmuirii – la adăpostul preamilostivei biserici apostolice. Şi numele şi l-a schimbat să nu mai sune româneşte. Căci pe unguri nimic nu-i seca mai tare la inimă, decât amintirea cneazului Gelu, românul, în ţara căruia ei rămăseseră tot puţini la număr şi tot venetici.
Acum, Simon sta cu ochii plecaţi, dar cu inima plină de speranţă. Năzuia în sinea lui, să renască el slava moşilor neamului vlah. În jur se rânduiseră crijacii, în mantiile lor albe, fiecare cu mâinile rezemate de mânerul paloşului ţinut dinainte. Mistrul, în limba lui, grăi răspicat:
— Ia aminte, Simon de Doboca… Crucea este semnul tagmei noastre. Noi luptăm pentru credinţa adevărată ce nu e aceea a strămoşilor tăi. Priveşte paloşul ce ţi-l dau. Vezi-i straja petrecută de-a curmezişul. Ori unde vei fi, la nevoie ori la ispită, gândeşte la semnul ei şi te va izbăvi. Pune paloşul în faţă şi închină-te! Nimeni nu a mai folosit acest oţel. El poartă încă, pe feţele lui, urma făurarului.
— Smerit rogu-te, părinte, binecuvântează-mi paloşul! Prin el să pot învinge, să făptuiesc fapte măreţe, nimeni să nu i se poată împotrivi. Binecuvântează şi mâinile care îl vor mânui… iar în gând, se rugă Domnului moşilor lui să-l ierte, cu toate că, îşi zisese adesea, unul fiind Dumnezeul tuturor creştinilor, poate nu era aşa mare păcat să intre în slujba crijacilor catolici.
— Eşti cutezător, Simone, dar în cinstea contelui Matias de Doboca, tatăl tău, îţi voi împlini dorinţa. Vezi numai şi ţine minte: cel ce va folosi paloşul să fie vrednic de binecuvântarea ce o dau. Altcum, i se va întoarce împotrivă.
Marele Maestru făcu semnul crucii peste spadă, luă apă sfinţită din pocalul adus de Sigmund, naşul noului cavaler, apoi sărută locul strajei, se uită la paloş şi urmă vorba mai departe:
— Binecuvântat să-ţi fie oţelul, nepătată să-ţi rămână sclipirea atâta vreme cât mâinile ce te vor ţine vor fi neîntinate de păcat. Cale lungă să deschizi în rândurile duşmane, iar pe stăpânul tău, de va fi neprihănit, nimeni să nu-l poată înfrânge, şi primejdiile să-l ocolească. Oţelul tău, mai desăvârşit decât platoşa şi scutul, să-l păzească de fier străin. Şi de va cădea în ispită, să nu-l mai aperi de moarte, ci, să fii tu însuţi pricină pieirii lui.
Mistrul se opri, îşi întoarse privirile de la paloş către tânărul ce rămăsese în genunchi, şi, părinteşte, glăsui:
— Fiule, te-am făcut frate! Acum urmează legile tagmei noastre, aşa cum ţi-au fost tălmăcite de naşul tău Sigmund. Vei fi cavaler şi tălmaciul nostru în pământurile vlahilor ce vorbesc tot limba strămoşilor tăi. Ne vei fi de mare folos printre îndărătnicii aceştia, căci tu, cu pilda ta, le vei lumina cugetul spre adevărata credinţă. Aşa, se vor închina şi nouă, trimişilor lui Dumnezeu pe pământ. Eşti tânăr, dar nădăjduiesc că tatăl tău, Contele Matias, care a ştiut să te pregătească cu atâta pricepere în meşteşugul armelor, să-ţi fi sădit, cu chibzuinţă, în suflet şi învăţăturile credinţei noastre.
— Mi-a arătat, părinte, toate ale spadei şi ale lăncii, cum să mânuiesc calul. Cu copiii de casă m-am deprins să ţin isonul cu alăuta, să cânt pe sub ferestrele jupâniţelor, iar la turniruri, ştiu să le port culorile cu izbândă.
— Cu începere de astăzi va trebui să uiţi cântecele, petrecerile, să nu te mai gândeşti la jupânese. Vezi de dă ascultare fratelui Sigmund.
— Da, părinte, îi voi da ascultare.
— Simon de Doboca, te-am făcut cavaler şi monah înainte de vreme, şi, prin această grabă, am călcat legea tagmei. Fie ca această faptă să nu se arate greşită. N-ai făcut decât o prea scurtă ucenicie. Suntem cu toţii chemaţi să secerăm holdele ce ni le-a hărăzit Domnul, şi culegători sunt prea puţini. Nu e cine să strângă bucatele în hambare. Mai trebuie să-i aducem pe schismatici şi necredincioşi pe calea cea dreaptă. Împlinim astfel poruncile preasfântului părinte de la Roma. Nu uita… Sigmund îţi va aminti…
— Nu voi uita, părinte.
— Pleci departe de cuibul tagmei. Aminteşte-ţi de legile noastre: ajută pe cel nevoiaş! apără pe cel slab! ocroteşte pe femeie, pe copil! cinsteşte pe cei bătrâni! îngrijeşte bolnavii! nu vărsa sânge fără folos! şi, ca să te ţii curat, nu te atinge de trup de muiere! M-ai înţeles?! Uită cântecele, lasă-ţi alăuta.
— Da, părinte, zise Simon şi parcă aceste ultime cuvinte îi picurară miere în suflet. Da, aşa da! Aşa îşi vedea şi el, în visele lui, drumul spre slavă şi mântuire.
— Cucereşte suflete pentru împărăţia cerurilor, cucereşte prin cuvânt sau, la nevoie, prin tăişul paloşului. Nu uita că prin moarte păgânilor li se poate deschide calea răscumpărării.
La auzul acestor ultime vorbe pe fruntea lui Simon apăru o cută care îi dădu o înfăţişare aspră. Cum adică? Să ucidă în numele Domnului? Păi, ce fel de creştini sunt aceştia care-şi zic adevăraţii purtători ai crucii?! Să fie atâta deşertăciune sub mantia lor albă?! Şi, câtă osebire faţă de credinţa din sufletul lui valah. Îi pizmuise pe crijaci pentru soarta lor, pentru vitejie, pentru strălucirea lor. Acum îi izvorâse în ochi un dispreţ pe care încerca din greu să-l ascundă. Îl străbătu însă o hotărâre: Nu, nu va fi ca ei. Va fi un adevărat cavaler al lui Dumnezeu şi, acest ultim gând îi aduse din nou în ochi acea flacără care-l făcea atât de frumos.
Mistrul îi dădu paloşul să-l sărute, apoi, făcându-i semn că îi îngăduie să se ridice, i-l întinse, iar proaspătul crijac şi-l prinse la cingătoare.
— Du-te, fiule, şi urmează sfaturile pe care ţi le-am dat. Sigmund de Manhaim, ţi-l încredinţez pe acest frate, ai grijă de el!
Sigmund, ce stătuse alături, nemişcat, se îndreptă spre Simon şi-l sărută.
— Dumnezeu să te ocrotească! Măcar că-mi erai drag şi înainte, acum îmi eşti chiar frate.
Marele Maestru ieşi din sala trapezei, urmat de crijacii lui.
— Crezut-ai, Simone, atunci când ai venit la noi, să te faci crijac atât de repede?
— Ce s-ar mai bucura tătuca… Şi amintirea tatălui îi prinse inima ca un cleşte. Îmi pare rău că cei de-acasă nu ştiu. Măcar cu atât să-i fi bucurat, după multa durere. Ce ar zice Luxandra… sau Mara… să mă vadă cu grozăvia asta de paloş la brâu?
— Nu uita, Simon, că acum eşti monah… Acum pe umerii tăi apasă răspunderi grele… Fi-vei vrednic de ele? Dar de-ajunsă vorbă. Înainte de a ne lua rămas bun de la fraţi, să coborâm în curte să-i rânduim pe olahi cu toate cele de nevoie pentru o călătorie atât de lungă. Acolo, în ţara vlahilor, va fi nevoie de înălţat ziduri, de tăiat lemn, de cioplit piatră, de luat rodul pământului. Vezi să se ia scule, barde, securi, dălţi şi topoare. Ai grijă să fie cireada îndestulată, vitele sănătoase. Avem nevoie de boi puternici să tragem trunchiuri de copaci. Ia şi fier pentru scoabe, pentru potcoave. Eu cobor să grijesc de cele sfinte pentru noua biserică ce-o vom înălţa. Vei lua un chip al Maicii Domnului, tăiat în piatră şi, cum e datina, vom închina lăcaşul Fecioarei Maria.
Dar Simon nu mai asculta. Îşi scosese paloşul din teacă şi, măsurând lungimea, tăişul şi sclipirea oţelului, în albastru privirii lui, trecu o lucire de mândrie. Sufletul îi era însă îndoit. Va trebui, poate, să se măsoare cu fraţii lui de-o limbă şi de-o credinţă?… de care vorbeşte cu atâta dispreţ Mistrul şi crijacul Sigmund. Va trebui, poate, să se bată cu valahii?! Nu, asta niciodată. Din nou se lumină la gândul că el va opri şi mâna lui şi-a altor crijaci de vor vroi să-i ucidă fraţii. Şi atunci înţelese că însuşi Dumnezeu l-a mânat aici să-i însoţească pe cavaleri pe pământurile valahe. De aceea, murmură: „Frumoasă spadă!… iar în mâna mea va fi, cu adevărat sfântă!”
Dar cuvintele lui se pierdură în larma curţii.
[i] Crijac – numele dat de populaţia autohtonă oştenilor din ordinul Cavalerilor Teutoni (n.a.).
[ii] Veche denumire a Ţării Bîrsei (n.a.).
„...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi.”
Din scrisoarea lui VLAD ŢEPEŞ
către MATEI CORVIN[1]
CUVÂNT ÎNAINTE
P
e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpia valahă, iernile erau adesea albe şi mute.
Zăpezile cădeau, valuri-valuri, şleahurile neumblate rămîneau troienite cu săptămânile, călăreţii şi chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor şi iarmaroacelor sau cu cine ştie ce necazuri. Sătenii se închideau în obştea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veştile de la oraşe şi de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amărât de fugar ori de vreun târgoveţ cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere.
O asemenea vreme îngheţată şi mută s-a abătut şi în iarna anului 1447 peste neînsemnata aşezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului.
Sihla aceea învecinată - o ramificaţie viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei - păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis şi Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân şi al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneştii.
Numele satului sugerează îndată, ca şi în alte câteva locuri din ţară, întinse bălţi, ape leneşe, şi desigur, nelipsite mlaştini.
Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile şi apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară şi n-ar fi intrat - meteoric şi viscolit - în istoria şi legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculeşti şi Dănesti. Desigur, un mărunt şi, ceţos cadru pentru o luptă înverşunată şi legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Ţării Româneşti şi pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmaşii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii şi nepoţii lui Mircea, cu fiii şi nepoţii lui Dan.
Vrăjmăşia pare a fi început după moartea lui Radu.
Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme.
Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmaşii lui Dan I-iul, adăpostiţi în Ardeal şi la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-şi revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul şi asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceştia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasnaglava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, şi reuşeşte apoi să domnească şi el cu întreruperi, cam zece ani.
Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sârbeşti amintind rezistenţa lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431.
Coroana Ţării Româneşti trece iarăşi la urmaşii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3].
Cu acest domn, cu nume straniu şi izbitor, conflictul dintre Drăculeşti şi Dăneşti capătă un ecou istoric mai amplu şi mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile şi însemnările vremii: bizantine, ungureşti, sârbeşti, italieneşti, polone şi chiar turceşti.
Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara şi-l suprimă pe Vlad Dracul şi pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea.
Urmează un intermezzo de vreo zece ani de triumf al Dăneştilor.
Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Ţepeş, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Muşatin adevărat prin mamă, şi un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5] în tronul Munteniei pe ucigaşul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Şi, câţiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit şi protejat tot în Ardeal (ca şi Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în ţară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar şi ca să împlinească, medieval şi cavaleresc, vendetta: să-şi răzbune tatăl.
La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanţului, piere trădat şi asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea.
Vrăjmăşia dintre Drăculeşti şi Dăneşti va continua mai estompată şi în deceniile următoare, sfâşiind inutil ţara şi servind desigur doar intereselor politice şi economice ale unei părţi din boierimea feudală română, la rândul ei împărţită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii şi duşmănii interne, cu aserviri şi ploconiri externe, când faţă de turci, când faţă de adversarii acestora.
Fiul lui Ţepeş, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis şi el de nişte Dăneşti: de un vistier Albu, întovărăşit de Dimitrie Iacşici şi de Danciul urmaşul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea.
Cu omisiunile şi derogările unei ficţiuni literare, romanul de faţă caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvenţe din lupta celor două familii domneşti, şi din destinele celor doi Drăculeşti propriu-zişi; al lui Vlad Dracul - Drăculea Vodă - şi al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Ţepeş, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, şi mai târziu.
Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanşează şi explică (în intenţia autoarei) un episod justiţiar dar feroce de la începutul domniei lui Ţepeş, al cărui chip apare în Legendele săseşti despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism.
De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân şi fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfăşurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar şi slab şi a unui destin politic covârşitor pentru veacul XV, în care Balcanii şi Bizanţul cad sub stăpânirea lui Murad II şi Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conştientă de răspunderile ei şi de ameninţătoarea putere din Răsărit.
[1] Vezi Notele numerotate cu cifre la sfârşitul volumului(n.a.)
[2] Legitimă – Din punct de vedere istoric şi juridic, lupta era legitimă în sec.XV fiindcă acţiona principiul ereditar-electiv la succesiunea unui domn. După legile bizantine, consfinţite şi de feudalism la început, puteau concura la domnie atât fiii legitimi sau bastarzi, cât şi fraţii domnului răposat sau înlăturat, boierii ţării urmând să decida cui îi revine scaunul. Acest sistem electiv a adus mari şi nefericite prejudicii ţării, sfâşiată mereu de aceste lupte(n.a.)
[3] Vlad Dracul a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri : 1436—1438 ; 1439—1442 ; 1443—1447. (n.a.)
[4] Unii cercetători îl numesc şi Vladislav II Dan sau Danciul(n.a.).
[5] Şi Vlad Ţepeş a domnit de trei ori. Prima domnie, din 1448, e foarte scurtă, doar două luni. A doua : 1456—1462 ; a treia iarăşi fulgerătoare, în 1478. (n.a)
Cavalerii ordinului Basarab de Ioan Dan volumul 1
Capitolul 1
C
am la jumătatea drumului dintre Cîmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Cîmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei.
Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într‑o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă dincolo de cocheta aşezare a Tîrgşorului.
Cîmpia blajină, acoperită ici‑colo cu pîlcuri de pădure, dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobăneşti cît viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Cîmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile, aşezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui Dumnezeu.
Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de toamnă, arătîndu‑şi sînii verzui‑aurii.
Oamenii satelor de pe înălţimi sau din cîmpie mai purtau şi alte nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvîntat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fîneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la trup, cu gînduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atîta frumuseţe îşi lepădau vîrstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele coborau pînă la cîmpie.
Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr şcolit pe la universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al măriei‑sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să‑şi afle multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre, ochii cenuşii, scînteietori şi părul cîrlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer plăcut. Margareta, soţia tînărului castelan, era fiica lui Petru Muşat, domnul Moldovei. Pe lîngă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb‑roză ca petala mărului înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti. Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tînărul se încurcase cu o muiere de prin alte părţi. Cît despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să jure că are o dragoste tăinuită.
*
Într‑o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreţi trecu în goană prin satul Ciuliniţa, străbătu cîmpia de‑a latul şi se afundă în Codrul Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în faţa călăreţilor apăru un lac frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De‑a lungul malului înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra aşezare bisericească avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal, înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe, pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu bărcile către insulă spre a‑şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar paşnicii călugări, mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blîndeţe, cu zîmbete îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat.
Călăreţul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune. Puţini ştiau că ceva pîndari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de oştean. În mîinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum s‑ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poţi să te alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de colo te trimite în lumea drepţilor cît baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s‑au repetat de‑a lungul drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atîţia cîţi sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s‑au schimbat pe aici!”
— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să‑l văd pe sfinţia‑sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau turcii!”
— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia‑ta nu eşti părintele Sima?
— Aşa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoşti.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu‑l recunosc nici pe tata. Am vederea proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim. Aşteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunaţi armele voastre grămadă şi depărtaţi‑vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n‑avea habar de învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în această privinţă. Apoi se lumină cu un zîmbet şi zise din vîrful buzelor ţuguiate:
— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către tătari: „De veniţi cumva cu gînduri rele, aţi încurcat‑o cum vă văd şi mă vedeţi”.
Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scîrţîiră uşor. Călăreţii intrară într‑o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică, se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a egumenului părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopţi calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lîngă Negrea şi grăi cu blîndeţe:
— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te recunoşteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mîna lui Negrea. Primul era înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într‑o pelerină ce‑i ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase, părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz reţinură o clipă atenţia lui Sima.
Îngîndurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn, aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani, egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîţiva, dar puterea lui era însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate problemele mai deosebite.
La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într‑o rasă fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări tineri, sfioşi, umblau iute de‑a lungul unei mese şi aşezau gustări. Cînd totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag.
— Pofteşte, sfinţia‑ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile‑voastre, cătă către oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are taine pentru Sima. Cine sînteţi?
Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adîncă mirare.
— Fir‑aş al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir‑aş al sfinţilor părinţi! Măria‑sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinţia‑ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot. Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost adîncă, fiindcă legăturile noastre s‑au pierdut odată cu trecerea anilor. Stau retras şi ştiu puţine din cîte se petrec dincolo de porţile mănăstirii. Dar şi turcii vă numesc rege.
— Da, şi ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik, unde nu le‑am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într‑o scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat”. Acum ei vin să‑şi îndeplinească proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci şi bogăţiile Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prinţul Ioan. Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă, ţepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp şi de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri şi două cute adînci în colţurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puţin i‑a rămas din vechea înfăţişare, gîndi Lazăr. Asprimea vieţii, care a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i‑a alungat tinereţea.”
Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să‑i răspundă printr‑un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria‑ta, propuse Lazăr, în a cărui voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a‑şi regăsi, peste ani, vechile simţăminte.
— Sîntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o recunoşti?
Zicînd acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav şi faţa dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria‑ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu... Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te‑ai înşelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea patru‑cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N‑am venit în semn de prietenie, deşi am fi dorit‑o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad îşi trimite oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali‑paşa, fiul lui Hairedim.
— Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus. Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp. Cine v‑a dat ştirea?
— Nufărul Alb.
Egumenul îşi reţinu o tresărire.
— Îl cunoaşteţi?
— Nu. Cred că nimeni nu‑l cunoaşte, zîmbi Ioan. Veştile lui cad parcă din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra. Într‑o pădure întinsă pe dealuri şi prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna, apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea arcaşului.
— Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre sîrbi şi bosnieci, Nufărul ne‑a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole. Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să cunoască atîtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i‑a anunţat pe Lazăr al Serbiei şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii şi bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să cîştige lupta de la Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s‑a încumetat pînă în regiunea Oreahova‑Vraţa cu scopuri de pradă. Nufărul l‑a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste o mie de robi creştini au scăpat din mîinile turcilor.
— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s‑au plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se găsesc ticăloşi gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer. O seamă de bulgari şi‑au părăsit vetrele lor cu ce‑au putut lua şi fug spre cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bîntuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de pămînt, mori, cîteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga noastră avere.
— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinţia‑ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul ţării sale. Ar însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să‑l îngropăm. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu‑se de ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că‑l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în mai mare siguranţă decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de a‑i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să‑i fie Irinei frate şi părinte.
— Mi‑e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte ştiu, comitele Staicu lipseşte de la castel. El s‑a aplecat spre cele sfinte şi caută împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu plăcere. Prinţesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta l‑am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor fete? Nu‑i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mîniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală.
„Frumoasă şi mîndră la fire”, gîndi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:
— Ne pare rău că nu‑l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată corespondenţă. Anul trecut ne‑a promis un ajutor de două sute de călăreţi prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria‑sa Mircea?
— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.
— Deci v‑aţi întîlnit cu domnul Ţării Româneşti?
— Nu.
— Atunci, poate că i‑aţi trimis o solie.
— Solie i‑am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar cînd au ajuns ei, cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii Argeşului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi, măria‑ta.
— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la Nufărul Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi‑i ajută pe creştini în dauna turcilor.
Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure, înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziţi viaţa, măria‑ta! grăi Lazăr.
— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care trebuie să fie veşnică.
— Îi puteţi oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci rămînea în continuare sub arme pentru a‑şi desăvîrşi măiestria. Ei bine, un astfel de oştean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii azi şi sînt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curînd puterea turcilor. Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfîrşit. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?
— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.
— Domnul cu voi, măria‑ta!
Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară în urmă aşezarea Tîrgşorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide, apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos, curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.
*
La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiţă, astfel că vreo treizeci‑patruzeci de arcaşi ieşiră lîngă porţile mari. Cunoscut la castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită, împodobită ici‑colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mîndra clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să‑şi ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau priceperea şi rafinamentul meşterilor locali.
Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu doamna Margareta le ieşiră în întîmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină cu gazdele.
— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim, grăi Ioan.
— Cu o zi înainte, aşa s‑ar fi întîmplat, zîmbi Staicu.
— Înseamnă că ne surîde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra noastră.
— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi‑ar spune‑o despotul Dobrogii, mi‑ar fi greu să cred. Din cîte ştim, sultanul Murad are unele necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă. Aşa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v‑a dat asemenea ştiri?
— Nufărul Alb.
Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice faptă măreaţă întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi se pare, măria‑ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia nimeni nu i‑a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce‑şi iau acest nume, însă ei sfîrşesc prost, fie sub securea călăului, fie într‑o luptă oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială. Amintiţi‑vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.
— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.
— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii năzuiesc mai mult sus de Dunăre.
— Ştiu, măria‑ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.
Oaspetele zîmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.
— I le‑am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de călăreţi.
— Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oşteni aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi gata de drum în două zile.
— M‑ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.
— Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oştenii aceştia, chiar dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea domnului Ţării Româneşti. Fiindcă şi noi şi ei sîntem slujitori ai ţării şi ai măriei‑sale Mircea. Cîţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la Braşov şi nu cred să sosească înainte de mîine în zori.
— Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor.
— Noi? se miră Staicu. Nu, măria‑ta. E multă vreme de cînd am schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se aprinseseră într‑un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute şi neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înţelese unde bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soţiei sale.
— Măria‑ta, spuse Margareta, învăluindu‑şi soţul într‑o privire caldă, ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul şi soţul nostru nu‑i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l‑a oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s‑a făcut nunta noastră, comitele, deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar căzătura din şa i‑a făcut mult rău.
Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr‑un gest hazliu, chiar dacă mînia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei dispreţ.
— Măria‑ta! reuşi el să zîmbească. Aş crede că doamna Margareta exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi.
— Sînteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmaţia sa.
Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva, Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de mai zîmbea cu blîndeţe, printre draperiile grele, şi intrară curînd într‑o cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr‑o privire scurtă, dar suficientă.
— Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile, zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în albastru. Zău, e uimitor de plăcut!
— Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîţi ani aveţi?
— Aproape şaisprezece.
— Cu trei ani mai mică decît mine.
Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor.
— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi al măriei‑sale Mircea, v‑a fost naş.
— Aşa este, aprobă Irina.
Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului.
— O, cît sînteţi de fericită! spuse Irina.
— Fericită? tresări gazda.
— Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într‑un ţinut în care liniştea vă înconjoară cu toată blîndeţea ei. Sînteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă împresoară.
Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin, curat ca al pruncului fără necazuri.
Curierul secret de Ioan Dan volumul 2
Capitolul 1
Î
ntre două şiruri de dealuri, ca nişte piepturi uriaşe, apele Tîrnavei se scurg domoale, încolăcindu-se printre luncile pe care le străbat, parcă obosite de atîta amar de drum. Primăvara, Tîrnava e răutăcioasă şi se învolbură fără astîmpăr peste maluri. Vara, descreşte. Ici-colo, răsar prunduri care înghesuie apele de crezi că ar vrea să le sugrume. Sînt domoale apele Tîrnavei. Domoli sînt şi oamenii satelor de pe cele două maluri. Pînă şi timpul e ca omul acolo. Iarna, crivăţul nu-şi poate face de cap, ca la cîmpie. Se izbeşte boncăind şi îşi rupe dinţii în lutul gălbui-auriu al dealurilor. Primăvara, ploile multe cu bob mărunt spală zgura iernii şi croiesc pîrîiaşe sprintene, spre bucuria copiilor, care aşază pe pîrîiaşe morişti făcute din coceni de porumb. Vara are o dulceaţă a ei. Dimineţile răcoroase, cu rouă multă, dau iz de prospeţime zilei călduţe. Mirosna de fîn şi de flori de cîmp te învăluie ca o alintare. Pămînturile acoperite cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pe sub dealuri şi pe sub margini de păduri, iar sus, pe spinările dealurilor, în locurile lipsite de păduri, viile pîrguite sînt parcă gata să nască ciorchini grei, verzi-aurii.
Tîrnava Mică îşi poartă apele tăcută, călătorindu-se printre dealuri cu pămînt bun, mîngîindu-le în trecere ca pe nişte prieteni vechi. Tîrnava Mare, domoală şi cuminte, se întîlneşte cu singura fiică de bătrîneţe în apropierea Blajului, şi revederea lor are în ea o alintare fără zgomote, fără gesturi inutile. E întîlnirea dintre mamă şi copil, care cuprinde în îmbrăţişarea largă întreaga poezie a gestului matern. Îmbrăţişate astfel, se duc spre Mureş fără grabă, fără nimic pripit, ca o familie care se adună seara în sălaşul ei.
Tîrnava Mică, Tîrnava Mare şi Mureşul închid între ele un patrulater încărcat cu vegetaţie bogată, care sporeşte înzecit farmecul acestor pămînturi.
Cam la jumătatea distanţei dintre Blaj şi tîrgul Teiuş, două sate atît de vechi încît nu ne putem închipui locurile acelea fără ele, sînt despărţite de o luncă în formă de uluc, prin care Tîrnava Mare înoată voiniceşte într-un ultim efort, înainte de întîlnirea cu Mureşul. În dreapta, Cisteiul-Românesc, înşirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca şi Căpud, în lungul unei şosele vechi, pe care istoria a pomenit multe mişcări de oşti. În stînga, satul Obreja, născut în jurul unui castel cu ziduri albe, cu metereze înalte, cu parc imens de arini, de brazi aduşi cine ştie de pe unde, de ulmi şi arţari, de fagi şi salcîmi băştinaşi.
Pe la anul 1593, castelul, reclădit pe cheltuiala baronului Albert de Szentiváni, fusese mistuit în parte de focul pus aici în timpul unei răscoale a acestor domoli băştinaşi. Un an mai tîrziu, în urma unor întîmplări învăluite în taină, baronul vîndu castelul dimpreună cu satele Obreja, Cisteiul-Românesc, Bucerdea-Grînoasă, Crăciunelul-de-Jos, Mihalţul şi Peţălca. Adică o moşie de peste douăzeci şi cinci de mii de iugăre, pe care lucrau aproape două mii de iobagi români, cuprinşi în perimetrul acelui patrulater înconjurat de ape.
La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se strînseseră în curtea mare, avînd a-şi lua rămas bun de la vechiul stăpîn şi a se închina cu smerenie celui nou. Veniseră îmbrăcaţi după puteri cu pălării mari, decolorate, în ale căror panglici flăcăii prinseseră colilie şi flori de cîmp, cu hainele cîrpite frumos, lăsînd la o parte mai bine de jumătate dintre ei, care avură curajul să se apropie desculţi, cu călcîiele crăpate, cu feţele trase şi neîngrijite de multă vreme. În curtea mare, străjuită de ziduri înalte, din care tăriile timpului muşcaseră adînc, se formase un careu pestriţ, cuprinzînd soldaţi şi slujitori. Lîngă treptele de la intrarea principală a castelului, vreo zece curteni transpiraţi sub mătăsurile şi postavurile grele se aşezaseră după importanţă şi bogăţie, avînd întipărit pe faţă acel zîmbet caracteristic ocupaţiei. În fruntea lor se afla vărul domnului baron, care, potrivit rangului, afişase un zîmbet mai gros.
Mulţimea şedea pe lîngă ziduri în mare neorînduială, cu acea indiferenţă de totdeauna la schimbarea stăpînilor, neavînd probleme în privinţa gradelor şi avuţiei sau importanţei. Doar un observator dibace ar fi remarcat poate că fetele şi femeile îşi ocupaseră poziţiile cele mai favorabile. Şi poate ar mai fost de notat că poporul nu se împărţise pe sate, aşa cum ar fi fost destul de firesc. Frumoasele fete ale Cisteiului, cu comînacele lor mari de paie peste părul bogat, cu iile cusute în arnici negru, cu cătrinţele prinse pe şolduri puternice, se amestecaseră în gloată, iar oştenii, orbiţi de soare şi încinşi de alămurile multe, încercau zadarnic să le descopere. Voinicii flăcăi ai Mihalţului, coborîtori din neamuri de ciobani, cu pălăriile aşezate hoţeşte pe sprînceană, rămăseseră undeva în urmă. Lucru destul de neplăcut pentru doamnele de la curte, sătule de soţii lor cam dospiţi, dornice de peisaje mai verzi.
În mijlocul acelui careu, Szentiváni îşi bătea cizmele elegante cu o cravaşă aurită la mîner, aşteptînd să se facă linişte deplină, pentru a rosti poporului cuvintele de rămas-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea. Trecuse prin atîtea în ultimul an, încît nu s-ar fi mirat dacă ar fi căzut asupra lui o ploaie de săgeţi, aşa din senin. Cînd se împliniră toate cu bună rînduială, baronul se întoarse către un tînăr înalt, cu părul galben-roşcat, cu privirea blîndă, prietenoasă, aşteptînd un semn. Acesta era noul stăpîn. Tînărul aplecă fruntea uşor, iar baronul îşi drese glasul piţigăiat.
Poporul şi curtenii se priviră în linişte. Nu luară în seamă cuvintele lui Szentiváni, ci se studiară unii pe alţii cu dispreţul adunat în timp.
Cînd femeile şi copiii aruncară flori pe trăsura gata de plecare şi aşternură alte flori în faţa cailor, baroneasa avu un schimb de cuvinte destul de aspru cu soţul ei.
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt cine ştie ce fioroşi. Poate nu ştii că cine vinde chiar mai scump decît merită e totdeauna păcălit, fiindcă obiectul acela nu-i va mai aparţine niciodată.
Auzind acele vorbe, ofiţerii şi soldaţii se traseră în grabă din preajma trăsurii, iar baronul Szentiváni bombăni supărat:
– Credeam, doamnă, că în privinţa vînzării, noi doi ne-am înţeles încă de luna trecută.
– Noi doi nu ne-am înţeles niciodată, domnule.
Pentru o căsnicie ca a lor, de peste douăzeci de ani, schimbul de cuvinte era destul de rezonabil şi, spre lauda lor, el nu se întinse mai departe, cu toate că cei doi soţi aveau pregătite mai de mult unele vorbe mai tari.
Plecară. În urma lor stărui multă vreme o roată mare de praf. Szentiváni mărunt, chel, cu mustaţa mare, în furculiţă, cu picioarele subţiri ca de lăcustă se pierdu în fundul trăsurii printre pernele şi dantelele baronesei. Nişte dantele mari, care acopereau cu toată cinstea cele o sută douăzeci de ocale, cuprinse în totalitatea lor sub numele de Maria-Florenţa de Szentiváni.
Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degrabă, pe foştii supuşi îi cam durea în cot de schimbarea stăpînilor, şi Szentiváni observase lucrul acesta. Începu totuşi să se îndoiască în sinea lui că procedase bine vînzînd frumosul domeniu pe care îşi petrecuse o bună parte din viaţă. Dar îndoiala marelui nobil ţinu pînă cînd trecu Mureşul pe un pod plutitor. Cînd răzbiră caii pe mal în sus, trăsura se rupse în două, iar partea din spate dimpreună cu baronul şi baroneasa năvăli cu toată nădejdea în apa nămoloasă. Gărzile şi slujitorii grăbiră să-i scoată, observînd că frumuseţea de trăsură fusese tăiată cu osie cu tot şi dichisită astfel, să ţină pînă la prima hurducătură mai mare.
După acest necaz, baroneasa reveni la sentimente mai bune faţă de soţul ei, iar la foştii supuşi se gîndi printre nişte înjurături delicate, femeieşti, din care nu lipsiră paştele şi grijaniile şi încă vreo cîteva atît de noi şi de măiestre, încît soldaţii uitară de treburile lor şi se grăbiră să le memoreze, pentru a face impresie cu ele la timpul cuvenit.
Baronul scuipă fericit noroiul care-i umpluse gura. Chestia cu tăiatul trăsurii era cea mai bună dovadă a perfidiei foştilor supuşi. Parcă îi părea rău că nu băuseră ceva mai multă apă. Ori să se fi schilodit amîndoi niţel, sau eventual numai doamna, socotind că în felul acesta i-ar fi luat piuitul augustei sale soţii, în faţa căreia se căznea de peste douăzeci de ani să-şi arate calităţile de bun cunoscător al firii oamenilor. Iar pentru că se potrivise de data aceasta un prilej cum nu se putea mai nimerit, îşi îngînă consoarta maimuţărindu-se:
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt chiar atît de fioroşi.
Auzind asemenea batjocură, nobila doamnă uită pentru a doua oară că nu sînt singuri, tăbărînd cu gura asupra lui şi cu un capăt de lemn care, dacă îşi nimerea ţinta, baronul Szentiváni, mare cavaler al Stelei cu două spade, al Crucii cu două stele şi al Stelei cu spadă şi rubine, ar fi avut de făcut doar o simplă formalitate pentru a-şi încrucişa mîinile pe piept, cu toată evlavia.
Speriată de ceea ce era să se întîmple, baroana vorbi ceva mai potolit şi multe din ce avea de spus le opri pentru altă ocazie, mai fericită, amintind doar cîteva lucruri mărunte:
– Halal, baron! Ai ajuns de rîsul iobagilor. De păţania noastră va rîde întreaga Transilvanie şi să de Dumnezeu să rămînă lucrurile numai aici, să nu ne facem de rîs în întreg Apusul!
– Aiurea! zîmbi Szentiváni. Cine naiba ne cunoaşte pe noi în Apus?
Obrajii baroanei se roşiră de mînie. Privirile i se rotiră după ceva bun de aruncat. Negăsind nimic la îndemînă, se gîndi amărîtă la prostia soţului. Povestea cu Apusul o aruncase doar aşa, ca să facă impresie asupra ofiţerilor din suită.
– Doamne, ce zile! se tîngui ea. Ce bărbat! Trimite, domnule, oştenii îndărăt, să-i pună în fiare pe ticăloşi ori să-i jupoaie de vii!
– Ba să mă ferească Dumnezeu de asemenea nechibzuinţă! spuse cu hotărîre Szentiváni. După cîte lucruri ştiu eu, să ne mulţumim că am scăpat cu atît. Crezi că anul trecut iobagii s-au răsculat de florile mărului? Douăzeci de ani am avut linişte, şi uite că, aşa din senin, au dat foc hambarelor şi castelului. Ce i-a îndemnat să se răscoale? Doar anul trecut n-am fost mai rău şi nici mai bun decît în alţi ani. În două rînduri s-a tras cu pistolul asupra mea, iar slujitorii nu au aflat nici o urmă. Acum trei săptămîni am găsit un cuţit înfipt în masa mea de lucru. Lîngă el se afla o scrisoare. Doamne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunoştinţă că voi muri îngropat de viu la marginea rîpei care dă spre Tîrnava. Asta nu o mai putem pune pe seama iobagilor. Se urmăreşte ceva ce nu pot pricepe momentan. Am întărit paza cu oştenii aduşi pe bani grei de la Alba-Iulia. În două săptămîni au dispărut fără urmă şaptesprezece dintre ei. Sînt fericit că am vîndut. Şi voi fi şi mai fericit în clipa cînd voi ajunge în Alba-Iulia, departe de locurile acestea primejdioase. Contele Hans Beckembauer e tînăr. Să se descurce el cu aceşti oameni.
– Ai fi putut şi domnia-ta să te descurci dacă îi ţineai în chingă pe iobagi, îl contrazise Maria-Florenţa.
– Dar aici nu-i vorba numai de iobagi, se înfurie baronul. Ai auzit de Costache Caravană, de Ducu cel Iute sau de Chirilă Zece Cuţite? Ai auzit. Sigur că ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga şi chiar la Constantinopol. În Alba-Iulia se plăteşte pe capul fiecăruia dintre ei o sută de ducaţi. La Constantinopol şi la tătari – greutatea lor în aur.
– Şi ce tot îmi spui mie de ei? se oţărî baroana.
– Pentru că în ultima vreme au fost văzuţi prin locurile acestea. Iar cînd apar ei, pînă şi Sigismund Báthory, cît e el de principe al Transilvaniei, îşi dublează gărzile palatului.
– Să le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.
– Mă rog, să le fie! Dar tare mi-e teamă că aceşti lotri au venit cu gîndul să-mi primejduiască viaţa şi să mă prade!
– Fugi, domnule, d-aicea! rîse baroana. Pînă azi nu am auzit să fie legate de numele acestor oameni anumite prădăciuni. Să nu crezi că nu ştiu şi eu cîte ceva. S-a găsit un neisprăvit ca Sigismund Báthory să pună preţ în aur pe viaţa acestor viteji, în loc să le trimită daruri pentru că au băgat spaima în turci şi tătari, care sînt groaza noastră de toate zilele. Aşa că nu văd de ce ţi-ar fi teamă de ei.
– Uiţi, doamnă, că Ducu cel Iute l-a omorît pe contele Bindácz, favoritul principelui.
– Pramatia aia? întrebă cu dispreţ Maria-Florenţa.
– Pramatie-nepramatie, era conte.
– Ei, asta-i! La ce se pricepe ăsta decît să găurească piepturile cunoscuţilor şi necunoscuţilor? Toată ziua umbla cu sabia în mînă, căutînd gîlceavă. A avut el ceva pe suflet dacă s-a ostenit Ducu tocmai de la Dunăre să vină pînă aici şi să-l trimită pe lumea cealaltă.
– Chirilă Zece Cuţite i-a omorît pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia, la doi paşi de reşedinţa principelui. Dacă vrei să iei apărarea unui asemenea tîlhar care-i atacă pe trimişii paşnici ai unui stat, eu nu mai am nimic de spus.
Baroana îşi privi soţul cu acea blîndeţe pe care le-o acorzi copiilor neştiutori.
– Atît de paşnici încît nu s-au sfiit să ardă un sat de munteni, aflat în drumul lor. De fapt, nu voiam să-ţi răspund. Mă gîndeam, doar, ce fel de om e acel Chirilă, dacă principele, cu toată armata lui şi cu toată poliţia lui, nu a fost în stare să-l dibuie.
Tăcură. Între timp, slujitorii dreseseră trăsura. Soarele scăpăta. Departe, pe sub pădurea Zăreşului, ultimele raze aruncau printre copaci pete mari de lumină, care se tîrau după soare, coborînd şi urcînd pe culmile dealurilor, furişîndu-se prin rarişti, dînd strălucire pentru o clipă rîpelor cu vegetaţie bogată.
Sus către creastă, adăpostit sub ramurile unui fag, un bărbat înalt, cu picioarele lungi încălţate în cizme din piele de căprioară, acoperit pînă aproape de genunchi cu o haină de postav largă la talie, urmări o vreme cu privirea drumul trăsurii lui Szentiváni. Părea să aibă cel mult treizeci de ani. Faţa aspră, cu pielea tăbăcită de vînturi şi de soare, era încadrată de o barbă scurtă, bălaie. Buzele subţiri întăreau asprimea feţei. Doar ochii mari estompau oarecum severitatea chipului. Calul, rămas liber, muşca lacom din iarba grasă, dar răgazul fu destul de scurt. Bărbatul prinse frîul şi porni înaintea calului pe o potecă ce cobora în pantă dulce, încolăcindu-se printre copaci pînă pe malul Mureşului. Omul era Chirilă Zece Cuţite.
Într-o sîmbătă seara, pe la sfîrşitul primăverii anului 1594, un călăreţ îmbrăcat cu destul de puţină eleganţă trase la hanul Butoiul Tămăduirii, aflat în mijloc de pădure, cam la un sfert de ceas călare de cetatea Sighişoarei. Doi slujitori ieşiră în întîmpinarea străinului şi apucară calul de căpăstru.
Dacă hainele călăreţului erau lipsite de eleganţă, începînd cu pelerina decolorată şi terminînd cu cizmele grosolane, în schimb, calul arăta de departe că aparţine unei rase din cele mai bune. Şaua, cu toate că nu era bătută în ţinte de aur sau de argint, se vedea după lucrătura îngrijită că este a unui om de gust. Cît despre arme, oricine s-ar fi oprit în loc să le admire. Pistoalele de la brîul călăreţului aminteau faima unor vestiţi armurieri din Renania, iar sabia, fără multe înflorituri, purta încă gravura minusculă, dar atît de cunoscută a fraţilor Carnieri din Genova.
Observînd asemenea minunăţie de cal, hangiul coborî cele cîteva trepte de la intrarea hanului şi ieşi în întîmpinarea acelui necunoscut, făcînd unele plecăciuni adînci. Călăreţul, foarte palid la faţă, se prăbuşi din şa în braţele hangiului, care văzu cu mirare şi emoţie că e rănit la piept. Slujitorii lăsară calul şi se repeziră să-l ducă pe rănit într-una din încăperile hanului. Dar, cu un efort, străinul reuşi să-şi biruie slăbiciunea, înlăturînd ajutorul.
Părea să aibă cam douăzeci de ani, cu toate că barba nerasă de multă vreme şi pletele lungi, neîngrijite, ar fi putut să-i dea un aer de mai adîncă maturitate.
– Sper să ai o cameră bună, spuse pe un ton care i se păru hangiului al unui mare senior.
– Am, înălţimea-ta. Am chiar şi mai multe. Se întîmplă că tocmai acuma să nu ne înghesuie muşteriii. Dacă domnia-ta ar binevoi să poruncească în această privinţă, odăile sînt la alegere. Sus, încăperile sînt astfel potrivite încît soarele de dimineaţă să le scalde cu razele lui pe cele de la răsărit, iar cele de la apus au tainul lor de lumină de la soarele de după prînz. Nu le aduc laudă, însă mulţi boieri cu vază mare s-au tămăduit aici de gută, de ţîfnă şi bojoci. Iar cei care nu şi-au aflat leacul, nimerind la noi prea tîrziu, au închis ochii cu zîmbetul pe buze, fericiţi că se izbăvesc în asemenea izvor de lumină. Jos sînt cîteva încăperi mai mari, cu odăile pentru slujitorii călătorilor. Trag nădejde că oamenii domniei-tale se află în drum spre noi.
– Rămîne la alegerea ta, hangiule! murmură necunoscutul, făcînd un efort să-şi biruie slăbiciunea şi trecînd cu bună-ştiinţă peste observaţiile acestuia privitoare la presupuşii lui însoţitori.
– În cazul acesta, aţi judecat cum nu se poate mai bine. Poate că slujitorii domniei-tale vor sosi în curînd cu bagajele.
– Nu. Nu vor sosi, răspunse necunoscutul. Sînt singur.
Hangiul porunci slujitorilor săi să adape calul şi să-i dea grăunţe, apoi se grăbi să-l conducă pe oaspete către aripa de sud a clădirii. Cavalerul se prăbuşi peste aşternutul curat şi rămase aşa cîteva clipe. Hangiul aştepta nehotărît. Nu-i plăceau răniţii care picau la han aşa din senin. De obicei, aceştia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autorităţilor, fie din partea unor presupuşi urmăritori. Ba se mai întîmpla ca unii singuratici din aceştia să-şi dea sufletul la han şi să nu-i reclame nimeni pentru îngropăciune. Îşi aminti apoi de calul tînărului şi de arme. Cu asemenea avere clientul putea să moară în toată liniştea.
– Îndrăznesc să cred că nu aveţi o rană prea adîncă, iscodi cu umilinţă.
– Nu. Rănile sînt un fleac. Mai mult nişte zgîrieturi. Mă supără niţel, dar peste două zile, cu leacurile pe care le am, se vor închide fără îndoială. De fapt, sînt mai mult obosit decît rănit. Au trecut multe ceasuri de cînd nu am mai coborît din şa.
– Poate că ar fi bine să chemăm pe cineva să vă oblojească. Sau poate că am fi în stare să dăm de ştire familiei domniei-tale, printr-un curier bun.
Cavalerul zîmbi aspru. Duse mîna la buzunar şi scoase de acolo un inel frumos de argint, pe care un meşter priceput gravase o frunză de stejar.
– Cunoşti semnul acesta?
Hangiul privi o clipă frumoasa bijuterie şi întreaga lui purtare se schimbă ca prin farmec.
– Sînt cu totul în voia domniei-tale, spuse domol. Aştept doar porunci.
– Foarte bine! murmură cavalerul. În buzunarul pelerinei ai să găseşti nişte rădăcini. Fierbe-le! Dacă adorm, trezeşte-mă şi dă-mi să beau zeama aceea! Pisează rădăcinile fierte! Pune totul pe foi de pătlagină şi aşează-le pe răni! Să-mi faci nişte feşi bune, care să ţină în cazul că va trebui să plec la drum! Să nu uit: nimeni din afara hanului nu trebuie să ştie că se află aici un rănit.
– În privinţa asta să nu aveţi griji. Slujitorii mei sînt oameni de mare încredere. Dar poate că aţi fost urmărit.
– Se prea poate. Oştenii lui Sigismund Báthory mi-au pierdut urma de cîteva ceasuri. Nădăjduiesc să nu o găsească prea iute.
Proprietarul hanului rămase pe gînduri.
– Cred că întîi va trebui să vă oblojim rănile. Pe urmă, să dormiţi pînă către ziuă. Înainte de ivirea zorilor am să vă conduc la un bordei aflat în hăţişurile pădurii. Acolo nu vă găseşte nimeni.
– Nu e rău! Ia spune, mai sînt călători în han?
– Nu, domnule. Adică, ar fi o singură persoană, fără importanţă. Chiar deasupra acestei încăperi locuieşte o doamnă între două vîrste. Cred că a fost o mare frumuseţe la vremea ei. Obrazul i-a rămas încă tînăr. Doar părul îl are aproape alb. Pare o femeie de rang ales. Ziua nu iese din odaie. În schimb, seara face plimbări lungi prin împrejurimi. De fapt, rar mi-a fost dat să văd o femeie care trage la un han lipsită de însoţitori.
