Cărți romantice și de dragoste pdf

Alergand dupa un vis de Mary Arbor Capitolul 1   Este, fără îndoială, o experienţă deconcertantă să prinzi trenul în ultima clipă, să-ţi arunci valiza în vagon şi să te prăvăleşti pe banchetă cu o umilitoare lipsă de demnitate. Totuşi, un asemenea incident are şi el compensaţiile lui. Cel puţin, nu-ţi rămâne timp pentru despărţiri prelungite; ba chiar, când Julia Dolland şi-a tras răsuflarea suficient ca să se aplece pe fereastră, trenul pornise deja de pe peronul Gării de Nord din Paris, iar silueta surorii Marie Thérèse abia se mai distingea în grupul de oameni rămaşi pe peron, după robele ei negre voluminoase şi boneta albă scrobită care-i încadra faţa rotundă şi trandafirie. Făcându-i semn cu mâna, cam fără vlagă, Julia închise fereastra şi se aşeză mai comod în colţul compartimentului. Pentru prima oară, îşi privi tovarăşii de drum, care erau doar trei. Lângă uşă, două femei, vizibil englezoaice, conversau aplecate una spre alta. Vorbeau încet, într-adevăr, dar cu acea indiferenţă totală a străinilor la adresa faptului că-i poate asculta cineva, iar cuvintele lor ajungeau clar până la urechile Juliei. Era atât de preocupată de faptul că le auzea involuntar, încât nici nu-l observă pe pasagerul din faţa ei, un bărbat ascuns după ziarul pe care-l citea. — Să întârzie atât de mult la un tren care merge aşa de departe ca ăsta... Latinii ăştia sunt de-a dreptul imposibili... N-au deloc noţiunea timpului... Femeia care vorbea, îmbrăcată într-un taior elegant de tweed, cu pantofi şi mănuşi asortate perfect, îşi ţuguie buzele cu dispreţ. — Se spune că franţuzoaicele sunt elegante... Nu arată rău, fata, dar ai mai văzut nişte pantofi ca ăştia? Temându-se să nu dea de gol faptul că înţelesese, Julia îşi feri faţa, privind în gol pe fereastră. Trenul trecea încet prin cartierele mărginaşe ale Parisului, şi ştia că ar fi putut să vadă cupola albă de la Sacré Coeur înălţându-se deasupra oraşului, prin ceţurile subţiri ale zorilor zilei de iarnă. Nu pleca de acasă cu adevărat, îşi spuse ea, ci se ducea acasă, înapoi în Anglia, în ţara ei, la compatrioţii ei. Îşi mai amintea câte ceva din anii copilăriei petrecute în Anglia, mai ales casa albă şi înaltă unde locuise cu părinţii ei. Se aflase în colţul unui scuar, având în faţă o grădiniţă cu gard din fier forjat şi o poartă cu zăbrele şi un lacăt mare, ruginit... îşi mai amintea şi cât de veseli porniseră ea şi părinţii ei în acea ultimă vacanţă, cu maşina plină de bagaje legate cu funii pe grilajul de pe capotă. Emoţia traversării Canalului, senzaţia stropilor de apă pe faţă, în timp ce se apleca peste parapet... Trecuseră atâţia ani de-atunci, dar parcă ar fi fost ieri. Şi cât de dezastruos se terminase totul, deşi fusese mult prea mică pentru a percepe adevăratele dimensiuni ale tragediei. Se întâmplase chiar lângă Paris: părinţii ei muriseră pe loc, în accident, iar ea fusese îngrijită cu drag de surori, în mănăstirea unde i se dăduse adăpost temporar. Îşi amintea vag că fusese chemat unchiul ei de la Londra, şi îngrijorarea lui faţă de viitorul ei. Burlac, fără să se priceapă la copii, nu ştiuse ce putea face cu şcolăriţa aceea cu picioare lungi care intrase dintr-odată în responsabilitatea lui. Oferta călugăriţelor de a o ţine la ele şi dorinţa Juliei de a rămâne îi luaseră o piatră enormă de pe inimă. Julia fusese fericită la mănăstire şi le acceptase pe călugăriţele blânde şi pe Maica Superioară ca îndrumătoare şi mentor, iar la sugestia lor, după terminarea studiilor în mănăstire, lucrase la Azilul St. Clare al aceluiaşi ordin călugăresc, unde în ultimii trei ani ajutase la îngrijirea bolnavilor. Pe lângă maici, acolo mai lucrau şi surori laice; îşi găsise prietene şi printre acestea; îi plăcuse munca şi în curând devenise o membră utilă a personalului spitalicesc. Ar fi putut rămâne acolo ani de zile – dar, în mod inexplicabil, începuse dintr-odată să se simtă nemulţumită. Nici nu-şi mai amintea exact când avusese pentru prima oară acest sentiment. În primele câteva săptămâni, nu-l destăinuise nimănui; apoi, fără să-l mai poată ascunde şi tânjind după un sfat, îi mărturisise totul binevoitoarei Maici Reverende. Maica Clementine fusese pe cât de înţelegătoare, pe atât de înţeleaptă. Poate ghicise că, într-o zi, această fată englezoaică avea să-şi dorească de la viaţă mai mult decât îi putuseră vreodată oferi mănăstirea şi Azilul St. Clare. Poate simţise deja că Julia ascundea în suflet dorinţa de a dobândi mai mult decât o puteau învăţa călugăriţele şi, având o personalitate atât de ambiţioasă şi plină de viaţă, ar fi greşit încercând să-i schimbe gândul. O sfătuise să se întoarcă în ţara ei şi să urmeze un curs de asistente medicale, într-un mare spital englezesc. După care, mai târziu, poate dorea să se întoarcă... Iar acum, când tăiase orice legătură cu trecutul, iar tovarăşele ei de călătorie o făcuseră să devină conştientă de hainele ei sărăcăcioase şi demodate, îşi dădu seama că o faţă înlăcrimată nu i-ar fi avantajat deloc înfăţişarea. Dar nu avea de ce să-şi facă griji în acest sens. Nimic n-ar fi putut ascunde atracţia buzelor arcuite, roşii ca focul, şi a pielii de o frumuseţe aproape străvezie. Genele negre îi scoteau în evidenţă culoarea deschisă a tenului, iar părul auriu-roşcat care-i încadra faţa nu făcea decât să-i sporească aerul eteric. Foşnetul ziarului îi atrase atenţia Juliei spre cel de-al treilea ocupant al compartimentului. Îşi stăpâni exclamaţia de uimire, când îi văzu chipul... Nu, nu se putea, cu siguranţă, nu era posibil! închise parţial ochii, într-un efort de a se concentra, retrăind din nou acea primă ocazie când îl văzuse. Nu-i era greu să-şi aducă aminte; în fond, trecuseră doar două săptămâni. Fusese în timpul unei perioade de nehotărâre. Nu se putea decide, temându-se atât de anii monotoni care o aşteptau dacă mai rămânea la mănăstire, cât şi de pasul drastic care i-ar fi rupt legăturile cu singura viaţă pe care o cunoscuse. Îşi amintea cum vizitase catedrala Notre-Dame şi îngenunchease într-o capelă mică, laterală. Tocmai se oficia o slujbă; auzea clar clinchetul clopoţelului şi tăcerea grea care urmase. Parcă temându-se de sunetul propriilor ei paşi, pornise pe vârfuri prin naosul pardosit cu dale de piatră şi coborâse încet treptele. Soarele albicios de iarnă lumina orbitor după întunericul din catedrală, iar Julia se oprise o clipă, clipind din ochi. Cu o mişcare aproape mecanică, păşise înapoi ca să privească grandioasa clădire, cu cele două turnuri ale sale profilate pe cer. Şi atunci, îl văzuse. Poate că, dacă doar l-ar fi văzut pe acel străin, i s-ar fi părut la fel ca oricare altul. Dar fusese un moment aparte; văzuse de-atâtea ori în visurile ei un bărbat care arăta întocmai ca el, iar acum, printr-un capriciu al sorţii, el îi oferise tocmai răspunsul căutat zadarnic. Da, datorită lui luase trenul; deşi rămânea complet indiferent faţă de prezenţa ei, el îi determinase involuntar destinul. Retrăgându-se ca să vadă mai bine catedrala, orbită parţial de lumina soarelui, nimerise accidental drept în braţele străinului. Julia privi pe furiş spre bărbatul din faţa ei. Era acelaşi chip, complet vizibil acum, că-şi coborâse ziarul, şi o privea cu o indiferenţă totală. Desigur, n-o recunoscuse. Cum ar fi putut? Nu numai că atunci avusese faţa şi silueta ascunse de capa şi gluga surorilor mirene, dar pentru el nu fusese decât o prezenţă momentană şi iritantă probabil, în timp ce el fusese pentru Julia personificarea visurilor ei şi răspunsul pe care-l căutase atât de mult, fără niciun rezultat. O luase grăbit de cot ca s-o sprijine, iar Julia întorsese capul şi, o clipă, întâlnise privirea pătrunzătoare a ochilor lui albaştri. Liniile accentuate ale chipului i se întipăriseră adânc în minte, buzele ferme care-i zâmbiseră cu un amuzament reflectat în ridurile mărunte de la colţurile ochilor. Atât de multe feţe – peste tot în jurul ei, numai feţe – şi totuşi ştiuse instinctiv că era un englez, o ştiuse încă înainte ca el să rostească acele cuvinte care-i pecetluiseră hotărârea. — O privelişte minunată, mademoiselle – dar nu merită în niciun caz să vă frângeţi gâtul pentru ea... Va trebui să veniţi într-o bună zi în Anglia