Cărți romantice și de dragoste pdf

Capitolul 1   Faţa fetei care stătea pe terasa hotelului uitându‑se la stele, era extrem de îngândurată. Rochia de seară pe care o purta atrăgea imediat atenţia prin culoare şi eleganţă, dar tânăra părea să nu ia în seamă muzica plină de romantism, care umplea aerul înmiresmat de florile de iasomie. Acesta era misteriosul Orient, se gândi ea, despre care tatăl ei îi vorbise adeseori şi unde sperase să vină împreună. Mâine dimineaţă va pleca singură la Oaza Fadnei, unde părintele său trăise ani de zile şi unde pictase acele apusuri de soare care‑i aduseseră faima. Tablourile acelea o impresionaseră profund încă din anii de şcoală, aşa că îşi pusese în gând să vadă mirificele locuri cu ochii ei. — Vom merge într‑o zi acolo, Lorna, îi promisese tatăl său cu ceva timp în urmă. Imediat ce voi fi apt să suport călătoria, ne vom duce să trăim o vreme în deşert. În ultimul voiaj, contactase însă o boală care‑i slăbise sistemul imunitar şi Lorna îl îngrijise cu toată atenţia, la Paris, timp de un an de zile. Cu toate acestea, Peter Morel se simţise din ce în ce mai rău, şi în cele din urmă fiica sa rămăsese singură pe lume. Era adevărat că‑i lăsase o mare avere – picturile semnate Morel se vindeau ca pâinea caldă – dar durerea de a‑şi fi pierdut tatăl atât de curând, nu putea fi alinată de nimic. Încă îl mai vedea cu ochii minţii, pictând la şevaletul lui, zâmbind uşor sau făcând câte o schiţă rapidă în carneţel, în timp ce se plimbau împreună pe străzile Parisului. Lorna oftă, şi întoarse capul spre capătul terasei, de unde se auziră nişte paşi hotărâţi, de bărbat. Impacientată, coborî în fugă scările care duceau în grădină. Paşii însă o urmăriră cu insistenţă. — Hei, Lorna, spuse bărbatul, râzând. Mi‑ai promis un dans. Muzica se înteţi din ce în ce, iar prin ferestrele deschise se auzeau discuţiile şi râsetele vesele ale tinerilor dinăuntru. De aceea, nu putea să nu se întrebe de ce stăruia Rodney Grant atât de mult să danseze cu ea, când erau o mulţime de fete frumoase acolo, pe care le‑ar fi putut invita fără nicio problemă. — Nu‑mi place să dansez, răspunse Lorna cu răceală. Prefer să stau afară şi să mă uit la stelele care par aici atât de aproape, încât am impresia că ajunge să întind mâna ca să le ating. — Din păcate, nu e aşa, spuse domnul Grant pe un ton prozaic, care o enervase întotdeauna la el. Ar fi mult mai bine dacă ai fi mai atentă la ceea ce poţi realiza, continuă el râzând răguşit. — Da… Mi‑ai mai spus… Adică să mă căsătoresc, să fac copii şi să fiu copleşită de grijile legate de o viaţă casnică. — Ai o viziune foarte stranie despre căsătorie. Nu e întotdeauna aşa. Niciun bărbat care s‑ar căsători cu tine n‑ar fi în stare să te înhame la treburile gospodăreşti. Eşti prea frumoasă pentru a fi supusă unor corvezi de acest fel. Lorna era o fată înaltă şi subţire, cu un păr auriu bogat şi ochi albaştri, strălucitori, dar în anii de şcoală nimeni nu făcuse caz de frumuseţea ei. Astfel, fu foarte surprinsă când constată, în ultima vreme, că bărbaţii o considerau extrem de atractivă. Ea nu‑şi dorea decât să fie sănătoasă şi să poată călări un cal fără căpăstru. Brusc, de undeva din noapte se auzi sunetul unui flaut, în contrast deosebit de puternic cu muzica de dans care răzbătea în continuare, din ce în ce mai tare prin ferestrele deschise ale clădirii. — Oare cine cântă atât de frumos la acel flaut? spuse ea uitându‑se spre locul de unde se auzeau sunetele atât de duioase. — Probabil unul dintre grădinari, răspunse Rodney. — Hai să mergem să‑l găsim pe acest… Pan arab, spuse ea, rugătoare. — Ah, eşti o fată căreia nu i se poate refuza nimic, răspunse el şi o conduse pe aleea străjuită de palmieri. — Oh, spuse Lorna inspirând cu nesaţ aerul parfumat. Poţi trage acest aer în plămâni şi să nu fii cuprins de dorul de aventură? — La ce te referi, mai exact? Adevărul e că devin şi eu romantic, plimbându‑mă cu tine într‑un decor ca acesta. — Dar eu nu sunt genul romantic, replică Lorna. Sau nu în sensul în care crezi tu. — Ai flirtat vreodată cu un bărbat? E minunat să flirtezi, Lorna, şi eu pot fi un profesor foarte bun în acest domeniu, surâse el, făcându‑i cu ochiul. — N‑ar trebui să mă priveşti ca pe o fetiţă neştiutoare, domnule Grant. Spre deosebire de alte fete şi femei din acest hotel, eu nu sunt aici pentru a încerca să‑mi găsesc un bărbat. — Nu‑mi spune că ai venit doar să vezi deşertul! — Nu vi se pare că deşertul e un loc deosebit de misterios şi de interesant? îl întrebă ea, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre sunetul flautului. Ar fi vrut ca acum să nu vorbească nimic cu nimeni, ca să asculte muzica aceea divină, dar era mult prea politicoasă pentru a‑i putea spune domnului Grant că nu era interesată de discuţia cu el. — Poate ar trebui să te întorci în sala de bal, domnule Grant, îi sugeră ea după o ezitare. Dumitale îţi place să dansezi. — Cum să te las singură printre aceşti copaci? — Oricum, mâine voi fi neînsoţită în deşert, râse ea amuzată. — Nu poţi vorbi serios, îi spuse el luând‑o de mână, dar Lorna se retrase imediat. Nu o mai atinsese niciodată un bărbat. Cunoscuse doar atingerea părintească a tatălui ei până atunci şi nici pe a lui foarte des, pentru că îşi trăise viaţa departe de ea mai tot timpul. Mama sa murise de atâta timp încât nu‑şi mai putea aduce aminte mângâierile ei, iar la şcoala de maici pe care o urmase, regimul fusese întotdeauna extrem de rece şi de sever. — După ce‑ţi vei termina studiile, îi spusese adeseori tatăl ei, vom străbate lumea împreună. Fusese un vis care‑i luminase toată adolescenţa, dar din păcate nu se realizase. — Sunt în căutarea unui cal bun, spuse Lorna, pentru că am de gând să străbat bună parte din acest deşert. — Ar trebui să‑mi permiţi să te însoţesc, replică domnul Grant cu seriozitate. O fată ca tine nu poate pleca singură în deşert. — Ah, nu cred în poveştile cu arabi care prind fete şi le închid în haremul lor. Tatăl meu a trăit multă vreme în deşert şi i‑a cunoscut bine pe beduini. Cu toţii preferă femeile din neamul lor. Pe europene le consideră prea destrăbălate. — Beduinii îi răpesc pe străini pentru a le lua banii. De asta ai auzit? — Atunci, vor fi foarte dezamăgiţi, dacă mă vor răpi pentru asta. Nu sunt bogată, deşi dacă aş vinde picturile rămase de la tatăl meu, aş putea trăi în lux. Cum sunetul flautului se auzi de astă dată mult mai aproape, Lorna se întrerupse şi se uită cu atenţie printre copaci. După câteva clipe, observă la câţiva paşi de ei un arab care‑i privea cu un interes deosebit. Gluga hainei lui îi cădea aproape în întregime peste ochi, dar ţinea flautul în mâini cu o grijă deosebită. Expresia îi era însă atât de stranie, încât Lorna strânse pumnii până simţi unghiile intrându‑i în carne. Arabul îşi puse flautul în buzunarul hainei cu falduri mari şi‑i salută cu obişnuitul „Salaam” — M‑aţi căutat pentru a vă spune ce noroc veţi avea în deşert? întrebă arabul în franceză, limbă pe care Lorna o stăpânea foarte bine. V‑am văzut astăzi în bazar şi am fost sigur că ne vom întâlni din nou în această grădină, adăugă străinul măsurând‑o pe tânăra englezoaică din cap până‑n picioare. Cred că aţi venit să căutaţi ceva anume pe Tărâmul valurilor, continuă el apoi privind‑o pe Lorna drept în faţă. Fata îl cercetă fascinată, dar Rodney îi şopti la ureche, cu fermitate: — Ai grijă, nu‑ţi cheltui banii cu acest şarlatan bătrân, Lorna. Arabul vârî mâna în buzunar şi scoase de acolo un pumn de nisip, pe care‑l vărsă imediat pe alee. — Aş vrea să împrăştiaţi acum nisipul, dar încet, spuse ghicitorul cu o expresie ciudată, adresându‑se tinerei fete. Lorna se lăsă într‑un genunchi şi făcu ce i se ceruse. Cu galanteria instinctivă a oamenilor deşertului, bătrânul îşi desfăşură basmaua de pe cap şi i‑o înmână Lornei, cu un gest prin care‑i sugera să‑şi pună genunchiul pe ea. — Mulţumesc, spuse Lorna în franceză, supunându‑se, după care răsfiră nisipul cu degetele tremurându‑i de emoţie, ignorând murmurele nemulţumite ale însoţitorului ei. Apoi, aşteptă cu sufletul la gură ca bărbatul să desluşească formele pe care le desenase ea. — Mektub, murmură arabul… Văd o casă situată în pustiu, la capătul deşertului, unde încep tufişurile răzleţe… Casa are pe pereţi flori agăţătoare… E scris să ajungeţi acolo, deşi o să aveţi nişte probleme. — Deci, să nu merg în deşert? întrebă Lorna într‑o doară. — E în destinul dumneavoastră să mergeţi, răspunse arabul privind‑o cu ochii lui întunecaţi şi uşor adumbriţi. Vă va însoţi un bărbat brunet. Lorna zâmbi, uitându‑se spre părul roşcat al domnului Grant. — Deci, nu dumneata mă vei conduce, spuse ea râzând încet. — De ce? Ce ţi‑a îndrugat şarlatanul ăsta? — Nu înţelegi franceza? — Am fost preocupat să învăţ cât mai bine limba mea maternă. Nu m‑au interesat altele. — Arabul mi‑a spus că voi pleca în deşert şi că voi fi însoţită de un bărbat cu părul negru. — Ce aiureală! Dă‑i o monedă şi să ne întoarcem în sala de dans, Lorna. — Nu încă. Vreau să mai aud ce îmi spune. O fi o aiureală, dar e amuzant. În timpul acesta, divinatorul continuă să cerceteze nisipul cu ochii îngustaţi. — Cine e acest bărbat cu păr negru? Îl cunosc deja, sau îl voi cunoaşte în deşert? — Să nu uităm niciodată persoanele pe care le întâlnim în visele noastre, răspunse ghicitorul. — Mă tem că n‑am visat niciodată la bărbaţi bruneţi şi periculoşi, replică ea râzând. Poţi să‑mi spui ceva mai interesant? — Nu sunteţi interesată de acest bărbat care e în visele dumneavoastră cele mai secrete? o întrebă el cu o strălucire ciudată în ochi. Lorna împrăştie nisipul cu putere, după care spuse, încruntată. — Gata… Am alungat brunetul din calea mea. — Nu, spuse arabul şi‑i sugeră să se uite pe tivul rochiei, care se acoperise de nisip. Singurul mod de a scăpa de el e să vă întoarceţi acasă. Cât timp veţi rămâne în deşert, acest bărbat vă va urmări şi‑n gaură de şarpe, până când veţi ajunge ca firele de nisip care stau acum pe rochia dumneavoastră. Lorna încetă brusc să zâmbească şi‑şi scutură repede nisipul de pe tivul rochiei. Apoi, cu degetele tremurându‑i de teamă, scoase din poşetuţa de seară o monedă şi i‑o înmână bătrânului. Acesta o vârî grăbit în buzunarul hainei şi se îndepărtă murmurând un „Salaam” înăbuşit. — Mi‑a stricat toată seara, spuse ea încet şi, întorcându‑se spre Rodney Grant, îi sugeră să se întoarcă în sala de dans. O jumătate de oră mai târziu, erau împreună pe ringul din vasta sală, mişcându‑se lent în ritmul muzicii romantice. — Eşti o dansatoare excelentă, îi murmură Rodney la ureche, deşi ai susţinut mai devreme că nu‑ţi place să dansezi. — Prefer să călăresc, replică ea zâmbind. Nimic nu se compară cu un galop pe un cal bun, deşi habar n‑am dacă voi avea ocazia să fac acest lucru prea curând. În acel moment, muzica încetă şi cineva anunţă sfârşitul seratei. Lorna se îndreptă grăbită spre uşă, urmată îndeaproape de domnul Grant. — Noapte bună, spuse Lorna surâzând. Mâine dimineaţă mă voi trezi devreme, aşa că trebuie să mă duc la culcare. — Nu ţi‑a trecut cheful să pleci în deşert? — Deloc. De ce mi‑aş fi schimbat planurile? — Din cauza celor spuse de ghicitor, răspunse el, ajutând‑o să coboare scările. Voi veni cu tine. E prea periculos să mergi de una singură. — Dar vreau să mă duc singură, de ce nu înţelegi? Nu‑mi mai sta în cale, adăugă ea apoi, cu o privire rece. — Vrei să spui că prezenţa mea te‑a deranjat până acum? o întrebă Rodney ridicându‑şi sprâncenele. Faci parte dintre acele femei frigide care preferă să fie singure, decât în compania unui bărbat? — Da, sunt… un lup singuratic, recunoscu Lorna râzând încet. Îmi pare rău, dar ţi‑am spus deja că nu sunt aici pentru a‑mi căuta un bărbat cu care să mă distrez în sezonul turistic. E foarte drăguţ din partea ta că te‑ai oferit să mă protejezi, dar nu sunt o creatură neajutorată, ca Dolly Featherton.. — Ai grijă de tine, Lorna, răspunse el măsurându‑i statura cu forme armonioase. Dacă eşti de gheaţă, deşertul te va topi în mod sigur. Lorna izbucni în râs, dar nu mai spuse nimic, pentru că în acel moment familia Featherton apăru în capul scărilor. Lorna o antipatizase din primul moment pe planturoasa Dolly, cu părul ei oxigenat şi buzele rujate violent, aşa că se grăbi să‑şi ia la revedere de la Rodney. Imediat ce ajunse în camera ei, aprinse lumina şi se duse direct la oglindă. Rodney avusese dreptate să insinueze că era o femeie rece. Dar asta pentru că nu‑i plăcea să flirteze şi pentru că bărbaţii pe care‑i întâlnise până atunci fuseseră departe de idealul ei. Mult prea prozaici şi lipsiţi de imaginaţie. Domnul Grant, de pildă, reflectă ea apoi continuând să studieze imaginea reflectată în oglindă, se oferise s‑o însoţească, dar era sigură că o făcuse doar din politeţe. De fapt, îi plăcea mult mai mult să stea la piscina hotelului, înconjurat de toate acele femei sofisticate. Nu era genul capabil să simtă chemarea deşertului. Lorna se pregăti apoi de culcare, dar stătu multă vreme în pat, gândindu‑se la frumuseţea nisipului pe care tatăl ei îl pictase adeseori şi despre care‑i spusese că arată ca un văl ondulat de aur, imens şi strălucitor. — E un loc fierbinte şi crud, îi mai spusese el, dar de o frumuseţe incontestabilă pentru cine are ochi să observe acest lucru. Apoi se gândi la bărbatul despre care ghicitorul îi spusese că‑l va întâlni în casa din oaza de la marginea deşertului şi un fior rece îi traversă tot spatele. Pe urmă, ca o fetiţă care se teme de întuneric, îşi trase pilota peste cap şi adormi.   Îmbrăcată toată în alb, cu o pălărie imensă de soare, Lorna părăsi a doua zi dimineaţă hotelul. Când văzu calul adus de Ahmet, arabul pe care‑l rugase s‑o ajute în această privinţă, tânăra îşi simţi inima bătându‑i în piept cu putere. — Salaam aleikum, îi spuse ea cu faţa luminată de un zâmbet cald şi plin de bună dispoziţie. Arabul se înclină uşor, cu palmele împreunate aduse la piept, şi‑i zâmbi la rândul lui. Lorna legă apoi de şaua calului sacul pregătit pentru drum, în care pusese un bidon cu cafea şi o mulţime de biscuiţi, după care încălecă agil armăsarul. — Lella, o avertiză apoi tânărul într‑o franceză stricată… Să fii atentă… — Voi fi atentă, Ahmet, răspunse Lorna râzând. Nu mă voi pierde. La prânz, voi fi aici. Spunând acestea, dădu pinteni calului, iar acesta o porni în trap uşor pe aleea străjuită de palmieri, la capătul căreia începea întinderea de nisip. Nu dură mult şi se trezi în marea nisipoasă, departe de orice urmă de civilizaţie. Emoţia care o cuprinse fu atât de mare, încât realiză imediat că nu s‑ar putea compara cu nimic. Era misterul Orientului, despre care‑i vorbise de atâtea ori tatăl ei. După un timp, se opri pentru a‑i permite calului să se odihnească, iar ea contemplă în continuare, extaziată, nisipul strălucitor. Grădina de aur a lui Allah, îşi spuse ea, amintindu‑şi vorbele părintelui său, unde călătorii îşi puteau găsi liniştea sufletească sau… îşi puteau împlini destinul… În ceea ce o privea, sperase că acest drum prin deşert o va ajuta să dea un nou sens vieţii sale. Un vis de demult devenise realitate, chiar dacă îi fusese dat să ajungă singură aici. Peste câteva minute îşi reluă drumul şi în scurt timp văzu la orizont pâlcurile de palmieri ai celei mai apropiate aşezări: Oaza Fadnei. În mai puţin de o jumătate de oră, calul începu să urce fără niciun fel de efort colina de piatră, până când valurile de nisip dispărură cu totul din peisaj. Cum aerul era mult mai răcoros aici, Lorna îşi dădu pălăria pe spate, lăsându‑şi părul mătăsos în bătaia uşoară a vântului. Mmm, îşi spuse ea, ce binecuvântare după drumul făcut tot timpul cu soarele arzător deasupra capului. Ajunsă lângă căsuţa în care locuise şi pictase tatăl ei ani în şir, Lorna avu impresia că se prăbuşeşte de emoţie. Apoi, realiză că locuinţa, aflată acum în ruină, avea pereţii plini de plante agăţătoare, aşa cum îi spusese ghicitorul. Gândul acesta o făcu să simtă un fior rece pe şira spinării. Refuză însă să se mai gândească la ce‑i prezisese arabul şi începu să cerceteze locul cu atenţie. Apoi, descălecă şi intră înăuntru. Încăperea era complet devastată, dar lângă uşă găsi o floare albă, asemenea celor pictate de tatăl ei. O rupse cu grijă şi o vârî în buzunarul cămăşii largi de bumbac. Pe urmă, ieşi din nou afară, dar realiză cu groază că armăsarul dispăruse. Obişnuită cu calul pe care‑l avusese la Paris, care nu se îndepărta niciodată de ea, uitase cu totul că avea de‑a face cu un cal arab care ţinea mai mult ca orice la libertatea lui. Disperată, Lorna se aşeză pe iarba crescută din abundenţă în jurul casei şi se întrebă cum se va întoarce la hotel. Desigur, ar fi fost o prostie să se aventureze pe jos atâta drum prin soare, deşi astrul se îndrepta acum spre apus. Nu‑i rămânea decât să aştepte căderea serii. După o vreme însă, îşi dădu seama că de fapt, nu era singură în oază. Gândul acesta o făcu să înlemnească vreo câteva momente, dar pe urmă sări în picioare ca arsă. Când dădu cu ochii de bărbatul care se apropia de ea cu paşi lenţi şi insinuanţi, Lorna simţi că‑şi pierde minţile de frică. — Ce vrei? bâigui ea. O pereche de ochi negri şi pofticioşi se înfipseră atunci în ochii ei şi Lorna se dădu înapoi, îngrozită. Apoi încercă să fugă, dar o mână lungă şi neagră o prinse de păr, după care o înfăşură strâns într‑un fel de manta care fusese odată albă şi o azvârli pe un umăr. Lorna începu să ţipe, dar arabul îşi continuă drumul ţinând‑o strâns de picioare, până când ajunseră de partea cealaltă a colinei, unde îl aştepta un cal negru, care fornăi uşor la vederea lui, bătând nisipul cu copitele. Arabul o trânti pe spatele armăsarului, iar acesta se ridică nemulţumit, în două picioare. Bărbatul însă puse o mână pe ea şi o apăsă cu putere, pentru a o menţine în locul în care o aşezase. Pe urmă, trase calul de căpăstru şi porni agale spre deşert. Inima Lornei începu să bată cu şi mai mare putere, mai ales că era înfăşurată atât de strâns în haina arăbească, încât abia mai putea să respire. Rodney avusese dreptate când îi spusese că era periculos să plece singură în deşert, îşi spuse ea, îndurerată. De ce nu‑l ascultase? Dar unde o ducea bruta aceea? După un timp, arabul opri calul să se odihnească, iar el bău nişte apă din plosca legată de şa. Lornei nu‑i oferi niciun strop. Fata făcu o mişcare uşoară din cap, care‑i descoperi ceva mai mult capul învelit în gluga oribilei mantale şi astfel putu să arunce o privire în jurul ei. Erau înconjuraţi de deşert din toate părţile. O mare de linişte apăsătoare şi de nisip fierbinte. Tot ceea ce‑i mai rămăsese, era să se roage să se producă o minune şi s‑o scape cineva din acel coşmar. Armăsarul începu să fornăie din nou, agitat, şi arabul îşi trânti braţul peste trupul Lornei. Întrebându‑se dacă animalul simţise cumva vreun pericol, Lorna făcu un efort şi‑şi înălţă capul uşor, uitându‑se curioasă în depărtare. O ceată de bărbaţi călare se îndrepta spre ei, zvârlind în lături nisipul, ca într‑un vis ciudat. Arabul sări în şa şi, după ce o acoperi pe Lorna cu mantaua lui urât mirositoare, dădu pinteni calului, care începu să alerge într‑un ritm înspăimântător, spre direcţia opusă grupului de călăreţi. Bestia se teme deci de ei, îşi spuse Lorna, întrebându‑se în acelaşi timp de ce. Mişcându‑şi capul încet şi în mod repetat, reuşi să îndepărteze fâşia de bumbac care‑i acoperea ochii şi observă că unul dintre călăreţi gonea în fruntea celorlalţi, ţinând ceva într‑o mână, pe care o flutura cu putere. Bărbatul era îmbrăcat tot în negru, iar gura îi era acoperită cu o eşarfă de aceeaşi culoare. Apoi, deodată, omul de lângă ea scoase un icnet înăbuşit, după care se prăbuşi în nisip. Nu dură mult şi calul se lăsă moale, în genunchi, iar Lorna alunecă lângă el. În clipa următoare, cineva o luă ca pe o păpuşă de cârpă şi o aruncă pe spinarea altui cal. Liderul grupului se apropie de calul rănit şi, după ce‑i cercetă picioarele cu atenţie, îi vorbi cu o voce caldă şi îndurerată. Cum îşi dăduse jos eşarfa, Lorna putu să‑i vadă acum faţa şi un fior de spaimă îi traversă trupul. Nu mai văzuse niciodată până atunci trăsături atât de dure şi de autoritare. Buzele i se subţiară foarte mult, din cauza expresiei îndârjite, iar sprâncenele negre şi arcuite aproape se împreunaseră cu părul negru ca abanosul, pe care‑l purta dat peste cap. Urmă un moment de care Lorna fu sigură că‑şi va aminti toată viaţa: arabul întinse mâna în care ţinea un pistol şi împuşcă armăsarul. Pe urmă, veni ţintă spre ea şi‑i descoperi capul în întregime. Lorna inspiră adânc, după care îi spuse în franceză, privindu‑l cu recunoştinţă: — Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule… Bărbatul însă păru să nu‑i ia în seamă vorbele, pentru că în acel moment întoarse cu piciorul trupul arabului căzut în nisip. — M‑a răpit… pentru… bani, cred, continuă Lorna cu timiditate. — Pentru bani, zici? întrebă arabul în timp ce‑i analiză cu atenţie faţa şi părul. Nu s‑a mulţumit cu faptul că a furat un armăsar de rasă pură… A vrut şi o fetiţă… Calul e al meu… Oh, Allah, nu m‑am gândit că o să primesc un bonus pentru că l‑am găsit, adăugă el dezvelindu‑şi dinţii albi într‑un zâmbet extrem de larg. Expresia feţei lui însă rămase la fel de dură ca înainte. — Numele meu e Kasim ben Hussayn, continuă arabul. Pot să ştiu numele tău? o întrebă el apoi, prinzându‑i bărbia între două degete. Lorna se retrase imediat, instinctiv. — Mă numesc Lorna Morel, răspunse ea cu un ton de gheaţă. V‑aş fi extrem de recunoscătoare dacă unul dintre oamenii dumneavoastră m‑ar duce la hotelul Ras Jusuf, din Yraa, unde sunt cazată. Voi plăti foarte bine acest ajutor — Da? spuse arabul, cu ochii sclipind. Şi cât estimezi că merită cineva care a scăpat o fată neroadă din ghearele unui hoţ de cai? Un pumn de franci? Lorna îi admiră franceza impecabilă, observându‑i în acelaşi timp gesturile largi care o amuzaseră de multe ori la prietenii francezi ai tatălui ei, în timpul petrecut la Paris. — Sunt obosită şi însetată, domnule, replică Lorna dându‑şi la o parte părul căzut pe frunte. Mă poate conduce cineva la hotel? — Poate ar trebui mai întâi să‑mi mulţumeşti mie că te‑am salvat, nu crezi? — Păi, v‑am spus deja că vă sunt recunoscătoare. — Mă crezi cumva un ofiţer francez din patrulele deşertului, sau ce? Arăt ca un francez, domnişoară? Arăţi ca un diavol arogant, ar fi vrut să‑i spună, dar mai putu să rostească doar atât: — Aş vrea să beau puţină apă. Bărbatul comandă ceva unuia dintre călăreţi, care descălecă şi, după ce căută în sacul legat de şaua armăsarului căzut, se apropie de ea şi‑i întinse un bidonaş plin cu apă. Cum era încă înfăşurată în mantaua în care o înfăşurase hoţul de cai, Lorna făcu un gest de neputinţă. Astfel, conducătorul ciudatului grup se apropie de ea şi, după ce o eliberă şi o ajută să se aşeze pe cal într‑o poziţie confortabilă, îi spuse cu duritatea cu care te adresezi unui copil neascultător: — Haide, bea. Avem de făcut o cale lungă. — Nu e nevoie să mă conduceţi cu toţii, replică Lorna după ce bău cu poftă din apa care‑i fusese dată spre păstrare. Un singur om care să‑mi arate drumul spre hotel, e destul. — Ce hotel? o întrebă liderul grupului. Nu mergem la Yraa. Ne întoarcem în tabăra mea. Lorna îl privi de parcă nu i‑ar fi venit să‑şi creadă urechilor, dar bărbatul sărise deja pe calul lui, cu mantia fluturându‑i ca nişte aripi negre. Lorna prinse căpăstrul calului şi‑l strânse cu putere. Dumnezeule! Ce se va întâmpla cu ea? Bărbatul acela nu era oricine, se vedea cu ochiul liber, se gândi ea în continuare… Era obişnuit să comande şi toată lumea să i se supună. Dar nu s‑a născut încă bărbatul care să o facă să joace după cum vrea el. În clipa următoare, Lorna îşi înfipse călcâiele în coasta calului şi acesta începu să galopeze ca nebunul. Asta îl va învăţa minte pe diavolul cu ochi de culoarea nisipului, îşi spuse ea, după care se aplecă peste coama calului care o zbughi înainte, ca vântul.

