Cărți romantice și de dragoste pdf

Prieteni şi îndrăgostiţi - Ți-ai dorit vreodată să ne întoarcem înapoi în timp? întrebă Ryan. Chelsea se trezi dând din cap. -Mi-aş dori atât de mult să fi procedat astfel. - Şi eu. Glasul lui Ryan era răguşit, şi ochii întunecaţi de o inexprimabilă emoţie. Atât de mult. Chelsea se temu să-l roage să explice mai mult. Trebuie să plec. - Nu. Nu încă. Simţea cum pulsa viaţa în ea. A intenţionat oare să-i fie atât de mângâietoare cuvintele? încet, Ryan ridică mâna şi o puse pe gâtul ei astfel încât degetul mare să-i mângâie obrazul şi celelalte degete să se ascundă în părul ei. Dacă el dorea aşa, Chelsea nu se putea mişca. Şi nici nu voia. Se aplecă spre ea şi se întâlniră la jumătatea drumului. întâi îşi puse delicat buzele pe ale ei.uşor ca o amintire. Apoi, sărutul se transformă în ceva mai mult decât o pasiune...   PROLOG Chelsea închise uşa şi se lipi de ea, cu ochii închişi. Tremura ca varga. O lacrimă îi apăru în colţul ochilor înainte de a se rostogoli pe obraji. Şi-o şterse în grabă, aproape mânioasă. Nu-i plăcea să plângă. Mai ales când era singură. Apartamentul ei, refugiul ei obişnuit, locul siguranţei depline, nu mai era acum decât o cameră goală, pustie, un spaţiu rece de deasupra unui garaj mecanic. Dacă Ryan nu mai era acolo, ceea ce fusese un sanctuar îşi pierduse vraja. Televizorul hârâia în gol. îl închise. Se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, care-i servea drept dormitor, cu picioarele grele ca de plumb. Numai cu o noapte mai înainte, Ryan mai dormise acolo. Făcuseră dragoste ore în şir în întunericul catifelat şi nici nu bănuise ce lovitură o aştepta. Ryan plecase, şi habar n-avea dacă se va mai întoarce vreodată. Chelsea îşi azvârli lenjurile în coşul cu rufe murdare şi se înfăşură în halatul lui Ryan. Mirosul lui inconf undabil îi umplu nările, parfumul săpunului pe care-l folosea, izul de mosc al after shave-ului lui, mireasma masculină pe care ea o asociase întotdeauna cu el în timpul pătimaşelor lor ceasuri de dragoste. Deşi lucrurile care-i aminteau de el o torturau, nici nu se gândea să le arunce din preajma ei pentru că ele erau tot ce-i mai rămăsese de la el. îşi strânse braţele pe lângă corp ca să împiedice frigul să-i pătrundă pe sub halat şi se apropie de focul al cărui jăratec împrăştia o lumină roşiatică. Era periculos să lase focul arzând, dar nu avea timp să-l stingă. Mai puse un butuc pe foc, îngenunche şi scociorî cu vătraiul până ce flăcările izbucniră şi căldura începu să-i împrăştie frigul din oase. Uitându-se la flăcări îşi dădu seama că obrajii-i erau umezi şi înţelese că mai plângea încă. De data aceasta nu mai făcu nici o încercare de a-şi reprima lacrimile. îi trecuse mânia. O cuprinse o toropeală care o proteja de durerea pe care ştia că o va resimţi mai târziu. Ryan nu se va mai întoarce la ea, şi, chiar dacă ar face-o, ea va trebui să-l alunge. Chelsea se întreba dacă va fi atât de tare încât s-o poată face. îl iubise pe Ryan atâţia ani. încerca să se convingă că-i erau de ajuns ultimele luni de fericire, că fusese mai mult decât se aşteptase vreodată. Ar fi trebuit să ştie că nimic atât de minunat nu poate dăinui. Ar fi trebuit să ştie asta mai bine ca oricine. Dar în ultimele săptămâni sperase, şi chiar ajunsese să creadă, că vor rămâne împreună. Acum se terminase. Nu pentru că aşa ar fi dorit vreunul dintre ei, ci pentru că aşa trebuia să se întâmple. Stând în faţa flăcărilor care jucau şi pocneau, Chelsea îşi rememora cum începuse relaţia dintre ei. Se îndrăgostise atât de uşor de Ryan. Se îndrăgostise de cum îl văzuse prima dată şi, după aceea,     sentimentul crescuse rapid în intensitate. Cea mai bună prietenă a ei, Karen, nu credea în dragostea la prima vedere şi era atât de încăpăţânată încât Chelsea nici n-a încercat s-o convingă că aşa ceva există. Pe atunci erau toţi tineri şi încrezători, şi fericiţi şi toate împrejurările vieţii se aflau în puterea lor. Chelsea aproape că zâmbea. Fusese oare atât de naivă? Părea imposibil. Fericirea nu e cevacare-ţi pică-n sân şi rămâne acolo pentru totdeauna. Nu există "fericirea veşnică". Privind înapoi, îşi dădea seama câte hotărâri greşite luase, ca şi cum şi-ar fi fost propriul ei duşman. Privind în retrospectivă, era evident că judecata ei fusese defectuoasă în ceea ce priveşte bărbaţii. Cu excepţia lui Ryan. Dragostea pentru el fusese singurul lucru pur, nepătat şi perfect din viaţa ei. Iar el o iubise la fel. Viaţa însă nu-i atât de simplă. Gândurile Chelsei se întoarseră la ziua în care i se schimbase viaţa pentru totdeauna, o zi care începuse la fel ca oricare alta. Capitolul unu începutul primăverii, 1977 Southern Methodist University, Dallas, Texas - Aş vrea să-ţi schimbi părerea şi să vii cu noi, insistă Chelsea, oprindu-se din pieptănatul părului său castaniu şi întorcându-se către colega de cameră. - Trebuie să învăţ pentru testul de engleză. Ştii doar ce calificative am. Karen se uită cu jale la cartea deschisă din faţa ei. Urăsc literatura! - Şi ce-o să fie dacă o să iei un B în loc de A? Nu-i nici o scofală. Doar nu-i ultimul examen. Semestrul abia a început. - E uşor de zis pentru tine, dar dacă mi-ar scădea calificativele aş supăra-o pe mama. Ea vrea să dorm acasă. - Karen, asta-i o prostie. Suntem mari acum. Nu mai dormi acasă de aproape patru ani. - Aşa-i, dar mamei nu-i place. Dacă n-ar fi intervenit tati, aş fi făcut naveta. Mama cică e o prostie să locuiesc în tabără când ei nu sunt decât la câteva mile distanţă. Tati le-a spus tuturor din familie că şi el a urmat ia SMU şi a locuit în tabără şi că e mai bine pentru mine. Dacă rezultatele mele scad, n-o să mai pot continua cursurile. - Bine. Rămâi aici şi învaţă. Dar ai să regreţi că n-ai venit. O să mergem la lac. în săptămânile următoare nu o să mai fie o vreme atât de caldă şi-i păcat că nu profiţi acum de ea.- Cine mai merge? şopti Karen pe gânduri. -Doar Ryan. Nu-i o petrecere sau ceva de genul ăsta. Karen clătină din cap: - Nu pot. Ar trebui să fiu nebună să mă gândesc la aşa ceva. Chelsea se uită la ceas. - Fug!e-am spus că-l aştept în faţă. Eşti sigură că nu te răzgândeşti? - Distracţie plăcută. Şi să-ţi fie ruşine că eu rămân aici cu literatura engleză în timp ce tu te distrezi. Şi Karen zâmbi: Nu, îţi doresc distracţie plăcută cu adevărat. îmbrăţişează-l pe Ryan din partea mea. - Bine. în timp ce se îndreptă spre uşă, Chelsea înşfacă o eşarfă înflorată. Străbătu în grabă holul şi scările. Deşi-I vedea zilnic pe Ryan, era întotdeauna nerăbdătoare să ajungă alături de el. Era cu Karen când îl întâlnise pe Ryan Morgan la o serată la colegiu, în anul doi de studenţie. De atunci deveniseră nedespărţiţi. Amândouă îl iubeau, iar el părea că ţine la ele în mod egal. Chelsea îl tachina adesea că i-ar plăcea să se însoare cu amândouă şi el v era de acord. Ryan aştepta la capătul scărilor. Se suiră în maşină şi se îndreptară spre lac. - Karen învaţă prea mult, spuse el, o să vezi, ea o să reuşească, iar noi o să ne sfârşim bătrâneţea trăind în umbra succeselor ei. - Un trio până la sfârşit, îi zâmbi Chelsea. Rareori se întâmpla să rămână singură cu Ryan şi în sinea ei se bucura că nu venise şi Karen cu ei. - Mai avem doar câteva săptămâni până se termină şcoala. După aceea vom fi independenţi. Te-ai gândit vreodată la asta? Ryan o luă pe Chelsea de mână. Ea îi studia profilul. Era frumos, înalt şi inteligentEra cel mai grozav. După părerea Chelsei, inteligenţa era ceva sexi. Nu ar fi putut să se îndrăgostească vreodată de un bărbat care n-ar fi fost inteligent. Ryan avea păr castaniu la care se adăuga farmecul ochilor de culoarea întunecată a pinului. Era bine făcut, musculos, fără să fie gras şi o făcea pe Chelsea să se simtă protejată. - Mă gândesc mult la terminarea colegiului. E cam înspăimântător, nu-i aşa? Să te ţii pe propriile tale picioare? - Da, asta cam aşa e. Eu am bătut la maşină nişte oferte pe care le voi trimite companiilor care ar putea avea nevoie de programatori de compiutere. Aş vrea să rămân în Dallas, dacă ar fi posibil. Chelsea se întrista. - Nu m-am gândit că ai putea pleca - m-am obişnuit să te văd mereu. Tu şi Karen sunteţi cei mai buni prieteni ai mei. El o strânse de mână liniştitor. - Sunt sigur că se va găsi cineva în tot Dallasul ca să mă angajeze. Nici eu n-aş vrea să fiu departe de vreuna dintre voi. îndreptându-se spre Stemmons Freeway, Chelsea admira cerul Dallasului. - E caraghios, nu-i aşa? Mi-am dorit de atâţia ani să lucrez ca artist independent şi acum, când e gata să mi se împlinească dorinţa, mă tem. - Nu ţi-ai ales o carieră prea uşoară. E ştiut că artiştii mor de foame prin mansarde în aşteptarea marii lovituri. Ai putea face ceva în domeniul artei comerciale. - Asta nu mă interesează. Mie-mi place să pictez. O  să-mi chivernisesc banii cu grijă, dar asta voi face! Ea râse nervos: - N-ar fi fost acelaşi lucru dacă aş fi avut banii lui Karen.- E bine că are bani. Ce-ar face altfel cu o diplomă de conservator? N-o să aibă un certificat de profesoară. - Da. Dar ştii cum e Karen. Ea pluteşte prin viaţă şi întotdeauna ajunge pe culmi. Probabil că i se va oferi să cânte la pian într-un loc elegant unde va fi plătită cu o avere,şi-şi va putea programa orele după bunul ei plac. - îţi închipui ce-ar face familia ei dacă şi-ar lua vreun serviciu? răspunse cu o strâmbătură Ryan. Ei n-au asemenea intenţii cu ea. Chelsea se uită la el. - Părinţii lui Karen au trimis-o la colegiu în intenţia de a-şi găsi un soţ bun. Diploma este pe planul doi. Până acum Chelsea nu-şi dăduse seama că Ryan intuia asta. - E încăpăţânată când ia o hotărâre. - Tot atât de încăpăţânată ca şi tine? îi făcu el cu ochiul. - Nu chiar, râse forţat Chelsea. După o jumătate de oră ajunseră la Grapevine Lake şi parcară la locul obişnuit. Ryan aduse o cutie cu gheaţă din maşină, în timp ce Chelsea întinsese o pătură pe jos. - Cred că o să-ţi placă sandvişurile de Bologna. - Le-ai pregătit tu? îl tachina ea. E o reţetă veche de familie? - N-ai decât să râzi. Sandvişurile mele, deşi nu sunt ingenioase, sunt gustoase. Se aşezară pe pătură, cu picioarele încrucişate, şi Ryan îi întinse lui Chelsea un sandviş şi o cutie cu bere. - Am pregătit gustări pentru trei persoane. Credeam că va veni şi Karen. - O să-i duc unul şi ei. Pun pariu că aş putea strecura chiar şi o cutie cu bere. Dacă m-ar prinde careva i-aş spune că eu am luat-o ca să-mi clătesc părul cu ea. - Si cine te-ar crede? - Probabil că nimeni. Ea muşcă din sandviş. Chiar că e bun. Ryan desfăcu o pungă cu cartofi prăjiţi şi o puse între ei. - Ai să rămâi o vreme în Dallas? Ea dădu din cap: - Mă simt legată de locul ăsta. îmi place aici. Multor tineri le place să se mute de colo-colo, dar eu nu fac parte dintre ei. - Părinţii mei se aşteaptă să mă întorc în Colorado, dar acum Dallasul e casa mea. Fratele meu probabil că se va stabili la Boulder de îndată ce va termina şcoala. Presupunând că o va absolvi. Ryan făcu o strâmbătură pentru a sublinia că a fost o glumă. Fratelui lui îi plăcea atât de mult să înveţe încât Ryan zicea că ar rămâne la şcoală veşnic dacă ar fi posibil. - Ştiu genul de loc în care mi-ar plăcea să mă stabilesc. Un atelier mare aşa cum se poate vedea în filme, în New York. într-un capăt aş putea să pictez, iar în celălalt să locuiesc, ca să nu fie nevoie să mă tot deplasez între studio şi casă. Chelsea luă un cartof prăjit. - Ar fi perfect pentru tine. Dar unde poţi să găseşti în Dallas un atelier încât să fie suficient şi pentru mine şi s£ poţi locui şi tu acolo? Chelsea îi zâmbi. - Poate că am putea locui cu toţii acolo ca să avem grijă unii de alţii. Cehii lui îi întâlniră pe ai ei. - Nu cred că ar putea să dureze prea mult timp. Trei persoane ar putea să devină în curând prea multe. înainte de a răspunde, Chelsea sorbi din berea rece: - Atunci., care vor fi cei doi? -Tu şi cu mine am putea să trăim împreună liniştiţi.Ea puse încet, jos, cutia cu bere. - Da. Am putea. Inima i se opri în loc şi îşi teri privirea ca să nu observe Ryan ce efect avuseseră vorbele lui asupra ei. - Uneori e o uşurare să fim numai noi doi. - Lasă, că-ţi place să fii şi cu Karen. - Da, dar te iubesc şi pe tine. Chelsea se întoarse către el. Spusese adesea că le iubea