şi să vedeţi ce părere veţi avea despre catedrala St. Paul... Julia murmurase câteva cuvinte de mulţumire în franceză, limba cu care era acum mult mai acomodată, apoi îşi văzuse de drum, grăbită. Probabil că necunoscutul nici măcar nu ştiuse că-i înţelesese cuvintele şi în niciun caz nu fusese conştient de profunda lor încărcătură simbolică – de felul cum Julia găsise în ele un răspuns la toate rugăciunile ei, călăuzirea pe care o căutase în zadar atâta vreme. Iar acum se afla în tren – în trenul care o ducea spre viaţa ei cea nouă, iar în faţa ei, ca şi cum totul ar fi fost predestinat, stătea omul care îi influenţase involuntar pasul decisiv. — Masa e servită! Ospătarul de la vagonul restaurant, care-şi croia drum pe culoar sunând din clopoţel, aruncă o privire întrebătoare în compartiment. Deşi avea la ea destui franci şi lire sterline, primite de la Maica Superioară, Julia învăţase să ducă o viaţă frugală. Însă aceea era o ocazie cu totul deosebită, aşa că se ridică de pe banchetă. Nu avea de ce să-şi facă griji cu banii. La Londra o aştepta unchiul ei. În timp ce înainta cu greutate prin vagoanele aglomerate, Julia simţi instinctiv că străinul o urma îndeaproape. În vagonul restaurant, mesele dintr-o parte erau pentru patru persoane, iar cele din partea opusă, pentru două, aşa că şeful de vagon îi plasă la una dintre cele mici. Julia văzu clar că necunoscutul era complet indiferent şi, deşi o aşteptă să ia loc înainte de a se aşeza şi el, în continuare nu păru să-i mai dea atenţie. Englezii erau de o reticenţă notorie în conversaţiile cu străinii. Julia îşi amintea că auzise mereu despre acest lucru, dar i se părea o prostie. Francezii erau mult mai prietenoşi. Se aplecă peste farfurie, pentru a-şi ascunde zâmbetul. În fond, şi ea era englezoaică, şi trebuia să dea uitării standardele franţuzeşti, acum când se întorcea în ţara ei. Dacă nici cafeaua şi băutura nu dezlegaseră limba tovarăşului ei de drum, atunci nimic n-o putea face. Cumva, i-ar fi plăcut să schimbe câteva cuvinte cu acel călător care o intriga – ba chiar, îi era dor să-l audă vorbind în propria lui limbă, care era şi a ei. Dându-şi la o parte ceaşca de cafea, se rezemă de spătar. Era ultima ei şansă – acum ori niciodată! Văzând că ospătarul împărţea deja notele de plată la mesele din capătul vagonului, se hotărî să acţioneze. Luându-şi inima-n dinţi, se aplecă peste masa care-i despărţea. — Scuzaţi-mă, monsieur... poate aţi uitat, dar... ne-am mai cunoscut. — Vă... vă rog să mă scuzaţi... Mă tem că nu-mi amintesc să fi avut această plăcere. Glasul lui era rece şi formal, dar Julia fu sigură că-i zărise o undă de amuzament sub pleoapele pe jumătate coborâte. Pentru orice femeie mai sofisticată decât Julia, zâmbetul acela ascuns ar fi trebuit să reprezinte un avertisment; ea, însă, făcu prostia să continue. — Ba da... sigur vă veţi aminti... acum numai două săptămâni... la Paris... — Îmi prezint scuzele din nou, mademoiselle. Nu-mi aduc aminte nimic. De astă dată, zâmbetul din colţurile gurii lui fu inconfundabil, dar Julia îşi dădu seama în sfârşit ce însemna – se amuza pe socoteala ei, considerând totul un efort prea transparent de a face cunoştinţă. Murmurând o scuză, rămase tăcută. Surâsul acela îi descurajase orice altă încercare de a mai explica. Nu voia decât să achite consumaţia şi să plece. Chelnerul se apropie de masa lor, iar Julia, în timp ce căuta prin poşetă, simţi că paraliza. Nu era acolo! N-avea la ea portofelul – în afară de câţiva franci, nu avea niciun ban! Fără să-i mai pese ce efect aveau cuvintele ei, ridică o privire rugătoare spre bărbatul de la masă.

Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras „Şi a avut mereu un fel al ei de a-şi broda fragilitatea. Îşi aduna bucăţile şi le transforma în ceva frumos.” R.M. Drake                                                                   Prolog Primul băiat de care m-am îndrăgostit obişnuia să mă încânte cu poveşti despre regi şi regine, despre război şi pace şi despre cum spera ca într-o zi să fie eroul cuiva. Empatizam cu aventurile sale nocturne, uitându-mă cum îşi flutura vioi braţele în timp ce îşi spunea poveştile şi iubind felul în care ochii lui verzi străluceau când râdeam la glumele lui. El m-a învăţat ce înseamnă să fii atinsă şi sărutată cu pasiune. Mai târziu, m-a învăţat durerea care se simte când pierzi pe cineva de care ai ajuns să te ataşezi. Singurul lucru despre care a uitat să mă înveţe a fost cum să controlez strânsoarea pe care am simţit-o în piept, după ce a frânt şi urma de suflet ce-mi rămăsese. Întotdeauna m-am întrebat dacă am ratat eu lecţia asta. Acum mă întreb dacă nu cumva şi el încerca să-şi dea seama de asta sau dacă pur şi simplu nu a simţit nimic niciodată. Capitolul unu Se spune că metoda cea mai buna pentru a merge mai departe este să te detaşezi de trecut, ca şi cum detaşarea este partea uşoară. Ca şi cum să încerci să estompezi sau să ştergi trei ani de amintiri bune şi rele este ceva ce poţi face într-o singură zi. Eu ştiu că nu e aşa, pentru că în două săptămâni se va împlini un an, iar amintirea lui este la fel de puternică, de parcă ar fi încă aici. Sandalele lui cu San Francisco Giants sunt încă în faţa chiuvetei, exact unde le-a lăsat. Mirosul sau încă persistă pe unele dintre cămăşile lui, cele pe care încă nu am apucat să le port la culcare. Prezenţa i se simte puternic, chiar şi în absenţa lui. În timp ce mă plimb prin casă, asigurându-mă că tot ce a rămas de la el nu este la vedere, ştiu că, pentru mine, acesta este un pas uriaş în procesul de detaşare. Sunt în bucătărie, lipesc cu scotch ultimele cutii, când aud zăngănit de chei, urmat de sunet de tocuri pe podeaua de lemn masiv. Încă un sunet de care îmi va fi dor, sunt sigură, odată ce voi părăsi acest loc. — Estelle? strigă cu voce delicată şi melodioasă. — În bucătărie. Îmi şterg mâinile de blugi şi mă îndrept către ea. — Hei, ai făcut multă treabă azi-noapte, spune, zâmbind trist, cu ochii strălucindu-i, în timp ce se uită de jur împrejur la locul aproape gol. Are acelaşi păr creţ şi vâlvoi şi ochi expresivi de culoarea caramelului pe care îi avea şi fiul ei. Întâlnirea cu ea face ca sufletul să mă doară din nou. Ridic din umeri şi îmi muşc interiorul obrazului ca să nu plâng. Orice ca să nu plâng din nou din cauza asta, mai ales că n-am mai făcut-o de mult. Când Felicia mă trage în braţele ei, expir uşor şi încerc să nu mă pierd cu firea de tot. Încerc să fiu puternică pentru ea şi Phillip. Wyatt a fost singurul lor copil şi, pe cât de grea este pierderea lui pentru mine, pot doar să-mi imaginez cât de goi pe dinăuntru trebuie să se simtă ei. De obicei, nu plângem când ne întâlnim, nici măcar când trece pe aici, dar vânzarea acestei locuinţe reprezintă mai mult decât a ne lua rămas-bun de la o casă. Înseamnă să lăsăm în urmă dimineţile de Crăciun şi cinele de Ziua Recunoştinţei. Înseamnă să spunem „Wyatt, te iubim, dar viaţa merge înainte”. Şi chiar merge, ceea ce este unul dintre motivele pentru care mă simt vinovată. Viaţa continuă, dar de ce trebuie să continue fără el? — O să fie bine, îi spun, ştergându-mi obrajii umezi în timp ce mă îndepărtez din braţele ei. — O să fie. O să fie. Wyatt nu ar vrea să ne prăbuşim din cauza unei case. — Nu, cu siguranţă ne-ar considera fraiere pentru că jelim o structură, spun, râzând uşor. Dacă ar fi fost după Wyatt, lumea ar locui în corturi şi s-ar spăla cu apă de ploaie. — Da, şi ar fi tăiat şi gazul, pentru că oricum nu găteaţi, ci comandaţi mereu de mâncare, adaugă ea. Dăm din cap şi noi lacrimi ni se formează în timp ce râsul piere şi liniştea se aşterne în jurul nostru. — Eşti sigură că nu vrei să stai cu Phillip şi cu mine? mă întreabă, în timp ce mergem din cameră în cameră, asigurându-ne că nu am uitat ceva. De mâine, agentul imobiliar o să înceapă să prezinte casa şi trebuie să arate perfect pentru potenţialii cumpărători. — Nu. Victor s-ar simţi foarte ofensat dacă nu i-aş accepta oferta. Probabil ar aduce vorba despre faptul că nu am vrut să merg la acelaşi colegiu cu el, că nu-mi place aceeaşi echipă de fotbal şi că nu mi-am plătit datoria şi nu i-am spălat rufele pentru un an atunci când eram la liceu. Cred că de-aia e atât de