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason 1.                                         …şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge. Te sărut, Susan. I Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei. John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost. Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline. Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede. Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor. Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune. Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf. Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă. Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală. Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine. Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene. Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi. Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite. Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard. Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic. Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John. La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm. Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute. La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii. Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John. Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi… Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele. Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui. Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal. Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise. Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele. Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor. Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă, Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că… Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor. — Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat. Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia. — Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri. — Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul. Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef. Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris. Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei. La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei. Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant. Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei. Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă. — Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba? Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei. — Ştii doar, de câte ori te privesc… Vera îl întrerupse, ridicând mâna. — Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau… — Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti. Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale. — Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani? Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum… Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze. — Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard. — Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim… — Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard. — Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea. Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut? Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John? Bernhard clătină din cap. — Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline. Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera. Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John. — Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta? Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea. — Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa? Vera spera din tot sufletul că nu pălise. — Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta? — Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra, Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit. — Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme. Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important. — Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?     [1] formă de organizare economică datând din evul mediu (n.t.) [2] Celebră societate de asigurări londoneză.    

Soaptele noptii de Judith McNaught  Capitolul 1 O urmărea deja de trei zile, studiind-o. Aşteptând. Îi cunoştea de-acum obiceiurile, programul. Ştia la ce oră se scula dimineaţa şi la ce oră se culca seara. Ştia că noaptea citea în pat, sprijinită în perne. Ştia titlul cărţii pe care o citea şi că o punea cu faţa în jos, pe noptieră, înainte de a stinge veioza. Ştia că părul ei des, blond era natural, iar culoarea aceea uluitoare, albastru-violet a ochilor, nu era rezultatul lentilelor de contact pe care le purta. Ştia că îşi cumpăra fardurile de la farmacie şi că îi trebuiau exact douăzeci şi cinci de minute ca să se pregătească să plece la muncă, dimineaţa. În mod clar, o interesa mai mult să fie curată şi îngrijită decât să-şi scoată în evidenţă atuurile fizice. Pe el, totuşi, îl interesau mai mult considerabilele ei atuuri fizice. Dar nu acum şi nu pentru motivele „obişnuite”. La început avusese foarte mare grijă să nu o scape din vedere, asigurându-se totodată să nu fie văzut de ea, dar precauţiile lui veneau mai mult dintr-un obicei decât din necesitate. Cu o populaţie de 150.000 de locuitori dintre care 15.000 erau studenţi, micuţul orăşel Bell Harbor de pe coasta estică a Floridei era suficient de mare, pentru ca un străin să se poată mişca neobservat printre oameni, dar nu atât de mare, încât să îşi piardă din vedere prada, într-o îmbârligătură de autostrăzi şi şosele rapide, metropolitane. Astăzi o urmărise în drum spre parcul oraşului, unde îşi petrecuse după-amiaza înmiresmată dar răcoroasă de februarie, înconjurat de adulţi veseli care beau bere şi de copii zgomotoşi, care veniseră acolo pentru picnicul şi petrecerile organizate de Ziua Preşedintelui. Nu-i plăceau copiii în jurul lui, mai ales copiii cu mâini lipicioase şi feţe pătate, care treceau peşte picioarele lui în timp ce se alergau unii pe alţii. Îi strigau „Hei, domnule!” şi-l rugau să le arunce înapoi mingiile de baseball. Cât despre părinţii lor, atenţia acestora se îndreptase atât de des asupra lui, încât părăsise câteva bănci confortabile, fiind forţat acum să-şi găsească adăpost şi anonimat sub un copac cu un trunchi aspru, de care era neplăcut să se sprijine şi cu rădăcini groase, noduroase, care făceau imposibilă aşezarea pe jos. Totul începea să-l enerveze şi ştia că răbdarea lui ajunsese la sfârşit. Ca şi pânda şi aşteptarea. Ca să-şi mai domolească enervarea, începu să se gândească la planurile lui pentru ea, în timp ce îşi urmărea atent prada. În clipa aceea, Sloan cobora tocmai dintr-un copac uriaş, din care încercase să recupereze un zmeu care arăta ca un vultur negru, cu aripile întinse stropite cu galben strălucitor. La baza copacului, un grup de copii între cinci şi şase ani scoteau strigăte de felicitare. În spatele lor stătea un grup de adolescenţi, cu toţii băieţi. Copiii mici erau interesaţi să-şi capete zmeul înapoi; adolescenţii erau interesaţi de picioarele frumos formate, bronzate, ale lui Sloan Reynolds, în timp ce apăreau încet dintre ramurile groase ale copacului. Băieţii îşi dădeau coate, holbându-se la ea, iar el înţelegea motivul acestei minore enigme masculine: dacă ar fi fost vorba de o fată de douăzeci de ani, aceste picioare ar fi fost remarcabile, dar pentru o poliţistă de treizeci de ani, erau un fenomen. De obicei el era atras de femeile înalte, voluptoase, dar Sloan nu avea nici măcar un metru şaizeci, sâni frumoşi şi un trup zvelt, graţios, atrăgător, deşi departe de a fi voluptuos. Nu era ea candidata ideală pentru un concurs de fotomodele, dar în şortul kaki şi bluza tricotată de un alb strălucitor, cu părul acela blond prins la spate într-o coadă de cal, avea un aer atât de proaspăt şi de firesc, încât îl atrăgea, pe moment. Un strigăt dinspre terenul de basebal îi făcu pe doi dintre băieţii mai mari să-şi întoarcă privirile în direcţia lui, obligându-l să-şi ducă la gură paharul de hârtie cu oranjadă ca să-şi ascundă faţa, dar gestul era mai mult automat decât necesar. Ea nu îl observase în ultimele trei zile de când o urmărea din alei şi de după intrări, aşa încât nu ar fi găsit nimic sinistru la un bărbat singur, într-un parc ticsit cu cetăţeni cuminţi care se bucurau de mâncarea gratuită şi de spectacole, chiar dacă l-ar fi observat. De fapt, îşi spuse râzând în sinea lui, era incredibil de stupid de nechibzuită când se afla în afara serviciului. Nu se uitase peste umăr când îi auzise paşii, într-una din seri; nici măcar nu-şi încuiase maşina după ce o parcase. Ca majoritatea poliţiştilor din oraşele mici, avea un fals sentiment de siguranţă în propriul ei orăşel, o invulnerabilitate conferită de insignă şi de pistolul pe care-l purta şi de secretele cetăţenilor, tocite şi atât de bine ştiute de ea. Totuşi, ea nu avea secrete pentru el. În mai puţin de şaptezeci şi două de ore aflase toate datele vitale despre ea, vârsta, înălţimea, numărul carnetului de conducere, situaţia conturilor din bancă, venitul anual, adresa de acasă – genul de informaţii pe care le obţineai uşor pe internet, dacă ştiai unde să cauţi. Avea în buzunar o fotografie a ei, dar toate aceste informaţii combinate erau minore în comparaţie cu ceea ce ştia acum. Mai luă o gură de oranjadă călâie, luptând cu un nou impuls de nerăbdare. Uneori era atât de directă, de impecabilă şi de previzibilă încât îl amuza; alteori era neaşteptat de impulsivă, ceea ce o făcea imprevizibilă, iar imprevizibilul făcea lucrurile riscante, periculoase pentru el. Aşa încât continuă să aştepte şi să urmărească. În ultimele trei zile strânsese toate acele părticele şi piese misterioase care în mod normal îţi construiesc imaginea totală a unei femei, dar în cazul lui Sloan Reynolds imaginea era încă înceţoşată, complexă, confuză. Strângând zmeul în mâna stângă, Sloan coborî cu grijă spre cea mai de jos ramură; apoi sări jos şi înmână zmeul proprietarului, în uralele şi aplauzele pline de încântare ale mânuţelor micuţe. — Mulţumesc, Sloan!, spuse Kenny Landry roşind de plăcere şi de admiraţie, în timp ce-şi lua zmeul înapoi. Lui Kenny îi lipseau cei doi dinţi din faţă, făcându-l uşor sâsâit, două detalii care o înduioşau teribil pe Sloan, care fusese colegă de liceu cu mama lui. — Lui mami i-a fost groază să nu păţeşti ceva, dar eu puteam paria că ţie nu ţi-e niciodată frică. De fapt lui Sloan îi fusese cumplit de frică în timp ce cobora printre crengile stufoase care-i agăţau şortul, arătându-i prea mult din picioare. — Fiecare se teme de câte ceva, îi spuse Sloan reprimându-şi pornirea imperioasă de a-l îmbrăţişa, riscând astfel să-l facă să se jeneze cu această manifestare publică a afecţiunii. Se mulţumi să-i ciufulească doar părul castaniu. — Eu am căzut o dată dintr-un copac! mărturisi o fetiţă într-un şort roz şi un maieu roz cu alb, zgâindu-se la Sloan cu smerită admiraţie. Şi m-am rănit la umăr, adăugă Emma cu timiditate. Avea un păr roşu, creţ, tuns scurt, pistrui pe năsuc şi o păpuşă jerpelită în mâini. Butch Ingerstroll era singurul copil care refuza să fie impresionat. — Se presupune că fetele ar trebui să se joace cu păpuşile. Băieţii se caţără în copaci, o informă el pe Emma. — Învăţătoarea mea zice că Sloan este o adevărată eroină, declară ea strângând şi mai tare păpuşa jerpelită, ca şi cum gestul i-ar fi dat curaj să vorbească. Îşi ridică ochii spre Sloan şi izbucni: — Învăţătoarea mea zice că ţi-ai riscat viaţa ca să-l salvezi pe băieţelul care a căzut în puţ. — Învăţătoarea ta este foarte amabilă, spuse Sloan ridicând de jos sfoara zmeului şi începând să o înfăşoare pe degete. Şi mama Emmei fusese colegă de clasă cu Sloan şi în timp ce se uita când la Kenny, când la Emma, Sloan nu se putea decide care dintre ei era mai adorabil. Mersese la şcoală cu părinţii celor mai mulţi dintre copiii aceştia şi în timp ce zâmbea spre cercul feţişoarelor fascinate, îndreptate spre ea, vedea asemănările uluitoare cu fostele ei colege. Înconjurată de copiii fostelor ei colege de clasă, Sloan simţi o dorinţă teribilă de a avea un copil al ei. În ultimul an această dorinţă de a avea un copil al ei, un băieţel sau o fetiţă, pe care să-l strângă în braţe şi să-l iubească şi să-l ducă la şcoală, devenise aproape o nevoie care câştiga în intensitate cu o viteză şi cu o forţă alarmante. Îşi dorea o micuţă Emma sau un micuţ Kenny pe care să-l ocrotească, să-l iubească şi să-l înveţe. Din nefericire însă, dorinţa ei de a-şi lega viaţa de a unui bărbat nu crescuse câtuşi de puţin. De fapt, chiar dimpotrivă. Ceilalţi copii se holbau la Sloan cu nedisimulată veneraţie, dar Butch Ingersoll era hotărât să nu se lase impresionat. Tatăl şi bunicul lui fuseseră stelele fotbalului, în liceu. La şase ani, Butch nu avea doar constituţia lor solidă, moştenindu-le şi bărbia pătrată şi fanfaronada macho. Bunicul lui era şeful poliţiei şi şeful lui Sloan. Butch îşi împinse bărbia în faţă, amintindu-i lui Sloan de Şeful Ingersoll. — Bunicul zice că orice poliţist l-ar fi putut salva pe copilul acela, doar că cei de la televiziune au făcut mare tam-tam pentru că eşti femeie-poliţist. În urmă cu o săptămână, Sloan pornise în căutarea unui copilaş dat dispărut şi sfârşise coborând într-un puţ ca să-l salveze. Televiziunea locală culesese povestea copilului dispărut, iar apoi media din Florida culesese povestea acţiunii de salvare. La trei ore după ce coborâse în puţ şi după ce petrecuse momentele cele mai terifiante din viaţa ei, Sloan ieşise afară ca „eroină”. Murdară şi epuizată, Sloan fusese ovaţionată cu urale asurzitoare de către cetăţenii din Bell Harbor, care se adunaseră să se roage pentru siguranţa copilului şi cu strigătele reporterilor care se adunaseră să se roage pentru o ştire suficient de interesantă ca să le asigure rating-ul. După o săptămână, notorietatea şi vâlva începuseră în sfârşit să se mai domolească, dar nu suficient de repede pentru Sloan. Ea găsea rolul de star media şi de erou local nu doar comic de nepotrivit ci şi deconcertant. Într-o parte a spectrului, nu avea voie să-i dezamăgească pe cetăţenii din Bell Harbor, care o priveau acum ca pe o eroină, un ideal, un model pentru femei. Pe de altă parte, trebuia să se descurce cu căpitanul Ingersoll, bunicul de cincizeci şi cinci de ani al lui Butch, misogin înveterat, care privea fapta involuntar eroică a lui Sloan ca pe o „ostentaţie deliberată” şi prezenţa ei în forţele poliţiei sale, ca pe un afront adus demnităţii lui, ca pe o provocare a autorităţii lui, o greutate pe care era obligat să o poarte până când va putea găsi o cale să se descotorosească de ea. Cea mai bună prietenă a lui Sloan, Sara Gibbon, sosi la locul evenimentelor exact când Sloan terminase de înfăşurat sfoara zmeului într-un mosorel pe care i-l oferi cu un zâmbet lui Kenny. — Am auzit aplauze şi ovaţii, spuse Sara uitându-se la Sloan, apoi la micul grup de copii şi apoi la zmeul-şoim cu aripa galbenă la vârf, frântă. Kenny, ce s-a întâmplat cu zmeul tău?, întrebă Sara zâmbindu-i şi făcându-l să se lumineze tot. Sara avea acest efect asupra bărbaţilor de orice vârstă. Cu părul ei acaju, strălucitor, tuns scurt, cu ochii verzi, strălucitori şi cu trăsăturile ei fine, Sara îi putea opri pe bărbaţi din drumul lor cu o singură privire. — S-a agăţat în copac. — Da, dar Sloan l-a luat de acolo, îl întrerupse Emma aprinsă, îndreptând un degeţel durduliu spre vârful copacului. — S-a căţărat până sus de tot, îi luă Kenny vorba din gură şi nu i-a fost deloc frică, pentru că este curajoasă. Sloan simţi, ca o viitoare-cândva-mamă, că trebuia să corecteze această impresie, în faţa copiilor. — Să fi curajos nu înseamnă că nu ţi-e niciodată frică. Să fi curajos înseamnă că deşi îţi este frică, faci totuşi ceea ce trebuie să faci. De exemplu, spuse ea zâmbindu-i micului grup, voi sunteţi curajoşi când spuneţi adevărul, chiar dacă vă este frică să nu daţi cumva de necaz. Asta înseamnă să fii cu adevărat, cu adevărat, curajos. Sosirea la faţa locului a lui Clarence Clovnul, cu un mănunchi de baloane uriaşe, îi făcu pe toţi copiii să se întoarcă la unison şi câţiva dintre ei se îndepărtară pe loc, lăsându-i în urmă doar pe Kenny, pe Emma şi pe Butch. — Mulţumesc că mi-ai dat jos zmeul, spuse Kenny zâmbind din nou cu zâmbetul lui irezistibil, cu doi dinţi lipsă. — Cu plăcere, spuse Sloan înfrângându-şi imposibilul impuls de a-l lua şi a-l strânge în braţe – cu maieul lui pătat, cu faţa lipicioasă, cu tot. După care cei trei copii se întoarseră şi se îndepărtară, comentând cu glas tare gradul real de curaj al lui Sloan. — Miss Memullin a avut dreptate. Sloan este o adevărată eroină în viaţă, declară Emma. — Este cu adevărat foarte curajoasă, stabili Kenny. Butch Ingersoll se simţi obligat să califice şi să limiteze complimentul. — Este curajoasă pentru o fată, declară el expediind subiectul, amintindu-i şi mai mult unei Sloan amuzate, de Şeful Ingersoll. În mod ciudat, micuţa, timida Emma a fost cea care a sesizat insulta. — Fetele sunt la fel de curajoase ca şi băieţii. — Nu sunt! Ea nici n-ar fi trebuit măcar să se facă poliţist. Asta e o meserie pentru bărbaţi. De aceea li se şi zice poliţişti. Emma se simţi cumplit de jignită de această ultimă insultă la adresa eroinei ei şi declară cu voce ascuţită: — Mama mea spune că Sloan Reynolds ar trebui să fie poliţist şef! — Ah, da? ripostă Butch Ingersoll. Ei bine, bunicul meu este poliţist şef şi spune despre ea că este o adevărată pacoste! Bunicul meu spune că ar trebui să se mărite şi să facă copii. Pentru asta sunt făcute fetele! Emma deschise gura să protesteze, dar nu-i trecu nimic prin cap. — Te urăsc, Butch Ingersoll, strigă ea în schimb şi o luă la fugă, strângându-şi păpuşa, o feministă în faşă, cu lacrimi în ochi. — Nu ar fi trebuit să spui asta. Ai făcut-o să plângă, îl atenţionă Kenny. — Cui îi pasă?, spuse Butch, un închistat în faşă, cu aceeaşi mentalitate ca a bunicului său. — Dacă mâine o să fi drăguţ de tot cu ea, poate că o să te ierte pentru ce ai spus, decise Kenny Un politician în faşă, ca şi tatăl lui.   