Cărți romantice și de dragoste pdf

Cel mai de pret cadou de Nicholas Sparks 1 Dawson Cole începu să aibă vedenii imediat după explozia de pe platformă, în acea zi în care ar fi trebuit să moară. În cei paisprezece ani de când lucra pe platformele petroliere, crezuse că le văzuse pe toate. În 1997, văzuse cum un elicopter îşi pierde controlul chiar înainte de aterizare. Se prăbuşise pe platformă, provocând o explozie devastatoare, iar el se alesese cu arsuri de gradul doi pe spate în timp ce încercase să salveze pe cineva. Atunci muriseră treisprezece oameni, majoritatea din elicopter. Patru ani mai târziu, după ce o macara de pe platformă se prăbuşise, o bucată de metal de mărimea unei mingi de baschet aproape că îi retezase capul. În 2004, se numărase printre puţinii muncitori care mai rămăseseră pe platforma petrolieră când izbise uraganul Ivan. Vântul suflase cu o sută şaizeci de kilometri la oră, iar valurile fuseseră atât de înalte, încât se gândise că ar fi fost mai bine să aibă o paraşută pentru cazul în care platforma petrolieră s-ar fi prăbuşit. Însă mai existau şi alte pericole. Oamenii alunecau, piesele se desprindeau, iar tăieturile şi vânătăile erau un lucru obişnuit pentru muncitorii din echipă. Dawson văzuse atâtea oase rupte, încât pierduse numărătoarea, două epidemii de intoxicaţie alimentară care îmbolnăviseră întreaga echipă, iar în urmă cu doi ani, în 2007, văzuse cum un vas de aprovizionare începuse să se scufunde imediat ce se desprinsese de platformă. Fusese însă salvat în ultimul minut de o ambarcaţiune a gărzii de coastă care se afla în apropiere. Însă explozia fusese cu totul altceva. Deoarece nu existaseră scurgeri – în acel moment, mecanismele de siguranţă şi cele pentru protecţia de rezervă împiedicaseră o deversare importantă – abia dacă se menţionase ceva la ştiri despre incident, iar în câteva zile totul fusese dat uitării. Însă celor care se aflaseră acolo, inclusiv lui, întâmplarea le cauza coşmaruri. Până în momentul catastrofei, fusese o dimineaţă obişnuită. Supraveghea una dintre staţiile de pompare când unul dintre rezervoarele de stocare a petrolului explodă brusc. Înainte să apuce să-şi dea seama ce se întâmplase, impactul exploziei îl aruncase în aer, iar el se izbise violent de un rezervor din apropiere. Apoi, totul fusese cuprins de flăcări. Întreaga platformă, acoperită cu un strat de grăsime şi petrol, devenise repede un iad care cuprinsese întreaga instalaţie. Alte două explozii mari zguduiseră platforma petrolieră. Dawson îşi aminti cum trăsese câteva trupuri din calea flăcărilor, însă o a patra explozie, mai puternică decât celelalte, îl aruncase în aer pentru a doua oară. Îşi aducea vag aminte că zburase în apă, o căzătură care ar fi trebuit să-l ucidă. Următorul lucru pe care şi-l amintea era acela că plutea în Golful Mexicului, la o sută treizeci de kilometri sud de Golful Vermilion, în largul coastelor statului Louisiana. Ca aproape toţi ceilalţi, nici el nu apucase să îmbrace costumul de supravieţuire sau să apuce vreun echipament de salvare. În depărtare, printre valuri, zărise un bărbat brunet fluturându-şi mâna ca şi când i-ar fi făcut semn să înoate către el. Dawson începuse să înoate într-acolo, luptându-se cu valurile, epuizat şi ameţit. Hainele şi cizmele îl trăgeau în jos, iar când simţi că nu mai are forţă în mâini şi în picioare, ştiu că avea să moară. I se părea că se apropia, cu toate că nu îşi putea da seama exact din cauza apei agitate. În acel moment zărise un colac de salvare plutind printre nişte rămăşiţe. Cu o ultimă sforţare, se prinsese de colac. Aflase mai târziu că stătuse în apă aproape patru ore, fiind purtat de curenţi la o depărtare de aproape un kilometru şi jumătate de platforma petrolieră şi că fusese găsit de un vas de aprovizionare, care se îndrepta spre locul incidentului. Fusese scos din apă şi dus sub punte, alături de alţi supravieţuitori. Dawson tremura din cauza hipotermiei şi era ameţit. Cu toate că avea privirea înceţoşată – mai târziu a fost diagnosticat cu comoţie moderată – conştientiză că fusese extrem de norocos. Văzuse bărbaţi cu arsuri grave pe braţe şi pe umeri; unora le curgea sânge din ureche, altora li se oblojeau fracturile. Îi ştia pe majoritatea după nume. Nu erau practic prea multe locuri unde puteau merge cei care se aflau pe o platformă petrolieră, care era, practic, un sătuc un mijlocul oceanului, şi toată lumea ajungea, mai devreme sau mai târziu, la bufet, în sala de jocuri sau de sport. Cu toate astea, un bărbat i se păruse oarecum mai cunoscut, iar acesta se holba la el din partea cealaltă a încăperii aglomerate. Bărbatul brunet, care părea să aibă în jur de patruzeci de ani, purta un hanorac albastru pe care i-l împrumutase cineva de pe vas, probabil. Dawson avu impresia că era o apariţie neobişnuită, pentru că semăna mai mult cu un ofiţer decât cu un sondor. Bărbatul făcu semn cu mâna, amintindu-i brusc de imaginea acelei siluete pe care o zărise mai devreme în apă – era el – şi, dintr-odată, Dawson simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Înainte să-şi dea seama de cauza neliniştii lui, cineva îi aşeză o pătură pe umeri, apoi fu condus în locul unde un medic specialist aştepta să-l consulte. Când se întoarse la locul lui, bărbatul dispăruse. În următoarea oră fură aduşi la bord mai mulţi supravieţuitori şi, simţind că se mai încălzeşte, Dawson începu să se gândească la restul echipei. Mulţi dintre cei cu care lucrase ani la rând nu mai fuseseră găsiţi. Mai târziu avea să afle că muriseră douăzeci şi patru de oameni. Majoritatea trupurilor neînsufleţite, dar nu toate, fuseseră găsite în cele din urmă. Cât timp fusese internat în spital, Dawson se gândise mereu la faptul că unele familii nu apucaseră să îşi ia rămas-bun. De la explozie, avusese probleme cu somnul şi asta nu din cauza coşmarurilor, ci din cauză că nu reuşea să scape de senzaţia agasantă că era urmărit. Se simţea… bântuit, oricât de ridicol ar fi sunat. Zi şi noapte parcă zărea în răstimpuri câte o mişcare cu colţul ochiului, dar când îşi întorcea capul nu vedea pe nimeni sau nimic care ar fi putut explica acea impresie. Se întreba dacă nu începuse să-şi piardă minţile. Doctorul era de părere că suferea de tulburare de stres posttraumatic din cauza accidentului şi asta pentru că probabil creierul lui se afla în proces de vindecare în urma comoţiei. Cu toate că părea o explicaţie logică, Dawson nu era prea convins, însă dădu afirmativ din cap. Doctorul îi prescrise somnifere, însă Dawson nu îşi bătu nicio clipă capul să le ia.

Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras „Şi a avut mereu un fel al ei de a-şi broda fragilitatea. Îşi aduna bucăţile şi le transforma în ceva frumos.” R.M. Drake                                                                   Prolog Primul băiat de care m-am îndrăgostit obişnuia să mă încânte cu poveşti despre regi şi regine, despre război şi pace şi despre cum spera ca într-o zi să fie eroul cuiva. Empatizam cu aventurile sale nocturne, uitându-mă cum îşi flutura vioi braţele în timp ce îşi spunea poveştile şi iubind felul în care ochii lui verzi străluceau când râdeam la glumele lui. El m-a învăţat ce înseamnă să fii atinsă şi sărutată cu pasiune. Mai târziu, m-a învăţat durerea care se simte când pierzi pe cineva de care ai ajuns să te ataşezi. Singurul lucru despre care a uitat să mă înveţe a fost cum să controlez strânsoarea pe care am simţit-o în piept, după ce a frânt şi urma de suflet ce-mi rămăsese. Întotdeauna m-am întrebat dacă am ratat eu lecţia asta. Acum mă întreb dacă nu cumva şi el încerca să-şi dea seama de asta sau dacă pur şi simplu nu a simţit nimic niciodată. Capitolul unu Se spune că metoda cea mai buna pentru a merge mai departe este să te detaşezi de trecut, ca şi cum detaşarea este partea uşoară. Ca şi cum să încerci să estompezi sau să ştergi trei ani de amintiri bune şi rele este ceva ce poţi face într-o singură zi. Eu ştiu că nu e aşa, pentru că în două săptămâni se va împlini un an, iar amintirea lui este la fel de puternică, de parcă ar fi încă aici. Sandalele lui cu San Francisco Giants sunt încă în faţa chiuvetei, exact unde le-a lăsat. Mirosul sau încă persistă pe unele dintre cămăşile lui, cele pe care încă nu am apucat să le port la culcare. Prezenţa i se simte puternic, chiar şi în absenţa lui. În timp ce mă plimb prin casă, asigurându-mă că tot ce a rămas de la el nu este la vedere, ştiu că, pentru mine, acesta este un pas uriaş în procesul de detaşare. Sunt în bucătărie, lipesc cu scotch ultimele cutii, când aud zăngănit de chei, urmat de sunet de tocuri pe podeaua de lemn masiv. Încă un sunet de care îmi va fi dor, sunt sigură, odată ce voi părăsi acest loc. — Estelle? strigă cu voce delicată şi melodioasă. — În bucătărie. Îmi şterg mâinile de blugi şi mă îndrept către ea. — Hei, ai făcut multă treabă azi-noapte, spune, zâmbind trist, cu ochii strălucindu-i, în timp ce se uită de jur împrejur la locul aproape gol. Are acelaşi păr creţ şi vâlvoi şi ochi expresivi de culoarea caramelului pe care îi avea şi fiul ei. Întâlnirea cu ea face ca sufletul să mă doară din nou. Ridic din umeri şi îmi muşc interiorul obrazului ca să nu plâng. Orice ca să nu plâng din nou din cauza asta, mai ales că n-am mai făcut-o de mult. Când Felicia mă trage în braţele ei, expir uşor şi încerc să nu mă pierd cu firea de tot. Încerc să fiu puternică pentru ea şi Phillip. Wyatt a fost singurul lor copil şi, pe cât de grea este pierderea lui pentru mine, pot doar să-mi imaginez cât de goi pe dinăuntru trebuie să se simtă ei. De obicei, nu plângem când ne întâlnim, nici măcar când trece pe aici, dar vânzarea acestei locuinţe reprezintă mai mult decât a ne lua rămas-bun de la o casă. Înseamnă să lăsăm în urmă dimineţile de Crăciun şi cinele de Ziua Recunoştinţei. Înseamnă să spunem „Wyatt, te iubim, dar viaţa merge înainte”. Şi chiar merge, ceea ce este unul dintre motivele pentru care mă simt vinovată. Viaţa continuă, dar de ce trebuie să continue fără el? — O să fie bine, îi spun, ştergându-mi obrajii umezi în timp ce mă îndepărtez din braţele ei. — O să fie. O să fie. Wyatt nu ar vrea să ne prăbuşim din cauza unei case. — Nu, cu siguranţă ne-ar considera fraiere pentru că jelim o structură, spun, râzând uşor. Dacă ar fi fost după Wyatt, lumea ar locui în corturi şi s-ar spăla cu apă de ploaie. — Da, şi ar fi tăiat şi gazul, pentru că oricum nu găteaţi, ci comandaţi mereu de mâncare, adaugă ea. Dăm din cap şi noi lacrimi ni se formează în timp ce râsul piere şi liniştea se aşterne în jurul nostru. — Eşti sigură că nu vrei să stai cu Phillip şi cu mine? mă întreabă, în timp ce mergem din cameră în cameră, asigurându-ne că nu am uitat ceva. De mâine, agentul imobiliar o să înceapă să prezinte casa şi trebuie să arate perfect pentru potenţialii cumpărători. — Nu. Victor s-ar simţi foarte ofensat dacă nu i-aş accepta oferta. Probabil ar aduce vorba despre faptul că nu am vrut să merg la acelaşi colegiu cu el, că nu-mi place aceeaşi echipă de fotbal şi că nu mi-am plătit datoria şi nu i-am spălat rufele pentru un