nerăbdător să mă mut cu el, de fapt. Umerii Feliciei se zguduie de râs. — Bine, atunci salută-l din partea mea şi invită-l la cină cu noi duminică. Ne-ar plăcea să ne viziteze. — Sigur, răspund, zâmbetul dispărându-mi când observ sandalele de pe jos. — Vrei să le iau eu sau vrei să le păstrezi? — Eu… Fac o pauză pentru a respira, tremurând. Poţi să le iei tu? Nu cred că pot suporta să mă uit la ele în fiecare zi într-o locuinţă nouă. Deja îi păstrez toate tricourile şi oricum nu-mi vin sandalele lui, sunt cu vreo cinci numere mai mari, dar sunt preferatele lui. Erau. Erau preferatele lui. Asta e ceva la care psihologul m-a pus să lucrez: să vorbesc despre Wyatt la trecut. Uneori nu-mi vine să o zic, dar am făcut progrese. O perioadă am trăit într-o falsă realitate, în care Wyatt era plecat într-o călătorie de afaceri sau ceva de genul ăsta. Îi plăcea foarte mult să călătorească singur şi să lase diferitele culturi să-i influenţeze picturile. După o lună am început să accept că nu se mai întoarce. După trei, la cererea psihologului, am început să-i pun lucrurile în cutii, ca să nu-mi mai reamintească în mod constant. Înlăturarea lor nu a ajutat prea mult. Casa îmi amintea de el şi nici studioul nostru nu putea fi împachetat. Era ceva cu care trebuia să învăţ să trăiesc… viaţa fără el. După şase luni am putut să intru şi să ies din ambele locuri fără ca inima să mi se strângă în piept de fiecare dată. Iar acum, un an mai târziu, cred că sunt gata să merg mai departe. Dacă moartea subită a lui Wyatt m-a învăţat ceva, a fost faptul că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la maximum. Este ceva ce înţeleg, dar totuşi, în unele zile, trebuie să fac eforturi ca să pun asta în aplicare. — Scumpo, tot ce a lăsat în urmă este al tău, ştii asta, spune Felicia. Nici nu-mi dau seama că încă plâng până nu simt pe buze gustul sărat al lacrimilor. Încerc să-i mulţumesc, dar vorbele îmi rămân blocate în gât, sub bolovanul care s-a instalat acolo. După o ultimă privire împrejur, ne îmbrăţişăm şi îi promit că ne vom vedea duminică. În timp ce merg spre maşină, mă uit peste umăr, lăsându-mi inima să se strângă pentru ultima dată, înainte să mă urc în maşină şi să plec. Amintirile… tihna… trecutul… toate devin o imagine îndepărtată în oglinda retrovizoare în timp ce mă îndrept spre casa fratelui meu. Îmi verific în minte o listă de lucruri de făcut, când soneria unui telefon îmi întrerupe gândurile. — Hei, cum a mers? întreabă Mia în loc de salut. — A fost OK. Un pic trist, dar nu îngrozitor. — Îmi pare rău că nu am putut fi acolo. A venit Felicia să ia câte ceva din lucrurile lui? Cum se mai simte? — Se simte bine. Arată bine. — Mai ieşim mâine-seară? întreabă Mia încet, parcă tatonând. — Dacă rămânem într-un singur bar, merg. Nu am chef de mers din bar în bar şi de rutina de studenţi care îţi place ţie. Mia nu s-a descotorosit de partea ei sălbatică de când am absolvit şi ne-am început vieţile de „oameni maturi”. Oricât mi-ar plăcea să-mi petrec timpul cu ea, nu pot să-mi umplu ficatul cu cantităţi enorme de apă, după ce l-am înecat în alcool cu o noapte înainte, săptămânal, cum face ea. — OK, nu batem barurile. Oricum am o întâlnire la un brunch sâmbătă dimineaţă şi nu pot să arăt ca dracu’, deci o s-o luăm uşor. — O întâlnire? întreb, încruntându-mă, în timp ce intru în parcarea fratelui meu. — Întâlnire pe neve. Îl cheamă Todd. Este custode la muzeul Pelican. Maria pare să creadă că ne-am potrivi perrrfect, spune ea, rostogolind exagerat r-urile ca să o imite pe prietena ei scriitoare din Italia. — Hm… nu cred că am auzit de vreun Todd, îi spun. Eu şi Mia ne cunoaştem de când mă ştiu. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene din copilărie şi, când au crescut, s-au măritat cu bărbaţi care erau, la rândul lor, cei mai buni prieteni. Spre dezamăgirea mamelor noastre, ne-am dat seama devreme că istoria nu se va repeta în cazul nostru, atunci când Mia se tot combina cu băieţii răi, în timp ce eu preferam tipii tăcuţi. — La naiba! Speram să-l cunoşti. Nu-i cunoşti tu pe toţi cei din lumea artei? Todd Stern? spune ea, cu o notă de speranţă în voce. Mă pufneşte râsul, pentru ca nu e departe de adevăr. Wyatt şi cu mine am deschis galeria-studio Paint it Back acum câţiva ani şi, adunând cunoştinţele noastre dintre artişti şi proprietari de galerii cu cele ale Miei din lumea fotografiei, ştiam cam pe toată lumea. Ei bine, e clar că nu chiar pe toată lumea. — Nu. Rob nu-l cunoaşte?

Cel mai de pret cadou de Nicholas Sparks 1 Dawson Cole începu să aibă vedenii imediat după explozia de pe platformă, în acea zi în care ar fi trebuit să moară. În cei paisprezece ani de când lucra pe platformele petroliere, crezuse că le văzuse pe toate. În 1997, văzuse cum un elicopter îşi pierde controlul chiar înainte de aterizare. Se prăbuşise pe platformă, provocând o explozie devastatoare, iar el se alesese cu arsuri de gradul doi pe spate în timp ce încercase să salveze pe cineva. Atunci muriseră treisprezece oameni, majoritatea din elicopter. Patru ani mai târziu, după ce o macara de pe platformă se prăbuşise, o bucată de metal de mărimea unei mingi de baschet aproape că îi retezase capul. În 2004, se numărase printre puţinii muncitori care mai rămăseseră pe platforma petrolieră când izbise uraganul Ivan. Vântul suflase cu o sută şaizeci de kilometri la oră, iar valurile fuseseră atât de înalte, încât se gândise că ar fi fost mai bine să aibă o paraşută pentru cazul în care platforma petrolieră s-ar fi prăbuşit. Însă mai existau şi alte pericole. Oamenii alunecau, piesele se desprindeau, iar tăieturile şi vânătăile erau un lucru obişnuit pentru muncitorii din echipă. Dawson văzuse atâtea oase rupte, încât pierduse numărătoarea, două epidemii de intoxicaţie alimentară care îmbolnăviseră întreaga echipă, iar în urmă cu doi ani, în 2007, văzuse cum un vas de aprovizionare începuse să se scufunde imediat ce se desprinsese de platformă. Fusese însă salvat în ultimul minut de o ambarcaţiune a gărzii de coastă care se afla în apropiere. Însă explozia fusese cu totul altceva. Deoarece nu existaseră scurgeri – în acel moment, mecanismele de siguranţă şi cele pentru protecţia de rezervă împiedicaseră o deversare importantă – abia dacă se menţionase ceva la ştiri despre incident, iar în câteva zile totul fusese dat uitării. Însă celor care se aflaseră acolo, inclusiv lui, întâmplarea le cauza coşmaruri. Până în momentul catastrofei, fusese o dimineaţă obişnuită. Supraveghea una dintre staţiile de pompare când unul dintre rezervoarele de stocare a petrolului explodă brusc. Înainte să apuce să-şi dea seama ce se întâmplase, impactul exploziei îl aruncase în aer, iar el se izbise violent de un rezervor din apropiere. Apoi, totul fusese cuprins de flăcări. Întreaga platformă, acoperită cu un strat de grăsime şi petrol, devenise repede un iad care cuprinsese întreaga instalaţie. Alte două explozii mari zguduiseră platforma petrolieră. Dawson îşi aminti cum trăsese câteva trupuri din calea flăcărilor, însă o a patra explozie, mai puternică decât celelalte, îl aruncase în aer pentru a doua oară. Îşi aducea vag aminte că zburase în apă, o căzătură care ar fi trebuit să-l ucidă. Următorul lucru pe care şi-l amintea era acela că plutea în Golful Mexicului, la o sută treizeci de kilometri sud de Golful Vermilion, în largul coastelor statului Louisiana. Ca aproape toţi ceilalţi, nici el nu apucase să îmbrace costumul de supravieţuire sau să apuce vreun echipament de salvare. În depărtare, printre valuri, zărise un bărbat brunet fluturându-şi mâna ca şi când i-ar fi făcut semn să înoate către el. Dawson începuse să înoate într-acolo, luptându-se cu valurile, epuizat şi ameţit. Hainele şi cizmele îl trăgeau în jos, iar când simţi că nu mai are forţă în mâini şi în picioare, ştiu că avea să moară. I se părea că se apropia, cu toate că nu îşi putea da seama exact din cauza apei agitate. În acel moment zărise un colac de salvare plutind printre nişte rămăşiţe. Cu o ultimă sforţare, se prinsese de colac. Aflase mai târziu că stătuse în apă aproape patru ore, fiind purtat de curenţi la o depărtare de aproape un kilometru şi jumătate de platforma petrolieră şi că fusese găsit de un vas