Capitolul 2 Când copiii se îndepărtaseră suficient, Sloan se întoarse spre Sara şi spuse cu un zâmbet ciudat: — Până mai adineauri nu reuşisem să decid dacă vreau să am un băieţel sau o fetiţă. Acum ştiu. În mod categoric, vreau o fetiţă. — Ca şi cum ai avea de ales, glumi Sara, obişnuită cu această topică a conversaţiei, care devenise tot mai frecvenţă. Şi în timp ce încerci să te decizi asupra sexului copilului tău încă neconceput, îţi pot sugera să te străduieşti ceva mai mult pentru găsirea unui eventual tată şi soţ? Sara ieşea constant şi de câte ori ieşea cu cineva nou – ceea ce se întâmpla frecvent, se interesa în mod sistematic de prietenii acestuia, cu intenţia precisă de a găsi pe cineva potrivit pentru Sloan. De îndată ce selecta o posibilă partidă, începea campania de a i-o prezenta lui Sloan. Şi indiferent de numărul mare al încercărilor ei eşuate de peţire, nu renunţa niciodată să încerce, pentru că efectiv nu putea înţelege cum era posibil ca Sloan să prefere o seară singură, acasă, uneia în compania unui bărbat rezonabil de atrăgător, indiferent cât de puţine ar fi avut ei în comun. — Pe cine ai în cap de data asta? întrebă îngrijorată Sloan, în timp ce traversau parcul spre corturile şi chioşcurile montate de întreprinzătorii locali. — Există un chip nou chiar acolo, spuse Sara arătând cu capul spre un bărbat înalt, în pantaloni cafenii şi o jachetă galben pal, care, sprijinit de un copac, privea copiii adunaţi în jurul lui Clarence Clovnul, care tocmai transforma cu repeziciune două baloane roşii în doi elani roşii, cu coarne. Faţa umbrită era în profil şi bărbatul sorbea dintr-un pahar mare, din carton. Sloan îl observase ceva mai devreme, privind-o când vorbea cu copiii după recuperarea zmeului, dar de vreme ce acum urmărea acelaşi grup, presupuse că era un tată desemnat să se ocupe de progenitura lui. — Este deja tatăl cuiva, spuse ea. — De ce spui asta? — Pentru că de o jumătate de oră se uită la acelaşi grup de copii. Sara nu era dispusă să renunţe. — Doar pentru că se uită la copii, nu înseamnă că unul dintre ei este al lui. — Atunci de ce crezi că-i urmăreşte? — Păi, ar putea să fie… — Un pervers? sugeră Sloan sec. Ca şi cum ar fi simţit că se vorbea despre el, bărbatul îşi aruncă paharul de carton în coşul de gunoi de lângă pom şi se îndepărtă în direcţia unde cea mai nouă achiziţie a serviciului de pompieri strânsese o considerabilă mulţime de privitori. Sara se uită la ceas. — Ai noroc. Oricum, azi nu am timp de peţit. Mai am încă trei ore de serviciu, în cortul nostru. Era vorba de cortul având ca temă designul de interior, în care Sara distribuia broşuri însoţite de sfaturi gratuite. — Niciun mascul rezonabil de atractiv nu s-a oprit să ia o broşură, până la ora asta. — Doar ciurucuri, glumi Sloan. — Ai dreptate, conveni solemn Sara în timp ce înaintau pe alee. Oricum, am decis să închid cortul pentru un sfert de oră, în cazul în care vrei să mănânci ceva. Sloan se uită la ceas. — Peste cinci minute sunt programată să preiau cortul nostru, pentru o oră. O să trebuiască să aştept să ies din tură ca să mănânc ceva. — În regulă, dar stai departe de chili, cu orice preţ! Aseară a fost un fel de întrecere cine face cel mai iute chili şi Pete Salinas a câştigat concursul. Se pare că el face cel mai iute chili din toată Florida iar oameni în toată firea se înghesuie să încerce să-l mănânce, deşi este făcut din jumătate ardei jalapeno şi jumătate fasole boabe. Ăştia-s bărbaţii. A dovedi că pot mânca chili iute este în mod categoric o chestiune bărbătească, explică Sara cu încrederea femeii care a cercetat cu atenţie şi plăcere subiectul simţindu-se expertă în materie de bărbaţi. În ciuda calificării Sarei, Sloan avea dubii privind concluzia trasă. — Poate că chili ăsta nu este chiar atât de iute pe cât crezi tu. — Ah, ba da, este. De fapt, nu este doar iute, este letal. Shirley Morrison de la cortul de prim ajutor mi-a spus că în ultima oră au tot venit la ea victimele chiliului lui Pete, plângându-se de toată gama, de la dureri de burtă, la crampe şi la diaree. Cortul poliţiei era amplasat în partea de nord a parcului, imediat lângă lotul de parcare, iar cortul Sarei se afla la vreo treizeci de metri distanţă. Sloan voia tocmai să comenteze ceva pe tema aceasta, când maşina de poliţie a căpitanului Ingersoll se opri scurt în apropierea cortului. Ingersoll îşi extrase trupul greoi de pe bancheta din faţă şi trânti portiera, apoi se îndreptă spre cortul lor, conversă scurt cu locotenentul Caruso şi începu să scruteze zona, cu faţa încruntată. — Dacă aş şti să citesc chipurile oamenilor, aş zice că după mine se uită, spuse Sloan oftând. — Parcă ziceai că mai ai cinci minute până îţi începe schimbul. — Da, dar asta nu contează… Sara, izbucni ea, uite cine aşteaptă în faţa cortului tău! Doamna Peale, cu câte o pisică sub fiecare braţ. Doamna Cliffors Harrison Peale III era văduva unuia dintre cetăţenii fondatori ai orăşelului Bell Harbor şi unul dintre cei mai bogaţi locuitori. — Este un client cu un potenţial fantastic, aşteptând sfaturile tale excelente. Deşi este capricioasă. Şi foarte pretenţioasă. — Din fericire, eu sunt foarte răbdătoare şi foarte flexibilă, spuse Sara şi Sloan râse când Sara o rupse la fugă, la stânga, spre cortul ei. Sloan îşi netezi părul în coada de cal, verifică să se asigure că bluza albă, tricotată, era bine vârâtă în cureaua şortului ei kaki şi o luă la dreapta, spre cortul secţiei de poliţie.

Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras „Şi a avut mereu un fel al ei de a-şi broda fragilitatea. Îşi aduna bucăţile şi le transforma în ceva frumos.” R.M. Drake                                                                   Prolog Primul băiat de care m-am îndrăgostit obişnuia să mă încânte cu poveşti despre regi şi regine, despre război şi pace şi despre cum spera ca într-o zi să fie eroul cuiva. Empatizam cu aventurile sale nocturne, uitându-mă cum îşi flutura vioi braţele în timp ce îşi spunea poveştile şi iubind felul în care ochii lui verzi străluceau când râdeam la glumele lui. El m-a învăţat ce înseamnă să fii atinsă şi sărutată cu pasiune. Mai târziu, m-a învăţat durerea care se simte când pierzi pe cineva de care ai ajuns să te ataşezi. Singurul lucru despre care a uitat să mă înveţe a fost cum să controlez strânsoarea pe care am simţit-o în piept, după ce a frânt şi urma de suflet ce-mi rămăsese. Întotdeauna m-am întrebat dacă am ratat eu lecţia asta. Acum mă întreb dacă nu cumva şi el încerca să-şi dea seama de asta sau dacă pur şi simplu nu a simţit nimic niciodată. Capitolul unu Se spune că metoda cea mai buna pentru a merge mai departe este să te detaşezi de trecut, ca şi cum detaşarea este partea uşoară. Ca şi cum să încerci să estompezi sau să ştergi trei ani de amintiri bune şi rele este ceva ce poţi face într-o singură zi. Eu ştiu că nu e aşa, pentru că în două săptămâni se va împlini un an, iar amintirea lui este la fel de puternică, de parcă ar fi încă aici. Sandalele lui cu San Francisco Giants sunt încă în faţa chiuvetei, exact unde le-a lăsat. Mirosul sau încă persistă pe unele dintre cămăşile lui, cele pe care încă nu am apucat să le port la culcare. Prezenţa i se simte puternic, chiar şi în absenţa lui. În timp ce mă plimb prin casă, asigurându-mă că tot ce a rămas de la el nu este la vedere, ştiu că, pentru mine, acesta este un pas uriaş în procesul de detaşare. Sunt în bucătărie, lipesc cu scotch ultimele cutii, când aud zăngănit de chei, urmat de sunet de tocuri pe podeaua de lemn masiv. Încă un sunet de care îmi va fi dor, sunt sigură, odată ce voi părăsi acest loc. — Estelle? strigă cu voce delicată şi melodioasă. — În bucătărie. Îmi şterg mâinile de blugi şi mă îndrept către ea. — Hei, ai făcut multă treabă azi-noapte, spune, zâmbind trist, cu ochii strălucindu-i, în timp ce se uită de jur împrejur la locul aproape gol. Are acelaşi păr creţ şi vâlvoi şi ochi expresivi de culoarea caramelului pe care îi avea şi fiul ei. Întâlnirea cu ea face ca sufletul să mă doară din nou. Ridic din umeri şi îmi muşc interiorul obrazului ca să nu plâng. Orice ca să nu plâng din nou din cauza asta, mai ales că n-am mai făcut-o de mult. Când Felicia mă trage în braţele ei, expir uşor şi încerc să nu mă pierd cu firea de tot. Încerc să fiu puternică pentru ea şi Phillip. Wyatt a fost singurul lor copil şi, pe cât de grea este pierderea lui pentru mine, pot doar să-mi imaginez cât de goi pe dinăuntru trebuie să se simtă ei. De obicei, nu plângem când ne întâlnim, nici măcar când trece pe aici, dar vânzarea acestei locuinţe reprezintă mai mult decât a ne lua rămas-bun de la o casă. Înseamnă să lăsăm în urmă dimineţile de Crăciun şi cinele de Ziua Recunoştinţei. Înseamnă să spunem „Wyatt, te iubim, dar viaţa merge înainte”. Şi chiar merge, ceea ce este unul dintre motivele pentru care mă simt vinovată. Viaţa continuă, dar de ce trebuie să continue fără el? — O să fie bine, îi spun, ştergându-mi obrajii umezi în timp ce mă îndepărtez din braţele ei. — O să fie. O să fie. Wyatt nu ar vrea să ne prăbuşim din cauza unei case. — Nu, cu siguranţă ne-ar considera fraiere pentru că jelim o structură, spun, râzând uşor. Dacă ar fi fost după Wyatt, lumea ar locui în corturi şi s-ar spăla cu apă de ploaie. — Da, şi ar fi tăiat şi gazul, pentru că oricum nu găteaţi, ci comandaţi mereu de mâncare, adaugă ea. Dăm din cap şi noi lacrimi ni se formează în timp ce râsul piere şi liniştea se aşterne în jurul nostru. — Eşti sigură că nu vrei să stai cu Phillip şi cu mine? mă întreabă, în timp ce mergem din cameră în cameră, asigurându-ne că nu am uitat ceva. De mâine, agentul imobiliar o să înceapă să prezinte casa şi trebuie să arate perfect pentru potenţialii cumpărători. — Nu. Victor s-ar simţi foarte ofensat dacă nu i-aş accepta oferta. Probabil ar aduce vorba despre faptul că nu am vrut să merg la acelaşi colegiu cu el, că nu-mi place aceeaşi echipă de fotbal şi că nu mi-am plătit datoria şi nu i-am spălat rufele pentru un an atunci când eram la liceu. Cred că de-aia e atât de nerăbdător să mă mut cu el, de fapt. Umerii Feliciei se zguduie de râs. — Bine, atunci salută-l din partea mea şi invită-l la cină cu noi duminică. Ne-ar plăcea să ne viziteze. — Sigur, răspund, zâmbetul dispărându-mi când observ sandalele de pe jos. — Vrei să le iau eu sau vrei să le păstrezi? — Eu… Fac o pauză pentru a respira, tremurând. Poţi să le iei tu? Nu cred că pot suporta să mă uit la ele în fiecare zi într-o locuinţă nouă. Deja îi păstrez toate tricourile şi oricum nu-mi vin sandalele lui, sunt cu vreo cinci numere mai mari, dar sunt preferatele lui. Erau. Erau preferatele lui. Asta e ceva la care psihologul m-a pus să lucrez: să vorbesc despre Wyatt la trecut. Uneori nu-mi vine să o zic, dar am făcut progrese. O perioadă am trăit într-o falsă realitate, în care Wyatt era plecat într-o călătorie de afaceri sau ceva de genul ăsta. Îi plăcea foarte mult să călătorească singur şi să lase diferitele culturi să-i influenţeze picturile. După o lună am început să accept că nu se mai întoarce. După trei, la cererea psihologului, am început să-i pun lucrurile în cutii, ca să nu-mi mai reamintească în mod constant. Înlăturarea lor nu a ajutat prea mult. Casa îmi amintea de el şi nici studioul nostru nu putea fi împachetat. Era ceva cu care trebuia să învăţ să trăiesc… viaţa fără el. După şase luni am putut să intru şi să ies din ambele locuri fără ca inima să mi se strângă în piept de fiecare dată. Iar acum, un an mai târziu, cred că sunt gata să merg mai departe. Dacă moartea subită a lui Wyatt m-a învăţat ceva, a fost faptul că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la maximum. Este ceva ce înţeleg, dar totuşi, în unele zile, trebuie să fac eforturi ca să pun asta în aplicare. — Scumpo, tot ce a lăsat în urmă este al tău, ştii asta, spune Felicia. Nici nu-mi dau seama că încă plâng până nu simt pe buze gustul sărat al lacrimilor. Încerc să-i mulţumesc, dar vorbele îmi rămân blocate în gât, sub bolovanul care s-a instalat acolo. După o ultimă privire împrejur, ne îmbrăţişăm şi îi promit că ne vom vedea duminică. În timp ce merg spre maşină, mă uit peste umăr, lăsându-mi inima să se strângă pentru ultima dată, înainte să mă urc în maşină şi să plec. Amintirile… tihna… trecutul… toate devin o imagine îndepărtată în oglinda retrovizoare în timp ce mă îndrept spre casa fratelui meu. Îmi verific în minte o listă de lucruri de făcut, când soneria unui telefon îmi întrerupe gândurile. — Hei, cum a mers? întreabă Mia în loc de salut. — A fost OK. Un pic trist, dar nu îngrozitor. — Îmi pare rău că nu am putut fi acolo. A venit Felicia să ia câte ceva din lucrurile lui? Cum se mai simte? — Se simte bine. Arată bine. — Mai ieşim mâine-seară? întreabă Mia încet, parcă tatonând. — Dacă rămânem într-un singur bar, merg. Nu am chef de mers din bar în bar şi de rutina de studenţi care îţi place ţie. Mia nu s-a descotorosit de partea ei sălbatică de când am absolvit şi ne-am început vieţile de „oameni maturi”. Oricât mi-ar plăcea să-mi petrec timpul cu ea, nu pot să-mi umplu ficatul cu cantităţi enorme de apă, după ce l-am înecat în alcool cu o noapte înainte, săptămânal, cum face ea. — OK, nu batem barurile. Oricum am o întâlnire la un brunch sâmbătă dimineaţă şi nu pot să arăt ca dracu’, deci o s-o luăm uşor. — O întâlnire? întreb, încruntându-mă, în timp ce intru în parcarea fratelui meu. — Întâlnire pe neve. Îl cheamă Todd. Este custode la muzeul Pelican. Maria pare să creadă că ne-am potrivi perrrfect, spune ea, rostogolind exagerat r-urile ca să o imite pe prietena ei scriitoare din Italia. — Hm… nu cred că am auzit de vreun Todd, îi spun. Eu şi Mia ne cunoaştem de când mă ştiu. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene din copilărie şi, când au crescut, s-au măritat cu bărbaţi care erau, la rândul lor, cei mai buni prieteni. Spre dezamăgirea mamelor noastre, ne-am dat seama devreme că istoria nu se va repeta în cazul nostru, atunci când Mia se tot combina cu băieţii răi, în timp ce eu preferam tipii tăcuţi. — La naiba! Speram să-l cunoşti. Nu-i cunoşti tu pe toţi cei din lumea artei? Todd Stern? spune ea, cu o notă de speranţă în voce. Mă pufneşte râsul, pentru ca nu e departe de adevăr. Wyatt şi cu mine am deschis galeria-studio Paint it Back acum câţiva ani şi, adunând cunoştinţele noastre dintre artişti şi proprietari de galerii cu cele ale Miei din lumea fotografiei, ştiam cam pe toată lumea. Ei bine, e clar că nu chiar pe toată lumea. — Nu. Rob nu-l cunoaşte?

