Cărți aventură istorice

I ând am intrat în casa noastră aşezată în ostrov, dar în afara cetăţii, m-a năpădit de dincolo de Dunăre — dinspre Ruşava sau poate dinspre Valahia Mică — o jale care mi-a chircit inima. Simţeam parcă rumoarea pandurilor lui Papa Vladimirescu la Cerneţi, galopul cailor iuţi de munte urcând potecile de pe valea Bahnei, spre Iloviţa, Podeni, Prejna şi Izverna, strigătele curajoase ale oamenilor lui Papa, rămaşi fără slugerul Theodor — de care nu se mai ştie unde este, încotro a pornit, dacă mai trăieşte sau nu, nelămuriri avute de toată lumea şi mai ales de Abdurrahim paşa din insula Ada Kebir, după alţii numită Ada Kaleh. Casa ne-a fost lăsată de peste ani de bunicul meu Ismail Boşneag, hangiul, fost agă pe lângă Tahir paşa, guvernatorul care a predat austriecilor insula la 5 aprilie 1790 şi a plecat cu toţi ostrovenii, adalâii[1] la Vidin. Boşneag s-a stins, l-a retezat într-o noapte neagră celă­lalt bunic, Chiosa Mustafa aga, ajuns paşă şi guvernator, adică muhavâz[2], după întoarcerea de la Vidin a adalâilor. Fiul lui Boşneag, Ismail aga al doilea, iki cum s-ar zice, fratele mamei mele Durduca, povesteşte în nopţile de bairam că a fost moarte vicleană, oamenii lui Chiosa au scos hangerele ca hoţii de drumul mare, s-au năpustit peste el în casă şi l-au dovedit pe când dormea. Numai pentru că nu dorea să dea tunurile din cetate lui Chiosa, să le urce acesta în ceamuri[3] să se bată cu paşa de Belgrad la Porecea, insulă din susul apelor, de la ieşirea din cataracta de la Greben din Clisura Dunării, dintre Sviniţa şi Tahtalia. Am închis uşa în urma mea, lin, nu mai scârţâia, poate şi obloanele au încetat să lărmuiască, le-a dres Mahmud, sluga bătrână moştenită de la Regep paşa, tatăl meu. Am intrat şi m-a potopit liniştea. De câţiva ani trăiam în casa lui Ismail Boşneag, hangiul, împreună cu Durduca, dincolo, şi cu Mahmud dormind într-o cămăruţă lângă cerdac. De şapte ani s-a prăpădit Regep paşa, undeva departe prin părţile Istanbulului, într-o noapte pesemne tot atât de neagră cum cea a morţii lui Ismail Boşneag, sfârtecat de duşmani necunoscuţi, poate sugrumat, poate spintecat cu iataganul, cu trupul nu se ştie unde îngropat, în cearşafuri străine învelit. Nimeni niciodată nu a ştiut care i-a fost sfârşitul, fraţii lui, Salih, Aden, Bechir nu au izbutit să găsească nimic şi cât au mai avut de trăit au căutat, au întors lumea, au trimis olăcari să întrebe, s-au trudit să dea de capăt tainei. Fără folos. Apoi fraţii s-au prăpădit în răzmeriţa lor împotriva sultanului, au fost învinşi după un lung asediu de Veli paşa şi taina a rămas nedezlegată. Casa a fost ridicată cu tocmeală de Ismail, să dureze aici până la sfârşitul lumii sau al insulei. De cum s-au întors toţi adalâii de la Vidin, în 1792, unde au ajuns alungaţi de raitării[4] austrieci, Boşneag a adus meşteri pietrari din Ruşava, bine plătiţi. Nu ştiu la ce s-a gândit de nu şi-a aşezat casa în cetate, pe cea mai arătoasă uliţă, în apropierea casei lui Chiosa Mustafa, sosit de la Vidin în fruntea adalâilor ca paşă. De ce s-a ferit să lo­cuiască între oşteni şi negustori, între case şi dughene, de ce nu a vrut să aibă deasupra capului ziduri puternice şi tunuri? Adevărat este că un negustor ca el, mai mult negustor decât dregător, trebuia să doarmă lângă ţărm, să se strecoare neştiut, nevăzut noaptea după marfă, să primească