de aprovizionare, care se îndrepta spre locul incidentului. Fusese scos din apă şi dus sub punte, alături de alţi supravieţuitori. Dawson tremura din cauza hipotermiei şi era ameţit. Cu toate că avea privirea înceţoşată – mai târziu a fost diagnosticat cu comoţie moderată – conştientiză că fusese extrem de norocos. Văzuse bărbaţi cu arsuri grave pe braţe şi pe umeri; unora le curgea sânge din ureche, altora li se oblojeau fracturile. Îi ştia pe majoritatea după nume. Nu erau practic prea multe locuri unde puteau merge cei care se aflau pe o platformă petrolieră, care era, practic, un sătuc un mijlocul oceanului, şi toată lumea ajungea, mai devreme sau mai târziu, la bufet, în sala de jocuri sau de sport. Cu toate astea, un bărbat i se păruse oarecum mai cunoscut, iar acesta se holba la el din partea cealaltă a încăperii aglomerate. Bărbatul brunet, care părea să aibă în jur de patruzeci de ani, purta un hanorac albastru pe care i-l împrumutase cineva de pe vas, probabil. Dawson avu impresia că era o apariţie neobişnuită, pentru că semăna mai mult cu un ofiţer decât cu un sondor. Bărbatul făcu semn cu mâna, amintindu-i brusc de imaginea acelei siluete pe care o zărise mai devreme în apă – era el – şi, dintr-odată, Dawson simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Înainte să-şi dea seama de cauza neliniştii lui, cineva îi aşeză o pătură pe umeri, apoi fu condus în locul unde un medic specialist aştepta să-l consulte. Când se întoarse la locul lui, bărbatul dispăruse. În următoarea oră fură aduşi la bord mai mulţi supravieţuitori şi, simţind că se mai încălzeşte, Dawson începu să se gândească la restul echipei. Mulţi dintre cei cu care lucrase ani la rând nu mai fuseseră găsiţi. Mai târziu avea să afle că muriseră douăzeci şi patru de oameni. Majoritatea trupurilor neînsufleţite, dar nu toate, fuseseră găsite în cele din urmă. Cât timp fusese internat în spital, Dawson se gândise mereu la faptul că unele familii nu apucaseră să îşi ia rămas-bun. De la explozie, avusese probleme cu somnul şi asta nu din cauza coşmarurilor, ci din cauză că nu reuşea să scape de senzaţia agasantă că era urmărit. Se simţea… bântuit, oricât de ridicol ar fi sunat. Zi şi noapte parcă zărea în răstimpuri câte o mişcare cu colţul ochiului, dar când îşi întorcea capul nu vedea pe nimeni sau nimic care ar fi putut explica acea impresie. Se întreba dacă nu începuse să-şi piardă minţile. Doctorul era de părere că suferea de tulburare de stres posttraumatic din cauza accidentului şi asta pentru că probabil creierul lui se afla în proces de vindecare în urma comoţiei. Cu toate că părea o explicaţie logică, Dawson nu era prea convins, însă dădu afirmativ din cap. Doctorul îi prescrise somnifere, însă Dawson nu îşi bătu nicio clipă capul să le ia.

                                     MIRACOLUL de Nicholas Sparks UNU   Jeremy Marsh participa alături de ceilalţi spectatori la emisiunea transmisă în direct, având senzaţia că atrăgea atenţia asupra sa mai mult decât în mod obişnuit. Era unul dintre puţinii bărbaţi din public în după-amiaza aceea de la mijlocul lunii decembrie. Evident, se îmbrăcase în negru şi, cu părul său negru ondulat, cu ochii de un albastru-deschis şi nebărbierit, cum era la modă, arăta ca un newyorkez sadea ce era. În timp ce-l studia pe invitatul de pe estradă, reuşea s-o urmărească pe furiş pe blonda atrăgătoare care se afla cu trei rânduri mai în faţă. Profesia îi impunea adesea să desfăşoare eficient o multitudine de sarcini. Era jurnalist de investigaţie în căutarea unui reportaj, iar blonda era doar o altă participantă din public; totuşi, observatorul experimentat din el nu putea să nu remarce cât de atrăgătoare arăta în bluza ei fără spate şi în jeanşi. Gazetăreşte vorbind, adică. Făcând abstracţie de toate astea, încercă din nou să-şi concentreze atenţia asupra invitatului. Tipul era mai mult decât ridicol. În strălucirea reflectoarelor, Jeremy socotea că mediumul părea constipat în timp ce pretindea că aude voci de dincolo de mormânt. Abordase un aer de falsă apropiere, comportându-se ca şi cum ar fi fost fratele tuturor sau cel mai bun prieten al lor, şi se părea că majoritatea celor din public, cuprinşi de un sentiment de veneraţie – cu tot cu blonda atrăgătoare şi cu femeia căreia i se adresa invitatul –, îl considerau un dar picat din ceruri. Ceea ce era de înţeles, socotea Jeremy, de vreme ce acela era locul unde ajungeau întotdeauna persoanele dragi decedate. Spiritele de dincolo de mormânt erau veşnic înconjurate de o lumină angelică strălucitoare şi învăluite într-o aură de pace şi seninătate. Jeremy nu auzise niciodată de un medium care să comunice de pe celălalt tărâm, mult mai fierbinte. Niciodată cineva drag dispărut nu pomenise că era prăjit la frigare sau fiert într-un cazan cu ulei de motor, de exemplu. Dar Jeremy ştia că era sarcastic. Şi în plus, trebuia să recunoască, era o emisiune destul de bună. Timothy Clausen era talentat – mult mai talentat decât majoritatea impostorilor despre care Jeremy scrisese de-a lungul anilor. — Ştiu că e greu, zise Clausen în microfon, dar Frank te anunţă că e timpul să-l laşi să plece acum. Femeia căreia i se adresa cu, vai, atât de multă empatie părea gata să leşine. Avea vreo cincizeci de ani, purta o bluză în dungi verzi, iar părul roşu şi creţ ţâşnea şi se revărsa în toate direcţiile. Îşi ţinea mâinile strânse atât de tare la piept, încât degetele i se albiseră. Clausen făcu o pauză şi îşi duse mâna la frunte, inspirându-se iar din „lumea de dincolo“, după cum o denumea. În tăcere, mulţimea se aplecă la unison în faţă. Toţi ştiau ce urmează; era al treilea grup de participanţi pe care îl alesese Clausen în ziua aceea. Evident, Clausen era invitatul principal la bine-cunoscuta emisiune cu public. — Îţi aminteşti de scrisoarea pe care ţi-a trimis-o? întrebă Clausen. Înainte să moară? Femeii i se tăie răsuflarea. Angajatul televiziunii de lângă ea apropie microfonul şi mai mult pentru ca toţi telespectatorii să o poată auzi bine. — Da, dar cum e cu putinţă să ştii despre…? se bâlbâi ea. Clausen nu o lăsă să termine. — Îţi aminteşti ce scria? o întrebă el. — Da, şopti răguşit femeia. Clausen încuviinţă din cap ca şi cum ar fi citit el însuşi scrisoarea. — Era vorba despre iertare, nu-i aşa? Pe canapea, moderatoarea emisiunii, cea mai populară emisiune de după-amiază din America, se uita când la Clausen, când la femeie. Părea uimită şi mulţumită, în acelaşi timp. Un medium era întotdeauna o binecuvântare pentru rating. În timp ce femeia din public încuviinţa, Jeremy observă că rimelul începuse să-i curgă pe obraji. Camerele apropiau imaginea să o arate mai clar. Televiziunea de zi exploatând momentul în cel mai melodramatic mod. — Dar cum e cu putinţă să…? repetă femeia. — Vorbea şi despre sora ta, murmură Clausen. Nu doar despre el. Femeia se uita la Clausen încremenită. — Sora ta Ellen, adăugă Clausen şi, cu acea dezvăluire, femeia slobozi, în sfârşit, un strigăt răguşit. Lacrimile izbucniră ca dintr-o stropitoare automată. Clausen – bronzat şi pus la punct în costumul său negru, fără niciun fir de păr nelalocul lui – continua să dea din cap aprobator ca unul dintre câinii aceia pe care îi fixezi pe bordul maşinii. Spectatorii se uitau muţi la femeie. — Frank a mai lăsat ceva pentru tine, nu? Ceva din trecutul tău. În ciuda reflectoarelor înfierbântate din studio, femeia părea să-şi piardă culoarea. Într-un colţ al platoului de filmare, dincolo de raza vizuală a publicului, Jeremy îl zări pe regizor care îşi rotea un deget ridicat ca elicea unui elicopter. Se apropia pauza de publicitate. Aproape imperceptibil, Clausen aruncă o privire în direcţia aceea. Nimeni, în afară de Jeremy, nu păru să observe; se întreba adesea de ce spectatorii nu puneau niciodată sub semnul întrebării modul în care comunicarea cu lumea spiritelor se încadra atât de bine între pauzele de publicitate. Clausen continuă: — Ceva despre care nimeni altcineva nu ştia. Un fel de cheie, e adevărat? Suspinele continuară pe măsură ce femeia încuviinţa. — Nu ţi-ai închipuit niciodată că a păstrat-o, nu? „Perfect, iată argumentul hotărâtor“, se gândi Jeremy. Încă un drept-credincios în devenire. — Este de la hotelul unde