Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
PROLOG
În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul îngheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor:
— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii!
Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălăgioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.
Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei.
Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmurile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arareori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi fluviu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefericită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmolesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît...
Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Perdele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lumina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare.
— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios.
— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele.
— Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.
— L-a moştenit cineva?
— Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul.
— Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea?
— Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos.
Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate acestea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesături, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, umblat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii.
— Asta e tot, arhonte?
— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă.
— Aş vrea să văd sclavii.
— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme.
Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici.
La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia.
După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guvernatorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apărură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă plecăciune, se înşirară în faţa lui.
Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată.
Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită.
— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.
— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă.
Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:
— De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină barbară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închisoarea datornicilor.
— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.
— Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă.
— Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru.
Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de durerea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.
[1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi.
[2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice.
[3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa.
[4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri.
[5] Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa.
[6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.
PROLOG
În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul îngheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor:
— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii!
Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălăgioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.
Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei.
Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmurile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arareori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi fluviu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefericită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmolesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît...
Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Perdele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lumina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare.
— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios.
— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele.
— Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.
— L-a moştenit cineva?
— Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul.
— Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea?
— Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos.
Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate acestea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesături, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, umblat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii.
— Asta e tot, arhonte?
— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă.
— Aş vrea să văd sclavii.
— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme.
Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici.
La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia.
După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guvernatorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apărură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă plecăciune, se înşirară în faţa lui.
Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată.
Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită.
— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.
— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă.
Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:
— De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină barbară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închisoarea datornicilor.
— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.
— Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă.
— Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru.
Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de durerea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.
[1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi.
[2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice.
[3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa.
[4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri.
[5] Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa.
[6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.
I. AŞA GLĂSUIT‑AU BOIERII!…
E
ra înspre sfîrşitul anului 1571. Ţara Moldovei încerca să se liniştească asemenea apei răscolite de valuri, după ani grei de furtună cu năvăliri şi jaf, cu moarte şi prădăciune, cu domni fugari şi nevolnici, căci de la moartea lui Petru vodă Rareş, Scaunul ţării încăpuse pe mîini nevrednice şi slabe.Cînd văzu că boierii se unesc cu biserica spre a‑l izgoni, Ilie vodă, temîndu‑şi viaţa, fugi la turci unde, lepădîndu‑şi credinţa, îmbrăţişă religia mahomedană scuipînd de trei ori crucea şi călcînd‑o în picioare. Şi astfel feciorul lui Petru vodă Rareş, în ale cărui vine curgea sînge muşatin, deveni unealta asupritorilor ţării sale. Frate‑său, Ştefan vodă, nu a putut ţine nici el multă vreme piept boierilor şi căzu ucis de aceştia la podul de la Ţuţora. Apoi, pe tronul Moldovei se urcă un alt Petru vodă, căruia i se zicea Alexandru Lăpuşneanu. Îi urmă Despot vodă, acestuia Tomşa, şi iar Lăpuşneanu care s‑a prăpădit, zic unii, în urma unui complot pus la cale de boieri şi de care n‑ar fi fost străină nici Ruxandra, doamna sa. Acest Lăpuşneanu lăsă urmaş pe Bogdan, care copil fiind încă, grija domniei o purta mumă‑sa, Ruxandra, dimpreună cu boierii cei mari ai Ţării. Săvîrşindu‑se Ruxandra din viaţă, Bogdan, feciorul Lăpuşneanului, tînăr şi nepriceput în ale domniei, se îndepărtă de boierii bătrîni şi de politica dusă pînă atunci de aceştia şi, înconjurîndu‑se de cei de o vîrstă cu el, se lipi de leşi fără a mai ţine seama de sfaturile celor oare juruiseră la patul de moarte al Ruxandrei că vor fi pentru coconul ei domnesc părinţi şi sfetnici. În dimineaţa aceea de toamnă, cînd încă mai foşneau frunzele şi vremea încă mai păstra peste pămînt culoarea mierii, logofătul Gavril şi marele portar al Sucevei, Dumitru, luară îngînduraţi calea ce ducea la curtea domnească. Tăcură tot drumul, pregătind fiecare în minte tot ce avea de spus tînărului şi zvăpăiatului voievod. Treceau pe uliţă încet, în legănatul liniştit al cailor, urmaţi doar de cîţiva slujitori. Purtau vestmînt din postav, cu flori de aur, încinşi cu brîie late din mătase, ţinînd fiecare mîna stîngă pe prăselele hangerului bătut cu pietre scumpe. Pe umeri, mantaua ţesută cu fir şi tivită cu mărgăritare flutura uşor. Peste nădragii strîmţi erau trase cizme scurte din piele galbenă fără toc. La oblînc, în dreapta, se legănau săbiile turceşti. Capul le era acoperit cu cîte o pălărie cu calota rotundă, avînd borurile îmblănite cu zibelină.La timpul acela uliţele erau pustii, oamenii fiind duşi care încotro. Micul alai împrăştie copiii care se hîrjoneau prin mijlocul drumului, făcîndu‑i să se oprească ceva mai departe şi să privească pe călăreţi pînă cînd aceştia cotiră la dreapta, luînd‑o pe uliţa mare.