Capitolul 1 Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând. De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică. După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica... Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc. După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale... Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi. Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos. Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind. La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei... Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult. Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale. În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor. La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere. Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni. Îşi adusese brusc aminte de ceva. Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin. Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă. Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...” În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu. În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale. Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea. — De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru. Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare. — Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia! Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit. La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia. Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii. De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea. La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei... Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi. Mariette oftă adânc. Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite. Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi. Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile. Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli? Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie. Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară. Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori? În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită... Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie... Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil. Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului. Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului! Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă. Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului. Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei: — Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul. Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole. Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării... Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă. Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare. În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare. La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor. Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit. Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie... Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui. Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce. Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani... Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale. Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister? Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice. Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă. Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă. Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei. În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui. Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei. Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp. Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor. Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui. Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei: — Mariette, aş vrea să-ţi prezint... Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup. — Mariette! insistase Henrik. Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri... Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă... După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos: — Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc. Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris... Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor... Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea. Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos. Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman   Imediat ce mâinile lui îi atinseră trupul, ştiu că jocul era serios... Prins la înghesuială într-o saună plină de aburi, Tucker Morgan nu-i putea spune nu femeii aproape goale care fusese cea mai bună prietenă a mamei lui, dar nu putea nici s-o lase pe lasciva Lainey Cooper să-i distragă atenţia de la misiunea lui: aceea de a afla ce fel de afaceri veroase se desfăşurau la Sunset Shores. Mătuşa Lillian jurase că el ar fi fost capabil să afle secretele oricui, în timp ce efectua masajele, dar Tucker simţea că drăgălaşa şi rebela Lainey ştia mai multe decât spunea! Cu farmecul şi mângâierile lui, putea oare să descopere adevărul?   Scriind cu umor picant şi o delicioasă prezenţă de spirit, Donna Kauffman ne oferă o sclipitoare povestire în care misterul şi înfiriparea dragostei concurează în proporţii egale!     – Măi frate, da' bine mi-ar mai fi prins un tip ca tine, în Philly, spuse Lainey. Ceva dinlăuntrul lui Tucker fremătă, făcându-l deodată să-şi simtă inima mai caldă, mai grea, mai plină. Îşi dădu seama că nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să sară în ajutorul ei. – Oriunde şi oricând. – Păzeşte-te de ofertele făcute în grabă, îl preveni Lainey, însă pe sub tonul răutăcios i se simţea o senzualitate pârjolitoare ce-şi croi drum până în inima lui. – Pe asta n-am s-o regret niciodată, spuse el, încet. Lainey dădu să se întoarcă, dar ceva din ochii ei, o anume licărire de vulnerabilitate care-l durea cu atât mai mult cu cât apăruse din cauza lui, îl făcu să întindă o mână pentru a-i atinge bărbia. – N-am vrut să te pun înr-o situaţie neplăcută, spuse Tucker, încet. Şi n-a fost o replică prefabricată. Ştiu că abia ne-am cunoscut, dar am vorbit serios, Lainey. Privirea îi coborî spre buzele ei şi fu nevoit să facă tot ce putea pentru a nu-şi apleca gura într-acolo, lăsând sărutul să exprime ceea ce cuvintele nu erau în stare. Apoi, reveni cu ochii către ai ei. – Dacă pot face vreodată ceva pentru tine, nu trebuie decât să mi-o ceri.            Prolog   Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacţie, în timp ce nişte degete puternice îi frământau spatele gol. – Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup. Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea ştia engleza. – Cred că m-am îndrăgostit. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere. – Da? întrebă el, în timp ce simţea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă. – Sauna vă aşteaptă, domnule. Privată, aşa cum aţi cerut. Zâmbind, Tucker îşi rezemă capul de masă. – Mulţumesc. Cere şi ţi se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferenţă de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă. Steph îşi reluă masajul apăsat al şalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Îşi lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător. Slujba sa de şef al unei agenţii internaţionale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un şef care se implica personal, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente şic, de unde coordona strategiile de intrare şi ieşire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopţilor ploioase cu fulgere şi trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină şi să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său. O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate. Tucker se ridică în capul oaselor şi se înfăşură cu un prosop alb peste şolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme. – Nu eşti un Yuan Li, Stephan, dar tragi nişte frecţii nemaipomenite. Maseurul se mulţumi să dea din cap şi ieşi pe uşă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, îşi spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienţi ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relaţii cu clienţii lui. Ieşi pe uşa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaţilor de la băile Hotelului Fairmont, şi ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului şase. Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal şi închise uşa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, îşi spuse el. Luă o carafă mică de porţelan şi turnă puţină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe braţe. Mda. Asta era ceea ce-şi dorea, pentru asta îşi vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi telefonul din străinătate şi pauza îndelungată din momentul când îl şocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu ştiu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul. Timpul. Timp pentru el însuşi. Nimeni cu care să-şi bată capul, în faţa căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei. Probabil aţipise căci, pe neştiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Nişte degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie. Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund. – Ei! Înhăţându-şi prosopul, Tucker se rostogoli în poziţie şezând, inspirând şuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată. – Ce naiba... Privind prin ceaţă, văzu o femeie scundă stând în faţa lui. Rămas cu gura căscată. Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ţi vezi orice rudă trecută de şaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb. – Mătuşă Lillian? – În carne şi oase. Tucker coborî privirea. Mai mult în carne. Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calităţi iritante. – Şi-i o carne a dracului de bună, îşi aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care şi-l înfăşurase strâns pe cap. Ar fi şi cazul, am plătit bani graşi pentru ea. Doctorul Haarhuis şi Sven Distrugătorul sunt foarte fericiţi datorită acestui trup. – Nici nu mă mir, mormăi el; când mătuşa Lillian îşi arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul? – Antrenorul meu personal. A fost mândria Federaţiei Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul. Îşi întinse degetele încărcate de inele, studiindu-şi lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt. – Mda, mă rog, ce-a pierdut Federaţia, am câştigat eu. – Ăsta-i vestiarul bărbaţilor, Lillian. Cum ai intrat aici? – Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată. – Bondarii au nişte ochi mai slabi decât tine. – Am pierdut toată dimineaţa ca să-ţi dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi? – Dacă te-aş vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat. Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii şi viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – şi nu se mişcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un ţipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – şi apucă prosopul de margine. – Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleşeşti. Tucker nu-i spuse că şi el se gândise la acelaşi lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o şedinţă de tortură matinală cu profesioniştii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan. – Totuşi, ai nişte buci drăguţe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul. Îi fusese mai dor de ea decât îşi dăduse seama. Îşi flexă braţele într-o poziţie exagerată de culturist şi, cu accent austriac stricat, spuse: – Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat. Zâmbindu-i, adăugă: – Şi n-am nici o urmă de scalpel pe mine. – Ia seama, băieţaş, îl avertiză Lillian, aţintindu-şi spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câţiva ani de când te-am bătut la funduleţul ăla pietros, încă nu eşti prea mare ca să încasezi câteva curele. – Ce vorbeşti, mătuşă Lil, nu crezi că şi-aşa suntem destul de perverşi? Bătrâna zâmbi. – Termină cu mătuşismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă. – Niciodată! De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui şi, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui. – Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecţiune sinceră. Şi, de bine – de rău, numai pe tine te am. Lillian se aşeză, îl cuprinse cu un braţ şi-l strânse. Tucker încercă să nu tresară. – Şi la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci? Femeia râse. – Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aştept încă unul din biletele alea de avion pe care-ţi place aşa de mult să le trimiţi. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânţui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit. – Cred că e cazul să-ţi mulţumesc. Iar prea bătrână nu poţi fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori. Totuşi, trecuse prea mult timp. Ţinuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanţe, de două ori pe an, dar nu-şi găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de... – Opt ani, spuse el încet. Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet şi vinovăţia. – Chiar a trecut atâta timp? – Mhm. Aproape de şapte ori cât perioada dinainte. Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă şi spuse: – Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale. – Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian. Bătrâna făcu un gest de nepăsare. – Da, da, ţi-am citit scrisoarea. Şi cât de mult aveai de gând să aştepţi până-mi făceai o vizită? O privi prudent. – După câte se pare, nu destul de mult. – Hmm. Nu-ţi prea faci griji în legătură cu moştenirea, aşa-i? – Ce moştenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi laşi nici o para chioară când te-oi duce, şi sper să te ţii de cuvânt. O strânse scurt în braţe. – Voiam să te sun în dimineaţa asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ţi se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăşi încearcă bătrânul şerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb? – Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzaţie trucată pentru conducere imprudentă. Şi-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieţei era oricum o urâţenie. Tucker o ameninţă cu degetul. – Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică şi roşie circuli? Mai ţii minte ce ţi-am spus despre discreţie? Lillian îi alungă îngrijorările: – Nu despre antecedentele mele de şoferiţă e vorba. Am nevoie să-mi faci nişte investigaţii. – Nu sunt detectiv, mătuşă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îţi pot da câteva nume... – Tu îmi eşti cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuţi. Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat. – Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz? – Nu, nu eu. Minerva. Şi două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva... Coborî vocea: – Dubios. "Cucoanele", după cum ştia Tucker, era felul în care îşi numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură şi cosmetică pe care-l avea şi-l administra de şapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături şi cea mai bună prietenă a lui Lillian. Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeaşi vârstă cu Lillian – şaptezeci şi doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre? – Am unele relaţii de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar... Lillian clătină din cap. – Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înşel şi am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin. – Ce anume crezi că au făcut? Aplecându-se spre el, bătrâna îi şopti: – Acu' vreo lună, am ieşit pe uşa din dos să arunc nişte cutii şi am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw şi Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ. – Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbeşti în şoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv? – Era tânăr... – Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puţin vârstnic decât tine? Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată. – Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Şi era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisaţi, cămaşă fină, cravată – dar toate erau negre. – Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur. Mătuşa sa îl privi încruntată. – Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal. – Normal în comparaţie cu ce? Îi dădu o palmă pe umăr. – Şi vorbea destul de agitat. – Furios? întrebă Tucker, frecându-şi locul lovit. – Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Feţele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îţi spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Şi stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca şi cum ar fi avut secrete. – N-ai discutat cu ele despre asta? – Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. O privi lung. Lillian pufni. – Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau aşa ceva, şi am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobişnuit. Nici chiar Minerva. Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână. – Poate se rătăcise şi le cerea îndrumări. – Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice şi Betty Louise? – Sunt convins că există o explicaţie simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o... – Nu-s o babă senilă şi idioată, Tucker. Ştiu ce-am văzut. Şi n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident. Tucker îşi înghiţi un oftat. Bătrâna lua totul în serios. – Încă un "incident"? – M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Ştii că ţi-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătuşa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aş acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorţ foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îţi spun eu, din câte ştiu de la Minerva, fostul ei soţ, Conrad, era o advărată lichea fără şira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ţi-am povestit? îşi dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ţi vină să crezi... – Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident". Lillian se încruntă. Tucker ştia că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe. – Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am... – Lillian. Se uită urât la el. – Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, aşa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Ştiam că Lainey se ducea sâmbăta dimineaţa, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de peşte, aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din maşină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-şi sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu acelaşi individ. Trace îşi masă coapsa. – Eşti sigură? – Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat? Nu se osteni să facă pe spăşitul. – Şi se certau, continuă Lillian. – Ai întrebat-o ceva? – N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva şi a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în maşină şi dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură. Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil. – Ai mai spus cuiva despre povestea asta? – Nu. Dacă gâştele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', şi numai de-aşa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit. – Nimeni nu va păţi nimic. Nu e nici un pericol... – De-asta nu putem fi siguri până nu obţin mai multe informaţii. Cumva, reuşi să se uite la el şi, în acelaşi timp, în lungul propriului ei nas. – Şi să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuţi, oftă ea, după care ţistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuţi, şi n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Îţi fac o favoare. – Treizeci şi nouă. Şi să ştii că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanţă. – Şi pe urmă? Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură şi tragică a partenerului de afaceri şi prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, şi văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Într-un fel sau altul, viaţa trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viaţa lui. Nu avea soţie – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaş care să-i scormonească gropi în curte şi nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viaţă. Avea nevoie de o viaţă, punct. În aceeaşi dimineaţă, mai târziu, îl sunase Lansdorf şi-i oferise o soluţie. Fără nici un plan, fără paraşută, primise oferta şi nu o regretase. Privi faţa hotărâtă a lui Lillian. Cel puţin, încă nu regreta. – Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredinţă ea. – Lillian... – O mică misiune sub acoperire. Ochii lui Tucker se îngustară. – Sub acoperire? Ai ei deveniră mai luminoşi. – Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr şi feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăştia au nişte ochi albaştri incredibili... Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească. – Lillian? pocni Tucker din degete. Îl privi cu un zâmbet care-l neliniştea. – Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaşte. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se ştie că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numeşti Lance, sau altcumva. Lance? Tucker închise ochii şi numără până la zece. Lillian îi dădu un pumn uşor în umăr. – Nu-ţi mai bate capul. Am pus totul la punct. Îşi frecă braţul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanţă îi pieriră în faşă, când bătrâna adăugă: – Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranţă, îmi poţi face acest mic serviciu. Iarăşi se simţea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Şi niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru. Totuşi... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumuseţare? Un salon de coafură şi cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două. – Bine, mătuşă Lillian.

Lungul drum spre casa de Linda Adams Capitolul 1 Ploua torenţial, iar luminile bliţurilor o orbeau. — Sheffy! Strigă unul dintre reporteri. Unde este Sullivan? De ce n-a venit? — Sheffy! Aici! Uită-te la mine! strigă un fotograf. — Unde l-ai lăsat pe Sullivan? Nu vă mai iubiţi? se auzi o altă voce. Warren şi şoferul o conduseră spre porţile cimitirului, încercând s-o protejeze. Şoferul îl împinse pe unul dintre cameramani care se apropiase prea tare. — Lăsaţi-o în pace! Vine de la înmormântarea mamei ei, cretinilor. Omul scăpă o înjurătură, ajutând-o pe Dareen să urce în limuzină. Ce ciudat, gândi ea, era protejată de un bărbat pe care nu-l cunoştea. Şoferul era angajatul firmei care organizase înmormântarea lui Fawn. — Hultanilor! strigă bărbatul furios către cei din corpul de presă şi trânti portiera maşinii. Warren îl privi ciudat. — Cine naiba se crede ăsta? Voinicul voinicilor? Ignoră chiar regula numărul unu a comportamentului, care spune clar că dacă nu eşti de spiţă regală, nu ai voie să insulţi presa. Ea nu zise nimic. Continuă să-şi privească mâinile cu mănuşi negre până la cot. — Unde-i Sullivan? strigă un fotograf, pe când limuzina se punea în mişcare. Sheffy, iubito! Unde este dragostea vieţii tale? insistă el. — Îmi vine să-l omor pe Sullivan ăsta, răbufni Warren, aprinzându-şi o ţigară. E un şobolan nenorocit, putea să vină măcar acum. Oricum, va trebui să dea nişte explicaţii. Dacă ar mai fi trăit Fawn, l-ar fi învăţat minte. — Din păcate Fawn nu mai trăieşte, zise Dareen cu o voce egală, asta este problema. Fawn, mama ei, acea femeie încântătoare, frumoasă, deşteaptă şi ambiţioasă, nu mai exista. Dareen nu putea să plângă, nu încă. — Mda, zise Warren trăgând din ţigară. Îmi pare rău, puştoaico, nenorocită zi. Şi ploua cu găleata. Dareen îşi sprijini fruntea de geamul limuzinei. Era o fată înaltă, prea slabă, cu ochii mari şi privirea hăituită. Buzele îi erau strânse. Avea pomeţi înalţi, nasul frumos format, puţin cârn şi se machia întotdeauna când apărea în public. Avea numai nouăsprezece ani dar se simţea sfârşită. Părul ei blond-castaniu, lung, fusese prins foarte strâns la spate, atât de tare încât o dureau şi tâmplele. Purta cei mai buni cercei ai ei, safirele, ştiind că aşa ar fi vrut mama ei. — Mai porţi inelul de logodnă? o întrebă Warren. Ea îşi scoase mănuşa din mâna stângă, fără niciun fel de emoţie. Nu purta nimic pe degete. — Nu, zise ea cu indiferenţă, l-am scos. — Ar trebui să-l pui la loc, zise Warren cu un aer obosit. Poate c-a fost mai bine că n-a apărut Sullivan. S-ar fi adunat mai multă lume ca acum. El oftă, apoi aspiră o dâră de fum. Era un bărbat scund, cu ceva păr negru rămas ca o insulă în mijlocul cheliei. Fusese, în ultimii şapte ani, managerul ei. — N-am de gând să-l pun la loc, zise ea pe un ton impasibil. Sullivan n-a venit niciodată cât a fost mama bolnavă. Eu am insistat, dar el m-a refuzat mereu sub pretext că boala şi suferinţa ei îl deprimă. — Sheffy, Sullivan este artist. Hai să lăsăm asta acum. O să găsim o modalitate de a explica lucrurile. Dar îmi pare rău că a apărut şi problema asta. — Sullivan nu este artist, răspunse ea. Este cântăreţ de rock, atâta tot. Fata făcu o pauză, privind cum ploua afară. Niciodată n-a venit s-o vadă. Şi nu-mi mai spune Sheffy, mă cheamă Dareen. — Numele tău este totuşi Sheffy, un nume de un milion de dolari. Ţi-am mai spus, îmi pare rău că am adus subiectul ăsta în discuţie. Asta este deci problema, că n-a venit s-o vadă măcar o dată? Ce era să vadă, Sheffy? După acel prim atac, Fawn n-a mai ieşit din comă. Timp de trei luni n-a scos o vorbă. Iar ea, crede-mă nu şi-ar fi dorit să fie văzută aşa. Nu vreau să aduc ofensă morţilor, dar mama ta era o femeie foarte vanitoasă. Unde este inelul? Ea nu-i răspunse, continua să privească ploaia care bătea în geamul limuzinei. — Sheffy, insistă Warren. Sunt managerul tău, trebuie să-ţi apăr interesele. Ce naiba ai făcut cu inelul? Sper că nu i l-ai dat înapoi? — De ce să i-l fi dat? întrebă ea încordată. Fawn l-a cumpărat din bugetul pentru publicitate, ne aparţine. Apoi fata lăsă capul în jos amintindu-şi că Fawn nu mai era şi deci nu mai putea folosi cuvântul „noi“. În ultimele trei luni ea nu se mişcase de la căpătâiul lui Fawn, căci nu-i venea să creadă că o persoană atât de puternică se putea stinge văzând cu ochii. — Poartă-l din nou, de mâine, ordonă Warren. Ai încheiat o logodnă care valorează o avere ca publicitate pentru tine... şi pentru Sullivan, este adevărat, doar nu vrei să strici totul dintr-o toană? — Nu este o toană, şi nici logodna mea n-a fost una reală, zise ea fără a-l privi. Fawn a venit cu ideea asta. — Şi? Doar ţi-a plăcut şi ţie! Nu te-am auzit plângându-te până acum. — Lui nu i-a păsat niciodată de mine, de fapt nu-i pasă de nimeni. Îl interesează doar cariera şi banii lui. — Sullivan te adoră, în felul lui, este drept. — El a adorat-o pe Fawn. Ştia că este o femeie deşteaptă şi capabilă. Stăteau uneori şi vorbeau toată noaptea despre afaceri. S-a logodit cu mine dar