pe amândouă, dar niciodată pe tonul acesta. El o privea cu atenţie, şi i se citea dragostea pe faţă. - Eşti atât de frumoasă, spuse el cu căldură, mângâindu-i părul şi prefirându-l printre degete ca pe mătase. - Cred că mai bine ne-am plimba până la lac. Chelsea se ridică în picioare. Nu trebuia să uite că şi Karen îl iubea. După ce strânse resturile picnicului, porniră spre malul apei. Soarele era foarte jos, aurind înaltul, nori subţiri se profilau pe trandafiriul pastelat al cerului la vest. Bătea o briză slabă, şi oglinda lacului reflecta paleta de culori mereu schimbătoare a apusului. - E atât de frumos aici, spuse ea cu un oftat de mulţumire. - De ce ai vrut să ne plimbăm? Spune drept. Era conştient de căldura mâinii cu care o ţinea de mână şi a degetelor care li se înlănţuiau. - Sunt cea mai bună prietenă a lui Karen. Şi ceea ce simt nu-i în interesul ei. - Şi noi doi suntem cei mai buni prieteni. Simţi faţă de mine acelaşi lucru pe care-i simţi faţă de Karen? - Sigur că nu, râse ea încetişor la această aluzie. Nu, simt cu totul altceva pentru tine. El îi strânse încheietura mâinii şi încetini pasul. - De curând am descoperit că vreau să fiu singur cu tine, să te privesc râzând şi să-mi amintesc acest tablou înainte de a adormi.Chelsea nu ştia ce să răspundă. O parte din ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-l părăsească niciodată. O alta o punea în gardă că dacă ei doi vor începe să se iubească mai mult decât o iubeau pe Karen, aceasta ar suferi, il înlănţui cu o mână. îi plăcea să-l atingă. Trupul lui era atât de suplu şi de excitant. - Şi eu mă trezesc gândindu-mă mereu la tine. De cum ajunseră la un teren mocirlos, se întoarseră şi se uitară către maşină. Soarele coborâse sub orizont şi umbrele de pe cer şi lacul luaseră nuanţe purpurii şi trandafirii. Chelsea auzi o pasăre de noapte strigând dinspre copaci. Nu-ş vorbiră până nu se apropiara de pătura pe care o lăsaseră întinsă. - Cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse fără tragere de inimă Ryan. Aproape că s-a întunecat. - Ar trebui, zise ea. N-ar fi vrut totuşi să plece. - Să mai bem o bere înainte de asta, ce zici? - E-n regulă. Se aşezară pe pătură şi priviră în depărtare spre apă. Simţi răceala berii, iar în curând o căldură plăcută o străbătu, ridicându-se din stomac. - Ce se va întâmpla dacă nu vei găsi o slujbă în Dallas? întrebă ea. N-aş vrea să te muţi. - Te-ai putea muta cu mine. - Nu cred că mama lui Karen ar fi de acord cu asta! - Păi n-am spus s-o luăm şi pe Karen. Chelsea îl urmări cum aruncă în răcitor cutiile goale şi cum îi întinde o cutie cu bere. Aproape imperceptibil zise: - Şi Karen te iubeşte ca şi mine. - Ştiu. Şi eu o iubesc. Dar, cum ai spus tu de atâtea ori, nu vă pot avea pe amândouă. Trebuie să aleg. Faţa lui aproape că nu se distingea în întunericul care se lăsase.- Şi asta-i hotărârea? Ai ales? - Da! Am ales! Chelsea bău berea mai repede decât s-arf i cuvenit. Trebuia să se gândească. - O să-mi spuică-am făcut o alegere proastă? şopti Ryan. - Nu, răspunse ea cu o ezitare, în timp ce încerca să-i citească expresia din ochi. Nu, dar mă întreb ce-aş putea să-i spun lui Karen. El zâmbi crispat. - Chiar când nu-i aici tot este între noi. Chelsea aruncă în răcitor cutia goală. Ryan o prinse de mână şi o trase mai aproape. - Vreau să fiu numai cu tine. Cel puţin astă seară, îşi simţi inima cum îi bătea în gât, iar el era atât de aproape de ea încât abia mai putea să gândească. Sentimentul pe care-l nutrea pentru Ryan era mai puternic decât prietenia faţă de Karen. Cu un suspin, se lăsă în braţele lui pline de dorinţă. El o sărută la început delicat, apoi cu pasiune crescândă. Chelsea se încălzi şi ea. Când o aşeză pe pătură şi se întinse lângă ea, Chelsea se lipi de el şi-şi încolăci picioarele pe ale lui ca să-l tragă mai aproape. Ryan o acoperi cu sărutări de la golul cald din spatele urechii până către curba gâtului. Chelsea era sigură că-i simţea pulsul grăbit, dovada de netăgăduit a excitării cu care îl primea. în timp ce buzele lui alunecau în jos, zăbovind pe curba sensibilă unde gâtul întâlnea umărul, închise ochii. Când degetele lui îi găsiră nasturii bluzei, o fulgeră un gând fugar despre Karen, amintindu-i că n-ar trebui să-l lase să facă asta. îl iubea pe Ryan, şi nu dorea mai mult pe lume decât să i se dăruiască. Buzele lui urmau degetele care-i pipăiau fiece milimetru de piele. Cheisea tremura de dorinţă şi erasigură că Ryan înţelegea aceasta. El îşi ridică în sus capul în timp ce-i atingea cu degetele sânii dezgoliţi. - Dacă nu vrei să continui, mă opresc, şopti el. Ea dădu încet din cap negativ. - Nu, nu vreau. îşi ridică în sus capul ca să-i întâlnească buzele, să-i simtă gura. Chelsea îşi strecură mâna pe sub puloverul lui plimbându-şi palmele peste pielea-i înfiorată. - E atât de plăcut, murmură ea printre sărutări. Aş vrea să fac asta veşnic. - Şi eu te doresc. Doamne, cum te doresc! Tremurul din vocea lui dovedea emoţia stăpânită. Ea ştia că Ryan se lupta să-şi păstreze controlul, să facă să dureze cât mai mult momentul. - Chelsea, murmură el, pronunţându-i numele ca pe un farmec. El îi dădu bluza la o parte, şi când flanela lui se frecă de sfârcurile ei, Chelsea îşi ţinu respiraţia. Ryan o ţinea strâns cu faţa îngropată în părul ei. în timp ce mâinile-i pipăiau pieptul, îi spuse: - Eşti atât de frumoasă! - E prea întuneric ca să vezi, îl tachina ea, sărutându-l pe ureche. - N-am nevoie de lumină ca să cunosc frumuseţea ta. Degetele lui se mişcau încet în jos către abdomenul ei spre nasturele blugilor. Chelsea încercă să-l ajute, dar el îi dădu mâinile la o parte: - Lasă-mă pe mine, spuse el. M-am gândit atât la asta, vreau s-o fac singur. După ce-i descheie nasturele, îi trase cu grijă fermoarul blugilor şi Chelsea îşi săltă coapsele ca să-i poată el trage în jos pe picioare. Simţea pe piele aerul rece al nopţii, dar n-o supăra. Voia să fie conştientă de orice senzaţie posibilă şi să şi-o poată aminti veşnic.Ryan o mângâie pe coapse şi în jos pe curba picioarelor. Răsuflarea lui era sacadată, indicând că era la fel de excitat ca şi ea. Chelsea dibui fermoarul blugilor lui. - Ţi-e frig? întrebă el, plimbându-şi mâinile pe pielea ei. - Nu, şopti ea. Nu cred c-o să-mi mai fie vreodată frig. Era adevărat. Atingerea mâinilor lui şi sunetul vocii lui o distrăgeau. Ryan îşi aplecă gura spre pieptul ei şi Chelsea îşi dădu seama că atingea limita plăcerii. Ryan îi prinse sfârcul cu gura şi-l supse delicat, năpădind-o valuri de dorinţă cutremurătoare. El ştia cum s-o atingă ca s-o ducă pe culmile extazului. Cum se încolăcise pe el, oferindu-i cât mai mult din trupul ei, mâna lui Ryan alunecă în jos pe coapse până la căldura dintre picioarele ei. Chelsea nu mai făcuse niciodată până atunci dragoste, dar trupu-i ştia exact ce trebuia să facă. îşi desfăcu picioarele, şi mâna ei împinse blugii lui în jos ca să-i poată atinge carnea fermă a feselor. Ryan se răsuci şi dădu din picioare ca să se elibereze de blugi, apoi trase şi pantalonii ei. Când se întinse jos şi se lipi de ea, Chelsea respiră scurt, uluită de senzaţia pe care o avu la atingerea celor două trupuri goale. Işi trecuse peste cap sveterul şi-l aruncă în iarbă. Peste umărul lui văzu luna ce se iţea dintr-un nor. în lumina lunii, Ryan semăna cu un zeu grec turnat în argint. îl atinse aproape cu veneraţie, urmărindu-i netezimile şi curbele muşchilor şi ale sinuozităţilor. - Eşti frumos, şopti ea. - Şi tu eşti. Ryan se ridicase în coate şi o privea ca şi cum acum o vedea pentru prima dată. - Chelsea, cum am putut să fiu atât de orb până acum? Ea îi zâmbi deschis. Nu simţea nici o jenă sub privirea lui scrutătoare. îi făcea impresia că se bucura privind-o şi ea era fermecată de el. întinzându-se îşi plimbă degetele pe pieptul şi pe abdomenul lui plat. - Aş vrea ca totdeauna să-mi amintesc de ţine aşa. - Eu nu vreau să-mi amintesc de tine.Vreau să fim împreună. Chelsea îi puse vârful degetului pe buze. - Fără angajamente, fără îngrădiri. Vreau să fim liberi ca vântul, ca razele lunii. Acesta-i singurul mod de a face să dureze dragostea. - O să-mi aduc întotdeauna aminte de ţine cum eşti în starea asta, scăldată de lună şi privindu-mă cu dragoste în ochi. Ryan îi dădu părul la o parte de pe faţă. Cum stătea întins peste ea, prinse un colţ al păturii şi îl trase peste ei. - Nu vreau să-ţi fie frig. Ea îi trecu degetele prin păr: - Nu-i nici un pericol din punctul ăsta de vedere. Se sărutară din nou şi Chelsea îi răspunse cu patimă. în. timp ce Ryan o pipăia cu iscusinţă, dorinţa creştea în ea şi se transforma în extaz. Când în cele din urmă fu pregătit s-o pătrundă, Chelsea era mai mult decât gata. Pieptul ei palpita la atingerea lui, la sărutările lui, şi, instinctiv, ştia că el era pe cale să umple un gol despre care ea nu ştiuse niciodată până atunci că exista. La început avu o senzaţie de disconfort şi se crispa. Atunci se opri şi o sărută din nou. Chelsea uită imediat disconfortul şi începu să se mişte împreună cu el, împingându-l din ce în ce mai adânc în ea. Ryan nu se grăbea să termine, şi fiecare ghicea ce-i plăcea celuilalt şi ce-i producea bucurie. Când Chelsea crezu că nu mai trebuia să prelungească plăcerea, el înteţi mişcările şi deodată simţurile ei se transformară într-un vârtej care explodă. Chelsea scoase un ţipăt scurt şi-l ţinu mai strâns. El o trase mai aproape, şi, după ultima lui împingere, ea îşi dădu seama că şi el avea aceleaşi senzaţii ca şi ea. Rămaseră mult timp îmbrăţişaţi, nedorind să se mişte sau să vorbească. Chelsea nu se simţise niciodată mai iubită, mai protejată şi mai satisfăcută. Era ca-şi cum o parte din viaţa ei izbucnise brusc şi-l integrase şi pe el; şi partea aceea din ea i-ar fi lipsit dacă nu ar fi fost cu el. Ryan o sărută pe frunte şiLi apăsă capul pe pieptul lui. Dându-i părul la o parte, îi spuse: - Visurile mele nu au reflectat realitatea. Nu mi-aş fi închipuit că poate fi atât de minunat! Ea îşi puse palmele pe pieptul lui şi zâmbi mulţumită. - Nici eu. - Nu mi-ai spus că n-ai mai făcut dragoste până acum. Glasul lui puternic era catifelat în întuneric şi parcă-i mângâia sufletul. - N-a venit vorba niciodată. Ea îşi ridică capul ca să-i zâmbească: Sunt bucuroasă că te-am aşteptat pe tine. - Chelsea, îmi eşti atât de dragă. Nu vreau să mă despart niciodată de tine. Vreau să mergi cu mine acasă să facem dragoste tot restul nopţii. - Ar putea să se supere colegul tău de cameră. El suspină. - Putem să mergem la un motel. - Trebuie să mă întorc la cămin. Karen ar fi îngrijorată dacă nu m-aş întoarce toată noaptea. Deodată îşi dori să nu se fi gândit la Karen. - Dacă va trebui să plec de aici ca să-mi găsesc o slujbă, ai vrea să vii cu mine? - Te voi iubi întotdeauna. Asta-mi place la tine, că mă laşi să fiu liberă şi că şi tu eşti liber; nici unul dintre noi nu vrea să-l lege pe celălalt de el. - Asta înseamnă că vei veni cu mine dacă va trebui să plec? - înseamnă că vom vedea ce-i de făcut când se va întâmpla. Şi-i zâmbi, convinsă că l-ar urma până la capătul lumii, sigură că el înţelege aceasta. Suntem ca în episodul din Profet. Vântul bate între noi, şi noi nu creştem unu-n umbra celuilalt. Ryan rămase tăcut şi ochii-i priveau în gol. - S-a întâmplat ceva? întrebă ea. - Nu. Nimic. El o sărută din nou şi se ridică. Ea îl privi cum îşi trăgea sveterul şi cum căuta cu privirea chiloţii şi_ blugii. II supărase ceva, dar nu-şi dădea seama ce. înţelesese greşit ce vrusese să spună ea? Pasajul la care se referise în legătură cu dragostea şi cum s-o păstrezi liberă şi vie. îşi dădu seama că se făcuse frig, şi-şi puse bluza. în timp ce şi-o încheia, el îi întinse chiloţii şi blugii. - N-o să regret niciodată seara asta, spuse el în vreme ce ea îi lua din mâna lui. - Nici eu. Dar, Ryan, aş vrea să nu ştie Karen. Eşti de acord? - N-are de ce să ştie. Faţa lui era enigmatică. - Am greşit ceva? întrebă ea. Spune-mi ce s-a întâmplat? -Te-am întrebat dacă ai merge cu mine şi mi-ai răspuns că nu. Nu mă aşteptam la asta. - Nu pot să merg cu tine, spuse raţional Chelsea. Trebuie să rămân la cămin, şi aşa voi face. Nu-mi permit să închiriez un apartament. Şî, în afară de asta, (Hei unul dintre noi nu vrea să fie legat. Ştii că-i aşa. De multe ori am discutat asta. Nu ţi-ai schimbat părerea, nu-i aşa? - Sigur că nu. El îşi întoarse privirea şi termină să se îmbrace, apoi începu săîmpăturească pătura. - Ryan, spuse ea, punându-i mâna pe braţ ca să-l facă să se oprească din lucru. Seara asta a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. N-o s-o uit cât voi trăi. Eşti minunat şi te iubesc. - Şi eu te iubesc, Chelsea. Te-am iubit întotdeauna. Ryan se uită ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar n-o făcu. Chelsea luă pătura din mâinile lui şi continuă s-o împăturească. Nu-şi dădea seama ce-l supărase, aşa că trase concluzia că probabil o judeca greşit. Şi-apoi îl cunoştea pe Ryan cum se cunoştea pe sine însăşi. Momentul lor de dragoste fusese cea mai frumoasă şi cea mai desăvârşită experienţă, la care vor visa în nopţile ce vor urma. Pe când el punea răcitorul în maşină, Chelsea zâmbi la amintirea extazului pe care îl stârnise. Capitolul doi - Felicitări, e-n regulă, doamna Cavin, zise doctorul când se întoarse în camera în care o examinase, zâmbind şi privind atent prin ochelarii cu lentile bifocale la diagrama ei. Eşti însărcinată. Chelsea îl privi tăcută. Fără să-şi întoarcă ochii spre ea, în timp ce făcea adnotări pe diagrama ei, doctorul continua să-i vorbească. - Am bănuit despre ce este vorba de îndată ce mi-aţi spus simptomele. îşi dădu capul pe spate şi-l întinse către perete ca să consulte un calendar farmaceutic. - Aşa! Să vedem. Ultima perioadă aici. Asta-nseamnă că trebuie să fii în...   -Sunteţi sigur? îi tăie vorba Chelsea. Deşi se aşteptase că-i va confirma temerile, nu-i venea totuşi să creadă. - Nu ţi-am indicat încă nimic exact. Lasă-mă să socotesc... - N-am vrut să vă contrazic. Am vrut doar să întreb dacă sunteţi sigur că sunt...? - însărcinată. Aa, da. Absolut sigur. Sunteţi la prima sarcină? Eafclătină din cap nemaiputând să rostească nimic şif ferindu-şi ochii. Un val de emoţie îi învălmăşi gândurile şi simţi un nod greu ca plumbul în stomac. Era însărcinată. - Am să-ţi prescriu nişte vitamine în perioada prenatală. Eşti puţin cam slabă. Nu trebuie să iei prea mult în greutate acum. E mai bine să te menţii aşa, decât să dai jos după aceea. Doctorul chicoti şi Chelsea îl văzu ,cum o scrutează pe deasupra ochelarilor. Să nu te iei după ce spun soţiile bătrâne că acum trebuie să mănânci cât pentru doi. Clar? - Nu. Chelsea stătea în picioare şi-şi trăgea cureaua genţii pe umăr. Nu, n-o să fac asta. Greaţa o încerca din nou şi n-avea ce face. Când doctorul se întoarse spre calendar, ea se îndreptă spre uşă, aruncându-i un bună ziua peste umăr. El o strigă înapoi, pentru că nu-i fixase data la care să revină, dar Chelsea nu-l luă în seamă; se prăbuşea lumea peste ea şi trebuia să meargă mai departe. Cu cât mergea mai departe, cu atât devenea mai tulburată, iar când ajunse pe coridor începu să alerge. Năvăli afară şi trase puternic în piept aerul rece de primăvară încetinindu-şi paşii într-un mers repede. însărcinată! Mintea ei nu voia să admită. Probabil că doctorul se înşelase! Nu i se putea întâmplaţi una ca asta! Chelsea se strecură în vechea ei maşină uzată şi se răbuşi peste volan-. Lacrimi fierbinţi îi năpădiră ochii, şi n nou val de teamă şi de dezamăgire ameninţa s-o ufoce. înghiţi cu greutate şi strânse mai tare din ochi ca să pună stavilă potopului de lacrimi. însărcinată! Trebuia să-i spună lui Karen. Şi lui Ryan. Se îngrozea să le spună. Ryan se va căsători cu ea, nu se îndoia de asta. Era persoană mult prea etică şi prea riguroasă ca să procedeze altfel. Dar ea nu voia să se căsătorească. Nu acum. Peste vreo două luni îşi va lua diploma, îşi va începe cariera şi o viaţă nouă. Pentru asta muncise atâta timp! Ca orice tânără voia şi ea să se căsătorească şi să aibă copii cândva. Dar nu acum! Ce va gândi Ryan? Şi ce efecte va avea sarcina ei asupra lui Karen şi a prieteniei lor? Chelbea şi Karen erau cele mai bune prietene, încă din primele clase elementare de la Buchanan. Karen era atât de liniştită şi de timidă încât avea nevoie de tovărăşia Chelsei, care era mai agresivă. Mai târziu, când au ajuns la vârsta flirturilor, Chelsea reuşea să cocheteze mai uşor decât Karen cu băieţii şi, de multe ori, după câte-şi amintea, ea însăşi curma întâlnirile cu vreun băiat pe care constata că-l plăcea Karen. Ryan fusese o excepţie. La început, cei trei se legaseră printr-o prietenie puternică dar, pe măsură ce trecea vremea, amândouă se îndrăgostiseră de el. Chelsea ştia că el era singurul bărbat de care Karen se îndrăgostise cu adevărat; dar de data asta Karen nu fusese capabilă să se retragă. Era sigură că niciodată nu făcuse dragoste cu Ryan - şi cu nimeni altcineva, nu numai pentru că era timidă, ci şi pentru că, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, ar fi mărturisit. De obicei, şi Chelsea era la fel de deschisă, adesea spunându-i fui Karen mai mult decât ar fi vrut să audă aceasta, dar Karen habar n-avea cât de departe mersese. Chelsea sperase că niciodată Karen nu va afla despre cele întâmplate. Acum, când vorbele doctorului nu-i mai răsunau în urechi, se simţea ciudat de toropită şi-şi închipui că asta se datora şocului. Cu ochii uscaţi, se ridică de pe volan şi îşi dădu la o parte de pe faţă părul castaniu. Ar fi trebuit să folosească un nume fals, se gândi. Va încerca oare doctorul s-o caute în vederea unei vizite viitoareÎ.Spera că nu. Nu voia să-l mai revadă niciodată. Cel puţin avusese decenţa s-o numească "doamna Cavin", deşi nu indusese acest titlu în formele pe care le completase înainte de a fi examinată şi nu purta verighetă. Făcu socoteala în gând a săptămânilor ce se scurseseră din noaptea petrecută sub cerul liber. După cum remarcase doctorul, era slabă şi nu era înaltă, ceea ce însemna că sarcina ar putea fi evidentă în momentul când îşi va lua diploma. Simţi o strângere în stomac gândind la ceea ce se va cleveti în spatele ei. Să-i spună lui Ryan despre sarcină ar fi cel mai greu lucru de care s-ar simţi în stare vreodată. Ryan şi-ar putea închipui că o face numai ca să-l şantajeze. Ceea ce era foarte departe de adevăr, dar ea ştia că există fete care procedează aşa. Cu un oftat, Chelsea porni maşina şi după ce străbătu Preston Road, intră în traficul din Dallas. în primul rând, trebuie să-i spună lui Karen. Asta nu era un lucru pe care să-l hotărască singură. Trebuia să stabilească împreună cu ea ce să-i spună lui Ryan. Parcurgând încet străzile veşnic aglomerate şi uitând să ia aminte la celelalte maşini, începu să chibzuiască la o eventuală căsătorie cu el. Era inginer electrician de mare valoare, hotărât să-şi facă o carieră în designul de computere. Trimisese deja mai multe propuneri, dar nu primise încă nici un răspuns. El nu-i va pretinde să renunţe la cariera artistică pentru el şi pentru copil, dar Chelsea ştia că un copil îţi schimbă viaţa. Cu timpul, s-ar putea să nu-i mai placă de ea şi de copil. Şi ce se va alege de speranţele şi de planurile ei? Chelsea era o artistă de un talent ieşit din comun, cel puţin aşa-i spuseseră toţi cei care-i văzuseră lucrările. Chiar şi profesorii îi spuseseră că avea posibilitatea de a ajunge departe. Dar creaţia cere nesfârşite ore de muncă neîntreruptă, uneori până târziu în noapte. N-ar putea să se concentreze şi totodată să îngrijească şi de copil. Când îi veni în minte ideea rezolvării acestui coşmar, Chelsea o respinse numaidecât. La dreptul de opţiune de a face sau nu un avort ea nu se gândise niciodată. Totuşi, aces: gând începu s-o obsedeze. Un avort ar fi rezolvat totul. Până să ajungă la tabăra Universităţii Southern Methodist, se obişnuise cu ideea. Se rezolva repede, după câte auzise, şi într-o discreţie deplină. O prietenă făcuse un avort cu câteva săptămâni mai înainte; de la ea va afla cu cine să ia legătura. Dar, chiar când tocmai îşi zicea că zbuciumul din mintea ei se încheiase, conştiinţa îi stârni argumentul că mai bine să aleagă calea cea mai uşoară, că nu e bine să recurgă la avort, dar dacă va păstra copilul, îşi va pierde libertatea. Iar libertatea fusese întotdeauna foarte importantă pentru Chelsea. O găsi pe Karen în dormitorul pe care-l împărţeau amândouă. Chelsea nu ştia,cum să înceapă. - Bună. Mă întrebam pe unde umbli. Karen ţinea în mână o pereche de blugi de designer. Mi i-a trimis mama. Aşa-i că-s grozavi? la te uită! cu strasuri pe buzunarele de la spate. Karen o privi mai de-aproape pe Chelsea şi zâmbetu-i pieri de pe faţă. Ce s-a întâmplat? Fără nici un cuvânt, Chelsea se aşeză pe patul ei şi-i făcu semn să se aşeze lângă ea. Acesta era un ritual pe care-l stabiliseră cu mult timp în urmă atunci când îşi făceau confidenţe. Dacă situaţia n-arf i fost atât de catastrofală, Chelsea ar fi zâmbit la amintirea vreunor intimităţi pe care şi le mărturisiseră în decursul anilor. Karen se aşeză şi se uită la ea - Arăţi îngrozitor Nu e în legătură cu diploma aşa-i? Ţi-am spus eu să-ţi iei gradul de analist! - N-are nimic de-a face cu chimia sau cu diploma. Cel puţin nu în sensul acesta. - Mă sperii. Karen puse blugii în poală, şi ochii ei cenuşii măriţi o priveau speriaţi. - Am fost la doctor. Karen se uită la ea fără să priceapă,nimic. - Eşti bolnavă? De ce te-ai dus la doctor?  * - Dacă n-ai pleca din zori la cursuri ai fi observat că nu mă simt bine dimineaţa. îşi feri ochii de privirile lui • Karen. în fiecare dimineaţă. Karen râse: - Ce spui? Eşti însărcinată? Cuvântul scăpă de pe buzele lui Karen ca şi când ar fi fost vorba de o imposibilitate. Pe Chelsea o podidiră lacrimile, dar ea luptă să şi le reţină. Zâmbetul lui Karen se şterse încet. - Dar nu eşti? Când Chelsea dădu din cap afirmativ, ea spuse: Nu e cu putinţă! Spune-mi că nu-i adevărat. - Evident că-i adevărat. Karen rămase înmărmurită un timp care păru o veşnicie. în cele din urmă, cu glas pierit, o întrebă: - Al cui e copilul? Chelsea se uită într-o parte şi înghiţi cu greutate: -  - Al lui Ryan. Se lăsă o tăcere grea. Până la urmă Karen spuse cu asprime .- Nu ştiam că voi doi... înţelegi. - Păi da. Chelsea îşi puse mâna peste mâna lui Karen: - N-am făcut- decât o dată. O singură dată, îţi jur! Ochii cenuşii ai lui Karen mari şi aprigi, o priveau pe Chelea ca pe o străină, şi nici un muşchi nu i se mişcă pentru a răspunde la atingerea ei. Chelsea îşi retrase mâna şi-şi întoarse ochii de sub privirea scrutătoare a prietenei. - A fost în seara când ne-am dus la lac. îţi aminteşti? Tu ai rămas acasă să înveţi pentru testul de literatură engleză. M-am întors târziu, şi ai observat că băusem prea mult. - îmi amintesc, spuse Karen, încercând să-şi ascundă emoţia din glas, dar Chelsea simţi încordarea din el. - Ei bine, făcusem mai mult decât băusem. Chelsea se ridică în picioare şi se duse până la dulap şi-napoi. Nu ţi-am spus, pentru că eram hotărâtă să nu se mai întâmple niciodată. Cu un tremur în glas, Karen spuse: - Nu-mi vine să cred că Ryan a putut să facă una ca asta. - Doar nu e călugăr! Pur şi simplu ne-am pierdut controlul, asta e. - Cu mine nu s-a întâmplat aşa ceva. Glasul lui Karen era acru. Eu niciodată nu m-am abandonat în aşa hal. Câteva minute, cât Chelsea se zbuciumă prin cameră, rămase tăcută, apoi, reuşind să-şi stăpânească tulburarea, declară net: - O să te ia de soţie, ştii asta. Ryan n-o să te părăsească. Chelsea se opri din mers şi se întoarse către ea. - Păi tocmai asta e. Nu vreau să mă căsătoresc. Karen rămase cu gura căscată. : - Să nu te căsătoreşti! Dar trebuie. Ce-ai să faci altfel? Să-ţi creşti singură copilul? Ryan va insista să aibă grijă de tine. - Nu înţelegi? Ţin prea mult la Ryan ca să-i fac una ca asta. Trase puternic aer în piept. N-am să păstrez sarcina. Karen sări în picioare, cu o expresie de uluire pe faţă. - Ce-ai spus? Nici să n-aud aşa ceva! Chelsea o apucă de braţ: - Ba da, pentru că am nevoie de tine! Dacă aş fi putut s-o fac singură, aş fi făcut-o. - Doar nu-ţi închipui că Ryan te va lăsa să faci nebunia asta! - Nu i-am spus nimic, şi nici,tu n-o să-i spui. Mi-a venit destul de greu să-ţi spun şi uitând ce sentimente ai pentru Ryan. Karen îi replică rece: - Se pare că asta n-a avut prea mare importanţă în seara aceea de la lac. - Nu fi rea. Ascultă-mă. Asta-i unul din motivele pentru care nu vreau să fac