veşti de la olăcarii trimişi prin cele mai îndepărtate porturi, oameni cu umblet mai degrabă tainic, neauzit. Chiar aici, în casă i-au venit de hac netrebnicii lui Chiosa, lepădăturile, cum le zice Ismail aga, fiul său, mai murdari decât necurăţenia pământului, scârbind aerul ca animalele care se furişează prin deschizătura uşii peste covoarele pufoase, îngrijite. „Şi au fost prieteni”, povestea Ismail. Chiosa era vameş în Ruşava, oraş de-al nostru pe atunci, în vreme ce Ismail Boşneag ţinea un han mare la Nucul Puşcat, sub dealul Alionului, pe malul valah în dreptul insulei, la ieşirea din Ruşava pe drumul Cerneţiului. Când Ruşava a fost furată la capătul unei nopţi fioroase de generalul Papila, cel mai mare netrebnic din câţi generali au fost pe lume, s-au îmbrăţişat lăcri­mând, durerea unuia era şi a altuia. Din Vidin, unde au fugit toţi adalâii cu Tahir paşa în frunte lăsând cetatea în mâinile lui Adam Maovăţ, s-au întors împreună. Ba, s-au şi încuscrit. Chiosa, după ce a dăruit băiatului său de suflet, Regep, o nevastă dintre fiicele sale, pe Hakime, i-a adus în casă şi pe fata lui Boşneag, Durduca, mama mea. Când Chiosa a pornit cu armata de neferi[5] la război împotriva paşei din Belgrad, să-i smulgă aceluia insula Porecea cu o cetate şi un orăşel şi satele de pe valea Porecei, l-a lăsat în locul lui, comandant în Ada Kebir, chiar pe Ismail Boşneag. A fost un război greu, purtat cu trudă şi sânge, s-au umplut de spaime şi Dunărea şi munţii din jur, din părţile Grebenului şi ale Sviniţei. Era supărare mare între negustorii din Ada Kebir, sără­cia se iţea sub ferestrele caselor, secau puterile ostrovului, zicea Ismail aga, unchiul meu. „Pe lângă nenorocirile războiului, s-a lăsat peste insulă şi o furtună de nisip, a ucis verdeaţa, a încărcat de colb lipicios frunzele smochi­nilor. Nevestele nu-şi mai dezlipeau pruncii de la ţâţă ca atunci când băteau austriecii cetatea, erau speriate ca pe vremea lui Tahir paşa, tinerii se dezmierdau mai abitir prin întuneric, între ziduri, gurile şi braţele lor se dovedeau mai flămânde, ca ale oamenilor la nenorocire, când se bucură de ultimele clipe de viaţă. Atât i-a fost lui Chiosa. Când s-a reîntors în ostrov să culeagă tunurile, să lungească războiul, să se încleşteze mai trainic cu paşa din Belgrad, Ismail Boşneag l-a oprit. L-au aşteptat negustorii, aveau gurile încărcate de blesteme, era Chiosa paşă, dar aveau şi ei vieţi şi averi de apărat şi l-au silit să-şi pună poftele în cui. Nu se bucura de acest război nici padişahul, slăvitul, semăna cu nesupunerea cârjaliilor[6] lui Pazvant-oglu, oricând armatele semilunii puteau să dea iama spre zidurile cetăţii, să ne dea foc, să ne pedep­sească ca neam de neamul nostru să nu mai ridice ochii spre soare. Ismail Boşneag era în fruntea lor, avea pu­terea la îndemână, avea şi chipul înlemnit, fără pic de căldură, de înţelegere. Noaptea l-au omorât cârjalii, l-au răzbit, l-au aruncat în Dunăre, n-a avut parte de hogea, de un cearşaf şi de o groapă în pământ.”   [1] Locuitor al insulei Ada Kaleh. Se foloseşte în special referitor la locuitorii turci. [2] Funcţionar al Imperiului Otoman, cuvânt folosit mai ales în zona Dunării. [3] Navă fluvială remorcată care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari, şlep. [4] Călăreţ. [5] Soldat din vechea armată turcă. [6] Hoţ, tâlhar (care făcea parte dintr-o bandă).