an atunci când eram la liceu. Cred că de-aia e atât de nerăbdător să mă mut cu el, de fapt. Umerii Feliciei se zguduie de râs. — Bine, atunci salută-l din partea mea şi invită-l la cină cu noi duminică. Ne-ar plăcea să ne viziteze. — Sigur, răspund, zâmbetul dispărându-mi când observ sandalele de pe jos. — Vrei să le iau eu sau vrei să le păstrezi? — Eu… Fac o pauză pentru a respira, tremurând. Poţi să le iei tu? Nu cred că pot suporta să mă uit la ele în fiecare zi într-o locuinţă nouă. Deja îi păstrez toate tricourile şi oricum nu-mi vin sandalele lui, sunt cu vreo cinci numere mai mari, dar sunt preferatele lui. Erau. Erau preferatele lui. Asta e ceva la care psihologul m-a pus să lucrez: să vorbesc despre Wyatt la trecut. Uneori nu-mi vine să o zic, dar am făcut progrese. O perioadă am trăit într-o falsă realitate, în care Wyatt era plecat într-o călătorie de afaceri sau ceva de genul ăsta. Îi plăcea foarte mult să călătorească singur şi să lase diferitele culturi să-i influenţeze picturile. După o lună am început să accept că nu se mai întoarce. După trei, la cererea psihologului, am început să-i pun lucrurile în cutii, ca să nu-mi mai reamintească în mod constant. Înlăturarea lor nu a ajutat prea mult. Casa îmi amintea de el şi nici studioul nostru nu putea fi împachetat. Era ceva cu care trebuia să învăţ să trăiesc… viaţa fără el. După şase luni am putut să intru şi să ies din ambele locuri fără ca inima să mi se strângă în piept de fiecare dată. Iar acum, un an mai târziu, cred că sunt gata să merg mai departe. Dacă moartea subită a lui Wyatt m-a învăţat ceva, a fost faptul că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la maximum. Este ceva ce înţeleg, dar totuşi, în unele zile, trebuie să fac eforturi ca să pun asta în aplicare. — Scumpo, tot ce a lăsat în urmă este al tău, ştii asta, spune Felicia. Nici nu-mi dau seama că încă plâng până nu simt pe buze gustul sărat al lacrimilor. Încerc să-i mulţumesc, dar vorbele îmi rămân blocate în gât, sub bolovanul care s-a instalat acolo. După o ultimă privire împrejur, ne îmbrăţişăm şi îi promit că ne vom vedea duminică. În timp ce merg spre maşină, mă uit peste umăr, lăsându-mi inima să se strângă pentru ultima dată, înainte să mă urc în maşină şi să plec. Amintirile… tihna… trecutul… toate devin o imagine îndepărtată în oglinda retrovizoare în timp ce mă îndrept spre casa fratelui meu. Îmi verific în minte o listă de lucruri de făcut, când soneria unui telefon îmi întrerupe gândurile. — Hei, cum a mers? întreabă Mia în loc de salut. — A fost OK. Un pic trist, dar nu îngrozitor. — Îmi pare rău că nu am putut fi acolo. A venit Felicia să ia câte ceva din lucrurile lui? Cum se mai simte? — Se simte bine. Arată bine. — Mai ieşim mâine-seară? întreabă Mia încet, parcă tatonând. — Dacă rămânem într-un singur bar, merg. Nu am chef de mers din bar în bar şi de rutina de studenţi care îţi place ţie. Mia nu s-a descotorosit de partea ei sălbatică de când am absolvit şi ne-am început vieţile de „oameni maturi”. Oricât mi-ar plăcea să-mi petrec timpul cu ea, nu pot să-mi umplu ficatul cu cantităţi enorme de apă, după ce l-am înecat în alcool cu o noapte înainte, săptămânal, cum face ea. — OK, nu batem barurile. Oricum am o întâlnire la un brunch sâmbătă dimineaţă şi nu pot să arăt ca dracu’, deci o s-o luăm uşor. — O întâlnire? întreb, încruntându-mă, în timp ce intru în parcarea fratelui meu. — Întâlnire pe neve. Îl cheamă Todd. Este custode la muzeul Pelican. Maria pare să creadă că ne-am potrivi perrrfect, spune ea, rostogolind exagerat r-urile ca să o imite pe prietena ei scriitoare din Italia. — Hm… nu cred că am auzit de vreun Todd, îi spun. Eu şi Mia ne cunoaştem de când mă ştiu. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene din copilărie şi, când au crescut, s-au măritat cu bărbaţi care erau, la rândul lor, cei mai buni prieteni. Spre dezamăgirea mamelor noastre, ne-am dat seama devreme că istoria nu se va repeta în cazul nostru, atunci când Mia se tot combina cu băieţii răi, în timp ce eu preferam tipii tăcuţi. — La naiba! Speram să-l cunoşti. Nu-i cunoşti tu pe toţi cei din lumea artei? Todd Stern? spune ea, cu o notă de speranţă în voce. Mă pufneşte râsul, pentru ca nu e departe de adevăr. Wyatt şi cu mine am deschis galeria-studio Paint it Back acum câţiva ani şi, adunând cunoştinţele noastre dintre artişti şi proprietari de galerii cu cele ale Miei din lumea fotografiei, ştiam cam pe toată lumea. Ei bine, e clar că nu chiar pe toată lumea. — Nu. Rob nu-l cunoaşte?