― Belea pe capul nostru, mîrîi în barbă marele portar al Sucevei.
― Ce zici domnia‑ta? întrebă logofătul Gavril care nu auzise bine.
― Zic, logofete Gavril, că decît plod necopt la minte mai bine stăpîn străin! Nu zic bine? Întoarse capul privind întrebător pe logofăt.
― Hmm! Cine ştie? Fi‑va bine? Au fi‑va rău?… răspunse Gavril încercînd să‑şi stăpînească roibul care o luase la trap întins. Şi iar tăcură o vreme. Slujitorii veneau în urma lor în ţăcănitul liniştit al cailor. Purtau cuşme ţuguiate şi pieptare tari din piele de bivol, umplute cu cîlţi, pentru a feri pieptul de săgeată vicleană sau de limba şerpească a jungherului. Şeile erau din lemn peste care erau aşezate pături uşoare îndoite în patru şi strînse bine pe sub burţile cailor cu chingi de pînză şi frînghie.
― Oare măria‑sa va ţine seamă de vorbele noastre? Ce gîndeşti domnia‑ta, logofete? întrebă Dumitru, din ce în ce mai neliniştit, cu cît se apropia de curtea lui vodă.
― Nu ni‑e dat a şti ce gîndeşte mintea semenului nostru, jupîn portar, răspunse Gavril.
Ajunşi în faţa porţii domneşti se opriră aşteptînd. Poarta se deschise îndată şi cei doi intrară urmaţi de slujitori care săriră repede de pe cai şi, punîndu‑se piuă, ajutară boierilor să descalece. Mai marele strajei domneşti li se închină după cuviinţă, dîndu‑i în grija cămăraşului care se grăbi să‑i anunţe lui vodă. Tînărul domn avu un gest de lehamite. Se depărtă de tinerii curteni şi aşezîndu‑se în jilţ făcu semn cămăraşului. Uşile mari se deschiseră şi cei doi boieri păşiră în sala mare a tronului. Făcură amîndoi cîte o plecăciune adîncă şi, în vreme ce erau încă plecaţi, Bogdan schimbă o privire veselă cu cei doi curteni ai săi, Horbotă şi Bielski, care pufniră în rîs. Celălalt curtean, Cristea, sta ceva mai deoparte. Bătrînii boieri se înălţară anevoie. Rîsul celor tineri îi făcu să roşească de mînie şi ruşine.
― Ce veşti rele nu v‑au dat pace de v‑au mînat încoace cu noaptea în cap, boieri dumneavoastră? îi întrebă vodă batjocoritor jucîndu‑se cu jungherul pe care tot îl trăgea afară pe jumătate, ca apoi să‑i izbească mînerul cu podul palmei, făcînd să se audă ţăcănitul metalic al lamei închisă în întunericul rece al tecii de argint, bătută în pietre scumpe.
Era un tinerel firav, cu faţa palidă, cu ochi negri, lîncezi, aproape muiereşti. Gura frumos arcuită, cu buza de jos ceva mai groasă, purta o uşoară umbră de mustaţă, în vreme ce buclele arămii scăpate de sub cuşma cu surguci din pene de cocor se revărsau peste gulerul dulamei îmblănite cu samur. Un lanţ de aur cu mărgăritare se petrecea de două ori în jurul gîtului, atîrnînd spre poale.