1   S capără asfinţitul sfoiegit de arşiţi. Scapără vineţiu, sticlind a furtună. Nu ştie cum, dar iată‑l strîmtorat între banul Craiovei şi Baba Novac. În lungul peretelui, masa de stejar cu belşugul bucatelor şi banul ursin muindu‑şi mustă­ţile în afundul ulcelei. Neaşteptat, vijelia. Pămîntul se cutremură şi gem treptele. Uşa sare‑n lături, prăvălindu‑le în creştet şirul de săbii. Banul le pune stavilă bărboiul aricit. Sclipătul tăişurilor. Zvîcneşte în masă icnit şi ne‑ndemnată po­deaua lunecă prelins. Apucă să vadă pieptul banului, stîmpărînd setea oţelului. Se simte săltat ca o părere, cum tot a părere renaşte în şaua lui Sultan. Novacul de‑a dreapta, răzbind, potopul. Goana înfrigurată. Cîmpul se clatină. Aude grindina ropotindu‑i pe suflet, pînă îi stinge răsuflarea. Sultan taie apele; nălucă. Sudalma Novacului zgreapţănă întunericul. Dupăie amîndoi cîmpul, în pecetea copitelor. Zvon de urmaritori. Întinderile se cască nesătule. Nici fir de speranţă. Zvonul se împlineşte şi palmele asudă. E-n şaua fugarului, nu lîngă marele ban al Craiovei. Ochii îi ard. Şuvoaiele reci certîndu‑i aprig obrajii. Frigul îl macină. Cu gura sîngerată, calul Novacului întoarce din goană. Sultan în fuleuri repezi, fără întoarcere. Cu frîul în dinţi, căpitanul se‑nfige în roata de călăreţi. Taie cu amîndouă mîinile. Zăngăne fier sub icne­tul fierului. Brusc un juvăţ îl trage din şa. Strigătul Nova­cului sparge tăriile. Şi‑ntoarce ochii de la cumplita vedenie. Prăpastia. N-a simţit‑o nici Sultan. Cade în gol, apoi pluteşte şi‑l ia cu frig şi nu mai ştie nimic. O ciutură domoală îşi cufundă setea în unda adîncă. Se trage mai aproape. Întinde mîna căuş. Din afundul strălimpede îl cheamă Baba Novac în funii. Pe podina largă, călăul Clujului cu braţele cruce. Ochii Novacului pustiindu‑l. În şaua înaltă, pelerina lui Moise Székely. Nedrept de albă. Novacul pe prima treaptă. Cizma lui Moise loveşte cu sete. Fălcile căpitanului, piatră. Doar obrazul îi lăcrimează şuviţe de sînge. Volburi de rubin şi‑apoi iar apa strălimpede… Vede cum ţeapa se afundă încrîncenată. Rupe carnea, petec cu petec. Aude cum pîrîie oasele dezghiocate, chircindu‑i mădularele. În unda lucie, ochiul căpitanului, încă viu. Nu. Aici e durerea, în carnea lui. Şi geamătul se preface în urlet: — Staaaaţi! Acela e însuşi braţul meu de oştean! — Măria Ta!… Doamne! Zgîlţîitura îl arde. Caută în jur, pricepînd cu înceti­neală. Banul Mihalcea aplecat deasupră‑i. Zace dezgolit în albul blănii, lîngă patul masiv. Aşternutul viscolit mai jos, la picioare. — Visaşi, doamne. — Era şi‑o ciutură, Mihalceo… — Îndată, doamne. Îţi fu sete. Se scoală cu greu, trăgîndu‑se pe pat. Peste tava de argint, barba cu fire cărunte tremură în frămîntarea buzelor. — Bane? — Îmi fu teamă. — De ce, Mihalceo? — De urlet, doamne. Bea afund cu înghiţituri rare. Pe pieptul dezgolit, părul sleit tescuie broboane. — Mă muncesc amintirile, bane, blestemele celor duşi… — Uită‑i. Măria Ta. Nu‑i putinţă să‑i întorci. — Nu‑i, Mihalcea… Tace. — Culcă‑te, doamne. Mîine‑i slujba la catedrală şi va să fii falnic, precum se cere. — Falnic, bane, cum spui… Stă cu ochii în pîlpîirea lumînării, pînă umbrele‑i împresoară cu încetul, văduvindu‑l de somn. Sfidînd încremenirea zidurilor, orga dezlănţuie acor­duri grave. Prin vitralii enorme lumina cade pălit, ruşi­nată de fastul clipei. Casa princiară aşezată în semicerc. La mijloc, Rudolf al II-lea, de ceară împietrită. Principi şi duci, prinţese şi arhiducese par capătul necesar la şirul veşmintelor bogate. Între zidurile înalte, toată semeţia Imperiului. De sub bolta intrării un cavaler în tunică neagră pre­firă mulţimea prin ochii cenuşii. Caută către altar.