Hangiul tăcu. Musafirul adormise şi respira agitat. Sus, într-o cămăruţă frumos mobilată, o femeie înaltă, cu faţa tînără şi prelungă, cu părul cărunt adunat cu grijă în coc, se plimbă îngîndurată, pînă tîrziu. Prin uşa balconului, rămasă deschisă, pătrundea un aer călduţ cu miros de brazi. Departe în noaptea luminoasă, femeia urmări contururile cetăţii Sighişoarei, care se profila cu o pată mare, întunecoasă şi stranie.
Tînăra femeie se dezbrăcă fără grabă. După ce-şi unse faţa cu o alifie de noapte, se strecură în aşternut. Un timp, se gîndi la călătorul acela de jos. Îi remarcase venirea, stînd ascunsă după draperia de catifea a uşii dinspre balcon. Ochiul ei ager descoperise că omul e bolnav sau în orice caz foarte obosit.
Trecuse de miezul nopţii. Cinci călăreţi învăluiţi în pelerinile lor îşi strecurau caii în jurul hanului, cu multă fereală. Nimeni nu simţi apropierea lor. Butoiul Tămăduirii şi locatarii lui se aflau cufundaţi în acea dulce toropeală tihnită, cînd toate socotelile zilnice rămîn suspendate pînă la apariţia zorilor. Descălecară şi o luară fără grabă spre aripa de sud.
Doamna Cociuban, cunoştinţa noastră de la etaj, auzi un trosnet puternic. Apoi, liniştea nopţii fu curmată cu focuri de armă, la care răspunse un ţipăt de moarte. Zăngănitul de arme şi tropăiturile păreau din ce în ce mai înverşunate.
– Pe toţi dracii! spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are musafiri nepoftiţi.
Se dezbrăcă iute, şi dacă o privire indiscretă ar fi urmărit-o pe acea simpatică doamnă ar fi remarcat cu toată mirarea că sub cămaşa de noapte dantelată se ascundea un tînăr de cel mult douăzeci şi cinci de ani şi că pantalonul şi bluza bărbătească îi vin parcă turnate. Cămaşa de noapte şi cocul bogat rămaseră pe aşternutul călduţ, iar stăpînul lor încălecă balustrada şi ateriză fără prea mult zgomot pe terasă. În odaie, lumînările din sfeşnic erau aprinse. Poate că locatarul le uitase aşa. Omul, îmbrăcat doar pe jumătate, se apăra greu împotriva a patru bărbaţi care, după îmbrăcăminte şi după semnele pe care le purtau, făceau parte, cu siguranţă, din armata de mercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru atacau strîns, dînd lovituri de sabie puternice, furioşi peste măsură, văzînd că al cincilea camarad zace fără suflare pe duşumea.
Cociuban scoase din buzunar o basma colorată. Cu ajutorul cuţitului, făcu două găuri pentru ochi, apoi şi-o potrivi pe faţă, ca o mască din cele mai bune. Isprăvi lucrarea în grabă, împinse uşa cu umărul şi strigă:
– Hei, la mine, domnilor!
Surprinşi de apariţia tînărului, oştenii rămaseră o clipă descumpăniţi. Dar, văzîndu-l doar cu un cuţit în mînă, se repeziră asupra lui cu săbiile, convinşi că-l vor scoate uşor din luptă. Cociuban sări sprinten în spatele unei mese. Cuţitul zbură bîzîind subţire şi se înfipse în pieptul celui mai apropiat. Oşteanul se prăbuşi, parcă mirat de asemenea întîmplare. Cu o mişcare îndemînatică, tînărul răsturnă masa grea de stejar şi, dintr-un salt, culese de pe jos sabia celui căzut.
Soldaţii se opriră surprinşi. Un bărbat voinic, bărbos, cu o cicatrice mare pe obraz i se adresă tînărului:
– Domnule, omul pe care îl aperi e urmărit pentru multe nelegiuiri. Numele lui e Ducu cel Iute. Pe căpăţîna lui s-a pus preţ o sută de ducaţi. Amestecul dumitale a costat viţa unui slujitor al principelui Transilvaniei. Te somez să predai sabia şi cuţitele pe care le porţi la brîu! Dealtfel, o trupă întreagă va sosi aici din moment în moment, şi numai o supunere totală ţi-ar mai putea salva poate viaţa. Dă-mi sabia!
– Oh, în privinţa mea să nu vă faceţi griji! răspunse Cociuban. Veniţi să o luaţi, domnul meu, dar vă previn că mă pricep să umblu cu o sculă bună. În ceea ce-l priveşte pe domnul acesta, mi se pare mai degrabă că e un mare viteaz. Aşa bolnav cum e, şi luat din somn, văd că l-a doborît pe unul dintre însoţitorii domniei-tale şi a ţinut piept celorlalţi. Iar cinci împotriva unuia mi se pare un atac lipsit de glorie. Cred că cel mai nimerit ar fi să o luaţi din loc pînă mai am puţină răbdare.
Ochii bărbosului scînteiară de mînie. Înaintă încet, ca o pisică asupra şoarecelui. Unul dintre soldaţi încercă să se strecoare pe lîngă zid, cu gîndul de a-i cădea în spate. Cociuban trecu fulgerător sabia în mîna stîngă. Dreapta se mişcă parcă leneş. Cuţitul zbură, ca o lăcustă, pe distanţa aceea scurtă de cîţiva paşi. Soldatul se încovoie brusc şi încercă zadarnic să se agaţe de perete.
Bărbosul făcu un pas îndărăt, peste măsură de uimit. Mascatul părea un adevărat diavol.
– Vei da socoteală pentru cei doi soldaţi! strigă, încercînd să-şi potolească mînia. Întreg ţinutul e împînzit cu oştile principelui.
– Domol, prietene! i-o reteză Cociuban. Cu ameninţările n-ai să reuşeşti nimic. Încearcă mai degrabă să mă convingi că domnul acesta e cu adevărat un nelegiuit. Pentru ce fapte se află sub urmărire?
– Nu-i ştiu păcatele trecute, spuse bărbosul sprijinindu-se în sabie. Dar măcar pentru ultimul merită să atîrne în spînzurătoare. Sînt două zile de cînd a atacat o solie a principelui Transilvaniei.
– Cîţi oameni cuprindea solia?
– Patruzeci.
– Măi să fie... rîse Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot.
– Nu era singur. Îl însoţeau domnii Costache Caravană şi Chirilă Zece Cuţite.
– Puţin, domnule.
– Puţin, dacă ar fi oameni obişnuiţi. Dar aceşti domni se pricep la tot felul de pehlivănii.
– Mă rog! Şi cîţi au omorît din solie?
– Nici unul.
– Păi, în cazul acesta nu i se poate imputa mare lucru.
– Dacă ar fi numai atît, aşa am spune şi noi. Din păcate, solia purta o scrisoare către sultanul turcilor.
– Ia te uită! se miră Cociuban. Principele, după cîte ştiu eu, se laudă că ar fi apărătorul creştinilor, dar poartă scrisori cu sultanul. În sfîrşit, spuneai că solia avea o scrisoare. Asta înseamnă că în momentul de faţă nu o mai are.
– Întocmai, domnule.
– Încep să înţeleg. Domnii Caravană, Ducu şi Chirilă sînt noii stăpîni ai scrisorii.
– Aşa este.
– Drace! Felicitări, domnule Ducu!
Proprietarul odăii de la parter se înclină zîmbind.
Bărbosul şi tovarăşul lui nu păreau prea zoriţi. Cociuban înţelese. Omul se lungea la vorbă, sperînd să-i sosească întăriri.
– Cred că e timpul s-o luaţi din loc, propuse tînărul.
– Sîntem oşteni, domnule, i-o întoarse bărbosul.
– Atunci, nu mai rămîne decît să vorbească armele. Domnule Ducu, te simţi în stare la o partidă de scrimă cu soldatul de colo?
– Fără îndoială. Rănile mele sînt nişte simple zgîrieturi.
Bărbosul nu era un fricos. Mai degrabă părea să facă parte din acei oameni bravi, care-şi cunosc datoria pînă la capăt. Se năpusti cu sabia asupra lui Cociuban, lovind năprasnic, hotărît să termine repede cu el.
– Domnule, remarcă tînărul în timp ce para o lovitură dată de sus, am convingerea că sînteţi un spadasin bun. Să ştiţi însă că genul acesta de lovitură e demodat, şi la un răspuns corect puteţi să vă pierdeţi echilibrul.
Săbiile se încrucişară cu zgomot scurt, iar în clipa următoare omul se descumpăni brusc, aşa cum prevăzuse Cociuban, şi se abătu asupra uşii terasei, care cedă la presiune. Sări sprinten în picioare, cu toate că izbitura îi cam luase piuitul, schiţă un nou atac, dar chiar atunci, ultimul dintre camarazii lui se prăbuşi, scăpînd un blestem. În faţa acelei situaţii, bărbosul încălecă sprinten balustrada terasei. Curînd, se auzi în noapte tropotul calului său.
– Vă mulţumesc, domnule! spuse foarte simplu Ducu cel Iute. Fără ajutorul vostru, aş fi căzut în mîinile acestor oşteni. Nu ştiu cine sînteţi, şi dacă nu doriţi să se afle, înseamnă că aveţi unele temeiuri care vă privesc. Adică, vă cunosc, urmă zîmbind. Sînteţi un mare luptător. La aruncarea cuţitului ştiu un singur om priceput în partea de răsărit a Europei. E vorba de prietenul meu, Chirilă Zece Cuţite. Nimeni nu l-a văzut vreodată greşindu-şi ţinta. Am mai auzit despre un mare aruncător cu numele de Cae Indru. Se spune că ar fi murit într-o împrejurare lipsită de glorie. Domnia-ta cred că îi egalezi pe amîndoi. În privinţa mînuirii sabiei, unii spun că prin părţile noastre se cunosc doar vreo două sau trei nume mari. Unul ar fi părintele Grasa, un popă iezuit, pripăşit la curtea din Alba-Iulia. Al doilea ar fi un oarecare Perisini Roco, veneţian ori genovez, stabilit în cetatea Bucureştilor.
– Al treilea, dacă nu primul, ar fi Ducu cel Iute, rîse Cociuban.
– Poate, răspunse acesta cu modestie. În orice caz, domnia-ta eşti un foarte bun spadasin. Aş zice cam încet în mişcări, datorită eleganţei pe care le-o imprimi.
Îşi strînseră mîinile. Ducu observă cu mirare că mîna necunoscutului, delicată, cu degetele lungi şi subţiri, s-ar potrivi mai bine unei femei.
– Noapte bună, domnule Ducu! spuse Cociuban grăbit. Am auzit multe lucruri bune despre dumneata şi mă bucur că ne-am cunoscut. Poate că nu ar fi rău să părăseşti hanul cît de curînd. Pînă la Sighişoara, un călăreţ bun ajunge în cincisprezece minute. Şi cu cincisprezece minute înapoi, înseamnă că, în cel mult o jumătate de ceas, Butoiul Tămăduirii va geme de oştenii lui Sigismund Báthory.
După acele vorbe, rostite în grabă, Cociuban sări peste balustradă, pe acelaşi drum pe care plecase bărbosul, şi se mistui în noapte.
Hangiul bătu curînd în uşa lui Ducu, mai mult de formă. Fără să mai aştepte răspunsul, năvăli în odaie. Auzise întreaga luptă, dar nu îndrăznise să-şi părăsească încăperea pînă cînd simţise că liniştea a pus iar stăpînire pe han. Se uită cu groază la cei patru oşteni ucişi. Apoi, privirea i se mută la musafirul său.
– Domnia-ta singur ai făcut isprava aceasta, domnule?
Ducu rîse aspru.
– Nu, prietene. Dumnezeu mi-a trimis un înger păzitor. Tu ai văzut vreodată îngeri? Păcat! Ăsta seamănă cu arhanghelul Gavriil. Pînă mai adineauri credeam că nimeni în lumea asta nu e mai priceput la aruncarea cuţitului decît prietenul meu Chirilă. Acum, ştiu că se mai află unul.
Hangiul rămase totuşi convins că musafirul isprăvise de unul singur cu oştenii. Cuprins de o adîncă admiraţie, îi ceru iertare că-l supără în puterea nopţii, iar după ce-şi concedie oamenii cu un gest, spuse iute:
– Dacă într-o jumătate de ceas mai sînteţi aici, mi-e teamă că va fi prea tîrziu să mai aveţi vreo scăpare.
Îşi lăsă musafirul să se îmbrace şi se repezi afară să pună şaua pe cal. Cam la jumătatea scărilor se întîlni cu doamna Cociuban. Vocea ei plină de groază îl scoase din sărite.
– Ce se petrece aici? Sînt speriată de moarte. Am auzit împuşcături şi ţipete. Ah, Doamne, sper că sîntem în siguranţă!
– În cea mai deplină siguranţă, se încruntă hangiul. Duceţi-vă în odaia dumneavoastră şi nu mai deschideţi uşa pînă la ziuă!
O lăsă plîngînd şi alergă la grajd, murmurînd nedumerit:
– Aseară îmi era teamă să tuşesc înspre el, să nu-l ia vîntul. Cine l-ar fi crezut în stare să căsăpească patru oşteni obişnuiţi cu încăierările?
Cociuban încuie uşa cu zăvorul şi aşteptă în umbra perdelei. După puţină vreme îl auzi pe Ducu depărtîndu-se în direcţia Braşovului. Îşi puse nişte moaţe în părul bogat, iar cînd urechea lui prinse zgomot uşor de tropot, se întinse zîmbind în aşternutul călduţ. Uşile hanului fură trîntite pe rînd cu zgomot mare. Doamna Cociuban auzi după o vreme cum geme scara sub greutatea unor cizme.
– Aici locuieşte o femeie, spuse hangiul. Pare o doamnă de neam ales, chiar dacă nu dispune de însoţitori.
– Vom vedea, răspunse o voce groasă.
Oştenii nici nu încercară măcar să bată în uşă. O smuciră puternic, dar zăvoarele nu cedară. Aceeaşi voce groasă se auzi din nou:
– Hei, descuie, doamnă! În numele principelui!
– Dar cine e acolo? se interesă o voce speriată.
– Gărzi, doamnă. Gărzile Sighişoarei.
Cociuban aprinse cîteva feştile şi deschise. Conducătorul gărzilor intră în odaie, împreună cu bărbosul care fugise în urmă cu o jumătate de ceas. La spatele lor se înălţară cîteva capete de oşteni curioşi, iscodind chipul femeii în lumina aceea slabă, şi nu avură ce regreta. Înaltă peste limita obişnuită, femeia nu pierdea prin înălţime nimic din frumuseţea liniilor moi şi dulci. Formele alungite i se reliefau prin capotul strîns peste cămaşa de noapte. Părul cărunt, încadrînd o faţă ovală, tînără, sporea farmecul acestei femei. Ţinuta mîndră, aproape trufaşă, impuse acelor musafiri nepoftiţi, iar glasul ofiţerului îşi pierdu asprimea pe care-o avuse cu cîteva clipe mai devreme.
– Doamnă, vă prezentăm respectele noastre, dimpreună cu rugămintea de iertare pentru faptul că vă supărăm la un ceas atît de nepotrivit.
Iar pentru a-şi întări căinţa adăugă:
– Nu ne-am putut închipui să întîlnim o asemenea fiinţă la hanul acesta, care, chiar dacă se bucură de un confort destul de ales, nu se poate asemui cu locuinţele din Sighişoara.
– Nu v-am reţinut numele, spuse insinuant doamna Cociuban.
Ofiţerul tresări, vizibil lezat.
– Căpitan Klaus Jager, doamnă. Cui am plăcerea să-i prezint omagiile noastre?
– Numele meu e Cociuban, domnule Klaus. Irina Cociuban.
– Fiica starostelui din Cluj? se interesă căpitanul.
– Nu. Nepoata lui.
Intuind că ofiţerul este destul de mirat întîlnind o femeie de condiţie bună într-un han ca acesta, Cociuban încercă să schimbe discuţia:
– Ah, căpitane, nu reuşesc să-mi stăpînesc teama, chiar acum cînd ştiu că mă aflu în faţa unor oşteni nobili şi viteji. Închipuiţi-vă că noaptea asta am auzit sub încăperea mea împuşcături şi ţipete de moarte, care m-au îngrozit. Doamne sfinte! Întregul han se cutremura. Dar poate că vă reţin cu povestea spaimei mele.
– Din contră, doamnă. Chiar pentru asta am venit, murmură ofiţerul.
– Cu plăcere v-aş povesti, domnule, zise Cociuban, observînd că privirile bărbosului iscodesc dulapul şi uşa dinspre balcon, dar pentru liniştea mea, vă rog uitaţi-vă în dulap şi în balcon. Parcă am mereu senzaţia că mai e cineva prin apropiere. Cînd am auzit strigătele acelea înfricoşătoare am tras pătura pe cap şi cred că mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi, auzind glasul hangiului, am ieşit pe scări şi numai după ce am fost încredinţată că nu sîntem în primejdie m-am întors în camera mea. Dacă s-a furişat cineva aici cît am lipsit eu?
Ofiţerul zîmbi gîndindu-se că toate femeile sînt făcute din acelaşi aluat, în care un înger şugubăţ a turnat peste toate harurile şi cîteva picături de esenţă de frică. În schimb, oşteanul nu aşteptă să i se spună de două ori. Deschise uşa dulapului şi se convinse dintr-o privire că în afară de unele lucruri femeieşti nu se află nimic acolo. Iar balconul, cum era şi firesc, se prezenta liniştit şi pustiu.
– După cum vedeţi, doamnă, rosti ofiţerul învăluidu-l pe Cociuban într-o privire focoasă, vă aflaţi în cea mai deplină siguranţă.
Tînărul plecă ochii, ascunzîndu-şi o urmă de zîmbet.
– Mulţumesc, domnule Klaus! Cerul v-a adus aici.
Ştiind că pentru Ducu e preţioasă orice clipă irosită de oşteni, Cociuban încercă să cîştige timp. Şi cum îşi dădea seama că-i plăcuse ofiţerului, că acesta nu e prea zorit să se despartă de asemenea ochi frumoşi, duse povestea mai departe, făcînd pauze dese, puse pe seama întîlnirii cu nişte oşteni atît de curtenitori.
Căpitanul îşi aminti de misiunea lui. Prinzînd un moment favorabil, salută respectuos, gata să se retragă. Presupusa femeie îi întinse mîna cu un gest de mare favoare, iar Klaus, fericit peste măsură, sărută cavalereşte vîrful degetelor.
Tropotul cailor se pierdu în noapte. Doar sub scara de lemn dintre caturi rămăsese un om, ascuns în întunericul de acolo. Tăcerea puse din nou stăpînire pe Butoiul Tămăduirii. Puţini locuitori ai hanului se odihneau în sfîrşit, frînţi de oboseala atîtor emoţii. Cociuban se trezi şi rămase nemişcat. Cineva încerca uşa. Clanţa scrîşni domol. Cîteva momente nu se mai auzi nimic. Simţind că uşa e zăvorîtă, cel de afară bătu uşor. Tînărul se ridică din aşternut şi aprinse din nou feştilele lumînărilor. Îşi controlă în pripă ţinuta femeiască, pipăi părul bogat, iar cînd se convinse că totul e în cea mai bună ordine, întrebă cu glas dulce, somnoros:
– E cineva acolo?
– Deschide, frumoaso! Puicuţo! Eu sînt. Cel cu barbă. Cavaleru...
– Care cavaler?
– Cu cicatricea... care am făcut în dulap...
– Şi ce vrei?
– Îţi aduc veşti.
Cociuban trase zăvorul. Bărbosul intră zîmbind tîmp, uimit că i s-a deschis atît de repede. Mirosea a băutură, iar plosca de lemn din mîna lui se bălăbănea uşoară.
– Aştept veştile, spuse tăios Cociuban.
– Veştile... care veşti?
– Atunci, ieşi afară!
– Întîi să-mi dai o guriţă.
– O ce?
– O guriţă. Adicătelea, cum ar veni mai pe boiereşte, o sărutare.
Cociuban se gîndi să-i ardă una zdravănă şi să-l arunce peste balcon. Se răzgîndi la timp. Un asemenea tărăboi ar fi dat loc la bănuieli.
– Ia loc, domnule... domnule...
– Baltazar, spuse bărbosul.
– Ia loc, domnule Baltazar! Dacă nu-ţi recunoşteam glasul, nu trăgeam zăvoarele. Cred că ai o solie pentru mine. Poate de la căpitanul Klaus. Altfel, nu-mi închipui că un oştean atît de viteaz ca domnia-ta ai putea supăra o doamnă în toiul nopţii.
– N-am, cucoană. Să mor dacă am vreo solie! Mi-ai plăcut. Asta e!
Tînărul se ţinu cu greu să nu sloboadă un hohot mare de rîs. Răspunse totuşi cu chibzuială:
– Păi dumneata eşti soldat, iar eu sînt de neam mare.
Bărbosul făcu ochii mici, zîmbind cu viclenia vizibilă a omului cherchelit.
– Şi ce dacă eşti de neam mare? Şi eu sînt.
– Zău?!
– Să dea boala-n mine dacă te mint!
– Ei, dacă lucrurile stau aşa, atunci vorbim altfel, zîmbi Cociuban. Ce crezi că e în oala aceea de pe masă, domnule Baltazar?
– Apă, cucoană.
– Aş! N-ai ghicit.
– Fiertură.
– Aiurea!
Bărbosul se scărpină în cap, nehotărît.
– Or fi niscaiva ape mirositoare.
– Ţţ!
– Vin, strigă într-o doară.
– Asta e, domnule Baltazar. Bărbaţii de neam ales ştiu să guste un vin bun.
– Şi eu ştiu.
– Nu cred.
– Să plesnesc dacă te mint!
– Poate că m-am înşelat, mustăci tînărul. După vorba domniei-tale aleasă, se vede de la o poştă că eşti de neam nobil.
– Pînă-n măduva oaselor, cucoană, se fandosi Baltazar.
Tînărul dădu aprobator din cap, spre bucuria bărbosului.
– Ei, dacă e aşa cum spui şi cum am crezut eu de la prima vedere, nu mai rămîne decît să bei vinul din oală, în sănătatea mea.
Bărbosul prinse oala cu amîndouă mîinile şi-şi înfundă mustăţile în ea. Se opri cam pe la jumătate, să-şi tragă sufletul.
– Şi eu sînt de neam mare. O beau pe toată, să n-ai grijă! Am avut un văr popă. Ce om! Păcat de el! Se închina numai cu două degete. Al dracului vin! E grozav! Să n-am parte... Văru’ ăsta era în duşmănie cu alt popă, care se închina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget, se certau în fiecare săptămînă. Într-o zi sau încăierat. Mamă, ce vin! Ăla cu trei degete i-a crăpat căpăţîna lu văru-meu. Nu, nu cu trei degete. Cu o cădelniţă aurită.
Mai trase o duşcă, apoi se uită fălos la Cociuban şi-i arătă oala.
– Mai am niţel. Credeai că n-o beau? Nobilu’... Am mai avut un frate. Umbla pe un cal pintenog. Îl avea de la un secui. Pe urmă... cînd a stat ploaia, ne-am adăpostit într-o şură.
– Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e uşa.
– Şi... turcu’ trăgea cu tunurile.
– Te cred. Aşa! Uşurel!
– Unde mă duci?
Păru să se dezmeticească o clipă.
– Ai să vezi.
– ...la ziuă, i-am umflat gologanii.
– Mulţi?
– Aş! Stai să-ţi arăt cum i-am dat o palmă!
– Lasă, mai pe urmă.
Îl ajută să coboare scările, ţinîndu-l cu toată nădejdea. Afară se lumina de ziuă. Baltazar îngînă un cîntec. Apoi se opri şi întrebă, cu o voce parcă de copil:
– Şi oamenii care nu-s de neam mare ce sînt?
Cavalerii de Ioan Dan volumul 3
Capitolul 1
B
ătrînii valahi ştiau cîndva un cîntec de slavă închinat drumului care duce de la Sighişoara către Alba-Iulia. Drum vechi cît veacurile, păstrat cu sfinţenie de băştinaşi. Harnicii soldaţi din Legiunea a Treisprezecea Gemina, ajutaţi de dacii localnici, i-au pus primele rosturi de-a lungul Tîrnavei Mari, acea doamnă graţioasă între apele Transil vaniei. Străjuite de dealuri atît pe dreapta, cît şi pe stînga, apa şi drumul se încolăcesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se strîmtorează în jurul lor, sau se ridică semeţe pe coastele repezi. Casele spoite în alb sau albastru, cu baticuri de ţiglă roşie, cu nelipsita floare de muşcată la ferestre, cu pridvoarele frumos lipite şi largi, cu grădinile folosite pînă la amănunt, cu şanţuri curate, peste care podiştile de lemn fac legătura spre uliţe, aduc o notă de căldură cochetă acestor locuri binecuvîntate. Troiţele, multe la cap de hotare, cioplite cu migală în lemn, sînt frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai degrabă sînt locuri de închinăciune şi meditaţie, sau locuri de slujbe cînd întîrzie ploile. Obiceiuri vechi, rămase de la străbunii daci. Oraşele Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş şi Blaj, presărate de-a lungul vechiului drum, au păstrat în gospodăria migăloasă a grădinilor întregul parfum al satului, chiar dacă mîndrele case şi-au adunat caturi îndreptate spre mărire. Aici, aerul dulce nu are uscăciunea celui de cîmpie şi nici umezeala greoaie din locurile muntoase. Dealurile înalte şi-au retras pădurile spre creste, iar lanurile cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pînă în umbra copacilor. Viile nesfîrşite, cuprinse de semeţia înălţimilor, sau îmbătate de soare, se saltă într-un picior la vreme de vară, plesnind de sănătate trufaşă. Doar toamna, cînd rodul greu ca sînul doicilor le oboseşte, se lasă cuminţi peste strugurii galben-aurii, mari cît iepuroaicele fătate. Atunci, pe coastele dealurilor fiecare zi pare o sărbătoare, iar desfrîul roadelor nu mai cunoaşte margini. Pe timp de căldură, dimineţile semeţelor dealuri sînt limpezi ca dragostea de mamă. Dar seara, înălţimile picotesc ameţite de mirosna vegetaţiei, ca bătrînii pierduţi în amintirile multe. Ele domină liniştea locurilor şi tresar doar în toiul verii cînd ploile cad vesele, iar norii se înjură între ei şi se bat cap în cap ca berbecii. Clima blîndă, apele domoale, cumpătate la mers, parcă îndoite spre meditaţie, dealurile care curg fără întrerupere în două şiruri paralele, oamenii cu gesturi calme, cu vorbă molcomă, completează un tot liniştit, plin de farmec.
În dimineaţa zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun făcură să tresară dealurile pînă departe şi multă vreme ele nu mai avură linişte. Dieta din Mediaş primi cererea de abdicare a lui Sigismund Báthory şi îl proclamă principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schimbarea petrecută între cei doi veri nu părea să aibă însemnătate decît pe plan local, dar se dovedi curînd că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Cîteva ceasuri mai tîrziu, pe vechiul drum care duce de la Mediaş către cetatea Alba-Iulia, se legăna domol o trăsură cu însemne princiare. La spatele ei, un şir lung de călăreţi, oşteni şi nobili, forma alaiul. Sigismund, cu faţa mai palidă ca de obicei, părea trist şi îngîndurat, spre deosebire de noul principe care încerca nu fără eforturi să-şi ascundă bucuria. Ziua era frumoasă, iar din pămîntul proaspăt arat se ridicau aburi în fuioare lungi.
Cei doi veri nu semănau între ei. Mai mare cu cîţiva ani, Sigismund era înalt şi subţire, cu faţa măslinie, parcă bronzată. Părul căzut în plete bătea uşor spre galben, aducînd feţei o strălucire aparte. Liniile moi din jurul gurii şi ochii melancolici nu arătau o fire voluntară, ci mai degrabă una aplecată către visare. Andrei se dovedea ceva mai scund, mai legat. Părul bălai, uşor ondulat, îi încadra faţa rotundă, cu mici semne de îngrăşare timpurie, cu osînză în jurul ochilor albaştri-verzui. Mîinile grăsuţe, cu palmele ca nişte perniţe şi formele rotunde care se ghiceau sub îmbrăcămintea frumoasă te duceau cu gîndul spre pictura lui Rafael. Noul principe îşi păstrase haina lungă de cardinal, măiestrit ajurată pe la poale şi tivită cu fir de aur. O cruce mare, bătută în nestemate, legată cu lanţ gros, îi ajungea pînă spre brîu.
— Pari îngîndurat, vere, spuse cardinalul dînd glasului o notă voit aplecată spre grijă.
— Nu. Nu chiar îngîndurat, răspunse fostul principe. Simt mai degrabă o apăsare pe care nu mi-o pot explica.
— Să fie oare unele păreri de rău pentru lepădarea domniei-voastre de tronul Transilvaniei?
Întrebarea cardinalului îl nemulţumi.
— Păreri de rău? zise ascunzîndu-şi supărarea. Nu cred. Cînd vor apărea, nimic nu mă va opri să mă întorc aici, aşa cum ne-a fost înţelegerea.
Auzind asemenea vorbe, Andrei nu-şi putu înfrîna o tresărire abia vizibilă, iar pe faţa lui apăru o nuanţă de mînie. Totul fu ca o părere. Suficient însă pentru ochiul ager a lui Sigismund.
— Cred că nu te-ai sfii să-mi doreşti moartea, dacă s-ar întîmpla să mă întorc.
— Doamne iartă-l! spuse cucernic Andrei. Oare se cuvine să-i vorbeşti astfel unui slujitor al bisericii?
— O! zîmbi Sigismund cu dispreţ rău ascuns. Doar sîntem între noi, vere. De mine nu trebuie să te fereşti. Familia Báthory îşi are şi ea „podoabele” ei, ca orice familie mare. Eu sînt nehotărît şi pripit, dar îmi plac armele şi oamenii viteji. E un merit al meu că-mi recunosc nişte cusururi. Domnia-ta eşti lacom şi făţarnic. Nu! Nu mă întrerupe! Doar nu ne aude nimeni. În zilele noastre un mare prelat lipsit de făţărnicie ar fi ca războinicul fără arme. Eşti viclean şi nu iubeşti oamenii. Eşti tînăr, zău, chiar prea tînăr pentru atîta făţărnicie. Noi doi nu ne-am iubit niciodată, dar am fi putut să ne respectăm. Te prefaci îndurerat ascultîndu-mă, cu toate că nu e cazul. Nobila noastră familie a reuşit de minune să mă convingă a-ţi preda scaunul principatului. Mîine plec. Peste trei zile voi fi dincolo de graniţă, iar peste o săptămînă, mult prea departe pentru a-ţi mai face griji în privinţa mea. Vei domni însă cu teama în suflet, gîndindu-te că aş putea să mă întorc şi n-ar fi de mirare, încheie Sigismund fără să-i treacă prin minte că din clipa aceea se afla sub ameninţarea morţii.
— Ah, vere, sînt adînc mîhnit ascultîndu-ţi vorbele de ocară! zise cardinalul încercînd să dea glasului său cît mai multă tristeţe.
— Ei, la naiba! se mînie Sigismund. Ţi-aş fi acordat respect şi prietenie, dacă după asemenea vorbe de ocară m-ai fi poftit să încrucişăm săbiile.
— Dumnezeu opreşte vărsarea de sînge, răspunse tînărul principe. Ne vom ruga, vere, pentru păcatele voastre.
— N-am nevoie, dar te înţeleg. Domnia-ta nu vei avea niciodată prieteni.
— Îl am pe Dumnezeu.
— Pe Dumnezeu? se miră Sigismund. Atunci de ce ai rîvnit la titlul de principe? De ce mi-ai pus toată familia pe cap? De ce nu ai rămas un simplu cardinal?
— Căile Domnului sînt mari şi minunate, iubitul nostru văr.
— Aşa e! Domnia-ta vei ajunge departe folosind numele Domnului, sau te vei poticni curînd. Eu am condus poporul Transilvaniei cu sinceritate. Domnia-ta vii cu ipocrizie. Sînt curios pînă unde vei merge. Ipocrizia ajută uneori să-i păcăleşti pe cîţiva din jurul tău, însă un popor... Nu uita că eşti străin de principat. Că eşti cetăţean polon. Că numai prin bunătate şi dragoste îţi vei apropia poporul.
— Sau prin forţă şi oprelişti, zîmbi pentru prima oară cardinalul.
— Poate. Şi eu m-am gîndit uneori la forţă. De fapt, am şi avut-o. Domniei-tale îţi lipseşte.
— Domnul ne-a dat în schimb alte haruri, de care nu aţi avut parte, dragă vere, spuse cardinalul mieros.
— Care?
— Fineţea şi inteligenţa.
— Ah, ah! scăpără de mînie Sigismund. Iată că începi să-ţi dai arama pe faţă. Dacă nu ne batem azi, voi fi nevoit să te ciomăgesc în văzul oştenilor şi al nobililor din alaiul nostru.
— Te-ai cam aprins vere, uitînd că-i vorbeşti prin cipelui Transilvaniei, rîse batjocoritor cardinalul. Doar sîngele nostru comun mă opreşte de la unele măsuri care s-ar impune.
Sigismund îl privi uluit. Cu cîteva ceasuri înainte fu sese un stăpîn puternic. Nimeni nu-l silise la abdicare, chiar dacă nu se urziseră în jurul său asemenea planuri. Acum, se afla neputincios în faţa unei lepădături.
„Degeaba mă împăunez în fel şi chip, gîndi el. Acest popă a fost numai lapte şi miere pînă cînd mi-a luat întreaga putere din principat. Iată că ipocrizia lui m-a păcălit de minune. Să fie oare drumul acesta mai bun?”
Vorbele cardinalului îl scuturară din gîndurile acelea.
— Nu vom da curs mîniei, dragă vere, mai ales că îţi înţelegem tristeţea.
— Tristeţe? rîse fostul conducător al principatului, încercînd să-şi ascundă supărarea. Nici vorbă! Ba chiar mă bucur că nu-ţi las o moştenire prea bună. Împăratul Rudolf al doilea ar dori să anexeze Transilvania la imperiu. Să ştii că împăratul are mîinile lungi. Ai să le simţi cît de curînd. Pe mine m-a însurat cu Maria-Cristina, ruda lor apropiată şi cocota numărul unu a imperiului, fără a mă putea împotrivi. Abia acum am scăpat de ea, prin cedarea tronului Transilvaniei. Polonia, cu nobila noastră familie care te-a recomandat atît de călduros, urmăreşte să-şi întindă stăpînirea peste noi, pînă la Dunăre. Turcii pregătesc oştire pentru ocuparea Transilvaniei înaintea polonilor. Tătarii sînt greu de oprit cînd pornesc flămînzi prin aceste părţi. Populaţia cea mare a principatului o formează valahii, pe care îi ţinem destul de greu spre răzvrătire. Saşii nu ne privesc binevoitori. Secuii au sărăcit cu totul. Nobilii sînt dezbinaţi. Mulţi dintre ei rîvnesc la tronul principatului. Chiar şi iubitul nostru unchi Bocskai. Un vasal primej dios. Lîngă el te simţi mic şi neînsemnat. Acest Mihai-vodă e omul pe care îl urăsc şi-l invidiez din toată inima. În luptele cu turcii şi tătarii şi-a cîştigat atîta faimă încît strălucirea noastră a pălit cu totul. De multe ori m-am gîndit că numele nostru ar fi căpătat mai multă fală dacă am fi luptat personal sub steagurile lui.
— Şi ce te-a oprit? întrebă ironic Andrei.
Sigismund simţi ironia cardinalului, dar trecu peste ea, dornic să-şi lămurească nişte gînduri mai vechi.
— Un singur lucru m-a oprit. Mihai-vodă e ca un copac uriaş. El prinde toată arşiţa soarelui. Sub coroana unui astfel de copac ar fi pătruns destul de rar cîte o rază de lumină pentru mine.
— Ah, drace, Doamne iartă-mă! se înfurie cardinalul. Au ajuns cei din familia Báthory să-l invidieze pe un biet nespălat? Cine e acest Mălai-mare? Un golan. O biată pramatie...
— Poate, îl întrerupse gînditor Sigismund. Ai să te loveşti de acest Mălai-mare. Ai să-ţi rupi dinţii în coaja lui.
— Mai vedem noi, răspunse cu dispreţ noul principe. Domnia noastră va începe cu alungarea acestui Mălai-mare, iar Ţara Românească va întregi stăpînirea Báthorylor.
— Sau invers, rîse fostul principe. Cu toată viclenia domniei-tale, îţi vor lipsi nişte prieteni şi un cancelar ca regretatul Iojica. Poate n-ar strica să faci alianţă cu turcii. Acum sînt mai siguri decît împăratul Rudolf. Familia noastră te-a adus pentru asta?
— Ne vom ruga Domnului să ne lumineze calea, zise Andrei cu prefăcută evlavie, evitînd să-şi dezvăluie gîndurile.
— Te va îndemna oare Dumnezeu spre legături cu păgînii? iscodi Sigismund.
— Ne vom ruga domnule, ne vom ruga, se închise şi mai mult în sine Andrei.
— Roagă-te, vere! Eu nu sînt atît de evlavios, dar m-aş fi rugat dacă mi-ar fi dăruit nişte prieteni ca aceia de care se bucură Mihai-vodă. Cu ei alături nu aş fi renunţat la tronul principatului.
— Vorbă să fie! Am auzit despre aceşti lotri la curtea din Polonia. Nişte neisprăviţi fără avere, fără nume, care ştiu să ţină în mîini o sabie sau un pistol. Ei bine, din aceştia sînt cu nemiluita oriunde.
— Ia seama, sfinţia-ta! rîse fostul principe. Acei neisprăviţi îţi vor ieşi în cale şi îţi vor zădărnici planurile cînd nu le vor fi pe plac. Chiar în clipa de faţă s-ar putea să fie prin apropiere, gata să-ţi ghicească cele mai tainice gînduri. Ei lovesc iute şi fără greşeală, apoi dispar de parcă îi înghite pămîntul. Prin ei, Mihai-vodă e cel mai informat conducător din această parte a Europei. Despre schimbarea din principatul Transilvaniei turcii vor afla peste două săptămîni. Împăratul Rudolf, peste zece zile. Moldovenii peste trei. Braşovenii, care sînt atît de aproape, peste două. Dar domnul Ţării Româneşti va şti în noaptea aceasta, înainte de a se face ziuă.
— Cine sînt acei prieteni ai lui Mihai-vodă? se interesă cardinalul îngîndurat.
— Primul şi cel mai de seamă ar fi domnul Cae Indru. Un tînăr înalt şi frumos, cu ochii parcă adormiţi. Cu miş cările ca de pisică aflată la pîndă. Armele lui sînt şapte cuţite pe care le poartă la brîu într-o centură de piele. Cînd se află printre duşmani, aruncă atît de iute cuţitele şi atît de fără greş încît ai crede că are ceva haruri diavoleşti. Uneori, adaugă la armele sale o sabie sau spadă. În această parte a Europei nu cred să găseşti un spadasin mai bun. În pădure adulmecă urma duşmanului mai bine decît lupul flămînd. Iar şiretenia lui face cît toate celelalte haruri la un loc. Domnul Costache Caravană poate să aibă patruzeci sau cincizeci, sau numai treizeci de ani. La înfăţişare sea mănă cu un sac plin de grăunţe, aşezat pe două buturugi. În luptă e sprinten ca un fulger. Pistoalele lui rar bat alături de ţintă. Călăreşte o gloabă de armăsar cum n-am văzut altul mai slut. Căpitanul Király povesteşte că în luptele de la Giurgiu, domnul Caravană căzuse din şa sub loviturile turcilor. Zambilica, armăsarul său, s-a ridicat în două picioare şi a scos nişte răgete ce nu erau de cal, speriind animalele duşma nilor. Apoi l-a prins pe stăpîn cu dinţii şi l-a tîrît într-un loc ferit de primejdie. Chirilă Zece Cuţite e un tînăr cu faţa veşnic aspră. Armele lui sînt zece cuţite. Le aruncă departe, iar cei care îl cunosc nu-şi amintesc să-l fi văzut greşind o ţintă. Ducu cel Iute seamănă mai degrabă cu o fată sfioasă. Cînd scoate sabia, roşeşte ca tînărul novice aflat la prima întîlnire de dragoste. Sub sabia lui au căzut răpuşi marii spadasini Bindácz şi Roco Perisini. Lor li s-au alăturat Petrache cel Mic, un ochitor fără pereche în lupta cu pistolul, Niţă Praştie, un lungan tăcut, cu mîna ageră şi grea, Sile Adormitu, părintele Grasa, vechi şi cunoscut spadasin din Apus, Tufănel-fiul, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi-fiul. Adunaţi laolaltă, valorează cît o oştire. În luptele cu turcii şi tătarii, i-au adus domnului Ţării Româneşti multe foloase. Iar secretele curţii noastre au ajuns de multe ori la ei. Pe capetele lor au pus preţ în aur mulţi dintre duşmanii lui Mihai-vodă. Însă – fără folos. Aceşti cavaleri ştiu să se ascundă şi să apară cînd te aştepţi mai puţin.
— Sînt cumva lotrii care te-au răpit din cetatea Alba-Iulia?
— Chiar ei, se înveseli Sigismund. Iar dacă ar fi vrut să-i facă acelaşi neajuns marelui sultan al turcilor, nu văd cine i-ar fi oprit.
— Ah, ah! rîse principele batjocoritor. De cînd am venit în principatul Transilvaniei am auzit mereu vor bindu-se despre Mihai-vodă şi despre cei care îl slujesc. Parcă toată lumea s-a prostit şi nu mai are ce discuta. Nu cred nimic din toată faima care s-a adunat în jurul lor.
Frumoasa trăsură lăsă în urmă Blajul, trecu peste podul de lemn dincolo de Tîrnava Mică, apoi caii se opintiră pe drumul ce urcă în pantă mare pe sub dealul numit de localnici Hula Blajului. Un deal înalt, semeţ, asemenea unui munte. Pădurea bătrînă ce-i ascundea coama se continua pe dealurile în lanţ spre Crăciunelul-de-jos, Bucerdea grînoasă, Cisteiul românesc şi Căpud, făcîndu-se una pînă la malurile Mureşului. Sus către creastă, adăpostit sub coroanele copacilor mari, un călăreţ urmări multă vreme cu privirea drumul trăsurii princiare. Era un bărbat cu ochii molateci, uşor adormiţi, cu umerii largi şi braţele puternice, încheiate ca din greşeală cu palme şi degete delicate ca ale femeilor. Îmbrăcămintea lui complet neagră, ca şi pelerina, căpăta oarecare căldură de la albul imaculat al cămăşii. „Hai, Vînt Sălbatec! se adresă armăsarului. Am văzut destul.”
Cal şi călăreţ se mistuiră printre copacii mari, urmînd aceeaşi direcţie cu trăsura princiară. Omul era Cae Indru.
Cu puţin înainte de asfinţitul soarelui trăsura ajunse în curtea faimosului palat princiar din Alba-Iulia. Cei doi se despărţiră fără păreri de rău. Sigismund îi aminti vărului că se va întoarce curînd. Cardinalul făcu un semn de binecuvîntare asupra lui, blestemîndu-l în gînd, în timp ce frumoasa-i faţa exprima o mare blîndeţe. Noul principe se grăbi spre apartamentele îndelung pregătite de puzderia slujitorilor. Acolo îşi lepădă ţinuta de drum pentru una cu multe bijuterii.
Cînd intră în sala tronului, mulţimea de curteni îl privi îngîndurată, încercînd să-i ghicească măcar o parte din intenţii. Dar tînărul principe ţinu o cuvîntare scurtă, amestecată cu multe citate din Biblie, astfel că floarea nobilimii transilvănene se risipi către casă mai îngîndurată ca oricînd.
Rămas în cabinetul de lucru al noului cancelar Naprágy şi consilierului Toma Ciomîrtan, principele dori să înceapă lucrările de politică ale principatului chiar din prima zi de domnie.
— Tată, domnilor, spuse uşor afectat, a venit vremea să-i dăm Transilvaniei orientarea care i se cuvine. Timpul nu ne îngăduie să facem amînări. Domnule Naprágy, purtăm amîndoi haina bisericească. Domnia-ta eşti episcop. Eu – cardinal. Nimic din ce nu-i place lui Dumnezeu nu se va întîmpla sub această nouă domnie. Dar, tot aşa, nimic din gîndurile noastre nu trebuie să ajungă în afara acestui cabinet, fără voia mea. Aranjamentele politice se pregătesc în taină şi cu multă chibzuinţă. Domnule Ciomîrtan, se întoarse către voinicul consilier, eşti un supus bun şi înţelept. Ne-ai fost recomandat cu multă căldură. Sfaturile domniei-tale vor găsi preţuire în faţa noastră. Prin slaba cîrmuire a vărului Sigismund, pe care îl iubim din toată inima, această provincie nu are o situaţie prea bună. Pînă cînd se vor limpezi apele, vom duce tratative cu turcii. Iată scrisoarea de prietenie către Constanti nopol. Semneaz-o, domnule cancelar!
Naprágy tresări violent. Faţa lui răvăşită de timp se încreţi brusc, asemenea unei pungi goale.
— Dar nu eu trebuie să semnez această scrisoare, ci principele Transilvaniei.
— Semnează, Naprágy! Ne-am gîndit noi la toate.
— Nu! În felul acesta nu cred să ne înţelegem.
— O, dragul meu! zîmbi Andrei ascunzîndu-şi mînia. Sper să ajungi un mare diplomat sub îndrumarea noastră. Domnia-ta eşti inteligent, dar îţi lipseşte fineţea. Numai aşa se explică actul necugetat pe care l-ai făcut acum un an. E vorba despre răscoala iobagilor unguri, condusă din umbră de domnia-ta. Dovezile ne-ar îndreptăţi să te trimitem la spînzurătoare. Ne opresc însă cîteva lucruri. Cel mai impor tant dintre ele constă în convingerea noastră că nu ai urmărit eliberarea iobagilor ci, cum e şi firesc, doar tronul principatului. Apoi, Biblia ne învaţă să iertăm greşelile altora. Şi, în sfîrşit, eşti omul de care am nevoie să mă slujească. Pentru vechile greşeli ale domniei-tale, ne vom ruga, domnule Naprágy.
Ameninţarea din vorbele principelui îl năuci dintr-o dată pe cancelar. Dar Naprágy nu era unul dintre cei mai slabi oameni. Îşi reveni la fel de iute şi încercă să înlăture pericolul cu ajutorul iscusinţei.
— Măria-ta, spuse umil, nu văd necesitatea semnăturii noastre pe un act atît de însemnat. Numai ilustrul vostru nume îi poate da strălucirea cuvenită.