Alergand dupa un vis de Mary Arbor Capitolul 1   Este, fără îndoială, o experienţă deconcertantă să prinzi trenul în ultima clipă, să-ţi arunci valiza în vagon şi să te prăvăleşti pe banchetă cu o umilitoare lipsă de demnitate. Totuşi, un asemenea incident are şi el compensaţiile lui. Cel puţin, nu-ţi rămâne timp pentru despărţiri prelungite; ba chiar, când Julia Dolland şi-a tras răsuflarea suficient ca să se aplece pe fereastră, trenul pornise deja de pe peronul Gării de Nord din Paris, iar silueta surorii Marie Thérèse abia se mai distingea în grupul de oameni rămaşi pe peron, după robele ei negre voluminoase şi boneta albă scrobită care-i încadra faţa rotundă şi trandafirie. Făcându-i semn cu mâna, cam fără vlagă, Julia închise fereastra şi se aşeză mai comod în colţul compartimentului. Pentru prima oară, îşi privi tovarăşii de drum, care erau doar trei. Lângă uşă, două femei, vizibil englezoaice, conversau aplecate una spre alta. Vorbeau încet, într-adevăr, dar cu acea indiferenţă totală a străinilor la adresa faptului că-i poate asculta cineva, iar cuvintele lor ajungeau clar până la urechile Juliei. Era atât de preocupată de faptul că le auzea involuntar, încât nici nu-l observă pe pasagerul din faţa ei, un bărbat ascuns după ziarul pe care-l citea. — Să întârzie atât de mult la un tren care merge aşa de departe ca ăsta... Latinii ăştia sunt de-a dreptul imposibili... N-au deloc noţiunea timpului... Femeia care vorbea, îmbrăcată într-un taior elegant de tweed, cu pantofi şi mănuşi asortate perfect, îşi ţuguie buzele cu dispreţ. — Se spune că franţuzoaicele sunt elegante... Nu arată rău, fata, dar ai mai văzut nişte pantofi ca ăştia? Temându-se să nu dea de gol faptul că înţelesese, Julia îşi feri faţa, privind în gol pe fereastră. Trenul trecea încet prin cartierele mărginaşe ale Parisului, şi ştia că ar fi putut să vadă cupola albă de la Sacré Coeur înălţându-se deasupra oraşului, prin ceţurile subţiri ale zorilor zilei de iarnă. Nu pleca de acasă cu adevărat, îşi spuse ea, ci se ducea acasă, înapoi în Anglia, în ţara ei, la compatrioţii ei. Îşi mai amintea câte ceva din anii copilăriei petrecute în Anglia, mai ales casa albă şi înaltă unde locuise cu părinţii ei. Se aflase în colţul unui scuar, având în faţă o grădiniţă cu gard din fier forjat şi o poartă cu zăbrele şi un lacăt mare, ruginit... îşi mai amintea şi cât de veseli porniseră ea şi părinţii ei în acea ultimă vacanţă, cu maşina plină de bagaje legate cu funii pe grilajul de pe capotă. Emoţia traversării Canalului, senzaţia stropilor de apă pe faţă, în timp ce se apleca peste parapet... Trecuseră atâţia ani de-atunci, dar parcă ar fi fost ieri. Şi cât de dezastruos se terminase totul, deşi fusese mult prea mică pentru a percepe adevăratele dimensiuni ale tragediei. Se întâmplase chiar lângă Paris: părinţii ei muriseră pe loc, în accident, iar ea fusese îngrijită cu drag de surori, în mănăstirea unde i se dăduse adăpost temporar. Îşi amintea vag că fusese chemat unchiul ei de la Londra, şi îngrijorarea lui faţă de viitorul ei. Burlac, fără să se priceapă la copii, nu ştiuse ce putea face cu şcolăriţa aceea cu picioare lungi care intrase dintr-odată în responsabilitatea lui. Oferta călugăriţelor de a o ţine la ele şi dorinţa Juliei de a rămâne îi luaseră o piatră enormă de pe inimă. Julia fusese fericită la mănăstire şi le acceptase pe călugăriţele blânde şi pe Maica Superioară ca îndrumătoare şi mentor, iar la sugestia lor, după terminarea studiilor în mănăstire, lucrase la Azilul St. Clare al aceluiaşi ordin călugăresc, unde în ultimii trei ani ajutase la îngrijirea bolnavilor. Pe lângă maici, acolo mai lucrau şi surori laice; îşi găsise prietene şi printre acestea; îi plăcuse munca şi în curând devenise o membră utilă a personalului spitalicesc. Ar fi putut rămâne acolo ani de zile – dar, în mod inexplicabil, începuse dintr-odată să se simtă nemulţumită. Nici nu-şi mai amintea exact când avusese pentru prima oară acest sentiment. În primele câteva săptămâni, nu-l destăinuise nimănui; apoi, fără să-l mai poată ascunde şi tânjind după un sfat, îi mărturisise totul binevoitoarei Maici Reverende. Maica Clementine fusese pe cât de înţelegătoare, pe atât de înţeleaptă. Poate ghicise că, într-o zi, această fată englezoaică avea să-şi dorească de la viaţă mai mult decât îi putuseră vreodată oferi mănăstirea şi Azilul St. Clare. Poate simţise deja că Julia ascundea în suflet dorinţa de a dobândi mai mult decât o puteau învăţa călugăriţele şi, având o personalitate atât de ambiţioasă şi plină de viaţă, ar fi greşit încercând să-i schimbe gândul. O sfătuise să se întoarcă în ţara ei şi să urmeze un curs de asistente medicale, într-un mare spital englezesc. După care, mai târziu, poate dorea să se întoarcă... Iar acum, când tăiase orice legătură cu trecutul, iar tovarăşele ei de călătorie o făcuseră să devină conştientă de hainele ei sărăcăcioase şi demodate, îşi dădu seama că o faţă înlăcrimată nu i-ar fi avantajat deloc înfăţişarea. Dar nu avea de ce să-şi facă griji în acest sens. Nimic n-ar fi putut ascunde atracţia buzelor arcuite, roşii ca focul, şi a pielii de o frumuseţe aproape străvezie. Genele negre îi scoteau în evidenţă culoarea deschisă a tenului, iar părul auriu-roşcat care-i încadra faţa nu făcea decât să-i sporească aerul eteric. Foşnetul ziarului îi atrase atenţia Juliei spre cel de-al treilea ocupant al compartimentului. Îşi stăpâni exclamaţia de uimire, când îi văzu chipul... Nu, nu se putea, cu siguranţă, nu era posibil! închise parţial ochii, într-un efort de a se concentra, retrăind din nou acea primă ocazie când îl văzuse. Nu-i era greu să-şi aducă aminte; în fond, trecuseră doar două săptămâni. Fusese în timpul unei perioade de nehotărâre. Nu se putea decide, temându-se atât de anii monotoni care o aşteptau dacă mai rămânea la mănăstire, cât şi de pasul drastic care i-ar fi rupt legăturile cu