PROLOG — „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne! Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi: — Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine! — Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință! — Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu. — Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai! Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul. Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite… — Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”! „Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice. — Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile! — Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele. Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană. — Rușii! șuieră Șeful. — Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo? — Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el. — Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă… — Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată. Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină. — Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful. Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,

De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruseră, venind în goană, cinci călăreţi. În dreptul fântânii de peste drum descălecară. — Barim caii să-i adăpăm, jupâne! — Lăsaţi-i să crape! Vă cumpăr eu alţii! Fancu se ghemui şi văzu cum unul ascunse caii într-o curte părăsită. — Ptiu, fir-ar să fie de ţeapă! îşi frecă Fancu talpa piciorului, ţinându-se cu mâna cealaltă de coama acoperişului de şindrilă. Ce dracu vor să facă cu lanţul ăla? Ăştia trebuie să fie arnăuţi, după ţoale şi după arme, iar jupânul, după pălărie, sigur că-i de la oraş. Arnăuţii legară repede un capăt al lanţului de la fântână de tulpina unui salcâm, îl întinseră de-a curmezişul drumului, acoperindu-l cu ţărână să nu se mai vadă, iar celălalt capăt îl trecură printre uluci, unde se ascunseră şi ei. Fancu îşi roti ochii pe deasupra satului părăsit. Într-o margine de zare, din lanul de grâu se ridicau câţiva pomi singuratici. În spatele bisericii, sub râpă, începea pădurea din lunca Oltului. Biserica, destul de mică, în formă de treflă, avea pe dinafară ciubuce de teracotă frumos lucrate. Gardul dinspre drum era din pari bătuţi, pe laturi din nuiele împletite, iar pe marginea râpei, în loc de gard, numai mărăcini. Pe mormintele în paragină creşteau maci roşii şi cicoare albastră ; aidoma acestora, vopselele de pe crucile aplecate încă se mai păstrau. Peste drum, jupânul cu pălăria îşi făcea vânt pufăind din lulea, cu ochelarii pe nas. Fancu vedea tăciunele din luleaua acestuia. Din celălalt capăt al drumului, căruia din bătrâni i se spunea „Drumul Domnului de Rouă”, se auziră tropote de cai. Orăşeanul abia mai apucă să se ascundă după fântână. Doi călăreţi veniră în goana mare. După haine şi arme, Fancu îşi zise că aceştia trebuie să fie haiduci. Arnăuţii traseră de lanţ. Caii se împiedicară şi se răsturnară în mijlocul drumului. Arnăuţii tăbărâră asupra lor. Amândoi haiducii se zbătură prin ţărână, doborâţi de loviturile celor patru. — Pe ăsta-l vreau viu! Că el le e căpetenia. — Şi cu ăstălaltul ce facem? — De martori n-am nevoie! Pe căpetenie îl prinseră cu lanţul de gât, iar pe celălalt îl loviră cu patul puştilor. Fancu fu cât pe-aci să strige după ajutor, dar se temu să nu îl descopere ucigaşii. Îşi învinse frica şi vru să tragă clopotul, doar de-o auzi cineva să sară în ajutor. Însă călca în gol şi căzu pe scările dinăuntru. Ţinându-se de coaste, auzi jos în drum aceeaşi voce poruncitoare : — În fântână cu el! Când se ridică, şchiopătând şi se uită pe ferestruica lunguiaţă, cei cinci încălecaseră şi se pierdeau în praf, ducând cu ei căpetenia haiducilor. Nu