— Ei, aşa parcă ne mai înţelegem, răspunse principele plăcut impresionat de umilinţa cancelarului. Drumul pînă la Constantinopol e lung. Dacă această scrisoare ar ajunge din greşeală la Praga, adică în mîinile împăratului, aş fi învinovăţit de trădarea creştinilor. Semnătura domniei-tale îmi deschide o portiţă.
— Iar mie, perspectiva de a rămîne fără căpăţînă, îl întrerupse furios Naprágy.
— Nu, nu, dragul meu! Vei trăi sănătos atîta vreme cît te afli sub înalta noastră protecţie.
— Dar turcii nu vor lua în seamă o solie trimisă de mine.
— O vor lua. O vor lua, să n-ai nici o grijă. Abia după ce voi primi firman de domnie de la ei, mă vor socoti principe la Transilvaniei. Iar faptul că nu am semnat acest act de legătură, îi va convinge de modestia noastră. Sem nează, dragă Naprágy.
— Dacă această scrisoare nu va ajunge la turci, îmi iese nume de trădător.
— Oare cine a fost hulit mai mult decît Christ? zîmbi principele.
Naprágy semnă, în timp ce broboane mari îi apărură pe faţa lungă şi uscată.
„Ce lepădătură! gîndi Toma Ciomîrtan. Îi pune lanţul de gît nărodului de episcop. Cu mine nu-i va merge.”
— Acum, a doua scrisoare, domnule cancelar, zise cu blîndeţe Andrei. E adresată împăratului Rudolf, căruia îi cerem să ne recunoască în postura de principe al Transil vaniei şi să ne asigure sprijin împotriva turcilor.
Naprágy îşi mîngîie părul cărunt şi semnă, cuprins de un tremur nervos.
— A treia scrisoare va pleca la curtea din Polonia. Prin ea îl anunţăm pe rege că vom intra cît de curînd sub suzeranitatea sa. Hatmanul Zamoyski să pregătească oşti lîngă Zim, unde să aştepte semnalul nostru pentru ocuparea Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Sem nează, sfinţia-ta! Ieremia Movilă e vasalul nostru. Lui îi poruncim să pregătească oşti împotriva lui Mihai-vodă şi-l asigurăm că Simion Movilă, fratele său, va domni în Ţara Românească. Semnează, domnule cancelar! În Ţara Românească vom domni noi, dar e bine să se bată alţii pentru scopurile noastre. Asta se cheamă fineţe diplomatică, dragă Naprágy. A cincea scrisoare e adresată lui Mihai-vodă. Pe el îl poftim să părăsească definitiv scaunul de domnie şi chiar ţara. Domnule Ciomîrtan, zîmbi principele satisfăcut, ai fost unul dintre secretarii faimosului cancelar Iojica. Te preţuim fiindcă ai un cuvînt greu printre valahii iobagi, care formează marea populaţie a principatului. Mîine în zori să înceapă a se pune hîrtii pe la răspîntii de drumuri, să se afle că renumiţii lotri Cae Indru, Costache Caravană, Ducu cel Iute şi Chirilă Zece Cuţite au fost puşi sub urmărirea noastră. Pentru prinderea lor oferim opt sute de ducaţi. Adică o mică avere. Te vei ocupa personal de această problemă dragul meu Ciomîrtan! Iar prinderea lor va însemna primul act de loialitate faţă de noi.
„Acest popă e nebun de-a binelea, gîndi consilierul înclinîndu-se plin de respect. Iţele pe care le încurcă prin cele cinci scrisori vor aduce multe necazuri principatului. Acum l-aş fi preferat pe Sigismund, cu toate cusururile sale. El avea măcar un dram de sinceritate. Cardinalul e ca o viperă căreia te bucuri să-i zdrobeşti căpăţîna chiar dacă nu te atacă direct.”
După plecarea celor doi, principele primi un vizitator neobişnuit la palat sub vechea conducere. Era un călugăr voinic, a cărui faţă ascuţită aducea cu un plisc de şoim. Umerii lui mari se ghiceau rotunzi sub rasa bine strînsă pe corp.
— Domnul cu tine, Zablije! spuse principele întinzîndu-i mîna pentru sărutul protocolar. Cum stai cu sănătatea?
— Măria-ta, răspunse călugărul sfios, la cei patruzeci de ani petrecuţi în harul Domnului, mă simt ca un flăcău. Iar lucrările ce le vom face în slujba măriei-tale nu vor fi mai slabe ca altădată.
— Cîţi oameni ai adus?
— Patru.
— Cam puţini.
— Puţini, dar buni şi siguri.
— Ascult, Zablije! zîmbi cardinalul. Ce-ai zice dacă ţi-aş dărui cinci sute de ducaţi?
— Numai ai mei? se sperie călugărul.
— Numai.
— Cu asemenea avere m-aş retrage undeva să trăiesc liniştit, în posturi şi rugăciuni, pînă la adînci bătrîneţe. Dar suma e prea mare ca să nu-mi ceri un lucru peste măsură de primejdios.
— Mîntuitorul nostru a trecut prin multe primejdii, fără a i se promite cinci sute de ducaţi, dragul meu Zablije.
— Adevărat, măria-ta! Dar el era un sfînt, iar eu un biet călugăr care se teme pentru viaţa lui.
Apoi, văzînd un licăr de mînie în ochii cardinalului, continuă:
— Însă, oricum ar fi, pentru voi sînt gata oricînd să-mi dau viaţa.
— Atunci, înseamnă că m-ai putea sluji chiar fără plată, observă cardinalul ironic.
— Nu, măria-ta! se împotrivi călugărul. Fiecare trebuie să mănînce de acolo de unde aleargă. Dacă se nime reşte să mănînce bine, va alerga totdeauna, repede şi cu spor.
— Mda! Aşa e! Mi-ai fost de mare folos în Polonia. Îmi vei fi şi aici, unde ne aflăm printre străini. Dacă eu o duc bine, îţi va fi bine şi ţie. Îl cunoşti la înfăţişare pe vărul nostru Sigismund?
— Fără greşeală.
Cardinalul îşi încrucişă braţele şi păru trist. Zablije îşi înfrînă o tresărire de groază, cunoscîndu-i gesturile dina intea unei hotărîri necurate.
— Vărul nostru ne va părăsi pentru totdeauna, spre marea noastră părere de rău, zise Andrei abia auzit. Va ieşi mîine pe la ceasurile zece prin poarta de nord şi va apuca drumul care duce în Munţii Apuseni. Pînă la Cîmpeni îl vor însoţi şapte slujitori. Acolo îl aşteaptă peste o sută de oameni cu aur şi cu bagaje multe. Ei bine, pentru izbăvirea sufletului său păcătos, vărul nostru nu trebuie să ajungă viu la Cîmpeni.
— Vărul vostru? se albi la faţă călugărul.
— E voia lui Dumnezeu, spuse atît de blînd cardinalul încît Zablije se strînse ca sub ameninţarea călăului.
Observîndu-i groaza, principele continuă la fel de blînd:
— E ultima ta încercare, dragă Zablije. După această lucrare eşti liber să pleci şi să trăieşti după cum ţi-ai dorit.
— Nu, nu, măria-ta! se apără călugărul cu înverşunare stîrnită de frică. Familia voastră e numeroasă şi puternică. Mă va dibăci şi voi ajunge sub toporul călăului.
— Zablije! strigă principele cu asprime. Crezi că te-am chemat să stăm la tocmeală?
— Chiar aşa, Doamne! se hotărî brusc ciudatul călugăr. Cînd voi primi ducaţii care mi se cuvin?
— Ca de obicei, după ce se va petrece lucrarea, zîmbi cardinalul uşurat.
— Va fi greu. Cinci bieţi călugări împotriva a opt bărbaţi obişnuiţi cu armele nu răzbesc totdeauna.
— Ştiu părinte Zablije. Dar unde nu ajunge puterea, folosim alte haruri. Am fost de cîteva ori împreună pe Valea Ampoiului. Pe drumul care duce în inima munţilor. Îţi aminteşti locul nostru de popas lîngă Stînca Dia volului?
— Cu ochii închişi, măria-ta.
— Asta e bine! În locul acela apele Ampoiului se strîng sugrumate de puterea stîncilor. În dreapta, pereţii sînt înalţi cît muntele. În stînga, ei nu trec de şapte-opt stînjeni. Pe sub peretele din stînga se strîmtorează o căra re între apă şi stînci. Pe cărarea aceea vor trece drumeţii noştri. Tu şi oamenii tăi veţi sta culcaţi pe stîncile din stînga. Pricepi?
— Da, se lumină Zablije. Vom avea fiecare cîte două pistoale. Cinci oameni cu zece focuri ar trebui să fie orbi, dacă n-ar nimeri o ţintă atît de apropiată.
— Întocmai, cuvioşia-ta! Peretele se continuă înalt înainte şi în spate pe cel puţin două mii de paşi. Iată deci că veţi avea destul timp să vă mistuiţi prin păduri departe de locul acela, iar slujitorii, neputincioşi în faţa stîncilor drepte, vor crede că au fost atacaţi de banda faimosului Kunzli, sau de acei aventurieri care cutreieră ţara aurului cu gînduri de jaf. Sau vom răspîndi vestea că vărul nostru a fost atacat de oamenii lui Mihai-vodă. Cu ani în urmă, tot la Stînca Diavolului, oamenii acestuia l-au păgubit de nişte aur pe Sigismund.
— Aşa vom face. În zori, pornim călări pentru a avea asupra lor un avans de cîteva ceasuri.
— Domnul cu tine! încheie discuţia cardinalul. Şi încă ceva: dacă oamenii tăi vor încerca o trădare, avem destulă putere să-i găsim şi în gaură de şarpe.
Zablije se închină adînc, ştiind că ameninţarea nu era adresată oamenilor, ci lui.
*
Cînd se lumină de ziuă, ieşiră prin poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia cinci călugări cu bagaje multe, înghesuite în desagii mari aşezaţi pe cai dinaintea lor. Nişte bieţi călugări cu hainele ponosite, cu încălţările vechi, rupte ici-colo, aşa cum se cuvenea unor umile fiinţe bisericeşti care nu puneau preţ pe lucrurile bune mai mult din sărăcie decît dintr-o pornire firească. După feţele spăşite, după desagii peticiţi şi, mai ales, după rasele lor grosolane, deco lorate de atîta purtat, cinstiţii călugări arătau cam pricăjiţi. Doar un ochi atent, ager, ar fi remarcat, poate, caii celor cinci. Nişte cai frumoşi, hrăniţi bine, mult prea de preţ pentru cinstitele feţe. Ochiul acela se nimeri să fie al domnului Costache Caravană, aflat ascuns după nişte tufe mari, nu departe de drumul care duce către Mureş. Posesorul ochilor ageri şi curioşi seamănă uimitor cu un dovleac aşezat în cumpănă pe cal. Arătarea de sub el se dovedea o sluţenie rar întîlnită prin acele părţi. Călăreţul nu se putea mîndri cu o statură înaltă, dar pîntecul său cît o paporniţă plină îi dădea o oarecare notă de greutate. Nasul cîrn, obrajii plini şi fragezi ca un fund de copil, iar ochii niţel bolboşaţi îi dădeau parcă un aer mirat. Spre deosebire de stăpîn, armăsarul se bucura de toate harurile unui animal evlavios, aplecat spre posturi lungi, sau spre ajunări din cele mai severe. Trupul arăta ca o covată pusă pe pirostrii. Botul prea îngust pentru un animal obişnuit, urechile prea mari chiar la un măgar de rasă, mustăţile lungi şi rare ca la patriarhi, smocurile de păr care îi atîrnau sub guşă ca rufe le pe frînghie îi completau partea dinainte, împlinind un tot măreţ în nemaipomenita lui sluţenie. Iar dacă stă pînul îl botezase pe armăsar cam şugubăţ, Zambilica, faţă de atîtea haruri numele nu mai avea nici o importanţă.
Asemenea pereche, aflată în zori la cel mult un sfert de ceas călare de Alba-Iulia, nu ar fi mirat pe nimeni dacă cei doi s-ar fi dovedit localnici. Dar aşa cum şedeau ascunşi după tufe, ori se fereau de eventualii trecători, ori pîndeau pe cineva. Sau poate că amîndouă presupunerile îşi aveau rostul lor.
Cînd cei cinci călugări se depărtară o bună bucată de drum, Costache Caravană alunecă din şaua Zambilicăi, se apropie de nişte mărăcini uscaţi, gata pentru a fi aprinşi, scoase amnarul şi dădu foc celor cîtorva paie pregătite din timp. Focul se înteţi curînd, iar fumul era tocmai bun să fie văzut de la o anumită distanţă. Numără apoi zece paşi de la foc, puse un băţ scurt pe pămînt şi unul mai lung, în cruce peste primul. După aceea se săltă sprinten în şaua calului. Mult prea sprinten pentru conformaţia corpului său.
— Află, Zambilico, îi zise armăsarului, că în asemenea vremuri dacă n-ai ochiul ager, o duci greu. I-ai văzut pe prea cinstiţii călugări de adineauri? Ce să-i vezi? Tu dormi d-a-n picioarelea. Eu trebuie să am grijă de toate. Mă mir că nu ţi-a venit cheful să te port eu în spinare. Dar să nu ne certăm de dimineaţă că ne merge prost toată ziua. Cu asemenea cai nu umblă nişte umili slujitori ai bisericii. Ca să nu mai vorbim despre chipurile lor care te îndeamnă mai degrabă să-ţi asiguri pistoalele decît să te închini. Drace! Ia uite că s-au abătut din drum. O iau peste cîmp. Măi să fie! După noua direcţie ai zice că dau ocol pe dreapta şi se duc spre Măgura Vulpii. Adică pe drumul care duce la Valea Ampoiului. Dar în cazul acesta nu înţeleg ocolul. Ar fi putut ieşi din Alba-Iulia prin poarta de nord. Tu ce părere ai, Zambilico? Taci? Află că te faci de rîs. Pînă şi o găină ar pricepe. Călugării nu au folosit poarta de nord fiindcă doresc să nu le ştie nimeni drumul către Munţii Apuseni. Pe şalvarii lui Mahomed, dacă nu o fi aşa! E ceva necurat la mijloc. Sau duc o solie şi atunci sînt oamenii pe care nu trebuie să-i scăpăm din ochi, sau fac o trebuşoară nu tocmai curată, în slujba unor mărimi. Cum noi amîndoi sîntem nişte firi tare curioase, nu văd nici un motiv bun să ne oprească a le ghici gîndurile. Prietenii Cae Indru, Ducu şi Chirilă păzesc celelalte porţi ale cetăţii. Trebuie să aflăm orice mişcare a noului principe. Numai aşa Ţara Româneas că va fi ferită de primejdii. Ai priceput? Ei, uite că am ajuns la locul unde au părăsit drumul. Ia să le mai las eu un semn prietenilor noştri.
Zicînd acestea, Caravană alunecă de pe Zambilica şi se apropie de un copac tînăr. Îl rupse în două şi-l lăsă atîrnat cu crengile spre pămînt. Numără apoi zece paşi de la copac, puse un băţ scurt pe iarba măruntă, iar peste el unul mai lung, orientat spre urmele călăreţilor. Calul întoarse botul într-o parte, foarte atent la preparativele stăpînului.
Dar nu numai Zambilica era atent. Aflat la pîndă în dreptul porţii dinspre Teiuş, Cae Indru văzu fumul focului aprins de Costache. Vînt Sălbatec, frumosul său armăsar, se înfrupta lacom din iarba umedă, plină de sănătate, aflată din belşug pe fundul unui pîrîu secat şi nu prea adînc. Pe muchea pîrîului se aprinse curînd un foc vesel. Cînd fumul începu să se înalţe frumos, Cae numără zece paşi de la foc şi puse două beţe în cruce. Apoi încălecă şi porni vijelios spre focul domnului Caravană. Dar nu se opri acolo decît pentru a căuta semnul lăsat de prietenul său. Băţul cel lung îi arăta direcţia în care pornise Caravană. După ce trecu de copacul rupt, sări din şa, atent la urmele cailor. „Acestea sînt potcoavele Zambilichii, gîndi el. Călcătura lui aruncată uşor în lături se deosebeşte de a oricărui cal. Înaintea lui Costache sînt cinci cai. Nişte cai puternici, bine hrăniţi, după cum arată călcăturile picioa relor din spate. Caii buni se lasă din vreme în vreme pe picioarele dindărăt, gata să le ridice pe cele din faţă. Pe cei slabi şi fără putere îi ghiceşti după urmele mai slabe din spate şi mai adînci înainte. Dar nu sînt cai de oşteni. Caii oştenilor au călcăturile mai egale.”
Ciudaţii călugări părăsiră cîmpul. Caii lor sprinteni intrară într-o pădure cu copacii rari. Călăreţul din frunte, adică sfinţia-sa părintele Zablije, făcu un ocol printre copaci, iar ceilalţi îl urmară miraţi de asemenea schimbare. Zablije porunci să se strîngă bagajele laolaltă. Voluminoşii desagi erau plini cu şomoioage de cîlţi. Mirarea celor patru călugări crescu şi mai mult cînd îl văzură pe conducătorul lor umblînd cu amnarul şi cremenea sub desagi. Focul mistui repede acele bagaje fără noimă la prima vedere.
— Aşa! spuse Zablije satisfăcut. Am plecat din Alba-Iulia cu bagaje multe, cum se cuvine unor bieţi călu gări care trăiesc departe de păcatele cetăţilor. Bagajele au fost pentru ochii lumii. Fără ele vom călători mai uşor. E voia Domnului să facem chiar azi o lucrare din cele mai frumoase. După asta veţi primi fiecare cincizeci de ducaţi.
Cuvioşii călugări ciuliră urechile auzind despre atîta bănet. La o sumă atît de mare nu se gîndiseră nici chiar în visările lor cele mai năstruşnice. Zablije îi privi cu multă bunătate, cugetînd fără patimă:
„După ce îl vom răpune pe Sigismund Báthory, am să-i omor pe rînd. N-am eu nevoie de asemenea martori.”
Spre amiază, călăreţii părăsiră Ampoiul şi se avîntară pe o coastă cu pădurea destul de rară, iar după o jumătate de ceas opriră caii printre brazii înalţi. Se aflau lîngă Stînca Diavolului. Strîns între pereţii de piatră ai munţilor, Ampoiul şi-a transformat albia într-un uluc şlefuit pînă la amănunt. În lungul ulucului apa cîntă copilăros de subţire, dar la bulboane îşi dovedeşte puterea printr-un ţipăt fără sfîrşit.
Părintele Zablije se dovedi un om precaut, obişnuit cu treburi de soiul acela. Îşi lăsă ortacii să se odihnească şi porni să cerceteze împrejurimile. În spatele lor, la cel mult cincisprezece paşi, începea un mărăciniş printre care se ames tecau vrejii de smeură abia muguriţi. Dincolo de mărăciniş locul cobora în pantă moale, apoi începea să urce fără întrerupere. Abătîndu-se puţin înspre dreapta, găsi un loc potrivit pentru priponirea cailor.
— Iată, sfinţiile-voastre, grăi Zablije satisfăcut, aici vom face din voia Domnului acea lucrare frumoasă despre care v-am pomenit. Peste cîteva ceasuri va trece pe cărarea de sub noi un boier mare dimpreună cu şapte slujitori. Aveţi fiecare cîte două pistoale.
— Cam prea mulţi, observă unul dintre ei.
Zablije zîmbi cu bunătate, dar vocea îi era aspră cînd îi răspunse.
— Acesta e marele tău păcat, frate Clement. Vorbeşti cînd nu trebuie. Cred că numai unele ajunări şi rugăciuni te vor vindeca de un atît de grav neajuns.
— O, sfinţia-ta! răspunse cu năduf cel mustrat. Ştiu că limbuţia nu se află printre harurile cereşti. Am încercat în fel şi chip să merg pe calea cea bună. De zece ani port în sîn o labă a sfîntului Antonio cel tăcut. I-am cîştigat-o la rişcă unui cuvios călugăr care slujea în mănăstirea Strahov din Praga. Dar de multă vreme mă gîndesc şi mă socot că s-ar putea să fie o imitaţie. Adică, să fi aparţinut unui păcătos oarecare. Dacă mai trec pe la Praga, am să-i răsucesc bunătatea de gît cinstitului călugăr.
— S-ar putea să fie falsă, zise Zablije gînditor. Cînd vom prinde răgaz de odihnă, o vom cerceta împreună. Poate facem schimb. Eu port la mine o broască uscată. Broasca e adusă de la Lacul Minunilor. Îţi dau broasca şi o jumătate din spinarea sfîntului Samuel cel Slăbănog.
— O broască?
— Ei, da! Ce te miri? Ţi-am zis că e din Lacul Minu nilor. Cînd apuc să mă cherchelesc, păcătuind cu darul necurat al băuturii, broasca începe să cînte. La chestii d-astea e dată dracului, Doamne iartă-mă!
— Ah, ah! se lumină Clement. Atunci, facem schimbul, sfinţia-ta.
— Mai vorbim noi. Acum e bine să tăinuim despre ce ne interesează. Cu slujitorii boierului nu avem nimic. Iar despre o urmărire din partea lor nici nu poate fi vorba. Ar trebui să alerge mult înainte sau îndărăt pînă să găsească un loc bun de urcat aici. Deci, pistoalele noastre vor fi îndreptate numai asupra boierului. După cum vedeţi, pe cărare nu pot merge doi călăreţi alături. Aşa că va fi timp destul să vi-l arăt pe omul nostru. Sper să fiu mulţumit de voi.
Călugării aprobară smeriţi. Zările erau limpezi ca ochii pruncului abia înţărcat. Mirosna de brazi, uşor amăruie, înviora aerul. Pădurile de răşinoase din dreapta şi din stînga Ampoiului se ridicau semeţe şi tăcute pînă pe crestele mari. Tăcerea din lumea aurului se dovedea nefiresc de adîncă. Dar călugării se aflau abia pe graniţa locurilor bogate în metalul atît de preţios.
*
În timp ce sfinţiile-lor pîndeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache Caravană se ţinea de pîrtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea călăreţului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache începu să sporovăiască uşor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de pe cal şi lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Cînd poposi la Măgura Vulpii, tolănit în iarba grasă de atîta sănătate, auzi zgomot slab în spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător şi se rostogoli într-o parte, dar dintre copaci îşi făcu apariţia Cae Indru.
— Era chiar timpul să mă ajungeţi, zise Caravană cotrobăind prin buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urîse de atîta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adîncurile hainei o bucată de brînză şi muşcă lacom.
— Vrei? întrebă Caravană arătîndu-i brînza a cărei culoare albă părea destul de îndoielnică.
— Nu, mulţumesc! zîmbi Cae.
— Păcat! răspunse grăsunul. Brînza adevărată şi bună o dibăceşti întîi după culoare. Cînd bate uşor în verde înseamnă că şi-a lepădat umezeala din ea. E drept că miroase niţel, însă fără asemenea calităţi poate să nu fie brînză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care şi-au vindecat bojocii mirosind brînză veche. Am un prieten în Cîmpia Zărandului. Brînză ca asta n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brînza cu cît miroase mai a dracului, cu atît devine mai gustoasă. Prietenul meu şi-a ridicat o căsuţă la margine de codru. Într-o toamnă, avînd unele treburi prin acele părţi, mi-am zis că n-ar strica să gust nişte brînză bună. Dar mă aflam în plină pădure şi se lăsase o ceaţă aşa din senin. Era o ceaţă deasă printre copaci de puteai să-ţi bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine pe asemenea ceaţă se dovedeşte neputincios. M-am gîndit că o să tremur toată noaptea. Însă, pe neaşteptate, simt un curent de aer proaspăt. Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vîntul. Şi cum şedeam aşa cam trist, rezemat de şaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de aer se simţea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcţia curentului şi după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gîndindu-se că mirosul vine de la un stîrv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brînza din Cîmpia Zărandului. Era un ins cam subţire, aplecat spre fineţuri şi lucruri de preţ. Cînd ne apropiem la vreo două ceasuri călare de căşărie, numai ce îl văd pe om că începe să se clatine. Zic:
„Ţi-e rău?”
Zice:
„Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.”
După un ceas, văd cum se ridică părul de pe calul prietenului meu. Zambilica e rezistent la mirosul de brînză, dar calul acestuia se bălăbănea cînd într-o parte, cînd în alta, ca beţivii. Însoţitorul meu era un om brav. A rezistat voiniceşte pînă cînd am ajuns la vreo cinci sute de paşi în faţa căşăriei. Acolo căzură ca trăsniţi şi om şi animal. Am descălecat degrabă. Amîndoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brînzar. Acesta s-a uitat lung la ei şi mi-a zis:
„Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de brînză veche are putere chiar şi asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte de a-i apuca damblaua!”
Apoi ne-am depărtat de căşărie. După o goană de un ceas, prietenul şi-a recăpătat vederea. Peste un alt ceas a mişcat o mînă, iar la jumătate de zi i-a revenit graiul. Odată s-au abătut nişte lotri prin Cîmpia Zărandului cu gîndul să prade căşăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborît mirosul cam la o poştă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cît o uşă, a ajuns pînă în faţa căşăriei unde a mai avut puterea să strige:
„Dau o baniţă cu galbeni celui care mă cară pînă după dealul de colo.”
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catîr pe care atîrna pielea ca poalele cămăşii ieşite din pantaloni. De slab şi de pricăjit ce era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc pînă la căşărie, iar dacă moare, să-i tăbăcesc pielea. Cînd ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl văd pe schilod că se îndreaptă de spinare şi porneşte la drum cu toată nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catîr călca mai apăsat şi mai sprinten. Iar cînd mai aveam doar un sfert de ceas pînă acolo, se pune slăbănogul pe o goană că abia mă ţineam după el cu Zambilica. Ajungem în căşărie şi mă uit mirat la arătare. Se învîrtea de colo pînă colo, fudul ca un rege al catîrilor. Trăgea aer în piept pînă se umfla ca un cimpoi şi-l slobozea parcă a părere de rău. După două săptămîni se rotunjise binişor. Am vrut să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate şi-şi bălăbănea căpă ţîna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la căşărie. Am mai îmbătrînit niţel şi nu mai rabd atît de bine mirosul. Ultima dată am plecat cu dureri de cap. Chiar şi Zambilica începe să tremure cînd simte mirosul căşăriei.
— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rîse Ducu cel Iute făcîndu-şi apariţia de după copaci.
— Să crezi tu că sînt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în Cîmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observînd brînza din mîinile grăsunului. Apoi lăsă armăsarul să pască şi se întinse lîngă prietenii săi, dornic de puţină odihnă. Marele spadasin care îi găurise pe contele Bindácz şi pe vestitul Perisini, arăta mai degrabă a copilandru ce se apropie de vîrsta bărbăţiei aşteptînd să-i dea primele tuleie pe faţa curată. Avea genele lungi, întoarse, nasul uşor coroiat, buzele puţin săltate la colţurile gurii, iar părul creţ căzut pe frunte sporea aerul său de tinereţe. Doar umerii, ceva mai largi decît obişnuiţii umeri ai băieţilor sub vîrsta maturităţii, îi dădeau un oarecare semn de voinicie.
— Chirilă Zece Cuţite trebuia să ajungă înaintea ta, Ducule, observă neliniştit Caravană.
— Aşa e. Mă miră lipsa lui.
— Poate că şi pe poarta păzită de el au ieşit călători, zise Cae.
— Poate, făcu Ducu gînditor, dar nu i-am văzut semnalul de fum.
— Plecăm fără el! hotărî Cae. Dacă mai întîrziem, s-ar putea să nu-i mai ajungem pe călugării despre care mi-a vorbit Costache.
— Călugări? se miră Ducu. Dar ce avem noi cu nişte bieţi călugări?
— Dacă le-ai fi văzut caii, n-ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred că ar fi fost destul numai faptul că şi-au ars bagajele în pădure.
— Am găsit urma de foc, răspunse Ducu. Pămîntul din vatră era cald. După căldura pămîntului am socotit că focul s-a stins abia de un ceas.
— N-ai greşit, zîmbi Indru. Sîntem cu un ceas în urma călugărilor. Deci, pe cai, prieteni!
*
Soarele trecuse puţin de cumpăna amiezii. Călugării picoteau pe Stînca Diavolului. Cîntecul subţire al Ampoiului făcea parcă şi mai adîncă liniştea locurilor. Dar ea se sparse curînd. Un zgomot de glasuri îi făcu pe călugări să tresară. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory apăru după un cot al cărării. Calul şi călăreţul trecură domol fără să bănuiască primejdia. Caii se strecurau în şir indian, la pas, poticnindu-se în bolovănişul cărării. Curînd ieşi la vedere Sigismund. Părintele Zablije făcu un semn scurt şi ridică pistoalele dimpreună cu ortacii săi. Dar în aceeaşi secundă se auzi în spatele lor vocea lui Caravană:
— Hei sfinţilor, aruncaţi pistoalele!
Călugării nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Săriră ca muşcaţi de şarpe şi traseră în acelaşi timp asupra grăsanului. Un ageamiu în locul lui Costache şi-ar fi aflat moartea. Dar focurile călugărilor nu mai întîlniră o ţintă vie, ci numai stîncile. De după trunchiul unui copac bîzîi prin aer ceva albicios. Părintele Zablije se îndoi de mijloc nedumerit, apoi căzu cu faţa înainte. Unul dintre vestitele cuţite ale lui Cae Indru se abătuse asupra sa. Buimac de cele întîmplate, părintele Clement apucă să tragă în direcţia lui Cae. Pistolul grăsanului Costache fulgeră prin tre stînci, iar călugărul se rostogoli pe povîrnişul dinspre Ampoi, pînă la picioarele lui Sigismund. În faţa unui asemenea dezastru, cei trei călugări o zbughiră către pădure, cătîndu-şi singuri pierzania. De două ori fulgerară cuţitele lui Cae. Doi dintre fugari se poticniră parcă trăsniţi. Ultimul ajunse dincolo de tufişuri şi se pomeni nas în nas cu Ducu. Văzîndu-l nu prea voinic la trup, călugărul smulse toporişca de la brîu. Armă grozavă pentru un om dibaci. Marele spadasin sări într-o parte evitînd năprasnica lovitură. Apoi fandă scurt, încheind astfel măcelul.
Costache ieşi la vedere şi-l salută pe Sigismund cam în doi peri, neştiind cum să i se adreseze acum cînd nu mai era principe.
— Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravană? întrebă acesta.
— Pe Zambilica mea, nimic! rîse grăsunul. Ce a fost nu mai e ...
— Dar ce a fost?
În locul lui Costache vorbi Indru, care apăru alături, spre totala uimirea a prinţului.
— Eşti sănătos, domnule Báthory?
— Da, domnule Indru, chiar foarte sănătos. Iar dacă poţi să-mi spui cine e acest călugăr picat din cer la picioarele calului meu, ţi-aş rămîne îndatorat.
— La asta mă gîndeam, zîmbi Cae. Domnul Costache are o frînghie destul de trainică. Ar fi o nimica toată să te caţeri pînă la noi.
Sigismund se codi în prima clipă gîndindu-se la o cursă. Lepădă însă iute acea bănuială. Indru şi Costache erau vrednici de toată preţuirea. Fu coborîtă frînghia. Fostul principe o prinse cu îndemînare.
— Mă bucură întîlnirea cu domniile-voastre, spuse cînd se văzu sus.
— Merită să te bucure chiar din toată inima, prinţe, rîse Caravană. Pramatiile astea îţi pregăteau prohodul.
— Mie? păli Sigismund.
— Aşa se pare, observă Cae. Dar iată că cel de colo se mişcă de-a binelea.
Prinţul privi în jur.
— Ah, ah! observă el. Aici a fost o adevărată bătălie.
— Chiar aşa, interveni Costache. O mică bătălie pentru viaţa voastră care a stat în cumpănă.
Porniră cu toţii spre călugăr. Acesta, prefăcîndu-se mai slăbit decît era, murmură abia auzit:
— Domnul cu voi, păcătoşilor! Sînt părintele Zablije, umil slujitor al bisericii. Oare se cuvine să lovească cineva într-un slujitor al celor sfinte? Domnul să vă ierte păcatele mari!
— Ia mai du-te dracului! rîse Costache. Degeaba încerci să ne duci cu vorba. Prin ţinuturile acestea au murit demult toţi ageamii. Iar cei care au scăpat cu viaţă din boala prostiei, s-au tras la cîmpie. Acolo se simt la largul lor. Adică, pot să bată cîmpii cît vor. Dar aici unde viaţa stă în cumpăna armelor şi a chibzuielii, e greu să-l prosteşti pe careva. De unde veneai, sfîntule?
— De la Zlatna, minţi Zablije. Am fost acolo să cum părăm nişte cai, atît de folositori celor care stau departe de cetăţi şi oraşe.
Cae şi Ducu nu interveniră în discuţie, cunoscînd şiretenia fără seamăn a grăsunului lor prieten. Costache nu întrebuinţa niciodată violenţa, la modă în acea vreme, pentru a scoate de la un om toate informaţiile dorite. Interogatoriul său se baza pe logică. O logică simplă, a unui om simplu, dar cu inteligenţă scăpărătoare. Cînd adversarul se arăta la fel de puternic, întrebuinţa alte haruri. În urmă cu vreo cîteva luni, oamenii lui Mihai-vodă prinseseră un dregător turc venit cu gînduri ascunse în cetatea Bucureştilor. Casnele n-au putut scoate o vorbă de la el. Costache Caravană a cerut să fie închis alături de turc o zi şi o noapte. Cînd s-a împlinit sorocul, avea toate informaţiile dorite.
— Frumoşi cai! observă Costache prefăcîndu-se a-l crede pe Zablije. Ar fi totuşi nişte nelămuriri. Eu dacă veneam de la Zlatna către Alba-Iulia, mi-aş fi continuat drumul pe sub stînci, nu prin locurile acestea neprielnice la mers.
Călugărul avea răspunsul pregătit, dovedindu-se peste măsură de şiret.
— Aşa am făcut şi noi, domnule pînă la intrarea pe vale. Acolo, animalul fratelui nostru Clement se scutură de povară şi se răsleţi către înălţimi. Abia aici am apucat să-l prindem.
— Apoi, zîmbi Costache, obosit de atîta alergătură, v-aţi odihnit pe stînca de deasupra Ampoiului.
— Chiar aşa, aprobă călugărul.
— Da, nu e rău! Vă odihneaţi cu pistoalele în mîini.
— Ah, domnule! spuse Zablije spăşit. Vremurile sînt grele prin aceste părţi. Atît de grele încît chiar nişte umile feţe bisericeşti au nevoie de arme. Ţara aurului e plină de oameni buni, dar şi de lotri.
— Deci aţi venit aici să vă odihniţi, lăsînd caii ascunşi la o distanţă de trei sute de paşi? Eu totdeauna mă odihnesc alături de cal.
— Nu, domnule! Ne-am odihnit acolo. Aici am venit să căutăm un loc bun de coborît în potecă. Auzind zarvă de glasuri în lungul Ampoiului, ne-am pregătit de apărare. Apoi, v-aţi năpustit domniile-voastre peste noi.
— Eşti mare mincinos, jupîne călugăr. Te-am urmărit azi dimineaţă cînd ai ieşit din Alba-Iulia.
— Nu-i adevărat! răspunse Zablije fără a-şi arăta surprinderea.
— Ai ieşit prin poarta de sud, continuă Costache rîzînd.
— Nu!
— Te-am auzit dintre mărăcinii de acolo cum puneai la cale uciderea prinţului Sigismund.
— Nu-i adevărat!
— Ascultă, Zablije! continuă să rîdă Caravană. Am întîlnit la viaţa mea vulpoi mai mari decît tine. Cu ăia mi-a fost mai greu. Tu eşti şiret, dar n-ai trăit destul în pădure sau în locuri de mare primejdie, pentru a dibăci unele haruri folositoare. Zici că vii de la Zlatna?
— Chiar aşa, domnule! răspunse hotărît călugărul.
— Mda! Nu eşti nătărău, cumetre Zablije, ci numai nepriceput. Potcoavele cailor voştri sînt la fel. Ei bine, aceste potcoave pot fi văzute pe tot drumul de aici pînă la Alba-Iulia. Acum ce mai spui?
Zablije nu era prost să nu recunoască nişte adevăruri limpezi ca lumina zilei.
— E adevărat că venim de la Alba-Iulia, răspunse el. Dar asta nu dovedeşte că am hotărît uciderea măriei-sale Sigismund Báthory.
— Bine! chicoti grăsunul. Am să-ţi arăt şi alte dovezi.
— Dar îl cunosc pe omul acesta, interveni mirat Sigismund. E omul de încredere al vărului nostru Andrei Báthory.
— Deci e limpede, zise Cae.
— Chiar prea limpede, se îngălbeni Sigismund. Pramatia! O biată pramatie în haină de cardinal. Ticălosul! Îi era teamă că mă voi întoarce în scaunul principatului. Ei bine, mă întorc şi-l strivesc.
— Nu! Nu e bine, îl întrerupse Cae. Acum vărul vostru e principe. Acum el are întreaga putere.
— Să-l las nepedepsit?
— N-am spus asta. Am spus doar să nu te întorci acum.
— Dar sînt un Báthory, domnilor.
— Şi el e un Báthory. Urmează-ţi drumul, prinţe! Răzbunarea cere timp şi chibzuială.
— Ai dreptate, îşi reveni Sigismund. Întorcîndu-mă azi, mi-aş pierde viaţa. Dacă a încercat o dată, nimic nu-l va opri să încerce şi a doua oară. Ar mai fi totuşi o cale, continuă preocupat. Vă ofer două mii de ducaţi pentru viaţa lui.
— Dar noi nu sîntem asasini, îl întrerupse Cae cu răceală.
— Ah, iertaţi-mă, domnilor! Mînia mă împiedică să judec. Da, da, mă voi îndepărta de aceste locuri.
— E cea mai bună măsură, observă Cae.
— Aşa cred şi eu. Dar voi striga pe toate drumurile că a încercat să-mi ia viaţa. Vor afla toţi nobilii principatului.
— Să nu afle! Pe nobilii principatului îi doare în cot de soarta voastră. Cîţi dintre ei s-au grăbit să vă arate simpatia acum la plecare? Apoi, puţini ar crede asemenea vorbe. Păstrează taina pînă se va ivi prilejul nimerit! De fapt, e taina grea a unei familii mari.
— Poate că e mai bine aşa, oftă el. Iar acum a venit vremea să vă mulţumesc. Noi n-am fost niciodată prieteni, domnilor.
— Nu-i vina noastră, zîmbi Ducu.
— Ştiu. E a mea. Fericit e domnul Ţării Româneşti că are asemenea slujitori.
— Nu slujitori, prinţe, rîse Indru. Noi nu putem fi slujitorii unui om, ci numai ai neamului nostru.
— Da, da, zise Sigismund, cu cît vă cunosc mai mult cu atît mă cuprinde mirarea. Alţii în locul vostru m-ar fi lăsat să pier. V-aţi primejduit viaţa pentru mine. Or, pri mej duirea vieţii nu se poate plăti în aur. Totuşi s-a ivit prilejul să vă fac măcar un serviciu. Domnul Chirilă Zece Cuţite a căzut în mîinile cardinalului. Căpitanul Jager l-a arestat în zori, chiar lîngă poarta cetăţii Alba-Iulia. Nu-i va fi uşor prietenului vostru, mai ales că a doborît patru dintre oştenii lui Jager.
— Prins? tresări Caravană. Dar nu există nici un ordin de urmărire împotriva noastră.
— Există acum. Pentru capetele voastre, cardinalul oferă opt sute de ducaţi.
— O! exclamă Ducu admirativ, am ajuns la preţ mare.
— E timpul să ne despărţim, hotărî Cae. Va trebui să luăm unele măsuri pentru salvarea lui Chirilă .
— Va fi greu, observă Sigismund. Adică, nu. Cu domniile-voastre mă aştept la orice.
Prinţul scoase o pungă ce se dovedea nu tocmai uşoară. Cotrobăi prin ea şi alese trei inele în a căror montură strălu ceau pietre de mare preţ.
— Iată, murmură cu glasul înecat de emoţie, vă las nişte amintiri. M-aş simţi umilit în faţa unui refuz.
— Nimeni nu poate respinge nişte amintiri, zise Caravană la fel de emoţionat.
Îşi strînseră mîinile tăcuţi. Fostul principe nu mai avea nimic din vechiul său aer arogant. Ar fi vrut să le spună acelor tineri cuvinte mult mai frumoase, dar mintea lui se arăta neputincioasă după o astfel de încercare. Întreaga lui fiinţă simţi nevoia unei mîngîieri. Dacă Indru şi-ar fi desfăcut braţele, s-ar fi aruncat la pieptul lui şi nu s-ar fi ruşinat să plîngă. Pînă ieri, fusese cel mai strălucitor om al principelui. Azi simţi pentru prima oară că e singur. „Doamne, Dumnezeule! gîndi el. Toată simpatia şi strălucirea din jurul fostei mele puteri se dovedeşte numai minciună. Cine şi-ar fi închipuit că în clipele mele cele mai grele să-i am alături tocmai pe oamenii pe care i-am prigonit cîndva. Fericit e conducătorul ce ştie să-şi aleagă prietenii! Fericit e conducătorul care deosebeşte linguşeala şi făţărnicia de sinceritate şi dragoste! Eu n-am văzut nimic atîta vreme cît am fost principe. Iar azi culeg roadele.”
Se scutură din gîndurile lui şi apucă frînghia cu un gest disperat, apoi coborî printre slujitori şi se mistui în lungul Ampoiului.
— Eu plec la Alba-Iulia, spuse Cae, privind trist în urma lui Sigismund.
— Poate împreună cu noi, observă Ducu.
— Nu, prietene! Merg singur. Nu are rost să ne băgăm cu toţii în gura lupului. Am un plan care cred că e bun. Pentru reuşita lui, ar fi bine să mă aşteptaţi aici pînă la miezul nopţii. Să nu-i îngropaţi pe călugării morţi! S-ar putea să avem nevoie de ei chiar azi. Dacă nu mă întorc pînă la miezul nopţii, înseamnă că planul meu nu a reuşit. Atunci veţi hotărî voi salvarea mea şi a lui Chirilă.
O pală de vînt îndoi vîrfurile brazilor făcîndu-i să cînte şi trecu prin inima pădurii ca un fior.
Taina cavalerilor de Ioan Dan volumul 4
Capitolul 1
A
colo unde apa Săsarului întîlneşte dulce prag de cîmpie, se ridica pe vremuri o frumoasă cetate cunoscută sub numele de Rîul Femeilor. Împins dintr-o parte de puterea aspră a Dealului Florilor, primit molcom în potolita cîmpie, Săsarul îşi domoleşte goana de copil zurbagiu, parcă mirat. Apa, curată ca zîmbetul pruncului, descoperă pietrele şi nisipul de pe fund, a căror culoare bate cînd verde, cînd către galben-roşcat, cu sclipiri ciudate. Neştiutor şi năvalnic, Săsarul spală sînul munţilor şi aduce la vale grăunte de aur. Secole de-a rîndul, oamenii de prin partea locului au cernut nisipul în ciururi şi au adunat cu migală preţiosul metal. Cîntînd uimitor de subţire, Săsarul nu lua seama la mănoasa ocupaţie, aşa cum pruncul nu ştie că zîmbetul său şi sclipirea de diamante a ochilor încălzeşte inimile celor vîrstnici.
Mai tîrziu, cetatea şi-a luat numele de Baia Mare, după minele de aur din împrejurimi. Aşezată la răscrucea drumurilor din nord, cetatea îşi acoperea spatele cu tăria munţilor şi îşi odihnea picioarele mari în cîmpie. Vechiul drum care şerpuia printre codrii falnici de la Dealul Solovanului către Munţii Gutin şi peste ei, în frumoase încolăciri, făcea bună legătură cu Sighetul. În faţa cetăţii Baia Mare, el se bifurca fie spre Dej şi chiar mai departe, către Cluj, fie prin Ţara Oaşului, pe sub dealuri cu vii şi livezi, prin cîmpii vestite pentru roadele lor, pînă dincolo de Satu Mare.
Avînd o aşezare atît de binecuvîntată, Baia Mare îşi trăgea seva bogăţiilor pe vechile drumuri ale nordului. În zilele de tîrg soseau acolo carele Maramureşului încărcate cu cergi miţoase, lucrate în văile Izei şi Vişeului, bărbînţe grele ca viţeii de lapte, cu vestita brînză de la Ieud, Săpînţa, Strîmtura, sau tocmai de sus, de la Borşa. Mîndrele cioplituri în lemn de prin Munţii Rodnei, sau merele galben-roşcate, bătute în coajă cu suflet de soare aspru, blănuri scumpe de jder, de sobol sau de vidră.
Din Ţara Oaşului, veşnic învăluită în legende, alte care aduceau pînze de in şi de cînepă, grîu curat şi lucios ca lacrima de mamă, coşerci mari cu struguri gălbui, plăcuţi la vedere ca pruncii despuiaţi, piersici cît pumnul, al căror parfum delicat amintea dulcele sîn de fecioară, pere cu aroma păcătoasă, desfrînată şi îmbietoare ca sărutul ibovnicei. Acolo se vindeau cuţite cu plăsele de os, rod al meşterilor făurari din Apa, din Seini ori din Călineşti. Butoaiele pîntecoase cu vin auriu închegau prietenii sau aspre încăierări, iar ţuica din pragul Maramureşului, bună de leac pentru sufletul trist, ori de chef pentru voinici, putea să oblojească un zmeu.
Pe drumul Dejului veneau cîrduri de cai falnici, cu ochii răi, cu pielea veşnic înfiorată ca oglinda lacului măturat de vînt, crescuţi la Satu Lung, la Ileanda, ori pe valea Chiuarului. De la cetatea Ciceu, vestite pietre de moară ferecate în obezi, pistoale lucrate la Cluj, armuri şi arme tăioase tocmai de la Bistriţa Năsăudului.
Din munţi, sau chiar mai aproape, din Dealul Florilor, aurul scormonit cu migală, cobora fără încetare prin marile tainiţe ale cetăţii. Bogăţia în aur a Munţilor Maramureşului şedea la cumpănă cu cea a vestiţilor Apuseni. Atraşi de mira jul preţiosului metal, aventurieri de toate neamurile veneau pe acele meleaguri, se pierdeau prin păduri nesfîrşite, dar puţini mai luau drumul îndărăt; fie că se omorau între ei, fie că picau sub mîinile grele ale asprilor bărbaţi din nord.