copilul. Amândouă îl iubim pe Ryan, fiecare în felul ei, iar el ne iubeşte pe amândouă. Ştim asta de mult. Mie îmi place aşa cum stau lucrurile acum. Dacă i-aş spune lui Ryan despre copil, el va crede de cuviinţă că trebuie să mă ia de soţie şi asta va dăuna prieteniei dintre noi două. Recunoaşte, Karen. Nu-i aşa? Karen încuviinţă, în silă, din cap: * - Acesta-i cel mai rău lucru care' s-ar putea întâmpla. Cel mai rău! - De aceea, m-am hotărât să avortez. Nu trebuie să ştie nimeni, niciodată, în afară de noi două. Scotoci în buzunarul de la blugi şi scoase o bucată de hârtie împăturită: - Am trecut pe la Jessica şi am luat adresa de la ea. Karen apucă hârtia de parcă era mânjită. - Asta-i adresa unui ginecolog? spuse ea, uitându-se la hârtie. Parc-ai spus că nu trebuie să ştie nimeni în afară de noi două. Dar ştie şi Jessica. - Nu. Nu ştie.e-am cerut adresa ginecologului spunându-i că este pentru o fată din clasa mea de sculptură. - Bine. Sper că te-a crezut. Altfel, probabil că ar trăncăni la tot căminul. - N-ar face-o. Să nu-ţi închipui aşa ceva. A trecut şi ea printr-o situaţie asemănătoare şi ştie cum îi poate ruina reputaţia unei fete o asemenea întâmplare. Eu sunt mulţumită că am pe cineva cu care pot vorbi. Trebuie să mă programez imediat. Nu mai pot să aştept. Fiecare zi poate să-mi îngreuneze situaţia, după cum spune Jessica. - Şi mie de ce mi-ai spus? - Am nevoie să mă duci acolo cu maşina. Kşren dădu înapoi. - Nu poţi să-mi ceri să fac asta. Fac orice pentru tine, Chelsea - ştii că aş face orice. Dar asta nu pot s-o fac. îţi închipui cum m-aş simţi după ce ai efectua avortul! - Ştiu, dar ce pot să fac? Nu pot să-i spun lui Ryan să mă ducă el. Tu eşti cea mai bună prietenă a mea. Karen rămase tăcută un timp îndelungat. - Bine, am s-o fac. Dar numai pentru că nu văd altă soluţie. Chelsea se duse la telefon. Se opri. - Oare fac bine ceea ce fac? Nu există nici o altă soluţie? - Nu. Nu văd. Chelsea ridică receptorul şi formă numărul. Pe tot drumul până la cămin, Chelsea şezu mută şi palidă. Karen îşi împărţea atenţia între prietena ei şi trafic. - Eşti sigură că ţi-e bine? Chelsea dădu afirmativ din cap, nemaiîndrăznind să vorbească. Lucrurile nu se petrecuseră aşa cum se aşteptase. Abia acum era pătrunsă de ceea ce săvârşise. Se descotorosise de copilul lui Ryan! - Promite-mi că n-ai să-i spui niciodată. Promite-mi! - N-o să spun nimănui. Ştii doar că-ţi păstrez secretele. Ca să-şi reprime greaţa, Chelsea încerca să-şi fixeze atenţia asupra maşinilor care treceau. - Ar fi trebuit să mă duc la el. Ar fi trebuit să aibă şi el un cuvânt de spus. - E cam târziu să te mai gândeşti la asta, şi-apoi ştii că el n-ar fi fost niciodată de acord cu avortul. Karen coti pe Central Expressway spre rampa de ieşire ce ducea spre colegiu: - Cred că ai procedat bine. - Chiar? Chelsea o privi pe Karen pentru prima dată de când se suise în maşină. Sper să ai dreptate. N-am vrut să-l leg la gard. N-am vrut să stricăm prietenia, încât a trebuit să procedez aşa. Cu sarcina mea, distrugeam totul. Simţea nevoia să-şi repete asta întruna. Acum după ce o făcuse, era torturată de sentimentul vinovăţiei. - Ryan n-o să ştie niciodată. Karen coti pe strada taberei. După cum spuneai, asta ar fi distrus totul. Acum putem să ne luăm diplomele aşa cum am plănuit şi ai să-ţi realizezi cariera. Când te vei hotărî să te căsătoreşti, o să poţi avea alt copil. Ultimele cuvinte ale lui Karen o loviră în inimă şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. - Da, este adevărat. N-am nici un motiv să cred că nu voi avea altul. Râse silit. Dumnezeu ştie, sunt fertilă. Râsul i se frânse într-un suspin. Karen se întinse şi o bătu stângaci pe mână. - Nu plânge, Chelsea. Nu suport să te văd plângând. Dacă n-aş gândi măcar o clipă că a fost o greşeală, n-aş putea suporta. Chelsea îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. - Ai dreptate. Eu am luat hotărârea şi-i prea târziu să mi-o mai schimb. - Cum te simţi? întrebă Karen ezitant. îmi pare rău, nu pot să intru cu ţine acolo. - E-n regulă. Oricum, nu cred că te-ar lăsa. Cred că mă simt perfect. Nu se simţea. Greaţa ameninţa să se transforme în vomă, dar nu-i plăcea să se văicărească şi nu voia compătimirea lui Karen, şi a nimănui altcuiva. Important pentru ea era să fie tare, ca să treacă şi asta, aşa cum a trecut prin toate greutăţile din viaţă. Zâmbind forţat către Karen, spuse: - Sunt puţin obosită. Cred că mi-ar plăcea să mă culc şi să dorm vreun an. Karen îi răspunse la zâmbet, apoi îşi reluă expresia serioasă. - Aproape că am ajuns. Chelsea nu încercă să susţină conversaţia. Lacrimile-i stăteau în gât şi nu-i plăcea să plângă. Următoarele câteva zile a fost şi mai greu. Chelsea se afunda în depresie şi începuse să lipsească şi de la cursuri. îl evitase pe Ryan din ziua în care fusese la doctor, pretextând tot felul de scuze. - Vrea să ştie ce sa întâmplat cu ţine Ce să-i spun? o întrebă Karen. E îngrijorat în legătură cu tine. La fel şi eu. - Sunt bine. Spune-i orice vrei, doar nu-i spune adevărul. Se ghemui în pat şi-şi trase pătura pe cap. - -eam spus că mergi diseară cu noi la film. Joacă Star Wars. Ştiu că vrei să-l vezi. Toţi cei care l-au văzut zic că e bun. - Nu pot să merg. Ce-aş putea să-i spun? - N-ai vorbit cu el de când... Karen se aşeză pe pat lângă Chelsea- Nu poţi să-l eviţi la infinit. Ce-o să-şi închipuie? Chelsea dădu pătura la o parte şi se ridică. - Oare cum aş putea să vorbesc cu el ca şi când nu sar fi petrecut nimic? Doar el se va uita la mine şi va şti că s-a întâmplat ceva. - Ai pierdut puţin din greutate. Cred că aş putea să-i spun că eşti la regim. Karen nu era supraponderală, dar asta numai pentru că îşi supraveghea fiecare îmbucătură. - Nu sunt în stare să văd un film astă^seară. Poate ne ducem mâine amândouă. Ziceai că ai vrea să-l vezi a doua oară. Karen ridică din umeri şi clătină din cap. - întreci orice măsură. Ştii? - Cred că am să mă duc să-mi văd părinţii. Chelsea se uită la Karen să vadă ce reacţie are. - După ce-ţi iei diploma, vrei să spui. - Nu, acum. - Nu poţi să faci una ca asta! Tatăl tău e în Germa­nia. Ce ai de gând cu şcoala? Ne luăm diploma în două luni! - Asta nu mai are atâta importanţă pentru mine ca înainte. Am nevoie de o schimbare. Karen se uita la ea. - Nu poţi sări chiar aşa în avion şi să te duci în Germania! Chelsea nu-i răspunse. Karen se încruntă de îngrijorare. - Trebuie să plec. Mă aşteaptă Ryan. Eşti sigură că nu vrei să vii? N-ar dura mult să te îmbraci. - Nu, du-te. Ştiu că nu-ţi place să pierzi începutul unui film. Karen se opri în drum spre uşă şi i se adresă cu sinceritate. - N-o să faci vreo prostie, nu-i aşa? - O prostie mai mare decât am făcut, vrei să zici? Nu. - Nu-i o hotărâre rea. Chelsea zâmbi trist. - Vreau să spun că am făcut prostie că am rămas însărcinată. - Sunt de acord cu asta, zâmbi Karen. Mă întorc devreme. Străbătând holul, Karen fu cuprinsă de presimţiri rele. Chelsea nu era genul de om.care să-şi facă vreun rău, dar Karen nu era bucuroasă s-o lase singură, acum când era evident că trecea printr-o stare depresivă. în toţi anii de când erau prietene, Karen nu o văzuse pe Chelsea doborâtă la pat, mai mult de o zi. Ryan o aştepta în foaier la capătul scărilor. - Unde-i Chelsea? - N-a venit. O umbră de îngrijorare îi întunecă faţa. - E furioasă pe'mine sau ce? Parcă m-ar evita. Ea îl privi şi încercă să nu şi-l închipuie întins gol lângă Chelsea pe malul lacului. De când îi spusese Chelsea despre cele întâmplate în seara aceea, n-o mai bucura lacul şi nu putea, când îl vedea pe Ryan, să nu resimtă un val de gelozie. Karen era hotărâtă să-şi păstreze virginitatea până se va căsători, dar asta n-o împiedica să fie geloasă pe Ryan. Şi nici să nu fie furioasă pe Chelsea pentru cele întâmplate. Chelsea ştia cât de mult ţinea ea la Ryan. Karen îşi dădu seama că nu-i răspunsese. - Nu, nu-i supărată. Cred că are mult decitit zilele astea. De câte ori mă întorc la cămin, e acolo. Asta era adevărat. Se temea să nu fi lipsit Chelsea de la cursuri mai mult decât se admitea. - Mă tem pentru ea, se trezi spunând. - Te temi, cum adică? - E prost dispusă în ultima vreme. Karen se gândise că trebuia să-i spună asta lui Ryan. El întotdeauna ştia cum săprocedeze cu Chelsea. - Poate că se teme de sfârşitul şcolii. Deşi eu nu mă tem. Mi se pare că parcă aş fi fost toată viaţa la şcoală. - Ştiu. Asta trebuie să fie. Zicea că ar vrea să se ducă să-şi viziteze părinţii. - în Germania? Poate că trebuie să ne ducem toţi trei acolo. Probabil că aici nu voi primi un angajament imediat. Ne-am putea permite o vacanţă, iar eu n-am fost niciodată în Germania. Tu ai fost? - Nu. Şi nu văd cum i-aş spune mamei şi nici dacă m-ar lăsa să merg cu voi în Europa! Ea n-ar înţelege. Şi-aşa zice că suntem prea mult împreună. - Nu cred.câ mama ta mă place. - Te adoră. Tocmai de aceea mă cicăleşte că mi-aş pierde prea mult timp cu întâlnirile. Ea nu înţelege cum de ne putem întâlni eu şi Chelsea în acelaşi timp cu tine. - Suntem prieteni. Unul din zâmbetele cuceritoare ale lui Ryan îi străbătu faţa. Karen se întreba dacă el îşi dă seama ce mult ar fi dorit ea s-o iubească şi fără Chelsea. Se sărutaseră la unele întâlniri în care nu fusese şi Chelsea cu ei, şi găsise că era emoţionant. Lui Karen nu-i plăcuse niciodată în mod deosebit să se sărute, dar felul în care săruta Ryan era într-adevăr plăcut. Ea se uită cu coada ochiului cum îi deschidea uşa. Dacă ar fi purtat copilul lui, n-ar fi făcut ce-a făcut Chelsea. Ar fi încercat să afle dacă se căsătorea cu ea. Uneori bărbaţii trebuie să fie siliţi să facă ceea ce e bine pentru ei. Filmul era pe măsura aşteptărilor lui Ryan, dar el descoperi că atenţia-i zbura. Era mult mai îngrijorat de Chelsea decât îşi dădea seama Karen. El ştia că nu putuse să-i spună lui Karen ce se întâmplase în seara aceea la lac, dar se întreba dacă nu acesta era motivul pentru care Chelsea se eschiva să-l vadă. Spera să nu fie aşa. Noaptea aceea nu semănase cu nimic din trăirile lui. De mult timp Karen şi Chelsea îl tot tachinau că le iubeşte pe amândouă. Dar se îndoia că vreuna dintre ele îşi dădea seama cât era de adevărat. O iubea pe Karen pentru inocenţa ei aproape copilărească şi pentru felul în care-l făcea s-o protejeze de lume. Cu Karen se simţea cu câţiva centimetri mâi înalt. - Dar iubea spontaneitatea şi independenţa Chelsei. Ea era ca un premiu ce i se legăna pe sub nas, de neatins şi tocmai de aceea mai dorit. Chelsea era mult mai complexă decât Karen, şi-l aţâţa până la disperare. Seara petrecută cu ea pe malul lacului l-a convins că pe Chelsea o iubea cu adevărat. Nu pentru că făcuse dragoste cu el,-deşi ştia că n-o | făcuse din uşurinţă. Cu Chelsea se simţea ca şi cum o -stea coborâse din cer şi se aninase de inima lui. Se uita la Karen, în întunericul din cinematograf, care stătea cu ochii lipiţi de ecran şi mesteca încet, distrată floricele. Era drăguţă, poate chiar frumoasă. Ryan n-o iubea mai puţin pentru că o iubea mai mult pe Chelsea. Se temea să-i spună lui Karen că se hotărâse. Nu voia s-o rănească sau să distrugă prietenia de care se bucurau toţi trei. Se apropia absolvirea şcolii. Ar fi fost prea repede să-i spună lui Karen. Voia să-şi petreacă timpul până la sfârşitul anului şcolar exact ca şi mai înainte, insepara­bili,toţi trei cu prietenia nealterată. Sigur, era o şansă hotărârea Chelsei să nu se căsătorească - era teribil de încăpăţânată. Şi-i spusese adesea mai înainte că vrea să fie liberă, să nu se supună nici unui angajament. Dar asta fusese înainte de seara petrecută pe malul lacului. Când sa terminat filmul Ryan şi Karen se întoarseră pe jos la cămin. Noaptea era răcoroasă, aşa că o cuprinse cu braţul după umeri ca să-i ţină de cald. Lui Karen nu-i plăcea să-i fie frig, dar, ca de obicei, uitase să-şi ia o jachetă cu ea. El şi Chelsea o tachinau mereu că are nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Ea zâmbi şi-şi sincroniza paşii cu ai lui. - Când ajungem la cămin, te rog să te duci s-o aduci pe Chelsea. N-are importanţă dacă nu-i aranjată sau cu ce-i îmbrăcată. S-o aduci jos, să văd personal că e bine. E clar? Karen încuviinţă din cap. - Voi încerca, dar ştii cât de încăpăţânată e. - Am motivele