trecu mult şi Fancu auzi hărmălaie de glasuri dinspre capul satului, tot pe „Drumul Domnului de Rouă”, de unde veniseră şi cei doi. Când văzu puhoiul nesfârşit de oameni cu furci şi topoare, Fancu se apucă să tragă de funie. — Ce l-a apucat pe ăla de trage clopotul joia? se ridică în şa unul din haiducii care mergea în fruntea mulţimii de ţărani. — O fi vreun sfânt, zise unul dintre orăşenii ce purtau jobenuri negre de mătase, prăfuite. — Nu e niciun sfânt astăzi! zise dintr-un car Popa Şapcă, răsucindu-se pe scândură, alături de ţăranul care mâna boii cu biciul. Pe loitre şedeau nişte oameni ce mânjeau cu vopsea o lespede lungă şi lată cât tot carul. Pe faţa netedă a pietrei erau săpate litere. Întindeau nişte foi mari de hârtie şi le apăsau cu palmele, ca să se întipărească literele. — Nu e decât mucenicul Timotei azi, dar ăstuia nu i se trage clopotul, că e prea mic, zise Popa Şapcă, trimiţând nişte oameni să lipească hârtiile acelea mari pe gardul bisericii. — Nici de mort nu bate, că satul e pustiu. — Ce ai, bă, de tragi clopotul? Care eşti? Dă-te jos de acolo! Fancu scoase capul pe ferestruică şi le spuse ce văzuse mai adineauri. — Poate-i mai ajungeţi din urmă! adăugă el. Trei haiduci porniră în goană după ucigaşi. Nişte ţărani coborâră în fântână să scoată mortul.         — Noi acuma ce facem? întrebă un târgoveţ. Mai mergem sau ne lăsăm păgubaşi?  Ăsta zice că l-au prins pe Iancu Coruia... — Dacă am pornit, acuma mergem! răspunse haiducul Bîrlogea. Şi vedem noi cum o scoatem la capăt! — De întors, şi aşa nu ne mai putem întoarce, că apucarăm să jurăm! zise haiducul poreclit Taure. Nu juraşi şi tu la Islaz? Păi atunci ce te mai dai de coadă într-o parte? — Aduceţi-mi şi mie o scară, oameni buni! Că m-a-nchis pe dinafară. — Ce bălmăjeşte ăla acolo? Cine te-nchise? — Popa Claie. — Ia lăsaţi-l, bă-n plata Domnului acolo, că o fi ştiut ăla de ce l-a-nchis! strigă Popa Şapcă şi ridică mâna să facă semn de pornire mulţimii ce se oprise. Oamenii îl scoaseră pe haiducul aruncat în fântână şi îl întinseră pe jgheabul de lemn scobit. — Ăsta e Păltineanu! zise haiducul Cucută şi îşi frământă în mâini căciula năduşită. Nu-i faci şi lui, părinte, o slujbă, cum se face? Că fu şi el frate de codru cu noi. — Nu putem zăbovi. Să-l îngroape ăia din sat! Voi nu ştiţi cum e când moare unul? continuă el fără convingere. Al de sus se uită-n jos şi zice : „Asta e din parohia lui cutare. Ia să vedem noi cum ii face slujbuliţa”.  Că îşi are şi el răbojurile lui şi-nsemnează pe fiecare popă câte botezuri a făcut, câte nunţi, câţi morţi... La judecata de apoi i le pune-n faţă : „Pe ăsta de ce-l dăduşi cu capul de cristelniţă? Astălantul de ce nu i-ai ciântat Isaiia pe glasuri?” — Na, mai zi ceva dacă poţi! Ştie părintele mai bine cum e pă lumea ailantă! făcu unul din ţărani, care tocmai lipise pe obloanele cârciumii părăsite afişul tipărit pe lespedea din car şi îşi şterse palmele într-un şomoiog de câlţi. Ia mâna de pe cornul boului, că nu e boul tău! — Cuvioşia ta, eu nu mai zic nimic, spuse Cucută. Îmi iau fârtaţii şi pornim. Pe ferestruica cu chenar de cărămizi, Fancu se uită câtă puzderie de suflete se înşira de-a lungul drumului. Mai întâi veneau nişte oameni cu brâuri de lână, înarmaţi cu sape, aşa cum apucaseră de pe câmp. — Uite-i, bă, pe ăia din Gostavăţ, care scuipă-n palme când s-aruncă-n Olt! auzi Fancu pe unul dintre cei ce purta chimiruri de piele şi câte o furcă sau vreun cârlig de tras fân. — Voi sunteţi, nepoate, din Brezuica, ăia de nu pusărăţi castraveţi, că ies strâmbi? Cineva aruncă o vorbă slăvenaşilor încinşi cu bete înflorate şi veniţi cu topoare grele pe umeri, cum că aceştia ar fi tăiat pădurea ca să scape de ciori. — Dar ce, bre, ca voi ăştia din Băbici, care v-aţi supărat pe popă