În seara zilei de 8 februarie a anului 1600, un călăreţ intră prin poarta de sud a cetăţii Baia Mare. Oştenii de gardă îi cercetară hîrtiile, apoi îl sloboziră. O jumătate de ceas mai tîrziu, călătorul se opri în faţa unei case înconjurate de arbori şi ziduri mari. Întunericul nu adunase în punga lui adîncă toată lumina zilei, astfel că proaspătul musafir al cetăţii recunoscu fără greutate ceea ce căuta. Casa, mult retrasă către fundul curţii, avea zăbrele de fier groase cît funiile şi uşi de stejar cu ferestre mici, parcă anume făcute ca să ţină stavilă bună în caz de asediu.
Satisfăcut de rezultatul observaţiilor sale, călăreţul descălecă sprinten şi bătu cu ţeava pistolului în poartă. De undeva de printre copaci, apăru un bărbat între două vîrste, nu prea mare la trup, dar temeinic aplecat spre desfrîul grăsimii. Ochii lui mălăieţi îl priviră pe cel din uliţă cu vădită plictiseală, apoi grăsunul se retrase, hotărît a-şi căta de treburi.
—Hei, omule! grăi străinul înciudat. Ai auzit că am bătut în poartă?
—Cum te văd şi cum mă vezi.
—Atunci, poate că te ajută mintea să te întrebi de rostul acestei bătăi.
—Nu, domnule, răspunse grăsunul. Dacă ai fi venit la vreme de lumină, m-aş fi aplecat peste zid să te întreb ce doreşti. Fiindcă cei care bat pe la porţi, totdeauna doresc ceva. Dar noaptea nu stăm de vorbă cu nimeni. Aşteaptă să se facă ziuă.
—Încă nu-i noapte, rîse cel de la poartă.
—Ah, ah, domnule! zîmbi grăsunul. Peste zid o mai fi ceva lumină. De cînd e lumea există lumină dincolo de ziduri, însă aici, te asigur că-i noapte de-a binelea. D-aia ziceam că pînă mîine…
—O noapte în uliţă? Eşti nebun, omule! se răsti vizitatorul.
Grăsunul îl privi galeş, apoi răspunse cu frumoasă cumpătare a glasului:
—Nu zic ba. Poate că am ceva sminteală de minte, dar nu mai rea decît a domniei-tale, care te încumeţi în asemenea vremuri tulburi să baţi la poartă de creştin taman în faptul serii. Adio, domnule. Dacă ai ceva treburi aici, nu-i nici o grabă pînă mîine.
—Bine! se învoi necunoscutul schimbînd tactica. Pari să fii un om înţelept. Cunoşti valoarea unui ducat de aur.
Vădit interesat, grăsunul se aplecă peste zid şi răspunse cu chibzuială:
—O cunosc, domnule. Ducaţii nu prea se înghesuie în buzunarele mele, însă cu cît le duci dorul mai arzător, cu atît le ştii mai bine puterea.
—Drace! grăi necunoscutul. Frumoasă judecată. Asta îmi dovedeşte că ducatul meu va găsi în domnia-ta un stăpîn vrednic.
Zicînd acestea, aruncă moneda peste zid. Zgomotul ei la atingerea cu piatra sună în urechile grăsunului ca un cîntec de heruvimi, dar acesta nu se lăsă ispitit de muzică, ci prinse aurul cu îndemînare şi-l strecură în ascunzişurile hainei.
—Care e numele domniei-tale? întrebă străinul.
—Clement.
—Eşti prietenul lui Zablije?
—Nu, domnule, majordomul.
—Aha! Stăpînul e acasă?
—Uneori.
—Măi să fie! Şi cum aş putea să aflu?
—Greu, foarte greu, răspunse Clement. Mai treci pe aici. Acum nu-mi amintesc…
—Poate că ar fi mai uşor să încalec zidul şi să-ţi ard vreo două scatoalce. Astea întotdeauna împrospătează memoria.
—Adevărat, domnule! recunoscu majordomul. Aveţi dreptate în privinţa acestei metode, pe care am aplicat-o şi eu adesea, cu rezultate frumoase. Totuşi, mi-e teamă că planul domniei-tale ar avea ceva cusururi. Pistolul meu e dat naibii. Doamne iartă-mă! Ia foc din te-miri-ce. Dacă încaleci zidul şi rămîi doar olog, înseamnă că te-ai născut în zodie bună. Mai bine stăm la taclale pînă se face ziuă. Ţi-aş putea vorbi ceva despre geneză, fiindcă povestea cu mărul lui Adam încă nu a fost lămurită. Sînt mulţi cuvioşi patriarhi care cred că Adam ar fi gustat nu din măr, ci din sînul Evei…
—La dracu! îl întrerupse musafirul. Isprăveşte cu aiurelile astea şi nu uita că am şi eu un pistol!
—Nici o clipă, dar nu vei trage. Eşti străin de locurile acestea. Ba cred chiar că te fereşti a vorbii tare, ceea ce-mi dovedeşte că nu doreşti un scandal. Văd că eşti voinic. Mai văd că faţa domniei-tale, destul de îngrijită, ca să zic aşa, arată să nu fii om de rînd…
—Omule! îşi pierdu străinul răbdarea. Zablije nu va fi prea încîntat aflînd că mă ţii la poartă.
—Iar aveţi dreptate, zîmbi Clement. Vă atrag totuşi atenţia că stăpînul meu mă plăteşte prost, şi dacă nu-i jumulesc pe cei ce-l caută, risc să mor sărac.
—Mda! murmură cel de la poartă aruncînd încă un ducat peste zid. Ai fi acum în stare să-ţi vesteşti stăpînul?
—Fără tăgadă, zise Clement plin de bunăvoinţă. Eu cu cît sînt mai greu, cu atît alerg mai iute. Pînă la ziuă ajung sigur în faţa stăpînului.
Străinul duse mîna la pistol, un gest aprig, dar se răzgîndi la fel de iute.
„Va trebui să am răbdare pînă intru în ogradă, gîndi el. Abia pe urmă îl cotonogesc. Un scandal în stradă nu-mi convine, fiindcă aş putea atrage străjile”.
—Ai nevoie de o noapte întreagă pentru a face cîţiva paşi? întrebă cu blîndeţe.
—Nu, rîse majordomul, am nevoie de încă un ducat ca să prind destulă greutate.
Obţinînd cea de a treia monedă, Clement ocoli clădirea masivă de piatră, către o uşă dosnică. Intrarea din faţă slujea numai seniorului casei, sfinţia-sa părintele Zablije. Grăsunul majordom trecu prin salonul frumos luminat, unde buştenii mari cît omul trosneau veseli în căminul imens. Din camera alăturată răzbeau mirosuri gingaşe de unsori aromate, care arătau ceasul potrivit pentru masajul de seară al stăpînului. Părintele Zablije şedea întins pe o masă lungă, iar doi slujitori pricepuţi îi ungeau trupul. Pîntecul său, rotunjit binişor, contrasta cu umerii largi, ce se potriveau mai degrabă unui luptător decît cuviosului călugăr. Cel de-al treilea slujitor, mărunt şi obez, ţinea în mîini un evantai uriaş, pe care îl mişca deasupra stăpînului într-o dulce alintare, chiar dacă nu-şi avea rostul pe vreme de iarnă.
Auzind zgomotul uşii, Zablije întoarse nasul mare, coroiat ca un plisc de şoim şi grăi cu suavă lenevie:
—Ah, Clement, Clement! Cînd vei învăţa oare că e mare păcat să-ţi tulburi stăpînul ce se îngrijeşte de partea lui pămîntească?
—Iertare, sfinţia-ta! murmură grăsunul majordom. Numai unele treburi grabnice mă aduc aici la ceas nepotrivit. Se află afară un călăreţ care doreşte să te vadă.
—Un călăreţ? bombăni Zablije nemulţumit. Doar ştii că seara nu primim oaspeţi. Spune-i, fiule, să mai treacă pe la noi! Se va găsi cîndva un prilej să ne coborîm privirile cucernice asupra lui. Să-i mîntuim sufletul păcătos prin împreunarea degetelor, sau prin ridicarea ochilor către cer. Iar dacă duhul răului va stărui în sufletul său, îl vom atinge cu un os din spinarea sfîntului Veniamin. Du-te, fiule! Gîndurile noastre au luat drumul cugetului înalt.
„Să te ia naiba, Doamne iartă-mă! socoti Clement, sătul de izmenelile stăpînului. De cînd ai prins ceva cheag de bani, îţi dai nişte ifose mai mari decît ale prinţilor.”
Apoi grăi cu frumoasă plecăciune:
—Sfinţia-ta, omul vine de la drum şi pare încărcat cu aur.
Auzind asemenea vorbe, Zablije sări sprinten de pe masă, îmbrăcă un halat, îi concedie cu un gest pe cei trei slujitori şi zise fără a se arăta prea grăbit:
—Adu-l, fiule!
Clement părăsi încăperea, dar nu se repezi în întîmpinarea străinului, ci în direcţie opusă.
„Dacă-i deschid poarta ăluia din uliţă, se gîndi el, îmi rupe cîteva coaste înainte de a-i spune că ne bucură vizita. Mai bine îl trimit pe fratele Gaşpar, care aduce la corp cu mine, chiar dacă picioarele lui se arată ceva mai scurte. Iar dacă trupul său se va alege cu ceva ponoase, ne vom ruga pentru grabnica lui tămăduire.”
Zablije îşi primi oaspetele în salon. Privirea lui, alunecoasă ca argintul-viu, îl măsură pe străin temeinic, în vreme ce pe faţă i se aşternu un zîmbet îngăduitor, aşa cum se cuvenea unui cuvios călugăr. Şi chiar atunci cînd îşi recunoscu musafirul, înfăţişarea lui nu se schimbă cu nimic.
—Ah, Zablije! rîse străinul privindu-l cu ochi de cunoscător. Pari un adevărat prinţ. Oare ţinutul acesta plin de aur şi-a coborît harurile asupra ta? Locuinţa cu mobilă scumpă, mulţimea slujitorilor, toată bogăţia din jurul tău arată că duci o viaţă plină de huzur. Te-ai lepădat oare de rasa călugărească?
Plăcut impresionat de uluirea acestuia, Zablije ridică ochii către cer într-o prefăcută umilinţă, dar grăi cu tonul unui mare senior, fandosindu-se în fel şi chip.
—Ia loc, domnule Samuel! Au trecut patru ani de la ultima noastră întîlnire. E drept că în aceşti ani am ajuns la o stare bună şi că am lepădat rasa monahală, însă e tot atît de drept că sufletul nostru a rămas aplecat spre cele sfinte. Iar bunurile din jur ne aduc scîrbă, chiar dacă le folosim pentru netrebnica viaţă pămîntească. Sînt cîţiva ani de cînd veniturile mari nu ne mai îngăduie să locuim într-o chilie, fiindcă în mijlocul bogăţiilor sufletul se poate apleca mai vîrtos către gînduri înalte, lipsindu-ne de chemări lacome.
—Să nu o luăm razna, dragul meu! zîmbi ironic musafirul. Acum un an nu aveai o lescaie. Se împlinesc două luni de cînd ai cumpărat casa şi tot ce e în jurul tău.
Zablije îşi reţinu o tresărire, însă încruntarea bruscă a ochilor îi trădară uimirea. Străinul, ager în priviri, observă mărunta schimbare şi continuă să zîmbească.
—De unde ştii? întrebă gazda înăbuşindu-şi un căscat printr-o frumoasă acoperire cu palma.
—Ei, la naiba! Chiar dacă nu te-am văzut de multă vreme, m-am interesat mereu de sfinţia-ta, aşa cum se cuvine între prieteni.
—Înseamnă că prietenia te-a adus aici, iscodi Zablije.
—Da şi nu. Am venit mai degrabă să-ţi propun un tîrg din care vom cîştiga amîndoi.
—Un tîrg? Un cîştig? Dar am destul, domnule, răspunse călugărul, precaut. Acum, doar gîndurile pioase au căutare la noi. Ba mai mult: cred că am putea să te ajutăm cu ceva rugăciuni adînci.
Samuel bătu tarapanaua pe masă cu vîrful degetelor, spre disperarea gazdei, care prinse în ochii lui o sclipire de batjocură. Tăcură cîteva clipe, studiindu-se, apoi musafirul spuse blînd:
—Nu ai mare lucru, Zablije. Şi zău că nu e cazul să te ascunzi de un prieten vechi. Acum două luni dispuneai de o mie de ducaţi. Ca orice om înţelept, ţi-ai depus aurul la marele negustor Petreuş. Cumpărarea casei, a mobilierului, plata servitorilor şi alte cheltuieli te-au lipsit de nouă sute şi ceva de ducaţi. Astfel că la ceasul acesta mai dispui doar de şaizeci sau şaptezeci. Peste cîteva luni vei fi strîmtorat şi va trebui să-ţi iei rămas bun de la viaţa asta de huzur.
Vorbele lui Samuel îl uluiră cu totul.
—Adevărat! recunoscu el după îndelungă chibzuială, întrebîndu-se de scopul vizitei lui Samuel. Mă miră totuşi că ştii asemenea lucruri. Dacă nu ai ceva haruri necurate, înseamnă că numai o minune te-a ajutat.
—Minune? rîse musafirul bine dispus. Credeam că mă cunoşti mai temeinic. Dar nu despre asta doresc să discutăm. Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi cinci sute de ducaţi?
Zablije ciuli urechile, iar ochii îi sclipiră lacomi. Apoi, faţa lui îşi recăpătă aerul cucernic.
„Samuel are nevoie de serviciile mele, gîndi el. Ei bine, să le vindem cît putem de scump. După sumă, pare să fie ceva tare primejdios. Dar oricît ar fi primejdia de mare, banii aceştia m-ar scoate din toate nevoile. Cine oferă cinci sute de ducaţi e departe de a fi om cu stare mijlocie, ceea ce înseamnă că ar mai putea adăuga ceva peste. Deci, să nu ne pripim.”
Ghicindu-i gîndurile, oaspetele îi rîse în faţă, iar cuvintele lui îl năuciră cu totul pe Zablije.
—Dacă lucrurile se vor desfăşura cu bună rînduială, să ştii că mă las jumulit. La asta te gîndeai adineauri.
—Nu, minţi călugărul, nu la asta, ci la faptul că domnia-ta nu oferi niciodată nimic fără să ceri. Ce doreşti în schimbul acestei sume?
—Eşti sigur că nu ne aude nimeni?
—Sigur, poţi să vorbeşti. Slujitorii s-au retras în casa cea mică, după cum e obiceiul cînd primesc oaspeţi. Aşa că nu mai rămîne decît să aflu ce doreşti în schimbul ducaţilor.
Samuel şezu puţin în cumpănă, să-şi aleagă cuvintele cu grijă, apoi spuse:
—Eu nu vreau nimic, dar cineva doreşte moartea lui Mihai, principele Transilvaniei şi al Ţării Româneşti.
Dacă s-ar fi despicat pereţii în clipa aceea, Zablije nu ar fi fost mai uluit. Îşi privi musafirul cînd cu un ochi, cînd cu altul, parcă hotărît a descoperi la el ceva semne de nerozie.
—Glumeşti, bîlbîi palid.
—N-am timp de şagă, dragul meu.
—Şi cine-i persoana care doreşte moartea lui Mihai-vodă?
—Asta o poţi afla numai dacă facem tîrgul.
—Ah, domnule Samuel! grăi Zablije. Mi-e teamă că nu sînt omul potrivit. Nu uita că te afli în faţa unui călugăr aplecat spre cele sfinte.
—Ei, la naiba! îl întrerupse oaspetele. Ai fost slujitor al bisericii, dar călugării te-au alungat dintre ei. S-a aflat că anul trecut ai încercat să-l ucizi pe Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. După cum vezi, viaţa ta nu are secrete pentru mine. Alta e pricina. Ţi-e frică.
—Adevărat! recunoscu Zablije. Acesta este cuvîntul. Să ştii că taica Zablije nu dă cu piciorul unei afaceri promiţătoare, dar nici nu e destul de nătîng ca să intre în gura lupului. Şi ce lup! Mihai-vodă ştie să-şi apere pielea chiar mai bine decît cred unii. Şi zău că e cazul să mi-o apăr şi eu, mai ales că nu am alta de schimb. În urmă cu ani, cînd a scos Ţara Românească de sub turci, aceştia au încercat în fel şi chip să-l omoare. Emirul Ibrahim, care crezuse că l-a prins în cursă pe valah, a pierit sub mîna călăului. După ce a cucerit Transilvania, nobilii au căutat şi ei să-l omoare prin vicleşug. Ei bine, Petre Huszar, conducătorul complotului, a căzut sub cuţitul cavalerului Cae Indru. Pe vremea cînd erai în cîrdăşie cu Rocco Perisini, cel ce rîvnea la scaunul de domnie al Ţării Româneşti, ai încercat să-i iei viaţa marelui principe. Şi care a fost rezultatul? Perisini şi-a găsit moartea sub spada lui Ducu cel Iute, iar domnul Cae Indru a avut bunătatea să te ierte. Nu, prietene, nu facem tîrgul. Mi-e teamă să mă bag într-o astfel de afacere păguboasă. Am o piele gingaşă, de care mă simt foarte legat. Ar fi o prostie să o pun la bătaie, chiar dacă azi mă aflu strîmtorat de bani. Domnii Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite, Ducu cel Iute, Sile Adormitu, părintele Grasa, Niţă Praştie, Tufănel, Toroipan şi Găluşcă stau la pîndă în jurul principelui, ca nişte dulăi care adulmecă cea mai mică urmă de primejdie. Iar dintre colţii lor, puţini au scăpat cu viaţă.
—Mda! zîmbi oaspetele. Voi căuta în altă parte. La nevoie, voi oferi o mie de ducaţi.
—O mie? murmură fostul călugăr ca dus pe gînduri. Cu asemenea avere şi cu ce am acum, aş duce-o zece ani în huzur, dar mi-e frică.
—Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Voi găsi pe cineva să facă lucrarea pentru o mie cinci sute.
—Iesus-Maria! se clătină Zablije. O adevărată comoară. Păcat că mi-e frică.
—Mare păcat! grăi musafirul ridicîndu-se. Ei, la revedere, prietene. M-aş fi bucurat să închei afacerea cu tine, văzîndu-te atît de strîmtorat. Şi zău că nu-mi părea rău dacă-ţi ofeream chiar două mii!
—Sfîntă Lucreţia! îngăimă fostul călugăr. Aşteaptă, domnule! Ce te grăbeşti aşa?
—Timpul meu e măsurat.
—Ah, ah! se văicări Zablije cu toată sinceritatea, destul de rară la un om ca el. Dai năvală peste mine la ceas de pioasă pregătire pentru odihna de noapte. Îmi propui un complot care mă năuceşte şi nu-mi laşi răgaz de chibzuială adîncă. Nu cunosc nimic din planul domniei-tale. Ba mai mult: nici nu-ţi trece prin minte să mi-l arăţi înainte de a primi consimţămîntul meu. Oricît ai fi de grăbit, oricît de mare este taina planului, nu-mi poţi cere să mă hotărăsc înainte de a-l cunoaşte. Noi doi am lucrat mult împreună şi totdeauna cu folos. Între noi nu a încăput niciodată trădarea. De fapt, acesta ar fi măcar unul dintre temeiurile pentru care mă cauţi. Iar dacă mi-ai pomenit de gîndul de a-l răpune pe Mihai-vodă, nu văd ce te-ar opri să-mi spui şi restul. Şi chiar de nu ne vom înţelege, doar ştii că tainele altora stau în mintea mea ca într-un mormînt.
„Aşa este, gîndi Samuel. Nici eu nu m-aş băga într-o afacere primejdioasă înainte de a cunoaşte amănunte.”
Îl privi adînc pe fostul călugăr, apoi se hotărî. Cătă în buzunarul de la piept şi scoase o cutie nu mai mare ca doi galbeni puşi unul peste altul.
—Iată, zise el, aici se află un praf alburiu. L-am adus de la Genova şi mă costă o sută de ducaţi. S-ar zice că e cea mai straşnică otravă din cîte se cunosc. Pusă într-un cazan cu mîncare, cantitatea aceasta poate omorî o sută de oameni. Peste două săptămîni, adică în ziua de douăzeci şi doi, Mihai-vodă va pleca din Alba-Iulia spre Sibiu. În arsenalul din Sibiu se toarnă şaizeci de tunuri. Principele doreşte să le vadă şi, ca de obicei, va fi însoţit de domnii Indru, Costache, Ducu, Chirilă, Sile Adormitu, părintele Grasa şi ceilalţi dulăi de care te sperii. Pe timpul cardinalului Andrei Báthory erai un obişnuit al palatului princiar. Deci nu-ţi va fi greu să te descurci în imensa clădire.
—Ah, domnule Samuel! murmură fostul călugăr. De departe, toate lucrurile par simple. Dacă priveşti munţii de la distanţă, ai convingerea că poţi urca sprinten pînă pe crestele lor. Abia cînd ajungi în faţa stîncilor drepte îţi dai seama de neajunsuri. Toate coridoarele, încăperile şi intrările palatului stau în paza străjilor. Nimeni nu calcă acolo după pofta inimii.
—Ştiu, aprobă Samuel. D-aia te-am ales pe tine. Eşti unul dintre puţinii oameni care cunosc bine interiorul palatului.
—Dar asta nu ajută cu nimic. Străjile nu-mi vor îngădui să fac măcar un pas dincolo de poartă. Mă vor lua la întrebări şi voi sfîrşi prin a fi arestat.
—Crezi? Ei bine, domnul Cae Indru îţi va înlesni intrarea acolo.
—Indru? sări Zablije, descumpănit doar o clipă. Să nu-mi spui că l-ai cumpărat cu aur pe nepotul principelui, fiindcă n-am puterea să te cred.
—Of, Zablije, mereu mă întrerupi! Ai ştiut vreodată că Indru are un frate? Că fratele îi seamănă leit, chiar dacă e mai în vîrstă cu unsprezece ani?
—Nu.
—Te cred. Puţini ştiu. Pe frate îl cheamă Dumitraşcu şi e un biet nebun care se vrea domn al Ţării Româneşti. Sigismund Báthory l-a pescuit de undeva în Silezia, uimit de asemănarea lui cu Indru. Acest Dumitraşcu te va introduce în palatul princiar.
—Dumitraşcu? se miră Zablije. Ştiam că Petru Cercel, fostul domn al Ţării Româneşti, a avut un singur fiu, pe Marcu, sau, cum îşi zice el azi, Cae Indru.
—Ştii puţin, sfinţia-ta, grăi Samuel. Petru Cercel a avut trei copii. Pe Dumitraşcu, pe Marcu şi o fiică, născută în capitala Franţei. Despre fată nu s-a aflat mare lucru. Pare a fi mlădiţă dintr-o dragoste tăinuită. Cercel a pomenit desre ea înainte de moarte.
—Nu-i de mirare, murmură fostul călugăr. Petru era un bărbat frumos şi a locuit multă vreme la Paris. Acolo, poate să se fi încurcat cu vreo doamnă de la curtea Franţei.
Apoi se lumină brusc.
—Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că Dumitraşcu are drepturi înaintea lui Cae Indru asupra scaunului domnesc din Ţara Românească. De ce nu-l folosiţi pe el? Cu asemenea înfăţişare, ar găsi un prilej să se apropie de Mihai-vodă şi să-l ucidă. În felul acesta, drumul spre domnie i-ar fi deschis.
—Ţi-am spus că-i nebun, îl întrerupse oaspetele. Boala îl apucă rar, ce-i drept, dar nu poţi pune temei pe un om cu mintea răvăşită. Ne vom mulţumi să te introducă în palat.
—Poate, murmură Zablije gînditor. Dar dacă Dumitraşcu se va întoarce împotriva noastră? Dacă va da totul în vileag?
—Asta nu, nu, dragă Zablije. Acum şapte-opt ani, Dumitraşcu a lucrat împotriva lui Mihai-vodă, însă fără folos. Acum i s-a promis scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Totuşi, nu sînt lămurit. Să zicem că Dumitraşcu va fi luat drept Cae Indru. Că vom intra în palat. Şi care-i cîştigul?
—Mare cîştig, răspunse oaspetele. După lupta de la Şelimbăr, principele Mihai nu s-a simţit prea bine cu sănătatea. Unele lovituri grele căpătate acolo şi-au arătat răutate mai tîrziu. Felcerul Zimmermann îl tratează cu ceva leacuri. Un borcan cu astfel de leacuri se află întotdeauna pe masa de lîngă patul principelui. Va fi destul să amesteci praful acesta cu ceea ce vezi în borcan.
—Şi dacă Mihai-vodă nu se va atinge de leacuri?
—O! rîse oaspetele. Nu-l cunoşti, dragul meu. Omul acesta nu lasă nimic la întîmplare. Iar acum, după ce ţi-am lămurit planul meu, nu mai rămîne decît să batem palma.
—Ar mai fi vreme pentru asta, se codi Zablije. Întîi ar trebui să stabilim suma care mi se cuvine, fiindcă ce mi-ai spus…
—Eşti lacom, sfinţia-ta, grăi Samuel aspru.
Fostul călugăr nu luă seama la observaţiile acestuia. Ridică nasul ca o lamă de cosor, închise un ochi, îşi împreună mîinile într-un gest cucernic şi gîndi:
„Ştie că sînt singurul om în stare să descurce această afacere. Două mii de ducaţi reprezintă o avere la care n-aş fi visat niciodată. M-aş fi învoit chiar şi cu jumătate din sumă, iar dacă mă cercetez bine, poate chiar cu un sfert. Totuşi, ar fi păcat să nu mai ciugulim ceva. Cred că pungaşul acesta cîştigă de două ori pe atît, sau poate chiar mai bine.”
—Trei mii, prietene drag, şuieră Zablije mîngîindu-şi faţa.
Samuel tresări şi-i răspunse întunecat:
—Două. Aceasta e suma de care dispun.
—Măcar două mii opt sute, milostivule!
—Două.
—Poate două mii cinci sute, suflet bun de creştin, zise întinzînd mîinile a binecuvîntare.
—Două.
—E ultimul tău cuvînt, frate scump?
—Ultimul.
—Fie, tîlharule! mîrîi Zablije transpirat. Cine dă aurul?
—Ieremia Movilă domnul Moldovei şi Sigismund Báthory fostul principe al Transilvaniei.
—Unde îl primesc?
—Iată o hîrtie pentru o mie de ducaţi. Restul – după ce se va isprăvi lucrarea. Te voi aştepta la hanul Lumina Zorilor din Teiuş.
—Pot să te mai întreb ceva?
—Chiar te rog.
—Ce urmăreşte Sigismund?
—Scaunul principatului Transilvaniei.
—Dar Ieremia Movilă?
—Scaunul Ţării Româneşti, în care ar vrea să-l aşeze pe fratele său Simion Movilă.
Zablije îl privi mirat, iar întrebarea lui veni destul de firesc:
—Parcă ziceai că domnia aceasta i-a fost promisă lui Dumitraşcu.
—Da, aşa ziceam, zîmbi Samuel. Promisă, e tocmai cuvîntul care trebuie. Dar de la promisiune la faptă, drumul se arată lung.
—Înţeleg, murmură Zablije. Dumitraşcu se va alege cu praful de pe tobă. Totuşi, el rămîne o ameninţare. Văzîndu-se păgubit, ar putea vorbi despre asasinarea lui Mihai-vodă.
—Ar putea, dar nu o va face. Cum îţi închipui că am lăsa noi în viaţă un astfel de martor?
Zablije închise un ochi. Era un tic al său în momentele de uimire.
—Vrei să zici că pe Dumitraşcu îl aşteaptă…
—Da, asta vreau să zic. Iar sarcina îţi revine ţie. La Alba-Iulia veţi călători cu o trăsură. Şi tot cu ea vă veţi şi întoarce. Ei bine, cred că nicăieri nu există prilej mai bun pentru o lovitură de cuţit decît în trăsură. Asta se va petrece între Alba-Iulia şi Teiuş. Uciderea lui Dumitraşcu îţi aduce încă două sute de ducaţi.
—Dar şi eu voi fi un martor nedorit, se lumină brusc fostul călugăr. Cime îmi garantează că voi rămîne în viaţă?
—Eu! Am lucrat mult împreună şi iată că eşti mai sănătos ca oricînd. Şi vom mai lucra, dragă Zablije. Dacă pe Dumitraşcu l-aş fi angajat din voinţa mea, l-aş fi apărat de necazuri. Totdeauna mi-am apărat oamenii. Poate-i un cusur al meu că ştiu să fiu loial chiar în afaceri necurate.
Gazda recunoscu în sinea lui temeinicia acelor vorbe. Ştia că Samuel are astfel de calităţi.
—Totuşi, nu pricep un lucru, zise el. De unde pînă unde prietenia lui Ieremia Movilă cu Sigismund Báthory?
—Ah! rîse oaspetele. Domnul Moldovei s-ar face prieten şi cu Dracul. E dornic de mărire şi putere. Sigismund îi aduce aur şi oşti din Polonia. Azi, lucrează frumos împreună, dar mîine cine ştie ce va fi? De va ajunge Sigismund principe al Transilvaniei, Movilă poate să-şi ia rămas bun de la scaunul său de domnie. Însă primejdia e mai apropiată azi. Ieremia ştie că principele Mihai pregăteşte o intrare cu oşti în Moldova. Şi mai ştie că nu l-ar putea opri. Mihai doreşte unirea valahilor de pretutindeni. De va rămîne în viaţă, o va face, fiindcă în ultimii şapte ani s-a dovedit cel mai mare general din Europa. Ai fost la Şelimbăr, Zablije?
—Am fost şi te rog să mă crezi că am privit lupta cu ochi de cunoscător. Şedeam pe Dealul Gregori, şi mă uitam foarte mirat. Ca număr, oştile erau la fel. Cam treizeci de mii de oameni avea cardinalul Andrei Báthory şi tot pe atît Mihai-vodă. Oştile comitatelor, îmbrăcate în zale, tunurile mari de sub zidurile Sibiului, poziţia bună ocupată de principele Andrei mă încredinţau că armata lui Mihai-vodă va îngenunchea în mai puţin de un ceas. Că va fi un măcel cum nu s-a văzut prin acele părţi. După nouă ceasuri de luptă, cînd oamenii lui Andrei Báthory şi toată floarea nobilimii din jurul lui se spulberaseră cu totul, am crezut că visez urît.
—Da, aprobă Samuel îngîndurat. Am fost şi eu acolo. Puţini au crezut într-o victorie a celor din Ţara Românească. Ştii care a fost secretul ei?
—Nu, recunoscu Zablije.
—Te cred. Mihai a venit cu oşti uşoare, fiindcă a înţeles, înaintea altor generali, că cele greoaie, îmbrăcate în zale şi armuri, şi-au cam trăit traiul. Adică au început să moară o dată cu apariţia armelor de foc. Acesta a fost secretul victoriei. Unirea celor două ţări române sub un singur conducător i-a uimit pe mulţi. Imperiul austriac şi-a dat seama că are în Mihai-vodă un vasal prea puternic. Marea nobilime a Transilvaniei, uluită şi învinsă lîngă zidurile Sibiului, s-a pomenit peste noapte cu un principe din neamul valahilor. Polonii, care visau o graniţă cu turcii pe Dunăre, şi-au văzut planurile spulberate. Iar turcii pricep abia acum că au greşit aplaudînd intrarea lui Mihai în Transilvania. O ţară a valahilor unită sub un astfel de general înseamnă scăderea influenţei turceşti spre nord şi spre apus. Aşa stînd lucrurile, prevăd mari necazuri pentru viteazul principe. Dacă nu vom reuşi noi, în viitoarele luni se vor găsi alţii care vor plăti în aur uciderea lui Mihai-vodă. Ameninţările stau atît de mari peste el, încît de va scăpa din încercarea noastră nu-i va fi de nici un folos. Principele nu va apuca viu sfîrşitul iernii. Asta ţi-o spun fiindcă ştiu multe.
—După căldura vorbelor, mă mir că-i doreşti moartea.
Oaspetele surîse.
—Nu o doresc, dragul meu. Îl admir. Oameni ca el se nasc rar. Poate o dată la cîteva sute de ani. Din păcate, inte resele mele nu se potrivesc cu ale lui. Am patruzeci de ani şi sînt sărac. Dacă aş fi slujit la curtea acestui principe, m-aş fi bucurat poate de onoruri, însă aur nu găseşti la el. Şi-a risipit întreaga avere spre folosul ţării.
—Totuşi, o seamă de cavaleri îl slujesc fără plată.
—Adevărat, dar ei sînt valahi. Eu n-am ţară. Nici nu ştiu unde m-am născut.
—Grea treabă! zise călugărul, atent la gîndurile sale.
—Foarte grea! încuviinţă Samuel. Dacă izbîndeşti, eşti un om făcut. Sigismund va uita răul ce l-ai încercat anul trecut asupra lui. De va ajunge iar principe al Transilvaniei vom lucra împreună pentru el. Şi m-ar mira dacă nu te va face episcop.
—Dumitraşcu ştie că este nepotul lui Mihai-vodă?
—Cum naiba să nu ştie? Doar a luptat împotriva lui pentru scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Dar despre Cae Indru a aflat ceva?
—Nu. El îl cunoaşte numai sub numele de Marcu. Acum opt ani, cei doi fraţi s-au despărţit cu duşmănie. Dumitraşcu a plecat spre apus, purtînd în umăr o rană lăsată de spada lui Indru.
—De ce s-au duelat?
—Fiindcă Indru şi-a dat seama că Mihai-vodă este cel mai bun, cel mai potrivit dintre ei pentru domnia din Ţara Românească.
—Mda! şi unde îl întîlnesc pe Dumitraşcu?
—Am eu grijă, răspunse oaspetele. Dar ia spune-mi, de ce ţii unsprezece slujitori?
Fostul călugăr se încruntă doar o clipă, apoi răspunse cu sinceritate:
—Domnule, mulţimea lor mă desfată. Cînd ies în uliţă, sînt un nimic. Acest lucru mă ustură. D-aia în casă la mine vreau să fiu rege.
—E un fel de a vedea lucrurile, admise musafirul. Totuşi, am aflat că printre ei ar fi şi o femeie trupeşă. O femeie lîngă un fost călugăr care mai are chemări spre lucrările sfinte mă miră.
—Dar nu-i nimic de mirare, domnule. Cu ea discut , seara, despre facerea lumii.
Samuel îşi reţinu un zîmbet. Numai ochii lui inteligenţi licăriră uşor spre veselie.
Tăcură. Zablije luă două pahare şi le umplu cu ţuică. Prin coridorul slab luminat se strecură o umbră. Neliniştit ca un animal care simte primejdia, Samuel deschise uşa, dar coridorul era pustiu. Jăraticul din cămin murea treptat. Afară se iscase un vînt din senin şi pălmuia ferestrele cu zgomot aspru. Curînd, lumînările de seu închiseră ochii. Noaptea sărise peste hotarul ei de mijloc.
Roman istoric foileton
EPISODUL 1
DESPRE CUM AU ÎNCĂPUT DOI VREDNICI CĂLUGĂRI ÎNTR-O SUTANĂ
Pe la 1600 şi ceva, dacă cineva şi-ar fi sumeţit privirea peste dealurile mângâieţe de dincolo de Vaslui, ar fi putut zări la o aruncătură de ochi două siluete mergând aplecate sub suflarea neostoită a crivăţului de Crâm. Prima siluetă era înaltă, ciupită de vărsat, cu nasul coroiat şi urechile clăpăuge ascunse sub pletele proaspăt retezate. A doua siluetă părea mai scundă, dar la o iscodire mai atentă se vădea a fi un tânăr extraordinar de înalt, cu picioarele răşchirate, pistruiat, cu părul cânepiu şi cu un ochi hoţoman care-ar fi făcut să tremure orice femeiuşcă mai slabă în virtute. După veşmânt, ai fi socotit că sunt călugări benedictini, numai că pe cap purtau bască. Mergeau iuţit, înturnându-şi din când în când capul cu grijire. Când ajunseră în Văioaga Ursului, făcură popas.
— Preacuvioase Metodiu, grăi cel tânăr cu sfială, dar nu fără o zâmbire scurtă în colţul gurei, îi fi şi matale ostenit de atâta cale. Să stăm oleacă întru Domnul.
— Domnul a dat, Domnul a luat! Oftă cel bătrân, aşezându-şi ciolanele turceşte. Fiule, urma el scoţând de mâncare, să dăm trupului ce-i al trupului, căci fără dânsul sufletul este egal cu zero. Ia şi îmbucă!
Prânzul lor fu simplu: două frunze de măcriş, trei prune uscate, un boţ de mămăligă rece, o ceapă şi-un iepure prins la repezeala. Dar pe când se ospătau ei ’nălţând în gând mulţămire Atoatefăcătorului, numai ce se auzi un tropot crescând pe vale şi cât ai bate o dată din palme, Văioaga Ursului se umplu de chiot.
— Tătarii! — mai apucă să strige călugărul bătrân, ascunzându-l pe cel tânăr sub sutană.
Tătarii îi înconjurară bătând sălbatic caii cu scările de lemn. Unul mai răsărit se răsti la bătrân:
— Ştacrâhm, hrâcmă!
— Ma io no capisco! — se bâlbâi Metodiu.
EPISODUL 2
DESPRE CUM AU LUAT ŞTIRE CEΙ DOI CĂLUGĂRI DE RÂNDUIALA TĂTĂREASCĂ
Auzind vorbele bătrânului, tătarul îşi miji ochii oblic:
— Lei paria italiano? — întrebă el.
— Si, io parlo – răspunse înfricoşat Metodiu.
Fata tuciurie, dar frumoasa a tătarului se încreţi într-un zâmbet:
— Bravo, signore, grăi el într-o italiană cursivă, mâhnitul meu suflet se bucură că întâlneşte în aceste pustietăţi un om de o aleasă educaţiune a spiritului, iar urechii mele îi sunt plăcute zvonurile dulci ale unor cuvinte de viţă nobilă, altele decât cele barbare.
— Cum, se miră Metodiu, matale ştii italiana?
— Precum vezi, răspunse tătarul. Tatăl meu, Hantătar, văzându-mă cu tragere la carte, m-a dat la şcoli. Am terminat anul trecut La Padova, secţia clasice. O să mă-ntrebi poate ce caut pe-aici. Ducatele italiene trec printr-o grozavă criză economică, o ciumă, şi cu toate că aveam pe diplomă”magna cum laudae”, nu m-am putut angaja la niciun duce. Aşa că m-am întors acasă la vechile obiceiuri: prădez pustietăţile şi mă hrănesc cu visuri. Dacă drumul domniei-tale nu o ia prea pieziş faţă de al meu şi dacă inima nu ţi-e prea înfricoşată de arătările oamenilor mei, atunci rogu-te să-mi fii oaspete împreună cu tovarăşul pe care dacă-l mai ţii mult sub sutană, încredinţat fi-voi că va năduşi. Tabăra mea e aproape.
Într-adevăr, călugărul cel tânăr abia mai răsufla. Ruşinat şi speriat, ieşi la iveală.
— Nu-ţi fie teamă, fiule, grăi Metodiu. Domnul tătar e om de treabă.
Apoi, întorcându-se spre hanul cel tânăr:
— Vom veni la tine şi te vom cinsti, dar nu mult, căci alte gânduri decât cele ale ospeţiei ne mână drumurile. Pulvis et umbra sumus!
— Amen! — răspunse tătarul, dând pinteni calului.
După vreun ceas bun de călărit în goană, pe deşelate, hoarda toată şi cei doi călugări ajunseră în tabăra tătărească. De cum pătrunseră printre corturi, nu mică fu mirarea celor doi oaspeţi când văzură ciudata rânduială ce părea a domni acolo. În faţa unui cort vişiniu, şapte tătari tineri făceau coadă, fiecare cu o carte în mână. Un tătar bătrân le lua cărţile şi le dădea altele noi. În dreapta, patru tătăroaice pliveau un strat cu ceapă de Nipru, iar altele două teşeau un covor cu frumoase motive tradiţionale. Lângă un cort mai înalt, de culoarea oului de dropie, un tătar aproape gol stătea aplecat peste o tiparniţă. În sfârşit, în centrul taberei, pozând unui iconar pleşuv cu barbă rară, stătea culcată pe-o parte o superbă tătăroaică tânără, cu ochi verzi, adânci, în care lumina soarelui se oglindea ca într-o apă leneşă.
Inima călugărului cel tânăr tresări.
EPISODUL 3
CE DISCUTAU DOI TINERI PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI Al XVII-LEA
Văzând privirea tânărului călugăr furişându-se spre tătăroaică, hanul îşi dezveli dinţii din aur de la căderea Constantinopolului (1453) într-un surâs subţire, înţelept.
— Îţi place? — întrebă el. Vino să te prezint. Ε sora mea.
Tătăroaica se răsuci alene, şerpeşte, şi din ochi îi scăpărară spre călugăr două fulgere mici, pudice, ca două gămălii de ac.
— Mă cheamă Huruzuma! — spuse ca cu un uşor accent asiatic. Pe tine cum te cheamă?
— Iovănuț! — răspunse simplu călugărul.
O clipă, privirile li se întâlniră.”Nu mă ispiti, Doamne, în halul ăsta”, gândi Iovănuț cu spaimă.
— Vii de departe? — îl întrebă ea.
— Dă p-acilea! — răspunse el evaziv.
De undeva începu să cânte o mierlă. Adia un vântişor şi mirosea frumos de te trăsnea.
— Noi vă lăsăm acum o clipă! — spuse hanul. Apoi, întorcându-se spre Metodiu: Să mergem, părinte. Vreau să-ţi arăt haremul.
Se depărtară. Tinerii rămaseră singuri.
— Şezi! — spuse tătăroaica. Relaxează-te. Îi fi ostenit. Călătoreşti mult?
— Enorm de mult! — zise Iovănuț aşezându-se cu sfială.
— Dar de ce umbli atâta?
— Oamenii sunt ca banii. Aia sunt mai buni care îmbla în toate ţările.
— Şi-acuma de unde vii?
Iovănuţ îşi ridică cu grijire capul, privi atent în jur şi zise încet:
— Da’ nu spui la nimeni?
— Ce ’şt copil?!
— De la Râm! — şopti el.
Mierla tăcu brusc.
EPISODUL 4
ÎN DRUM SPRE HAREM
Lăsându-i pe cei doi tineri mâncându-se din priviri să-şi depene amintirile, hanul şi Metodiu o luară agale spre harem.
— Signore – grăi Metodiu cu glas coborât – acuma noi am luat-o agale spre harem. Eu pă matale te înţeleg, că eşti în putere şi vei fi având şapte vieţi în pieptu-ți de aramă. Însă cu… la harem… să-mi fie cu iertare…
— Amore, more, ore, re probantur amicitiae! — răspunse zâmbind tătarul. Ori ţi-e teamă că-ţi pierzi sufletul?
— Ei, sufletul… Nu de suflet mi-e mie. Teamă – spuse visător călugărul. Animi volant, corpora manent, cum au zis proorocii. De trup mi-e frică. Trupul – această necunoscută.
— Ciudaţi mai sunteţi şi voi, dunărenii! — medită tătarul.
— Aşa ne-a fost scris, s-avem tihna vântului şi nestatornicia apelor. Dar nu ne plângem. Rămânem. Suntem. Toţi. Azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut.
— Am ajuns – zise tătarul, arătând poarta haremului pe care era desenată tradiţionala stemă tătărească: un cap de bour înfipt într-un cap de suliţă.
Dedesubtul stemei stătea scris cu litere deşănţate un vechi dicton asiatic:”Inter arma silent musae”.
— Eu nu intru – zise călugărul cu hotărâre.
— Dacă tu nu intri, eu intru – făcu tătarul ameninţător.
— Atunci întru şi eu, zise Metodiu.
Şi intrară. Înăuntru, întuneric. Îi izbi un miros dă ananas. Metodiu înainta cu băgare de scamă, când într-un colt se deschise încet o uşă pe care se strecură o rază languroasă de lumină. Metodiu şovăi o clipă, se apropie cu sfială de uşă, o deschise mai tare, îşi miji ochii şi… ce să vezi?
EPISODUL 5
UN HAREM MODEL
Intrând pe uşa mascată de trupul superb al unei tătăroaice mascate de trupul masiv al unui eunuc, Metodiu se opri zgâit în prag: în camera cufundată într-un semiîntuneric plăcut şi din care se zvoneau dulci sunete de liră, se aflau şapte tătăroaice tinere, toate una şi una, unduindu-se uşor în jurul unei maşinării ciudate, într-un coif, aşezat pe perini şi trăgând dintr-o lulea de fildeş ţinută cu grație de o eunucă, stătea cufundat în gânduri un tătar bătrân, complet ras şi având tatuate pe piept şi Crucea”Sfântul Gheorghe”şi-a Semilunei Stea.
— Ce e asta? — bâigui Metodiu arătând spre maşinărie.
— O tiparniţă, monşer! — lămuri hanul cel tânăr.
— Şi ce tipăriţi? — făcu Metodiu plăcut surprins.
— Psaltiri, Cazanii, Lexicoane,”Istoria Imperiului Otoman”, partea cu creşterea.
— Bine, bine, da’ fetele?
— Sunt de la corectură.
— Şi… el? — şopti Metodiu, trăgând cu coada ochiului spre tătarul cel tatuat.
— El? El a câştiga concursul”Dintre sute de tătari”. Să ţi-l prezint. Îl cheamă Mârzac.
Se apropiară.
— Bag samă că, în ciuda celor lumeşti ce vă stau în preajmă, gândul nu se sparie sub povara îmbierilor – grăi cu blândeţe Metodiu către Mârzac.
— Plăcut zvon vine urechilor mele – spuse Mârzac fără să ridice capul. Nu te mira, străine, că dulceaţa ispitei nu mă mai încearcă. Căci nu iaste alta mai de folos zăbavă decât cetitu cărţilor.
— Adevărat grăieşti – răspunse Metodiu. Dar eu aşa cuget, că îi fi fost şi matale tânăr odată şi-ai cunoscut poate floarea picatului.
La vorbele acestea, Mârzac zâmbi amar şi, drept răspuns, îşi arătă umărul stâng pe care erau tatuate cuvintele: IULIŞKA, MOHACI, 1526.
EPISODUL 6
CE MAI DISCUTAU DOI TINERI PE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA
În timp ce hanul şi Metodiu vizitau haremul, Iovănuţ, călugărul cel tânăr, şi Huruzuma, sora de lapte a tătarului, rămăseseră singuri.
— Care va să zică vii de la Râm! — spuse graseind tătăroaica, ridicându-se într-o rână.
Iovănuţ nu îndrăzni s-o privească drept. Educaţia puritană pe care i-o dăduseră acasă în familie părinţii săi, răzăşi în ţinutul Neamţului, educaţie potrivit căreia femeia trebuie să stea la locul ei, nu să stea într-o rână, îl făcea să tindă a se feri de apropieri periculoase.
— Şi cum îţi spuneam – reluă Huruzuma – care va să zică vii de la Râm, nu? De ce nu-mi răspunzi?