aţi stat în luna voastră de miere. A pus-o acolo ca atunci când o vei găsi să-ţi aminteşti de vremurile minunate pe care le-aţi trăit împreună. Nu vrea să-ţi aminteşti de el cu durere în suflet, pentru că te iubeşte. — Aaahhhh… strigă femeia. Sau ceva de genul ăsta. Un fel de geamăt. Din locul unde stătea, Jeremy nu putea fi sigur, pentru că strigătul fu întrerupt dintr-odată de aplauze entuziaste. Brusc, microfonul dispăru. Camerele schimbară rapid planurile. Momentul de glorie al femeii din public luase sfârşit şi ea se prăbuşi pe scaun. Ca la comandă, moderatoarea se ridică de pe canapea şi veni în faţa camerei. — Nu uitaţi că tot ceea ce vedeţi ţine de domeniul realităţii. Niciuna dintre aceste persoane nu s-a întâlnit vreodată cu Timothy Clausen. Zâmbi. Vom reveni cu încă o prezentare. Alte aplauze, în timp ce spectacolul se întrerupse pentru pauza publicitară, iar Jeremy se rezemă de spătar. Ca jurnalist de investigaţie, cunoscut pentru pasiunea sa pentru ştiinţă, făcuse carieră scriind despre astfel de oameni. În general, îi plăcea ceea ce făcea şi era mândru de munca sa, considerând-o un serviciu valoros în slujba publicului, într-o profesie atât de aparte încât drepturile ei erau enumerate în Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Pentru editorialul său obişnuit din Scientific American, intervievase laureaţi ai Premiului Nobel, explicase teoriile lui Stephen Hawking[1] şi Einstein[2] în termeni profani şi, odată, fusese considerat responsabil pentru instigarea opiniei publice, care determinase FDA[3] să retragă un antidepresiv periculos de pe piaţă. Scrisese mult despre proiectul Cassini[4], despre oglinda imperfectă din obiectivul navei spaţiale Hubble, şi fusese printre primii care criticaseră făţiş experimentul Utah[5], de fuziune la rece, calificându-l drept o escrocherie. Din păcate, pe cât de impresionant părea, editorialul său nu era remunerat pe măsură. Majoritatea facturilor le plătea din munca de gazetar independent şi, ca toţi gazetarii independenţi, se grăbea mereu să găsească teme care îi interesau pe redactorii de la reviste sau ziare. Domeniul său de interes se lărgise ca să cuprindă „orice ieşit din comun“, aşa că, în ultimii cincisprezece ani, cercetase şi investigase spiritişti, clarvăzători, vindecători şi medii. Demascase înşelătorii, farse şi falsuri. Vizitase case bântuite, căutase creaturi supranaturale şi cercetase originile legendelor urbane. Sceptic din fire, avea totodată capacitatea neobişnuită de a explica conceptele ştiinţifice dificile într-un mod accesibil cititorului de rând, iar articolele sale apăruseră în sute de ziare şi de reviste din toată lumea. Demitizarea ştiinţifică, avea el impresia, era în acelaşi timp şi nobilă şi importantă, chiar dacă publicul nu o aprecia mereu. În mod frecvent, mesajele pe care le primea după publicarea articolelor sale de gazetar independent erau condimentate cu vorbe precum „idiot“ sau „cretin“, dar expresia sa preferată era „lingău guvernamental“. Jurnalismul de investigaţie, ajunsese el să afle, era o afacere ingrată. Reflectând încruntat asupra acestor lucruri, Jeremy observă că publicul conversa nerăbdător, întrebându-se cine urma să mai fie ales. Aruncă din nou pe furiş o privire spre blonda care îşi examina rujul de pe buze într-o oglinjoară. Jeremy ştia deja că persoanele alese de Clausen nu făceau în mod oficial parte din „teatru“, chiar dacă apariţia lui era anunţată dinainte şi lumea se călcase în picioare pentru bilete. Ceea ce însemna, bineînţeles, că publicul era format din mulţi care credeau în viaţa de după moarte. Pentru ei, Clausen nu era un farsor. Cum ar putea şti asemenea lucruri personale despre necunoscuţi, dacă n-ar vorbi cu spiritele? Dar ca orice magician bun care îşi pregătise repertoriul, iluzia rămânea totuşi o iluzie şi, chiar înainte de emisiune, Jeremy nu numai că înţelesese cum să ducă totul la bun sfârşit, dar mai avea şi mărturia fotografică spre a o dovedi. Desfiinţarea lui Clausen ar fi cea mai mare lovitură a lui Jeremy până în prezent şi tipul o merita. Clausen era cel mai rău gen de şarlatan. Şi totuşi, latura pragmatică a lui Jeremy mai realiza că acela era genul de poveste care apărea foarte rar, aşa că dorea să o exploateze la maximum, în definitiv, Clausen atinsese apogeul celebrităţii, iar în America, celebritatea era tot ce conta. Cu toate că ştia că şansele erau extrem de mici, Jeremy visa cu ochii deschişi la ce s-ar întâmpla dacă Clausen l-ar alege pe el data viitoare. Nu spera, pentru că a fi ales era asemănător cu a câştiga trifecta la Santa Anita[6]. Şi chiar dacă nu se întâmpla, Jeremy ştia că totuşi va avea un reportaj de valoare. Dar valoarea şi extraordinarul erau adesea despărţite de simple întorsături ale destinului, aşa că atunci când pauza de publicitate se sfârşi, Jeremy simţi o uşoară tresărire sperând fără niciun temei că, într-un fel sal altul, Clausen îşi va îndrepta atenţia asupra lui. Şi astfel, ca şi cum nici Dumnezeu însuşi nu ar fi fost foarte încântat de ceea ce făcea Clausen, se întâmplă întocmai aşa cum îşi dorise.   Trei săptămâni mai târziu, iarna se năpustea cu asprime asupra Manhattanului. Un front atmosferic venise dinspre Canada, reducând temperatura până aproape de zero; din grătarele canalelor se ridicau constant dâre de abur înainte de a se împrăştia pe trotuarele îngheţate. Părea că nimeni nu lua în seamă acest lucru. Cetăţenii temerari ai New Yorkului îşi arătau indiferenţa obişnuită faţă de toate lucrurile asociate cu vremea, iar serile de vineri nu trebuiau să fie irosite sub nicio formă. Oamenii munceau prea mult în timpul săptămânii ca să piardă o seară, mai ales atunci când exista un motiv de sărbătorit. Nate Johnson şi Alvin Bernstein sărbătoreau deja de o oră, alături de câţiva prieteni şi jurnalişti – unii de la Scientific American – care se adunaseră în onoarea lui Jeremy. Majoritatea erau binişor chercheliţi şi se distrau straşnic, mai ales pentru că jurnaliştii aveau tendinţa să fie zgârciţi, iar Nate făcea cinste. Nate era agentul lui Jeremy. Alvin, un cameraman independent, era cel mai bun prieten al lui Jeremy şi toţi se adunaseră în barul foarte la modă din Upper West Side să sărbătorească apariţia lui Jeremy la Primetime Live de la ABC. În săptămâna aceea, fuseseră transmise reclame pentru Primetime Live – cele mai multe dintre ele prezentându-l pe Jeremy în prim plan, cu promisiunea unei dezvăluiri importante, şi – în biroul lui Nate, cererile pentru interviu curgeau şuvoi din toată ţara. Puţin mai devreme, în după-amiaza aceea, sunase cineva de la revista People, aşa că un interviu era programat pentru luni dimineaţă. Nu fusese timp suficient pentru amenajarea unei încăperi speciale pentru petrecere, dar nimănui nu părea să-i pese. Având o tejghea lungă de granit şi un iluminat de efect, barul plin până la refuz era locul tinerilor specialişti bine plătiţi. În timp ce jurnaliştii de la Scientific American preferau să poarte jachete sport din tweed, cu suporturi de pixuri în buzunare, şi se strânseseră într-un colţ al încăperii discutând despre fotoni, o mare parte din ceilalţi clienţi arătau de parcă ar fi fost în trecere, după ce se istoviseră la slujbele de pe Wall Street sau Madison Avenue: sacouri de la costume italiene aruncate peste spătarele scaunelor, cravate Hermes cu nodul desfăcut, bărbaţi care nu păreau că doresc decât să se uite îndeaproape la femeile care îi însoţeau în timp ce-şi etalau Rolexurile orbitoare. Femeile venite direct de la slujbă, de la edituri sau din publicitate, erau îmbrăcate în fuste create de designeri, purtând tocuri imposibil de înalte, şi sorbeau Martini aromat în timp ce se prefăceau că ignoră bărbaţii. Chiar şi Jeremy urmărea o roşcată înaltă aşezată la celălalt capăt al barului care părea că se uită în treacăt în direcţia lui. Se întreba dacă îl recunoştea din reclamele de la televizor sau dacă dorea doar puţină companie. Roşcata se întoarse într-o parte, aparent neinteresată, dar pe urmă se uită din nou în direcţia lui. Cum privirea ei zăbovi un pic mai mult, Jeremy ridică paharul. — Te rog, Jeremy, fii atent, zise Nate, atingându-l cu cotul. Eşti la televizor! Nu vrei să vezi ce-ai făcut? Jeremy îşi întoarse privirea din direcţia roşcatei. Uitându-se spre ecran, se văzu stând vizavi de Diane Sawyer. „Ciudat, gândi el, e ca şi cum ai fi în două locuri deodată.