şi-aţi mâncat de post? — Nu cumva or pleca la război? se gândi Fancu şi strigă să i se pună scara. — Să ţi-o puie cin-ţi-a luat-o! auzi un glas din tindă, iar altul îi spuse să stea acolo, că stă bine. — De unde oţi fi, bă, de sunteţi aşa de-ai dracu? mai strigă Fancu. Parc-aţi fi din Dăbuleni! — Părinte, veni în fugă unul, amărâtu ăsta, fire-al păcatelor, să vezi ce era să facă : era să lipească Costituţia, jumate hârtia dreaptă, jumate cu capu-n jos. Bine că băgai de seamă. — Ho, bă vere, nu toată lumea ştie carte ca tine. — Daţi-mi, bre, o scară! Ce naiba? strigă Fancu. — Tacă-ţi gura, blestematule! se răsti Popa Şapcă tocmai când oamenii îl suiau în car pe haiducul scos din fântână. Când porni carul, Popa Şapcă porunci să-l dea jos pe Fancu, apoi îl luă la întrebări : — Ce-avuseră, mă, cu tine de te-nchiseră aici? — Ce să aibă? N-avuseră nimic. Eu sunt zugravul bisericii. Şi mă-nchiseră fiindcă... N-are a face de ce mă-nchiseră. Un haiduc îşi făcu loc printre oameni şi îl apucă pe Fancu de umăr : — Ia zi, bă, cum arătau la faţă ăia cinci? Fancu oftă cu privirea în jos. Printre ţăranii înarmaţi cu ce apucaseră din ogradă, ici şi colo doar de se vedea unul cu câte un par noduros sau vreo bâzdoacă mai îndemănoasă. — Să-mi dea banii înapoi! zicea un ţăran, cu o leucă de la car în mână, iar cei adunaţi în jurul lui îl ascultau încuviinţând din cap că are dreptate. Dacă-mi dă banii îndărăt, eu nu mai am nimic cu el. Câţiva se alăturaseră puhoiului numai cu un resteu de la jug într-o mână şi cu o azimă coaptă-n ţest, sub braţ. Ba unul din Fleştenoagele apucase din grabă să plece de-acasă numai cu un şirag de ardei pe aţă, în loc de merinde. — Nu râdeţi, bă! Să vă văz cum o să mâncaţi voi oala aia de fasole fără ardeii mei! — Ce faceţi, mă neamule, cu căruţa aia? Iar plecarăţi după iepuri? — Lasă-i, vere, că ăştia sunt din Rusăneşti şi-i ştii că au harţag la mămăligă rece! zise altul cu o funie de ceapă la spinare. Pe când ţăranii îşi încrucişau cu repeziciune vorba, Fancu le spuse haiducilor tot ce văzuse de pe acoperiş. Apoi, în mijlocul drumului, haiducii îşi întinseră armele unele peste altele să jure că nu se vor lăsa până nu-l vor scăpa pe căpetenia lor şi îi vor prinde pe cei cinci ucigaşi. — Acum, vrei nu vrei, trebuie să juri şi tu cu noi, Fancule! Că tu eşti singurul care i-ai văzut şi-i ştii. Fancu le spuse că lui puţin îi pasă de treburile lor, că el, şi aşa, îşi are rosturile şi grijile lui. — Hai, bă, că poate omul vrea ceva-n schimb şi de-aia se lasă greu! zâmbi plin de înţelegere Bîrlogea. Ia zi, neică, zi, că ne-apucă iarna! — Păi să-mi daţi ce v-oi cere eu. Când v-oi cere! răspunse Fancu. — Dacă nu e viaţă de om, da! Orice! — A, nu! scutură din cap Fancu. E o sticlă... — Cum, mă? Ce sticlă? — O sticlă! Vă spun eu, când o fi, ce şi cum. — Tu trebuie să fii nebun, dar ne legăm! Că n-avem de unde găsi altul mai zdravăn la cap. Auzi, mă, cică o sticlă! Nu degeaba l-au închis ăia acolo. — Da, bre, dar cine ştie ce-o fi-n sticla aia? Că ăsta o fi smintit, dar prost nu e, dacă putu să iasă din mâna lui aşa zugrăveală. Nu fuserăţi înăuntru-n biserică să fi văzut ce târnă de cireşe a făcut pe perete. Zici că acum le culeasă din pom. Cireşele alea drăgănele nu le uit nici când oi muri. Erau altoite, mă? Cu tine, zugravule, vorbesc. Deasupra puştilor încrucişate, Fancu întinse palma să jure şi el. — Păi, nu! Cu mâna goală jură numai căpeteniile. Trebuie să ai măcar un cuţit în mână! — Cuţit? Niciodată! făcu Fancu şi întinse o pensulă de-a sa. — Ce faci, mă, cu mătăuzul ăla? Ţine colea un resteu!  După ce se legară prin jurământ, porniră mai departe cu întregul puhoi de oameni după ei. În cale întâlniră nişte clăcaşi care nu terminaseră de împrăştiat bălegarul pe câmp, dar şedeau la umbra căruţelor.

Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluierături ascuţite printre trunchiurile arborilor. Era o vreme, să nu scoţi câinele afară, în acea zi de 16 decembrie 1784. De două zile se despărţiseră de Crăişor, de Horea, la Albac, făcând parte din ultima ceată de răsculaţi cam de 100 de oameni, care-l însoţiseră până acolo. De două zile se despărţiseră de Crăişor şi tot de atâtea rătăceau, pe poteci ascunse, căutând să-şi piardă urma prin cele pustietăţi ale codrilor. Păşeau în şir indian, unul după altul, tăcuţi, iar urmele le erau şterse de zăpada spulberată. „Căpitanii, căprarii şi toţi aceia care se cred urmăriţi de către domni, să vă ascundeţi pe unde puteţi, până la primăvară, când ne vom scula iară, mai dârzi, mai hotărâţi! Păziţi-vă capetele că-mi trebuiesc! Sfătuiţi-i pe toţi să-şi păzească capetele!” parcă le mai răsuna în auz vocea hotărâtă a lui Horea. Şi el, împreună cu Cloşca, urmau să se ascundă de furia domnilor, care împân-ziseră toate drumurile cu haiduci domneşti, cu gornici şi cu cătane împărăteşti. Erau vânaţi pe capete toţi cei presupuşi a fi luat parte la răscoală, şi mai cu tărie, căpitanii şi căprarii Crăişorului. Ţeapa, securea şi paloşul călăului, ştreangul – nemaipunând la socoteală schingiuirile la care erau supuşi înainte de a fi daţi morţii – era soarta ce-i aştepta pe cei prinşi. Erau sleiţi. Paşii le şovăiau. Crivăţul îi orbea, dar continuau să meargă, fără gând de oprire. În frunte păşea Luca Ştef din Visca. Îl urmau Serafim Dragoşa din Ţebea, Pătru Trif din Hălmagiu, Iovuţ Luncan din Blăjeni, – toţi foşti căpitani în oastea Crăişorului – un copil de vreo 14—15 ani, Pătruţ Mărcuş din Bulzeşti şi încă doi, necunoscuţi, dar care fuseseră văzuţi adesea în preajma lui Horea, şi încă nu venise vremea ca să se ştie cine şi unde sunt. Nu-şi dăduseră niciun răgaz de popas, zi şi noapte, păşind neîntrerupt, unul după altul, ca nişte umbre, în aceeaşi ordine. Primii cinci erau îmbrăcaţi aproape la fel. Opinci in picioare, legate cu nişte cureluşe înguste înfăşurate de multe ori  deasupra gleznelor, cioareci, cămăşi din cânepă aspră, încinse cu chimire late – în afara lui Pătruţ, a copilului, care era încins doar cu o cureluşă – vestă albastră cu mulţi nasturi de alamă şi tradiţionala ţundră moţească. De după chimirele late îşi scoteau capetele mânerele pistoalelor şi prăselele jungherelor. La şoldul fiecăruia atârna câte o sabie, niciuna la fel, scoase de prin panopliile castelelor nobililor pe care le atacaseră. Doi erau înarmaţi chiar cu puşti luate ca pradă de la cătanele împăratului, alţii cu securi şi suliţe. Cei doi din urmă contrastau atât prin felul cum erau îmbrăcaţi cât şi prin muţenie. Nu scoseseră în aceste două zile, de când erau pe drum, o vorbă. Unul din aceştia purta în picioare cizme scurte, ungureşti, având carâmbul tare şi burduf, cioareci albi de pănură, cu multe găietane negre, o dulamă tot de pănură, sură, încărcată deasemenea cu găietane – după moda ungurească – chimir lat, – de după care-şi scoteau capetele aceleaşi arme ca şi ale celorlalţi,  – capul fiindu-i acoperit cu o pălăriuţă ungurească la care se mai ţinea o pană de păun. Al doilea se deosebea cu desăvârşire de restul cetei. Purta cizme înalte, peste  genunchi, pantaloni strânşi pe picior, de postav cenuşiu, un dolman albastru închis, cu multe brandeburguri de mătase neagră, încins cu o curea lată, cu cataramă de alamă, de care-i atârna o sabie orientală, nu prea lungă, dar cu tăişul foarte ager, fără gardă, deasemenea desprinsă din vreo panoplie. Pe cap purta o pălărie cu borurile largi, cu pană de cocor, cam năpârlită, iar peste îmbrăcăminte, o pelerină lungă, neagră, cu gulerul de catifea, prinsă cu o gaică de alamă coclită la gât. Era ţinuta obişnuită a micului nobil în Transilvania şi Ungaria. — Nu mai pot! se văietă de la un timp Pătruţ, copilul. — Mai rabdă câteva ceasuri, îl încurajă