nu era ceea ce-mi trebuia. Nu-l pot ierta că n-a venit s-o vadă. — Eşti într-o dispoziţie proastă, zise Warren, şi e firesc să fie aşa. Dar să nu mai vorbim despre asta acum, avem alte probleme de discutat. Cariera ta, de exemplu. Fata se întoarse şi-l privi insistent. — Warren, n-am de gând să discut nici cariera mea acum. Mama abia a murit, ţi-aminteşti? Warren oftă. — Mda, dar dacă nu te superi, mama ta a fost o femeie cu nasul pe sus. Ce altceva ar fi vrut ea să discutăm acum? Fii cu picioarele pe pământ, Sheffy. Moartea ei nu te-a luat prin surprindere, ştiai c-o să se întâmple. Fii fericită că... — Ştiu, zise ea obosită, întorcând din nou capul spre ploaia care nu mai contenea. Trebuie să fiu fericită că n-a suferit mai mult. Bine, uite, sunt fericită pe tema asta, dar tot nu vreau să discut cariera mea, acum. — Cariera ta a fost scopul vieţii ei, insistă Warren. Crezi că din întâmplare ai ajuns top model? Mai gândeşte-te. Ea a realizat totul, ea ţi-a creat imaginea, iar de acum, trebuie să ţi-o construieşti singură. Ai de luat decizii importante. Trebuie să discutăm şi investiţiile tale. Sincer vorbind eu nu sunt de acord cu felul în care ţi-a administrat ea banii, va trebui să facem nişte modificări şi aici. Cred că ar trebui să începem prin a... — Te rog, Warren. Fata îşi rezemă fruntea de geamul limuzinei, simţind că răcoarea acestuia îi făcea bine. — Sheffy, insistă el, crede-mă. Fawn ar vrea ca noi să discută în problemele astea, acum. Sunt multe decizii de luat. — O să mă gândesc mai târziu la ele. Dareen închise ochii. Warren nu mai pretinse că era afectat de moartea lui Fawn. De fapt, era un om de afaceri şi asta se simţea până şi din glasul lui. — Ar fi bine să te gândeşti acum la tot ce ai de făcut. Uite, Dareen, tu te afli într-o situaţie unică. Eşti în vârf acum, eşti modelul numărul unu al New Yorkului. Ai aerul mistic pe care ţi l-a impus Fawn, ai imaginea pe care ţi-a creat-o ea. Ai ajuns foarte sus la cei nouăsprezece ani ai tăi. Nu văd unde te-ai mai putea duce acum pentru a realiza mai mult. Dar trebuie să fii atentă, trebuie să-ţi programezi fiecare pas. Acum, dacă nu mai este Fawn, trebuie să se ocupe cineva de imaginea ta şi mă gândeam la individul ăla care-i face publicitatea lui Sullivan. E un tip destul de agresiv. Dareen nu se obosi să deschidă ochii. — Directorul de imagine al lui Sullivan? Nici vorbă, Warren. Nici în cel mai oribil coşmar nu m-aş gândi la el. — Tu şi Sullivan formaţi un cuplu extraordinar. — Noi doi nu formăm un cuplu, Warren. A fost totul de pentru ochii presei. Toată viaţa mea a fost, de fapt, doar de ochii presei. Warren o privi dezgustat. — Toată viaţa ta este doar de ochii presei, o maimuţări el. Acum ai devenit şi melodramatică. Ai tot ce-şi poate dori o femeie de la viaţă, fetiţo. Fawn ţi-a dat toate astea. Vrei să le pierzi? Dacă nu, lasă patetismul şi ascultă ce am să-ţi spun. Dintr-o dată capul începu s-o doară foarte tare. Toată viaţa ei părea fără sens şi ireală. Deschise ochii ei mari, negri, şi-l privi obosită. — Cine ţi-a spus că-mi doresc totul pe lume? Cine ţi-a spus că-mi place să fiu model? — Fawn. Şi cine îndrăznea să-i spună nu lui Fawn? Nimeni, ştii bine asta. Nici tu, nici eu, nici măcar Sullivan. — Aş vrea să plec pentru un timp, zise Dareen, cu ochii pe fereastră. — Bine, bine, lasă asta acum. Mai rezolvăm din probleme, apoi poţi să pleci o săptămână. Du-te la Bar Harbour. Sau la Cape Ann. — Nu-mi ajunge o săptămână, îmi trebuie cel puţin un an. — Ai înnebunit? Un an? Warren ridică tonul, indignat. Unde să te duci un an? Ştii cât ai pierde în timpul ăsta? — Am anulat totul când mama... când Fawn s-a îmbolnăvit. Acum nu am niciun contract. — Mă uluieşti, Dareen. Scuză-mă, dar Fawn cred că se răsuceşte în mormânt când te aude vorbind. — Vreau să mă duc undeva, în sud, zise ea ca pentru sine. — În sud? repetă Warren. Ea încuviinţă din cap. — Sheffy, Fawn a muncit pe rupte ca să scape de sudul ăla blestemat, acolo unde vrei tu să te întorci acum. — Dar astăzi sunt într-o maşină funerară, Warren. Toate strădaniile ei au fost zadarnice! Ţi-am spus că plec şi o voi face. Deja am aranjat câte ceva în acest sens. Warren o privi de parcă l-ar fi anunţat că se retrage la o mănăstire. — Fii serioasă, Dareen. — După cum ţi-am mai spus, mă întorc în sud. Warren lăsă să-i scape o înjurătură. — Nu te laşi, nu? Fata dădu din cap. Warren o privi uimit de parcă nu-i venea să creadă. — Din păcate înţeleg că nu se mai poate face nimic cu tine, zise el dezgustat. Fata îl privi întrebător. — Întotdeauna m-am întrebat cum a putut Fawn să crească o fetiţă atât de supusă ca tine. Dar acum, brusc, văd de ce eşti capabilă şi cât eşti de încăpăţânată. Vrei să pleci şi gata, indiferent de consecinţe. Fata încuviinţă. — Trebuie să plec, o vreme. Totul mi se pare o nebunie. Poate că aşa a fost întotdeauna şi eu am fost prea naivă ca să înţeleg. — Nu poţi să pleci fără să apară şi consecinţe. Ce vei face cu Sullivan? Dareen păru că se gândeşte un moment. Fusese îndrăgostită de Sullivan, sau aşa crezuse. Se îndrăgostise de el la şaptesprezece ani, iar povestea lor de dragoste fusese una dintre cele mai mediatizate din America. Numai că nu fusese o poveste de dragoste. Sullivan o săruta doar când erau fotografi în preajmă. — Dacă Sullivan o să-mi simtă lipsa o să vină după mine, bănuiesc. Şi într-un fel, ea spera că aşa va fi. — Eşti nebună, zise Warren scuturând din capu-i chel. Ai nouăsprezece ani şi nu ştii nimic. Întotdeauna a existat cineva care să aibă grijă de tine. Fawn îţi spunea şi când trebuie să strănuţi, când poţi să-ţi ştergi nasul. Acum va trebui să preiau eu toate problemele tale. Nu poţi pleca acum singură, Dareen, n-o să te descurci, nu ştii nimic despre viaţă. Dareen nu-l mai auzea, trebuia să plece, acesta era singurul lucru important. — Ascultă, zise Warren disperat. Cel puţin promite-mi că nu rupi logodna. Dacă nu te gândeşti la cariera ta, gândeşte-te la răul pe care i-l faci lui Sullivan. Dareen încuviinţă printr-un gest din cap. — N-o s-o rup, promise ea, cu condiţia să nu se mai facă publicitate despre asta, îl rugă ea. S-o lăsăm să moară de la sine, nu? Sullivan n-are nevoie de mine. N-a avut niciodată. Warren dădu din cap exasperat, în semn că nu mai avea argumente. Dareen îşi privi mâinile lungi şi prea subţiri. Câteodată se întreba cine era ea cu adevărat. Nici nu-şi mai amintea vremurile când nu trebuia să pozeze în faţa aparatului de fotografiat pretinzând că este ceea ce nu era. Nimic din viaţa ei nu era real, ci doar o imagine pentru alţii. — Nu ştii nimic, zise Warren supărat. Nimic. N-am întâlnit până acum o persoană ca tine care nu ştie pe ce lume se află. Fawn lua în piept toate greutăţile, în locul tău, ea lupta cu toţi. Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă realitatea. Sheffy? Mă asculţi? — Mă numesc Dareen, zise ea. Arcadia, scria pe panoul de la graniţa dintre state. Cu litere mai mici scria: populaţia este de 4126 oameni de treabă şi câţiva cârcotaşi bătrâni. Există şi câţiva câini de vânătoare. Dareen zâmbi. Chevroletul ei plin de praf, cu plăcuţe pe care era scris numărul de New York, apăru dintr-un nor de praf. Arcadia, aici era capătul călătoriei ei. Era o după amiază toridă, ca în sud, şi în Arcadia toată lumea părea că moţăie. Mimozele care creşteau pe strada principală se unduiră ca trezite din somn la trecerea maşinii ei. La umbra unei magnolii care creştea pe peluza unei case, odihnea un câine întins, fericit, probabil unul dintre câinii de vânătoare, menţionaţi la intrarea în localitate. Încetini. Pe peluză se afla un panou pe care citi: ME FEE AGENŢIE IMOBILIAR~ VÂNZ-RI, EVALU-RI, ÎNCHIRIERI ASIGUR-RI Coborî din maşină, întinzându-se fericită, căci simţea nevoia s-o facă: condusese mult în ultimele trei zile. Dar meritase efortul; acum se simţea destinsă şi calmă. Îşi trecu o mână prin păr. Apoi, conştientă că îmbrăcămintea îi era cam şifonată, încercă să şi-o netezească puţin cu mâinile, dar fără succes. Îşi puse ochelarii de soare pe nas şi începu să privească în jur. Ceea ce vedea era total diferit de Manhattan, dar de fapt aşa şi sperase să fie. Deschise o uşă care scârţâia cumplit şi intră într-un birou unde era foarte cald căci ventilatorul din tavan nici măcar nu reuşea să mişte aerul. Un bărbat slab, cu chelie ridică încet capul spre ea din hârtiile lui. Cu toate că era atât de cald, bărbatul era îmbrăcat cu cămaşă cu mânecă lungă, vestă neagră şi cravată. Atenţia ei fu atrasă de ziarul pe care-l citea acesta. O făcu să strângă din dinţi disperată. O, nu, îşi spuse ea. „Top— modelul care este acum în doliu după mama ei se va căsători cu steaua rock“, spunea un titlu mare de pe prima pagină. Dareen se opri în loc, descumpănită. Acum se bucura că nu era deloc machiată, şi arăta ca o fată obişnuită. Warren îi promisese că nu va mai face publicitate legată de ea şi Sullivan, dar se pare că nu putuse să oprească o campanie deja declanşată. O fotografie mare de pe prima pagină o arăta pe ea ascunzându-şi faţa de fotografi. Peste figura ei era scris: unde se afla logodnicul când frumoasa îşi îngropa mama? Citiţi amănunte în pagina a şasea. Iar domnul Me Fee citise acea pagină. Ridică iritat privirea spre ea, dar nu păru a o recunoaşte. Ea-şi scoase nervoasă ochelarii. Fără ei arăta foarte tânără şi vulnerabilă. Întinse mâna bărbatului din faţa ei. — Domnul Me Fee? întrebă ea. Sunt Dareen Sheffield. Era adevăratul ei nume, pe care rareori îl folosea. Bărbatul înclină din cap şi întinse mâna fără a-i arunca vreun zâmbet binevoitor. Era clar că nu făcea parte din cei 4126 de oameni de treabă ai oraşului. — Sunt de la New York, continuă ea, am vorbit la telefon pentru închirierea fermei Bailey, parcă. Dareen se opri aşteptând ca şi individul din faţa ei să scoată o vorbă. — Sheffield, zise el cu o voce stridentă, de cârcotaş. Sheffield... Da, ferma Bailey. Vă aşteptam dis-dedimineaţă, aţi întârziat. — Tennessee este mai departe decât se vede pe hartă, zise ea, zâmbindu-i de parcă s-ar fi disculpat. — Tennessee este la distanţa la care trebuie să fie! pufni el. Ea nu avea nici cea mai vagă idee despre ce voia să spună individul din faţa ei, dar nu mai zise nimic. Bărbatul o privi o clipă apoi zise: — Este plin de cântăreţi fără valoare care celebrează infidelitatea şi beţia prin toate parcările, zise el. Tot aşa cum Nashville este plin de femei vopsite strident şi bărbaţi care nu ştiu să cânte decât muzică country. Dareen clipi de câteva ori. Oficial, ea era încă logodită cu un astfel de bărbat care cânta la chitară. Era drept că Sullivan nu cânta country ci rock, dar fără îndoială domnul Me Fee ar fi considerat că asta era şi mai rău. — De la New York sunteţi? întrebă el. Apoi îşi făcu vânt cu ziarul din faţa lui, pe care-l îndoise la mijloc. Ca hipnotizată, Dareen îşi urmări propriul chip pe măsură ce ziarul se mişca înainte şi înapoi. — Da, zise ea. — Şi ce vă aduce în Arcadia? o întrebă omul privind-o suspicios. — Nimic, îi răspunse ea. Apoi, realiză că răspunsul ei fusese cam lipsit de logică şi adăugă: am avut un deces în familie şi am simţit nevoia să plec pentru o vreme. Tocmai atunci, ea îşi dădu seama că nici nu ştia ce voia să facă, ştia doar că voia să stea ascunsă de lume o vreme, să-şi revină apoi să stabilească ce vrea de la viaţă. — Am nevoie de timp să mă gândesc la multe lucruri, zise ea pe un ton de confesiune. — Da, dacă asta simţiţi acum... zise domnul Me Fee. Poate că ar trebui să discutăm despre chiria pe care trebuie s-o achitaţi în avans. Dareen oftă. — Nicio problemă, am venit pregătită. Poate Fawn avusese dreptate şi totul pe lumea asta se reducea la bani. Deschise poşeta. — Voi plăti chiar acum, zise ea. Acceptaţi cecuri de călătorie? — Luaţi loc puţin, zise domnul Mefee, devenind dintr-o dată foarte prietenos. El o urmări cum semnează cecurile, apoi le numără atent. — Cred că vă amintiţi că nu v-am promis nimic legat de starea proprietăţii. Dareen înclină capul. — Da, mi-amintesc, dar nu am nevoie decât de linişte şi o privelişte frumoasă. Pe un munte, undeva. — În privinţa asta, zona noastră este favorizată. Dacă am putea închiria doar pe criteriile astea, n-am avea probleme. Dar trebuie să mai ştiţi că dacă vreţi să vi se repare casa va trebui să plătiţi. — Bine. — Văd că sunteţi o persoană uşor de mulţumit. — Întotdeauna mi-a plăcut să mă înţeleg bine cu cei din jur. Şi ăsta era adevărul. Încercase din greu să-i mulţumească pe cei din jur. Poate că se străduise prea tare, îşi spuse ea. — Sper că sunteţi conştientă de ceea ce vă aşteaptă, chicoti bărbatul din faţa ei. Este o fermă cam izolată. Aveţi doar un vecin, şi ăla rău. Este un tip nesuferit, dar dacă aveţi ceva de făcut puteţi să-l chemaţi pe el. Este proprietarul vinăriei. — Vinărie? repet Dareen. — Da, vinăria Du Long, răspunse Me Fee, cu buzele ţuguiate de parcă i-ar fi împărtăşit un mare secret. Dareen ridică din umeri. De fapt, n-o interesa deloc ce făcea vecinul ei de fermă. Nu ştia mai nimic despre această zonă. După moartea mamei sale se dusese în apartamentul lor şi fără să se uite înfipsese un bold pe harta Statelor Unite. Acesta se nimerise pe micul orăşel Arcadia. Nimeni n-o va găsi vreodată aici. — Doamna de la care închiriaţi ferma, nu-l prea are la inimă pe acest Du Long, zise agentul imobiliar scuturându-ş i capul chel. Nici eu de altfel. Familia Du Long visează de mult să cumpere ferma Bailey. Să cultive şi mai mulţi struguri. Omul pronunţă cuvântul cu o strâmbătură din nas. Dar n-o să apuce ei să pună mâna pe ferma Bailey! Doamnei Bailey nu-i plăc băuturile. Nici mie de altfel. Cine pune o picătură de băutură în gură este ca şi cum ar lăsa în mod conştient să i se ia minţile. — Mda, zise Dareen care nu ştia cum să plece mai repede. — Domnul Rupert Du Long a făcut tot posibilul să cumpere toate pământurile din zonă, pe care să-şi cultive blestemata asta de viţă de vie, pufni domnul Me Fee. Şi să vă mai spun ceva. Domnul Me Fee se aplecă peste birou de parcă ar fi vrut să-i împărtăşească unul dintre cele mai teribile secrete. Nu numai că şi-a forţat vecinii să-i vândă pământurile, şopti el, dar are şi nişte obiceiuri condamnabile, mai ales legat de băutură şi femei. Este un donjuan convins. Căsătoria părinţilor lui a fost un fiasco de la început. Mama lui era o fiinţă mică şi neînsemnată care n-a putut face faţă cerinţelor familiei soţului, aşa că a început să folosească tranchilizante. Cred că n-a mai avut mintea limpede în ultimii zece ani. Nu-i de mirare că el n-are niciun pic de respect pentru cei din jur. Dareen dădu semne de nerăbdare căci n-avea chef să asculte bârfa lui Me Fee. — Ba chiar mai mult, îşi ţuguie domnul Me Fee buzele a dezgust, omul ăsta a poluat mediul, de până şi păsările de pe aici umblau bete! — Ce-a făcut? întrebă Dareen. — A turnat resturile de la strugurii fermentaţi în sistemul de alimentare cu apă şi astfel s-au îmbătat şi păsările, zise Me Fee cu o privire în care se citea oroarea. Ca să nu mai spun nimic despre possum sau pitpalac. Aţi auzit expresia beat-mort? E bine, pe dealurile lui Du Long chiar şi sconcşii sunt beţi. Este oribil ce se întâmplă acolo. Eu sunt îngrozit. Dareen nu mai ştia ce să creadă căci imaginea aceasta de groază cu păsări bete care intrau cu ciocurile direct în pini sau cu possumul beat la margine de drum nu prea se potrivea cu nimic. — Oricum, domnul Du Long are o mulţime de angajaţi care abia aşteaptă să le mai pice ceva de lucru, aşa că dacă veţi avea nevoie de ajutor sunt sigur că veţi rezolva imediat. Dar v-am spus toate acestea pentru ca să vă asiguraţi că omul pe care-l angajaţi este treaz. Omul mai scoase nişte sunete care exprimau mirarea şi dezaprobarea faţă de ce se întâmpla pe acolo, apoi îi întinse cheia casei. Dareen se ridică imediat şi porni către uşă. Acest domn Me Fee i se părea un cârcotaş cam greu de suportat. — Încă ceva, domnişoară Sheffield, mai zise el ridicându-se de la birou. Dareen se întoarse de la uşă. Era obosită iar ochii ei mari păreau şi mai mari din cauza lipsei de odihnă. — Mi-aţi spus că vreţi casa mobilată şi m-am ţinut de cuvânt. — Foarte bine, zise Dareen zâmbind obosită. Apoi, se întoarse din nou să plece. — Dar mobila nu este în casă. Ultimii chiriaşi au avut mobilă, aşa că au depozitat-o pe cea existentă în pod. Va trebui să chemaţi pe cineva să v-o coboare. — Foarte bine, repetă Dareen, dornică să scape cât mai repede de acolo. Vorbele lui nu produseră niciun efect în mintea ei decât târziu, după ce ieşi din oraş. Atunci începu să scuture din cap nemulţumită. Mobila era în pod? Individul ăsta îi închiriase o casă cu mobilă care se afla în pod? Iar vecinul era un om care îmbăta şi păsările? Dareen zâmbi nervos. Poate că Warren avea dreptate, ea nu era capabilă să-şi poarte singură de grijă. Îşi aminti de chipul ei publicat pe prima pagină a ziarului şi nu-i mai veni să zâmbească. Se strădui să ignore această amintire ca şi pe altele la fel de neplăcute. Conduse tot drumul apoi, fără a se mai gândi la nimic neplăcut. Pădurile de stejar şi pin făcură curând loc culturilor de viţă-de-vie care păreau că ocupe totul de o parte şi de alta a drumului. Un anunţ îi invita pe trecători să viziteze castelul Du Long, să guste vinurile naturale şi să viziteze pivniţele. Deci intrase deja în localitatea Du Long. Semnul de la intrare anunţa 300 de locuitori dar, fără cârcotaşi. Chevroletul ei urcă panta destul de abruptă a dealului de la ieşirea din localitate. Un alt indicator o informa că se afla pe muntele Du Long. Probabil familia asta posedă jumătate din ţară, se gândi ea, cu excepţia celor câteva hectare pe care le închiriase ea. Atunci observă indicatorul care marca drumul spre ferma Bailey. Îşi impulsionă Chevroletul spre acel ultim urcuş. Când ajunse în vârful muntelui priveliştea de acolo îi tăie respiraţia. Era mult mai mult decât îşi imaginase ea. Parcă maşina sub un dud bătrân din faţa casei şi se uită în jur. Casa era vopsită într-un vernil— deschis, cu o dungă galbenă, şi avea în faţă o verandă minunată. Dareen coborî din maşină dar acum nu mai simţea oboseala. Era doar puţin ameţită de aerul înmiresmat al serii. De undeva se auzi cântând o pasăre. Soarele tocmai apunea, iar ea se întoarse spre vest şi trase aer în piept. Cerul era tot auriu şi putea vedea până în depărtare. Undeva sub nivelul la care se afla ea trecea un râu şi dincolo de el, munţi cât vedeai cu ochii. Privind cerul şi valea aceea dintre munţi ea ştiu că indiferent cât de iraţional şi instinctiv ar fi părut ceea ce făcuse, merita totul cu prisosinţă. Dareen petrecu săptămâna făcând curăţenie, frecând podelele, pentru ca acea fermă să arate ca un cămin. Nici nu simţi oboseala căci făcu totul cu bucurie, pentru casa ei. Pentru prima oară în viaţă lucrurile păreau fireşti, fără umbră de artificial. — Iluzia este totul, obişnuia să spună Fawn. Aşa că Dareen se lăsă încântată de realitate, indiferent cât de umilă era. Singurul moment prost fusese atunci când intrând în dormitor găsise o fotografie a ei pe un perete, pusă probabil de cel care închiriase casa până atunci. O rupse imediat. I se păru ciudat că propriile ei fotografii puteau s-o mai surprindă şi acum. Ea nu se considerase niciodată frumoasă. Fawn îi repeta întruna că nu este frumoasă, ci că avea trăsături bine conturate şi era fotogenică. Sub fotografia ei găsi nişte comentarii ale fotografului. „Ochi de gazelă, scria acesta. Ochi inocenţi, umbriţi de cele mai lungi gene. Gură senzuală, ca de pluş. Cine este ea? Ispita sau copilăria? Ispita şi copilăria? — Este comitetul pentru curăţenie, şopti ea aruncând fotografia la gunoi. Se bucura că lăsase în urmă astfel de nonsensuri. Chiar şi lunga, nefericita ei dragoste cu Sullivan părea ceva de neînţeles acum. Aici avea o viaţă reală, cu probleme reale: de exemplu, mobila. Toată ferma avea o singură sobă şi un frigider, câteva scaune pe care reuşise să le aducă singură din podul plin de hârburi. Doamna Bailey, proprietăreasa, aruncase aici tot ce nu-i mai trebuia. Se afla acolo un amestec bizar de anticărie şi lucruri desperecheate. Văzuse o sofa veche cu pluş roşu, un cuier din coarne de cerb şi o lampă făcută dintr-un extinctor de alamă. Nu avea cum să scoată singură sofaua de acolo, sau salteaua şi cadrul patului. Dormi aproape o săptămână pe podea, în sacul de dormit cu care venise de la New York. I se părea că trăieşte ca un deschizător de drumuri, ca o supravieţuitoare, dar avea perspectiva că va dormi din nou într-un pat. Se duse în Arcadia la o cabină telefonică şi sună la vinăria Du Long să ceară ajutor. — Nicio problemă, i se răspunse. Trimitem pe cineva, dar ar putea dura mai mult timp căci suntem la recoltare. Bine aţi venit, încercăm să vă ajutăm. A doua zi se afla în fânar şi încerca să-şi reamintească piesele mobilierului pe care-l văzuse în pod. Dar de ce înghesuise cel dinaintea ei mobila în acel loc imposibil? De la vinărie i se spusese că imediat ce va fi cineva disponibil i-l vor trimite. Între timp trebuia să improvizeze, căci la asta se pricepea. Soarele după amiezii se strecura şi prin uşile podului de unde încercă să scoată salteaua patului, dar cu toate eforturile ei n-o putu mişca. Pe când îşi îndesa buzunarele cu mici articole de bucătărie zări un lampadar făcut dintr-un extinctor. Avea nevoie de mai multă lumină în casă. Îl luă, fiind sigură că îi va găsi locul adecvat. Cu toate acestea, când încercă să-l coboare constată că n-o putea face din cauza abajurului pe care trebui să-l deşurubeze. Reuşi s-o facă şi porni fericită pe scări, cu abajurul într-o mână şi lampadarul în cealaltă. Era ciudat ce mulţumire puteau să-i producă aceste mici lucruri pe care le putea rezolva singură. Era convinsă că numai lucrurile obişnuite îi aduceau mare bucurie. Reuşi să coboare scara în aceste condiţii dificile, cu mâinile tremurându-i din cauza efortului. Auzi un zgomot care venea de jos şi se întoarse într-acolo. — Trebuie să admir cu câtă grijă ai făcut coborârea, ai stil, nu glumă. Dareen se întoarse rapid spre direcţia din care se auzise vocea, strângând lampadarul în braţe de parcă ar fi simţit nevoia de protecţie. Se afla în faţa unui bărbat înalt şi musculos, îmbrăcat în jeanşi şi un tricou pătat de transpiraţie. Avea părul castaniu, bogat şi un zâmbet aproape permanent pe buze. Se sprijinea de uşa podului. Nu era bărbierit, era plin de praf şi transpirat, de parcă ar fi venit de undeva, de pe un şantier. Dareen se strădui să-şi reprime teama. O, Dumnezeule, îşi spuse ea, cine era acest bărbat şi ce căuta aici? Warren avusese dreptate, nu era bine că plecase singură în necunoscut. — Cine eşti? Ce cauţi aici? Ieşi din casa mea! Dar din vocea ei, după cum constată singură, lipsea tonul autoritar. Bărbatul nu făcu nicio mişcare. Era chipeş, şi continua s-o privească uşor amuzat. În cele din urmă ridică mâinile în sus. — Am venit cu un scop foarte paşnic, zise el. Numai atunci realiză Dareen că era mult mai prăfuită şi mai neglijent îmbrăcată decât el. Avea praf şi în ochi, iar şortul îi era plin de paie. Bărbatul îi privi picioarele care se vedeau destul de bine, apoi o privi în ochi. — Am un mesaj pentru tine, sunt de la cramă. Dareen răsuflă uşurată, căci nu se aştepta ca acei cu care vorbise să trimită pe cineva atât de repede. — N-am vrut să te sperii, zise el pe un ton foarte calm, scoţând din buzunar o foaie împăturită. Dareen se uită la numărul imprimat pe tricoul lui. Pe piept era scris „Crama Du Long“, apoi numele bărbatului: Rip C. Field. El îi întinse bucata de hârtie. — Trebuie să-l suni pe Warren, spune că este urgent. Poţi folosi telefonul de la cramă. Încurcată, Dareen schimbă lampadarul în mâna stângă şi luă hârtia. Era atât de surprinsă de apariţia bărbatului încât nu se mai întrebă cum o depistase Warren. Încercând să înghesuie bucata de hârtie în buzunarul şortului, scăpă aparatul de curăţat cartofi. — Ah! Bărbatul scutură din cap şi un zâmbet îi apăru în colţul gurii. — Sper să nu te supere întrebarea mea, dar a fost chiar aşa de reuşită petrecerea? — Ce petrecere? întrebă Dareen care nu înţelegea nimic. Atunci observă că ochii bărbatului erau albastru cenuşii, iar sprâncenele bogate. Ochii contrastau cu pielea lui foarte bronzată. — Petrecerea din fânar, îi răspunse el, arătând spre scară. Bărbatul se apropie de ea şi-i luă lampadarul din mână. Nu la astfel de petreceri îşi pun femeile abajururi pe cap? Şi sunt total neinhibate? — Oh! exclamă Dareen, după ce-i smulse abajurul din mână, prea ruşinată pentru a mai scoate vreun cuvânt. El se mulţumi să râdă şi s-o privească. Apoi îşi duse din nou mâna la centura pe care o purta, pe a cărei cataramă era gravat Peter Pan, cântând din fluier. Inima ei începu să bată într-un ritm aproape normal, dar nu se putu abţine să se gândească la cât de ridicolă trebuie să fi fost coborând pe scară cu lampadarul în mână. Dar simţul umorului îl depăşi pe cel al demnităţii şi fata începu să râdă, arătându-şi gropiţele. Ochii ei mari, negri, întâlniră ochii lui albaştri şi rămaseră aşa privindu-se destul de mult timp, poate chiar prea mult, îşi spuse ea. Bărbatul o studia cu acelaşi zâmbet pe buze. — Bine ai venit în localitatea noastră, îi spuse el. Acum, lasă-mă să te ajut cu lampadarul ăsta. Nu ştii când se produce vreo scânteie şi se aprinde ceva pe aici... — Într-adevăr, nu poţi şti, zise ea, spunându-şi că nu trebuia să se afle acolo, pe scară, zâmbindu-şi cu un străin. Era un bărbat chipeş, ăsta era adevărul, cu ochii aceia albastru cenuşii, cu părul castaniu uşor ondulat, cu nasul acela obraznic. Poate că era muncitor la cramă, cine ştie, dar avea ceva, un farmec anume, ceva dezarmant în felul în care aborda lucrurile. Dareen nu-i mai zâmbi. El observă schimbarea. — Trebuia să te anunţ mai devreme de prezenţa mea aici, zise el, ca o scuză, dar n-am vrut să te sperii şi să cazi cumva. Oricum, nu trebuie să cari singură toate lucrurile alea din fânar singură. Dareen îşi îndepărtă o şuviţă care-i căzuse pe frunte şi încercă să arboreze un aer demn. — Ştiu, zise ea. Am sunat la cramă, aveam nevoie de ajutor. — Da, consideră că eu sunt ajutorul pe care-l aştepţi. Ea porni spre uşa hambarului. În trecere îl atinse, ceea ce o făcu să simtă ceva ciudat ca un curent care-i traversă braţul. N-ar fi trebuit să lase ca privirile lor să se întâlnească acolo, la fânar. Dar ceva din ea, nici ea nu ştia ce, reacţionă la masculinitatea lui şi simţea oarecare plăcere să-l aibă aproape. — Ei, ce zici? Îmi acorzi slujba asta? întrebă el. — Desigur, zise ea fără a fi prea convinsă că asta dorea. Omul din faţa ei părea mult prea bărbat, faţă de cei cu care se obişnuise ea. Dar nu va fi prea multă distracţie, domnule Field. Spre uimirea ei, bărbatul dădu capul pe spate, pufnind în râs. Dareen îl privi uimită. — Domnule Field! Nu te formaliza! Spune-mi Rip, aşa-mi zice toată lumea. — Nu voi renunţa la formulele de politeţe, oricum. — Eu îţi voi spune Ochi negri, de asta să fii sigură. Bine ai venit, Ochi negri. Dareen nu mai ştiu ce să-i răspundă sau cum să reacţioneze, dar cu o strângere de inimă simţi că şi-ar fi dorit ca măcar odată Sullivan să se obosească s-o privească aşa cum o făcuse bărbatul ăsta, ca pe o femeie tânără pe care o doreşte.