mele să fiu îngrijorat. - Şi tu? Karen se uită cu surprindere la el. M-am trezit gândindu-mă la ea tot timpul filmului. - Eşti sigură că nu mă evită? întrebă Ryan dând la o parte părul blond-pal al lui Karen de pe umăr. Karen şi-l lăsase să crească mai lung ca de obicei anul acesta, însă lui Ryan îi plăcea mai mult aşa, deşi ea ameninţase că o să şi-l taie din nou. N-o să-l lase niciodată să-i crească până la talie ca Chelsea. Când ajunseră la Mary Hali, Ryan aşteptă la capătul scărilor căminului până când Karen se duse după Chelsea. O altă pereche care sosise, nu se îndura să-şi spună noapte bună, zăbovind în umbră pentru un ultim sărut. Ryan nu-i băgă în seamă, îngrijorat de ce-i trebuia atât de mult timp lui Karen oa s-o convingă pe Chelsea să iasă afară. Deodată, Karen se ivi, alergând, cu ochii măriţi de spaimă. - Ryan! Aplecat! - Cum a plecat? - Lipsesc şi multe din lucrurile ei! Un fior rece de spaimă îl străbătu. - Nu se poate! - Am vorbit cu îngrijitoarea de la cămin şi zicea că Chelsea a plecat acum vreo oră. Căra două geamantane cu ea! Karen se aruncă în braţele lui: - Cred că a plecat în Germania! - De ce a făcut asta, când absolvirea este atât de aproape? Gândurile lui Ryan se învârtejeau. Chelsea a plecat? Nu putea să plece în Germania fără să-şi termine cursurile. Karen dădu din cap. - Ţi-am spus că a zis că vrea să-şi viziteze părinţii. Probabil că s-a dus acolo! - Doar nu locuiesc în cealaltă parte a oraşului! Nu putea să facă asta! Karen îşi ridică ochii spre el şi Ryan văzu că plângea. - Nu putea să plece altundeva! Şi-a luat aproape toate lucrurile. Tot ce-a încăput în geamantane. - Unde-i maşina ta? Trebuie s-o găsim! Ryan conducea, în timp ce Karen scruta străzile. S-au dus mai întâi la Love Field unde au aflat că pentru un bilet de zbor în Germania trebuia să meargă la G. FW. Două ore mai târziu, după eforturile epuizante de a parcurge drumul până la aeroportul dintre Dallas şi Fort Worth, unde n-au găsit nici urmă de Chelsea, s-au întors la Dallas şi s-au postat fără nici un rezultat, la capătul autobuzului dinspre oraş. Chelsea dispăruse. Ryan era tot atât de supărat ca şi Karen. Îşi imagina tot felul de lucruri îngrozitoare care i s-ar fi putut întâmpla Chelsei, de la răpire până la amnezie. Karen plângea încetişor în timp ce se îndreptau către cămin. Ryan parcă maşina ei şi o cuprinse cu braţul. - Nu mai plânge. Va fi bine! - Dar era atât de abătută în ultima vreme. - Nu mi-ai spus niciodată asta. Mi-ai spus doar că e prost dispusă. - Nu voia să ştii tu. Karen ridică ochii către el ca şi cum ar fi vrut să spună mai mult, dar, în loc de a vorbi, îşi lăsă capul în piept. Nu pot să cred că a plecat fără să-mi lase un bilet, ceva. Nici nu şi-a luat rămas bun! - Ştiu. Tocmai de aceea nu cred că a plecat pentru multă vreme. Poate s-a dus undeva pentru weekend. - Fără să ne spună nimic? Imposibil! Chelsea îmi spunea totul. Sunt convinsă că e în avionul acela de Europa care tocmai îşi lua zborul. E stupid că la aeroport nu ţi se spune cine figurează pe lista de călători. - Ştiu. ' O ţinea mai strâns şi-şi rezemă obrazul pe creştetul ei. îl durea atât de tare de parcă era rănit fizic, aflând că Chelsea plecase. La dracu! Ar fi putut măcar să-şi ia rămas bun! '- Nu-i plac despărţirile. Nici cele de scurtă durată. Probabil că se gândeşte că şi-a luat rămas bun de la mine spunându-mi că intenţionează să-şi vadă părinţii. Pentru Chelsea acest gen de lucruri e lămurit. - Nu şi-a luat rămas bun de la mine. Ryan nu putu să-şi ascundă durerea din glas. Cred că ar fj trebuit să facă cel puţin atât. Karen îl strânse şi ea, iar Ryan încercă să se convingă că Chelsea nu păţise nimic, oriunde ar fi fost, şi că o va revedea în curând. - E ceva ce eu nu ştiu? întrebă el. Karen aşteptă o vreme, apoi clătină din cap. Ryan nu era sigur că o va crede, dar nu-şi amintea ca ea să-l fi minţit vreodată. Şi era inimaginabil ca Chelsea, sau oricine altcineva, să plece chiar în această perioadă a anului şcolar şi într-un asemenea mod, fără să se fi întâmplat ceva rău. - Dacă e ceva pe care trebuie să-l ştiu, te rog să-mi spui, mă auzi? Karen dădu din cap.

Vremea tamaduirii de Lucilla Andrews Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.

Salvatorul misterios de Linda Adams Capitolul 1 O lumină aurie scălda stâncile colţuroase, anticipând apusul. Firele de iarbă se aplecau supuse sub boarea serii, foşnind misterios. Un drumeţ, călare pe un cal gri arab gonea pe drumul nisipos. Atingerea hăţurilor pe partea dreaptă a gâtului lung şi încordat al calului îl struni spre întinderea stâncoasă, părăsind drumul. Brandy Ames îşi opri calul pe vârful unei stânci, privind întinderea ce se defăşura la picioarele ei. Bidiviul îşi încordă gâtul, nemulţumit de strânsoarea hăţurilor şi îşi scutură nerăbdător capul. Cerul albastru era brăzdat spre vest de dungi portocalii. Soarele se pregătea să apună. Părul auriu al lui Brandy căpătase o nuanţă arămie. — Aş fi vrut să fiu pictoriţă, ca să imortalizez priveliş tea asta, îşi spuse ea, mângâind absentă, cu un gest obişnuit gâtul calului. Este absolut magic. Parcă aş privi un boboc, înflorind cu încetinitorul. Calul fornăi şi Brandy îl mângâie râzând. — Devin prea fantezistă, Rashad? Când vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, o să-ţi dai seama că mă pasionează apusurile de soare din Arizona. Brandy sări din şa plină de graţie şi naturaleţe, apropiindu-se de marginea prăpastiei. Cerul devenise sângeriu. Ochii ei verzi străluciră. Gura ei delicată şi perfect conturată se arcui uşor, într-un zâmbet de încântare. Era o femeie frumoasă. Fragilă, cu osatura fină, de înălţime medie, dar cu o atitudine semeaţă. Nu era ruşinoasă, dar aerul ei rezervat o făcea pentru unii inaccesibilă. Acum era singură şi de aceea se simţea liberă să-şi manifeste sentimentele. Calul o atinse cu botul pe umăr, amintindu-i parcă de prezenţa lui. — Astăzi, la magazin, îi vorbi ea calului, privind în continuare apusul, Karen îmi povestea de frumuseţea Munţilor Stâncoşi. Poate să creadă ce vrea, eu însă nu-mi voi trăda niciodată dragostea pentru deşertul Sonora. Mai ales la apus. Vârfurile munţilor care înconjurau valea parcă luaseră foc. Brandy simţi cum i se taie respiraţia, admirând bogăţia culorilor. Mângâie botul fin al calului, împărtăşind cu el minunăţia peisajului. Calul o atinse din nou pe umăr, plesnind nervos din coadă. — Nu te mai gândi doar la stomac, Rashad. Nu-ţi fură nimeni mâncarea din boxă. Priveşte şi tu apusul. Trebuie să înveţi să-l admiri, aşa cum o făcea Star, în fiecare seară când veneam cu el aici, ca să-mi iau cina. Întotdeauna când îşi amintea de Star, ochii lui Brandy se întristau. De mică îşi dorise un cal. Îl primise la zece ani şi-l botezase Star. Făcuseră o pereche inseparabilă, până în ziua în care calul murise de bătrâneţe, la optsprezece ani. Brandy avea douăzeci de ani. Pe Rashad îl primise iarna trecută, după o lungă perioadă de durere, dedicată memoriei prietenului copilăriei sale. Lui Brandy îi era greu să nu facă din când în când comparaţii între cei doi cai. Aveau personalităţi aşa de diferite! Şi era normal. Fusese foarte ataşată de Star. Fusese cel mai bun prieten al ei. Nu că ar fi fost genul de persoană singuratică. Avea prieteni de şcoală. Dar fiind singură la părinţi şi cu vecini la distanţe apreciabile, aşa cum se întâmpla cu toţi locuitorii din Tucson, găsise în calul ei un confident fidel. Crescuse relativ singură, dar nu o resimţise niciodată. Părinţii ei, deşi nu erau naturali, o iubiseră ca pe propria lor fiică. Leonora şi Stewart Ames, doctoranzi în domeniile lor, erau preocupaţi de carieră şi li se părea ciudată lipsa de ambiţie a lui Brandy. Dar fiind doi oameni cultivaţi, o lăsaseră să-şi aleagă singură calea, fără s-o influenţeze în vreun fel. Dacă ea prefera olăritul şi muncile fizice, ei nu aveau să-i reproşeze nimic. Deşi erau dezamăgiţi în sinea lor de faptul că ea nu-şi alesese o meserie intelectuală, nu i-o arătau niciodată. Nu de puţine ori, Brandy li se simţise inferioară prin poziţia pe care o avea la magazinul de decoraţiuni interioare, unde lucra. Karen, prietena cea mai bună şi colega ei de serviciu, o întrebase adesea dacă nu ar vrea să se mute împreună cu ea într-un apartament în Tucson. Dar Brandy, la aproape douăzeci şi unu de ani, era greu de urnit din sânul familiei. Mai mult pentru că asta însemna să-l părăsească pe Rashad şi îmrejurimile sălbatice, pustii şi liniştite ale deşertului Sonora. Şi apusurile. Cum ar fi putut ea să se bucure în oraş de apusurile de soare? Uneori le privea din curtea fermei, alteori, ca acum, călătorea mile întregi prin deşert. Dar niciodată nu le pierdea. Brandy oftă adânc, înaintând încă puţin spre marginea stâncii, dorind parcă să atingă apusul cu mâna. Aerul devenise rece şi nemişcat. Înainte să-şi îmbrace cămaşa denim legată peste şolduri se mai bucură o dată de răcoarea serii, care venise după o după-amiază înăbuşitoare. — Fantastic! Niciun apus nu seamănă cu altul. Este ca un caleidoscop infinit şi magic. Calul începu să bată nerăbdător din copite, pe stânca plată. Brandy îşi întoarse privirile verzi spre ochii neliniştiţi ai lui Rashad. — Dacă era şi tata de faţă, ţi-ar fi dat o explicaţie ştiinţifică detaliată a apusurilor de soare. Vezi tu, Rashad, totul ţine de atmosfera pământului şi de felul în care este filtrată lumina. Motivul pentru care soarele pare aşa de strălucitor la amiază este că atunci, el se află exact deasupra capetelor noastre şi lumina lui trece prin mai puţine straturi ale atmosferei. La apus şi la răsărit, lumina lui trebuie să străbată mai multe straturi şi violetul, albastrul şi verdele nu se văd, lăsând să ajungă la noi doar portocaliul, galbenul şi roşul. Apusurile sunt mai colorate pentru că seara în atmoasferă plutesc particule de praf, adunate peste zi. Orizontul căpătă o nuanţă rubinie intensă. Brandy îşi băgă mânile în buzunarele de la spatele blugilor şi oftă. — Apusul îşi pierde tot farmecul atunci când începi să vorbeşti despre el în termeni ştiinţifici, nu-i aşa? Este mai plăcut doar să-l priveşti. Ultimele cuvinte îi fură acoperite de o bufnitură puternică. Un fermier împuşcase undeva, departe un coiot. În deşert, zgomotele străbăteau distanţe mari şi se amplificau. Pocnitura îl sperie pe cal, care dintr-o săritură se întoarse cu spatele la ea şi o luă la galop spre casă. Prima reacţie a lui Brandy fu aceea de a-şi duce degetele la gură şi a fluiera după el. Star i-ar fi răspuns imediat, dar Rashad nu înţelese mesajul. — Rashad! strigă Brandy alergând în urma calului, înecându-se cu praful ridicat de acesta. Rashad! Vino înapoi! Opreşte-te imediat! Dar după câţiva paşi, Brandy realiză că era prea târziu. Nu avea nicio şansă să ajungă calul care se îndrepta spre casă, acolo unde îl aştepta găleata plină cu ovăz. — Aşteaptă-mă, cal prost ce eşti! gâfâi ea, oprindu-se dezamăgită de lipsa de loialitate a calului ei. Îşi trecu mâna prin păr îngrijorată. Nu avea de ce să dea vina pe el. Ea era de vină. Nu trebuia să-l lase din hăţuri. Rashad nu era suficient dresat. Îşi merita soarta. Nu fusese prudentă şi acum plătea. Avea de străbătut un drum lung spre casă. Se bucura că părinţii ei erau plecaţi de acasă în seara aceea, pentru că altfel s-ar fi îngrijorat văzându-l pe Rashad sosind fără ea. Seara începea să coboare peste deşert. Cu calul, cele cinci mile până acasă nici nu le-ar fi simţit. Pe jos însă, era altceva. O aştepta un drum lung, obositor, prin frig şi noapte. În plus, îi mai era şi foame. Sandvişurile ei erau legate de şaua lui Rashad. Aruncă o privire sclipirii ultimei raze de soare. Bucata de cer înroşit se micşora cu repziciune şi întunericul avea să pună stăpânire peste deşert în câteva minute. Scuturând înfrigurată din umeri, Brandy se îndreptă spre casă. Priveliştea părea mult diferită faţă de cea privită de la înălţime, de pe şaua calului. Pe pământul arid se lăsau umbrele lungi ale serii. Încercă să se încurajeze, imaginându-şi aceleaşi peisaje ziua. Oricum, peste câteva mile, avea să se ghideze după lumina de veghe a grajdului. Înainta grăbită. Întunericul se lăsă pe nesimţite. Luna şi stelele argintii îi luminau slab cărarea. Singurul zgomot era cel făcut de paşii