Călugărul cel tânăr ridică în sfârşit privirea pe sub gene, pregătindu-se să răspundă politicos, dar ferm,”da, vin de la Râm”, însă tătăroaica nu-l lăsă să înceapă, ci continuă ea:
— Ce fericit poţi fi, domnule Iovănuț! Umbli atâta şi vezi atâtea! Pe când cu… tot în stepă. Mă uit în dreapta: stepă. Mă uit în stânga: stepă. Mă uit în sus… ce să mai vorbim?!
„Mde!”îşi spuse în gând Iovănuţ, zărindu-i totuşi Huruzumei vârful botinei în formă de semilună cum se mişca jucăuş prin iarba îmbelşugată care creştea illo tempore pe-acolo, pe lângă Nistru.
— Mă plictisesc îngrozitor! — şopti tătăroaica, uitându-se în toate părţile. Degeaba ştiu scrisul şi cititul. N-am cu cine schimba o impresie, o locuţiune, decât cu frate-meu. Domnule Iovănuţ, să nu-ţi faci o impresie greşită despre mine, dar şi eu sunt om. Aş vrea şi cu să mă plimb, să-mi deschid sufletul cuiva… Ştii, domnule călugăr, cu n-am fost niciodată la mare…
Iovănuţ stătea cu capul în piept, jucându-se cu un ciucure de la sutană. Mărturisirile Huruzumei îl tulburau nespus.
— Cu toate acestea, urmă deodată veselă Huruzuma, în general n-o ducem rău. Seara mai facem câte-un foc de tabără, mai punem vreascuri, glumim, râdem, cântăm… Vrei să – ti cânt ceva?
Şi, fără să mai aştepte încuviinţarea, Huruzuma, lăsându-şi capul pe spate, începu să cânte cu glas sonor, înalt, plăcut:
— Te preaslăvim, mărite Baikal…”
EPISODUL 7
UN TAIFAS NU FĂRĂ TÂLC
După ce se lămuri asupra rosturilor pe deplin întemeiate, atât de nobile, ale acelui harem-tiparniţă, Metodiu, care avea nu puţine primăveri în trupu-i tomnatec, simţi nevoia să se hodinească.
— Nu obosesc a lăuda obşteasca osârdie ce văz aici – grăi el către tătar. Ochii-mi se desfată, inima se-nalţă. Dar adevăr zic ţie, mărite han, că nevrednicele mele picioare sunt departe de cuget şi nu mai voiesc a-l asculta. Au greşesc mult dacă, văzând colea acel minunai jilţ, poftesc a şedea cum, iaca, şi fac?
— Nicidecum, răspunse tătarul înclinându-se. Noi înşine preţuim şederea. Zăbava, când vine dinăuntru, vesteşte ridicarea, precum şi ridicarea precede prăbuşirea. Şezi, preacuvioase, simte-te bine, căci în curând te vei înălţa.
— Ibi bene, ubi sum, cum au zis proorocii! Oftă cu plăcere Metodiu.
— Tuzuma, se-ntoarse hanul cel tânăr către o eunucă de prin preajmă, adă-ne, rogu-te, o cupă de kumâs.
Eunuca dispăru fâşâind uşor şi reveni cu două potire alburii.
— Ştii, mărite han – grăi Metodiu după ce gustă dintr-o cupă, uitându-mă eu prin ceaslovurile voastre, am băgat de seamă că slova poeticească nu-i nici mai lungă, nici mai scurtă, ci tocmai potrivită. Lucru de mirare: câţi iambi, atâtea dactile.
— Suntem o cultură tânără – răspunse tătarul, luând şi dânsul loc. Noi, precum vezi, am pornit de la foarte puţin. Ce zic eu? De la zero. Acuma judecă şi dumneata: puteam eu lăsa versul liber? O mare poezie trebuie să aibă ritm. Unde nu e ritm, acolo nu e poetică şi o poezie vasăzică ceva fără poetică?
— Pricep, grăi Metodiu. Pricep şi mă minunez. Să – ti dea Dumnezeu sănătate!
— Lăsaţi… se jenă tătarul, plecând ochii. În sănătatea dumitale!
— Bogdaproste! — răspunse Metodiu şi deşertă cupa.
EPISODUL 8
ÎN CARE SE ADUCE CURATA MULŢĂMIRE CETITORIULUI ŞI RĂSAR NOI CHIPURI VREDNICE DE ŢINUT MINTE
Îngăduie-ne, Cetitoriule, care le apleci cu sfielnică grijă asupra rândurilor aceste, a face aici o pauză. Trageţi şi tu răsuflarea, hodineşte-ti ochii şi lasă-i să lunece iute peste vorbe, căci n-avem a spune nimic din ceea ce, îndeobşte, îţi retine atenţia. Aibi încredere în noi, nu te ducem pre tine în ispită de la trebi, nu mai povestim, ci facem puţintică retorică. Şezi colea lângă noi şi întinde – te o clipită. Precum noi obosim cu scrisul, aşijderea tu cu cititul. Ut pictura, lectura. Nu umbla încrâncenat după înţelesuri şi pricini acolo unde însuşi izvoditorului îi scapă, ci tolănit cum bine-ţi şade la umbra istorisirilor în pârg, lasă creionul roşu în iarbă şi priveşte cu ochi blânzi, somnoroşi, ce frază frumoasă am scos. Aşa!
Să-i lăsăm acum o vreme pe Metodiu şi pe han, pe iovănuţ şi pe Huruzuma, să se bucure de dulceaţa vieţii de tabără şi să ne aruncăm privirea peste stepă. Ce zărim? Scoală, Cetitoriule!
La o oarecare depărtare de tabără, trei oameni pe trei cai veneau încet, la pas. Caii abia mai mergeau, călăreţii abia se mai ţineau. Cel din mijloc, mai gras, bărbos, bine îmbrăcat, cu o căciulă de jder pe cap, ofta şi se uita des în urmă. Îl însoţeau doi tovarăşi: unul înalt, spătos, întunecat la chip, altul mai tinerel.
— Lasă gândurile negre, mărite Doamne! — grăi cel spătos. Nu sunt vremile supt oameni, ci oamenii supt vremi. Ieri ai fost, azi nu eşti. Ieri şedeai, azi umbli.
— Oi, oi, oi, spătare Vulture! — se văită cel gras, trăgându-se de barbă. Măcar dacă apucam să-mi iau cărţile!
PARTEA I
Cutremurul
CAPITOLUL 1
Harta Franţei dispăruse din fereastra Biroului German de Propagandă şi în locul ei apăruseră Insulele Britanice. Se liniştiseră cu toţii. Le părea rău, desigur, că următoarea victimă trebuia să fie vechea lor aliată, dar decît să fi fost România însăşi... La sfîrşitul lui iunie Bucureştii erau un oraş fierbinte, uscat şi plin de praf. Iarba se veştejea prin grădinile publice. La şosea, frunze de tei şi de castan, răscolite parcă de suflul unui furnal, se răsuceau veştede ca nişte hârtii şi începeau să cadă, ca la venirea toamnei. Fiecare dimineaţă începea cu o lumină albă, violentă, strecurîndu-se printre obloane şi transperante. Cînd îşi mîncau micul dejun prin balcoane, oamenii simţeau în aer mirosul căldurii. La amiază, discul solar părea că se împrăştie pe cer, ca un lingou într-o baie de argint topit. Drumurile tîrîndu-se spre aeroport ridicau pîlpîiri de miraj. Te dureau ochii de atîta lumină. După-a- miaza, aerul fierbinte părea că se adună între faţadele înalte ale clădirilor, solidificat prin ocrul norilor de praf. Oamenii dormeau amorţiţi de căldură. în timpul pauzei de prînz, tramvaiele erau înţesate de funcţionari grăbindu-se spre dormitoarele umbrite de acasă. Pe la 5, cînd atmosfera era mai suportabilă, birourile se deschideau din nou, iar cei bogaţi şi cei fără de slujbă aşteptau să vină seara.
Seara s-au răspîndit şi zvonurile despre ultimatum. Străzile erau pline de oameni plimbîndu-se în amurgul timpuriu. Trecătorii, aruncînd cîte o privire la harta din vitrina Biroului German de Propagandă, făceau speculaţii despre posibila rezistenţă a britanicilor, cînd deodată au aflat de pretenţiile Rusiei şi Marea Britanie a fost pe loc uitată.
Desigur, cererea nu fusese încă anunţată oficial. Ziarele de seară nici nu aminteau de ea. Ca în toate cazurile grave, autorităţile încercau să păstreze secretul, dar în Bucureşti nimic nu putea să rămînă ascuns prea multă vreme. Abia transmisese ministrul sovietic ultimatumul, că ziariştii străini de la Athenee Palace şi aflaseră detaliile. Rusia cerea retrocedarea Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina, asupra căreia nu avea nici un drept. Ultimatumul era valabil pînă a doua zi, la miezul nopţii. La cîteva minute după anunţarea lor în hotel, ştirile au ajuns pe străzile înţesate de oameni, făcînd înconjurul restaurantelor şi cafenelelor. Capitala era în fierbere; temerile iniţiale se transformaseră într-o adevărată panică. Toţi păreau cuprinşi de isterie.
In seara aceea, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitate, se afla la Mavrodaphne, cu soţia sa, Harriet. Cineva a intrat, strigînd. Dezordinea a cuprins într-o clipă cafeneaua spaţioasă şi bine luminată. Oamenii săriseră în picioare şi vociferau nemulţumiţi, protestînd şi urlînd unii la alţii, chiar necunoscuţi fiind. Soţii Pringle îi auzeau învi- novăţindu-i pe evrei, pe comunişti, pe aliaţii învinşi, pe Madam Lupescu, pe rege şi pe Urdureanu, nesuferitul ministru de Finanţe - dar învinuindu-i de ce?
Harriet, o fată brunetă şi subţire, din ce în ce mai slabă în acele ultime luni petrecute într-o lume în descompunere, era scoasă din minţi de agitaţia ciudată din local:
Trebuie să fie germanii. Vom fi prinşi în cursă....
Se tot vorbea de invazia germană.
Guy încercă să afle ceva la masa vecină. Înţelegînd că e englez, omul îl apostrofă imediat în engleză:
Numai Sir Stafford Cripps ne-a făcut asta!
Ce anume?
I-a determinat pe ruşi să ne ia Basarabia şi să ne fure Bucovina, cu minunatele ei păduri de fag, a adăugat femeia de lîngă el.
Guy, un tînăr solid, cu ochelari care-i accentuau aerul blajin şi nevinovat, răspunse cu obişnuita sa bunăvoinţă că numitul Cripps abia ajunsese la Moscova în dimineaţa aceea, deci nu avusese timp să influenţeze pe nimeni în nici un fel; dar celălalt îi întorsese spatele, nerăbdător.
Harriet interveni:
S-ar părea că nimeni nu i-a considerat pe ruşi o primejdie pînă acum.
Cu toate acestea, comuniştii, cu doctrina lor marxistă, fără nici un Dumnezeu, erau mai temuţi chiar decît naziştii.
Auzind vorbindu-se englezeşte, un bătrîn sări de la o masă din apropiere şi le aminti tuturor că Marea Britanie era una dintre puterile garante pentru România. Acum, cînd România era ameninţată, ce aveau englezii de gînd să facă?
Nimic, nimic! - urla el furios - sînt şi ei terminaţi!
Şi execută o fandare adîncă înspre ei, cu umbrela de
soare din mătase indiană.
Harriet privea neliniştită în jur. Cînd ajunsese în Bucureşti acum trei luni, britanicii erau priviţi cu respect; acum, pe punctul de a pierde războiul, nu mai erau deloc respectaţi. Aproape că se temea de un atac direct. Dar nu s-a întîmplat nimic. Se mai păstrase o oarecare simpatie, chiar afecţiune, pentru marea putere protectoare de odinioară, acum decăzută, după toate aparenţele.
Nevrînd să arate că le e teamă, cei doi Pringle au rămas pe loc, în mijlocul unui tărăboi care şi-a schimbat deodată tenorul. Un bărbat se ridicase şi întrebase, atrăgînd atenţia tuturor prin tonul calm al vocii sale, dacă nu cumva temerile lor erau premature. într-adevăr, britanicii nu puteau face nimic pentru România, dar Hitler? ... Nu-i declarase regele de curînd loialitate? Acum putea pretinde ajutor german. Dacă ar auzi de ultimatum, Fiihrerul l-ar forţa pe Stalin să-l retragă.
Ţipetele au încetat brusc. Oamenii, recăpătîndu-şi încrederea, îşi făceau semne din cap. Cei care păruseră mai înspăimîntaţi, au devenit pe loc veseli şi plini de speranţă. Cei care se văietaseră mai tare erau acum cei mai încrezători. Nimic nu era încă pierdut. Hitler îi va proteja. Pentru prima dată regele era privit cu bunăvoinţă. Şiretenia sa, de pe urma căreia ţara suferise atît, era acum aclamată. Se declarase de partea Axei exact la momentul oportun. Fără îndoială, el se dovedea a fi salvatorul ţării sale.
Euforia s-a răspîndit la fel de repede ca şi panica dinainte. Întorcîndu-se acasă, soţii Pringle vedeau oamenii felicitîndu-se pe străzi, ca după o victorie. Dar în dimineaţa următoare au început să sosească maşinile refugiaţilor din
nord. Pline de praf şi de bagaje, arătau la fel ca maşinile poloneze venite în Bucureşti cu zece luni în urmă.
Erau moşieri germani din Basarabia, care, preveniţi de Legaţia Germană, fugiseră nu de frica ruşilor, ci de frica ţăranilor, care-i urau. Apariţia lor a adus un nou val de teamă; dacă cineva putea fi informat despre intenţiile lui Hitler, ei erau aceia.
Apartamentul familiei Pringle dădea în piaţa principală, care în cursul dimineţii se umpluse de oameni ce priveau în tăcere spre palat.
Prinţul Yakimov, un englez de origine rusă, musafir nepoftit în casa lor, se întoarse de la Barul Englezesc pe unde-şi pierdea timpul de obicei:
Toţi sînt foarte optimişti, draga mea! Sînt sigur că se va găsi o soluţie... şi, după ce mîncă, se adînci într-un somn fără griji.
Guy supraveghea examenele de sfîrşit de trimestru şi nu venise acasă la prînz. După-amiază, ieşind în balcon, Harriet privea mulţimea aşteptînd sub soarele arzător. Siesta era tim pul obişnuit pentru a face dragoste, dar nu-i ardea nimănui de aşa ceva acum. Ultimatumul nu fusese încă oficial confirmat, dar se ştia că regele convocase Consiliul de Coroană. Miniştrii erau inconfundabili în uniformele lor albe. Toată lumea îi văzuse venind.
Chiar sub balconul lui Harriet era o mică biserică bizantină cu cruci încrustate cu pietre şi cupole aurite. Uşa scîrţîia încontinuu: oamenii intrau să se roage, în aceste preţioase vremuri de criză.
Biserica era înconjurată de clădiri parţial demolate, pentru că războiul pusese capăt „îmbunătăţirilor'* regelui. Dincolo de aceste ruine era piaţa arsă de soare, cu mulţimea în aşteptare, şi cu palatul unde înalte oficialităţi veneau şi plecau. Curtea era deja plină de maşini. Cei nou-veniţi erau nevoiţi să parcheze afară.
Harriet simţi că soarele îi ardea părul. Căldura era apăsătoare, dar rămase acolo, privind un ţăran care trecea, vînzînd pui. în faţă şi în spate îi atîrna cîte o cuşcă, prinsă cu un lanţ, pe umeri. Din cînd în cînd îşi înălţa capul şi cîrîia ca o pasăre de curte. Un servitor îl strigă dintr-un balcon de dedesubt şi apoi ieşi la el, în stradă. împreună, vînzător şi cumpărător cîntăreau puii, întinzîndu-le aripile şi împuri- gîndu-i în piept. în sfîrşit, unul fiind ales, ţăranul îi suci gîtul, într-o volbură de pene şi de cotcodăceli.
Harriet se întoarse în cameră. Cînd ieşi din nou, ţăranul se aşezase în pragul bisericii, jumulind puiul şi aruncînd penele pe jos. înainte de a pleca mai departe, trase o bucată de sac peste fiecare colivie, ca să-şi apere păsările de soare.
Pe la cinci, cînd se întorceau funcţionarii pe la birouri, mulţimea se însufleţi. Puţin după aceea, băieţii cu ziare începură să strige „Ediţie specială!“, şi întreaga piaţă reveni la viaţă. Harriet coborî în grabă să afle ştirile. Oamenii se îmbulzeau, smulgînd ziarele şi răsfoindu-le febril. Un bărbat, ajungînd la ultima pagină, scutură ziarul, apoi îl aruncă pe jos şi-l călcă în picioare.
Harriet se temea că asta însemna pierderea Basarabiei, dar cînd cumpără ziarul şi citi titlurile, află doar că prinţul îşi luase bacalaureatul cu 98,9 puncte din 100 posibile. Deşi palid şi neliniştit, regele părăsise Consiliul de Coroană ca să-şi felicite fiul. Auzea peste tot, în jurul ei, cuvintele „bacalaureat", „prinţul", „regele" spuse cu furie şi în batjocură, dar nimic despre Basarabia.
Pe cînd soarele apunea în tonuri de roşu şi violet, mulţimea devenea tot mai agitată. Timpul trecea. în piaţă se aflau mai ales muncitori. Cu venirea serii îşi făcură apariţia şi femeile cu hainele lor aruncînd reflexe albe în amurg. Prima suflare de aer mai rece îi scoase la promenadă pe cei bogaţi. Deşi se plimbau, ca de obicei, pe Calea Victoriei şi pe Bulevardul Carol, erau atraşi, iar şi iar, spre piaţă, punctul de maximă încordare.
Cînd se întoarse Guy de la Universitate, Harriet îl ragă să mănînce repede ca să poată ieşi să vadă ce se întîmplă.
Pe stradă, întîlnind diferiţi cunoscuţi, aflară că regele intervenise pe lîngă Hitler, care promisese să trimită un mesaj personal înainte ca ultimatumul să expire. Toţi erau din nou plini de speranţă. La palat, regele şi miniştrii lui aşteptau mesajul. Regele se pare că spusese: „Trebuie să avem încredere în Fiihrer. Nu ne va părăsi la nevoie".
Se lăsa întunericul. O goarnă răsună în curtea palatului. Ca şi cum i-ar fi chemat la arme, cineva din piaţă începu să cînte imnul naţional. îl susţinură şi alţii, dar vocile erau palat se aprinseră candelabrele şi cineva strigă să vină regele. Strigătul fu preluat şi de alţii, dar regele nu apăru.
Luna răsărise şi plutea, mare şi blîndă, deasupra oraşului. Se tot auzeau portiere trîntite pe măsură ce lumea venea şi pleca de la palat. Apăruse şi o femeie. Imediat se răspîndi zvonul că a avut loc un atentat la viaţa doamnei Lupescu, care fugise de la vila ei din Aleea Vulpache şi venise la rege să ceară protecţie.
Sosirea lui Antonescu a făcut senzaţie. Era un om mîndru, căzut în dizgraţie de cînd îl sprijinise pe conducătorul Gărzii de Fier. Se spunea că, dîndu-şi seama de^ situaţia disperată, generalul solicitase o audienţă la rege. în piaţă lumea se înghesuia acum şi mai mult. Ceva urma să se întîmple. Dar nu se întîmplă nimic şi generalul plecă la puţin timp după aceea.
Cînd se apropiară pentru a doua oară de Athenee Palace, Guy zise:
Hai să intrăm să bem ceva.
Dacă existau veşti cu adevărat, doar acolo puteau fi aflate. Spaţiul din faţa hotelului era plin de maşini din Basarabia, multe încă încărcate de cufere, geamantane, covoare făcute sul şi mici piese scumpe de mobilier. In hol, dincolo de luminile strălucitoare, erau, făcute grămezi, şi mai multe cufere, valize, covoare şi lucruri de valoare. Strecurîndu-se printre ele, soţii Pringle se treziră faţă în faţă cu baronul Steinfeld, care era basarabean, dar locuia mai mult în Bucureşti decît pe domeniile sale. Nu-1 întîlniseră decît o dată, şi rămaseră surprinşi cînd acesta îi abordă. îl consideraseră un bărbat încîntător, dar acum nu mai era deloc aşa. Faţa lui lată şi stacojie era schimonosită, i se vedeau dinţii mari; vorbea cu atîta furie şi spaimă, încît cuvintele păreau smulse cu forţa:
Am pierdut tot. Dar tot! Domeniul, casele, livada de meri, argintăria Meissen, covoarele Aubusson. Nu vă puteţi imagina cît am pierdut! Vedeţi toate lucrurile astea... au fost aduse de cei norocoşi, dar eu... eu eram în Bucureşti, aşa că pierd totul. De ce voi, englezii, luptaţi împotriva germanilor? Cu bolşevicii ar trebui să vă luptaţi. Uniţi-vă cu germanii, care sunt oameni cumsecade şi luptaţi-vă alături de ei, cu porcii ăştia de ruşi, care-mi fură totul.
Harriet începuse:
Basarabia nu e încă pierdută...
Dar se opri, încurcată, cînd baronul izbucni printre lacrimi:
Mi-am pierdut pînă şi căţeluşul!
îmi pare rău, zise Harriet, dar baronul ridică o mînă, refuzînd mila. Ceea ce dorea el era să acţioneze:
Trebuie să luptăm. Trebuie să-i distrugem pe ruşi împreună. Nu fiţi proşti! Veniţi alături de noi pînă nu e prea tîrziu!
Pe această notă dramatică, împinse uşa batantă şi-i lăsă singuri.
Holul şi salonul erau goale. Pînă şi casierul plecase să urmărească evenimentele din piaţă, dar în camera următoare se auzea vorbindu-se englezeşte.
Guy remarcă:
S-au întors ziariştii la bar.
Barul - vestitul Bar Englezesc - fusese, cu numai o lună în urmă, rezervat britanicilor şi aliaţilor lor. Inamicul fusese ţinut la distanţă. Pe urmă, cînd Calais căzuse, o mulţime de oameni de afaceri germani, ziarişti şi funcţionari de la legaţie intraseră de-a valma şi-l luaseră în stăpînire. Singurii englezi prezenţi — Galpin şi prietenul său, Screwby - se retrăseseră din faţa acestei gloate triumfătoare ce-şi făcea loc cu coatele, şi se mutaseră în grădina hotelului. Acum erau din nou aici.
Galpin era unul dintre puţinii ziarişti cu rezidenţă permanentă în Bucureşti. Era un tip influent, locuind la Athenee Palace şi părăsindu-1 rareori, care angajase un român să afle ştirile ce erau aduse la hotel. Ceilalţi ziarişti din bar năvăliseră de prin capitalele vecine, să afle despre criza basarabeană.
Abia intrară soţii Pringle, că Galpin se agăţă de ei şi începu imediat să le povestească cum mărşăluise el în fruntea noilor veniţi şi-i strigase barmanului: „Vodcă, tovarăşe!41
Fie că era adevărat, fie că nu, acum el stătea acolo, bînd whisky. îl lăsă pe Guy să-i umple din nou paharul, apoi, trăgînd cu ochiul înspre germanii intimidaţi, împinşi într-un colţ, toastă pentru ultimatum:
O palmă pentru nenorociţii de friţi!
Părea să considere mişcarea ruşilor ca pe un triumf britanic. .
Harriet se gîndea că, desigur, batjocura trebuia adresată mai degrabă aliaţilor. Ei trecuseră cu vederea, în 1918, anexarea provinciei de către România şi acum, în 1940, tot slăbiciunea lor îi încurajase pe ruşi să o ceară înapoi.
însă cînd începu să vorbească, bătrînul Mortimer Tufton, privind distant pe deasupra capului ei, o repezi.
Conferinţa de Pace de la Paris n-a recunoscut niciodată anexarea Basarabiei.
Tufton, al cărui nume fusese dat unei străzi din Zagreb, era o figură marcantă în Balcani. Se spunea că putea „mirosi“ evenimentele înainte de a se întîmpla şi că e întotdeauna pregătit. Bine informat, sec, intimidîndu-i pe ceilalţi cu bună ştiinţă, se purta ca un om obişnuit să fie ascultat respectuos, dar Harriet nu se lăsă:
Vreţi să spuneţi că Basarabia nici n-a făcut vreodată parte din România Mare?
Simula o nevinovată convingere, iar Tufton, blestemîn- du-i sexul şi obrăznicia, răspunse, ca din întîmplare:
S-ar putea spune şi aşa... şi se întoarse în altă parte.
Neîncrezătoare, dar lipsindu-i cunoştinţele cu care să-l
înfrunte, îi ceru, din priviri, ajutorul lui Guy, care spuse:
Sovieticii n-au recunoscut niciodată că Basarabia e teritoriu românesc. Ei au perfectă dreptate să o ia înapoi.
îmbătat de brusca, neobişnuita popularitate a ţării care-i întrupa credinţele, adăugă:
Aşteptaţi şi veţi vedea! Rusia va cîştiga acest război pentru noi.
Tufton izbucni în rîs:
S-ar putea să cîştige, dar nu pentru noi.
Dar asta era prea mult pentru ziarişti, care se amuzară grozav la ideea că Rusia ar putea cîştiga vreodată vreun război. De acesta... să nu mai vorbim! Cineva care fusese la Helsinki vorbea de un „fiasco finlandez", Galpin susţinea că vestita forţă a blindatelor sovietice era o mare cacialma - în războiul din Spania, un prieten de-al lui intrase într-un tanc sovietic, care se deformase ca şi cum ar fi fost din carton.
Guy interveni:
Prostii! Povestea e veche. Orice ziarist de duzină, neavînd ceva mai bun de făcut, o împrăştie.
îi fuseseră atacate idealurile şi era în defensivă, încetînd să mai fie îngăduitor, ci gata să contrazică pe oricine. Harriet, deşi aceste lucruri erau prea legate de politică şi lipsite de interes pentru ea, era gata să-i ţină partea; dar Galpin ridică din umeri, părînd să spună că totul e fără importanţă.
înainte ca Guy să mai poată spune ceva, Mortimer Tufton, care-şi pierduse răbdarea în faţa ipotezelor acestui tînăr neexperimentat, îl întrerupse, etalînd o istorie a relaţiilor ruso-române, demonstrînd că tocmai influenţa aliaţilor împiedicase Rusia să înghită Balcanii cu mult timp în urmă. România - spuse el - fusese invadată de Rusia de opt ori şi suferise un număr de „ocupaţii prieteneşti", dintre care nici una nu a fost uitată sau iertată.
Adevărul este - spuse el în concluzie - că prietenia cu Rusia a fost mai dezastruoasă pentru România, decît ostilitatea întregii lumi.
Asta a fost Rusia ţaristă, zise Guy, sovieticii oferă cu totul altceva.
Dar nu o altă rasă - dovadă: acest ultim act de oportunism.
Prinzîndu-i ochii mici, orgolioşi şi egoişti fixînd-o sever, Harriet, hotărîtă să-l învingă, întrebă zîmbind:
Cui i-aţi oferi dumneavoastră Basarabia?
Hmm! făcu Tufton părînd să înghită ceva astringent. Dar, îmbunat de tonul ei rugător, răspunse:
Rusia, Turcia şi România se ceartă de cinci sute de ani pentru această provincie. Ruşii au obţinut-o în 1812 şi au păstrat-o pînă în 1918. Cred că au ţinut-o mai mult decît ar fi putut oricine altcineva, aşa că, dacă mă gîndesc bine... se opri, îşi drese glasul şi anunţă impozant:
Le-aş lăsa-o lor!
Harriet îi zîmbi lui Guy, oferindu-i parcă un premiu, iar Galpin încuviinţă şi el din cap.
Faţa îngustă şi negricioasă i se ivea plină de riduri deasupra unei zdrenţe de guler; cu coatele pe bar, acru, dar tri- umfînd că şi-a ocupat vechea poziţie, continua să-şi caute un auditoriu, rostogolindu-şi întruna globii oculari, la fel de galbeni ca whisky-ul din mînă. Cînd bea, încheietura mîinii, galbenă şi ea, cu osul ieşit în afară ca o jumătate de ou, se ivea grosolană din mîneca şifonată a costumului strîmt şi plin de scrum. Un chiştoc ud de ţigară, uitat pe buza inferioară, purpurie şi umflată, se lipise acolo şi tremura cînd Galpin vorbea.
Rusnacii scot capul şi cer aceste teritorii exact acum, cînd Carol s-a declarat de partea Axei.
Guy răspunse:
Presupun că tocmai această declaraţie i-a obligat s-o facă. Ridică aceste pretenţii înainte ca nemţii să devină prea puternici aici.
S-ar putea.
Galpin părea nesigur. Prefera să facă speculaţii:
Totuşi, îşi scot capul...
Privi spre Tufton, cerîndu-i asentimentul, şi cînd acesta mormăi aprobator, adăugă:
Dacă germanii i-ar ataca, nu le-aş da rusnacilor mai mult de zece zile.
Pe cînd discutau despre potenţialul de luptă al ruşilor, în care doar Guy credea, un omuleţ în haine uzate, cenuşii, ţinîndu-şi pălăria moale şi veche la piept, se strecură înăuntru şi-i făcu semn cu cotul lui Galpin. Era iscoada lui, o umbră care trăia adulmecînd ştirile, oferind o versiune ziariştilor germani de la Minerva şi alta celor englezi de la Athenee Palace.
Galpin se înclinase şi asculta cu atenţie ce-i şoptea omul la Toată lumea era curioasă să afle ce i se spusese,
dar ei nu se grăbea să le satisfacă această curiozitate. Cu o figură mahmură şi sardonică, luă un teanc de bancnote murdare şi-i întinse iscoadei suma egală cu şase penny, răsplată primită cu politeţe şi recunoştinţă. Apoi se opri, zîmbindu-le celorlalţi.
Mult aşteptatul mesaj a ajuns, zise el în sfîrşit.
Ei, ce este? întrebă Tufton nerăbdător.
Fiihrerul i-a cerut lui Carol să cedeze Basarabia fără
luptă.
Hai rîse Tufton, de parcă la asta se şi aştepta.
Screwby, tovarăşul nedespărţit al lui Galpin, întrebă:
Astea sînt instrucţiunile?
Instrucţiuni, pe dracu! E un ordin.
Deci totul e definitiv; nici măcar o încăierare? întrebă Screwby, întunecat.
Tufton îl luă peste picior:
România singură împotriva Rusiei? Nici o şansă! Singura lor speranţă era ajutorul Axei. Dar Hitler n-are de
gînd să intre în conflict cu Rusia - oricum, nu pentru Basarabia.
Ziariştii îşi terminară mai întîi băuturile şi apoi se îndreptară spre telefoanele din hol. Nimeni nu părea să se grăbească. Ştirile erau neinteresante: România va ceda fără luptă.
Cînd au plecat de la hotel, soţii Pringle au rămas uimiţi de liniştea din piaţă. Probabil că toţi ştiau acum ordinul Fiihrerului, dar nu se vedea nici un semn de revoltă, sau totul se terminase deja. Era o atmosferă de supunere totală. Cîţiva oameni mai aşteptau în faţa palatului, cu o urmă de speranţă parcă, dar majoritatea se împrăştiau în tăcere, recunoscînd că nu mai era nimic de făcut.
După orele de încordare şi incertitudine, acceptarea ultimatumului adusese nu numai dezamăgire, ci şi uşurare, însemna, pe lîngă altele, că în Bucureşti viaţa va continua ca pînă acum. Nimeni nu va fi obligat să moară pentru o cauză disperată.
A doua zi, ziarele încercau să vadă totul în roz. România fusese de acord să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, dar Germania promisese că aceste provincii îi vor fi date înapoi după război. între timp, respectînd voinţa Fiihrerului, ea se sacrifica pentru a menţine pacea în Europa de Est. Era o victorie morală şi ofiţerii, retrăgîndu-şi oamenii din teritoriile cedate, trebuiau să rămînă cu capul sus şi cu pieptul înainte.
Steagurile erau în bernă. Cinematografele urmau să se închidă pentru trei zile de doliu naţional. Se împrăştiase apoi zvonul că ofiţerii români, năvălind spre sud, îşi abandonaseră detaşamentele, armele şi chiar familiile, fugind în panică dinaintea ruşilor. La sfîrşitul lui iunie, Basarabia şi Bucovina de Nord aparţineau Uniunii Sovietice.
Cînd soţii Pringle au venit din nou pe la Barul Englezesc, Galpin le-a spus:
Vă daţi seama că frontiera rusească e la mai puţin de o sută douăzeci de mile? Nemernicii pot veni peste noi înainte să aflăm că au pornit.
CAPITOLUL 2
Harriet îşi imaginase că la sfîrşitul trimestrului vor fi liberi să meargă unde vor dori. Era nerăbdătoare să uite măcar pentru cîteva săptămîni de agitaţia capitalei, dar şi de situaţia lor nesigură. Se gîndea că puteau, la fel de bine, să plece chiar din ţară. Exista un vapor de la Constanţa la Istanbul şi de acolo în Grecia. Entuziasmată de perspectiva unei astfel de călătorii, îi împărtăşi ideea lui Guy, care zise:
îmi pare rău, dar nu pot pleca acum. Inchcape m-a rugat să organizez o şcoală de vară. în orice caz, el nu crede că e bine ca vreunul dintre noi să plece acum din ţară. Ar putea face impresie proastă.
Dar nimeni nu-şi petrece vara în Bucureşti.
Anul acesta o vor face. Oamenii nu vor să plece de teamă să nu se întîmple ceva şi să nu se mai poată întoarce. De fapt, am deja vreo două sute de studenţi.
Români?
Cîţiva. Vin însă mulţi evrei. Sînt foarte loiali.
N-aş crede că e doar loialitate. Vor să plece în ţări unde se vorbeşte engleza.
Nu poţi să le faci o vină din asta.
Nici nu o fac, zise Harriet, dar, dezamăgită, era tentată să găsească totuşi un vinovat, probabil pe Guy însuşi.
începuse să-l cunoască pe Guy, să-l judece. Cînd se căsătoriseră, cu zece luni în urmă, îl acceptase fără îndoieli, ca pe un complex de virtuţi. N-a avut nici un fel de obiecţii cînd Clarence l-a descris ca pe un „sfînt“. Nu avea nici acum obiecţii, dar de data asta ştia că un aspect al sfinţeniei lui era compus tocmai din slăbiciuni omeneşti.
Zise:
Nu cred că Inchcape s-a gîndit la şcoala asta. Nu prea îl interesează Facultatea de Limba Engleză. Cred că a fost doar ideea ta.
Am discutat-o cu Inchcape. A fost de acord că nu ne putem petrece vara lenevind, în timp ce alţii sînt pe cîmpul de luptă.
Şi ce are Inchcape de gînd să facă? Desigur, în afară de a sta în birou şi a-1 citi pe Henry James...
E bătrîn, răspunse Guy, îndepărtînd critica nu numai de sine, ci şi de superiorul lui. De cînd Inchcape schimbase postul de profesor cu cel de responsabil cu propaganda, Guy conducea Facultatea de Limba Engleză, ajutat doar de trei foste guvernante şi de Dubedat, un profesor de şcoală primară, alungat de război în Balcani. Fără să se plîngă, Guy făcea, plin de entuziasm, mult mai mult decît se aştepta de la el şi asta nu pentru că i se impunea. Lucra mult, deşi nu era obligat, şi Harriet bănuia că acesta era modul lui de a fugi de realitate.
I
S
oarele îl trezise din somn pe Genaios. Avea o lumină pe pleoape din razele ce se stecuraseră în casă. Tânărul îşi frecă ochii şi sări din pat. Primăvara strălucea pe cerul albastru al Atenei. Era semn de plecare. Genaios se simţea abătut şi cuprins de o mare părere de rău la gândul că trebuia să ia drumul lung al apelor şi, cu cea dintâi corabie, să pornească spre furtunosul Pont.
În faţa lui se desfăşura priveliştea de care nu s-ar fi despărţit niciodată. În fund, spre miazăzi, pe Acropole, templele albe, ca un pumn de zaruri uriaşe. Sub clinele de stâncă, printre lauri şi enuperi, fântâna Klepsidrei, vecină cu întunecatele grote ale lui Apollon şi Pan, iar în dreapta, şoseaua zgomotoasă ce ducea la Pireu, încărcată de pulbere grea de marmură măcinată, neo- dihnită nici ziua, nici noaptea, de pasul catârilor şi truda cărău- şilor.
Atena era în plină strălucire. Abia nouă ani despărţea clipa aceasta a unei noi primăveri de anul năprasnic al morţii lui Pericles[1], care fusese şi acela în care Genaios se dăruise cu totul bucuriei de a fi ascultat prima dată Oedip rege al lui Sofocles.
Acum, în jurul lui Genaios se trezise de mult întregul Ke-rameikos, agitatul şi vestitul cartier al olarilor. Se auzeau mugind foalele cuptoarelor şi strigătul mânios al stăpânilor.
Câteodată răsuna câte o palmă, o înjurătură şi răzbătea un vaiet. Aşa aflai că se lucrează mereu în atelierele de unde ieşeau vestitele vase cu figuri roşii, mândria Atenei.
Pentru că era vad bun, tânărul Genaios alesese în Kerameikos locul de negoţ al întreprinderilor tatălui său, Genaios cel bătrân, armator şi negustor bogat în Histria pontică. Priceput tot atât de bine la aprigă luptă de tocmeală, cât şi la filosofie, tânărul conducea el însuşi negustoria ateniană a tatălui său. Dădea comenzi de cu vreme olarilor vestiţi şi mai ales neîntrecutului Duris, prietenul său; oprea din recolta nouă de vin şi untdelemn încărcăturile de amfore din Thasos şi Rhodos; schimba, după împrejurări, piloţii şi echipajele de pe corăbiile din portul Pireu ale bătrânului armator şi pregătea călătoria din primele zile de primăvară înspre Histria[2].
În filosofie, Genaios cel tânăr era învăţăcelul lui Heraclit din Efes. Pentru el, ca şi pentru dascălul său, lumea era într-o neîncetată curgere şi schimbare. Zeii nici nu-l înfricoşau, nici nu-i aprindeau vreo nădejde, pentru că nu credea în ei. Îi plăcea însă să privească templele armonioase şi statuile cu palide culori. Ceea ce strângea în Genaios cel tânăr toate puterile sufletului şi stârnea clipa adâncă în care alţii aduceau jertfe pe altarele fumegânde era pilda lui Heraclit despre lume, cu râul şi apa. Ca un râu în albia lui, lumea rămânea aceeaşi, în vreme ce apa era mereu alta, în trecerea ei. Gândul acesta mulţumea întrebările fiinţei sale, dar îl şi înfiora. El îl chema în orice împrejurare şi oriunde.
Şi în dimineaţa aceasta însorită, Genaios tânărul, prin încremenirea priveliştelor din faţa sa, simţea cum se scurg neîncetat forţele nevăzute şi schimbătoare ale lumii. Un sim-ţământ de înstrăinare îl stăpânea. Se depărta, parcă, de frumoasa Atena, care devenea tot mai străvezie.
Când s-a trezit din visarea obişnuită firii sale, s-a regăsit cu tot atâta putere în rosturile şi nevoile vieţii, pe care o iubea în aceeaşi măsură şi nu o dispreţuia.
Îşi aminti de toate treburile pe care le avea de descurcat şi porni cu un pas sporit înspre ele.
Lumina albă îl orbea, de aceea el îşi trase pe frunte pelerina uşoară, de culoarea florilor de in. Sub umbra viorie, chipul său prelung, pe care se putea ceti bine originea neamului fenician din care se trăgea, cu barba inelată şi bălaie, dar fără asprimea omului matur, răsfrângea curiozitatea şi bucuria de a trăi.
Oprindu-se din când în când în faţa vaselor puse la vânzare, Genaios şuiera încet, dând câte un bobârnac în vânt, semn că niciunul nu era pe gustul lui. N-a fost mulţumit decât când a ajuns în faţa atelierului prietenului său Duris.
Aici privi îndelung şi cu admiraţie un chiup pentru apă, înalt până la umăr, cu o minunată Leda urmărită de lebădă, în roşu şi negru, pe pereţii vasului.
— Hei, Duris, olar borţos, strigă înveselit Genaios, unde te-ai oglindit de ţi-ai luat pântecele drept model pentru hidria asta?
La strigătele tânărului, un cap cu zulufi roşii ca morcovii şi cu o ţăcălie la fel ieşi de după oale şi cupe. Omul acesta mărunţel şi urât, pântecos şi cu picioarele strâmbe, îmbrăcat într-o tunică lungă, de culoarea cărămizii, ca să nu se cunoască pământul uscat şi petele de vopsea, era Duris, cel mai vestit olar din strălucita Atena.
— Te-ai trezit, secătură obraznică de filosof? îi răspunse celălalt, mestecând ceva între dinţii lui rari. Am umflat hidria cât a putut sa ţină, doar s-o mulţumi regişorul tău, stăpân peste şoareci şi broaşte.
Duris pomenea astfel de o comandă pe care încă din toamnă Genaios i-o făcuse cu toată grija pentru cel mai bun muşteriu al tatălui său. Era vorba de Tanusa, regele scit, cu o aşezare de corturi rotundă de pâsla, undeva mai spre miazănoapte, pe un mal înalt al Histrosului[3] dar cu inima şi mintea la Histria, printre greci, unde îşi avea palatul. În fiecare an, toamna, cu ultima corabie ce pleca din Histria, el îi dădea liste lungi de comenzi lui Genaios cel tânăr. Mai ales olăria lui Duris era pe gustul său.
— Totul e gata! Vino să vezi! spuse olarul şi o luă înainte.
În magazia atelierului, pe rafturi de lemn, comanda regelui Tanusa aştepta. Erau cratere, cupe, şi înalte, şi mai joase, vase mari pentru apă şi vin. Niciunul nu era greşit, niciunul nu era trecut din copt, sau pătat. Fondurile negre erau cu ape în ele şi moi, ca o blană de pisica egipteană, iar roşul figurilor dogorea.
Genaios nu se mulţumi să se bucure numai cu ochii. El luă în mână o cupă şi o mângâie. Simţi sub degete un relief uşor şi plăcut, ca şi cum ar fi dezmierdat pe un chip fraged un zâmbet.
Apoi privi cupa mai îndeaproape. Desenul înfăţişa lupta unui hoplit grec cu un stegar persan. Hoplitul îşi ridica scutul şi spada scurtă, iar stegarul, prăbuşit, rupt din mijloc, acoperit de linii şi puncte, părea o omidă uriaşă, strivită.
Genaios zâmbi şi-l privi cu duioşie pe olarul acesta diform, care mai păstra cu tărie în el, din copilărie, de bună seamă, amintirea războiului cu perşii. Grecul nu uitase încă prăpădul îndelung al războiului, poate şi sub îngrijorarea războiului din nou aprins, de data aceasta între fraţi. Căci, deşi Atena îşi ducea mai departe viaţa ei de belşug şi artă, luptele cu Sparta o secătuiau.
Cu ochii lui ageri, verzi şi oblici, Duris ceti pe faţa lui Genaios gândul. Şi strângându-şi trăsăturile feţei lăbărţate într-o seriozitate ce voia să dea adâncime spuselor sale, zise:
— Întâmplările pe care le zugrăvesc, precum vezi, flăcăule, se împart în două: cele mari, mitologice, pe care le pictez pentru că mi se cer, dar nu le desfăşor decât pentru vase cuprinzătoare şi scumpe, bune pentru temple sau parveniţi, ca regişorul tău; şi cele obişnuite, din viaţa de toate zilele, pentru cupe şi vase mijlocii şi pungi asemenea. Spre astea merge inima mea ! Vreau să las după mine ceva, şi asta e mai de seamă decât zeii pe care nu i-a văzut nimeni vreodată. Aici e sufletul meu…
Şi Duris făcu câţiva paşi spre un dulap acoperit cu o perdea verde, o dădu la o parte şi-i arată lui Genaios, bucată cu bucată, cupele la care ţinea mai mult ca la orice.
Subiectele desenelor erau toate din viaţa obişnuită şi dovedeau, prin felul în care erau înfăţişate, inteligenţa şi arta lui Duris. Aici îl vedeai pe un fund de cupă, chel şi frânt, uscat şi răutăcios, pe un dascăl ameninţând pe elevi cu un deget osos, subţiat de bătrâneţe. Dincolo, şcoala întreagă, cu elevi în faţa profesorului de muzică şi iată, în sfârşit, şi interiorul propriului său atelier, pe care Duris se înveselise să-l povestească, pictându-l pe un fund de vas. Nu numai el şi tinerii lucrători, dar şi două lucrătoare, sclave, de bună seamă, erau înfăţişate lucrând de zor. Desenul delicat, culorile potrivite, totul lăsa impresia unei arte de o adâncă pătrundere, de echilibru şi mare eleganţă în compoziţie.
Genaios, care trecea la Atena drept unul din tinerii bogaţi, cu gusturi alese, priceput, bună reclamă deci pentru prietenul său Duris, privi şi preţui. Plutea o clipă moale şi plăcută peste amândoi, o clipă de tăcere, în care unul gusta bucuria izbânzii, iar celălalt al contemplării, când se ivi un flăcău, purtând pe umeri o scândură cu vase, pe care le aducea de la cuptor. În faţa stăpânului, el voi să se plece. Scândura îi alunecă însă de pe umăr şi vasele porniră. El însuşi se împiedică şi se prăbuşi peste dulapul cu perdea verde. Într-o clipă, toate frumoasele cupe admirate nu mai erau decât cioburi.
— Sabactes, Syntrips şi Asbestos, demoni spurcaţi, cât aveţi de gând să mă mai urmăriţi? urlă Duris, cu pumnii strânşi, răsuciţi în vârtelniţă, pentru conjurarea duhurilor necurate, duşmanii olarilor. El nu credea în zei, dar credea, ca om simplu şi ca toţi din tagma lui, în existenţa acestor demoni. Apoi, apropiindu-se de băiat, îşi lăsă pumnii să cadă pe ceafa lui, urlând:
— Piei din ocini mei, Thrax, şi să nu te mai văd!
Duris avea inimă bună, dar mânia repede şi aprinsă. Sclavul îl privi cu ochii lui albaştri, în care licăreau lacrimi, şi apoi se făcu nevăzut.
Dintre cei doi oameni, cel mai cutremurat de întâmplare a fost Genaios. Privea la maldărul de cioburi în tăcere şi aştepta parcă să treacă peste ei furtuna asta nevăzută a adversităţilor.
Duris, dimpotrivă, dădea cu piciorul şi strângea într-un colţ rămăşiţele vaselor despre care, cu o clipă mai înainte, spusese că sunt smulse chiar din inima lui. Blestemase demonii, bătuse sclavul, îşi descărcase mânia şi asta fusese de ajuns. Acum, liniştit, încrezător în meşteşugul său şi puterea lui de muncă, era iar Duris cel de toate zilele. Şi pentru ca să-şi mângâie prietenul nemângâiat, îl luă de umeri şi-i şopti atât de aproape, încât îl atinse pe obraz cu barba lui aspră, de culoarea morcovului:
— Să-ţi fac un vas după pofta inimii, Genaios! Nu vreau să pleci mâhnit la drum !