Serafim Dragoşa, ajungem în dreptu’ Mesteacănului, treci Crişu’ şi te îndrepţi spre casă. Ţie tot n-au ce-ţi face. Ia, un prunc, acolo. Cel mai mare rău pe care ţi-l pot căşuna e să-ţi croiască domnii câteva corbace. — Ce să caut acasă? Mamă n-am, tuţu’ s-a prăpădit în lunca Murăşului, lângă Deva. L-a străpuns un husar cu suliţa. Ce să mai caut? — Păi, nici cu noi nu te putem purta! Viaţa noastră are să fie tare grea! Cine ştie unde ne vom putea ascunde. Da’ să vedem ce-or zice şi ceilalţi. Ar trebui să ne oprim undeva pentru popas, să mâncăm ceva. Am mâncat numai din mers. De două zile şi două nopţi ne-o ajunge! Trebuie să dăm de vreun adăpost! Într-un târziu ajunseră într-un luminiş unde dădură peste o casă de pădurar ce se vedea a fi de mult părăsită, cu obloanele ferestrelor ce abia se mai ţineau în câte o ţâţână şi cu uşa căzută pe jos. Se opriră. — Eu socot c-ar fi bine să intrăm, propuse Luca Ştef. Să mâncăm ceva şi să prindem vreun ceas-două de hodină. — Să intrăm, fură de acord şi ceilalţi. Deşi îi primi un miros de vatră veche, de praf şi mucegai, iar păienjenişul părea de nepătruns, şubredul adăpost li se păru o adevărată oază. — Să facem foc, propuse Iovuţ Luncan. — Ai bolunzit? îl admonestă Luca Ştef. S-ar putea vedea, cum a şi început să se întunece, şi ne pomenim cu gornicii ori cu haiducii domneşti că ne iau ca din oală! — Am putea înţepeni obloanele şi uşa, ca să nu se mai vadă nimic. Fumul tot n-au cum să-l mai vadă, a înnoptat, auziră pentru prima oară glasul „domnişorului”, cum îl numiră în gând pe cel cu pelerina de nobil. — Hm! N-ar strica. Să încercăm. Suntem rebegiţi de frig, spuse şi Pătru Trif. Se apucară cu toţii de lucru şi în scurt timp fură aşezate obloanele, uşa, şi fură astupate toate crăpăturile, ca să nu pătrundă în afară firicel de lumină. Amnarul scăpără, scoţând din umbră chipurile întunecate, o şuviţă firavă de flacără îşi înălţă uşor limba purpurie şi lemnele uscate începură să trosnească vesel, cuprinse de vâlvătaie. Erau adunaţi cu toţii în jurul vetrei, care nu mai fusese de mult folosită, şi căutau să-şi usuce hainele ude. Unii începură să-şi desfacă şi obielele jilave din picioare, căutând să le zbicească şi să le încălzească la văpaia ce se încinsese. Abia după ce se mai uscară şi se încălziră începură să caute prin traiste, scoţând merindea săracă. Mestecau tăcuţi. Nu vor- bea unul. Numai ochii lui Luca Ştef nu se puteau desprinde de la cei doi necunoscuţi, care mâncau la rândul lor, la fel de tăcuţi. — Am pornit pe aceeaşi cale şi s-ar cădea să ne cunoaştem, rupse tăcerea, într-un târziu, Luca. Dumneata cine eşti? i se adresă celui îmbrăcat în straie ungureşti. — Eu mi-s Ianoş Gall de la Gherla, dacă auzit dumneata. De la comitat Cluj. Eu căpitan la oaste Crăişor Horea. Spus la mine Crăişor ca se nu mai merge acolo che domnii prinde la mine şi se ascundem la ţara lui Zarand. Departe asta ţara? — Ehei! De ieri tot prin ţara Zărandului hălăduim. Cum îţi place? — Ce se place?! Nu văzut nimica! Numa’ pom, numa’ copac, numa’ podurea! Nu sat, nu târg, nu nimica! Pustiu! — Şi cum ai fi vrut? Să ne atârnăm câte o darabană de gât şi să trecem prin sate şi târguri cu tămbălău, să ne înhaţe domnii? Am ocolit satele şi târgurile. Asta-i. Da’ nu ştiu cum să zic, se simţi cam încurcat Luca, vei fi fiind căpitan de-al Crăişorului, da’ tot nu pricep! Altă naţie, altă limbă… — Corbaci n-are naţie! Corbaci rupt tot aşa bun piele de pe spate la român ca de pe spate la ungur, ori sas, ori secui, de pe spate la rob. Nici rob, ori iobag, cum se spus, – tot una – nu are naţie. Naţie nostru este rob. Nici slobozenie n-are naţie. Orce om vrei slobozenie. Pentru asta ascultat noi cuvânt la Crăişor Horea, care spus: „să nu mai fie domni!”  Domnii, ei altă naţie. Da’, ei minte pe noi, pe rob; zice: ala ungur, ala român, ala sas, ala secui, ala duşman. Şi noi n-are ce muncat, da’ de împărţit ceva?