“ Încă nu i se părea ceva real. Nimic din ultimele trei săptămâni nu i se păruse real, în ciuda anilor săi din presă. Pe ecran, Diane îl prezenta drept „cel mai apreciat gazetar ştiinţific al Americii“. Nu numai că reportajul se dovedise tot ceea ce îşi dorise Jeremy, dar Nate discuta chiar cu cei de la Primetime Live ca Jeremy să facă reportaje în mod curent pentru ei, cu posibilitatea realizării unor reportaje suplimentare pentru Good Morning America. Cu toate că mulţi jurnalişti erau de părere că televiziunea era mai puţin importantă decât alte forme mai serioase de informare, asta nu-i împiedica pe cei mai mulţi dintre ei să o considere în taină drept Sfântul Graal, prin care înţelegeau sume imense de bani. În ciuda felicitărilor, invidia plutea în aer, o senzaţie la fel de străină pentru Jeremy ca şi călătoria în spaţiu. În definitiv, jurnalişti ca el nu ajunseseră tocmai în vârful sistemului ierarhic media – până astăzi. — Te-a numit „apreciat“? întrebă Alvin. Tu scrii despre Bigfoot şi legenda Atlantidei! — Taci, zise Nate cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, încerc să ascult ce spune. Ar putea fi important pentru cariera lui Jeremy. Ca agent al lui Jeremy, Nate promova mereu evenimente care „puteau fi importante pentru cariera lui Jeremy“, pentru simplul motiv că independenţa jurnalistică nu era deloc profitabilă. Cu mulţi ani înainte, când Nate pornise la drum, Jeremy avansase o propunere de carte şi, de atunci, lucraseră împreună, pur şi simplu pentru că deveniseră prieteni. — Mă rog, zise Alvin renunţând la mustrare. Între timp, pe ecran, în spatele lor se derulau momentele finale ale participării lui Jeremy la emisiunea de televiziune transmisă în timpul zilei, în care Jeremy se prefăcuse că era un bărbat care se întrista de moartea din copilărie a fratelui său, un băiat cu care Clausen pretindea că ar fi comunicat pentru binele lui Jeremy. — El e cu mine, putea fi auzit Clausen anunţând. Vrea ca tu să-l laşi să plece, Thad. Imaginea se deplasa pentru a surprinde transpunerea lui Jeremy într-un invitat îndurerat cu chipul schimonosit, în planul din spate, Clausen încuviinţa, fie emanând compasiune, fie arătând constipat, în funcţie de perspectivă. — Mama voastră nu a făcut nicio schimbare în camera lui – cameră pe care aţi împărţit-o. A insistat să rămână neschimbată, iar tu ai fost nevoit să dormi tot acolo, continuă Clausen. — Da, gâfâi Jeremy. — Dar îţi era teamă să stai acolo şi, într-un acces de furie, ai luat ceva de-al lui, ceva foarte intim şi ai îngropat obiectul în curtea din spate. — Da, reuşi să rostească Jeremy de parcă ar fi fost prea emotiv să spună mai mult. — Aparatul lui dentar! — Aaaaahhhhhhh, strigă Jeremy acoperindu-şi faţa cu mâinile. — El te iubeşte, dar trebuie să înţelegi că, acum, se odihneşte în pace. Nu are nicio nemulţumire în ceea ce te priveşte… — Aaaaahhhhh, hohoti Jeremy schimonosindu-şi faţa şi mai mult. În bar, Nate urmărea secvenţele într-o concentrare mută. Pe de altă parte, Alvin râdea în timp ce ridica berea. — Acordă-i acestui om un Oscar! strigă el. — Era un spectacol mişcător, nu? zise Jeremy zâmbind. — Terminaţi, voi doi, zise Nate fără să-şi ascundă mânia. Vorbiţi în timpul reclamelor. — Mă rog, zise Alvin din nou. „Mă rog“ fuseseră mereu cuvintele preferate ale lui Alvin. La Primetime Live, banda video se înnegri şi camera se fixă pe Diane Sawyer şi pe Jeremy care stăteau din nou, unul în faţa celuilalt. — Aşadar, nimic din ce a spus Timothy Clausen nu era adevărat? întrebă Diane. — Absolut nimic, zise Jeremy. După cum deja ştii, numele meu nu este Thad şi, cu toate că am într-adevăr cinci fraţi, sunt cu toţii bine sănătoşi. Diane ţinea un stilou deasupra unui carneţel ca şi cum era pe punctul de a-şi lua notiţe. — Aşadar, cum a realizat Clausen acest lucru? — Cum să explic, Diane… începu Jeremy. În bar, Alvin ridică din sprânceana cu cercel şi se aplecă spre Jeremy. — I-ai spus pur şi simplu Diane? Ca între prieteni? — Te rog! zise Nate din ce în ce mai absorbit. Pe ecran, Jeremy continua să explice. — Ceea ce face Clausen este pur şi simplu o variaţie la ceea ce oamenii fac de sute de ani. În primul rând, se pricepe la oameni şi ştie foarte bine să facă asociaţii vagi, încărcate din punct de vedere afectiv şi să reacţioneze la sugestiile publicului. — Da, dar a fost foarte exact. Nu numai cu tine, dar şi cu ceilalţi invitaţi. A ştiut nume. Cum face asta? Jeremy ridică din umeri. — M-a auzit vorbind despre fratele meu, Marcus, înainte de emisiune. Pur şi simplu, mi-am inventat o viaţă imaginară despre care am povestit în gura mare. — Cum a ajuns totuşi la urechile lui Clausen? — Şarlatani precum Clausen ştiu să folosească o diversitate de şiretlicuri, inclusiv microfoane şi „ascultători“ plătiţi care circulă în zona de aşteptare înainte de emisiune, înainte de a mă aşeza, m-am mutat, bineînţeles, dintr-un loc în altul şi am început să conversez cu o mulţime de spectatori, urmărind să văd dacă cineva ar manifesta un interes neobişnuit pentru povestea mea. Şi cum era de aşteptat, un bărbat a părut deosebit de interesat. În spatele lor, banda video fu înlocuită cu o fotografie mărită pe care Jeremy o făcuse cu o cameră mică ascunsă în ceasul său de mână, un dispozitiv de spionaj, pe care îl trecuse imediat pe nota de plată a revistei Scientific American. Lui Jeremy îi plăceau dispozitivele high-tech la fel de mult cum îi plăcea să le cumpere cu banii altora. — La ce ne uităm? întrebă Diane. Jeremy arătă spre imagine. — Acest bărbat se amesteca printre spectatori, dându-se drept un invitat din Peoria. Am făcut această fotografie exact înainte de emisiune, în timp ce stăteam de vorbă. Apropiaţi imaginea, vă rog. Pe ecran, apăru fotografia mărită şi Jeremy făcu semn cu mâna spre ea. — Vezi acul mic cu literele USA de pe reverul său? De fapt nu e o insignă. În realitate, e un transmiţător în miniatură care comunică cu un aparat de înregistrare din culise. Diane se încruntă. — Cum de ştii asta? — Pentru că, spuse Jeremy ridicând dintr-o sprânceană, întâmplarea face să am şi eu unul exact la fel. În replică, Jeremy băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase ceea ce părea să fie acelaşi ac cu literele USA, ataşat la un fir lung ca aţa, cu transmiţător. — Acest model deosebit este fabricat în Israel – vocea lui Jeremy se auzea dincolo de prim-planul cu dispozitivul – şi este foarte modern. Am auzit că e folosit de CIA, dar, bineînţeles, nu pot confirma acest lucru. Pot să-ţi spun doar că tehnologia este foarte avansată – acest microfon mic poate recepţiona conversaţii dintr-o încăpere aglomerată şi plină de zgomot şi, cu ajutorul unor sisteme de filtrare adecvate, le poate chiar izola. Diane studie acul, părând fascinată. — Şi eşti sigur că acesta era într-adevăr un microfon şi nu doar un ac? — După cum ştii, investighez trecutul lui Clausen de mult timp şi la o săptămână după emisiune, am reuşit să mai obţin nişte fotografii. Pe ecran apăru brusc o altă fotografie. Deşi puţin neclară, era o imagine a aceluiaşi bărbat care purtase acul cu literele USA. — Această fotografie a fost făcută în Florida, în faţa biroului lui Clausen. După cum vezi, bărbatul se îndreaptă spre birou. Numele său este Rex Moore şi este în realitate un angajat de-al lui Clausen. Lucrează pentru Clausen de doi ani. — Ooohhhooo! strigă Alvin, aşa că restul transmisiunii, care se încheia oricum, fu acoperit, în timp ce alţii, invidioşi sau nu, începură şi ei să huiduie şi să strige. Băutura gratuită acţionase ca o vrajă, aşa că Jeremy fu bombardat cu felicitări după ce emisiunea se terminase. — Ai fost fantastic, zise Nate. La patruzeci şi trei de ani, Nate era scund şi chel şi avea obiceiul să poarte costume care erau puţin cam strânse pe talie. Oricum, bărbatul era energia întruchipată şi, ca majoritatea agenţilor, era ameţit mereu, în sensul bun, de un optimism înflăcărat. — Mulţumesc, zise Jeremy dând pe gât restul de bere. — Ăsta o să fie un lucru foarte important pentru cariera ta, continuă Nate. Este biletul tău pentru o colaborare