Şi amândoi trecură în atelier.
Era o încăpere mare, un fel de magazie luminoasă, cu pânze portocalii, date în lături peste cele trei uşi deschise spre o grădină interioară, unde printre boschete de mirt murmura un izvor prins într-un cap polihrom de meduză, care îl arunca în fire lungi, albe şi reci de apă. Patru roţi de olar erau aşezate de-a lungul unui morman de clisă udă şi fragedă la pipăit, de parcă ar fi fost un maldăr de carne proaspătă. Lucrau doi băieţi şi două fete, să desăvârşească ceea ce croise meşterul. Un miros dulceag şi reavăn plutea prin încăpere, miros de lut moale, de lacuri şi de uleiuri.
— Thrax, adu-mi pământ, porunci Duris şi se aşeză în faţa unei roţi de olar, prinzându-i stâlpul între genunchi.
Thrax aduse o oală cu o clisă trandafirie, din care Duris aruncă doi pumni mari pe roată. Pământul plescăi ca o halcă de carne la măcelărie. Apoi, cu palmele ude, el strânse bulsul în pumni şi începu să mişte, încet, cu tălpile lui late, roata de jos. Genaios privea curios şi atent cum din butucănosul buls se bombau şi se scobeau marginile unei cupe plate, scunde, subţiri, cu două toarte abia văzute, dar bine aşezate una în faţa celeilalte, aşa cum numai din mâna lui Duris răsăreau cupe.
Câteva învârtituri de roată încă şi minunatul vas era gata. Subţire ca o petală, întinsă şi adâncă, frumoasa cupă semăna cu un nufăr larg înflorit. Era o minune cum degetele groase şi murdare ale lui Duris nu sfărmau, ba dimpotrivă, acum, în pământul încă jilav, încercau să scrie podoaba figurilor.
Cu un ac lung din lemn de chiparos, pe care olarul îl ţinea în pumn, începu să deseneze. Croia, din gând, o horă de nereide pornite pe marginea dinafară a cupei spre Nereu, care, cu trident şi barbă, odihnea pe un scaun bogat împodobit. În spaţiile libere dintre figuri săreau delfini graţioşi, întinşi ca nişte arcuri, cu înotătoarea dorsală în creastă şi cu râtul adus în sus. Liniile ieşeau sigure de sub mâna olarului, de parcă ar fi urmat cu vârful acului un desen care nu era.
Când a vrut să împodobească fundul cupei, Duris s-a oprit o clipă, a privit lung şi a zâmbit târziu, apoi l-a chemat din nou pe Thrax, de data asta să-i stea drept model.
— Vreau să-ţi dau chipul lui Thrax, să-l iei cu tine în patria lui, după cum tot pe el am să ţi-l dau pentru olăria pe care vrei s-o încerci la tine acasă. E cel imai priceput dintre ucenicii mei. Modelează ca mine, coace cu chibzuială şi cupe, şi vase mari, numai că nu desenează atât de subţire ca mine. Şi Duris respiră adânc şi mulţumit de lauda pe care singur şi-o aducea. Acum însă am să ţi-l îmbrac ca pe Ahile!
Şi frumosul tânăr răsărea pe fundul cupei cu platoşă şi scut. Deodată, Duris se opri şi, ştergându-şi acul de lemn de pletele blonde ale lui Thrax, îl întrebă pe amicul său:
— Crezi tu, Genaios, că sclavii au suflet şi ei, şi că-i doare dacă-i împungi?
Genaios, furat cu totul de visarea lui artistică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. De aceea nu răspunse. Când se trezi, se gândi mai adânc şi dădu din umeri. Îi era indiferent lucrul acesta. Ştiind însă că Duris avea clipe de slăbiciune şi înduioşare, nu voi să-l supere şi tăcu. Olarul îl privi lung pe sclav, îşi înfipse acul într-o gogoloaşă de pământ, îşi încrucişă braţele şi şopti:
— Cântă-ne ceva, Thrax!
Glasul nu era încă bine aşezat, bărbăteşte, dar era melodios şi pătrunzător. Thrax cânta cu vorbe străine din care, din când în când, Genaios prindea câte una auzită la băştinaşii pe care îi întâlnise la Histria, lucrători în atelierele de coarde şi pânze şi plase de pescuit ale tatălui său. Cântecul era trist şi melodios. Şi pe el îl mai auzise cândva. În încăpere, abia de mai ajungeau zgomotele de afară. Era un aer proaspăt, era linişte, lumina şi susurul fântânii se împleteau cu cântecul lui Thrax, care cânta privindu-şi stăpânul cu ochii lui frumoşi.
Genaios se simţi cuprins şi el de vraja glasului şi asculta cu plăcere. Asculta însă aşa cum ar fi privit un vas frumos sau o statuie, asculta ca şi cum cântecul n-ar fi fost rostit de o simţire omenească, ci ar fi fost desprins de ea.
Pentru sclavul său Thrax, Duris avea mânii şi înduioşeri ce nu cântăreau mai greu unele decât celelalte. Aceasta pentru că Thrax era frumos, blând şi îndemânatic. Dar împotrivirea dârză a firii sale, de care dăduse semne adeseori, Duris nu i-o putuse înfrânge niciodată. Era copil, cu ochi mari, albaştri, speriaţi, murdar, acoperit cu un şorţ şi legat cu o beteală subţire de in peste pumnii lui fragezi când, cu mai bine de zece ani în urmă, Duris îl cumpărase, plimbându-se, fără gând de cumpărare, prin târgul de sclavi de la Pireu. Azvârlise câteva drahme pe el, neştiind bine ce are să facă din copilul acesta. Negustorul, un vechi cunoscut, era omul regelui Tanusa. De la el Duris se mai alesese cu câţiva sclavi de nădejde din neamul robust al geţilor băştinaşi dintre marele Histros şi Pont, unde regele scit, dând câte o raită, din când în când, pustia bordeiele de vechea populaţie, ducând-o în captivitate. Din acelaşi vechi neam get se trăgea şi Thrax. Cum îl va fi chemat înainte nu se ştia. Numele i-l găsise Duris.
Încetul cu încetul, copilul a crescut şi a început să-i prindă mâna la meşteşugul olăritului. Nimeni însă nu l-a văzut vreodată plângând. Când era mai mic şi Duris punea să-l bată cu vergi, nu ţipa, nu plângea. Ridica numai din umăr sau îndoia piciorul din genunchi. Pentru asta Duris nu-l iubea, în schimb însă îi plăcea pielea lui moale, părul mătăsos şi, mai ales, glasul blând cu cântece străine, nemaiauzite de atenieni. Când Genaios i-a mărturisit că ar vrea să încerce şi la Histria un atelier de olărit ca la Atena, Duris la Thrax s-a gândit. Să-l dea să ducă mai departe meşteşugul său, dar să-l împrumute numai, nu să-l dea de tot, pentru că la aşa ceva s-ar fi împotrivit şi interesul, şi inima, şi bucuria lui de meşteşugar.
Acum Thrax cânta încet, ca un suspin, privind când curios înspre Genaios, când, parcă mânios câteodată, dar cu o prefăcută supunere întotdeauna, către Duris.
Astfel ascultau cântecul tânărului sclav, când desfătarea aceasta a fost întreruptă de intrarea unei neobişnuite perechi. Un lungan deşirat, cu faţa osoasă şi mâinile mari, chel, întovărăşit de un bondoc, rotund, căruia îi lumina parcă nasul gros, de lucios ce era. Cei doi oameni se opriră în prag cu boccelele lor.
— O, neasemuită şi nebunească pereche, izbucni Duris, râzând cu hohote şi bătându-şi coapsele cu palmele amândouă. Intraţi, intraţi, jerpeliţilor, prăpădiţilor, străluciţilor, şi întinse câte o mână fiecăruia din noii veniţi. Apoi, târându-i spre Genaios, îi prezentă: lunganul ăsta cu ochi de broască e Philipos siracuzanul, iar gemenul său rotofei, de-a plesnit burta mă-si când l-a scos, e Sofron, purtând, după cum vezi, un nume ilustru. Amândoi crapă de foame: se mulţumesc cu câte o rădăcină, iar când prind vreun copil care mulge caprele, fac rost şi de un căuş de lapte, mai mult căcăreze decât lapte. Da-ncolo, meşteri mari, iscusiţi, cu limba ascuţită. De când n-aţi mâncat, străluciţilor?
— De la Pireu! răspunse Philipos cu un glas de tunet, rotindu-şi ochii prin casă şi lingându-şi buzele.
— Nu te-ntreb de unde, ci de când? îl îndreptă Duris.
— Apoi tot aia e, că la Pireu am fost acum trei zile, întregi cu pelticie Sofron.
— De-i aşa, adu-le ceva să îmbuce, Thrax !
După ce au înghiţit o sedilă întreagă de brânză, doi pumni de măsline verzi, de au umplut casa cu sâmburii scuipaţi, şi un coş cu smochine, după ce au râgâit bine spre mulţumire, s-au aşezat pe jos, unul cu spatele la celălalt, şi au început să moţăie.
— O, ho, ho! urlă Duris. Nu merge aşa ! Acum să vă plătiţi ce-aţi mâncat.
Sofron adormise aproape. Philipos se destinse alene, se deşiră, căscă şi-şi trezi omul cu picioare în şezut.
— Îţi plătim, n-avea frică, n-am rămas nimănui datori ! Hai, drăgălaşule, mişcă ! şi trăgându-l de urechi, îl aşeză şi pe Sofron pe tălpile lui late.
Apoi începură să scotocească prin boccele. Philipos îşi atârnă doi saci de gât, care-i spânzurau ca doi sâni monstruoşi şi umflaţi, îşi puse pe cap o perucă de cânepă şi-şi înnegri toţi dinţii, în afară de doi. Apoi se aşeză cu picioarele încrucişate şi zise cu glasul lui gros:
— Eu sunt Sparta ! Ăsta-i Ares, cruntul război!
Bondocul de Sofron îşi lipi mustăţi şi barbă, îşi puse o cratiţă găurită drept chivără şi se întinse în poalele lui Philipos, începând să urle, în pelticia lui, că-i e foame. Atunci Sparta îşi găuri sânii şi începură sa curgă din ei într-o căldare, ascunsă sub bărbia lui Sofron, linte dintr-unul, iar din altul sâmburi de măsline, şi Philipos, legănându-l ca o doică pe Sofron, începu un recitativ obscen, în care se pomenea de toate mărimile Atenei şi de toate întâmplările zilei. Din când în când, Ares se trezea, urla că-i e foame, clănţănea din dinţi şi sânii iar se goleau. Bondocul sforăia şi adormea. Atunci, cu glasul pe jumătate, Philipos începea să povestească despre necazurile celor mulţi şi mărunţi şi, luând un bolovan din traista recuzitelor, îi aşeză capul lui Ares pe el. Apoi sări în picioare. Cu lungi naraţiuni, schimbându-şi o haină, o barbă sau o perucă, schimonosindu-şi glasul, imitând, alergând, plângând, întruchipa pe toţi cei oropsiţi şi obidiţi; pescari, brutari, moaşe, doftori şi atâţia alţi sclavi, prinşi în îndeletniciri umile. Ei se tânguiau de necazurile vieţii lor şi protestau în vastul şi pitorescul monolog al mimului.
Era toată viaţa clocotitoare a cetăţii, văzută nu din solemnitatea tragediei şi nici din satira politică a comediei, ci dinspre cei mărunţi, răboj viu al frământărilor celor neluaţi în seamă, care prin arta sicilianului Philipos îşi vărsau năduful
Se strânseseră toţi lucrătorii în jurul mimului, oameni simpli şi ei, care se vedeau oglindiţi în această largă imitare, şi petreceau. Iar Duris râdea cu lacrimi.
Genaios auzise de felul acesta de spectacole populare, dar nu văzuse niciodată şi, încetul cu încetul, deşi era admirator al tragediei, se lăsă biruit de adevărul, sprinteneala şi violenţa de grai a lui Philipos. Găsea că, într-adevăr, felul acesta de teatru, popular, ascundea o mare putere, care, desigur, îi mişca pe cei mulţi şi îi convingea, deoarece şi lui i-a putut câştiga atât de uşor interesul.
După o scenă lungă, Sofron – adică Ares, războiul – începu să se trezească din nou. Atunci Sparta nu mai încercă să-l hrănească. Şi Philipos, îmbrăcând tunica scurtă a unui sclav de la ţară, cu un sac de seminţe la brâu, un semănător, se ridică şi-l plesni pe Sofron în cap cu un imens falus făcut din cârpe şi piele de capră. Războiul ameţi, căzu şi îşi dădu sufletul. Peste leşul său, Philipos aruncă seminţe, care după primii pumni nu mai erau seminţe, ci flori albastre şi mărunte. Ele acoperiră aproape trupul lui Sofron…
Simbolul era limpede şi uşor de înţeles şi pentru cei mai neajutoraţi. După nenorocirile războiului revenea viaţa din strădania celor mulţi şi trudiţi, cei aproape de rădăcinile ei.
Mereu schimbată, viaţa mergea înainte. Era, într-un anumit fel, simplu şi popular exprimat, gândul despre lume al ucenicului lui Heraclit. Şi Genaios se simţi atras puternic de felul acesta de teatru şi de oamenii lui.
Succesul a fost mare. Duris îl sărută pe Philipos cu buzele lui groase şi răsfrânte şi-i puse în palmă câteva drahme de argint, întrebându-l încotro o să apuce.
— După nas! răspunse mimul, dând din umeri, înfundând în boccele bărbi şi costume.
— Dar după mine nu? interveni deodată Genaios.
Cel mai surprins de întrebarea tânărului histriot a fost Duris. Îl privea nedumerit, cu o flacără de bucurie în ochi. Era surprins că rafinatul Genaios fusese câştigat deodată de arta mimilor populari. În realitate, ceea ce îl stârnise şi îl încălzise pe Genaios nu era gluma – grosolană pentru el – şi nici gestul obscen, ci putinţa uimitoare ca, din manifestările brutale, închipuirea şi talentul mimilor să scoată un simbol cuprinzător şi plin de poezie.
Descoperise în monologul lui Philipos privelişti mute din viaţa de toate zilele a Atenei, care lui îi scăpaseră; se lăsase uimit de tâlcuirea subţire, desprinsă de mim din apropierea mai multor fapte, şi preţuise mult sinceritatea şi adevărul. Toate acestea, şi nu gluma grasă, care îl făcuse pe Duris să petreacă, îl convinseseră pe Genaios. Şi o dată cu un atelier de olărie, un joc de mimi, noutate tot atât de mare, n-ar fi stricat la Histria. Gândul acesta îl făcu să le ceară mimilor să-l întovărăşească.
Fireşte că bieţii oameni n-au fost greu de hotărât. Aşa că, odată cu vasele lui Duris pentru regele Tanusa şi cu amforele cu untdelemn şi vin de Thasos, o dată cu Thrax, cel cu greu desprins de obişnuinţele olarului, cea dintâi corabie ce pornea în primăvara aceasta spre Histria ducea cu ea şi o pereche de mimi, spre ţărmurile îndepărtate ale Pontului Euxin.
1.Pericles – conducător al Atenei, mort la 429 î.e.n.
2.Histria – cetate grecească la Marea Neagră, colonie miletană din veacul al VII-lea î.e.n., situată la 50 km nord de Constanţa de azi.
3. Histros – Dunărea.
FORFOTA slugilor cuprinsese întreaga casă. Sub privegherea lui lordachi, vătaful, se scuturau covoarele grele de Smirna şi de Persida, se periau catifelele fotoliilor vieneze, se ştergea cristalul oglinzilor veneţiene, argintăria era frecată şi lustruită. Din când în oând, cu câte o sudalmă, sau cu câte o lovitură de picior, nedureroasă, fiindcă vătaful purta meşi de saftian moale, cu vârful întors, lordachi îi zorea pe cei care trebă-luiau. Vestea apropiatei întoarceri a lui vodă îi fusese adusă dis-de-dimineaţă mai marelui peste slugi de către însăşi domnia sa bagi Arghiropol, văr de al treilea cu doamna Ecaterina, născută Mammona. E drept că lordachi prinsese încă mai de mult un zvon – de la alte slugi de fanarioţi cu care era prieten de ciubuce, cafele şi taclale, dar nu-i venise să-l creadă pe de-a-ntregul: mahalaua zumzăia totdeauna de noutăţi de cele mai multe ori mincinoase. Hagi Arghiropol era galben şi tras la faţă. Rostise mai înainte ca lordachi să fi apucat să-şi isprăvească temenelele:
— Vodă e în drum spre Stambul. Mazil…
La auzul unei asemenea nenorociri, vătaful izbucnise în strigăte de spaimă şi de durere, parte adevărate şi parte prefăcute, dar Arghiropol îl liniştise într-un chip aparte:
— Bine că e teafăr. Padişahul i-a îngăduit să se aşeze în pace la casa lui şi să se bucure în tihnă de ce-a mai ago nisit.
lordachi îşi mai domolise văicărelile întrucât relele cele mari – descăpăţânarea sau surghiunul – erau ocolite cel puţin pentru săptămânile ce urmau să vină. Totuşi, pe undeva, prin âdâncul inimii, mai stăruia o urmă de spaimă. Dar parcă nu o dată pungile, oricât de multe, în loc să ostoiasca la- comia moslemilor, n-o aţâţaseră mai tare? Lui lordachi i se năzări prin faţa ochilor închisoarea celor Şapte Turnuri, cu zidurile ei înalte şi mucezite, şi se cutremură de teamă pentru soarta sa de slugă, legată de aceea a stăpânului.
— Pe mâine seară să fie gătită odaia de oaspeţi. Beizadea Constantin, neamurile şi prietenii măriei-sale vor să se adune la sfat. Să ai grijă de cafea proaspătă şi de tutun, încheiase Arghiropol.
— Nu te nelinişti, kirie. Toate or să fie orânduite cum se cuvine. Ca pentru o casă domnească.
Acum lordachi zorea; ceasurile trecuseră şi mai rămâneau multe de pregătit. Blestematele astea de slugi făceau treaba de mântuială, cum nu erai cu ochii pe ele! Şi lordachi pierduse o bună parte din dimineaţă la cafeneaua lui Dimachi Chefalonitul, lăsând servitorimea de capul ei, fiind dornic să audă de la alţii ce nu ştia, şi să le împărtăşească ceea ce ştia. Se întorsese de la Dima cu traista plină de veşti – veşti de care nici hagi Arghiropol, nici beizadeaua Constantin dragomanul cel mare al Porţii n-aveau habar. Aflase astfel, cât dăduse Vodă Alexandru ca să mai fie lăsat în scaun măcar un an (o sumă la auzul căreia te prindeau ameţeli), şi cât plătise sau făgăduise norocosul său potrivnic, Hangerliul. Spuneau unii că vizirul ar fi poftit să-l mai păstreze la domnie pe Ipsilanti, dar că se împotrivise cadâna cea mai iubită a sultanului, Merzieh-hanum, ameţită de strălucirea unor dia-manticale cum nu mai erau altele în Stambul şi pusă la cale de capudanul Cuciuc Hussein. Nu era străin de schimbarea domnilor nici ministrul Franţei, doritor să aibă la hotarul de miazănoapte al împărăţiei un prieten al Republicii. Alţii se bucurau că lui vodă nu i-a căzut capul şi povesteau că Mer-zieh spumega de necaz că mazilirea pe care o ceruse cu stăruinţă fusese îndulcită de îngăduinţa întoarcerii.
Spre seară, odaia de primire se pregătise, jarul mocnea în aşteptarea ibricelor cu cafea de Mecca, sacagiul adusese de la Trei Fântâni apă limpede din care beau doar stăpânii. În lipsa ciubucgiului măriei-sale, însuşi lordachi pregătea ciubucele pentru oaspeţi.
Musafirii se iviră în casa de la Therapia abia după lăsarea nopţii. Soseau rând pe rând, purtaţi din Stambul, din Fanar, din Galata de calce ieftine, luate cu chirie, însoţiţi de câte o slugă, două, mai mult furişându-se, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă de ochiul mereu bănuitor al turcului şi de privirile iscoditoare ale vecinilor. Plăgi Arghiropol, kir Meletie, un călugăr din preajma înalt prea Sfântului Patriarh, Anastase Mammona-Mihaloglu, bancher de seamă şi neam după mamă cu doamna, bogatul Antonache Callistos, Celebi armeanul şi încă vreo câţiva, străini, veri, cumnaţi, în totul vreo zece bărbaţi. Era o adunare de taină şi de afaceri, peste care plutea o apăsare ascunsă, o adunare la care femeile, cu vorba lor repezită şi gălăgioasă, n-aveau ce să caute.
Întâi băură cafele şi tutun, vorbind despre lucruri neînsemnate, deşi pe toţi îi frigea numai şi numai mazilirea rudei şi datornicului lor, ’mazilire întâmplată înainte de vreme. Aşteptau să se arate şi beizadea Constantin, fiul voievodului, întârziat fără doar şi poate de cerinţele slujbei sale de mare dragoman. Sfatul cel adevărat începu abia o dată cu sosirea lui Constantin. Vorbi mai întâi Mammona-Mihaloglu, omul cel mai avut dintre ei toţi, cel mai bătrân şi în acelaşi timp cel mai de. Nădejde sprijinitor al mazilitului.
Bătrânul îşi tot învârtea în minte vorbele pe care avea să le spună, fără să găsească însă cuvintele potrivite, în cele din urmă, se hotărî:
— După cât îl cunosc eu, măria-sa Alexandru n-o să aibă linişte până n-o căpăta înapoi scaunul domnesc. De va voi, suntem îndatoraţi să-l sprijinim şi să-i fim de ajutor. Ca nea muri, ca prieteni şi creditori…
Se făcu tăcere. Oaspeţii se pândeau unul pe altul, neho-tărâţi:
— Vodă o f i ostenit de atâtea domnii…
— De slavă şi de bogăţie nu osteneşti, se amestecă în vorbă şi hagi Arghiropol. Înălţimea-sa Alexandru a fost mazilit înainte de vreme, prin urzeli şi pâri fără temei. Astea se pot spulbera…
— E lucru cu primejdie, kirie Anastasachi… grăise Gelebi-hogea, armeanul. Sultanul vrea domn tânăr şi aprig în Vala-hia. Hangerliul are prieteni puternici şi ocrotitori ele seamă.
— Şi Ipsilanţilor le lipsesc? Neamul cel mai cu fală din tot Stambulul, înrudit cu Moruzeştii, cu Calimachi…
— Şi cu Hangerliii.
— Hangerliii ne sunt rude de departe. Nişte coate-goale…
— Vizir-agasi mi-a destăinuit că vizirul cel mare abia şi-a pus pecetea pe firman. Hangerli e omul Franciei, şi Poarta se teme de mânia austriecilor.
— Se poate. Se poate, kirie, dsr Hussein Cuciuc e numit seraskier la Dunăre, peste o sută de mii de oştire. O duce îm potriva răzvrătitului Pasvan…
— De unde ştii domnia-ta asemenea lucru de taină?
— Doar eu le vând încălţările, îmbrăcămintea şi praful de puşcă, răspunse liniştit Gelebi. Dragomanul poate să întărească vorbele mele.
Ochii tuturor se îndreptară spre beizadea Constantin, care de la începerea sfatului nu scosese niciun cuvânt.
— Aşa e, precum spune cinstitul Gelebi.
— Domnia-ta, Gelebi, te bucuri de câştig în negoţul cu Hussein şi cu Hangerli.
— Câştigul e câştig. Socotesc, şi cred că nu mă înşel, că Vodă Alexandru nu mai are sorţi de izbândă, un an, doi. Pierdere de vreme şi de bani. Şi bani… câţi oare a strâns în câteva luni de stăpânire? Mai nimica. Valahia e sărăcită şi bântuită de pasvangii.
— Nu-i purta domnia-ta de grijă.
Antonache Callistos, bancherul, se frământa de o vreme neliniştit pe sofa, ca şi cum droturile l-ar fi împuns în carne. Izbucni:
— Măria-sa a iscălit o groază de sineturi şi de poliţe!
— Chezăşuite de banca Mammona, adică de mine, bre Antonache, şi eu sunt bun de plată.
— Eşti bun, Anastasie, eşti bun. Dar fiind şi neam cu măria-sa, dacă pierzi parale, îţi rămâne mulţumirea că ţi-ai ajutat o rudă de sânge. Eu ce mă fac? Nu sunt încă trei luni de. Ciând i-am împrumutat lui Vodă Alexandru cinci sute de pungi bani peşin, cu dobândă cinstită de douăzeci la sută. Răspunzi şi pentru banii ăştia?
Hagi Arghiropol şi Mammona-Mihaloglu schimbară între ei priviri lungi. Voievodul avea datorii pe care ei, oamenii lui de credinţă, nu le cunoşteau.
— De datoria asta noi nu răspundem. O să-ţi plătească vodă.
— Cu ce, iubite prietene? Banii peşin am auzit că şi i-a pus la bună păstrare, la bănci din Viena şi Amsterdam.
Mâhaloglu se încruntă. Rudenia era rudenie, iar afacerile afaceri. Se întoarse spre Constantin beizadea:
— Altfel m-am înţeles cu părintele domniei-tale, Constan tine. Mi-a făgăduit că banii care-i prisosesc îi depune la banca Mammona. Pe temeiul ăsta i-am chezăşuit cu iscălitura mea sineturile şi poliţele.
— Banii de prin străinătăţi nu pot fi popriţi de la Stam-bul, grăi, ou răutate hogea Gelebi.
Era vădit că trecuse de partea duşmanilor. De ce-l mai poftiseră oare?
— La asta nu m-am gândit. Antonache, bancher care abia începea să se ridice, se simţea, cuprins de nelinişte.
— Rău ai făcut, kirie Antonache. Dacă te gândeai, nu mai cereai să-ţi înapoieze părintele meu cele cinci sute de pungi – dobânzi şi capete – de îndată. Eu te-aş ruga să ne mai îngădui cu plata.
Antonache Callistos fierbea. Se vedea singurul păgubaş, dar se înşela.
— Şi domnia-sa Gelebi-hogea o să-l mai păsuiască pe pă rintele meu. După câte am oblicit, Vlastos din Pera are încăl ţări şi postavuri mai bune şi mai ieftine. Chiar acum două ceasuri înălţimea-sa Reşid se plângea că neguţătorii armeni sunt mai răi ca tâlharii ele codru. „Ce să fac, dragomane?” m-a întrebat. „Să ne mai gândim, preaputernice, să ne mai gândim…” i-am răspuns.
— Înţelept răspuns, dragomane. Tare înţelept…
— De e nevoie, şi înalt prea Sfântul Patriarh poate să-l ajute cu bani pe Vodă Alexandru, răsări pe neaşteptate şi Meletie călugăiuil. Sfânta biserică e săracă şi strâmtorată, dar toţi grecii din Fanar sunt fiii ei credincioşi. L-am uns pe Hangerli. Dar n-o să-l lăsăm nici pe Ipsilanti să ajungă lipsit…
Bătrânul Mammona-Mihaloglu şi hagi Arghiropol schimbau mereu priviri. Nu mai conteneau să se mire de isteţimea beizadelei. Aflau că în afara treburilor diplomaticeşti se pricepea şi la afaceri.
Urmară ceasuri de tocmeli. Glasurile acum se amestecau înverşunate, acum -se potoleau. Ceştile cu cafele parfumate, împinse de o parte, lăsaseră loc hârtiilor pe care se înşirau socoteli. Oricum ar fi sucit-o, Gelebi şi Antonache Callistos n-aveau încotro. Până la urmă, înverşunarea lor se potoli de tot:
— O să-l păsuim pe măria-sa Alexandru, cât o să fie ne voie, cinstite Mammona şi cinstite dragomane. N-o să cerem nici plata poliţelor. Cu o singură rugăminte: să-i spui lui Reşid-paşa că Vlastos e un tâlhar şi are marfă proastă şi puţină…
Constantin făgădui. Făgăduielile nu costă parale, şi nici nu trebuie ţinute întotdeauna, – şi adunarea se sparse.
După plecarea musafirilor, Constantin-dragoman rămase singur cu Mammona-Mihaloglu şi cu hagi Arghiropol.
— Am îmbătrânit şi n-am aflat că nu trebuie să te încrezi în nimeni, Constantine. Nici în rude, nici în prieteni, nici în tovarăşi de afaceri. Bine c-am ieşit la capăt. Tare mi-ar fi fost greu să plătesc pe nepusă masă toate poliţele şi sinetu rile de datorie chezăşuite…
— Gelebi şi Callistos sunt nişte ticăloşi mai răi ca Pasvan. Au întors-o dintr-o dată în toate. Până ieri, alaltăieri nu mai conteneau cu dragostea pentru măria-sa Alexandru.
— Tâlhari de codru, preaiubite şi preacinstite neamuri.
— Nădăjduiesc că până la dobândirea altei domnii, vodă o să-şi plătească o parte din datoriile către Banca Mammona.
— Fără îndoială, fără îndoială. Deşi, după câte ştiu…
— După câte ştii? Ce vrei să spui cu asta, Constantine?
— Că părintele meu n-o să-şi poată plăti toate datoriile până când…
— Până când?
— … n-o să se suie pe scaunul vreuneia din Ţările Rumâ- neşti altcineva din neamul Ipsilanti.
— Domnia-ta, poate? Cu învoirea domnului Alexandru? Dragomanul zâmbi subţire.
— Cu ea sau fără ea. Şi oricum cu sprijinul cinstitelor voastre feţe. Numai că asta nu trebuie să i-o spuneţi decât atunci când o veni vremea potrivită…
Mammona-Mihaloglu avusese deplină dreptate: nu te mai puteai încrede în nimeni. Nici măcar în copii.
La început intraseră în strâmtoare triremele, mânate împotriva curentului de încordarea vâslelor. Căutau loc prielnic pentru ridicarea unei noi cetăţi în care să se aşeze mulţimile de săraci, pe care pământul patriei nu ’mai dovedea să-i hrănească.
10
întrebaseră oracolul, şi preoteasa zeului Phoebus, alta şi mereu aceeaşi sub numele ei neschimbat, le răspunsese ca’ întotdeauna cu vorbe având un înţeles ascuns: „Aşezaţi-vă în faţa cetăţii orbilor…” Şi orbi fuseseră cei care trecuseră de zeci şi de sute de ori pe lângă limba de pământ care închidea, cu cornul ei de aur, (Strâmtoarea, stăpânind astfel gura portului Euxin, cel neprimitor. O mare bogată în peşte, ape negre care scăldau ţărmuri sălbatice dar dincolo de care se ’ântindeau ţări cu grâne, cu lemne, cu poduri, pline de prisăci, cu robi frumoşi şi zdraveni, şi mai cu seamă ieftini. Keleustul întâii trireme zări limba de pământ şi îndreptă corabia spre ea, aruncă ancora, şi păşi pe pământul proaspăt şi nou…
Aşa se născuse oraşul Byzantion, care durase o mie de ani, până când un împărat al Romei îl (schimbase în capitală a imperiului, şi-i dăduse numele său: Constantinopolis. Oraşul mai trăise astfel, inimă a unei împărăţii bolnave, crude şi strălucitoare, încă o mie de ani, până când porţile i se prăbuşiseră sub izbiturile topoarelor şi sub loviturile tunurilor, înăuntru se năpustise Asia, cu ostaşii ei, şi oraşul arsese trei zile şi trei nopţi fără încetare, dar nu pierise. Coinstantinopolis se prefăcuse în Stambul, cetate de scaun a unei alte nesfârşite împărăţii, îl împodobeau acum subţirile şi înaltele minarete, cupolele de aur ale geamiilor, olanele smălţuite ale Saraiurilor, bogăţia grădinilor udate de fântâni ţâşnitoare. Îl murdăreau uliţele înguste, prăfoase şi întunecoase, tigvele înfipte în suliţi, haitele de câini rătăcitori şi veşnic flămânzi, robii şi gratiile ferestrelor. Rămânea totuşi locul de întâlnire a două continente: Europa, năzuind spre viitor, şi Asia încă adormită.
Ca an toate zilele săptămânii, Stambulul era ’tot o forfota de oameni. Turci cu faţa uşor pământie şi ochi înguşti, îmbrăcaţi în ilice şi şalvari, înveşmântaţi în largi haine de mătase, arabi subţiratici şi tăcuţi, egipteni cu umeri laţi şi mijloc subţire, cu fesurile lor roşii, curzi în hainele lor negre cu brâie încărcate de arme, greci în anterie, evrei în caftane, armeni în portul lor vechi, apuseni – italieni sau franţuzi – în îmbrăcăminte ciudată şi străină pentru aceste meleaguri.
Prin mulţime se strecurau, strigându-şi marfa, ’salepgii, negustori de cofeturi şi de zaharicale, vânzători de mărunţişuri, alviţari şi rahagii, sacagii aducând apă limpede sau tulbure, după punga cumpărătorului. Pe la colţuri, cerşetori zdrenţuiţi îţi vârau sub nas cioturi de braţe şi picioare, bube hidoase, sau îşi arătau ochii albi şi înţepeniţi. Din vreme în vreme, prin mijlocul acestei mulţimi colorate şi zdrenţăroase, se deschidea drum larg, prin care treceau nepăsători şi trufaşi paznicii şi ostaşii înălţimii-sale sultanului, temeiul stăpânirii, al bogăţiei şi al «lavei.
Mai greu îşi făcea loc un alai alcătuit din vreo douăzeci de arnăuţi şi de slujitori, în fruntea cărora călărea un bărbat trecut şi ostenit de drum, îmbrăcat cu oarecare bogăţie: rnă-ria-sa Alexandru Ipsilanti, fost până de curând domn al Vala-hiei şi paşă cu trei tuiuri. Cei care îl însoţeau erau doar o parte din oamenii cu care se întorcea în Stambul. Cei mai mulţi rămăseseră la o zi de drum depărtare, lângă rădvanul doamnei Ecaterina şi mai ales ’lângă carele îngreunate de avuţia agonisită în cele cincisprezece luni de stăpânire peste atât de răbdătoarea şi darnica Valahie. Vodă era îngândurat. Orice s-ar fi în-tâmplat, nimic bun nu-l aştepta: o casă bogată şi încăpătoare, dar pustie; tihna şi pacea îi păreau la fel de obositoare ca frământările şi primejdiile, şi toate la un loc nesigure. Poate întoarcerea fusese o greşeală şi o nebunie. Padişahul îi scrisese cu rnâna lui, făgăduindu-i dreptul de a se bucura de bătrâneţe. „Sunt într-adevăr bătrân, neputincios şi nefolositor?” Toate erau înşelăciune şi vis. Lesne-crezători, uşor de minţit şi ele dus cu vorba, viteji, trufaşi, dispreţuitori de moarte, stăpânii aceştia ai lui se aprindeau adesea de mânii oirbe, năzărite sau întemeiate. Atunci porunceau schingiuiri, tăieri de capete, sugrumări tainice, îşi ţineau cuvântul dar îl şi călcau, se mulţumeau cu puţin şi se lăcomeau la avuţii şi la dulceaţa vieţii. „Nu-mi erau de ajuns banii de la Amsterdam şi Viena? Pentru ce m-am întors?” se gândea Alexandru. „Hussein Cu-ciuc mi-e duşman, Merzieh mi-a cerut capul. Dacă nu mă apăra vizirul cel mare…” Se întorsese de fapt pentru fiul lui, Constantin-dragoman. Dragostea pe care i-o purta nu se stinsese, cu toate supărările şi necazurile aduse de năbădăioasa lui odraslă. Beizadea Constantin se înstrăinase de mult. „Nici nu mi-a scris, de când e mare dragoman. De ce nu m-a înştiinţat la vreme despre urzeli şi uneltiri? Parcă s-a bucurat că nu mai sunt domn…”
Glasul slugii îl trezi din gânduri.
— Trebuie să descaleci, măria-ta.
Dimpotrivă venea un alai de zece ori mai bogat şi mai numeros. Oşteni cu haine de război şi cu arme, purtând calpace înalte de pâslă albă, rnergând în şiruri stnânse, beşlii pe cai nărăvaşi, agi şi paşale. Înaintea tuturor, doi harapi ţineau înălţate steaguri şi un al treilea o suliţă cu trei tuiuri flutu-rand în vânt.
— Trebuie să descaleci, măria-ta. Suntem la Stambul…
Fostul voievod îşi aminti că nu mai stătea pe niciuna din treptele măririlor. Era un ghiaur ca oricare altul, dator să coboare de pe cal ori de câte ori îi ieşea în cale un demnitar sau un ostaş chiar de rând din oastea sultanului. Sprijinit de slugă, coborî în pulberea alburie a uliţei, şi se trase la o parte. Alaiul trecu pe lângă el într-o lenevie trufaşă. Pe la mijloc, vodă zări un chip cunoscut. Turcul, smolit şi uscat la faţă, era înveşmântat cu măreţie şi risipă de pietre şi mătăsuri. Numai zamfirul de la surgiuc preţuia cât o corabie. Zărindu-l pe mazilitul voievod, paşa rânji şi isouipă a dispreţ în ţărână.
— E Cuciuc Hussein. Porneşte către Dunăre.
Umilirea îl arse ca un fier roşu, şi într-o clipită îi schimbă toate gândurile. Mărirea domniei, puterea, beţia temenelelor cu care se învăţase şi care aveau să-i lipsească îl hotărâră: să mai fie o dată domn. Se va înarma cu răbdare, va aştepta în casa lui de la Therapia ca un bătrân mulţumit cu soarta, până îi va veni iar vremea. Atunci va arăta tuturor, prieteni slabi sau făţarnici şi duşmani, de ce e în stare el, Vodă Alexandra, O dată măcar să mai fie domn, şi pe urmă…
Capitolul unu
CEI TREI, ROATĂ ÎN JURUL LUI TOADER BERIAN, ZIS ŞI ŞERPELE Roș erau ochi şi urechi. Altfel nici că se putea. Ochii urmăreau, fascinaţi, mişcările singurului om care nu se sinchisea nici atâtica de poreclă, mişcări ce însoţeau vorbele ca şi când cel ce le rostea ar fi fost plămădit din gelatină, în vreme ce urechilor nu le venea să creadă. Cum s-ar fi putut însă să nu crezi când Toader Berian, om căruia, între şaptezeci şi o sută de ani, puteai să-i dai oricâţi, se jura „să-l muşte şerpele roş” pe ăl care minte, ori de câte ori bănuia neîncrederea pe feţele celor dispuşi să-l asculte. Vitele păşteau mai la o parte, către gura văii. Bătrânul cobora ori ridica glasul, însufleţind vorbele, destăinuind întâmplări de groază, în vreme ce copilandrii, până mai adineaurea viteji nevoie mare, aruncau priviri furişe către bezna cenuşiu-verzuie unde bănuiau gura peşterii, neîndrăznind să-și arate într-un fel sau altul curiozitatea și teama.
— Cum vă spusei, peştera străbate muntele până hăt, la temeliile Cetăţii Regilor. În pereţii ei, care aici se lărgesc, aici se strâmtează, închipuind un fel de coloană subpământeană a infinitului, sunt săpate poliţe, un fel de brâuri de mărimea unor şanţuri răsturnate în care se înşiruiesc, ca nişte dovleci puşi la păstrare, urnele de aramă sau de aur cu cenuşa mai-marilor daci, fiecare vas fiind păzit de o viperă galbenă, având cornul verde şi în vârful cozii un clopoţel de argint. Cum ai pătruns acolo la ceasul când şerpele roş îşi leapădă pielea, cum prind a suna clopoţeii, fiecare pe alt ghers: legănat, grăbit, unduitor, moleşitor, încât auzindu-i capeţi gust de somn şi ai vrea să dormi şi să tot dormi ca să nu te mai trezeşti niciodată. Atunci, ca la o poruncă, muntele se clatină, intrarea se închide, o lumină lăptoasă prinde a curge din tavanul de calcare, aşijderea celeia din nopţile cu lună neciuntită de vârcolaci; numai ce prind a clinclincţi clopoţeii şi din vasele cu cenuşă prind a răsări somnoroase umbre omeneşti care, mai apoi, se desprind de pe pereţi, aşa cum ai desprinde şi însufleţi nişte umbre, şi încep a umbla într-un fel de plutire vâscoasă, cu gesturi şi paşi de gelatină. Clopoţeii sună şi sună, viperele încornate prind viaţă şi şuieră hârşâit din guşile doldora cu venin înverzit; o lume întreagă, care a fost demult, se închipuie în jurul tău ca imaginile unui film proiectat pe zeci şi zeci de ecrane succesive, încât omul pătruns aici, dacă mai nimereşte ieşirea, biruind somnul bolnav, se trezeşte bătrân, de-i tânăr, şi tânăr, de-i bătrân. Rămâne neom, tânjeşte mereu după ce nici el nu ştie, bântuit de teama şi de dorul Şerpelui Roş.
— Adică?! îndrăzni Bogdan să-l întrerupă, simţind cum i se scurge un şuvoi de transpiraţie rece pe şira spinării. Cum vine asta „rămâne neom”?
— Chiar aşa! întări Cosmin, bine prins nu atât de fantasmagoriile bătrânului cât de jocul de spiriduş al negului arămiu şi păros de pe nasul acestuia, neg ce aducea cu un fel de prună brumată, gata parcă să se desprindă în orice clipă şi s-o pornească singur la drum, orientându-se ca o insectă bizară după perii-antenă, şi de învâlvorarea unei şuviţe de păr negru într-o claie colilie.
Negul prinse a se agita ca un minuscul clopoţel de aramă, sprâncenele-cetină se ridicară a cruntă mirare, înfăţişarea lui Toader Berian pe de-a-ntregul era aceea a unui smeu mâniat când le răspunse:
— Neom ziceţi?! Puşchea pe limbă! Adică nu aşa ca toţi oamenii, ci chip şi robul poreclei sale: nebunul, şuia, zăluda, căpcăunul, priculiciul, strigoaica, înţelegi?! Care va să zică eu vă spun vouă ceea ce ureche de om n-a auzit, iar voi puneţi la îndoială! Uite, mă jur juruinţă grea: să-l muşte Şerpele Roş pe ăl de minte măcar atât, atâtica!
— Aşa ca 'mnealui, mă Bogdane, plasticizează Teofana, închipuind cu arătătorul la tâmplă mişcarea sfredelului, semn cum că bătrânul ar fi binişor plecat de-acasă.
Era în crucea verii. Soarele, moleşit şi el, părea a statornici undeva între zenit şi orizont, nehotărât dacă ar mai trebui să se îndrepte către apus ori ba. Vipia trecuse, vitele păşteau liniştite, iar ei altceva mai bun decât să asculte basmele bătrânului nu aveau de făcut. Ş-apoi nu oricine se putea lăuda că ar fi ascultat povestea peşterii din Valea Rea, chiar de Toader Berian spusă, de cel poreclit Şerpele Roş, arătare de spaimă, pe care întreaga suflare a satului îl ocolea la ceas de noapte ori prin locuri mai puţin umblate. Obişnuit, acesta era un om tăcut şi ursuz, un singuratic întâlnit când nu te aşteptai, prin văi şi pe coclauri, în căutarea cioburilor vechi şi a intrării în Peştera Zeilor. Doar cei câţiva copii de la Grădişte se obişnuiseră cu el, se convinseseră că nu era decât un biet bătrân care nu face rău nimănui, dimpotrivă, îţi are grija vitelor când tu ai poftă de scaldă ori de joacă şi ştie mulţime de istorii şi întâmplări, încât să-1 asculţi şi să-l tot asculţi dacă are poftă şi se lasă înduplecat. Astăzi, aşezat la umbra unui mesteacăn, singuratic pe costişa despădurită la fel ca el, ascultase cu vădit interes discuţiile celor trei tineri despre comorile regilor daci, se arătase prins de vraja închipuirii ori într-o lume ale cărei rosturi părea că singur dumnealui le ştie şi, cu vorba domoală, se lăsă pe făgaşul istorisirii. Oricum, auditoriul acesta, nedesprins prin ani şi experienţă de poveste, i se părea mai potrivit decât altul. Se prefăcu indiferent la gestul Teofanei, o zvăpăiată ce da în pârg prevestind o frumuseţe tulburătoare, care îi amintea un chip din alte vremi şi din alte lumi, puse negul din vârful nasului în mişcare şi prinse iarăşi a se desfăşura într-o gestică nemaipomenită, înălţându-se ori lăţindu-se, chircit în sine ori revărsat cu toată fiinţa în afară, ca o vieţuitoare dintr-o altă galaxie, alcătuită din plasmă.
— …La ieşire un alt Şerpe Roş stă strajă vecinic trează. Dacă soi de om a răzbit cumva într-acilea, numai ce-l muşcă de lobul urechii, urechea ceea se umflă şi coace şi se face rană roşie, care de la o vreme rămâne aşa, o urmă cât un bănuţ de aur, semănând cu aceia presăraţi pe pardoseala peşterii.
Bogdan repetă gestul fetei, sfredelind tâmpla cu arătătorul, şi-i face cu ochiul. Numai că aceasta, prinsă de relatare, nu-i ia seama, pentru că tot ce spune moşul i se pare adevărul-adevărat, nu putea fi altfel; el, Bogdan, fluieră întrerupt, semn că moşul a luat-o razna şi, deodată, numai ce sare ca muşcat de şarpe:
— Ei, asta-i! Păi, mă tot miram eu de unde atâta fantezie, de unde le scoţi şi cum le plămădeşti. Dară de aia zic oamenii că matale te-ai scrântit! Aşa, deci?! Matale, moş Toader, ai văzut, cum te văd, Şerpele Roş, ai fost în Peştera Zeilor, la care i se zice a Zârnelor, căci, uite, ai semnul întipărit pe lobul urechii. Care va să zică nu glumeşti!
Bătrânul nu păru surprins. Doar o lumină cât scăpărarea unei raze îi trecu peste obraz, neobservată aproape. În schimb, îşi duse mâna la ureche şi îşi pipăi îndelung, cu mândrie, s-ar putea spune, semnul. Protestul, reproşul veniră abia acuma:
— Cum adică?! Voi aşa aţi crezut? Că-mi arde de şagă, de înşiruit pe aţă copilării, istorii şi basme! Află, băiete, că n-aveam anii tăi când am intrat în Peştera Şerpelui Roş. Tot într-o vară secetoasă şi zăludă ca asta. Şi-am văzut ce n-a văzut om, şi-am trăit ce nici măcar nu se închipuie a trăire. Pe atunci - voi cam câţi ani aveţi, patrusprăzece? Păi da, așe gândeam şi eu, da' pe atunci aveam şi eu mintea aprinsă ca acei păgubitori căutători de comori dacice, ce-or fost dărâmat şi răscolit din temelii Grădiştea, Blidarul, Piatra Roşie şi Feţele Albe. Cum zic, eram eu așe, cam la anii voştri, doar că ştiam mai puţine lucruri decât voi. Îm! De ştiam, de bună seamă mă alegeam şi cu alte foloase, aş fi lăsat vrun sămn, aş fi păstrat o mărturie, mi-aş fi ostoit frica şi acum altfel le-aş arăta şi dovedi, pe toate, celor trebuitori să ştie. Aşe, m-am ales doar cu semnul ista şi cu o poreclă ce mi-o fost zăuitat numele, dar de care poreclă nu mă ruşinez.