― Se pare că aveţi a‑mi spune lucruri osebite! continuă Bogdan privind ţintă la cei doi boieri cu ochii aceia lîncezi de muiere. Îi cîntărea în gînd. „Logofătul Gavril este un fricos bătrîn gata a se ascunde şi în bortă de şoarece, gîndi Bogdan. Celuilalt boier, Dumitru, i‑a crescut o piele pe ochi şi pe minte, nevăzînd nimic în afară de capugiul sultanului ce vine cu firmanul de mazilire!” Vodă se foi pe scaun pe cînd cei trei curteni ai săi se făceau că au treabă, trăgînd cu coada ochiului la cei doi bătrîni.
― Măria‑ta, îndrăzni logofătul Gavril, avem a‑ţi spune vorbe de taină. Ochii cu vinişoare roşii ai bătrînului se opriră asupra celor trei boieri tineri. Bogdan făcu semn acestora, care se retraseră mînioşi şi nemulţumiţi.
― Grăieşte, jupîn logofete! îl îmbie Bogdan pe Gavril.
― Măria‑ta, bîigui, îi e greu ţării. Se opri cu ochii la vodă.
― Îi e greu ţării? De cînd, logofete? întrebă Bogdan prefăcîndu‑se mirat.
― De cînd petrecerile nu mai iau sfîrşit, continuă Gavril. Se miră şi el de curajul care l‑a apucat. Marele portar Dumitru se trase ceva mai la o parte pentru a‑i arăta domnului că el nu e la o simţire cu logofătul.
― Foarte bine, răspunse Bogdan. Să petreacă oamenii! De aceea sînt lăsaţi pe pămînt de bunul Dumnezeu. Se făcu a nu înţelege unde bate logofătul. Şi pentru ce te îngrijeşti domnia‑ta de greul ţării? întrebă vodă zeflemitor, jucîndu‑se cu lănţugul de aur de la gît. Nu cumva ai ajuns în nevoie? Ori moşiile pe care le ai au ajuns sterpe? Că doar nu de greul ţării îţi este domniei tale şi nici de birul pe care îl plăteşte norodul!
― Măria‑ta, ţara e secătuită, îşi luă curaj logofătul. Şi avem ştiinţă că vrei să te îndepărtezi de măritul sultan care la toţi ne poartă de grijă.
― Aaa, aici voit‑ai să ajungi, logofete? Întinzîn‑du‑şi mai bine picioarele se lăţi în scaun. Păi de ce te învîrteşti în jurul vorbelor neavînd curajul a‑mi spune? Dădu capul pe spate începînd a rîde.
Logofătul Gavril se întoarse înspre boierul Dumitru cerîndu‑i ajutorul. Acesta se făcu a privi în podea. După o clipă însă ridică privirea şi, înaintînd cîţiva paşi, spuse:
― Doamne, rogu‑te, ascultă vorbele noastre ca mai bătrîni boieri de ţară ce sîntem, noi care am rămas cu credinţă şi dragoste părintească lîngă măria‑ta… Se opri oleacă pentru a‑şi trage sufletul, moment prielnic pentru Bogdan de a răspunde.
― Care‑i rostul acestor vorbe, boieri dumneavoastră? Purtatu‑m‑am cum nu se cuvine cu bărbile albe? Păgubitu‑v‑am cu ceva? Smintitu‑v‑am rosturile şi ocinele? îi întrebă Bogdan simţind cum îl apucă mînia aceea copilărească.
― Nu, măria‑ta, răspunseră într‑un glas cei doi boieri.
― Atunci, pentru ce v‑aţi sculat amîndoi şi, venind în faţa mea, mă mustraţi cu învinuiri şi văicăreli?
― Măria‑ta, glăsui logofătul Gavril, nu ne judeca în felul acesta că noi, sărmanii, binele măriei‑tale îl dorim şi Ruxandra Doamna, odihnească‑se în vecii vecilor, cu glas de moarte ne‑a lăsat rugămintea de a sta întotdeauna în preajma măriei‑tale pentru a te apăra de cele duşmăneşti şi de neprieteni.