ei prin nisipul şi pietrişul drumului. Era dificil să evite cactuşii care-i ieşeau în cale. La fiecare pas se lovea de ei, înţepându-se dureros. Îşi focaliză toată atenţia asupra drumului. Din când în când îl pierdea, risipind apoi minute preţioase pentru a-l regăsi. Totul era să ţină drumul. Era prea întuneric ca să poată vedea limbile ceasului, dar presupuse că după a doua colină avea să vadă lumina grajdului. Privi cerul îngrijorată. Era posibil să se întunece mai tare? Acum îi părea rău că niciodată nu avusese suficientă răbdare să-şi asculte tatăl atunci când încerca să-i explice cum să se ghideze după stele. — Colina aia acoperă lumina grajdului, îşi spuse ea cu voce tare. Nu ştia cât înaintase. Părea că străbătuse mile întregi, dar nu era aşa. Începu să tremure din tot trupul. Foamea îi sfâşia stomacul. Abia aştepta să ajungă acasă şi să devoreze friptura din frigider, pe care i-o lăsase mama ei la prânz. După ce mai străbătu o bucată de drum se opri dezorientată. Peisajul nu era deloc familiar. Undeva, greşise drumul. Obosită şi slăbită de foame, se prăbuşi în genunchi, ignorând pietrele colţuroase care-i răneau genunchii. Se pierduse. Întrebarea era cât de departe se afla de casă? Şi cum să găsească drumul cel bun? Nu era pentru prima oară când se rătăcea în deşert. Dar era pentru prima oară când se rătăcea singură, fără cal. În mod normal, Star ar fi găsit drumul spre casă. Dar Star murise şi Rashad o părăsise. Nu putea să înainteze într-o direcţie greşită. Îşi frecă energic braţele înfrigurate şi porni din nou la drum, sperând să vadă lumina casei ei sau a vreunui vecin. Mişcarea era mai eficientă decât aşteptarea. Nu putea să stea să îngheţe de frig. De obicei, recomandarea în asemenea cazuri era să se oprească într-un loc şi să aştepte ajutoare. Dar ea nu era complet pierdută. Ştia că undeva în faţă sau la dreapta trebuia să fie casa ei. O durere ascuţită o făcu să se oprească. Trebuia să fie splina. Sau frica. Zâmbi. Nu. Era splina. Făcuse un efort neobişnuit de mare şi organismul începuse să riposteze. Privi împrejurimile încă o dată, înainte de a porni la drum. Şi, victorie! Undeva la stânga ei, în depărtare, văzu o lumină. Sau poate că i se păruse, pentru că aceasta dispăru. Dar apăru din nou. Animată de un ţel, Brandy prinse forţe proaspete. O lumină în deşert presupunea o existenţă umană. Era convinsă că nu putea fi casa ei. Dar nu conta. Nu mai voia să fie singură. Se apropie în grabă, ignorând cactuşii şi bolovanii, privind mai atentă lumina, care prinse formă. Era un foc de tabără. — Hei! Strigă ea fericită, alergând cu ultimile puteri spre flăcări. În lumina focului se contură o siluetă. Silueta salvatorului ei necunoscut. — Hei! Tu! Ce bine îmi pare să dau de tine, spuse ea râzând. M-am rătăcit. Credeam că voi petrece singură noaptea în deşert. — Serios? întrebă bărbatul cu o voce dură care ascundea un fel de supărare tăcută. Brandy se încruntă imperceptibil. Nu se aşteptase la o primire călduroasă, dar spera ca bărbatul să dea dovadă de puţină îngrijorare. — Călăream, explică ea în continuare. Şi calul meu... a fugit. Şi... s-a întunecat. De asta m-am rătăcit. Bărbatul tăcu două secunde, după care spuse cu o voce joasă, uşor amuzată: — Şi aşa ai dat de mine, nu? — Da, am văzut lumina focului tău de tabără, spuse ea ezitant, încercând să-i vadă trăsăturile feţei bărbatului cu care vorbea. Un cal tropăi în întuneric şi Brandy simţi cum începe să transpire. — Şi m-am bucurat, continuă ea dezamăgită. Dintr-o dată nu se mai simţea chiar aşa de norocoasă. Cine era acel bărbat şi ce căuta el singur în mijlocul deşertului? Focul pocni şi două lemne se prăbuşiră incandescente, provocând scântei. În acel moment, ceva sclipi în mâna străinului. Brandy îngheţă. Era lama unui cuţit. Îi privi încă o dată faţa bărbatului şi desluşi o barbă crescută în dezordine. Peste cămaşă purta o vestă care-i accentua lăţimea umerilor. Blugii ponosiţi îi stăteau strânşi pe coapse. În lumnia flăcărilor bărbatul părea mare şi înfricoşător. Nu părea deloc îngrijorat de faptul că ea se rătăcise. Era supărat că îi violase intimitatea. Nu. Era supărat că îl găsise. Pentru că era clar că bărbatul acela nu voia să fie deranjat. Brandy înghiţi greu. Trecuseră zilele Vestului Sălbatic plin de fugari şi infractori. Atunci de ce îi era frică? De ce avea senzaţia că se află în faţa unui evadat sau a unui renegat, urmărit de lege? Nu era un văcar de la vreo fermă vecină. Îi cunoştea pe toţi. Şi trecuseră vremurile în care văcarii îşi făceau tabere, înnoptând în deşert. În ce se băgase? Privi din nou cuţitul cu lamă lucioasă. Frica îi străbătu trupul, înfiorând-o. Măcar dacă scăpa cu viaţă! — Uite, nu vreau să te deranjez, spuse ea cu voce tremurândă. Dacă îmi spui în ce direcţie se află ferma Ames, te las. — Mă laşi, nu? repetă el amuzat, dezvelind două rânduri de dinţi albi. Dacă te pierzi din nou? Şi în acel moment, Brandy realiză cu groază că bărbatul nu o lăsa să plece. Panica o sufocă. Bărbatul făcu un pas spre ea şi disperată, se întoarse şi o rupse la fugă ţipând. Nu conta în ce direcţie alerga. Voia să ajugă cât mai departe. Inamicul ei se materializase. Prinsese formă umană. Alerga printre cactuşi şi scaieţi care îi sfâşiau bluza şi pielea. Şi după câţiva paşi se împiedică de un bolovan şi cazu, rănindu-se la genunchi. Se rostogoli pe spate, gemând de durere. — Ce prostie mare ai făcut! spuse bărbatul privind-o de sus şi dând din cap batjocoritor. O urmărise! Se aplecă asupra ei, dar Brandy se retrase cu spatele, ameninţând înfricoşată: — Să nu te atingi de mine! — Taci! strigă el, luând-o de picioare. Brandy începu să se zbată, dorind să scape de strânsoarea lui, dar îl lovi drept în bărbie. — Târfă mică ce eşti! Ce naiba vrei să-mi arăţi? Bărbatul o luă cu o mişcare bruscă de mâini, o smuci aruncând-o pe umăr şi o cără înapoi la foc, ca pe un sac de cartofi. — Lasă-mă jos că ţip! — Ce mai ameninţare! râse el. Oricum ţipi. Şi poţi ţipa cât vrei, oricum nu te aude nimeni. Sau, mai ştii? Poate că te salvează vreun scorpion sau vreun coiot. Brandy începu să se zbată mai viguros. — Linişteşte-te, femeie! spuse el, lăsând-o pe pământ. Brandy încercă s-o rupă la fugă, dar bărbatul o prinse de mână. — Te-ai rătăcit, da? întrebă el încet. Sau te aşteaptă prietenii după deal? — Nu, protestă ea. Ţi-am spus că m-am rătăcit. Nu mă aşteptă nimeni după deal. Realiză prea tâziu că ideea unor prieteni imaginari care ar fi aşteptat-o după deal ar fi putut s-o salveze. Poate că aşa ar fi lăsat-o în pace. Disperată, se zbătu, dar văzând că nu poate scăpa din strânsoare, îl muşcă de mână. — Hei! Nu-ţi mai suport istericalele. Brandy îi lovi între picioare cu putere, făcându-l să slăbească strânsoarea. Se trase cu forţă, dar nu reuşi să scape de el. Şi se trezi prăbuşindu-se în praf, cu străinul deasupra. Încercă să-l dea jos de pe ea, dar nu reuşi. Simţea că se sufocă. Aşa că îşi folosi armele femeieşti şi anume unghiile, zgâriindu-l pe faţă, încercând înverşunată să-i scoată ochii. Bărbatul o apucă de mâini şi o ţintui la pământ. — Vrei să te potoleşti, nebuno?! Brandy se opri să respire. Ochii bărbatului străluceau aproape de faţa ei. Respiraţia lui fierbinte îi ardea faţa. Trupul ei era complet prins sub al lui. Era sufocată sub masculinitatea lui covârşitoare. — Dă-te jos de pe mine! spuse ea cu dinţii încleştaţi. Nu mă atinge! — Nu? zåmbi el batjocoritor. Voiam să facem dragoste. Asta merită creaturile sălbatice ca tine. Sufletul ei strigă disperat, dar nu scoase niciun sunet. Se temuse atât de tare pentru viaţa ei, încât nu se mai gândise la nimic altceva. Îşi ridică bărbia, deschizându-şi ochii rotunjiţi de teama că i s-ar putea întâmpla altceva. În mişcarea bruscă, se lipi cu buzele de colţul buzelor lui. Paralizată de contactul neaşteptat, îşi ţinu respiraţia, neîndrăznind să se mai mişte. — Te rog, şopti ea. Te rog, lasă-mă să plec. Jur, jur că nu voi spune nimic poliţiei. Mişcarea buzelor ei rupse vraja. Trupul străinului se încordă. Brandy aşteptă înfricoşată următoarea lui mişcare. Nu ştia ce putea să urmeze. — Ce nu vei spune poliţiei? întrebă el, depărtându-se puţin de buzele ei. — Nu voi spune că te-am văzut, promise ea tremurând. Adică nici nu te-am văzut... furând vreo vită, aşa că nu voi minţi. Promit că nu voi spune nimănui că te-am văzut. — Deci, ghiceşti de ce mă aflu aici, nu-i aşa? întrebă el zâmbind. Brandy scutură din cap ezitant, întrebându-se dacă făcuse bine spunându-i de vite. Poate asta urma să-l decidă să n-o mai lase să plece. Cu o mişcare incredibil de agilă pentru un bărbat de dimensiunile lui, străinul se ridică în picioare. — Promiţi să-mi păstrezi micul secret? întrebă el, amuzat din cine ştie ce motiv. — Dacă mă laşi să plec, promise ea. Se ridică încet în picioare, nescăpându-l din ochi pe străinul acela periculos. Şi atunci observă privirile lui îndreptate spre bluza ei sfâşiată de cactuşi şi scaieţi. O trase discret, încercând să-şi acopere goliciunea şi rănile. — Dacă ai putea să-mi spui... încotro să mă îndrept... — Unde locuieşti? — La ferma Ames. Tatăl meu este Stewart Ames. Se află la cincisprezece mile de ferma Saguarro. — Mi-e teamă că nu cunosc prea bine împrejurimile, spuse el, scuturând din cap. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o fermă, dar nu pot spune care anume era. Şi chiar dacă îţi spun direcţia, nu ştiu dacă te descurci pe întuneric. Pentru prima oară, Brandy avu încredere în el. Părea sincer. — Nu vreau să ştiu decât direcţia, în mare, îl asigură ea rapid. Dacă ajung într-o zonă familiară, mă descurc eu. — Crezi că te caută părinţii? Nu ştia dacă să-i spună adevărul sau să-l mintă. — Nu ştiu, spuse ea. Sunt plecaţi de acasă şi probabil că atunci când se vor întoarce va fi prea târziu ca să mai vadă dacă am venit. Vor presupune că dorm liniştită în patul meu. — Adică nu-ţi vor simţi absenţa până dimineaţa? — Corect. — Deşi vreau să scap de tine, spuse el, analizând situaţia, nu te pot trimite în deşert singură, orbecăind pe întuneric. Te poţi rătăci de tot. Sau îţi mai rupi vreun picior, ceva, şi atunci s-a zis cu tine. Nu pot să risc asta. — Dar... — Nu mă contrazice. Vei petrece noaptea cu mine. Mâine te voi conduce eu. — Dar nu pot să stau aici, cu tine, protestă ea. — Ce? N-ai încredere într-un hoţ de vite? întrebă el cu o sclipire diavolească în ochi. — Pot avea? întrebă ea cu un fals tupeu, strângându-şi mai tare bluza peste piept. — Îţi promit că nu mă voi atinge de tine. Vom împărţi doar căldura focului. Asta dacă n-ai de gând să rămâi acolo unde eşti. Mai bine vino mai aproape şi încălzeşte-te. De frică, Brandy nu mai simţise frigul nopţii din deşert. Cuvintele lui îi reamintiră însă senzaţia şi începu să tremure. Se apropie de foc, ţinându-se însă la distanţă de străin. Nu ştia cât credit putea să-i acorde. Căldura radiată de focul de tabără era ca o binecuvântare. Bărbatul începu să-şi vadă de treaba lui şi Brandy îl privi recunoscătoare. Dar brusc, se încordă înfricoşată. Străinul îşi scoase din nou cuţitul cu lamă strălucitoare din teaca de piele de la centură. — Ţi-e foame? întrebă el, improvizând nişte frigărui. — Da, recunoscu ea, amintindu-şi de foamea care o chinuia şi privind cu poftă carnea înfiptă în beţişoare. Străinul tăie o bucată de carne friptă şi i-o dădu. — Ce este asta? întrebă ea, analizând carnea cu îndoială. — Iepure, spuse el, tranşând un picior şi înfigându-l în ţepuşă. Este cam tare, dar se poate mânca. Brandy luă o muşcătură. La cât de înfometată era, carnea i se păru minunată. — Tu l-ai vânat? — Da. — Dintr-o singură împuşcătură? — Da. De ce? o privi el curios. — Din cauza zgomotului împuşcăturii tale, mi-a fugit mie calul. — Deci, până la urmă, îmi merit soarta. Eu sunt vinovatul, nu? — Nu, spuse ea repede, scuturându-şi buclele blonde. Eu am greşit că nu mi-am priponit calul. Eram prea preocupată să privesc apusul. Am făcut o greşeală prostească. — Da. Brandy mestecă în tăcere carnea, nemulţumită de răspunsul lui scurt. Străinul era de acord cu faptul că ea făcuse o greşeală prostească. Dar de fapt el era cel vinovat. Ea avea tot dreptul să călătorească prin acele locuri. Dar el? Ce căuta pe acolo? De ce vâna prin locurile acelea? Hoţ nenorocit ce era!