permanentă cu televiziunea. Gata cu lupta pentru colaborarea la reviste de calitate proastă, gata cu alergatul după povestirile cu OZN-uri. Am susţinut mereu că faţa ta e făcută pentru televiziune. — Ai afirmat tot timpul treaba asta, recunoscu Jeremy privind înainte asemenea cuiva care susţine o prelegere pentru a mia oară. — Vorbesc serios. Producătorii de la Primetime Live şi Good Morning America continuă să sune vorbind despre colaborarea ta permanentă la emisiunile lor. Ştii, lucruri de genul: „ce înseamnă pentru voi această ştire ştiinţifică de ultimă oră“ şi toate celelalte. Un pas important pentru un reporter de ştiinţă. — Sunt jurnalist, pufni Jeremy, nu reporter. — Mă rog, zise Nate, făcând o mişcare ca şi cum ar fi dat la o parte o muscă. Cum am afirmat mereu, faţa ta e făcută pentru televiziune. — Trebuie să admit că Nate are dreptate, adăugă Alvin făcând cu ochiul. Adică, cum altfel ai putea să fii mai simpatizat de femei decât sunt eu, chiar dacă n-ai personalitate? De mulţi ani, Alvin şi Jeremy frecventaseră barurile împreună, căutându-şi partenere. Jeremy râse. Alvin Bernstein, al cărui nume evoca un contabil elegant şi cu ochelari – unul dintre profesioniştii fără număr care purta pantofi Florsheim şi mergea la muncă cu o servietă –, nu părea să fie Alvin Bernstein. În adolescenţă, îl văzuse pe Eddie Murphy în Delirious şi se hotărâse să-şi însuşească stilul complet-în-piele, o garderobă care îl îngrozise pe tatăl său, Melvin, care purta pantofi Florsheim şi nelipsita servietă. Din fericire, pielea părea să meargă bine cu tatuajele. Alvin considera tatuajele o reflectare a esteticii sale originale, aşa că era tatuat original pe ambele braţe, exact până la omoplaţi. Toate astea i se potriveau perfect cu piercing-urile din urechi. — Prin urmare, mai intenţionezi să faci un drum în sud ca să investighezi povestea aia cu fantome? insistă Nate. Jeremy parcă îi vedea rotiţele care ţăcăneau şi pocneau în creierul său. După interviul din People, adică. Jeremy îşi dădu părul negru din ochi şi făcu semn spre barman pentru încă o bere. — Mda, aşa cred. Cu Primetime sau fără, mai am facturi de plătit, aşa că mă gândeam că aş putea folosi povestea pentru editorialul meu. — Dar vom păstra legătura, nu? Nu ca atunci când ai mers clandestin cu Righteous and Holy? Nate se referea la un articol de şase mii de cuvinte, despre un cult religios, pe care Jeremy îl scrisese pentru Vanity Fair. În momentul acela, Jeremy rupsese absolut toate legăturile cu el pentru o perioadă de trei luni. — Vom păstra legătura, zise Jeremy. Povestea asta nu e la fel. Ar trebui să termin cu ea în mai puţin de o săptămână. „Lumini misterioase în cimitir.“ Nu-i mare brânză. — Hei, din întâmplare ai nevoie de un cameraman? întrebă cu glas subţire Alvin. Jeremy se uită spre el. — De ce? Vrei să mergi şi tu? — Tare mult. Să mă îndrept spre sud iarna, poate mă întâmpină o mândră frumoasă din părţile locului în timp ce tu plăteşti totul. Am auzit că femeile de acolo pot să te înnebunească, dar într-un fel plăcut. Va fi ca o vacanţă exotică. — Nu trebuie să filmezi ceva pentru Lege şi ordine săptămâna viitoare? Pe cât de ciudat arăta Alvin, reputaţia lui era impecabilă, iar serviciile sale aveau mare căutare. — Mda, dar voi fi liber spre sfârşitul săptămânii, zise Alvin. Şi atenţie, dacă eşti serios în privinţa chestiunii cu televiziunea cum zice Nate că ar trebui să fii, ar putea fi important să prinzi câteva secvenţe făcute cum trebuie cu aceste lumini misterioase. — Presupunând că există nişte lumini de filmat. — Tu te duci la faţa locului şi mă ţii la curent. Îmi voi păstra agenda liberă. — Chiar dacă există lumini, este o poveste banală, avertiză Jeremy. Nicio persoană din televiziune nu va fi interesată. — Nu până acum o lună, poate, zise Alvin. Dar după ce te-au văzut astă-seară, vor fi interesaţi. Ştii cum este în televiziune – toţi acei producători care se străduiesc în van să găsească următoarea chestie „tare“. Dacă Good Morning America va fi brusc foarte interesată, atunci îţi dai seama că cei de la Today vor suna curând şi Dateline va bate la uşă. Niciun producător nu doreşte să fie lăsat deoparte. Cam aşa ajung să fie concediaţi. Ultimul lucru pe care şi-l doresc este să fie obligaţi să explice conducerii de ce au ratat ocazia. Crede-mă – lucrez în televiziune. Îi cunosc pe aceşti oameni. — Are dreptate, zise Nate, întrerupându-i. Niciodată nu ştii ce se va întâmpla în viitor, aşa că s-ar putea să fie o idee bună să planifici dinainte. Ai avut o intervenţie hotărâtoare astă-seară. Nu-ţi bate joc de tine. Şi dacă vei putea realiza un film adevărat cu luminile, ar putea fi tocmai lucrul de care ar avea nevoie Good Morning America sau Primetime ca să se decidă… Jeremy se uită cu ochii pe jumătate închişi la agentul său. — Vorbeşti serios? Este o poveste de nimic. Motivul pentru care m-am hotărât să văd ce e cu ea e faptul că aveam nevoie de o pauză după Clausen. Povestea asta mi-a luat patru luni din viaţă. — Şi uite unde ai ajuns, zise Nate punând o mână pe umărul lui Jeremy. E posibil să fie o treabă „subţire“, dar cu o înregistrare senzaţională şi un comentariu pus la punct, cine ştie ce va crede televiziunea? Pentru o clipă, Jeremy rămase tăcut înainte ca, în final, să ridice din umeri. — Bine, zise el. Aruncă o privire spre Alvin. Voi pleca marţi. Vezi dacă poţi să ajungi acolo până vinerea viitoare. Te voi suna până atunci pentru detalii. Alvin se întinse după bere şi bău. — Ei, asta-i bună, zise el imitându-l pe Gomer Pyle[7], o iau din loc spre meleagul pulpelor şi al măruntaielor de porc. Şi promit că nota mea de plată nu va fi prea scumpă. Jeremy râse. — Ai fost vreodată în sud? — Da’ de unde. Tu? — Am vizitat New Orleans şi Atlanta, recunoscu Jeremy. Dar astea sunt oraşe mari şi oraşele mari sunt destul de asemănătoare pretutindeni. Pentru povestea asta, ne vom îndrepta spre adevăratul sud. Este un oraş mic în Carolina de Nord, o localitate numită Boone Creek. Ar trebui să vezi site-ul web al oraşului. Vorbeşte despre azalee şi sângeri care înfloresc în aprilie şi prezintă cu mândrie o imagine a celui mai de vază cetăţean al oraşului. Un tip numit Norwood Jefferson. — Cine? întrebă Alvin. — Un politician. A fost membru în Senat pentru Carolina de Nord din 1907 până în 1916. — Şi cui îi pasă? — Întocmai, zise Jeremy încuviinţând din cap. Aruncând o privire în partea cealaltă a barului, observă cu dezamăgire că roşcata dispăruse. — Unde se află localitatea asta, cu exactitate? — Drept între locul unde a înţărcat dracu’ iapa şi „unde ne aflăm cu exactitate?“ Voi sta într-un loc numit Greenleaf Cottages pe care Camera de Comerţ îl descrie drept pitoresc şi rustic, dar totuşi modern. Cine ştie ce mai înseamnă asta. Alvin râse. — Sună ca o aventură. — Nu-ţi face griji din cauza asta. Te vei acomoda foarte bine acolo, sunt convins. — Crezi? Jeremy se uită cu atenţie la îmbrăcămintea de piele, la tatuaje şi piercing-uri. — Categoric, zise Jeremy. Cei de acolo vor dori probabil să te adopte.   [1] Stephen Hawking (n. 1942) – fizician britanic, cunoscut pentru contribuţia sa în domeniul cosmologiei şi gravitaţiei cuantice (n.tr.) [2] Albert Einstein (1879-1955) – fizician german, cunoscut pentru studiile sale care au revoluţionat fizica (prima expunere completă a teoriei relativităţii sau efectul fotoelectric, conţinând o ipoteză revoluţionară asupra naturii luminii). (n.tr.) [3] Food and Drug Administration – agenţia federală din SUA responsabilă în principal cu reglementare a alimentaţiei şi medicamentelor. (n.tr.) [4] Proiectul Cassini – satelitul Cassini, lansat în octombrie 1997 şi intrat pe orbita planetei Saturn în 2004 (n.tr.) [5] Experiment desfăşurat de dr. Fleischmann şi dr. Pons la Universitatea din Utah. Cei doi au afirmat că au generat reacţii de fuziune în laborator, la temperaturi joase, reacţii care durau şi care erau însoţite de emisie de căldură. (n.tr.) [6] Trifecta la Santa Anita = formulă câştigătoare la pariuri hipice, însemnând ghicirea primelor trei poziţii din clasament la hipodromul Santa Anita din Arcadia, California (n.tr.) [7] Personaj din sitcom-ul The Andy Griffith Show, caracterizat prin naivitate şi ticuri verbale (n.tr.)  