Bogdan surise privind pieziş înspre cei doi boieri. Nu‑i iubea, dar de hatîrul mîne‑si i‑a ţinut lîngă el. Simţea în spinare tutela celor doi, aşa, ca o mare greutate ce nu‑i îngăduia nici să respire. Şi‑apoi, bătrînii văd în toate numai nenorociri, fiindcă le e capul împuiat de moarte şi de întunerec.
― Măria‑ta, nu te îndepărta de ţară şi de vechii prieteni, că atîta vreme cît nu poţi ţine bine paloş în mîini şi nici buzdugan cu care să‑l mustri pe vrăjmaş bătîndu‑l peste fălci, tot degeaba e şi în nefolosul măriei‑tale ieste, spuse şi Dumitru gîfîind de efort.
Bogdan simţi cum i se urcă sîngele în cap. Bătrînii ăştia nesuferiţi îl mustrau ca pe un prunc de ţîţă. Dreptate avea Bielski, tînărul leah, care cînta atît de frumos la lăută şi ştia a se întrece cu suliţa: „Să nu uiţi, măria‑ta, că, de vreme ce le asculţi vorbele, trebuie să te şi pleci lor!” „N‑am să mă plec lor, ci oi face după voia şi mintea mea”, gîndi vodă.
― Uitat‑ai domnia‑ta, se adresă el lui Gavril logofătul, şi e drept şi în firea lucrurilor să uiţi la anii pe care îi porţi şi care sînt destul de înaintaţi, chiar prea înaintaţi, accentuă Bogdan, uitat‑ai cum spun, că leahul de care te temi este mai aproape de Moldova decît turcul de care tot îmi îndrugă domnia‑ta?
― Doamne, nu merit pedeapsa vorbelor tale pline de înţelepciune tinerească, răspunse Gavril tremurînd de ruşine pentru vorbele de ocară pe care i le adresase tînărul voievod. Se retrase smerit cîţiva paşi.
― Apăi,… logofete, oi mai chibzui la cele spuse de domnia‑ta, îi spuse Bogdan înăbuşindu‑şi un căscat. Rogu‑te însă acuma să te întorci la casele domniei‑tale, unde, după ce te vei aşeza pe cuptor, vei avea vreme să cugeti şi la cele spuse de mine!
― Facă‑se voia ta, doamne, murmură bătrînul şi după ce se apropie, sărută mîna plină de inele, făcu o plecăciune greoaie şi se mistui ca o umbră printre coloanele sălii, urmărit de privirile batjocoritoare ale tînărului domn. Văzînd pe Dumitru care nu se clintise din loc, se întoarse către el.
I
De cînd se înscăunase cu adevărat măria sa Ştefăniţă Vodă se împlinea un an bun şi cu belşug pentru ţara Moldovei. Era linişte la hotare şi domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Ţarigrad se zvonea că nu veneau veşti prea bune, sultanul fiind mîniat pentru că tînărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăţia turcească îşi avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde şahul Perşilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lăţirea acesteia peste neamurile de sub munţii Caucazului. Cel puţin aşa spuneau negustorii veniţi de la Crîm, după cum aflaseră şi ei, la rîndul lor, de la alţi negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care‑i stau în coastă şi stînjeneau mişcările din Arhipelag şi spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricînd sprijinul papei de la Roma şi al altor principi străini spre marele necaz al împărăţiei, din care pricină a hotărît sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă şi pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăţie trimeteau veşti despre toate aceste pregătiri, aşa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce‑i prieşte sau nu ţării sale, neavînd a se teme de nimeni.
Aşa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toţi locuitorii ţării, mai multă şi felurită pentru cei mari şi avuţi, mai puţină pentru cei de jos.
Este adevărat că înlăuntrul ţării se întîmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stîrni îngrijorarea unora. Cu puţină vreme în urmă postelnicul Cosma Şarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă şi după cum şopteau unele bărbi cărunte erau de aşteptat mari nemulţumiri şi tulburări în Moldova. Dar asta‑i privea numai pe unii, gîndeau oamenii de rînd, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n‑avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în ţara Moldovei şi‑aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum cînd rodul pămîntului, cercetat de oameni care‑i cunoşteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăţie la vii şi la grîu.