INTRODUCERE.           Am fost solicitat să scriu o scurtă introducere la cea dinţii ediţie completă a romanului MĂTĂNIILE, pentru a explica felul fa care a fost realizată această carte şi motivul pentru care l t-a zis ediţie completă.           Cititorii care cunosc biografia scrisă de fiică-mea despre mama ei, vor fi auzit şi probabil cunosc şi amănuntele care au determinat apariţia acestei cărţi, iar dacă în cele ce scriu eu acuma, voi repeta anumite lucruri, o fac mai mult pentru cei care nu gu avut ocazia să citească biografia aceasta care nu este altceva, decât un emoţionant tablou al strălucitei personalităţi a scriitoarei.           MĂTĂNIILE de acum sunt o dezvoltare mai amplă a unui volumaş intitulat ROŢILE VREMII care s-a bucurat de o larcift favoare din partea publicului şi a fost tradus In mai multe limbi. Cartea aceasta a fost scrisă prin anii 1905, fără intenţia de a fi dată publicităţii > dar din moment ce a fost scrisă, autoarea ei nu a mai pierdut din vedere caracterul atât de bun şi sufletul atât de ales al Ioanei Champion şi fără să mai întrebuinţeze toc şi hârtie, a elaborat dintr-însa întregul roman pe care vi-l dăm aici, fără să fi aşternut însă nici un cuvâni pe hârtie. În realitate aceasta era metoda ei de a-şi scrie cărţile şi făcea romane – cu dialoguri precizate pină în cele fnai mici amănunte.           — Ca pe urmă să le lase uitate undeva l. ntr-0 celulă ascunsă a creierului, unde rămâneau de multe ori ca anii, ca mai târziu să fie copiate şi reproduse ca de pe d placă de gramofon. Tot aşa şi MĂTĂNIILE au rămas uitate mai bine de un an, până când într-o zi, în timp ce venea cu trenul de la Londra la Helford, a pus mina pe hârtie şi creion şi a scris complet cele zece capitole care cuprind dragostea lui Garth pentru Jane şi descrierea terasei castelului Shen-stone. Cartea o avea completă în minte şi ar fi fost în stare să scrie orice parte ar fi vrut; de multe ori scria capitolele care făceau sţirşitul unei cărţi şi abia mai târziu aşternea pe hârtie capitolele de la început sau cele intermediare. Felu.1 acesta de a-şi memora în întregime cărţile înainte de a le scrie, pentru ea nu era nici un fel de dificultate.           Am insistat asupra acestui amănunt, pentru motivul că puterea ei de imaginaţie mi se pare ceva neobişnuit şi unic. Multe din cărţile ei au fost elaborate în felul acesta, şi imte mi-a fost dată deosebita plăcere să le ascult povestite, vhiar înainte de a le fi scris; am rămas însă întotdeauna cu regretul că nu voi fi niciodată capabil să le reproduc. Cu toate acestea are şi cărţi pe care a început să le scrie din primul moment, dar din nenorocire viaţa ei a fost atât de plină ă? Obligaţiile zilnice şi de fiecare clipă, încât ar fi fost peste putinţă să se dedice unei preocupări sistematice şi mecanice, cum este scrisul.           Libertatea şi timpul veniră însă în mod cu totul neaşteptat: căzu la pat şi zăcu multă vreme din cauza unei afecţiuni cardiace, contractate în timpul lungilor plimbări cu bicicleta. Boala ei fu o neaşteptată ocazie; romanul complet gata, aştepta de mult să fie aşternut pe hârtie, aşa că în lungile zile de zăcere, puse mâna pe creion şi începu să scrie pagină după pagină, fără întrerupere. După opt luni de suferinţă pe care o îndură cu resemnare, graţie temperamentului energic cu care era dotată, se înzdrăveni şi îşi reltis ocupaţiile obişnuite în sinul familiei, al căminului ei conjugat şi al parohiei din care făcea parte.           În timpul convelescenţei terminase două manuscrise car» probabil nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, dacă nu s-ar fi întâmplat ca pe cel mai scurt să-l trimită doamnei Booth, o soră a ei care trăia la New York şi care insista să dea manuscrisul la tipar. In acest scop ceru şi cealaltă variantă a romanului. Aşa s-a întâmplat că munuscrisul a ajuns în mâna editorilor Putnam's Sons care conveniră să-l publice, fără *8 bănuiască de pe atunci, că foarte curând cartea aceasta va ajunge să se vândă până la un milion de exemplare şi să fie tradusă în nouă limbi. Fără îndoială, dacă şi-ar fi dat seama de acest lucru chiar de la început, poate nu ar fi insistat ca manuscrisul să fie redus la o limită de 10 000 de cuvinte. Ca soţia mea să se poată decide la o astfel de amputaţie, a trecut printr-o încercare destul de grea: aşa cum se prezenta, cartea era completă şi definitivă, iar ca să taie o parte din ea, ar fi însemnat să o dezechilibreze. Cu toate acestea unul dintre prietenii ei literari – care nu ştia nimic despre tratativele în curs – era de părere că anumite părţi ale romanului ar mai trebui cristalizate şi pentru asta ar avea nevoie de o prelucrare mai amplă. Părţile acestea din roman au fost mutilate fără nici o milă de creionul ei albastru.           Cred că editorului nu trebuie să-i fac nici un reproş din această cauză, căci de unde putea el să bănuiască marea valoare umană a acestei cărţi, mai ales că după publicarea acestui roman al ei, s-au declarat dispuşi să primească de la ea orice manuscris, fără nici un f el de modificare şi au primit chiar sugestiile ei pe care le da întotdeauna când le credea utile. Cu toate acestea ea şi-a exprimat de multe ori dorinţa să reintegreze în roman mişcătoarele scene pe care le trăise, aşa că pentru mine este astăzi o adevărată plăcere să răsfoiesc manuscrisul original, cu ajutorul căruia completez omisiunile impuse la început. Acesta ar fi motivul pentru care volumul de faţă reprezintă ediţia completă a MĂTĂNIILOR.           Ziarele au publicat o informaţie complet lipsită de orice temei; anume că acest manuscris a colindat birourile tuturor editorilor din Londra, dar niciunul nu l-a acceptat; realitatea este că manuscrisul a fost propus unui singur editor din America şi cred că de atunci acest editor a avut destulă ocazie să regrete că a respins o carte care mai tlrziu a fost primită peste tot globul cu triumf.           Romanul MĂTĂNIILE a fost publicat simultan în America şi Anglia, în anul 1909, iar numărul ediţiilor a început să crească chiar din prima lună. La începutul primului an se vânduseră 150000 de exemplare şi a fost o mare satisfacţie pentru scumpa mea soţie să vadă miile de scrisori care veneau din toate părţile lumii, ca o dovadă despre împăcarea, înţelegerea şi mingâisrea pe care această carte o dusese î» atâtea căminuri, A citit cu aceeaşi plăcere şi aprecierile entuziaste ale criticilor literari, căci toate cărţile şi le-a scris călăuzită de intenţia de a da mângâiere şi nădejde celor dezamăgiţi şi nedreptăţiţi.           N-aş vrea să termin această introducere, iară să citea propriile ei cuvinte care pentru toată opera pe care a scris-ş au valoare de dogmă: „Scopul pe care l-am urmărit întotdeauna a fost să n® scriu niciodată un singur rând care ar putea îndemna pe cineva la păcat sau ar arunca un stigmat de ruşine asupra cuiva > să nu descriu niciodată un caracter care ar putea întina idealurile personajelor cu care cititorul va face cunoştinţă în cărţile mele.           În lume sunt atâtea păcate, incit nu mai este nevoie ăt talentul ţi de imaginaţia unui scriitor ca să sporească numărul lor. Pământul este plin de nenumărate caractere josnice, detracate şi morbide, de aceea nu văd motivul pentru care artistul ar mai contribui cu imaginaţia lui să inventeze şi altele şi să le introducă în viaţa oamenilor care poate au suflete curate, mai ales când astfel de specimene sunt în mod peremptoriu eliminate din viaţa de toate zilele".           Un mare savant şi scriitor francez spunea: „Singura scuzS a fanteziei este faptul că ştie creea viaţă, mult mai frumocus decât este în realitate".           Sjântul Pavel a spus undeva: „Oriunde vel găsi oameni cumsecade, oriunde vei fi întâmpinat cu vorbe bune şi oriunde vei găsi obiceiuri sănătoase, să-ţi aduci cu plăcere aminte de ele".           Îmi face impresia că primirea entuziastă care s-a făcut MAT AN IILOR şi celorlalte cărţi cu atmosferă tot aţii de să-nătoasă, este o dovadă că publicul a admis cu toată conwia-gcrca acest percept divin, iar părerea lui favorabilă despr* scriitorii umili care îşi iau în serios rolul de îndrumători ţâ educatori, nu poate să fie decât o încurajare pentru a duc» înainte opera începută de ei, C. W, Barclay.           Iunie 1923, CAPITOLUL l.           Deasupra grădinilor şi a parcului din Overdene plutea pacea senină a unei după-amiezi din verile obişnuite ale AnglieiLumina soarelui căzut în asfinţit, prelungea umbrele pe pajiştea verde a parcului şi te îmbia să te odihneşti sub coroana cedrilor bătrâni din faţa castelului.           Clădirea veche de piatră, trainică şi masivă, dar fără podoabe exterioare, te făcea să bănuieşti că între pereţi! Ei sunt camere încăpătoare şi liniştite, de unde nu lipseşte nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de viţa sălbatică şi iedera care se căţărase în lungul faţadei până sub acoperiş, învelind-o toată într-o haină verde, plăcută la vedere, din mijlocul căreia clipeau flori albe şi ciorchine de petale însângerate.           În faţa casei, pe toată lungimea, se întindea o terasă care Ia un capăt se termina cu o seră, iar la celălalt cu o curticică în care erau coteţele pentru păsări. De pa terasă, din distanţă în distanţă, coborau trepte largi da piatră până pe pajiştea mătăsoasă şi verde a grădinii. Dincolo de aceasta era parcul cu aleile străjuite de copacii seculari printre care, departe de tot, se arătau privirile sfioase ale cerbilor, în margine clipeau apele râului care trecea ca o panglică de argint deasupra căreia se plecau ierburile şi în oglinda lui limpede îşi scăldau chipurile bulgării de aur ai florilor de păpădie şi steluţele albe ala margaretelor.           Gadrul solar arăta patru după amiază.           Era ceasul când păsările se odihneau. Frunza copacilor tremura domoală şi dintre ramuri nu se auzea nici un tril, nici o şoaptă, nici un ciripit. Tăcerea era aproape materializată şi te apăsa. Singurul punct sclipitor, ca o pată de sânge în mijlocul acestui peisaj, era un papagal roşu care picotea somnoros în vârful prăjinii lui aşezate! Sub cedrii din faţa casei.           ^Într-un târziu se auzi deschizându-se o uşă. Pe terasa apăru chipul straniu al unei doamne bătrâne care aptrcă spre dreapta şi traversând terasa în lung, dispăru pe aleea trandafirilor. Ducesa de Meldrum se ducea să taie un bra$ de trandafiri.           Pe cap avea o pălărie de paie de modă veche, cunoscută pe timpul Reginei Victoria sub numele de „ciupercă", legată pe sub bărbia în linii caracteristice, cu două panglici negre; o manta largă din postav cafeniu şi o rochia de tweed foarte scurtă, iar în picioare bocanci de Enga-dine. Pusese nişte mănuşi foarte vechi cu crispin şi pe braţ avea un coşuleţ de nuiele în care se vedeau nişte foarfeci enorme, pentru tăiat florile.           Într-un rând cineva spusese că dacă s-ar fi întâmplat să întâlneşti pe ducesa de Meldrum întorcându-se din grădină sau să o vezi hrănind păsările şi mai ales dacă s-ar fi întâmplat să fii şi bine dispus, cu siguranţă că ai ti băgat mâna în buzunar şi i-ai fi dat cinci parale de pomană. Dar după ce reuşeai să-i atragi atenţia asupra ta şi s-ar fi uitat la tine, te-ar fi aşteptat aceeaşi soartă ca şi pe bietul ceasornic al lui Şir Walter Raleigh: nu-ţ! Mai rămânea decât să te prosterni în noroiul cărării şi să laşi bocancii ducali, cu tălpile duble, să treacă peste tine. Picioarele ducesei te-ar fi frământat cu vădită plăcere, pe urmă ar fi ascultat cu bunăvoinţă scuzele pe care i le adresezi, dar cele cinci parale le-ar fi păstrat ca amintire, ca să le poată arăta invitaţilor ei, când le va povesti această anecdotă, Ducesa trăia singură, sau mai bine zis nu simţise niciodată nevoia de tovărăşia permanentă în casa ei a nici unei rude, indiferent dacă era bărbat sau femeie şi nici de zâmbetul constant şi atenţiile plătite ale unei secretare. Fiica ei, o femeie palidă, pe care o sâcâia necontenit, se măritase de mult, iar unicul fiu pe care îl adorase şi se uita la el ca la un soare, murise prea devreme şi înaintea lui Thomas, tatăl lui, care fusese al cincilea duce în familia Meldrum. Soţul ei, ducele Thomas, se sfârşise pe neaşteptate şi, cum spunea de multe ori ducesa, în-tr-un fel complectamente conform caracterului său: ducele murise chiar în ziua când îşi serba a şaizeci şi doua aniversare, îmbrăcat în toată splendoarea costumului său de vânătoare; frac roşu, joben şi pantaloni de catifea; începuse să galopeze ca o furtună, dar în faţa unui obstacol pe care nu l-ar fi putut trece, iapa pe care o înoile-i case se opri şi contele repezit înainte, căzu cu capul în jos şi nici nu se mai mişcă, nici nu mai vorbi din clipa aceea.           Stingerea neaşteptată a vieţii lui tumultuoase şi mân-dre însemna o transformare completă a felului de viaţă pe care îl trăia ducesa. Până aici trebuia să suporte prezenţa tovarăşilor lui gălăgioşi de care casa era în permanenţă plină, sau să invite cunoştinţele ei, dar numai pe acelea cărora îşi putea permite să le explice toanele ducelui sau care îl suportau cu bunăvoinţă şi uneori chiar foarte fericite că pot petrece câteva zile la castelul Overdene. Dar nici atunci ducesa nu se bucura de plăcerea invitaţilop ei în toată voia; căci oricât ţi s-ar fi părut că este un diamant neşlefuit, în vinele ei curgea cel mai pur sânge albastru şi cu toate manierele ei cam necruţătoare şi brusca faţă de ciudăţeniile şi sentimentele altora, cum foarte adeseori se întâmplă să găseşti la doamne mai în vâj? Stă din familii foarte nobile, în fond ea era totuşi adevărata femeie din înalta societate, despre care puteai fi dinaiate convins că va spune vorba şi va face gestul indicat de importanţa momentului, în orice clipă.           Defunctul duce avea un limbaj cam muşcător şi aia-nâcre din epoca Georgeană, şi când]-a aşezat pentru oc&h-nă de veci sub bolta criptei strămoşilor lui, ducesa oftase înduioşată – „cât de puţin seamănă cu ei sărăcuţul; ţi se pare că te simţi mai bine când îţi dai seama că nu mal e printre vii" – şi privind în jurul ei, începu să-şi dea seama de frumuseţile şi plăcerile pe care i le putea oferi de aici înainte castelul Overdene.           La început se mulţumi să se ocupe de grădinărie, pa urmă construi coteţe pentru păsări şi comandă tot felul de orătănii şi animale ciudate, asupra cărora se revăesă prisosul ei de dragoste care în ultimii ani nu găsise nici o posibilitate să se manifeste faţă de oamenii din jurul ei.           După câtva timp însă firea ei ospitalieră şi plăceiea ciudată de a vedea slăbiciunile altora, precum şi mândfia de a-şi arăta proprietatea, aduseră la castel o serie permanentă de invitaţi şi Overdene ajunse foarte curând o localitate unde puteai petrece foarte bine, fiind sigur ca vei întâlni pe toţi cei pe care ai îi dorit să-i vezi, şi und «erai găzduit şi îngrijit curu nu se poate mai bine. Vara puteai petrece aici clipe minunate şi tot aşa în timpul iernii, fără nimic banal şi fără plictiseală, bucurându-ta de o completă libertate, aşa ca puteai veni şi pleca atunci când îţi poftea inima, iar pe deasupra acestor plăceri, ca un „sos picant", vorbele de spirit ale ducesei, despre cară niciodată nu puteai şti ce va spune în clipa următoare.           Seratele şi le aranja singură şi dinainte, împărţindu-la în trei categorii: „serate pestriţe, serate amicale şi serata pentru lumea bună". La castel tocmai avea loc una dintre seratele pentru lumea bună şi în această calmă după amiază de iunie, după ce ducesa îşi făcuse obişnuita siestă, întotdeauna foarte lungă, îşi luase echipamentul de gră-dinărie şi ieşise sa taie trandafiri.           După ce traversă terasa şi ajunse la portiţa de fiej? Care ducea în aleea trandafirilor, Tommy papagalul, deschise un oclii şi se uită după ea, iar în clipa când o' văzu că dispare pe poartă, plesni din limbă imitând o sărutare, apoi începu să râdă singur şi după câteva clipe adormi din nou.           Dintre toate păsările ducesei, Tommy era primul „fa-vorit" şi el fusese pricina singurei concesii pe care o con-simţise contesa unei slăbiciuni sentimentale de care suferea. După moartea ducelui simţi că o deprimă atenţiila delicate şi suave ale cunoştinţelor ei. Dacă majordomul s-ar fi bâlbâit şi preotul ar fi lăsat să-i scape câteva cuvinte mai pipărate când venea la castel, ducesa ar fi fost încântată. Dar aşa cura se prezentau lucrurile, asupra şi plană o melancolie apăsătoare, până în ziua când citi un anunţ al unei agenţii care punea în vânzare lucrurile rămase de la un client defunct; între acestea şi un papagal premiat, vorbitor garantat, cu un vocabular de peste cinci sute de cuvinte.