Alarmă la castel       ÎN PAŞNICA NOAPTE CU LUNĂ, castelul dormita încremenit deasupra oraşului Trenčin ca un uriaş de piatră. Pe bolta cerului pâlpâiau făcliile stelelor, iar cornul lunii se scălda în apele aurite ale Vahului, ostenit de drumul său prin arşiţa lunii lui cuptor. Cetăţenii oraşului Trenčin dormeau liniştiţi. Nu se temeau de duşman şi nici de vreun alt prăpăd. Căci, chiar dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva, straja de la castel stătea de veghe, iar în oraş paznicul pândea ca focul sau tâlharii să nu primejduiască avutul locuitorilor. „Astăzi, 25 iulie 1490, nu s-a întâmplat nimic, doar…” însemnă căpitanul Ambróz Opatovský într-o carte uriaşă stând într-unul din turnurile castelului. Zadarnic îşi gâdila când fruntea, când nasul cu o pană de gâscă, pe care o tot muia într-o călimară, vrând parcă să-şi îndemne gândurile la lucru. Scrisese de două ori cuvântul „doar” pe hârtia grosolană, dar pana nu voia cu niciun chip să se urnească mai departe. — La naiba! gemu el aruncând pana cât colo. Stăpânul, Štefan Zápolský, îi lăsase în seamă o muncă cu adevărat neomenească. — Uite, ia cartea asta şi să-mi scrii în ea, în fiecare zi, tot ce se întâmplă la castel şi în oraş! îi poruncise el după dumineca Floriilor, când se ivise la castel un sol cu ştirea că regele Matei s-a stins din viaţă, la Viena, după o grea suferinţă. Štefan Zápolský stătea ca pe jăratec. Îi venea să-şi ia degrabă zborul ca să-i aducă mângâiere întristatei văduve, dar şi să fie de faţă atunci când se va hotărî cine să se urce pe scaunul Ungariei rămas acum gol. — Ostaşului îi stă bine cu sabia, nu cu pana! bodogăni căpitanul. Se ridică în picioare, se plimbă de colo-colo în jurul mesei, apoi apucă iarăşi pana şi se aşeză în faţa cronicii castelului. „…doar patru turci au sosit în oraş” adăugă el, cu chiu cu vai, storcându-şi creierii cum să consemneze mai bine întâmplarea. Trebuia s-o scrie pentru ca în ditamai ceaslovul ăsta să fie, cât de cât, ceva. Stăpânul ar putea veni în orice clipă şi ce-ar zice dacă n-ar citi altceva decât că, zi de zi, de la Florii încoace „nu s-a întâmplat nimic”? Deci mai mult ca să îndeplinească o poruncă, el notă că, în ziua de 25 iulie 1490, au poposit la Trenčin patru turci care se dădeau drept negustori. Întâmplarea în sine nu era cine ştie ce, fiindcă la Trenčin poposeau oameni de cele mai felurite neamuri. Ciudat era numai faptul că doi dintre ei se aşezaseră la hanul dintr-un capăt al oraşului, iar alţi doi tocmai la celălalt capăt. Apoi mai era suspect că de câte ori se întâlneau pe uliţă, turcii se ocoleau şi se uitau urât unii la alţii. Oare aşa ar face cetăţenii oraşului Trenčin dacă s-ar întâlni printre străini? se întrebă căpitanul. Nicidecum. Până să isprăvească de scris despre acest eveniment lipsit de însemnătate, căpitanului îi ieşiseră broboane de sudoare pe frunte, iar mâna îi ostenise de parcă ar fi spart pietre cu ea. Înfuriat, aruncă pana şi o strivi sub picioare ca pe o viperă primejdioasă. În această clipă luă hotărârea să predea căpitănia. Să taie, să spintece, pentru asta era oricând gata. Dar să umble cu pana, nu mergea. Domnul Štefan Zápolský n-avea decât să-şi găsească un pisar! Închise cartea cu putere şi aceasta pocni de parcă s-ar fi tras cu puşca. Pe urmă se apropie de fereastra deschisă, căutând îngândurat cuvintele prin care avea să-i exprime stăpânului, când se va întoarce, nemulţumirea sa. O negură albastră învăluia oraşul. De undeva dinspre Kubra răsună lătrat de câini şi imediat, ca un ecou, începură să latre şi câinii din Trenčin. Privirea lui Ambróz Opatovský se opri în curtea interioară, spintecată în două de umbra turnului de pază. Inima începu să-i bată mai cu putere. Se uita fix în jos. O siluetă neagră străbatea curtea aruncând dinaintea sa o umbră lunguiaţă. Zâmbi. O femeie, iarăşi o femeie… De câte ori stătea în turn, chinuindu-se până noaptea târziu cu blestemata de cronică, luptându-se cu îndărătnica pană ce nu vroia să însemneze pentru urmaşi, în rânduri negre, întâmplările acelor vremuri, se ducea nu o dată la fereastră să tragă aer proaspăt în piept şi să mai dea ghes creierului ca s-o scoată la capăt cu afurisita de scriere. Din când în când, câte o siluetă neagră îşi făcea apariţia în curte. Adesea chiar două, îmbrăţişându-se. Privi cu atenţie. Aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Silueta nu se furişa spre locuinţele oştenilor şi nici spre ale servitorilor. Se îndreptase spre fortificaţiile dinspre miazăzi încă neterminate. Zidul, pe care meşterii îl ridicaseră cam până la mijlocul pulberăriei, semăna cu o gură căscată şi ştirbă. Ce naiba o fi căutând o muiere acolo? se gândi el. Dar în aceeaşi clipă o auzi fluierând încet. Ce-o mai fi şi asta? De ce fluieră? Dă cuiva vreun semn? Şi dacă da, semnul poate îi numai pentru cineva din afară, de dincolo de fortificaţie. Nu pricepea ce poate fi la mijloc, dar nici nu stătu prea mult pe gânduri. Îşi încinse sabia şi se repezi jos, hotărât să pândească. Coborând, el auzi alte fluierături de dincolo de fortificaţie. Se lipi de zid şi îşi ţinu respiraţia. Răsună un zgomot ciudat. Parcă se căţăra cineva pe zid. Desluşi pocnetul unei pietre lovite de zid. Ce distracţie ciudată o mai fi şi asta? Cine şi pentru care motiv aruncă noaptea cu pietre? Stâpânit de curiozitate, căpitanul uită că trebuie să fie cu băgare de seamă şi se trezi într-o clipită la numai doi paşi de turnul alături de care se afla silueta cea neagră. Dintr-o dală, se lumină la minte. O piatră căzu în curte şi făcu un salt. De piatră era legată o frânghie. Şi în clipa în care silueta de femeie începu să se desprindă de pământ, lunecând prin văzduh de parcă s-ar fi înălţat la ceruri, căpitanului îi fu limpede ce se petrece sub ochii lui. Deci, de dincolo fusese aruncată o frânghie. Femeia se va căţăra pe zid, va lega frânghia, de sus, şi apoi îşi va da liniştită drumul la vale. Vru să strige, fiindcă îşi dădea seama că oricine-ar fi, o femeie sau un bărbat deghizat în femeie, era vorba de cineva care încerca s-o şteargă. În calitatea sa de căpitan al castelului avea datoria să curme această faptă. Mai stătu o clipă aiurit de spectacolul neaşteptat la care era martor, dar când îşi veni în fire şi vru să acţioneze, de după zid răsună un ţipăt înfiorător. Silueta, care era mai-mai să ajungă sus, se prăbuşi la pământ ca piatra de mai înainte. Şi ca un fel de ecou la ţipătul sfâşietor de afară, femeia gemu cu adâncă durere. Afară cineva horcăi, trăgând parcă să moară, apoi, după un timp, se auzi o exclamaţie înăbuşită: — Alah, Alah! Abia se stinsese această chemare, când începură să răsune paşi dincolo şi mai ales dincoace de ziduri. Ambróz Opatovský îşi dădea seama ce se petrece, dar nu avea vreme să cugete pe îndelete şi să cântărească mai mult bănuiala care îl ispitea din clipa când auzise numele lui Alah şi crezuse a fi recunoscut glasul celei ce gemuse. Se repezi la fiinţa care zăcea pe o grămadă de pietre de lângă fortificaţie. La picioarele căpitanului se afla o siluetă subţire înfăşurată într-o pelerină neagră. — Cine eşti şi ce cauţi aici? o întrebă el. Dar nu primi răspuns. Căpitanul se aplecă şi îi descoperi capul acoperit mai mult de un păr des şi despletit decât de gluga pelerinei. Tocmai atunci se ivi şi luna, o lună hlizită, curioasă care înecă întreg castelul şi curtea într-o lumină gălbuie. Un chip palid şi doi ochi mari, arzători, îl fixau pe Ambróz Opatovský.