Singurul îngrijorat era domnul. Ştefăniţă simţise o vînzoleală în rîndul marii boierimi şi de aceea dorise să vadă mai multe feţe boiereşti, să stea de vorbă cu unii, să‑i ispitească pe alţii în legătură cu trebile ţării şi ale domniei. Voia să ştie pe cine se poate bizui, cine şovăie şi să afle, dacă era cu putinţă, cine‑i era potrivnic. De aceea fuseseră chemaţi cei mai de seamă boieri ai ţării la ospăţul domnesc şi cum se poruncise şi căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe uliţele acesteia era însufleţire şi o vînzoleală cum rar se mai văzuse.
Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri şi întreceri, la unele zvonindu‑se că va fi de faţă însăşi Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caşte gura, săracii aveau de ce să suduie şi mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preţ, a nestematelor, a aurului şi argintu‑lui vădeau cît agonisiseră unii din sudoarea celor mulţi. Atîta bogăţie şi lucruri scumpe uimeau pînă şi pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova.
Printre tinerii care‑şi arătau straiele mîndre şi caii năzdrăvani, speriindu‑i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcîndu‑le pe fete să ţipe de spaimă prefăcută şi pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era şi Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Şcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar şi în ţinuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Faţa îl arăta mai tînăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Cînd îl însoţea frăţîne‑său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l‑ar fi luat mai vîrstnic pe cel mic şi mai tînăr pe cel mare. Era bine legat la trup şi avea o putere pe care nimeni nu i‑ar fi bănuit‑o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frîncească, cu vîrful ascuţit în sus, lucrată din frenghie şi împodobită cu două rînduri de mărgăritare, ieşeau plete negre, bogate care‑i cădeau pînă pe umeri. Avea pielea feţii nu prea albă, înăsprită şi întunecată şi mai mult de vînt şi de soare, culoare care‑i sta bine, lăsînd să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele cîmpurilor şi în aerul tare de munte şi de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpîni ceva şi nu pentru că era nestatornic, dar pentru că‑şi închipuia că toată lumea este a lui şi nimic din ce era sub soare nu trebuia să‑i scape, fiecare lucru nou sporindu‑i bucuria de a trăi. Se ţinea mîndru în şaua bătută cu argint şi pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastîmpăr ca şi stăpînul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint şi de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase şi fir. Că straiele erau pe măsura frumuseţii stăpînului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om aşezat, să‑i dea drumu‑n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un tîrg ca Suceava. Se îmbătase cu alţi cîţiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor şi larma stîrnită de tropotul cailor porniţi sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminţi şi aşezaţi îi priveau cu mîhnire, gîndind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios şi‑l socoteau pe Ion capul tuturor răutăţilor, cu toate că între tovarăşii săi de petrecere erau unii mai mari decît el. Era şi asta încă o dovadă că sămînţa rea dă roade şi o strică şi pe cea bună. Gînduri şi clevetiri care n‑aveau cum să ajungă la urechile tînărului boier, care numai de asta nu avea timp şi grijă. Pentru el toate se petreceau ca într‑un vis dulce şi părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta pînă în Joia Mare cînd pe Uliţa Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în faţă şi în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la şold şi lănci înfipte în scara de la şa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s‑a întîmplat ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată. Pe lada rădvanului în faţă, lîngă vizitiu, o făptură plăpîndă, cu cosiţe aurii cu ochii verzi, mari, aşa de mari şi de frumoşi că nu păreau să se întrupeze într‑o fiinţă pămînteană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiţă mică, rotundă, privea cu uimire şi bucurie neprefăcută la lumea din jur. În faţa acestei vedenii, tînărul simţi cum se cutremură şi ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s‑a strecurat pe lîngă el fără ca minunea cu ochii verzi să‑l zărească.
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne!
Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi:
— Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine!
— Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință!
— Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu.
— Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai!
Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul.
Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite…
— Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”!
„Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice.
— Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile!
— Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele.
Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană.
— Rușii! șuieră Șeful.
— Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo?
— Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el.
— Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă…
— Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată.
Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină.
— Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful.
Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,
CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.