Ce sincronizare extraordinară! Vreau să-i mulţumesc frumoasei mele prietene, Kerry Nowensky, care mi-a „ordonat”: „Pune totul pe hârtie! Acum!” Îngerului meu păzitor, Dorothea Helms, care mi-a spus: „E timpul să-ţi iei un impresar bun.” Impresarului meu minunat, Sheree Bykofsky, care mi-a oferit din plin încurajarea şi dăruirea sa. Editorului atât de carismatic, Peter Workman, care se dăruieşte trup şi suflet unei cărţi şi promovează cele mai bune talente. Şi când crezi că am spus totul, mi-aduc aminte de uluitoarea Sally Kovalchick, care te uimeşte cu talentul ei extraordinar de a metamorfoza un manuscris într-o carte finită.   Tuturor vreau să le ofer mulţumirile şi recunoştinţa mea profundă. Voi sunteţi dovada vie că oamenii reprezintă resursa noastră cea mai valoroasă.     Prefaţă.   Nu este greu să descoperim „secretul” succesului. Cu cât învăţăm mai bine arta construirii relaţiilor personale, cu atât calitatea vieţii devine mai bună.   Am descoperit pentru prima dată secretele stabilirii relaţiilor cu semenii noştri în perioada carierei mele ca fotograf în domeniul modei şi publicităţii. Indiferent dacă lucram cu un singur manechin pentru o pagină din revista Vogue sau cu 400 de oameni îmbarcaţi pe o navă de croazieră norvegiană în scopul promovării acesteia, am înţeles că arta fotografică nu însemna doar relaţia dintre modele şi aparatul de fotografiat, ci stabilirea unei legături armonioase între mine şi oamenii pe care îi fotografiam. În plus, nu avea nici o importanţă dacă şedinţa foto avea loc în holul hotelului Ritz din San Francisco sau într-o cabană dărăpănată pe un munte din Africa: principiile stabilirii raportului[1]sunt universale.   Din câte îmi amintesc, mi-a fost întotdeauna uşor să mă înţeleg cu oamenii. Este acesta un har? Suntem înzestraţi oare cu un talent nativ care ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri sau învăţăm aceste lucruri pe parcursul vieţii? Şi dacă reuşim să le învăţăm, le putem împărtăşi celor din jur? M-am hotărât să aflu răspunsul la aceste întrebări.   Ştiam din experienţa mea îndelungată (25 de ani) în domeniul artei fotografice, lucrând pentru reviste din întreaga lume, că atitudinea şi limbajul trupului sunt extrem de importante în crearea unei impresii vizuale puternice – reclamele din reviste au la dispoziţie mai puţin de două secunde ca să capteze atenţia cititorului. Ştiam, de asemenea, că limbajul trupului şi tonalităţile vocii joacă un rol vital în procesul de relaxare a persoanelor complet străine, determinându-le să coopereze. Cel de-al treilea aspect pe care l-am înţeles este faptul că alegerea anumitor cuvinte poate să stârnească interes şi acţiune în aproape toate situaţiile. Înarmat cu aceste informaţii, m-am hotărât să sondez şi mai mult lucrurile.   De ce ni se pare mai uşor să stabilim relaţii cu anumiţi oameni în defavoarea altora? De ce pot să am o discuţie interesantă cu o persoană pe care abia am cunoscut-o, în timp ce alt individ o consideră pe această persoană plictisitoare sau periculoasă? Se întâmplă ceva – fără îndoială – la nivelul subconştientului nostru, dar despre ce este vorba?   În acest moment al căutării mele am avut şansa să descopăr primele studii realizate de doctorii Richard Bandler şi John Grinder de la UCLA despre un subiect cu un titlu impresionant: Programarea Neuro-Lingvistică – pe scurt, NLP Am descoperit astfel în cercetările acestor doctori multe dintre lucrurile pe care eu le făceam intuitiv ca fotograf, lucruri pe care ei le-au analizat şi le-au clasificat în „arta şi ştiinţa perfecţionării personale”. Prin intermediul acestui izvor extraordinar de idei şi perspective noi, ei au scos în evidenţă faptul că oamenii au un „simţ preferat”. Dacă vom identifica acest simţ, vom putea deschide porţile ferecate ale inimii şi minţii unei persoane.   Pentru că păşeam acum pe un nou drum, am lăsat deoparte aparatele de fotografiat şi mi-am concentrat atenţia asupra mecanismului interior al oamenilor, dar şi asupra înfăţişării lor exterioare. Am studiat câţiva ani alături de doctorul Bandler la Londra şi New York şi am obţinut diploma de doctor în NLP. Am analizat Modelele de Limbaj Irezistibil în Statele Unite, Canada şi Anglia şi am studiat toate materialele referitoare la rolul creierului în procesul de construire a relaţiilor. Am lucrat cu actori de teatru, în special cu cei de comedie, cu profesori de teatru din America, dar şi cu oratori din Africa pentru a transforma exerciţiile de improvizaţie în exerciţii menite să perfecţioneze arta conversaţiei.   De atunci, am ajuns să organizez seminarii şi să ţin discursuri pretutindeni în lume, având prilejul să lucrez cu tot felul de grupuri şi indivizi – de la echipe de vânzări la profesori, de la liderii unor instituţii prestigioase, care credeau că ştiu totul, la copii atât de timizi încât oamenii îi considerau idioţi. Şi un lucru a devenit cert: construirea relaţiilor personale în 90 de secunde este o artă pe care o putem împărtăşi oricui într-un mod firesc.   Mi s-a spus de nenumărate ori: „Nick, activitatea ta este uluitoare. De ce nu o aşterni pe hârtie?” Ei bine, am ascultat sfatul şi am trecut la fapte. Acesta este rezultatul.   N. B.  PRIMA PARTE  Primul contact        Capitolul 1 Abilitatea de a stabili relaţii.   Stabilirea relaţiilor ne oferă recompense inimaginabile. Indiferent dacă este vorba de obţinerea slujbei visate, de acordarea unei promovări, de semnarea unui contract de vânzare, de „cucerirea” unui partener nou, de captivarea unui public sau de trecerea unui test la care ne-au supus viitoarele rude, dacă oamenii ne plac, procesul de stabilire a relaţiilor vine de la sine. Semenii noştri reprezintă resursa noastră cea mai de preţ. Ei ne dau naştere, ne îmbracă, ne hrănesc, ne oferă bani, ne fac să râdem şi să plângem, ne alină suferinţa, ne vindecă, ne investesc banii, ne repară maşinile şi ne sunt alături în momentele grele. Nu putem trăi fără ei. Nu putem nici măcar să murim fără ei.   Stabileau relaţii – asta făceau strămoşii noştri cu mii de ani în urmă atunci când se strângeau în jurul focului ca să mănânce carne de mamut sau să planifice ultimele tendinţe în moda pieilor de animale. Asta facem şi noi atunci când organizăm întâlniri sociale, turnee de golf, conferinţe şi şedinţe de vânzări; acest proces ne scoate în evidenţă ritualurile culturale – de la cele serioase la cele frivole; de la nunţi şi înmormântări la conferinţe de promovare a păpuşilor Barbie sau la concursuri de mâncat spaghete.   Chiar şi artiştii şi poeţii cu idei antisociale, care petrec luni întregi pictând într-un studio sau compunând versuri într-o cămăruţă, speră ca prin creaţiile lor să ajungă la sufletul publicului, să stabilească o legătură cu acesta. Iar procesul de stabilire a relaţiilor sălăşluieşte în inima celor trei forţe ale civilizaţiei noastre democratice: guvernul, religia şi televiziunea. Da, televiziunea. Faptul că discutăm despre seriale precum Friends sau X-Files cu oameni din Berlin sau Brisbane ne demonstrează puterea televiziunii de a ne ajuta să stabilim relaţii peste tot în lume.   Mii de oameni ne influenţează viaţa, fie că este vorba de meteorologul dintr-un studio de televiziune situat într-un oraş învecinat, de tehnicianul de la o companie de telefonie de peste ocean sau de o femeie din Tobago care adună mango pentru salata noastră de fructe. În fiecare zi, vrând-nevrând, stabilim nenumărate legături cu oameni de pretutindeni.  Avantajele procesului de relaţionare.   Dezvoltarea şi evoluţia noastră (dar şi evoluţia societăţii noastre) sunt rezultatul procesului de relaţionare cu semenii noştri, fie că este vorba de un grup de războinici porniţi la vânătoare sau de un grup de colegi care se îndreaptă spre o pizzerie în zilele de vineri. Ca specie, avem tendinţa instinctivă de a ne întâlni şi de a alcătui grupuri de prieteni, asociaţii şi comunităţi. Fără ele nu putem exista.   Stabiliţi relaţii şi veţi trăi mai mult!   Stabilirea relaţiilor – aceasta este activitatea pe care materia noastră cenuşie o desfăşoară cel mai bine. Preia informaţiile de la simţurile noastre şi le procesează prin intermediul asocierilor. Creierul se delectează cu această activitate şi află foarte multe lucruri din aceste asocieri. El se dezvoltă şi se perfecţionează când stabileşte conexiuni.   Oamenii procedează la fel. S-a dovedit ştiinţific faptul că indivizii care stabilesc mereu noi relaţii trăiesc mai mult. În cartea lor extraordinară, Keep Your Brain Alive, Lawrence Katz şi Manning Rubin ne oferă fragmente din studiile efectuate de McArthur Foundation, International Longevity Center din New York şi Universitatea din California de Sud. Aceste studii dovedesc faptul că oamenii care au o viaţă activă din punct de vedere social şi fizic trăiesc mai mult. Asta nu înseamnă că trebuie să ne „învârtim” în acelaşi cerc de prieteni, făcând mereu acelaşi lucru. Înseamnă că trebuie să ne facem adesea cunoştinţe noi.   Când stabilim relaţii noi în lumea exterioară, stabilim relaţii şi în lumea interioară – în creierul nostru. Acest proces ne menţine tineri şi dinamici. În extraordinara sa carte, Connect, Edward M. Hallowell face referiri la studiul realizat în ţinutul Alameda în 1979 de Dr. Lisa Berkman de la Departamentul de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Harvard. Dr. Berkman şi echipa ei au studiat – timp de 9 ani – 7000 de oameni cu vârste cuprinse între 35 şi 65 de ani. Studiul lor a scos în evidenţă faptul că oamenii care nu au legături sociale sunt de trei ori mai expuşi pericolului de a se îmbolnăvi decât cei care au o reţea vastă de cunoştinţe. Şi acest lucru nu are nici o legătură cu statutul socio-economic sau viciile practicate – fumatul, consumul de alcool, obezitatea sau lipsa activităţii fizice.   Stabiliţi relaţii şi îi veţi convinge pe oameni să coopereze!   Oamenii vă pot ajuta să vă împliniţi dorinţele şi speranţele. Indiferent care sunt năzuinţele vieţii voastre – dragostea, o slujbă de vis sau un bilet la campionatul Rose Bowl, veţi avea nevoie de ajutorul cuiva ca să vă împliniţi visul. Dacă veţi câştiga simpatia oamenilor, ei vor accepta să vă ofere timpul şi eforturile lor. Şi cu cât veţi stabili un raport mai bun cu ei, cu atât vă veţi bucura de un nivel al cooperării mult mai ridicat.   Stabiliţi relaţii şi vă veţi simţi în siguranţă!   Stabilirea relaţiilor este un lucru benefic pentru comunitate. La urma urmei, o comunitate reprezintă chintesenţa relaţiilor, implicând convingeri, realizări, valori şi interese reciproce, dar şi o geografie comună. Roma nu a fost construită într-o singură zi şi nici oraşul Detroit nu a apărut peste noapte. Cu trei mii de ani în urmă, în Roma de astăzi, indo-europenii au stabilit relaţii ca să poată vâna, ca să poată supravieţui şi, în general, ca să aibă grijă unul de altul. Cu trei sute de ani în urmă, un negustor francez căuta un loc sigur pentru afacerile sale cu blănuri de animale; a început să stabilească legături şi aşa a luat naştere oraşul Detroit.   Simţim o nevoie fizică, primară, de a fi în compania altor oameni; o comunitate presupune avantaje reciproce, de aceea încercăm să ne aflăm mereu în apropierea semenilor noştri. O comunitate bazată pe relaţii interumane bine consolidate oferă membrilor ei putere şi siguranţă. Când ne simţim puternici şi protejaţi, ne revărsăm energia asupra procesului nostru de dezvoltare – pe plan social, cultural şi spiritual.   Stabiliţi relaţii şi veţi avea parte de dragoste!   Un ultim avantaj pe care îl obţinem în urma stabilirii relaţiilor se reflectă la nivel emoţional. Sistemul nostru nu este un sistem închis, auto-reglabil, ci este dependent, disciplinat, încurajat, modelat, sprijinit şi validat de reacţiile emoţionale pe care le primim din partea semenilor noştri. Întâlnim uneori o persoană care ne influenţează sentimentele şi ritmurile organismului într-un mod atât de plăcut încât spunem că am gustat în sfârşit din cupa dulce a dragostei. Prin limbajul trupului, al gesturilor, expresiilor faciale, tonalităţilor vocii sau cuvintelor pe care le rostesc, oamenii ne ajută să depăşim cu mai multă uşurinţă greutăţile vieţii şi ne îndulcesc şi mai mult clipele frumoase.