… Seceta transformase vara într-o toamnă târzie, bântuită încă de călduri: ierburi uscate şi tăioase ca spinul, izvoare secate, fântâni nămolite, animale secerate de foame şi dalac, presărate prin păşuni ca muşuroaiele de cârtiţă. Părinţii mei trimiteau în păşune două perechi de boi, o vacă pentru lapte, doi cai de căruţă şi doi pentru munte, câteva capre îndrăcite care-mi scoteau sufletul, ţinute mai mult pentru iezii tăiaţi de paşte. Cum-necum, pe seceta ceea trebuia să le hrănesc, să alerg pe urmele lor, încât simţeam cum îmbătrânesc de ani şi-mi scurtează zilele. Pe la crucea verii, într-o zi când năduşeala năvălise odată cu zorii, calc porunca tătâne-miu şi mă abat cu marhăle[1] tocmai pe Valea Rea. Aici, unde şi unde, mai întâlneai un covor de pajişte, un loc umbros, un smoc de iarbă, fiindcă nimenea nu se încumeta din pricina viperelor cu corn. Bunu, care, de când trecuse suta, nu mai număra anii, îmi povestise multe despre Peştera Zârnelor şi despre Şerpele Roş dar eu, la fel ca voi acum, o iotă n-am luat de bun. Caprele, vreo opt, zece, nu-mi mai aduc bine aminte, au tot suit din stei în stei ciugulind frunza de iederă şi măciuliile ciulinilor de piatră şi până să iau seama au ajuns tocmai la locul acela ocolit de oameni, unde se bănuia intrarea păzită de şerpele neadormit. Să mă întorc fără ele acasă nu îndrăzneam, să urc până la ele nu aveam curajul. Mi-am zis: fie ce-o fi! Dus am fost şi iată cu ce m-am ales din această pricină.
Bătrânul le arătă lobul urechii şi şuviţa de păr negru.
— Cât am fost tânăr, şuviţa aceasta era albă; de-am albit cu anii, s-o făcut neagră. D-aia zâc, şi nu ziceam nimicuţa de nu auzeam ce puneţi voi la cale, că, dragii mei, pe Valea Rea nu-i de mers la anii voştri. Şi... degeaba oboseala. Pentru mine nu-i zi bună de la Dumnezeu în care să nu caut intrarea. Geaba! S-o fi închis pentru vecie, s-o fi stârpit fără de urmă Şerpele Roş, mi s-o fi năzărit mie atuncea din pricina cine ştie cărei alte întâmplări năpraznice, totul nu o fi fost decât tulburare în vis urât, cine stie?!
Nori albi şi pufoşi, caiere de lână şi clăbuci de săpun, înălţau cetăţi şi castele către apus, ca apoi să le pună la temelie pălălaia asfinţitului însângerat. Toader Berian le urmări îndelung jocul, tresări ca de o amintire, cercetă pe furiş pădurea întunecată de pe versantul stâng al văii şi le atrase atenţia:
— D-apăi, dragilor, ar cam trebui să coborâm către sat. E acuş, acuş vremea mulsului şi a adăpatului, dacă nu cumva cu mulsul ne-au luat-o şerpii înainte. Tare agitate mai sunt bietele dobitoace. Ca atunci... De când cu întâmplarea aceea oamenii nu se mai încumetă să pască vitele pe aici. Mamă, mamă, ce mai spaimă şi îngreţoşare intrase în poporănii de p-aci!
— Ce întâmplare, care întâmplare?! Alta decât cea cu peştera şi Şerpele Roş?
— Alta, dar tot cam atunci s-a petrecut. Vaca lui Orbişan de la cantonul silvic se obişnuise să fie mulsă de un şerpe. Se înrăise în patimă încât ţinea laptele, chiar dacă omul o închidea în grajd o zi sau două. Se credea că o strigoaică, o vâlvă a roadelor s-a fost înstăpânit pe laptele vacii, până într-o zi când, luându-i urma, a găsit-o în Fundul Văii Rele cu şerpele agăţat de uger. Şerpe de groază. Cât stâlpul prispei. Roş, roş era. A ridicat omul întreg satul, dar nu i-au dat de urmă. Bietului animal, fiindcă se nă- răvise fără de leac, i-a scurtat viaţa cu un glonte. Numai că a doua zi cantonierul dispăruse fără urmă. Ieşise omul până afară, zicea nevasta, cam pe la al doilea cântat al cocoşilor. A auzit ea un strigăt puţin, aşa ca de om suguşat, şi de atunci pace bună! Om nu l-a mai văzut.
— L-o fi răpus Şerpele Roş? întrebă Teofana, zbârlindu-se de frică.
Toader Berian nu-i răspunse. Rămăsese ca înţepenit pe bâtă, cu privirea aţintită către apus, unde razele soarelui, proiectate pieziş de după Culmea Luncanilor, închipuiau un imens şarpe roşu.
— Măi, să fie! exclamă Cosmin. Uite şerpele lui nea Berian!
Gluma, făcută mai mult pentru a-şi da curaj, se frânse la jumătate. Un şuier prelung, un fel de vaier al pământului se născu dintre steiuri şi străbătu valea cu numele de Rea. Bătrânul prinse a se închina cu gesturi largi, ritualice, şi linişti apoi vitele şuierând o dată prelung, din colţul gurii. Ca vrăjit, cerul se războli dintr-o dată, la orizont balaurul roşu deveni siniliu şi inconsistent, iar pădurea din apropiere îşi încetă vaierul. Se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, plutitoare, ca o miasmă a smârcurilor. Aerul, materializat, consistent, părea îmbâcsit cu nelinişte, cu aşteptare, cu un fel de substanţă invizibilă, dar vie, raţională. Rămăseseră cu privirile pironite către gura văii de unde cobora şi se întindea ca o fiinţă tentaculară o pâclă moleşitoare, leşioasă, care înainta, se târa spre ei, pipăind parcă acele uscate ale ierbii, copacii, pietrele. Animalele ridicaseră şi ele capetele, speriate, se strânseseră grămadă de la primele semne de spaimă, un tău- raş prinse a mugi întărâtat, cu nările tremurânde, cei trei adolescenţi, înfricoşaţi, făcură cerc în jurul bătrânului care părea a fi în stare să stârnească şi să potolească, să cheme şi să alunge spiritele malefice chiar şi numai cu privirea sau cu un şuierat. Acesta zise, aruncând săgeata ochilor apoşi, dar ageri, către hăurile şi steiurile din Valea Rea:
— Poate că nu se cădea să încep a povesti ce s-a petrecut atunci. Străbunicul meu zicea că unii oameni sunt dăruiţi cu duhul povestirii, al rostirii în aşa fel încât slobod vraja şi dau vieţii lumea închipuită ori reală, întâmplările adevărate sau numai scornite, despre care istorisesc. Mi se potriveşte şi mie de când cu întâmplarea aceea, dar voi nu trebuie să vă speriaţi. Bine ar fi fost să tac. întâmplarea asta, nemaivăzută şi nemaiauzită, am mai spus-o o singură dată. Tot cam prin locurile acestea, poate că chiar unde ne găsim acum. La puţin timp după ce am fost rătăcit fără nădejde de întoarcere în inima muntelui. Tot cam la ceasul înserării. Da, da, îmi amintesc acuma bine că şi atunci s-a arătat balaur roş la sprâncenele orizontului, în vreme ce pâcla se prelungea, se târa precum o vietate lacomă către noi. Da, da! Uite, ca acum, întocmai ca acum pădurea a şuierat temătoare. Or fi fiind, gândesc eu, anumite taine, care taine trebuie sa rămână pentru vecie. Oamenii din vechime erau altfel decât cei de astăzi. Trăiau în cumpăna şi făgaşul tainelor, încât nimic pe faţa pământului nu i-ar fi putut face să le clintească, punând întrebări şi făcând destăinuiri. Poate chiar eu voi fi fiind primul dintre aceia care le-a întrerupt şirul, călcându-le rostul. Asta mă scurmă ca o lingoare necruţătoare şi înceată, ca o boleniţă fără de leac, numai că altfel nu se putea. Taina mea era prea mare, şi încă mai este, şi prea grea încât să poată fi purtată vreme multă de un biet şi de un singur om. Într-un fel ea ne privea pe toţi, din tată-n fiu, şi mă mai întreb dacă aveam sau nu aveam dreptul s-o păstrez pentru mine. Cel puţin aşa credeam atunci şi cu gândul ăsta mă mai împac şi-acum. Atâtea şiruri de oameni trăitori în acest vad de lume au ars în dorul de a ajunge acolo unde am ajuns eu, au tânjit să ştie ce ştiam eu, să vadă ce am văzut eu atunci, Peştera Zeilor şi Comoara Regilor, încât mă simţeam îndatorat cu destăinuirea. Ia, închipuiţi-vă dacă n-aş fi fost singur, dacă după ce m-am înapoiat printre semeni aş fi fost ascultat şi crezut! Pe atunci intrarea străjuită de Şerpele Roş mai putea fi găsită, ori cine ştie! Eu unul mai trag nădejdea că va să vină o zi când unul dintre voi, sau un vlăstar de-al vostru, va să dea iarăşi peste acea intrare tainică. Atunci multe dintre secretele de acum, multe dintre tainele tainelor se vor fi dezlegat, căci toate semnele ce mi s-au arătat, pe care după cuprinsul minţii mele le-am tălmăcit sau nu, acolo, în adâncurile de calcare, sunt făcute să vorbească, să povestească ce şi cum.
— E de mirare, zise Cosmin, dornic să-1 întărâte, cum poţi să-ţi mai aduci dumneata aminte după atâţia ani trecuţi!
— Cincizeci şi şase, nepoate. Cincizeci şi şase! Şi uite! Parcă-ar fi fost mai ieri. Încă mai văd totul, mai aud totul şi mai simt totul ca atunci. E drept că multe se devălmăşesc, nu mai au contur şi înţeles clar, însă nici atunci nu au avut, ori vor fi avut, dar eu nu l-am putut pătrunde. V-aş zice, v-aş povesti vouă, fiindcă la anii voştri mai trăiţi în poveste şi simt că mă veţi crede, numai că iarăşi mă cuprinde, ca atunci, teama. Doar aţi văzut, aţi simţit mai adineaurea ce se poate întâmpla. Acum... fie ce-a fi! Prea multe zile nu voi mai număra eu. Cei trăitori pe atuncea, oameni de seama mea şi chiar mai chibzuiţi decât mine, nu au vrut şi nu au putut să mă creadă. Ba mai mult, ocolindu-mă ca pe o vietate de pe alte tărâmuri, mi-au zis când Todor Nebunul, când Şerpele Roş, nu din răutatea cea omenească, ci numai din pricină că erau ţărani simpli, necălătoriţi prin lume şi prin cărţi. Atunci, într-o dreptate vorbind, nici că se punea preţ pe lucrurile astea cu trecutul şi strămoşii. Tocmai se stârnise jariştea războiului dintâi, bătaia a mare, după care ne-am fost desprins de unguri şi ne-am alipit la ai noştri. Cam atuncea s-au arătat prin sat şi prin împrejurimi trei streini, streini şi de neam, nu numai de locurile astea, dară grăiau binişor româneşte. Oamenii, sătenii, au mirosit repede cam ce fel de vânturi adulmecă, ce vânat caută şi s-au ţinut departe de ei. Încă mai erau proaspete întâmplările de după vâlvoriţa lui Horia, când în Munţii Grădiştei, la Cetăţi, au năvălit ca lupii streinii cei căutători de comori, că numai prăpădul şi ruina au rămas pe urmele lor. Când s-au fost arătat pe-acilea cei trei streini eu eram ţângălău tânăr. Copilandru dat la stăpâni. Slugăream de doi ani în casele unui pre' învăţat profesor din Orăştie. Acolo, mai trăgând cu urechea, mai răsfoind o carte, am aflat ba de una, ba de alta, întâmplări şi oameni de pe meleagurile acestea cercetate şi încercate de toate puvoaiele lumii. Decebal, Muntele Cogaionon cu peşterile sfinte, răzbelul cu Roma, Vezina şi Peştera Zeilor, Comoara regilor daci, câte şi mai câte lucruri de mirarea şi furnicarea minţii pentru un copilandru ca mine, coborât la oraş tocmai din satul de la poalele Cetăţii Sarmizegetusei.
Trebuie să vă spun că în vremea cât am slujit în casa acelui luminat profesor, a cărui omenie zece vieţi de-aş trăi şi tot nu aş uita-o, am citit cu lăcomia celui lipsit, ce mi-a căzut în mână, îndeavalma, până când el mi-a descoperit această foame şi, în serile lungi de iarnă, însuşi s-a ocupat de instruirea mea. Din aceasta foloase prea mari nu am avut, ba, dimpotrivă, vorbirea mea mai deosebită de a celorlalţi săteni i-a întărit pe aceştia în încredinţarea că sunt luat în stăpânirea vâlvelor. După cei doi ani trăiţi în casa luminatului profesor, dacă mi-am luat simbria, m-am înapoiat aici, la păscutul vacilor şi făcutul fânului, cu capul fierbinte de atâta buchisit pe furiş, doritor să aflu, să ştiu, să dezleg. Cam în vremea aceea se pripăşiseră cei streini cu gânduri ascunse pe la noi. De bună-seamă gânduri curate nu puteau să aibă, chiar dacă înscrisuri cu care să ne acopere ochii aveau berechet, numai că şi ele stârneau îndoiala, fiindcă veneau de la Viana şi cine amaru' ar fi putut să le prindă înţelesul?! Eu tânăr, inima aprinsă, cugetul uşor de înceluit, capul înfierbântat de câte auzisem în casa acelui profesor de istorie, le iau urma şi mă ţin morţiş de ei, doar-doar m-o lua în samă şi m-o face părtaş la plănuiri şi foloase. Ei m-au fost cercetat o vreme cu viclenia, eu numai cu cinstea, şi m-au luat. Le trebuiam ca sarea-n bucate. Ispitiră ei pe unul, pe altul şi chitiră că bunul, adică străbunicul, fiindcă bunicului îi ziceam Tata-Iancu, păstrează taina unei peşteri pe care de la începuturi de istorii nu a mai călcat-o nimenea. Oameni hicleni ca apele, mă înceluie ei cu vorba faină, cu bănuţi de aur, cu făgăduieli de parte bună la câştig sigur. Eu, cum vă ziceam, crud, căţălandru uşor de ademenit de haita lupilor dincolo de stână. Mă şi vedeam stăpân pe câteva iugăre de holde, fâneaţă şi pădure, pe o pereche de boi şi un cal buiestraş. Bunu-meu de unde să bănuie cu cine şi la ce m-am ortăcit! Il îmbrobodesc cu istorii din cărţile citite, îl descos pe-ndelete, îl iau când de ici, când de colo, ce mai! îl trag cu neruşinare de limbă c-o fi, c-o păţi, că cineva dintre ai noştri va trebui să afle şi să ducă mai departe taina. Mă întorc la cei hicleni, vând totul pe vorbe şi hai în munte!
Uitasem să vă spun că, în urmă cu anii, greu se putea răzbate până aici.
Şi dacă răzbeai, apoi numai cu securea în mână şi frica la inimă. Mişunau viperele cu corn şi creşteau nişte buişaguri dese ca peria de scărmănat câlţii. Nu-i bai, că lighioanele învecinate mai colcăie şi viermuiesc şi-acum colo, sus, la calcare, însă nu chiar ca atunci. Ei, streinii, lotri de care vă vorbesc, aflaseră despre cele primejdii şi se pregătiseră cum se cuvine: cizme cu carâmbii înalţi, mănuşi şi îmbrăcăminte de piele, beţe de alun despicate împotriva şerpilor. Eu m-am încumetat, cum s-ar zice, cu mâinile goale. Era într-o sâmbătă a paştelui, pe înserat. Oamenii, la ceasul vecerniei, erau, cu mic, cu mare, la biserică şi nimenea nu ne-ar fi putut stingheri în lucrarea noastră. Bănuiam numai că tata chitise ceva, fiindcă mă înştiinţă de primejdie pe de departe, cum îi era felul, zicându-mi: „hai, hai, drace, joacă-te cu focul şi mai apoi plânge-mi-te că te-ai ars!” Nu îl luai în samă. Nu vă spusei că, în ultima zi, celor trei li se mai adăugase o femeie, o farmazoană cu ochii ca pieliţa guşterului, neatinsă de soare, unduitoare precum nuieluşa de salcie din preajma izvoarelor tăinuite. Am înţeles că venea de departe, că îşi lăsase trăsura la hanul „Corbul cu inelul” şi înadins ocolise satul. De unde cunoştea aşa bine coclaurile, nici până astăzi nu m-am putut dumiri. Dumnezeule mare, ce femeie! Ceilalţi o priveau de jos în sus, cu teama şi respectul câinelui bătut. Una mai frumoasă decât ea nu-mi mai ieşise în cale. Cu mine se purta drăgăstos, mă scălda în lumina de topaze şi smaralde a ochilor cu adâncimi de iezere, iară mie atunci numai atâta îmi era îndeajuns ca să-mi uit numele şi seama. Bănuiam, presimţeam că nu va fi bine, că mă lăsasem ispitirii pe un drum de păcate, însă era târziu, nu mai puteam da înapoi. Să fim bine înţeleşi: nu lăcomia, nu atât lăcomia cât foamea de a şti, de a vedea, de a descoperi ce nici vestitul profesor nu visase mă făceau să merg înainte, cu ochii închişi. Iară ea, femeia salcie, poate tocmai sora acelui şerpe roş ce aveam să-l cunosc mai târziu, era picătura ce pregătea revărsarea nebuniei mele. Cu o noapte mai înainte, am avut un vis neînchipuit de lung şi apropiat de realitate, un coşmar colorat din care m-am deşteptat leoarcă de sudoare, vis pe care a doaa zi, la întâlnirea cu ei, mai ales cu ea, l-am dat voit uitării. Aveam să mi-1 reamintesc mai apoi. Destul de curând. Se făcea că trăiesc în urmă cu multe sute de ani, pe vremea dacilor, la curtea regelui Decebal, că mă înhăitasem cu Bicilis, trădătorul Comorii Regilor, şi că împreună cu acesta, un fel de sălbătăciune păroasă, mă furişam pe potecile de taină ale muntelui Cogaionon către Peştera Zeilor, unde trădătorul şi furul ascunsese o parte din comoară. Luaţi seamă, dragilor, că visul avea să se repete întocmai, dar nu ca visare, ci viaţă trăită, ca o răstălmăcire reală, moment cu moment, întâmplare cu întâmplare din acel coşmar. Pe atunci nu credeam în tălmăcirea viselor, în semnele pe care străbunul meu le dezlega din minte ca dintr-o mare carte de înţelepciuni, nu credeam, zic, şi rău avea să-mi pară. Uite, şi acum îmi amintesc, mai pot trăi cu ochii închişi visul-semn care mă înştiinţa despre tot răul şi despre toate primejdiile ce mă aşteptau. Mai întâi se făcea că sunt un om de credinţă al regelui, un tânăr oştean având misia de a răzbuna trădarea şi de a descoperi comoara tăinuită. Eram un fel de oştean-vânător. Cunoşteam toate potecile şi văgăunile, afundurile codrilor întunecoşi şi cleanţurile munţilor, vadurile şi ascunzişurile lotrilor. În vis mă însoţeau, aşa cum avea să fie a doua zi în realitate, patru oameni, trei bărbaţi şi o femeie, pe care îi socoteam prieteni de nădejde. Femeia din vis îmi zicea, alintându-mă, Viezure, animal sacru la cei vechi, cea din viaţă, privindu-mă cu şiretenia gheizerelor verzi şi adânci, mă numea Lupan. Se mai făcea că visasem cu o noapte înainte ce avea să se petreacă şi îi prevenisem. Bicilis era deja prinsul nostru şi urma să ne ducă la tainiţa comorii iară noi să-i dăruim în schimb viaţa, luându-i doar vederea cu care a poftit şi limba cu care a vorbit. Vânzătorul era însoţit şi el de câţiva oameni de încredere. În vis, am purces la drum, odată cu zorii, către locul unde cu gânduri ascunse, de mişel ce era, ne călăuzea trădătorul. De unde puteam să bănui că în realitate, a doua zi, aveam să trăiesc îngrozitoare momente din jocul de ape al visării?!
— Uneori e tare greu să deosebeşti realitatea de visare! remarcă Teofana, sporind tăria focului cu câteva vreascuri.
Stâna de vară putea fi bănuită acum, la ceasul înserării, pe Culmea Luncanilor, după dâra de fum ce se călătorea ca un fuior de ceaţă către Peştera Cioclovina. Bătrânul o urmări, tresări ca de o uşoară înfiorare şi catadicsi să ia în seamă remarca fetei.
— Da, cam aşa-i. Nu-i uşor. Eu niciodată după aceea nu am putut rostui exact de o parte şi de alta ce a fost visare şi ce a fost întâmplare. Poate că şi din această pricină oamenii nu au crezut o iotă din tot ce le-am povestit la acea teribilă întoarcere a mea din altă lume şi din altă viaţă. Acum, că am început, vom rămâne până voi termina firul. Curând ne vor acoperi pânzele întunericului, dar nu-i bai. Vitele ştiu şi singure drumul. Cum ziceam? A, da! Aproape de scăpătat, a doua zi, strecurându-ne printre târşuri şi steiuri, cu teama de vipere cuibărită în inimi, retrăiam visul cu ochii deschişi. Valea pe care o străbăteam, făcându-ne loc cu securile, era aidoma celei din vis. La capătul ei mi s-a părut că văd un şerpe roş, mare cât un trunchi de zadă. O fi fost, n-o fi fost închipuire, pentru că numai eu l-am văzut şi mie mi-a făcut semn unduind capul mare şi umed ca acela de viţel proaspăt fătat. Părea că ne îndeamnă să ne apropiem. Ajunşi mai aproape, am văzut că tocmai îşi schimba pielea şi era jumătate roş, jumătate verde. Am recunoscut uşor şi semnul anume de unde începea împărăţia lui: un şir de omuleţi ciopliţi în piatră ce păreau că se mişcă şi ne avertizează de primejdie. Abia acum, când îi călcasem hotarul, au observat şi streinii ce se petrece şi au vrut să se întoarcă din drum. Arătau pământii la obraze, năpădiţi de sudoarea morţilor, împietriţi de groază. Văzând ei că nu mă opresc, că eu urc ca un lunatic, m-au urmat, iar sus, la poalele stâncilor de alabastru şi calcare m-au ajuns. De acum visul prindea a se îndepărta, locul luându-i-1 alt coşmar, cel al neprevăzutului, întrezărit în ochii streinilor cu care mă înhăitasem. Vorbeau pe şoptite, îmi ocoleau privirea, unul din ei mi-a luat toporişca, s-a prefăcut că o cântăreşte în mâini şi a scăpat-o în prăpastie. Privirea femeii, ce ma scăldase în aromele tuturor plăcerilor visate, devenise rece, tăioasă, batjocoritoare. După o scurtă odihnă, grăbiţi de graba soarelui către scăpătat, am început să cobor, legat în funie, peretele mult încovoiat spre înlăuntru al unei stânci înalte cât turnul unei biserici, ciopârţită de găuri, fiecare dintre acestea putând fi o capcană. Jos, pe terasa uscată, acoperită cu muri, curpăn şi zmeuriş, colcăiau viperele, o masă mişcătoare de gelatină, încât la vederea lor te apuca mai mult greaţa decât spaima. Aflând ce-i aşteaptă jos, streinii nu au îndrăznit să coboare. Aşteptau să vadă ce se va întâmpla cu mine. Cât despre mine ... Parcă îmi luase cineva minţile. Am prăvălit câteva pietre, ca să sperii lighioanele, să le îndepărtez din drumul meu, şi m-am lăsat cu picioarele pe vatra de calcar alb-cărămiziu. Nu se vedea niciun intrând, nicio crăpătură, nimic din ceea ce s-ar fi putut numi intrare de peşteră. Mai târziu, după ce privirea mi s-a obişnuit cu jocul razelor pe tăietura stâncii, am observat tocmai jos, la buza peretelui, o porţiune tencuită cu mortar dacic, pe care îl ştiam de la Blidaru, mai tare decât granitul. Târâşul scurt, ca un foşnet aspru, al viperelor pe covorul de frunze uscate mi-a atras apoi privirea către o nişă acoperită cu vreji de vâsc şi de iederă, din care răzbătea un miros de umed, de putred şi stătut. După spusele bunului meu, asta trebuia să fie intrarea. N-aş fi cutezat pentru nimic în lume să pătrund, să o cercetez, după ce am văzut că pe acolo s-au scurs toate lighioanele înveninate şi scârboase, dacă şeful celor de sus, un ins cu fruntea teşită ca o piatră de moară uzată, cârn şi botos, un urieş cu mâinile cât butucii, nu m-ar fi ameninţat că, de nu mă strecor înăuntru, va tăia funia. Ori, ameninţarea lui, înfăptuită, era moarte sigură. Nu mai aveam de ales. Abia acum îmi dădeam cu adevărat seama cu ce fel de oameni mă ortăcisem. Am aprins lămpaşul şi m-am furişat în întunericul ce izvora de dincolo, greu şi vâscos. Un şuier prelung, însoţit de o pală de aer rece ca gheaţa a stins flacăra puţină a lămpaşului. În acelaşi timp am auzit o izbitură, un bubuit asurzitor ca de stâncă prăvălită de la mari înălţimi în apele adânci ale unui lac de munte. Un fel de funie m-a încolăcit mai întâi peste picioare, apoi peste piept şi peste braţe. Cu ochii ieşiţi din orbite, înainte de a cădea şi de a-mi pierde simţirea, mi s-a părut că văd un cap jucăuş de şerpe, mare, umed, gelatinos, unduindu-se ca după ritmul unei muzici molcome: capul Şerpelui Roş. Am mai simţit o lovitură seacă în moalele capului, după care peştera se lumină şi prinse a se învârti ameţitor. Dacă mai eram conştient sau nu, asta n-o pot spune fără teama de a greşi. Poate că până în momentul când am prins iarăşi a simţi, a vedea, a mă orienta cât de cât, a trecut vreme şi s-au petrecut multe. Atât pot spune, că mă găseam în peştera necuprinsă, unde luminau nefiresc torţe de piatră deasupra cărora bolta albă se învârtea ca bolta cerului atunci când, la miezul zilei, îţi pironeşti stăruitor privirea în soare.
Bogdan, singurul care mai păstra în zâmbetul abia perceptibil o undă de neîncredere, îl întrerupse:
- Moş Toader, află că eu am urcat până acolo, pe stâncile albe din Valea Rea, şi am cercetat locurile. Multe se potrivesc, dar mai multe nu seamănă cu spusele dumitale nici pe departe. Da, este un perete de stâncă înalt cât o clopotniţă înclinată, unde nu am izbutit să ajung, însă nici pomeneală de şerpi roşii. Nu cumva matale mai visezi încă, ori îndrugi basme ca să ne sperii şi să-ţi ţinem tovărăşie la vite noaptea asta?
Bătrânul îl măsură mustrător printre palele jucăuşe ale focului.
Nimenea nu te ţine cu de-a sila, băiete, cum nici nu-ţi cere să crezi. Am zis şi-ai auzit bine, că nici eu nu mai pot despărţi lumina de întunericul celor ce-au fost atunci, cu cincizeci şi şase de ani în urmă. Apoi, chiar de mi-i crede, cui mai foloseşte? Bine era dacă atunci, demult, la spusele mele aplecau urechea oamenii învăţaţi, cercetătorii trecutului. Dacă vouă vă povestesc acum, o fac fiindcă ,am simţit că vă interesează povestea - ce poveste! întâmplarea adevărată - şi ca să nu duc cu mine dincolo, de unde mi se pare că am venit, o mare taină.
— Iartă, moş Toader, nu-ş' ce-mi veni! Zău că nu pun la îndoială chiar totul ceva, ceva de bună seamă că va fi fost, altfel nu mai vorbea şi acuma satul. Oamenii spun cum că matale ai fost găsit a doua zi tocmai de cealaltă parte a muntelui, peste apă, în apropierea Cetăţii Regilor. Ceea ce istoriseşti nu cumva s-a petrecut tocmai între zidurile ei, aşa, o ceartă cu cei trei, o încăierare, o prăvălire de pe ziduri şi...
— Ascultă, nepoate! Nu-mi pasă nici atâtica ce zic oamenii despre mine şi despre ce a fost atunci. A trecut o viaţă de om de când nu-i mai iau în samă. Nebun însă să ştii că nu sunt şi nici nu am fost vreodată. Am ajuns în peşteră aşa cum v-am povestit şi s-a întâmplat cum v-am zis până acuma: urcuşul pe vale, vedenia aceea, coborâşul cu funia, ameninţarea venită din partea celui cu faţa teşită ... Eu nu garantez decât pentru o parte din adevărul celor ce vor urma. Doar v-am spus, dacă nu mă înşel cumva, că de atunci tot caut intrarea aceea şi n-o mai găsesc. Asta, însă, nu e o dovadă că ea nu există. La întrebarea ta ar fi un răspuns, însă m-am ferit mereu să-1 primesc drept explicaţie pentru locul unde am fost găsit de săteni. Aveam un câine lup corcit cu bărbosul ciobănesc, soiul acela de câini urieşi, un câine mai deştept şi mai credincios decât un om, ce se oploşise într-o bună zi pe lângă casa noastră, bolnav, în urma unei aplicaţii militare ce avusese loc aici, în munţi. Nu-1 luasem cu mine, dar s-ar fi putut ca chiar el să mă fi trecut apa Grădiştei şi să mă scoată la potecă, în drumul oamenilor. Până acuma gândul acesta nu l-am destăinuit nimănui, ca nu cumva oamenii să sporească vorbele despre presupusa mea scrânteală.
Da! admise Bogdan. Sincer să fiu, m-am cam îndoit, tocmai fiindcă şi eu cunoşteam numai ce cunoaşte satul. Acum înclin să cred. Distanţa de la Valea Rea la Cetate, în linie dreaptă, nu e prea mare. Îmi amintesc - tu mai ţii minte, Cosmine? - că bătrânul savant care a făcut săpături la Costeşti şi la Grădişte vorbea despre existenţa sigură, a unei peşteri prin apropiere, fără de care nu poate fi admis cultul subpământean al morţilor, bănuit fiind faptul că dacii practicau cândva şi incinerarea, nu numai înhumarea. Altfel, cum s-ar explica faptul că aici, în munţii fortificaţi, în apropierea Capitalei Regilor, nu s-a descoperit încă nicio urnă?
— Cine zice că nu s-a descoperit?! sări înciudat bătrânul. De ce nu ai răbdare, băiete?! Ai fost tu acolo, ştii tu ori bănuie savantul acela ce am văzut eu?! E lesne să spui „nu se poate, nu este”, fiindcă tu, omule, n-ai văzut, n-ai pipăit, n-ai mirosit. Telefonul, televizorul, radioul, hehei, câte şi mai câte din cele ce nu ne mai miră l-ar fi făcut pe bunul meu, de i-ai fi vorbit despre ele, să te socoată apucat de duhuri necurate. Am văzut, am pipăit, nu una, ci sute, aşa că ...
— Nu m-am gândit la asta. De-i aşa, zău că nu ştiu ce să mai cred! Sunt tare curios să aflu amănunte, numai că s-a făcut târziu şi vei fi fiind obosit.
— Nu, nu sunt obosit. Mă simt chiar bine. Numai că de-aici-nainte mi se pare şi mie numai vis, deşi văd totul mai lămurit, mai limpede decât înainte. Când m-am trezit, după lovitura primită, nu mai eram în locul unde ţurţurii de piatră luminau ca nişte torţe. Am izbutit să deschid ochii şi să-i preumblu împrejur. Ceea ce se înfăţişa privirilor mele nu aducea cu nimic pământesc. Învăţam a merge, adică mă târam de-a buşilea printr-o sală necuprinsă. Mai mult lungă decât lată, boltită în patru ape. O durere ascuţită îmi săgeta ochii şi i-am închis de teamă că voi orbi. Aveam senzaţia că o mare greutate mă apasă pe piept şi mi-am amintit de ursarul care la târguri tămăduia oamenii punând namila să le mursece şalele pe ritm de cântec de fluier. Am simţit apoi nişte înţepături ca de spine porcesc şi, curios, în loc să mă usture, să mă doară, îmi făceau bine. După ce am mai prins puteri, mi-am îndreptat privirea către un colţ al sălii, de unde izvora întunericul deopotrivă cu lumina şi am prins a mă târî în direcţia aceea. Eram totuşi golit de voinţă, de gânduri, de orice interes mai aparte. Aveam încredinţarea că, de fapt, murisem, îmi făcea bine acea stare de linişte şi deplină împăcare, pe care nu am cuvinte potrivite să v-o descriu, dar ceva mai puternic decât viaţa şi moartea mă îndemna să merg înainte, poate curiozitatea sau o dorinţă nefirească de a şti, deşi eram conştient că nu-mi mai foloseşte. Să fi trecut un ceas, două, sau chiar mai multe de când străbăteam târâş sala boltită, străjuită de o parte şi de alta de vipere uriaşe din bronz şi din aur, şi tot nu ajungeam la borta din care curgeau întunericul şi lumina. M-am oprit într-un loc unde sala se îngusta dintr-o dată. Întunericul devenise dens şi greu ca păcura. Am pipăit împrejur cu mâinile, până am dat de o treaptă netedă, tocită, ca de prag călcat de picioare omeneşti sute şi sute de ani. Am urcat-o, apoi am mai urcat una, şi încă una şi nu ştiu ce-mi veni să le număr. Erau şapte, şi fiecare mai înaltă decât cealaltă, şi mai anevoie de urcat. M-am odihnit cât să-mi trag sufletul nevolnic pe un fel de blană plăcut mirositoare, aşa cum ar fi covorul muşchiului de fag, şi iarăşi am avut straniul simţământ că eu sunt mort şi că drumul acesta greu şi nesfârşit către întuneric şi lumină este cel de pe urmă. Când m-am trezit iarăşi în deplinătatea simţirilor, totul a prins a se roti, la început încet, apoi tot mai repede şi mai repede ... Simţeam nevoia să vărs, ca atunci când eram mic şi ameţeam din pricina zuinului[2]. Apoi iarăşi o vreme nu am mai ştiut nimic. Când am deschis ochii, mă găseam pe butucul unei roţi, mare cât Soarele de Andezit de la Sarmizegetusa, iar spiţele roţii erau raze de soare, pe când butucul - soarele însuşi. Mă temeam că, de voi încerca să mă îndepărtez, va fi iarăşi girueta aceea îngrozitoare. Numai că ceva din afara fiiţei mele mă îndemna să merg înainte, mereu şi cu orice preţ înainte, şi de cum simţeam că, chiar de sunt mort sau de va fi să mor, oricum, voi călători veşnic prin tunelul acela când luminos ca soarele, când întunecat ca inima pământului, numai să pot afla ce se găseşte la capătul lui. Dar, ca să pot porni, trebuia să ating spiţele. N-am avut de ales, şi atunci roata a prins să se învârtă rar şi la fiecare întoarcere vedeam o galerie, şi fiecare galerie avea o uşă, şi pe uşile acelea de bronz, mari cât porţile cetăţilor, era scris cu aur sau, poate, cu raze de soare, câte un nume, iar eu mă căzneam să-mi amintesc cine au fost oamenii sau zeii aceia: Burebista, Deceneu, Comosicos, Scorilo, Duras, Decebal, Vezina. Ultima uşă, fără inscripţie, îmi era cunoscută, aveam credinţa că în faţa ei mai fusesem cândva, vrusei să mă opresc, să stărui pentru aducere aminte, însă rotirea devenise ameţitoare şi nu mai era cu putinţă să ies din vârtejul acela. Deodată mâinile mi se desprinseră de pe spiţă şi simţii că plutesc în gol pe deplin sănătos şi tare fericit, eliberat de gânduri. Aşa aş tot fi vrut să plutesc, ca o pasăre de înălţimi, fără greutate, fără efort. Însă acea cădere plăcută s-a sfârşit deodată şi de acum mă aflam într-o sală albă şi rotundă ca interiorul unui ou; pereţii erau încrustaţi cu semne şi fiecare semn era o poruncă, şi fiecare poruncă era o lege, şi fiecare lege, după ce o înţelegeam, prindea chip de om, şi tot omul semăna la chip cu Zalmoxis, părintele legilor. De jur împrejurul sălii erau orânduite urne de aur, în mijlocul sălii-ou şedea un om de piatră, ce sprijinea bolta cu umerii; omul acela lua în răstimpuri chipul Şerpelui Roş şi mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea, pentru că sunt chinuri şi mai grele pe lume, iar chinul cel mai greu e să fii şerpe roşu. El mi-a pipăit cu mâna uşoară rănile şi cum punea mâna cum se vindecau, şi parcă îmi mai răsună în urechi cuvintele lui: „Dacă vrei să trăieşti, uită!” Simţeam adierea unui firicel de boare cu miroznă de răşină arsă, acea boare parfumată îmi împăienjenea privirea şi iarăşi nu mai trăiam. Atunci când mi-am revenit în simţiri - pentru a câta oară? - mă târam printr-o galerie îngustă, străjuită de închipuiri stranii cioplite în piatră ori turnate în bronz: lei, urşi, lupi, zimbri, cerbi, bufniţe şi vipere cu corn, care la trecerea mea prindeau viaţă şi se aplecau blânde să-mi aline rănile coatelor şi genunchilor zdreliţi de atâta târâş. La capătul tunelului am numărat iar şapte trepte, aidoma celorlalte, care suiau spre o sală ca o piramidă, în mijlocul căreia străluceau, ca stelele pe cer în nopţi geroase, şapte cercuri, fiecare închipuind în răstimpuri câte un soare mic, cu şapte raze. La mijloc creştea văzând cu ochii un soare arămiu, din mijlocul căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia-Mumă, având la picioare ciuta şi carul de bronz, iar în mână crenguţa de paltin, aşa cum am văzut-o cândva reprodusă pe talerul din Comoara de la Pietroasa, într-o gravură din casa profesorului. Zeia-Mumă m-a lovit cu crenguţa în creştet şi am simţit cum prind puteri, că mă desprind dintre spiţele-raze şi iar plutesc lin ca o pasăre mare; de fapt cădeam într-o fântână adâncă, în fundul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, căci o inimă de foc era sala unde a sfârşit căderea. Aici, pe un tron de piatră, şedea Şerpele Roş, de fapt omul-şerpe, care imediat şi-a întors faţa de la mine şi m-a lăsat singur cu copleşitoarea mea spaimă, iar în vreme ce se îndepărta către izvorul nesecat de întuneric şi lumină vocea lui hârşâită, şuierată, vibra în bolţile de piatră: „Păstrează taina, păstrează taina ca să vezi ce nimeni n-a văzut şi să trăieşti ce nimeni n-a trăit. Numele tău e Viezure, e Viezure, e Viezure, e Viezure, întăreau sute de glasuri reverberate în bolţi şi labirinturi, şi eşti dac liber, vestit vânător de la Limesul nordic. E un vestit vânător de la limesul nordic, întărea corul, poate aoele închipuiri în marmoră, piatră şi bronz, ori fiinţe omeneşti din alte timpuri şi de pe alte tărâmuri, umbrele celor ce vor fi fost trăitori pe aceste meleaguri. Numele tău e Viezure, repeta omul-şerpe, şi anii tăi se curg la vremea când peste Dacia Felix împărăţeşte cu blândeţe Antoninus Pius. Păstrează taina, păstrează taina... „Într-un târziu ochii mi s-au deschis anevoie, fulgeraţi de prea multă lumină, şi când i-am deschis mă găseam sub cerul liber, lângă un morman de pietre, pe covor de iarbă crudă ce-mi alina ca o alifie răcoroasă rănile, durerile. Un căluţ murg păştea pe aproape şi un câine uriaş, aducând a namilă de urs, îmi lingea palmele zdrelite de ascuţişul pietrelor. Cam la zece paşi de locul unde zăcusem fără simţire susura un izvor. M-am târât până acolo şi, întins pe burtă, am sorbit cu nesaţ până mi-am astâmpărat setea. Privindu-mi chipul în apă am tresărit, am simţit galopul inimii, gata, gata să-mi sară din piept, şi n-am vrut să dau crezare. Chipul acela nu era, nu putea să fie al meu. Din unda limpede mă privea un străin cu barba înspicată şi părul alb; faţa smeadă, arsă de soare şi uscată de vânturi, nas vulturesc; o cicatrice roşie o brăzda de la frunte până la bărbie. M-am sprijinit de trunchiul unui pin şi-am avut al doilea motiv de mirare căci neam din neamul acestui copac nu crescuse pe Valea Rea; anevoie m-am ridicat în picioare. Ceva ce eu nu puteam pricepe, nu-mi puteam explica se petrecuse de bună seamă, ori încă mai visam. Cel ridicat în locul meu, fecioraşul firav care intrase în peşteră, era un zdrahon de om, numai fibră şi oase, cu mâinile cât trunchii carpenilor. În picioare aveam un fel de opinci uşoare şi moi, cu vârful încârligat; cioareci strânşi pe pulpă, cămaşă lungă, de cânepă, şi o zeghe de pănură pe umeri îmi era îmbrăcămintea. La spate îmi atârna un arc de corn cu coarda din maţ de bou, la şold, cobura cu săgeţi, un pumnal încovoiat şi o ghioagă din lemn de păducel ţintuită cu aramă. Am continuat, de acum cu o curiozitate mai vie decât teama, să mă cercetez. Şerparul lat, încrustat cu alesături în piele şi ţinte de argint, conţinea un amnar tocit de prea multă folosinţă, cremene şi iască, o pungă de piele de căprioară cu ierburi pisate, despre care crezusem c-o fi tutun şi chiar am zâmbit la gândul acesta năstruşnic, vreo treizeci şi cinci de monede din aur şi argint despre care repede m-am dumirit că sunt romane. Vechea mea pasiune de colecţioner de monede din satele Luncanilor, pentru profesor, m-a făcut să-i cercetez cu atenţie pe ambele feţe, uitând de celelalte griji. M-au întâmpinat chipuri de curtezane, de împărătese şi împăraţi: Priscila, Pomponia, Mesalina, Claudius, Tiberiu, Caligula, Domitian, Traian, Hadrianus, Antoninus Pius. Ultimele erau noi şi lucitoare, abia, abia scoase de sub presă. „Ei, drăcie!” am zis cu glas tare, la care câinele m-a lătrat o dată prietenos. Nu'ş ce-mi veni şi l-am strigat: Ziper, aici! S-a apropiat imediat, dând bucuros din coadă. Mirarea, ca şi slăbiciunea, prinsese a mă părăsi. Mă simţeam şi mă purtam de parcă eram cu adevărat altul, nu eu. Dacă, privindu-mă în apă, am crezut că mă înşeală privirea, acum mă simţeam oarecum împăcat cu noua mea situaţie, ba chiar credeam că ăsta şi numai ăsta am fost din totdeauna. Rănile mi se vindecaseră ca prin minune, oboseala şi teama mă părăsiseră şi ele, uitasem parcă de peşteră, de omul-şerpe, de toate cele întâmplate şi, cu toate că mă străduiam să nu mă pierd în uitare, simţeam cum mă îndepărtez de prezent şi mă afund, ca într-o ceaţă moleşitoare, în trecut.
— Măi, să fie! exclamă Teofana, spre supărarea lui Bogdan şi Cosmin, care ascultau cu sufletul la gură. Ca aventură, nu zic, e interesant peste poate, da' să îmbătrânesc aşa deodată, parcă nu mi-ar conveni.
— Cum nici nouă nu ne convine părerea ta! o puse la punct Cosmin. Dacă moş Berian se supără şi tace?
— De tăcut s-ar putea să tac, dar nu mă supăr. Am început să vă istorisesc totul de bună voie. Întâmplările prin care am trecut sunt multe, unele peste putinţa înţelegerii, istorisirea va să dureze o vreme şi bine ar fi să aveţi răbdare. Nedumeriţi de-ţi rămâne cu ceva, noaptea e lungă şi timp destul ca să mă întrebaţi la sfârşit. Oare unde-am rămas?
— Cu câinele. Ziceaţi că l-aţi chemat cu numele Ziper şi el s-a apropiat ca de stăpân. Şi că începuseţi să vă îndepărtaţi de timpul nostru fără părere de rău, îl ajută, îndatoritoare, Teofana.
— Da, sigur că da, fu de acord bătrânul, înteţind focul, de care copiii uitaseră cu desăvârşire. Aveam cam la cincizeci de ani, dacă nu mai mult cu ceva, însă mă simţeam în putere ca la douăzeci şi cinci. Am pus denarii la loc în şerpar şi deodată am simţit o foame cumplită. Minunea ar fi să-mi mai apară în faţă, aşa, hocus-pocus, o masă cu bunătăţi! mi-am zis. Dar de unde! Îmi chiorăiau maţele, nu alta. Cine ştie cât timp trecuse de când nu mai pusesem fârmitură în gură! Aşa mi-am amintit de cal. Păştea liniştit cam la o zvârlitură de băţ depărtare. Ca şi când l-aş fi călărit de când lumea, l-am strigat şi pe el cu un nume care atunci, nitam-nisam, îmi veni pe buze: Debar, şi căluţul a ridicat sprinten capul, a nechezat uşor, şi s-a apropiat în trap, de parcă ar fi fost dresat la circurile de astăzi.