singura viaţă pe care o cunoscuse. Îşi amintea cum vizitase catedrala Notre-Dame şi îngenunchease într-o capelă mică, laterală. Tocmai se oficia o slujbă; auzea clar clinchetul clopoţelului şi tăcerea grea care urmase. Parcă temându-se de sunetul propriilor ei paşi, pornise pe vârfuri prin naosul pardosit cu dale de piatră şi coborâse încet treptele. Soarele albicios de iarnă lumina orbitor după întunericul din catedrală, iar Julia se oprise o clipă, clipind din ochi. Cu o mişcare aproape mecanică, păşise înapoi ca să privească grandioasa clădire, cu cele două turnuri ale sale profilate pe cer. Şi atunci, îl văzuse. Poate că, dacă doar l-ar fi văzut pe acel străin, i s-ar fi părut la fel ca oricare altul. Dar fusese un moment aparte; văzuse de-atâtea ori în visurile ei un bărbat care arăta întocmai ca el, iar acum, printr-un capriciu al sorţii, el îi oferise tocmai răspunsul căutat zadarnic. Da, datorită lui luase trenul; deşi rămânea complet indiferent faţă de prezenţa ei, el îi determinase involuntar destinul. Retrăgându-se ca să vadă mai bine catedrala, orbită parţial de lumina soarelui, nimerise accidental drept în braţele străinului. Julia privi pe furiş spre bărbatul din faţa ei. Era acelaşi chip, complet vizibil acum, că-şi coborâse ziarul, şi o privea cu o indiferenţă totală. Desigur, n-o recunoscuse. Cum ar fi putut? Nu numai că atunci avusese faţa şi silueta ascunse de capa şi gluga surorilor mirene, dar pentru el nu fusese decât o prezenţă momentană şi iritantă probabil, în timp ce el fusese pentru Julia personificarea visurilor ei şi răspunsul pe care-l căutase atât de mult, fără niciun rezultat. O luase grăbit de cot ca s-o sprijine, iar Julia întorsese capul şi, o clipă, întâlnise privirea pătrunzătoare a ochilor lui albaştri. Liniile accentuate ale chipului i se întipăriseră adânc în minte, buzele ferme care-i zâmbiseră cu un amuzament reflectat în ridurile mărunte de la colţurile ochilor. Atât de multe feţe – peste tot în jurul ei, numai feţe – şi totuşi ştiuse instinctiv că era un englez, o ştiuse încă înainte ca el să rostească acele cuvinte care-i pecetluiseră hotărârea. — O privelişte minunată, mademoiselle – dar nu merită în niciun caz să vă frângeţi gâtul pentru ea... Va trebui să veniţi într-o bună zi în Anglia şi să vedeţi ce părere veţi avea despre catedrala St. Paul... Julia murmurase câteva cuvinte de mulţumire în franceză, limba cu care era acum mult mai acomodată, apoi îşi văzuse de drum, grăbită. Probabil că necunoscutul nici măcar nu ştiuse că-i înţelesese cuvintele şi în niciun caz nu fusese conştient de profunda lor încărcătură simbolică – de felul cum Julia găsise în ele un răspuns la toate rugăciunile ei, călăuzirea pe care o căutase în zadar atâta vreme. Iar acum se afla în tren – în trenul care o ducea spre viaţa ei cea nouă, iar în faţa ei, ca şi cum totul ar fi fost predestinat, stătea omul care îi influenţase involuntar pasul decisiv. — Masa e servită! Ospătarul de la vagonul restaurant, care-şi croia drum pe culoar sunând din clopoţel, aruncă o privire întrebătoare în compartiment. Deşi avea la ea destui franci şi lire sterline, primite de la Maica Superioară, Julia învăţase să ducă o viaţă frugală. Însă aceea era o ocazie cu totul deosebită, aşa că se ridică de pe banchetă. Nu avea de ce să-şi facă griji cu banii. La Londra o aştepta unchiul ei. În timp ce înainta cu greutate prin vagoanele aglomerate, Julia simţi instinctiv că străinul o urma îndeaproape. În vagonul restaurant, mesele dintr-o parte erau pentru patru persoane, iar cele din partea opusă, pentru două, aşa că şeful de vagon îi plasă la una dintre cele mici. Julia văzu clar că necunoscutul era complet indiferent şi, deşi o aşteptă să ia loc înainte de a se aşeza şi el, în continuare nu păru să-i mai dea atenţie. Englezii erau de o reticenţă notorie în conversaţiile cu străinii. Julia îşi amintea că auzise mereu despre acest lucru, dar i se părea o prostie. Francezii erau mult mai prietenoşi. Se aplecă peste farfurie, pentru a-şi ascunde zâmbetul. În fond, şi ea era englezoaică, şi trebuia să dea uitării standardele franţuzeşti, acum când se întorcea în ţara ei. Dacă nici cafeaua şi băutura nu dezlegaseră limba tovarăşului ei de drum, atunci nimic n-o putea face. Cumva, i-ar fi plăcut să schimbe câteva cuvinte cu acel călător care o intriga – ba chiar, îi era dor să-l audă vorbind în propria lui limbă, care era şi a ei. Dându-şi la o parte ceaşca de cafea, se rezemă de spătar. Era ultima ei şansă – acum ori niciodată! Văzând că ospătarul împărţea deja notele de plată la mesele din capătul vagonului, se hotărî să acţioneze. Luându-şi inima-n dinţi, se aplecă peste masa care-i despărţea. — Scuzaţi-mă, monsieur... poate aţi uitat, dar... ne-am mai cunoscut. — Vă... vă rog să mă scuzaţi... Mă tem că nu-mi amintesc să fi avut această plăcere. Glasul lui era rece şi formal, dar Julia fu sigură că-i zărise o undă de amuzament sub pleoapele pe jumătate coborâte. Pentru orice femeie mai sofisticată decât Julia, zâmbetul acela ascuns ar fi trebuit să reprezinte un avertisment; ea, însă, făcu prostia să continue. — Ba da... sigur vă veţi aminti... acum numai două săptămâni... la Paris... — Îmi prezint scuzele din nou, mademoiselle. Nu-mi aduc aminte nimic. De astă dată, zâmbetul din colţurile gurii lui fu inconfundabil, dar Julia îşi dădu seama în sfârşit ce însemna – se amuza pe socoteala ei, considerând totul un efort prea transparent de a face cunoştinţă. Murmurând o scuză, rămase tăcută. Surâsul acela îi descurajase orice altă încercare de a mai explica. Nu voia decât să achite consumaţia şi să plece. Chelnerul se apropie de masa lor, iar Julia, în timp ce căuta prin poşetă, simţi că paraliza. Nu era acolo! N-avea la ea portofelul – în afară de câţiva franci, nu avea niciun ban! Fără să-i mai pese ce efect aveau cuvintele ei, ridică o privire rugătoare spre bărbatul de la masă.

Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de  Akira Yoshimura   Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.           Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor, îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.           Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.           Şi auzul meu era extrem de ascuţit.           Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.           Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.           Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.           — Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.           În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.           Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalităţi, şi nici ea, nici tata nu îşi închipuiseră că maşina avea să vină atât de curând.           — Ne scuzaţi, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat şi netezindu-şi obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.           Acesta îşi scoase imediat pantofii şi intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o faţă osoasă, roşu în obraji.           — Când a decedat? Întrebă el ca din obişnuin ţă, de îndată ce se aşeză lângă trupul meu întins pe tatami.           — Puţin după ora nouă. Mama îl ţintui cu ochi cocheţi.           Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvăşit şi haine ponosite.           — Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.           — Da, avea şaisprezece ani.           — Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-şi o mină tristă.           Halatul pe care îl purta era uzat şi jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.           — Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-aţi putea arăta aprobarea pentru incinerare?           Mama, părând să nu înţeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.           * Rogojini din pai de orez. (N. t.)           — Hârtia pe care cu siguranţă v-au dat-o de la primărie…           Înţelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puţin şi scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.           Tata, cu ochii roşii şi tulburi, stătea nemişcat într-un colţ al camerei.           — Vă rog, de asemenea, să puneţi aici ştam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveţi ştampilă, puteţi să puneţi şi amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinţii mei consimţeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecţie.           — Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică şi se aşeză îndată în faţa dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ştampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.           O aduse şi, pentru că nu mai avea tuş, suflă de câteva ori peste sigiliu.           — Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera şi vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînţeles de către noi.           Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.           În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. t.)           Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviinţă.           — A, mai e ceva…           Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului şi scoase un pachet învelit în hârtie albă.           Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.           — Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în faţa mamei.           — Vă mulţumim foarte mult, zise mama, şi, puţin jenată, îşi plecă adânc capul.           Tata, care stătea umil în colţ, o imită.           — De asemenea… Începu bărbatul cu o voce şi mai oficială.           Mama îl privi, înclinându-şi capul cu o expresie de o nemărginită umilinţă.           — Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ţinut acolo cel puţin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.           Bărbatul căuta să citească reacţia mamei.           — Mulţumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neştiind parcă ce să răspundă.           — Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.           Părând că tot nu ştie ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colţul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru şi el descumpănit de privirea ei.           — E bine aşa?           Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama îşi mtoarse mecanic faţa spre el şi încuviinţă.           — Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe faţa plicului „două luni”. Mă duc să aduc coşciugul, adăugă şi ieşi.           Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră şi obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani şi-1 puse pe cutia cu mandarine aşezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca şi cum i-ar fi cântărit conţinutul, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-şi desprindea ochii de la pachet.           La uşă se auziră voci ciudat de vesele, şi bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.           Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te mişti.           Fu deschis capacul şi pătura subţire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.           Purtând doar o cămaşă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le aşezase mama.           Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roşii se strecurară sub şalele mele, şi mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era îngheţat, am simţit că mâinile celor doi mă ardeau.           Bărbaţii îmi ridicară trupul şi-1 aşezară în sicriu. Scândurile erau aspre şi la un moment dat umărul meu ieşit din cămaşă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.           Capacul fu pus şi cei doi ridicară sicriul din faţă şi din spate.           — Ajută-i şi tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colţul camerei şi sprijini ne îndemânatic una din părţile sicriului.           Astfel susţinut, sicriul trecu prin uşă înclinat într-o parte.           Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăştiind urmele de rumeguş albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.           Maşina oprită în faţa casei era o maşină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate şirul de case cu streşinile îngrămădite unele în altele.           Portierele din spate fură deschise şi sicriul meu fu împins în maşină de către cei doi bărbaţi. In mod ciudat, deşi privirea îmi era împiedicată de pereţii sicriului şi de caroseria maşinii, vedeam limpede uliţa inundată de ploaie, ca şi cum aş fi privit prin pereţii străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.           La porţile caselor îngrămădite de-a lungul uliţei se iviseră feţe care priveau lacome, unele curioase, altele dispreţuitoare. Pe acea uliţă nu trecuse niciodată până atunci o maşină atât de luxoasă.           Cei doi bărbaţi în alb urcară în maşină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.           — Putem merge, îi spuseră şoferului.           — E îngrozitoare ploaia asta îşi scoaseră batistele şi-şi şterseră fruntea şi mâinile.           Maşina porni încet.           Faţa prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-şi numai pe jumătate chipul speriat prin uşă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.           Adio, am murmurat.           Maşina înainta cu greu pe uliţa îngustă.           Femei şi copii adăpostiţi sub streşini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul maşinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subţire.           — Ce loc mizerabil! Murmură şoferul, conducând cu grijă.           Ştergătoarele se mişcau rapid. Parbrizul era plin de apă.           Ieşind de pe uliţă, maşina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.           La un moment dat, se văzu o căruţă chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, şoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mişcări lente dintr-o baracă veche şi eliberă drumul.           Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o faţă palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă şi ţinea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.           Faţă de şirurile de case decolorate de pe ambele părţi ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumuseţe şi puritate.           Maşina înainta lent.           Tomio se lipi şi mai strâns de peretele de scândură al casei prin faţa căreia trecea.           Umbrela se lovi uşor de maşina noastră.           Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-şi umbrela pe umăr.           Adio, i-am spus şi lui.