CAPITOLUL I Aparent, Jack Devlin nu avea deloc aspectul unui body‑guard. Intrigată, Sabrina McAllaster verifică din nou adresa mâzgălită pe dosul unei vechi cărți de vizită. Se înșelase oare? Nu, nu era vorba de nicio greșeală! Privirea ochilor castanii se fixă din nou asupra băbatului așezat turcește, care trona în mijlocul unui grup numeros de copii așezați ordonat pe saltele de gimnastică, într‑o sală separată de hol prin geamuri mari. După spusele unei doamne pe care tocmai o intrebase, era vorba chiar de Jake Devlin În fața lui, vreo doisprezece copii de șase‑șapte ani, îmbrăcați în alb ca niște judokani, îl mâncau literalmente din ochi. După anunțurile afișate la poartă, micii drăcușori practicau sub conducerea lui Jake Devlin un sport cu nume bizar de care Sabrina nu auzise niciodată. Totuși, meseria de documentaristă și neobosita ei curiozitate o împinseseră să se intereseze de subiectele cele mai diverse și câteodată chiar năstrușnice. — De necrezut! E prima oară în săptămâna asta când micuțul meu Blake e cuminte. De obicei, ai jura că e un pachet de nervi! Of! dacă aș cunoaște metoda acestui Jake Devlin, șopti una din mămicile care o înconjurau pe Sabrina. Amuzată, Sabrina îi aruncă o privire întrebătoare fermecătoarei femei care, ca și ea, aștepta răbdătoare în hol. — Copiii par foarte atenți! Spuse ea încet. — Oh! Poate vreți să spuneți că‑i sorb cuvintele de pe buze. Nu‑mi cred ochilor! Dacă și‑ar asculta așa părinții și profesorii, ar fi o adevărată minune. — Dar ce‑i învață… exact? întrebă Sabrina. — Habar n‑am! Blake mi‑a mărturisit că Jake Devlin îi învață să‑și stăpânească forțele fizice și spirituale. Mă îndoiesc că Blake e capabil să‑mi furnizeze niște explicații mai precise, dar ce contează! Rezultatul este cel pe care‑l vedeți, aceste lecții sunt deci folositoare. — Nu vă temeți că va profita de forța lui ca să‑i ia la bătaie pe colegii de clasă? La această remarcă, mama lui Blake surâse și exclamă: — Oh! Nu! Cel puțin așa sper și… până în prezent nimeni nu mi‑a dat încă telefon să se plângă de băiatul meu. Și apoi am convingerea că Blake va ști să aleagă partea bună a acestui curs. O altă tânără femeie interveni în discuție, aruncând chiar o poantă. — Fiica mea urmează și ea aceste lecții, iar fiul meu John aparține grupei de avansați, dar n‑a avut niciodată nici cea mai mică problemă. John știe acum că poate ține piept tuturor băieților de la el din școală și, sigur de asta, nu încearcă să se fălească demonstrând‑o! Descumpănită, Sabrina studie plină de interes pe frumoasa roșcată care se băgase în vorbă. În mod evident, exprima opinia tuturor mamelor prezente, căci fiecare din ele părea că‑i împărtășește punctul de vedere. — Nu‑mi imaginam că domnul Devlin se ocupă și de copii, remarcă Sabrina cu o voce timidă. Faptul că un body‑guard profesionist putea fi înconjurat de copii și adolescenți îi părea bizar și chiar nepotrivit. — De ce nu? De altfel, refuză adulții. — Eu aș înnebuni dacă mi‑aș petrece toată ziua cu drăcușorii ăștia. Probabil că posedă un magnetism deosebit! exclamă cea de‑a patra mămică. — Cel mai extraordinar lucru e faptul că nu ridică niciodată tonul! adăugă cineva. Jonathan vine aici de trei luni și nu l‑am auzit niciodată pe Jake Devlin certând pe cineva. În timpul cursurilor domnește totuși o disciplină exemplară. Ca pentru a sublinia justețea celor spuse, toate femeile aprobară tăcute din cap. Perplexă, Sabrina îndrăzni să lanseze o nouă sugestie. — Poate se tem de el? Un hohot de râs general constitui răspunsul. — Oh! Nu! Așteptați sfârșitul orei și vă veți convinge singură! Exact în acel moment, Jake Devlin bătu din palme și douăspreceze siluete subțirele se ridicară la unison. Fascinată, Sabrina văzu cum grupul de copii își salută respectuos profesorul care le răspunse cu politețe. Apoi se răspândiră într‑o înghesuială de nedescris și Sabrina nu‑și putu împiedica un zâmbet în fața acestei veselii zgomotoase a elevilor. Câțiva fugiră spre mamele lor, în timp ce alții nu‑l părăseau pe Jake Devlin. Unul îi povestea aventurile unui greiere verde pe care‑l găsise în ajun pe marginea unui iaz, un altul se agăța de mâna lui ca un înecat, iar un al treilea dansa frenetic în jurul lui. Fiecăruia, Jake Devlin îi acorda aceeași atenție și amabilitate. Jake aborda o ținută simplă niște blugi prespalați și o cămașă neagră care lăsau să se ghicească un corp suplu cu mușchii lungi și puternici. Sabrina îl observa cu atenție pe acest bărbat surprinzător pe care mama ei i‑l impusese. Părea cam de treizeci și cinci de ani și, în mod vizibil, nu avea nimic comun cu acei body‑guards cu umeri de luptător care înconjoară în mod obișnuit pe mai marii lumii. Sabrina se simțea în mod cert ușurată că nu are de a face cu una din aceste gorile, dar cum nu avea nici un fel de experiență în domeniu, se întreba neliniștită dacă ar fi avut de câștigat angajându‑l. Fără îndoială, un tip numai bicepși și înarmat până în dinți n‑ar fi fost o companie agreabilă, dar, cel puțin, un asemenea individ ar fi fost ușor de manevrat! În timp ce, cu Jake Devlin nu era deloc sigură de asta… …Avea niște ochi… mari și cenușii care o priveau cu o răceala de gheață, ca și cum Jake Devlin încerca să răspundă cu ostilitate interesului pe care i‑l purta Sabrina; ochii mari, cenușii cu profunzimi nebănuite… În mod categoric Jake Devlin nu era o ființă simplă. Inteligent, prudent și… poate periculos, gândi ea fulgerată de o idee Doamne! În ce viespar se aventura? De ce mama ei o împingea într‑o asemenea cursă? Ca și cum îi ghicea gândurile și spaimele, Jake Devlin își opri privirile asupra ei. Mult timp o ținu sub focul ochilor cenușii și severi, examinând‑o cu atenție, fără urmă de îngăduință. Din fericire, asemenea unui pisoi care se lingușește pe lângă un leu, un puști îi atrase atenția. Imediat expresia înghețată se șterse ca prin farmec. Înmărmurită, Sabrina remarcă licărul de tandrețe amuzată care‑i lumina ochii, surâsul indulgent care‑i îndulcea linia fină a buzelor pline și senzuale. Se aplecă spre copil și o undă de lumină aurie îl învălui, subliniind reflexele părului castaniu, tăiat scurt. Totuși, când își îndreptă privirea spre mamele care așteptau răbdătoare la intrare, orice urmă de familiaritate dispăru de pe chipul lui. Jake Devlin nu cauta nici prietenie nici altfel de legături, gândi Sabrina, privindu‑l cum se întreține cu câteva din persoanele prezente. În sfârșit, când toată lumea plecase, Jake Devlin catadicsi să‑i adreseze și Sabrinei cuvântul. — N‑a mai rămas nici un copil. Presupun că pe mine mă așteptați. Mă înșel oare? spuse el cu o voce caldă și puțin răgușită, cu inflexiuni ciudat de tulburătoare. — Mă numesc Sabrina McAllaster. Cred că vizita mea v‑a fost anunțată, răspunse ea întinzându‑i mâna. Deloc surprins, el aprobă și‑i cuprinse degetele fine, spre marea uimire a Sabrinei, care avu impresia că un pumn de fier îi strivise mâna. Se degajă și‑i aruncă furioasă: — Nu vă cerusem o demonstrație a talentelor dumneavoastră, domnule Devlin. Remarca Sabrinei nu păru să‑l mire. — Departe de mine un asemenea gând, domnișoară McAllaster. Doream doar să mă port curtenitor. V‑am făcut vreun rău? se interesă el pe un ton inocent. — Nu vă neliniștiți, am o cremă bună și o s‑o folosesc imediat ce ajung acasă. — V‑ați supărat? — Să zicem că nu apreciez acest gen de politețe! Știți bine ce putere aveți! V‑am văzut lucrând cu copiii; nici unul dintre ei n‑a părut să sufere când i‑ați strâns mâna replică ea. Zărind un fotoliu, Sabrina se aseză și Jake Devlin se instală imediat în fața ei. — Ei mă iubesc; în schimb, am sentimentul că nu încercați nici cea mai mică simpatie la adresa mea. Surprinsă de această remarcă directă, Sabrina îl privi o clipă. Unde naiba vroia să ajungă? — Sunt dezolată dacă credeți că nu vă admir la fel ca elevii dumneavoastră, dar e prima oară când am de a face un body‑guard. Vă rog să mă scuzați dacă n‑am respectat eticheta. Acum, aș prefera sa revenim la subiect, domnule Devlin; sunt cam grăbită. — Dacă v‑am făcut vreun rău, regret nespus, răspunse el, examinându‑i mâna. — Chiar așa? În mod curios, Sabrina nu mai simțea nici o durere și avea impresia agasantă că Jake Devlin știa asta. — Da, sincer. De obicei nu fac asemenea copilării, dar păreați atât de contrariată de întâlnirea noastră încât n‑am putut rezista tentației de a vă arăta cât de nesuferit pot fi uneori. Nu se va mai întâmpla. Vă asigur. — Sper. Și acum să trecem la afaceri, vă rog, răspunse ea sec. Jake Devlin zâmbi, părea că vrea să câștige timp. Faimoasa lui privire cenușie și impenetrabilă întârzie pe chipul, pe surâsul ei, cercetând‑o. Puțin enervată, se făcu că nu bagă de seamă insistența ochilor inchizitoriali. Manifestând o severitate excesivă în privința propriului său fizic, Sabrina avea tendința să‑și găsească mai multe defecte decât calități, de aceea interesul domnului Devlin o deranja. Era nemulțumită mai ales de faptul că era mică de statură, ceea ce îi dădea o aparență de fragilitate în timp ce se simțea în mod invariabil atrasă de bărbații înalți. Totuși era armonios proporționată și ținuta clasică îi sublinia de minune formele perfecte. Într‑un acces de bravadă îmbrăcase niște blugi negri, mulați pe trup și strânși pe glezne, care se potriveau perfect cu cizmulițele din piele moale; o vestă neagră, răscroită, punea în valoare o adorabilă bluză albă. Totuși severitatea acestei toalete era dezmințită în mod ciudat de bogăția părului castaniu cu reflexe roșiatice, pe care încercase în zadar să‑l strângă pe ceafă într‑un coc bătrânesc. Ici și colo, buclele mătăsoase și rebele scăpaseră din strânsoare și încadrau chipul fermecător, cu linii pure, luminat de ochii de culoarea alunei. Gura senzuală dădea o notă de dulceață trăsăturilor pline de inteligență și vioiciune. Sabrina își sărbătorise cea de‑a douăzeci și opta aniversare cu șase luni în urmă și, cu excepția acestei ridicole afaceri care o obliga astăzi să apeleze la serviciile unui body‑guard, putea să se laude că‑și dirijase perfect existența. Perfect… sau pe aproape, gândi ea. Căci, dacă meseria și celelalte activități o satisfăceau pe deplin, nu același lucru se întâmpla cu viața ei sentimentală. Sabrina se grăbi să alunge aceste gânduri supărătoare și lansă pe un ton agresiv: — Ei bine? Mă acceptați clientă? — La drept vorbind, am nevoie de bani. Nu‑mi pot deci permite să mă las rugat. — Este și cazul meu: n‑am timp să alerg prin tot orașul Portland în căutarea unui body‑guard ideal, care să corespundă tuturor exigențelor mamei mele. — Suntem deci condamnați să ne înțelegem; o să mă suportați numai pentru a vă conforma dorințelor ei? replică el pe un ton ironic. — Da, prefer s‑o știu liniștită în privința mea. Are o muncă grea și nu vreau să‑și mai facă probleme și pentru mine. Domnul Teague, body‑guardul ei personal, v‑a explicat situația? — Puțin. Mi‑a spus că specialiștii de la Farsight, întreprinderea unde lucrează mama dumneavoastră, au fost ținta unor grave amenințări și că direcția a hotărât să acorde o protecție specială personalului său până se va realiza acel faimos contract. — Exact! Totuși, societatea Farsight nu se însărcinează și cu paza copiilor care au părăsit deja casa părinților. Astfel, câțiva dintre directori au preferat sa pună răul în față și s‑au adresat unor body‑guards particulari. Aceasta soluție a încântat‑o și pe mama mea; mie personal, totul mi se pare de‑a dreptul absurd! — Nu vă împărtășesc părerea. După opinia lui Teague, aceste amenințări provin de la niște profesioniști periculoși, dornici să facă să eșueze cu maximă publicitate proiectul firmei Farsight. — Este ridicol! Nici guvernul, nici marile societăți nu‑și vor abandona cercetările datorită unui pretext atât de neserios! — Nu, bineînțeles, dar dacă acești indivizi se vor hotărî să facă o demonstrație de forță, nimeni nu va scăpa nevătămat. — Plec mâine în Hawaii. Cine mă va căuta la mii de kilometri de Portland? în aceste condiții, a mă proteja mi se pare o pierdere de timp și bani. — Nu și pentru mine. Elevii mei vor avea două săptămâni de vacanță și mama dumneavoastră mă plătește regește. Ce mi‑aș putea dori mai mult? — Sigur. Cu atât mai bine pentru dumneavoastră. Sunt încântată că măcar cineva este avantajat de situație. — Toate astea vă enervează, nu? De ce? Planurile dumneavoastră au suferit din cauza asta? — Ideea de a‑mi petrece concediul în compania unui pistolar n‑are nimic atrăgător! În mod spontan, Jake Devlin își ridică mâinile cu o tristețe prefăcută. — Domnișoară, nu voi fi înarmat și vă promit că nu mă voi identifica cu eroii din filmele cu gangsteri. — Da? Atunci preferați kung‑fu în maniera lui Bruce Lee? replică perfid. El îi ignoră ironia și răspunse cu gravitate: — Cu puțin noroc, vom evita scenele violente. Credeți‑mă, am oroare de ele. Derutată de această, confidență, Sabrina reflectă un moment. Ce‑ar fi trebuit să spună? Nu era obișnuită să aibă de a face cu body‑guards și cu atât mai mult să fie impuși. În sfârșit, după câteva secunde de gândire, îl întrebă: — Cu atât mai bine, dar sunteți într‑adevăr calificat pentru acest gen de activitate? — Nu văd de ce vă interesează asta, dacă tot sunteți convinsă că nu se va întâmpla nimic? — Ca să știu cu cine am de‑a face! De ce v‑a recomandat domnul Teague tocmai pe dumneavoastră? De unde vă cunoaște? — Ne‑am întâlnit pentru prima oară acum foarte mult timp. O persoană foarte amabilă, care m‑a contactat imediat ce mama dumneavoastră i‑a cerut părerea în aceasta problemă. — Asta nu‑mi spune totuși mare lucru despre dumneavoastră, remarcă Sabrina. — Dezolat, dar nu mi‑am pregătit autobiografia, domnișoară McAllaster. Trebuie să vă mulțumiți cu recomandările domnului Teague și să aveți încredere în mine. — Nu sunt deloc obligată, domnule Devlin. Mai am timp încă să găsesc pe cineva în Portland care să‑mi ofere garanții fără să facă atâtea mofturi, și să‑i cer apoi să mă însoțească în Hawai în locul dumneavoastră. Aceasta eventualitate părea să‑l lase rece. — Prea târziu! Mama dumneavoastră mi‑a dat deja azi dimineață un avans din suma cuvenită. Atribuțiile mele încep din această seară de la ora șase, imediat după imediat după terminarea cursurilor. — Sunteți foarte sigur pe dumneavoastră, domnule Devlin. — Când am acceptat propunerea, Teague mi‑a afirmat în telefon că acest contract este irevocabil și că, în mod aparent, mama dumneavoastră pare satisfăcută de aranjamentul respectiv. — Totuși ea va fi obligată să vă suporte timp de cincisprezece zile! Și nici n‑ați răspuns la întrebarea mea: sunteți competent? — Doriți să știți dacă vă voi servi drept pavăză, în calea vreunui glonț? Cu ochii măriți de groază, Sabrina strigă: — Ce idee! E ultimul lucru la care m‑aș fi gândit! — Da? Atunci la ce servesc banii mamei dumneavoastră? — Nu fiți ridicol! — În fond ce așteptați de la un body‑guard, domnișoară McAllaster? Enervată, Sabrina ridică din umeri. — Nu știu. Îmi închipui că‑i mirosiți imediat pe suspecți! — În ochii unui profesionist, toată lumea este suspectă. — Atunci veți fi foarte ocupat! Văd că acest gen de conversație nu duce la nimic. Nu știu ce fel de întrebări să vă pun și, chiar dacă le‑aș ști, tot ar fi inutil. Teague a convins‑o pe mama că sunteți candidatul ideal. Ma tem că nu am de ales! făcu ea ridicându‑se. Devlin o imită imediat și, însoțind‑o spre ieșire, remarcă cu un surâs ironic: — Sunt foarte mișcat de părerea nemaipomenită, pe care v‑ați făcut‑o despre mine. Credeți‑mă că o să fac imposibilul ca să fiu la înălțimea speranțelor pe care vi le‑ați pus în mine. — Adevărat? Sunt totuși puțin cam vagi pentru gustul meu și nici dumneavoastră nu prea păreți lămurit de cerințele acestei activități. Ați mai făcut vreodată așa ceva? — Deloc! Prefer să‑i învăț pe copii autoapărarea, răspunse el fără a‑și pierde calmul. — Văd, dar probabil găsiți că meseria de body‑guard este mai rentabilă? — Nici nu suferă comparație! — Și precis aveți nevoie de acești bani! Vom fi deci obligați să ne suportăm reciproc, nu‑i așa, domnule Devlin? — Curaj! Sunt sigur că veți petrece un minunat sejur în Hawai, în ciuda prezenței mele. De altfel ar fi de preferat să‑mi spuneți Jake, dacă tot vom deveni intimi. La acest cuvânt, Sabrina se crispă. De ce folosise un termen, al cărui sens părea să nu‑l cunoască? Jake Devlin avea prieteni? Totuși, fără voia ei, îl aprobă: — Ne‑am înțeles, Jake! Presupun că va trebui să telefonez în Hawai pentru a‑ți rezerva o cameră? — Nu. Teague s‑a ocupat de asta. — Câtă eficacitate! Ei bine… pe mai târziu, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da, la ora șase. Năucită, Sabrina își ridică capul și‑l privi fără să înțeleagă. Expresia lui de siguranță, întregită de vorbele rostite, o făceau să nu se simtă în largul ei. În ochii ei, majoritatea bărbaților erau prea înalți, prea impozanți, dar Jake Devlin îi întrecea pe toți și asta o tulbura și mai mult. Impresia asta se datora puterii care părea că emană din întreaga lui ființă? Sabrina n‑ar fi știut să spună. Totuși, instinctul ei n‑o înșela. Acest bărbat o deruta și o intriga totodată. — La ora șase, repetă ea. De ce? — Conform termenilor contractului meu, la acea oră îmi preiau atribuțiile, amintește‑ți! — Oh! Fii fără grijă! Ne întâlnim mâine dimineață la aeroport: va fi arhisuficient. Și nu‑ți uita costumul de baie! N‑o să ai mare lucru de făcut, deci poți să profiți din plin. Știi să înoți? — Mă descurc. Sabrina, se pare că refuzi să‑mi iei rolul în serios. Sunt angajat să veghez asupra ta douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, și asta începând de azi de la terminarea cursurilor, îi explică el liniștit. — N‑ai de ce să te temi. Domnul Teague nu va ști nimic de micul nostru aranjament și salariul tău va merge. La aceste cuvinte, Jake Devlin o privi uimit, ca și cum ar fi avut de‑a face cu o aiurită, și repetă rar fiecare cuvânt: — La ora șase, Sabrina, cunosc adresa ta. Tânăra simți că‑i sare muștarul. — Jake, sunt invitată la o recepție și o să ajung acasă foarte târziu. Dacă într‑adevăr asta dorești, o să‑ți dau telefon ca să te liniștesc. Voi petrece seara cu niște prieteni, așa că n‑ai motive să te îngrijorezi. Cred că e timpul să‑ți precizez că tu lucrezi pentru mine și nu invers. Doresc să mă arăt cooperantă, dar refuz să‑mi dau viața peste cap, numai pentru a risipi absurdele temeri ale mamei mele. Ca pentru a sublinia greutatea cuvintele ei, tânăra deschise ușa cu un gest brusc, apoi se întorse spre Jake Devlin pentru a‑și lua rămas bun. Ca o adevărată reîncarnare a lui Robin Hood, Sabrina îl provocă din priviri. Totuși Devlin nu păru să nu fie în nici un fel impresionat. — Presupun că domnul Teague s‑a ocupat și de biletul tău de avion? continuă ea. — Exact. — Inutil deci de a ne revedea până mâine dimineață, Jake, sunt dezolată de toate aceste complicații, dar mai bine să pun lucrurile la punct de la început. Nu vreau ca această poveste să‑mi strice vacanța, mai ales că nu mă paște nici o primejdie. Și sunt sigură că, dacă vom da dovadă de puțină bunăvoință, o să petrecem două săptămâni foarte plăcute împreună. Nu uita totuși că eu sunt cea care hotărăște. — Se pare că nu te încurci cu amănuntele! ripostă el cu o voce dulce, prea dulce chiar. — Nu, dar o să vezi că totul va merge bine. În principiu voi fi foarte ocupată, căci îmi combin vacanța cu un seminar asupra cavalerilor medievali și în special asupra legendei regelui Arthur. Te vei bucura deci de o mare libertate si, dacă ne vom ține mai la distanță unul de celălalt, lucrurile vor merge bine. — Soluția nu ți se pare irealizabilă? Cum o să te pot proteja de la distanță? — Găsim noi un mijloc. Discutăm despre asta în avion. La aceste cuvinte Sabrina îi întoarse spatele și se îndepărtă cu demnitate. Totuși, simțea că fierbe. Vacanța ei începea sub auspicii proaste și, din vina ei în parte, prima întrevedere se arătase dezastruoasă. Cu un suspin, își promise să fie nespus de răbdătoare în timpul zborului spre Hawai, pentru a aranja astfel lucrurile, nedorind să‑și rateze cele două săptămâni de vacanță, plănuite de atâta timp. Fără îndoială mama ei nu suferea prea multe din cauza acestor penibile constrângeri. Joan McAllaster era pasionată de munca ei și‑și petrecea cam șaisprezece ore la birou. Ce‑o interesa pe ea că un body‑guard era postat în fața ușii? Îl remarcase măcar? Pentru Sabrina, din contra, acest aranjament era departe de a fi mulțumitor. N‑avea nici un chef să nu mai scoată nasul în lume, doar pentru că un nebun amenința societatea Farsight. Totuși Sabrina ținea la liniștea mamei ei, o afecțiune sinceră le unea pe cele două femei, deși nu mai locuiau de mult timp împreună, păstrase o vie admirație față de Joan McAllaster, care reușise să urce singură treptele unei prestigioase cariere, după ce fusese abandonată în mod nemilos de soțul ei, când Sabrina nu avea decât zece ani. Dragostea și respectul constituiau deci cele motive majore pentru care Sabrina se supunea dorințelor mamei ei. Totuși, hotărârea ei era luată. Va acționa după bunul ei plac! Și