Peste şaua din lemn de paltin era întinsă o piele de lup măiestrit argăsită. La oblânc atârnau alte arme, care vorbeau despre stăpânul murgului ca despre un priceput şi de seamă vânător: o toporişcă având două tăişuri, o suliţă romană scurtă, o funie subţire, dar rezistentă, arsă în ulei de in, făcută colac, şi câteva curse de fier pentru animale mari. Le-am pipăit şi le-am cercetat buna orânduială ca şi când ale mele ar fi fost din totdeauna. Am sărit sprinten în şa şi m-am îndreptat către locul în care zăcusem sau, mai bine zis, de unde apărusem în această lume şi cu această înfăţişare, care nu erau ale mele, şi am aruncat privirea cercetătoare dincolo de pâlcul de brazi, de unde părea să vină poteca de munte. M-am înfiorat. Micul platou fusese teatrul unei cumplite şi sângeroase încleştări. Cel puţin douăzeci de leşuri zăceau fără viaţă, în poziţiile în care le cuprinsese gheara morţii. Curios! Trei dintre aceştia îmi erau cunoscuţi, prietenii cei mai apropiaţi şi, la vederea lor, inima mi s-a strâns de durere. Dacis, cu o rană urâtă la grumaz, zăcea pe spate, cu mâna încleştată pe sabia încovoiată, şi era mort de bună seamă. La capătul opus al platoului, într-o lăture, cu genunchii chirciţi sub burtă, ca şi când ar fi vrut să-şi ostoiască durerea, zăcea fratele său, Ortis şi, foarte aproape de el, semn că s-au apărat luptând spate-n spate, strângând în mâna stângă ţărâna şi având întipărit pe faţă zâmbetul celor călătoriţi pentru totdeauna la Zalmoxis, Dates, nepotul tarabostelui Troes, de la Muntele Gerosu. Nu mă înşelasem. Ortis mai trăia. I-am cercetat rănile şi, cu o ştiinţă, cu o pricepere care nu era a mea, ci a celuia ce devenisem, i-am oblăduit cu ierburi şi i-am legat rănile. Nici una nu era prea gravă, în afară, poate, de lovitura de buzdugan ce o primise la ceafă. Pierduse însă mult sânge. Suflarea lui aburea lama pumnalului, acum, aproape de ceasul înserării, şi mai era o speranţă. În vreme ce îl îngrijeam multe au prins să mi se limpezească. Iată, ne aflam nu departe de Limesul Nordic al Daciei Romane, în năzuinţa noastră de a răzbate la dacii aurari de la Alburnus şi, de aici, la Apulum şi Ulpia Traiana, pentru tratative în vederea stabilirii dacilor liberi de la nord şi soare răsare între graniţele bine apărate şi printre fraţii noştri, de care vitregia sorţii ne-a despărţit vremelnic, când, făcând un scurt popas, am fost atacaţi pe neaşteptate de o ceată de iazigi metanaşi ce se întorceau dintr-o lovitură de jaf la Drumul Aurului dintre Napoca şi Porolissum. Pe Ortis l-am aşezat pe un pat de cetină sub scobitura unei stânci, i-am umezit buzele cu rachiu parfumat de ienupăr, din plosca ce o purta la şold, şi abia când soarele prinse a grăbi către scăpătat am avut timp şi grijă de mine. Curios! nu eram rănit, deşi o durere cumplită îmi săgeta tâmpla dreaptă şi la încheietura umărului simţeam sângerarea unei străpungeri de suliţă. M-am pipăit, m-am cercetat, eram rănit şi nu eram, până când curiozitatea sau poate un imbold pornit din cine ştie ce alt motiv mă făcu să observ mai atent locul încleştării şi celelalte cadavre. Iazigii erau cu toţii morţi, morţi de-a binelea. Acolo unde poteca părea a se pierde târşuri de strugurei sălbatici, mure şi zmeură, leşurile stăteau îngrămădite. Sub ele cu tâmpla spartă de izbitura unei muchi de secure şi cu o suliţă care străbătea încheietura umărului şi coşul pieptului, zăcea fără viaţă, cine credeţi? eu, chiar eu, flăcăiandrul nesăbuit, pornit de la casa liniştită a tatălui meu din satul Costeşti într-o incredibilă aventură. Deci murisem, nu, nu, ce vedeam nu era vis, murisem tânăr, sub chipul meu adevărat, ca să trăiesc în straiele, în pielea şi în firea altcuiva dar, credeţi-mă, defel, defel nu mă scurma părerea de rău, dimpotrivă. Simţeam, aşa, material simţeam cum mă îndepărtez de mine cel adevărat, şi de timpul meu, timp grăbit, timp rănit de începutul primului război mondial, ca să mă cufund, cu plăcerea somnului după o mare oboseală, în altul. Începusem să fac legătura cu şirul întâmplărilor incredibile din Peştera Zeilor şi să-mi amintesc vorbele omului-şerpe: „Păstrează taina! Eşti Viezure, eşti Viezure, viclean şi vestit oştean-vânător. Timpul tău este timpul împărăţiei lui Antoninus Pius”. La realitatea imediată m-au readus gemetele lui Ortis. Cerea apă, semn că îşi revenise în simţiri. I-am dus la gură plosca, în care ştiam că se găsesc esenţe de ierburi întremătoare. A sorbit cu nesaţ şi, deschizând ochii, am citit mai întâi o mare mirare, o uimire pe care nu ţi-o poate aduce decât întâlnirea cu fiinţele din lumea cealaltă. „Pe tainele lui Zalmoxis! a îngâimat el, cu un murmur care se vroia strigăt. Când am ajuns noi suflarea ta se îndrepta către tărâmul zeilor, iar trupul străpuns de răni era acoperit de leşurile câinilor de iazigi.” Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut spune! Că în vreme ce ei se luptau pe viaţă şi pe moarte, în viaţa lor şi în timpul lor, cu acei fioroşi duşmani îmbrăcaţi în piei de animale şi în platoşe de corn, eu căutam o ieşire către viaţa mea şi către timpul meu din labirintul fără sfârşit al peşterii din Valea Rea, că între timpul meu şi timpul lui s-a aşternut pulberea uitării a o mie opt sute de ani?! Poate că i-aş fi spus asta, de bună seamă, dar şi eu eram deja mai mult dincolo decât dincoace, îmi intrasem bine în pielea celuilalt, mă simţeam mai mult, mult, tot mai mult el decât eu. Iată, în vreme ce mă îndreptam iarăşi către pârâul năvalnic ce fierbea în apropiere, făceam un scurt memoriu al vieţii mele de vânător-oştean, trăitor în prea încercata Dacie a tulburatului secol doi din mileniul începător cu anul naşterii acelui cu numele Iisus, în vremea consulatului lui Pilat şi al domniei lui Irod. Eram fiul starostelui de vânătoare Viezure Zoltes, adică Cel Strălucit; aveam cincizeci şi patru de ani şi mă născusem în Dacia Felix, într-un vicus de pe Culmea Luncanilor, nu departe de Sarmizegetusa. Nu împlinisem şaptesprezece ani când m-am alăturat nepoţilor lui Decebal, Dacis şi Ortis, fraţi gemeni şi nepoţi ai înţeleptului tarabostes Troes, de la Muntele Gerosu, în urmărirea trădătorului Bicilis. După moartea bătrânului fruntaş al dacilor şi a decurionului Vinicius Silanus, prietenul şi ocrotitorul său, nepoţii au fost nevoiţi să-şi caute liniştea la Dacii Liberi de peste Limesul nordic, unde Dacis fusese de mai multe ori chemat ca rege al triburilor, mladă de os regesc şi prea vestit oştean printre ai săi. I-am însoţit ca pe nişte prieteni şi binefăcători ai mei, care mi-au salvat viaţa, fiindcă şi ei cu viaţa îmi erau cel puţin o dată datori. Năzuinţa lor era înainte de toate pacificarea dacilor peste care nu se întinsese stăpânirea romană şi întoarcerea tuturor celor ce şi-au găsit scăparea peste munţi la vechile vetre, gând plăcut şi nu prea noului împărat Antoninus Pius, rămas în multe privinţe credincios pacifistului înaintaş Hadrianus. Vremurile la graniţele pontice şi asiatice ale Imperiului erau din ce în ce mai tulburi, neamurile Nordului şi ale Răsăritului prinseseră iar să fiarbă şi să-şi caute vaduri spre Apus şi Imperiu, marcomanii, iazigii, roxolanii, sarmaţii şi alte seminţii învecinate cu Dacia Romană prinseră a se împinge unele pe altele, ca o avalanşă pornită pe mai multe văi, în faţa căreia nu se mai găseau alte stavile decât Dacia, Carpatul şi Donarisul. Cetele prădalnice ale metanaşilor iazigi şi marcomani atacau şi jefuiau pagusurile şi vicusurile statornice ale carpilor, costobocilor şi celorlalţi daci rămaşi în afara puterii romane, şi tocmai în legătură cu aceasta făceam noi, cei cinci, călătorie grabnică şi cu primejdie la Alburnus Maior, Apulum, Sarmizegetusa şi alte colonii şi municipii, unde urma să înceapă de la o zi la alta răzmeriţa împotriva imperialilor care, pentru plata legiunilor asiate şi nevoile Romei sporiseră impozitele de tot felul şi, odată cu ele, nemulţumirea dacilor şi chiar a coloniştilor romani. Cu toate că flacăra era deja bine aţâţată, comandanţii de legiuni şi cohorte cartiruite în Dacia, încurajaţi de noul legatus imperial, Macrinus Flavius Sirus, opriră cu pază întărită la pichetele de Limes şi cu pedepse dintre cele mai aspre trecerea şi aşezarea dacilor de peste munţi, în special a celor pribegiţi în timpul războaielor lui Traian, în spaţiul unde încă mai domneau nestingherite pacea şi liniştea romană. Un război între fraţi era gata, gata să izbucnească, iar Dacis şi Ortis se simţeau datori să-1 prevină. Dar iată că întâmplarea sau trădarea ne-a scos în cale, la nici două miliarii depărtare de punctul cel mai nordic al Limesului, la apa Samusului, această ceată de războinici prădalnici aparţinând iazigilor metanaşi, vechi şi înrăiţi duşmani ai noştri.
Însera. Primăvara nu se petrecuse, iar vara nu îşi intrase bine în drepturi. Aerul tare al muntelui se răcea şi pişca pe măsură ce astrul zilei călătorea către cealaltă faţă a lumii. Am mai cercetat încă o dată morţii noştri şi apoi, grăbit de moarte, le-am pregătit după datină loc de odihnă veşnică într-o mică grotă a cărei intrare am zăvorât-o cu lespezi grele de piatră. Caii lui Dacis şi Ortis păşteau într-o poeniţă, mai jos, pe cursul pârâului. M-au recunoscut şi au nechezat cu vădită bucurie. Pe unul, un armăsar ca sculptat în marmoră, am aşezat, bine cumpănit între şei, trupul lui Ortis, asupra căruia licoarea şi ierburile lucraseră cu putere de vrajă. Pe celălalt, un cal negru ca şi corbul, rezistent la drum ca un asin sirian, am cumpănit sub formă de desagă două taharuri de piele, aparţinând luptătorilor iazigi, în care am pus armele şi banii, hrana puţină pe care am găsit-o şi tot ce ne mai făcea trebuinţă. Eram nevoit să fac calea întoarsă, măcar până la primul vicus al dacilor unde să las în seama unor oameni de încredere şi a unui doctor priceput pe prietenul meu Ortis. Ştiam un sătuc de vânători şi oieri din tribul războinic al osenilor undeva, către răsărit, la izvoarele unui afluent învolburat al Samusului, prin care trecusem dimineaţa, ocolind pichetul de limes. Printr-un semn cu capul, Ortis mi-a arătat poteca şerpuindă ce urca versantul împădurit al muntelui, tocmai când eu fusesem hotărât s-o cobor. Am înţeles repede că pe acolo venisem. Curios începuse a mi se părea faptul că amintirile mai proaspete erau pentru mine tocmai cele mai fumurii, mai neclare. Aşa, de pildă, despre sângeroasa noastră încleştare cu iazigii nu-mi aduceam mai defel aminte, iar despre drumul pe care îl străbătusem până aici îmi aminteam ca prin aburii unui vis. Atâta ştiam clar: că pentru a ne feri de o întâlnire nedorită cu patrulele călări ale cohortei însărcinate cu paza în aceşti munţi cu puţine trecători şi greu de străbătut, eu călărisem în faţa micului nostru grup, la un scurt galop de cal depărtare şi că fusesem atacat din mai multe părţi, viclean şi pe tăcute. Câinele, un animal deştept şi credincios din cale-afară, o luă înainte, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile şi mi-ar fi înţeles încurcătura.
Ortis căzuse într-un somn liniştit şi adânc, căruia bătrânii îi spun somnul morţilor şi eram încredinţat că nu va ajunge viu printre ai noştri. Am luat grăbit poteca în copitele cailor odihniţi, urmându-1 îndeaproape pe Ziper, dulăul în care-mi pusesem toată nădejdea acum, când ceasul înserării se petrecuse binişor şi linţoliul negru al nopţii era tot mai sporit de întunecimea pădurii de brad. Puţine nopţi întunecoase cum a fost aceea mi-a fost dat să trăiesc în această viaţă. Norii grei se tot călătoreau dinspre miazănoapte către miazăzi şi le ghiceam călătoria după vântuleţul rece care le însoţea vălătucirea peste creştetele brazilor. Cu toate astea nu-mi era deloc teamă că voi rătăci drumul, că voi sfârşi într-o prăpastie, din multele care străjuiau când de o parte când de alta poteca. Aveam însă, simţeam că am o ştiinţă a vremii, a locurilor şi orientării despre care, astăzi, de le-aş mai avea aş putea scrie o mare şi folositoare carte.
Am mers toată noaptea fără odihnă. La ceasul zorilor, când burniţa rece şi deasă se prefăcuse într-o fulguire cu viforniţă de început de iarnă, m-au întâmpinat hămăiturile câinilor din vicusul ciobanilor şi un glas care nu-ţi îngăduia să stai în cumpănă dacă e bine să-i răspunzi ori ba: „Opreşte, străine, aşează jos cele arme! Care este numele şi neamul tău şi încotro ţi se cură calea?” „Om bun”, i-am răspuns, recunoscând glasul unuia dintre feciorii ciobanului, care, cu o noapte înainte mă însoţise la locul zis Izvoare, pentru a răpune prin viclenie o namilă de urs ce se spurcase la carne şi făcea amarnică pagubă printre turme, „sunt Viezure, vânătorul, prietenul acelor feţe şi mădulare regeşti pe care le-aţi întâmpinat dăunăzi cu ospeţia. Semnul armelor noastre e steaua şi numai nevoia mă întoarce din drum. Aproape de Cleanţul Caprelor de pe Apa Răstoacelor am fost atacaţi de războinicii iazigilor metanaşi şi am încredinţarea că doar eu mai pot mărturisi despre nemernicia lor. Cu mine se mai află Ortis, grav rănit sau poate răposat întru Zalmoxis. Crede, feciorule, şi condu-ne grabnic la bătrânul Cerneguras, tămăduitorul tribului tău.” „De eşti cu adevărat vânătorul acela şi gura ta nu rosteşte minciuna, zi-mi, fiindcă trebuie să ştii, care este semnul vicusului nostru împrăştiat prin aceste afunduri de munţi!” „Capul de zimbru, flăcăule, iar tatăl tău, care se află destoinic staroste şi războinic, poartă numele omului trez, Gerula se cheamă, pe care în nume şi fală tu însuţi îl moşteneşti.” „M-ai încredinţat pe deplin, iscusite vânător. Iartă cercetării şi neîncrederii mele. Trăim la vad de neamuri şi la vâltori de istorii, de aceea nu se cade să ne încredem şi să primim pe oarecine numai după sunarea glasului. Încredinţează-mi calul rănitului şi urmează-mă cu mare grabă. Până la casa bătrânului Cerneguras mai avem o bucată de drum.”
Cetăţuia tămăduitorului, clădită la adăpostul unor steiuri pe care nu le-au privit de sus decât vulturii, era durată din piatră şi bârne tocmai în locul de unde ţâşnea din stâncă izvorul din care, prin şerpuirea în munte, se năştea Apa Iezerului. Pe prispă, bătrânul încrusta un răboj despre seama turmelor ori despre mersul vremurilor, ori despre taina albinelor care roiau în preajma-i, cine poate şti, fiindcă m-am sfiit să întreb şi să cercetez, şi ne-a întâmpinat ca şi când ar fi aflat că venim. Am crezut asta fiindcă toate cele necesare tămăduirii de răni grele făcute cu săgeata şi fierul se găseau pe prispă, la îndemână. În vreme ce Gerula cel Tânăr scotea cu mână uşure îmbrăcămintea celui rănit, bătrânul mă cercetă îndelung şi cu mirare, ca pe un înapoiat de pe tărâmul tăcerii veşnice, dar nu-mi puse nicio întrebare, ci numai comunică un gând, o constatare. „Am ştire despre tot ce s-a întâmplat la Cleanţuri, vânătorule. Ştiam că ai răposat luptând vitejeşte, strângând în pumn pământul Daciei şi trimiţând zâmbetul drepţilor solie la Zeu. Mă miră să te văd teafăr, fără răni sângerânde şi harnic să străbaţi prin întuneric o potecă pe care mulţi nu se încumetă nici ziua. Înseamnă că iazigul acela rănit, care a căzut în mâinile ciobanilor noştri, nu ne-a spus adevărul. Fapta lor mişelească nu mi-a îngăduit să-i dau vindecarea şi s-a îndreptat şi el mai adineaurea către zeii cei urâţi şi rătăcitori fără altare ai neamului său. De mai trăia l-aş fi pus să povestească iarăşi. Mă întreb, totuşi, la ce bun?
[1] vitele
[2] leagăn
I
Pe o rădăcină de zid stă încovoiat, cu barba pe genunchi, un oştean înfăşurat în mantia aruncată pe umeri. La cîţiva paşi alţi doi luptători cu lănci în mîna dreaptă, cu scuturi în cealaltă mînă. De-abia se ţin pe picioare. Deşi sînt vlăguiţi, simt nevoia să vorbească. De teamă. De urît. Se agaţă de vorbe, se sprijină şi se reazemă în ele.
Dar proptelele acestea încropite din cuvinte sînt atît de fragile şi atît de iluzorii, încît se topesc şi se risipesc, uneori chiar mai înainte de a le fi rostit gîndul pînă la capăt. Atunci te trezeşti dezechilibrat, te înclini într-o parte sau în cealaltă, gata să aluneci, să te răstorni. Cîte o dată chiar ajungi pe jos, în coate, în genunchi, pe o rînă. Şi atunci iar cauţi o cîrjă de vorbe în care să te ridici, de care să te agăţi.
— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ajungă pînă la El.
Era ceva de mult ştiut, chiar de asta este pus ostaşul de pază ca să nu lase pe nimeni nici măcar să se apropie. Dar soldatului i se repetă mereu şi mereu, aşa făcuse şi centurionul aseară şi ei îi luaseră vorbele din gură: „Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să se apropie, răspundem cu viaţa”. Nu se apropia nimeni, nu se întîmpla nimic. Ştiau prea bine ce au de făcut, dar trebuie să spui ceva, mereu să spui cîte ceva, altfel cum te-ai mai putea ţine pe picioare cînd îţi cad grele pleoapele şi îţi simţi pînă şi oasele moi? Ce altceva ţi-ar putea veni în minte, dintre toate vorbele pe care le ştii, cînd faci de strajă la miezul nopţii şi ce altceva te-ar putea ţine mai bine treaz decît gîndul că nu trebuie să laşi pe nimeni să se apropie de omul pe care îl ai în pază?
— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni...
Şi al doilea soldat nu-şi mai duse gîndul pînă la capăt, dar o luă de la început: „să nu lăsăm, să nu lăsam”. Totuşi, simţea că se clatină, pe toţi zeii, trebuie să te reazimi de ceva, să te sprijini în ceva. Cît de amăgitor este toiagul pe care ţi-l faci din cuvinte, parcă ar fi, parcă n-ar fi...
Mereu şi mereu aceleaşi vorbe: de unde să iei altele? De la o vreme ele nu mai spun nimic, nu mai au nici un înţeles, se rostesc de la sine şi tot aşa se destramă. Cînd părea că nu mai este nimic de făcut unul dintre soldaţi, putu în sfîrşit, să articuleze altceva:
— Singur...
Celălalt ostaş ar fi vrut să întrebe despre cine sau despre ce este vorba. Dar se simţea atît de vlăguit că nici nu mai încercă să-şi deslipească vorbele una de alta. Pînă la urmă chiar uită să mai pună întrebarea. Poate că şi tovarăşul său, dacă nu s-ar fi înclinat într-o parte, ar fi gata să cadă, aşa că tot zise:
— Soldaţii care au rămas vii...
Era într-adevăr ceva nou, care îi făcu pe amîndoi să se scuture ca de frig.
— Soldaţii care au rămas vii se îngrămădesc unii în alţii, ca să nu se simtă singuri.
— Cînd nu sînt puşi să stea de veghe...
— Noi doi sîntem cei mai destoinici. Cei mai curajoşi. Cei mai de încredere.
— Şi ne-au pus de pază să nu lăsăm pe nimeni..:
— Tocmai de aceea ne-au pus chiar pe noi...
Nu mai trecu mult şi se treziră rezemaţi unul de altul, cap în cap, ca doi berbeci vlăguiţi.
Vînturătoarea de vorbe se porni din nou, veche şi neunsă.
— Cei mai destoinici şi mai de încredere...”
— Să nu ajungă nimeni pînă la el...
Şi iar prinse unul din ei un crîmpei de idee:
— Soldaţii morţi nu au nevoie să se îngrămădească. Ei sînt de mult prăvăliţi unii peste alţii.
Se legănau împreună, rezemaţi unul de altul, spate în spate.
— Morţii cu morţii, viii cu viii, îşi făcu aşa, deodată, curaj, unul dintre ei.
— Morţii cu viii, viii cu morţii, pe legea mea, totul nu e decît harababură pe aici.
Morţii cu morţii viii cu viii, ar fi trebuit să se desprindă viii de morţi.
Dar sînt atîţia morţi că nu ai cum să te scapi de ei şi cei vii sînt atît de vlăguiţi, că trebuie să închidă şi ei puţin ochii în noaptea asta.
— În afară de noi, care trebuie să-l veghem, să nu ajungă nimeni pînă la El.
— Dar de ce nu pune şi El capul jos, că om e şi El, de n-o fi zeu. N-a închis ochii de atîtea nopţi...
— Treaba lui. De aia este El ce este, să nu dea seamă nimănui de ce face.
— Decît senatului din Roma...
— Hei, senatul... Iar Roma e atît de departe... Şi în nici un caz nu ar interesa-o de ce stă treaz. Poate că Roma chiar crede că El nu doarme niciodată. Pe vremea lui Augustus scriau toţi poeţii că principele stă, veşnic treaz pentru fericirea Cetăţii Eterne.
— Tu eşti un om citit... Eu nu mi-am stricat niciodată ochii cu aşa ceva.
— Un motiv în plus ca să-i ţii deschişi, de ce îţi cad pleoapele peste ei?
— A fost doar aşa, un moment de slăbiciune.
— Să nu se mai repete, prietene. Nu ştiu dacă viaţa lui depinde de acest lucru. Dar viaţa noastră, în mod sigur... Dacă ne găseşte cineva adormiţi, ne vom odihni într-una din grămezile acelea de morţi.
Se înfiorară amîndoi. Şi se treziră de-a binelea. Erau atît de trezi că simţeau cenuşa cum îi înglodeşte sub pleoape. Şi fumul care îi făcea să lăcrimeze.
Se pomeniră că tac din nou. Că au terminat toate vorbele. Că nu mai au ce să spună. Că nu mai au de ce să se agaţe, de ce să se rezeme.
Dar nu se poate să stai treaz, să te ţii în viaţă fără să te sprijini pe ceva. Şi ei nu aveau la îndemînă decît nişte sărmane cuvinte.
— Să nu ajungă nimeni pînă la el...
— Cu preţul vieţii noastre...
Parcă mai auzise, într-adevăr, cuvintele acestea, dar cine ştie unde, cine ştie cînd?
— Nenorocită victorie...
— Tu ai spus asta?
— Credeam că ai spus-o tu.
— Am auzit foarte bine: „nenorocită victorie”.
— Putea s-o spună oricare dintre noi. Nici nu s-ar fi putut închipui una mai nenorocită.
— Să cucereşti o cetate în care nu poţi să pui foc la nici o casă pentru că totul se afla în flăcări la sosirea ta.
— În care să nu găseşti nici un om viu.
— Numai soldaţi plini de răni care şi-au dat viaţa cu arma în mînă.
— Nici podoabe, nici vin, nici femei.
— Nici măcar o picătură de apă.
— Am alergat şi eu cu buzele uscate spre cazanul acela mare din mijlocul cetăţii. Era gol.
— Poate că a fost plin cu otravă din care ei au băut ca să nu cadă vii în mîinile noastre.
— Sau poate a fost cu apă şi apa s-a terminat...
— Bine că, deocamdată, noi sîntem vii şi nevătămaţi.
După toate vorbele acestea parcă se mai scuturaseră de amorţeală. Erau foarte hotărîţi să vegheze ca să nu se apropie nimeni de omul pe care îl aveau în pază. Şi erau chiar convinşi că nimeni nu poate să ajungă pînă la El.
Dar nu văzu nici unul cum se crapă pămîntul ca să facă loc la lumina lunii unui bărbat tînăr călare pe un cal cu corn în frunte.
*
— „Nenorocită victorie”, rosti cu voce tare omul acela care sta ghemuit pe o rădăcină de zid a cetăţii ruinate.
Dar de fapt cum îşi închipuise el ceasul acesta ca bucurie a celui care a învins? Îşi dădu seama că nu şi-l închipuise în nici un fel. Adică nu se gîndise deloc la plăcerea din momentul acela. Gîndul lui era cum să facă să învingă. Cum să conducă lupta. Cum să cucerească ţara. Şi, bineînţeles, cetatea aceasta, care era inima ei. Ştiuse că n-are să dea voie soldaţilor să jefuiască. Să dea foc la case. să siluiască femei. Iar pe rege îl voia viu.
Dar cînd au căzut ultimele ziduri, nu a găsit decît cetatea moartă.
Se bătuseră pînă la ultima clipă. Şi păreau fără de număr.
Ştia că nu a învins definitiv. Şi aceasta nu pentru că mai era un colţ de ţară de cucerit, nu pentru că nişte grupuri răzleţe de daci se mai băteau cu înverşunare, mai ales prin munţi. Victoria va fi de partea lui şi nimeni nu i-o mai poate lua din mînă. Era mai sigur decît oricînd de aceasta. Dar totodată simte teama că acest popor nu va putea fi învins pe deplin. În ce stă tăria lui, cînd nu mai are oaste şi arme, cetăţi şi rege, libertatea şi neatîrnarea?
Se înghesuie atîtea şi atîtea întrebări care s-au îngrămădit de-a lungul secolelor şi au rămas fără răspuns: De ce imperiul roman şi-a întins hotarele pînă pe ţărmul oceanului cel fără de sfîrşit şi pînă dincolo de Rin şi pînă în înceţoşatele insule britanice şi pînă pe celălalt mal al mării de la Cartagina în Egipt şi pînă în înfierbîntatele deşerturi asiatice — lăsînd în fiinţă Dacia aceasta care este atît de aproape şi despre care se spune că este atît de bogată în grîne, în vite, în aur şi argint? De ce Cezar, cel mai mare general pe care l-au avut romanii, s-a pornit să cucerească mai întîi Galia? De ce ambiţiosul Octavian nu a îndrăznit să treacă Danubiul, ba chiar pusese la cale o înrudire cu unul din regii dacilor, căruia să i-o dea, nici mai mult nici mai puţin, pe sora sa în căsătorie, iar el să aducă la Roma, ca mamă a copiilor săi, pe fiica acestuia, un lucru cu adevărat nemaipomenit? Stă scris că generalul roman Marcus Licinius Crassus a cucerit regatele regilor daci Dapyx şi Zyraxes. Stă scris că împăratul Domiţian i-a învins pe daci în mai multe bătălii şi le-a cucerit ţara. Dar de ce şi-a întors legiunile şi l-a recunoscut pe Decebal ca rege al dacilor, punînd chiar cu mîna lui coroana pe capul solului acestuia, fratele său Diegis? Ce fel de cuceritor este împăratul dacă se obligă să plătească regelui „învins” mari sume de bani anual, să-i trimită arme şi maşini de război, meşteri şi ingineri ca să-şi întărească cetăţile şi să construiască altele noi?Sînt multe seminţii în lumea aceasta care se ridică de pe vetrele lor să dea năvală peste popoarele aşezate. Sînt multe seminţii care ştiu să se bată, să dea foc, să alunge, să jefuiască, să cotropească pămînt, dar nici unii nu ştiu să pună stăpînire pe ce au cucerit, cum fac romanii. Cînd pun ei piciorul pe un pămînt nou, acolo rămîn. Colonizează, construiesc castre şi drumuri, valuri de pămînt şi cetăţi, teatre, temple şi terme, prind rădăcini. Tot imperiul roman a fost cucerit cu sabia şi construit cu dalta şi cu mistria. Soldatul roman este şi zidar, comandantul fiind şi arhitect. Asta o ştie bine Ulpiu Traian, o viaţă întreagă şi-a petrecut-o printre ostaşi.
Şi tocmai de aceea nu poate să înţeleagă de ce oştile romane, care au pătruns în Dacia şi au cîştigat bătălie după bătălie, s-au întors victorioase, ba chiar au fost primite cu triumf la Roma, dar Dacia a rămas, de fapt, necucerită şi neînvinsă?
Aşezat pe un colţ de zid care a mai rămas din Cetatea Sarmizegetusei, Ulpiu Traian vrea să afle în noaptea aceasta ce se ascunde dincolo de ce este scris, de ce se cunoaşte, de ce a vrut cineva să se ştie, de ce a avut interes sau nu a avut interes să ajungă la urechile oamenilor. Se spun atîtea lucruri care se bat cap în cap. Chiar martorii întîmplărilor, chiar cei care le-au făcut, nu le povestesc cu toţii la fel. Ba se întîmplă ca acelaşi om să infirme ceea ce a spus chiar el mai înainte. Iar împăratul, în acest moment al clarificărilor, vrea să meargă pînă la rădăcina adevărului, dezgolind faptele de tot ce s-a aşternut peste ele. Ca să ştie ce are de făcut mîine şi în zilele următoare.
*
Stă scris că tînărul şi ambiţiosul rege Alexandru Macedon, în primul său an de domnie, cel mai înflăcărat şi cel mai nerăbdător de mărire dintre toţi, a trecut Istrul, i-a pus pe fugă pe geţi, a dărîmat din temelii o cetate, a încărcat prada şi a făcut cale întoarsă. Nu trebuie să fii neapărat Alexandru cel Mare ca să-ţi iei măsuri de a nu avea primejdii din această parte a lumii, fie făcîndu-ţi din daci un popor aliat şi prieten, fie cucerindu-le ţara ca să-ţi laşi în ea o armată de nădejde. Chiar aşa a făcut Alexandru mai tîrziu: a ras din temelii cetăţile care i s-au împotrivit, a cruţat şi ocrotit pe cele care i s-au supus. De ce i-a lăsat pe daci necuceriţi şi doar întărîtaţi, el care avea să cucerească tot restul lumii cunoscute la vremea aceea? Ştia doar bine că numai cu cîţiva ani mai înainte tatăl său, Filip al II-lea, a avut mari necazuri tocmai din această parte. Iar greşeala tînărului rege, dacă greşeală a fost, va fi plătită atunci cînd îl trimite peste fluviu pe generalul Zopyrion, guvernator al Traciei, a cărui armată este zdrobită şi chiar el cade pe pămîntul pe care a vrut să-l cucerească.
Toate acestea vrea să le afle Ulpiu Traian.
*
— Acolo se întîmplă ceva care pe mine mă pune pe gînduri, spune unul dintre soldaţi. Ceva de neînţeles. Nu văd pe nimeni şi nu văd nimic, dar aş putea să jur că un nu ştiu cine, un nu ştiu ce, a ajuns pînă la el.
— Linişteşte-te, datoria noastră este să-l apărăm da ce se vede şi de ce se aude, de orice făptură de pe pămînt
— Să-l cerceteze oare un zeu, pentru care lumina ochilor noştri este oarbă şi urechile noastre rămîn surde?
— Nu ştiu, de unde să ştiu, dar parcă împăratul chiar ar sta de vorbă cu cineva.
— Eşti un soldat mai înţelept decît mine, tu ai citit cîte ceva, ai adunat cîte ceva de prin cărţi, spune, bănuieşti măcar ce se petrece cu împăratul nostru în noaptea aceasta?
— Părintele nostru Eneas a coborît în lumea lui Hades ca să stea de vorbă cu umbrele strămoşilor. La fel a făcut iscusitul Ulise, iar Orfeu a trecut Stixul ca să-şi caută iubita pierdută pentru vecie.
— Pe Jupiter tunătorul, crezi că împăratul încearcă şi el?...
— Nu cred nimic, treaba mea este să stau de veghe, treaz şi cu toate simţurile la pîndă!
*
Calul avea, într-adevăr, un corn în frunte. O minte sănătoasă şi aşezată nu poate să accepte aşa ceva. Soldatul roman trebuie să fie un bărbat cu mintea sănătoasă şi aşezată. Tot ce se află dincolo de ce se poate explica, e născocire sau închipuire care se potriveşte minţilor primitive ale barbarilor din nordul înceţoşat sau ale celor care lenevesc şi visează sub soarele fierbinte al Orientului. Iar el străbătuse drumul lung de la soldat la împărat tocmai pentru că avea cea mai aşezată şi mai sănătoasă minte. Au trecut pe lîngă el atîtea ispite dar nu a lăsat-o pe nici una să-l tulbure. Nici o pornire ţîşnită din adînc nu-l putuse clinti. Rămînea străin în faţa măgulirilor, nu l-a încovoiat nici o durere, victoriile şi înfrîngerile au trecut peste el ca valurile mării peste o stîncă puternică.
Totuşi, calul acesta avea un corn în frunte. Poate că îi trebuise cornul din frunte ca să străpungă cu el hotarul dintre lumea de dincolo şi lumea de aici. Ca să-şi facă loc prin coaja pămîntului, în cazul că lumea cealaltă s-ar fi aflat undeva, în adînc, sub tălpile oamenilor şi sub rădăcinile ierbii. Oricum, calul şi călăreţul răsăriseră chiar aşa, ca din iarbă.
„Adevărul stă în lumina ochilor şi în buricul degetelor noastre”, îl învăţa o dată unul din dascălii săi. Ce nu vezi şi ce nu poţi pipăi, nu există. Ulpiu Traian vede un cal cu corn. Totul era atît de tulbure în noaptea asta şi atît de neînţeles iar el, împăratul, avea atîta nevoie de limpezire.
Apăruse ca o umbră. Fruntea palidă ca de ceară, faţa pămîntie, buzele vinete, ochii adînciţi în orbite şi parcă stinşi.
Încetul cu încetul se învioră. I se îmbujorau obrajii, i se aprindea lumina în ochi, buzele îi deveniseră trandafirii. Un bărbat tînăr, de-abia trecut de 30 de ani. Şi frumos ca un zeu. Calul se însufleţise şi el, fremăta sub călăreţ, muşca zăbala şi scurma cu copita în pămînt. Aşa cum fac mulţi cai nu numai de regi şi de împăraţi. Doar că acesta avea un corn în frunte.
Nu înţelege de ce i s-au aninat privirile tocmai de cornul acela din fruntea calului. Face un efort să se smulgă din această vrajă. Important este că în faţa lui se afla Alexandru cel care a cucerit Misia, Lidia, Caria, Lycia, Pisidia, Frigia, Gordionul, Cappadocia, l-a învins chiar pe marele rege Darius al IlI-lea la Issos, în poarta Siriei, unde i-a căzut în mînă tabăra şi familia regală, a cucerit Tirul şi Gaza şi i s-au supus Sidonul şi Egiptul, a luat Palestina şi Siria, a mai învins încă o dată la Gaugamela, a ocupat Babilonul şi Susa, Persepolisul şi Ecbatana, Bactria, Media, Partia şi Hircania şi a cîştigat în lupta cu regele indian Poros...
Acelaşi Alexandru care, înainte de toate, a trecut Istrul. Ca să se smulgă din fascinaţia cornului din fruntea calului şi ca să fie limpede ce are de întrebat şi cum trebuie să întrebe, Ulpiu Traian caută să-şi rememoreze tot ce ştie în legătură cu această expediţie.
Stă scris că: „Alexandru hotărî să-i atace pe geţi pentru că geţii erau gata să curme orice încercare de debarcare”. O spune chiar Ptolemeu, fiul lui Lagos, viitor rege şi întemeietor de dinastie în Egipt. Dar ce să înţelegi de aici. Cum să te hotărăşti să ataci pe cineva tocmai pentru că nu te lasă să debarci? Iar Ptolemeu nu era un fanfaron. Şi nu era un necunoscător al faptelor. Ca unul dintre cei mai apropiaţi generali ai tînărului rege, nu putea să fie străin de intenţiile acestuia şi de felul cum îşi motiva el hotărîrile.
Cu toate că era obosit, lui Ulpiu Traian îi veni să zîmbească. Pui în mişcare o întreagă armată, te aşezi cu fală în fruntea ei şi faci atîta drum numai ca să afli dacă poporul acela spre care te-ai îndreptat te lasă sau nu te lasă să debarci...
Dar stă scris că mai întîi şi întîi tînărul rege, de-abia urcat pe tron, aflase că tribalii aveau de gînd să se răscoale. Cum tribalii erau o seminţie tracică neadusă la supunere încă de pe vremea lui Filip al II-lea, acesta ar fi un motiv.
Dar fluviul de ce l-a trecut? Ce se ascunde sub acele cuvinte ale cronicarului care s-a aflat la faţa locului şi în mijlocul evenimentelor? De altfel, văzînd că se încurcă în propriile-i cuvinte, Ptolemeu adăugă: „Iar în al doilea rînd pentru că îi venise poftă să ajungă pe celălalt mal!” Ceea ce, de fapt, nu lămureşte nimic. Cel puţin pentru Ulpiu Traian, care în noaptea aceasta vrea să ajungă pînă la rădăcina adevărului.
*
— Cine eşti tu, întrebă tînărul rege, stînd falnic pe cal, cu o mînă în şold şi cu-capul plecat puţin pe umărul stîng.
— Ulpiu Traian, împăratul romanilor!
— Nu mai mă mir de nimic, Dacă am întîlnit un filozof care să locuiască într-un butoi, de ce n-aş găsi şi un împărat care să stea ghemuit pe un colţ de zid în ruină? Aş vrea să te întreb dacă pot să fac ceva pentru tine. Dar Diogene cinicul mi-a spus că tot ce pot să fac pentru el, eu, Alexandru, care cucerisem atîtea cetăţi, era să mă dau la o parte din dreptul soarelui. Şi a rămas mai departe în butoiul acela hodorogit. Tu nu poţi să-mi ceri aşa ceva la miezul nopţii... Dar ia spune-mi, pe unde este imperiul ăsta al vostru, că încă n-am auzit de el...
— Cetatea de pe cele şapte coline exista de peste 400 de ani cînd te-ai născut tu. Poate că la data aceea nici nu se vorbea în lume despre o ţară cu numele de Macedonia.
— Dar se vorbeşte acum şi mie asta îmi este de ajuns, pentru că eu i-am dus pe macedoneni pînă la marginile lumii... De la o vreme, mă caută tot felul de prinţi şi de regi să-i iau sub ocrotirea mea şi eu mi-am făcut un obicei, să nu cuceresc cu sabia nici o cetate şi nici o ţară care mi se supune de bună voie.
Tînărul rege îşi ridică fruntea cu semeţie şi de-abia atunci văzu ruinele cetăţii care mai fumega încă, ostaşii care se odihneau după multe zile de luptă şi morţii care încă nu fuseseră ridicaţi.
— Pe toţi zeii, aici e vorba de o bătălie! zise macedoneanul, strunind frîul şi punînd mîna pe mînerul spadei.
— Bătălia aceasta s-a şi isprăvit!
— Şi tu eşti învingătorul, sau cel învins?
— Tocmai asta aş vrea să ştiu...
— Şi ai vrut să afli de la mine?
— Am înaintat în ţara aceasta pas cu pas, unde toţi s-au bătut pentru fiecare palmă de pămînt. Le-am luat cetăţile, nu mai au cu ce să lupte, n-au mai rămas decît cîteva grupuri răzleţe şi cîteva căpetenii.
— Şi ce-ţi mai trebuie ca să fii învingător?
— Nimic altceva decît să recunoască şi ei victoria. Să se considere învinşi şi să se convingă de acest lucru.
— Ca să spun drept, nici mie nu mi-a fost indiferent dacă sînt sau nu sînt recunoscut ca învingător şi stăpîn. Ba chiar îmi făcea plăcere să fiu adulat, să mi se închine întreaga curte a lui Darius, toţi marii lui dregători, iar regina să mă numească fiul său. Curtea regelui pe care l-ai bătut nu ţi se ploconeşte? Căpeteniile regatului nu îngenunche la picioarele tale şi nu îţi sărută poalele? Prinţesele nu-ţi oferă graţia lor? Nu ţi se aştern covoare în drum şi nu ţi se presară flori pe unde treci?
— Ei să se ploconească, să îngenuncheze, să sărute poalele, să presare flori în cale?
— Fii aspru şi neîndurător cu cei îndărătnici, recunoaşte meritele în luptă a celor care s-au bătut cu vitejie pentru regele lor, fă-le cinstea să-i lei în slujba ta, taie capetele care nu se pleacă, răsplăteşte supunerea şi devotamentul, nu e prea greu, doar îl faci de dragul lor, pedepseşte-i, aşa de ochii lumii, pe cei care şi-au trădat sau şi-au ucis regele, asta face impresie în rîndurile poporului.
— Dar de unde să-i iau? Nu numai căpeteniile, dar şi soldaţii de rînd se bat pînă cad ucişi. Iar cei care nu reuşesc acest lucru, nu aşteaptă nici ca să li se recunoască vitejia, nici să fie răsplătiţi, nici să intre în serviciul meu. Cu ultimele puteri îşi înfig pumnalul în piept sau sorb otravă. Ar fi în stare să piară cu toţii decît sa strige măcar unul singur şi măcar o singură dată: „Trăiască împăratul învingător, glorie lui!”
— Dar ce fel de oameni sînt ei, unde ne aflăm? întrebă tânărul rege care văzuse cea mai mare parte a lumii dar încă nu întîlnise aşa ceva.
— Ei se cred nemuritori. Ne aflăm pe pămîntul Daciei.
Ulpiu Traian văzu cum regele cade pe gînduri şi se întunecă. Şi, ca să nu-i lase timp să se închidă în el, îi spuse:
— Şi tu ţi-ai îndreptat oastea spre această ţară. Ba ai trecut şi fluviul. Cum a fost?
— Cronica expediţiei a fost ţinută de Eumenes din Cardia şi Diodotos din Eritrea...
— Dar eu aş vrea să ştiu chiar de la tine ce a rămas nespus, ce a rămas nescris.
Tînărul rege se aprinse. Necunoscutul acesta, fie el chiar un mare general, fie chiar un împărat, mergea cu îndrăzneala prea departe. Vru să smucească frîul şi să-şi înfigă pintenii în coastele calului. Dar nu se putea mişca.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că trebuie să spui adevărul.
— Şi dacă nu vreau să mai spun nimic?
— Te tin aşa, înţepenit, pînă te hotărăşti să vorbeşti.
Alexandru încercă să se smulgă din această stare dar nu-şi putea clinti nici măcar un muşchi.
— Ai tu atîta putere?
— Am răbdare cu tine, să te convingi singur.
— Eşti oare un zeu?
— Zeii nu prea mai obişnuiesc să coboare din Olimp.
— Un biet om?
— Nici atît măcar. Nu sînt decît un general care şi-a condus oastea la victorie şi un împărat care s-a obligat faţă de poporul său să cucerească această ţară. Şi care vrea să-şi ducă misiunea pînă la capăt.
— Dar asta e treaba ta, de ce mă amesteci pe mine?
— Îţi repet, nu pleci de aici pînă nu aflu de la tine de ce ai pornit asupra Daciei şi de ce nu ai supus această ţară?
Tînărul rege căută încă o dată să se urnească din loc. Numai buzele putea să şi le mişte.
— Poţi să începi, te ascult.
— Cum am ajuns eu la dacii care se cred nemuritori? Este o poveste foarte lungă... Este, de fapt, toată povestea vieţii mele din momentul cînd am deschis ochii asupra lumii şi pînă am trecut Istrul. Întreaga mea copilărie şi prima tinereţe au fost stăpînite de dorinţa de a afla dacă este posibilă nemurirea, unde se află, cine o deţine, cine poate să o dea, cum se poate cuceri, cum se poate păstra.
Cred că nu a existat pe lume un alt băiat care să-şi iubească şi să-şi urască, în acelaşi timp, tatăl, cum am făcut eu. Eram beat de admiraţie şi ros de invidie cînd îl vedeam că porneşte în fruntea oştirii sau cînd se întorcea de la bătălie. Cînd chema generalii la sfat, cînd primea solii, cînd se aşeza în capul mesei, la ospeţe, cînd sta pe tron alături de mama mea, o femeie tulburător de frumoasă, cînd se retrăgea în iatacul ei. El nu mă privea decît ca pe un copil şi asta mă scotea din sărite. Ba chiar cînd a început să mă privească puţin mai altfel, tot nu s-a schimbat situaţia în bine. Dimpotrivă...
Îmi aduc aminte de o întîmplare, care a fost, de fapt, prima noastră ciocnire. Se întorcea dintr-o luptă obosit şi plin de praf, poate chiar rănit. Dar învingător, ca de obicei. Sunau trîmbiţele şi băteau tobele, s-a deschis larg poarta cea mare a cetăţii, lumea îl aclama de pe creasta zidurilor şi de-a lungul drumului. A intrat triumfal în cetate, şi pînă seara, în urma lui, s-au scurs convoaiele de sclavi şi carele de pradă.
Îi ieşisem înainte, la scara palatului, împreună cu regina şi dregătorii. El a descălecat, m-a luat pe umeri, m-a ridicat de subsuori şi m-a aşezat în locul său, pe spinarea calului. Toată lumea a izbucnit în urale. Era un fel de învestitură, un semn că eu îl voi urma la cîrma ţării şi că el are încredere în mine. Numai că eu, în loc să mă las pătruns de solemnitatea clipei, nu mă arătam deloc mulţumit şi nu stam deloc cuminte.
— Ce e cu tine? m-a întrebat el, stăpînindu-se şi zîmbind.
— Nu-mi convine să mă sui în spinarea unui cal obosit.
— Dar calul ăsta m-a purtat din victorie în victorie.
— Tocmai de aceea... Eu vreau altul.
— Este cel mai bun cal din cîţi se află în această parte a lumii.
— Pentru mine vreau unul care să-l întreacă.
Regele m-a ridicat din nou de subsuori şi m-a lăsat cu picioarele pe pămînt. Se cam întunecase. A încercat, totuşi, să zîmbească. Dar mie mi s-a părut că, de fapt, rînjeşte strepezit.
— N-ai vrea unul cu coarne? mi-a zis cam în bătaie de joc.
CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.