Prolog Anglia, 1347 Lady Willow de Bedlington aşteptase clipa aceasta întreaga ei viaţă. Îl strângea cu putere de mână pe tatăl ei şi se balansa de pe un picior pe altul, atât de emoţionată, încât se temea că avea să facă pe ea. În sfârşit, după şase ani de speranţe şi rugăciuni, urma să aibă şi ea o mamă a ei. Aruncă o privire furişă spre tatăl ei. Era la fel de chipeş ca regele Edward, aşa cum stătea, înalt şi drept, în curtea castelului lor, în tunica peste care purta o pelerină stacojie strânsă la mijloc cu o centură. Pelerina i-o fi fost cam jerpelită, iar teaca sabiei lipsită de luciu, însă Willow îi sărise în braţe şi-i pieptănase barba roşcată cu reflexe aurii cu doar câteva clipe înainte ca trâmbiţa heraldului să anunţe că trăsura logodnicei sale se apropia. — Tată? şopti ea din colţul gurii, pe când aşteptau ca trăsura însoţită de un alai de cavaleri să urce colina până sus. — Da, prinţesă? răspunse el, aplecându-şi capul spre ea. — O s-o iubeşti pe Lady Blanche aşa cum ai iubit-o pe mama? — N-o să mai iubesc nicio altă femeie aşa cum am iubit-o pe mama ta. Willow îl strânse uşor de mână, mişcată de dorul dulce-amărui pe care îl trăda expresia lui. El îi făcu cu ochiul, fără prea mare tragere de inimă. — Dar va fi pe plac regelui să mă vadă căsătorit cu o văduvă nobilă, cum e Blanche. Soţul ei a fost ucis în bătălia care m-a făcut pe mine neputincios în a-mi folosi braţul cu care ţin sabia. Aşa că ea are nevoie de un soţ cu titlu, iar mie îmi trebuie zestrea generoasă pe care i-o va da regele. Apoi continuă, legănându-i mâna: Gândeşte-te ce bine va fi, Willow, să fim iar în graţiile regelui! Burtica ta n-o să mai mormăie ca un ursuleţ. O să avem în fiecare seară vânat proaspăt la masă. N-o să mai fim nevoiţi să vindem niciuna dintre comorile mamei tale. Chiar şi numai venitul de pe lemnul din pădurile lui Blanche ne va umple cu vârf şi îndesat cuferele pentru ani întregi de acum înainte! Willow se prefăcea că era încântată, dar pe ea n-o interesau deloc beneficiile de pe urma lemnului, nici cuferele care dădeau pe dinafară. Spera doar ca Lady Blanche să aibă nevoie de o fetiţă tot atât de mult pe cât avea ea nevoie de o mamă. N-ar fi fost în stare să îndure absenţele îndelungate ale tatălui ei de la castel din ultimele luni dacă nu ar fi ştiut că scopul acestora era să-i aducă o nouă mamă. Faptul că tânjea după o mamă era singurul lucru pe care-l tăinuise vreodată de el. Adevărul e că de cele mai multe ori se simţea absolut mulţumită să fie fetiţa tatei. Era încântată să-i cârpească, aşa cu stângăcie, găurile din ciorapii jerpeliţi. Era încântată să-l certe când pleca fără pelerină în toiul iernii şi să-i dezgheţe cu sărutări barba plină de ace de gheaţă atunci când se întorcea. Era mulţumită să chicotească plină de încântare când el o numea „prinţesa lui” şi-i răvăşea buclele negre. Nu o deranja niciodată că mâncarea lor de fasole era mai mult zeamă decât fasole dacă putea să adoarmă cu capul pe umărul lui după ce o desfătase cu o poveste din Biblia scrisă de mână care îi aparţinuse mamei ei. Era singura carte pe care tatăl ei refuzase s-o vândă. Abia după ce Willow se cuibărise pe mormanul de paie din faţa focului, cu ogarii castelului cuibăriţi în jurul ei, gândurile începuseră să-i rătăcească, închipuindu-şi cât de bine urma să fie să aibă o mamă care să-i pieptene părul şi să-i cânte un cântec de leagăn în timp ce se lăsa furată de somn. Îl trase din nou de mână pe tatăl ei. — Lady Blanche o să mă iubească? — Sigur că da, draga mea! Cum ar putea cineva să n-o iubească pe prinţesa tatei? De data asta, tatăl ei n-o mai privi, ci îi strânse mâna tare, aproape dureros de tare. Înţepată de ghimpele îndoielii, Willow începu să-şi netezească poalele rochiei de lână cu mâna liberă. Îşi făcuse singură veşmântul, din bucăţi de stofă tăiate din una dintre rochiile mamei sale, lucrând la lumina lumânărilor, până când începuseră să o usture ochii, iar degetele amorţite începuseră să-i trosnească şi să sângereze. În speranţa că avea să-şi impresioneze noua mamă cu îndemânarea ei la cusut, îşi cususe chiar şi nişte trandafiraşi la decolteul pătrat. Şi, deşi vântul ce sufla dinspre nord aducea cu el mirosul zăpezii, Willow prefera să tremure decât să-şi ascundă sub pelerină lucrul mâinilor ei. Ea îşi înălţă capul, însufleţită de un acces de mândrie îndărătnic. Bineînţeles că tatăl ei avea dreptate. Cum putea cineva să n-o iubească? Dar, în timp ce splendida trăsură albă traversa hurducăind podul mobil, pătrunzând în curtea interioară, însoţită de vreo doisprezece cavaleri, teama începea să pună stăpânire pe ea. Dar dacă toate strădaniile ei nu erau de ajuns? Dacă ea nu era de ajuns? Trăsura se opri cu o zdruncinătură. Willow rămăsese cu gura căscată, uluită de valtrapurile de damasc şi de roţile de culoarea untului, poleite. Şase armăsari albi ca zăpada tropăiau şi-şi aruncau capetele pe spate, scuturându-şi coamele împletite. Clopoţeii cusuţi în dârlogii lor de piele zornăiau ca o orchestră de gheaţă. Tatăl se aplecă spre ea şi îi şopti: — Lady Blanche are o surpriză minunată pentru tine. Uşa trăsurii se deschise, iar Willow îşi ţinu răsuflarea, privind cu încântare o gleznă graţioasă, o mânecă evazată, bordată cu blană