Jake Devlin va trebui să înțeleagă asta. Încruntată, Sabrina se instală la volanul micului MG roșu și demară cu toata viteza. De la fereastra celui de al treilea etaj al clădirii, Jake privea la plecarea bolidului. La prima vedere, Sabrina părea că ignoră regulile elementare ale codului rutier. De altfel, Jake Devlin avea impresia că ea își duce viața în același ritm de o sută pe oră! Ca și cum, își plasase existența sub semnul energiei, entuziasmului, vitalității debordante. Să protejeze o asemenea persoană nu va fi deloc simplu! Ca și cum ar urmări un fluture, gândi Jake Devlin. Plictisitor era însă faptul că fluturele credea că‑i poate dicta vânătorului regulile jocului! Mult timp, Jake Devlin contemplă siluetele zvelte ale zgârie‑norilor din Portland, care se decupau în zare. Niciodată, Jake nu încercase să prindă un fluture în plasă, dar pentru liniștea sufletului său, era mai bine s‑o facă imediat pe noua lui clientă să‑i dea importanța cuvenită. Noaptea va fi lungă, gândi Jake, dar nu așa i se întâmpla mereu în ultima vreme? În această seară, cel puțin va avea un motiv serios ca să rămână treaz: avea o misiune de îndeplinit! CAPITOLUL II Rick Shepherd se arăta cam prea grăbit! Exasperată, Sabrina îi aruncă o privire neagră, încercând să‑l facă să înțeleagă că trebuie să înceteze cu familiaritățile. Tânărul își trecuse un braț posesiv în jurul taliei tinerei femei în timp ce admirau feericele lumini ale orașului Portland, așternut la picioarele lor. În depărtări, podurile care uneau malurile fluviului Willamette păreau niște giuvaere multicolore aruncate peste un brâu de mătase albastră. Dar… orele trecuseră repede și era momentul ca Sabrina să renunțe la acest fermecător spectacol și să plece acasă. — Ce mult o să‑mi lipsești, Sabrina! Mi‑ar place grozav să te însoțesc! îi șopti Rick la ureche, cu o voce mângâietoare. — Te‑ai plictisi de moarte, Rick! Nu suporți colocviile. — Sabrina, clar nu poți să‑ți iei și tu niciodată o vacanță adevărată? La ultimul Crăciun n‑ai suportat un curs despre Shakespeare în timpul unei croaziere în Caraibe? — Vai, ce călătorie minunată! Am aflat o mulțime de lucruri pasionante! — Eu personal aș prefera un program mai puțin cultural! Uite, de exemplu, week‑endul pe care l‑ai petrecut în California la un seminar despre vin. Eu apreciez fructele viței de vie, dar de la asta până la a mă închide undeva pentru a reflecta asupra acestui subiect… — Poate, dar asta nu mă oprește ca, de acum înainte, să nu mă mai arăt niciodată nepricepută într‑un restaurant. Hai, Rick, agenții de bursă nu urmează niciodată stagii de perfecționare? — Dacă mi se garantează clienți noi și vânzări suplimentare, da! Ghicești unde mi‑am petrecut Crăciunul anul aceasta? În Mexic, întins pe o plajă din Acapulco, cu un pahar de Margarita în mine! — Eu m‑aș mulțumi cu un „mai tai” în Hawai. — Un mai tai? — E o băutură delicioasă din fructe exotice, cu ușoare urme de vodcă. — Daca aș fi lângă tine, te‑aș face să guști din alte delicii, îi murmură Rick la ureche aruncându‑i o privire languroasă. — Da, dar voi fi singură. Inutil deci să vinzi pielea ursului din pădure! Acum, scuză‑mă te rog, trebuie să plec acasă ca să‑mi fac bagajele, îi răspuse ea sec. — Sabrina! Ce se întâmplă? Credeam că îți plac puțin. Seducătorul tânăr cu ochi de catifea părea extrem de dezumflat. Frumoasa îi dăduse papucii. — Hai, Rick, e doar momentul să mă eclipsez discret. La revedere! Iute ca fulgerul, Sabrina se întoarse și‑și croi drum prin mulțimea adunată în salonul imens. Nemișcat, Rick rămase să urmărească silueta elegantă îmbrăcată într‑un ansamblu turcoaz care se îndrepta cu vioiciune spre stăpâna casei. — Sabrina! Ce rău îmi pare ca ne părăsești atât de repede! strigă Maggie Compton. Îți urez un agreabil sejur în Hawai. Care este subiectul seminarului, de data asta? Orhideele de la tropice? adăugă ea, râzând cu subînțeles. — Nu. Despre cavalerii medievali și legenda regelui Arthur. Nici nu‑ți imaginezi câte cărți a trebuit să‑mi cumpăr! Duc cu mine o valiză plină. — Sabrina, nu uita să te și odihnești. Ești totuși în vacanță! — Dacă așa mă simt eu bine! Bătrâna doamnă mișcă neîncrezătoare din cap. — Ai o curiozitate de savant bătrân, copila mea! Îmi vine și greu să te urmăresc! Gîndește‑te totuși să‑ți observi și colegii de curs! Poate vei descoperi printre ei pe cavalerul visurilor tale? Ar fi exact decorul potrivit. — Maggie! Știi la fel de bine ca și mine că un asemenea fenomen este de o raritate legendară. Totuși, dacă tu ții la asta, îți promit că o să‑ți raportez cu lux de amănunte sejurul meu hawaian. — Oh, nu! Te rog, gusturile mele sunt mai simple! Sabrina, la ce ți‑ar folosi atâtea cunoștințe? — Pentru meseria mea de documentaristă, ele constituie un ajutor prețios. Și apoi îmi permit să fac impresie în societate! Noapte bună, Maggie, o să‑ți trimit o ilustrată din Hawai. Dupa această ultimă glumă, Sabrina se îndreptă spre ușa de intrare a acestei fermecătoare locuințe așezată pe panta uneia din colinele care înconjurau orașul. Serata i se păruse deosebit de agreabilă, dacă nu ținea seama de asiduitățile insuportabile ale lui Rick Shepherd. Propriu‑zis, după divorțul ei care avusese loc acum doi ani, Sabrina se ferea ca de ciumă de lingușelile bărbaților, ascunzându‑se în spatele unei carapace de rezervă și neîncredere. Eliberată de orice grijă, existența devenise atât de simplă, gândi ea îndreptându‑se spre mașinuța roșie. Nu‑și ducea ea viața după bunul ei plac, fără să dea nimănui socoteală despre faptele ei? Excepție făcând această stupidă poveste cu body‑guardul, bineînțeles! Oh! În fond, cincisprezece zile vor trece repede și poate Jake Devlin va găsi mijlocul să‑și arate talentele în fața unor puști de pe plajă? Acest gând îi smulse un surâs și nu auzi pașii care se apropiau cu repeziciune, din spatele ei, la adăpostul întunericului. Brusc, avu conștiința unei prezențe tăcute. Instinctiv vru să urle, dar o mână de fier îi astupă gura înainte să scoată vreun sunet. În panică, Sabrina se zbătu cu o putere dată de disperarea unui animal prins în cursă. Dar agresorul ei o stăpânea cu o ușurință deosebită. Deși nu o lovea, totuși peste câteva secunde, se găsi în întregime la dispoziția lui, cu mâinile legate la spate și un fular strâns legat peste ochi. Fără a pronunța vreun cuvânt, o ridică de la pământ și o instală pe locul pasagerului. Tremurând de furie și de frică, Sabrina încercă să sară din mașină, dar necunoscutul încuie cu grijă portiera pentru a pune capăt veleităților ei de fugă. La ce bun să mai lupte? își spuse ea. Mai bine să aștepte. Poate va avea norocul să scape din această oribilă cursă? Și de ce banditul ăsta o băgase în mașină? se întrebă ea înspăimântată. Nu trebui însă să aștepte prea mult răspunsul căci, imediat, răpitorul ei se strecurase pe locul șoferului și demarase fără nicio problemă. Un val de groază o străbătu. „Liniștește‑te, își repeta ea. Nu e momentul să faci o criză de isterie! Doamne! Mama avea dreptate, acel Jake Devlin la fel!” Jake… unde era el acum când ar fi putut fi folositor? Paralizată de frică, Sabrina se ghemui în scaunul ei și încercă să rămână calmă, în timp ce, sub mâna expertă a banditului, mașina cobora spre oraș, luând cu dibăcie fiecare curbă în vârf de ac ca și cum ar fi fost vorba de o simplă plimbare. Mereu la pândă, Sabrina încercă să ghicească drumul urmat, dar brusc, mașina se opri într‑o fundătură, urmă un zgomot sec de chei răsucite, apoi nimic. Motorul se oprise. Sabrina simți că i se taie respirația. Un fior de gheață îi trecu pe șira spinării N‑avea nici un rost să facă o haltă în acest loc, decât dacă… La gândul ăsta, inima începu să‑i bată nebunește. Imposibil, își spuse ea. Cine mi‑ar dori moartea? Doar un nebun! Dar individul care amenințase Farsight era oare în toate mințile? Înnebunită, Sabrina tocmai trecea în revistă cele mai nebunești posibilități ca să scape din această cursă, când mâinile agresorului ei i se așezară pe față. Calm, oribilul personaj deznodă fularul care‑i acoperea ochii. — Vezi ce ușor ar fi, Sabrina, remarcă Jake Devlin îndepărtând și călușul care o împiedica să vorbească. — Devlin! Jake Devlin! Siderată, îi repeta numele ca și cum ar fi rostit un blestem, fără ca el să manifeste nici cea mai mică emoție. În lumina opalescentă a lunii, trăsăturile lui rămâneau impasibile. — Sunt dezolat, Sabrina, dar sincer, această punere în scenă era necesară. Trebuia să‑ți dau o lecție, spuse el desfăcând ultimele legături care o făceau prizonieră. — Ce lecție? — Încăpățânarea ta de adineauri a sfârșit prin a mă face să mă hotărăsc. Pentru că refuzai să iei situația în serios, m‑am gândit că era presant să‑ți amintesc cruda realitate; nimeni nu este invulnerabil. — Deci nu e vorba de o răpire, ci de un simplu scenariu imaginat de tine? Dorind să se facă bine înțeleasă, Sabrina insistase, apăsând asupra fiecărui cuvânt. — Vroiam să te fac să înțelegi ce ușor i‑ar fi unui bandit să‑și aducă la îndeplinire amenințările, dacă nu te‑ai afla sub protecția unui body‑guard. De data asta, depășise orice limită! Sabrina, ofuscată, se răsti la el mânioasă. — Ești concediat! — Imposibil, răspuse el cu un calm imperturbabil. — De ce? Ți‑ai și semnat demisia? — Nu! Dezolat să te dezamăgesc. Mi‑am încasat deja salariul. M‑am angajat să veghez asupra ta, Sabrina, și intenționez să‑mi onorez contractul. Totuși, m‑am gândit că ar fi bine să stabilim de pe acum un modus vivendi. — Eu sunt clientul! și nu trebuie să‑ți dau socoteală de nimic, strigă ea nebună de furie. — Hai, Sabrina! Viața pe care o duci te expune la multe pericole. Și ți‑am dovedit‑o chiar în această seară: oricine te‑ar fi putut răpi. Nu‑ți iei nici cea mai mică precauție. De ce nu te‑a însoțit nimeni? — Deoarece cavalerul meu mă exasperase, ca și tine, de altfel, și dacă crezi că o să te iau în Hawai după acest ridicol incident, te înșeli amarnic! Drept unic răspuns, Jake Devlin se mulțumi să pornească motorul pentru a ajunge la Portland. — Nu glumesc deloc, domnule Devlin! De ce… — Să punem capăt discuției, Sabrina. E timpul să te duc acasă. — Domnule Devlin! Vorbesc serios. Dacă nu ma iei în serios, o s‑o chem pe mama și se va ocupa ea de toate. — Mai are nevoie și de această grijă în plus? Deja este roasă de neliniște în privința ta! Numai asta i‑ar mai lipsi! Această remarcă o descumpăni pe tânăra femeie. Are dreptate, gândi ea, mișcată și totodată exasperată. Timp de o clipă, căută o replică mușcătoare, dar în van. Fără voia ei, era prinsă în cursă. — Stratagema ta a fost inadmisibilă, domnule Devlin, făcu ea în sfârșit, cu ochii fixați asupra șirului de mașini care rulau în fața lor. — Sabrina, nu ești deloc conștientă de vulnerabilitatea ta, spuse el liniștit. — Am rămas mută de admirație văzând cât ești de conștiincios. ÎI provocase în mod voit căci îi atinse o coardă sensibilă. Ani de‑a rândul Sabrina suferise de un sentimentalism excesiv. Abandonată de un tată iresponsabil, trădată de un soț egoist și frivol, tânăra femeie, rănită de viață, cunoscuse multe zile negre. Totuși, niciodată până acum, nu încercase această îngrozitoare senzație de frică, primitivă, pur fizică, și pentru prima oară în existența ei, descoperise că barierele psihologice construite cu grijă în jurul ei de‑a lungul anilor nu puteau s‑o protejeze împotriva unui inamic periculos, sau… a body‑guardului ei! — Și de tine cine mă va apăra? strigă ea formulând cu glas tare ceea ce o preocupa mai mult. — Nu trebuie să te temi de mine, Sabrina! — Îți bați joc de mine! — Hai, lasă, ești încă speriată. Răbdare! În câteva minute vei fi în patul tau și totul va fi în regulă. — Și tu? Unde îți vei petrece noaptea? În picioare în fața ușii mele? — Cam așa. — Ah, nu, Jake Delvin! Exagerezi. Doar n‑o să faci curse toată noaptea, pe culoarele imobilului. Ce‑ar zice vecinii? — Crezi că‑mi pasă de asta? — Ce‑o să faci? — Ai o canapea? — Cum? Crezi că o să‑ți ofer o canapea? strigă ea, la capătul răbdării. — Sabrina, nu te purta ca un copil încăpățânat! Mama ta mă plătește să te apăr. Trebuie să fiu permanent în preajma ta. În seara asta o să mă instalez în camera de oaspeți, dacă ai așa ceva. — Nu am. — Atunci, nu‑mi rămâne decât canapeaua. Nici o clipă Jake Devlin nu‑și părăsise aerul serios. Sabrina, care se aștepta la o glumă de prost gust, trebui să recunoască că se purta ca un adevărat profesionist. — Ești sigur că trebuie să procedezi astfel? întrebă ea îmblânzită, păstrând totuși un rest de neîncredere. — Este singurul mod rezonabil. — Aceste două săptămâni voi fi cele mai lungi din viața mea. suspină ea. — O să încerc să nu‑ți stric sejurul. Fără să știe prea bine de ce, Sabrina resimți nevoia indirectă de a‑și justifica atitudinea și de a‑i prezenta scuze. — În privința celor petrecute în această seară… — Da? — O să mă răzbun. Mai devreme sau mai târziu, o să mă răzbun. Îi lansă această remarcă pe un ton ambiguu, lasându‑l să ghicească dacă era vorba sau nu de o glumă. — Îți muțumesc că m‑ai prevenit! Voi fi în gardă! Zarurile fuseseră aruncate. Va pleca în Hawai în compania lui, fie că‑i plăcea, fie că nu. Își dăduse seama că faptul de a continua ostilitățile nu va da loc decât la noi incidente plictisitoare sau neplăcute și, pe de altă parte, nici nu vroia să‑și neliniștească mama. Se găsea deci la dispoziția acestui bărbat diabolic. În timp ce ea rămânea pe gânduri, Jake Devlin intrase în parcarea imobilului ei și tânăra femeie văzu astfel că îi cunoștea și adresa. Categoric, Teague și Devlin aveau un deosebit simț de organizare și dovedeau o eficacitate de temut. Totuși, Sabrina evită orice comentarii. Presimțea că Jake Devlin nu se va lăsa impresionat de o manifestare a proastei dispoziții. Într‑o tăcere apăsătoare, intrară în ascensor care îi duse până la etajul unsprezece unde, politicos, Jake Devlin îi luă cheile din mână. Fără a da vreo explicație, o luă înainte și inspectă cu grijă locurile, apoi, printr‑o mișcare a capului, îi făcu semn să avanseze. Enervată, Sabrina își ridică ochii spre tavan. Trebuia să suporte această comedie ridicolă timp de două săptămâni. Ce aberație! Apartamentul era mobilat după gustul Sabrinei, în pas cu moda. Salonul era în culori de bej, roz și verde pal emanând un farmec și o prospețime deosebite. Pe o măsuță joasă plasată între o canapea și fotoliile de catifea, trona un enorm buchet de gladiole lângă care era așezat un teanc de cărți de istorie medievală. Ele îi aduseră aminte Sabrinei de niște preocupări prezente. — Trebuie să‑mi termin bagajele. Tu ce ai de gând? Nepăsător, Jake ridică din umeri. — O să‑mi iau lucrurile mâine, în drum spre aeroport. — Unde ți‑ai lăsat mașina? — În parcarea casei mele, când am aflat unde are loc recepția, am sărit într‑un taxi ca să te regăsesc. — Văd… Ei bine! Instalează‑te. O să‑mi văd de ale mele. Și așa și făcu… Își aranjă metodic prețioasele lucruri într‑o valiză, iar îmbrăcămintea în alta; nicio clipă, Jake, cufundat în lectură, nu‑și ridică ochii. Comportarea lui serioasă o impresionă puternic pe tânăra femeie. În mod evident, Jake Devlin nu avea simțul umorului. Totuși, în timp, această atitudine va fi poate mai ușor de suportat. — Bine, am terminat. Acum mă duc la culcare. O să stingi luminile dacă vrei? Oh!… Nu uita zăvorul de la ușa de la intrare! exclamă ea cu o undă de ironie. El îi ignoră aluzia și se mulțumi să răspundă: — O să încerc să‑mi amintesc. Noapte bună, Sabrina și… — Da? — …sunt dezolat pentru adineauri. — Este inutil; nu‑ți faci decât meseria, nu‑i așa? declară ea îndepărtându‑se. Din camera ei îl auzi vag mișcându‑se prin salon, apoi întunericul se instală în toată casa și adormi. Totuși, două ore mai târziu, Sabrina se trezi speriată, și remarcă lumina care se filtra discret pe sub ușă. Mult timp rămase lungită, fără să se miște, dar, în cele din urmă se ridică și se îmbrăcă în halat, înainte de a se uita la ceas, era ora două dimineața! De ce Jake Devlin nu dormea? Un drum lung îi aștepta, totuși. Nu trebuiau se odihnească și unul și celalalt? În picioarele goale, ajunse până în salon și strigă: — Jake? Îl zări atunci în celălalt capăt al încăperii. Puțin jenată, se opri. Jake nu era îmbrăcat decât în blugi și, în lumina dulce a lampadarului, umerii largi aruncau reflexe arămii. Dintr‑o privire Sabrina înregistră părul fin și creț care‑i acoperea pieptul, desenând un triunghi întunecat. Fără îndoială Jake îi ghici încurcătura căci, cu o voce amabila, îi spuse: — E în regulă, Sabrina, îmi pare rău că te‑am deranjat. — Ceva suspect? — Nu, nimic. — Ce… ce faci? insistă ea intrigată. Cu pleoapele pe jumătate închise, cu sulurile mătăsoase de păr care‑i înconjurau chipul de un oval perfect, ea îl privea cu un aer întrebător, așteptând o explicație. — Du‑te la culcare, Sabrina, nu‑mi găsesc somnul! — De ce? Două ore de odihnă îți ajung? Sau așa ți‑o cere meseria? Înaintă spre mijlocul salonului și abia atunci remarcă geamul dinspre balcon larg deschis! — Doamne! Dar e un frig îngrozitor aici! Ce ți s‑a întâmplat? — Aveam nevoie să mă răcoresc. Dezolat, spuse el cu o voce nerăbdătoare. Ceva din comportamentul lui îi atrase atenția Sabrinei. — Jake… ce este? — Nimic. — Suferi de insomnie? — Nu. Răspunsul pornise răstit, plin de exasperare. — Cu atât mai bine. Sabrina scoase un suspin de ușurare și plecă spre bucătărie cu un pas hotărât. — Un coșmar? — Poftim? El o urmă și, văzând că se apucă de treabă, o întrebă: — Ce faci acolo? — Îți prepar un remediu de pe vremea bunicii, răspunse ea turnând laptele într‑un vas. — Sabrina, nu te deranja. Eram pur și simplu enervat. Mi se întâmplă uneori… — Hai, fără atâtea mofturi! Cunosc prea bine ce înseamnă coșmarurile! declară ea adăugând un gălbenuș. — Adevărat? — Ah! da! La zece ani, aveam câte unul în fiecare noapte. Ce oroare! Eram atât de speriată că nu puteam adormi fără lumina aprinsă, dar mama mi‑a ajutat să rezolv această problemă. Umplu două cești cu preparatul respectiv și adăugă: — Hai, vino, acum vom trece la etapa televizorului. Ca un somnambul o urmări, irezistibil atras de halatul vaporos, de un galben pal, care se unduia în ritmul mersului ei, apoi se așeză lângă ea pe canapeaua de catifea. — Pentru început și conform prescripțiilor corpului medical, vom căuta un film vechi și bun și o să adormi înainte să‑ți dai seama! Hai! Destinde‑te și bea asta! — Sabrina, eu… eforturile tale mă mișcă… nu trebuie să… Pentru a pune capăt protestelor lui, ea îi puse mâna pe braț… dar tresări. Cu toate că era încă somnoroasă, simțea o curioasă emoție. — Jake, sprijină‑te de spătarul canapelei și privește această comedie muzicală; va face minuni! — Văd, spuse el cu un ton amuzat luând o înghițitură din cană. Puah! — Gândește‑te că e vorba de un medicament! — Asta luai tu când aveai zece ani? — Da, întotdeauna am detestat laptele, dar este un sedativ miraculos. După câte am citit, conține o enzimă care produce acest efect. — De ce aveai coșmaruri? — Avusesem o perioadă dificilă. — O decepție în dragoste? — Oarecum! Tatăl meu ne părăsise pe mama și pe mine. — Oh, iartă‑mă, Sabrina. Nu vroiam să te rănesc. — Aparține de acum trecutului. De altfel, imediat ce am acceptat situația, viața și‑a reluat cursul normal. Jake păstra tăcerea și, timp de câteva minute, cunoscură o agreabilă intimitate, aproape amicală. Sabrina simți că i se îngreunează pleoapele și o cuprinde lenea. — Te simți mai bine acum? îl întrebă ea politicos. — Da, mulțumesc. — Sunt fericită. Mai stau puțin și mă duc să mă culc. O voce interioară îi sufla să plece mai repede în camera ei, dar ardea de dorința să mai petreacă un moment lângă el. Dintr‑o dată, Jake îi părea atât de cald și apropiat. Scenariul lui machiavelic nu mai era decât o îndepărtată amintire; și apoi, în spatele măștii severe, slăbiciunile omenești îl făceau o ființă mult mai accesibilă. Da, Jake Devlin avea alura unui bărbat puternic în care se putea încrede. Și la acest gând pleoapele i se închiseră liniștite. Jake își termină laptele și se aplecă spre tânăra femeie răpusă de oboseală. Cu un gest precaut îi luă ceașca din mâini apoi, înduioșat, privi capșorul buclat care se sprijinea de umărul lui. Cam așa arăta un fluture adormit, gândi el, drăgălaș, fragil și nemaipomenit de atrăgător. Uimit de propria lui reacție, se mustră singur. Era timpul s‑o ducă la ea în pat, dar, fără voia lui, își trecu brațul în jurul umerilor ei și o strânse lângă el. Mașinal, opri filmul cu telecomanda și stinse lumina. Încăperea rămăsese scăldată într‑o dulce penumbră, și, în tăcerea nopții Jake simți că‑și regăsește calmul. Sentimentul de confuzie care‑l cuprindea noaptea când rămânea singur, îl părăsise. Ușurat, scoase un suspin de mulțumire și o strânse și mai puternic pe fată lângă el. Acum o s‑o duc în camera ei, își propuse el din nou. Dar, dornic să mai profite de acest răgaz magic, Jake își mai acordă puțin timp. În fond, după atâția ani de zile, cunoștea un moment neașteptat de liniște, care nu se datora nici laptelui nici televizorului. Sursa acestei stări miraculoase avea un alt nume: Sabrina