de samur, şi un păr de un blond glacial, strâns într-o plasă de păr argintie. În timp ce Lady Blanche se arăta cu totul vederii, părăsindu-şi coconul de mătase, inima lui Willow tresări. Noua ei mamă era mult mai frumoasă decât şi-o închipuise. În minte i se învârtejeau o mulţime de lucruri pe care aveau să le facă împreună – aveau să cânte balade şi să recite rondeluri pentru tatăl ei în nopţile troienite de zăpadă, aveau să toarcă inul în vârtelniţa care zăcea nemişcată şi tăcută în seră de la moartea mamei ei, aveau să adune primule şi garofiţe în şorţurile rochiilor atunci când dulcea boare a primăverii avea să se furişeze din nou pe pajişti. În timp ce doamna îşi înclina capul, dăruindu-i tatălui ei un zâmbet regesc, Willow simţea că era pe punctul să leşine în aşteptarea momentului când avea să fie strânsă la pieptul ei ce răspândea un parfum dulce. Aproape fără să-şi dea seama, făcu un pas înainte, dar se opri brusc, căci ceva sărise din trăsură în spatele noii ei mame. La început, avu impresia că era un câine – una dintre acele creaturi blănoase, cu botul turtit, atât de preţuite de nobilele doamne. Dar creatura se ridică în două picioare, scuturându-şi coama de păr de un blond aproape alb şi privind-o sfidător; abia atunci Willow înţelese că era o copilă. Fata se dădu înapoi. După câte se părea, Lady Blanche nu avea nevoie de ea. Avea deja o fetiţă. Şi ochii ei se măriră şi mai mult la vederea unui alt trupuşor care coborî din trăsură după primul – un băiat, de data asta, cu obrajii roşii şi picioarele ca nişte cârnăciori. Era tot mai nedumerită, pe măsură ce din trăsură mai cobora un copil, apoi încă unul. Se străduia să-i numere. Trei. Patru. Cinci. Fiecare dintre ei era la fel de blond şi de solid ca Lady Blanche, dar tuturor le lipsea graţia ei. Se fâţâiau în jurul mamei lor ca o haită de lupuşori albi, scâncind, ţipând şi călcând-o pe trena rochiei. — Mi-e sete, mami! — Mi-e somn! — Fac pipi! — De ce am venit în locul ăsta urât? Vreau acasă! Rugăminţile şi cererile lor fură întrerupte de un strigăt care o făcu pe Willow să-i îngheţe inima. — Tata Rufus! Cel mai mare dintre băieţi dădu drumul rochiei mamei sale şi se avântă spre tatăl ei. Strigătul lui avu efectul unei trâmbiţe de luptă, stârnind o vijelie prin curte. Willow se înfipse mai bine pe picioare, dar copiii pur şi simplu trecură pe lângă ea, înconjurându-l pe tatăl ei, sărind în jurul lui şi strigând: — Tata Wufus! Tata Wufus! El fu nevoit să-i ia în braţe pe trei dintre ei, altfel risca să fie călcat în picioare. Băiatul şi fata cei mai mari, care păreau să fie cam de aceeaşi vârstă cu Willow, se agăţaseră de gâtul lui, în timp ce ceilalţi îl ţineau de mâini şi de picioare. Mama lor veni şi ea spre ei cu pas uşor, cu un pachet îmblănit în mână şi zâmbind îngăduitoare. — Le-a fost dor de tine, Rufus. S-au ataşat mult de tine în timp ce-mi făceai curte. La fel ca mine. Doamna avea un glas plin şi dulce, ca smântâna care aşteaptă să fie bătută. La auzul lui, inima lui Willow se strânse de dor. Se ridică pe vârful picioarelor, încercând să tragă cu ochiul la pachetul pe care-l ţinea mama sa. Poate că asta era surpriza cea minunată despre care-i pomenise tatăl ei. Străduindu-se să jongleze cu povara între braţul zdravăn şi cel slăbit, ca nu cumva să-i scape vreunul dintre copii, tatăl se aplecă şi o sărută uşor pe Blanche pe obraz. — Sper că ai avut o călătorie plăcută, doamna mea. — Nici pe departe la fel de plăcută ca anticiparea a ceea ce mă aştepta la capătul ei. Willow aştepta ca noua sa mamă să o observe şi pe ea, însă femeia nu-şi dezlipea privirea lacomă de la chipul tatălui ei. În cele din urmă, tatăl ei îşi îndreptă privirea spre ea, adresându-i un surâs chinuit. — Willow, ţi-am spus că mama ta vitregă are o surpriză pentru tine. Nu vei mai fi niciodată nevoită să-ţi pierzi timpul stând de vorbă cu nişte prieteni închipuiţi. Acum ai fraţi şi surori adevăraţi cu care să te joci. Copiii încetară busc să se foiască şi se cufundară într-o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de zgomotul făcut de unul dintre cei mai mici, care îşi sugea degetul. Cinci perechi de ochi albaştri şi reci se aţintiseră asupra ei. Niciunul dintre copiii lui Lady Blanche nu purta hăinuţe copilăreşti. Toţi erau îmbrăcaţi în veşminte miniaturale, dar identice cu ale oamenilor mari, dintr-o lână alburie, tivită cu brocart auriu. Cel mai mare dintre băieţi avea chiar şi o sabie la şold, într-o teacă bătută cu rubine şi cu smaralde. Părul lor blond şi mătăsos era absolut drept, fără niciuna dintre buclele buclucaşe care o necăjiseră mereu pe Willow. Fetei i se strânse stomacul văzându-se în ochii aceia deschişi la culoare, care o cântăreau – o copilă neîndemânatică, înveşmântată în zdrenţele unei femei moarte, cu decolteul brodat cu nişte noduri care păreau mai degrabă urzici decât trandafiri. Fata cea mai mare îşi lăsă capul pe pieptul tatălui lui Willow, fluturând din genele de un blond-alburiu. — Mamă, n-am văzut niciodată un păr atât de negru. Se tăvăleşte cumva prin cenuşă? — Mai degrabă în noroiul din grajd, pufni fratele ei. De-aia are pielea aşa aspră şi maronie. Tatăl se uită încruntat la băiatul din braţele lui. — Flăcăule, vezi că nu te mai ţin…