De un milion de ori maine de Marylee Anderson Capitolul 1 Eu sunt de vină, se dojenea Celie Mason, în timp ce urca treptele alunecoase ale casei sale de gresie restaurate. Se părea că era singura care presupusese că zefirul de primăvară care îmbălsămase oraşul Boston în ultimele două zile avea să dureze până în weekend. În seara aceea, toţi cei pe care-i întâlnise în drum erau înfofoliţi cum se cade, cu paltoane şi ghete, complet pregătiţi pentru viscolul care învăluia oraşul la oră de vârf. Degetele de la picioare o usturau cu furie, în timp ce-şi scutura de pe pantofi zloata închegată. În momentul când păşi în casă, ar fi dat averea familiei pentru o ceaşcă de ceai fierbinte. Vrabia mălai visează: la prânz, o văzuse pe Shannon, colocatara ei, îmbarcându-se într-un avion cu destinaţia Nassau. Astă seară, casa avea să fie pustie. Dârdâind, Celie formă cifrul pe tastatura încuietorii electronice de la uşa din faţă. După ce intră în hol, uşurarea produsă de primitorul zid de căldură i se risipi când auzi inconfundabilul bolborosit al apei prin ţevi. — Iarăşi...! murmură ea, lăsându-şi jos servieta şi aruncându-şi din picioare pantofii uzi. Intră grăbită în spălătorie. După ce dezgropă o cheie din trusa de scule, forţă valva principală în sens opus acelor de ceasornic, până când şuvoiul slăbi la câteva picături. Adio, ceai. O ţeavă spartă cu două săptămâni în urmă dovedise concludent imposibilitatea de a găsi un instalator vinerea seara. Gândeşte cu optimism, îşi spuse Celie. Când Crăciunul bătea la uşă, poate reuşea să mituiască pe cineva ca să lucreze contra unei sume triple. Poate că, de data asta, stricăciunile cauzate de apă tencuielii de pe pereţi şi tavan aveau să fie minime. Da, şi poate că Santa Claus exista cu adevărat. În living, Celie aprinse o lampă, apoi îşi scoase impermeabilul ud leoarcă. Ridică privirea, când deasupra trosni o scândură. — Shannon? strigă ea, amintindu-şi prea târziu că în casă nu mai era nimeni. Peste bubuiturile pulsului în urechi, ascultă paşii de deasupra, încercând să se hotărască dacă să fugă sau să se ascundă. Panica o încremeni în loc. Neputând face altceva, se rugă ca intrusul să nu fie înarmat. Ca într-un film de groază, timpul părea să fi încetinit ca melcul. Neîndrăznind să respire, văzu apărând un picior desculţ, apoi încă unul, urmate de pulpele musculoase, propriul ei halat de baie galben, un piept robust şi, în sfârşit, chipul. Mark Edwards. Recunoaşterea îi risipi frica, înlocuind-o cu o reacţie şi mai neliniştitoare. Părea mai înalt decât şi-l amintea, deşi o parte logică a creierului ei îi atrăgea atenţia că era firesc, întrucât acum stătea în faţa lui desculţă. Ceea ce nu-şi putea explica era reacţia provocată de el, care şi acum părea la fel de intensă ca prima oară când se cunoscuseră. Mark se opri pe palier, pentru a-şi pune un al doilea prosop peste părul negru, tuns milităreşte. — Ai uitat să plăteşti apa, Celie? Neluând în seamă valul de senzaţii care o străbăteau, încercă să se adune. Deja îşi pierduse o dată capul după el şi petrecuse ultimele trei săptămâni căutând să-şi revină. Se mândrea că nu făcea niciodată aceeaşi greşeală de două ori – oricât de ispititoare ar fi fost. De asemenea, fusese învăţată încă din copilărie să-şi păstreze calmul şi stăpânirea de sine, indiferent de împrejură îi – dar, în pofida educaţiei primite, acum îi amorţise mintea. Incapabilă să se concentreze asupra nici uneia dintre zecile de întrebări ce i se învârteau prin cap, răspunse cu o expresie tâmpă: — Am închis valva principală. Zâmbetul lui îi făcu inima să bată de două ori mai repede. Indiferent cât de hotărâtă era să nu se mai gândească la ele, amintirile din săptămâna petrecută împreună îi inundau mintea. Eşuând jalnic în încercarea de a-şi păstra calmul, se concentră asupra unui subiect mai puţin tulburător decât bărbatul care stătea atât de aproape, încât părea să ocupe tot restul camerei. Privi încruntată covorul, sub picioarele lui goale. — Îmi faci apă pe Aubusson. Zâmbind, Mark se retrase pe prima treaptă, petrecându-şi prosopul pe după gât. — Scuză-mă. Celie încercă să-şi organizeze întrebările ce i se îmbulzeau în minte, dar în timp ce dibuia după una pe care s-o pună mai întâi, hotărârea de a rămâne cu privirea aţintită spre chipul lui i se risipi lamentabil. Nu putea să nu-i observe pe umeri urme ale bronzului pe care-l dobândise în timpul croazierei de Thanksgiving, când se cunoscuseră. Privirea îi trecu peste stomacul lui musculos şi pe marginea prosopului, înainte de a se reculege, revenind cu atenţia spre faţa lui. Ochii albaştri spuziţi cu aur licăreau, ca şi cum i-ar fi putut citi toate gândurile confuze ce i se rostogoleau prin minte. Cu ani în urmă, îşi perfecţionase arta de a-şi ascunde emoţiile, orice s-ar fi întâmplat. Dar înfăţişarea lui Mark Edwards se vădea a fi mai tulburătoare decât orice. Desigur, avea o explicaţie logică pentru felul cum răsărise nepoftit în livingul ei. După ce o auzea, avea să poată aprecia şi rezolva mai uşor situaţia. Când văzu că nu părea dispus să dea nicio explicaţie, îl întrebă de-a dreptul: — Ce faci aici? — Mă uit la tine. Arăţi superb. Îşi putea imagina. Conştientă că vântul îi despletise coada franţuzească, ridică o mână, pentru a-şi netezi părul ciufulit. Oprindu-se la jumătatea mişcării, împinse în schimb o şuviţă rebelă care i se lipise de obraz, spunându-şi că nici felul cum arăta ea şi nici gândurile lui Mark nu aveau legătură cu situaţia. Stânjenită de privirea lui care o măsura din creştet până-n tălpi, îşi înfrână imboldul de a-şi netezi fusta de mătase verde ca smaraldul, pătată de ploaie. Intrase în casa ei neinvitat şi, dacă avea un dram de minte, avea să-l dea afară, în noaptea rece de iarnă, aşa cum era, cu pieptul gol. Dar, îşi reaminti Celie, dacă ea ar fi avut cât de cât minte, Mark nici nu s-ar fi aflat acum în livingul ei. Nici în ruptul capului nu s-ar fi îmbarcat pe vasul acela de croazieră, cu trei săptămâni în urmă, nu i-ar fi adresat niciun cuvânt în lumina zorilor, nu şi-ar fi pierdut capul şi nu i-ar fi promis prosteşte că avea să se mărite cu el. Ca şi cum i-ar fi putut citi gândurile, Mark zâmbi. Celie avu nevoie de tot autocontrolul ei, pentru a nu-i răspunde asemenea, pentru a nu-şi aminti săptămâna de mici dejunuri, prânzuri, cine şi toate celelalte momente plăcute intermediare pe care le împărtăşiseră. Blestemându-şi capacitatea de a-şi aminti până şi cele mai mărunte detalii, repetă întrebarea: — Ce cauţi aici? — La Boston? Dacă nu i-ar fi adresat acel zâmbet plin de sine, ar fi fost gata să jure că trăgea de timp. Pentru moment, hotărî să-i facă jocul, oricare ar fi fost. — În casa mea. În baia mea. În viaţa mea. — Mi-a deschis Shannon, azi dimineaţă, m-a poftit să folosesc în voie frigiderul, televizorul, tot ce voiam. A uitat să menţioneze că ai probleme cu instalaţiile. Dându-şi seama că ar fi trebuit s-o suspecteze din capul locului pe prietena sa, cu apucăturile ei de combinatoare. Celie îşi înghiţi un oftat. — Am condus-o la aeroport, acum câteva ore. Cred că a uitat să precizeze că te lăsase aici. Şi n-avem nicio problemă. Acum câteva săptămâni, s-a spart o ţeavă, aşa că, ajungând acasă şi auzind cum curgea apa, am crezut că iarăşi a plesnit. Niciun moment nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai întâi în baie. Nu-i venea să creadă că-şi auzea propria voce prezentându-şi scuzele. La urma urmei, el îi violase ei domiciliul. Mark nu-i lăsă timp să-l informeze asupra acestui fapt. — Shannon a spus că nu ajungi niciodată acasă înainte de ora şase. M-am gândit să fac un duş şi, când soseai la cină, să te aştept gata îmbrăcat. Zâmbetul lui o ispitea să se scuze din nou. Dacă ar fi fost bondoc, burtos şi chel, Celie ar fi putut face faţă mai uşor situaţiei. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât îi era mai greu să se concentreze asupra propriilor ei răspunsuri. Oare exista vreun mod elegant să invite pe cineva afară din casa ei? Nu-i venea în minte niciunul şi se pomeni din nou dându-i ea lui explicaţii, nu invers: — Centrul de Resurse s-a închis mai devreme, din cauza vremii. Mark porni spre ea – iar Celie, neştiind ce să facă, îşi auzi vocea trăncănind despre viscolul anunţat, despre felul cum ea nu auzise buletinul meteorologic, cum se bălăcise prin zăpadă şi zloată cale de trei kilometri, de la serviciu până acasă. Continuând să surâdă, Mark îi luă trenciul pe care-l ţinea strâns la piept şi îl lăsă să cadă pe jos. Luându-şi prosopul de la gât, începu să-i şteargă părul cu el. Apropierea dintre ei îi arunca simţurile în plin tumult. Pielea lui Mark emana mirosul propriului ei săpun din baie. Îi simţi respiraţia adiindu-i pe obraz, când îi înfăşură umerii în prosop, trăgând de capetele acestuia pentru a o apropia şi mai mult, până nu-i mai despărţiră decât vreo câţiva centimetri. Deşi trecuseră cinci săptămâni de când îl sărutase. Celie îşi amintea bine gustul gurii lui Mark, îşi amintea senzaţia buzelor lui peste ale ei. Amintirea o făcu să ridice capul, chiar în timp ce prin minte îi vuia avertismentul de a-l respinge. Situaţia scăpa de sub control, la fel cum se întâmplase şi la bordul navei. Numai că acum nu mai era într-o croazieră de celibatari; se afla la ea acasă, în Boston. — Mark, stai... Îşi rezemă palmele de pieptul lui, dar înainte de a apuca să-l împingă, Mark îi captură mâinile cu ale sale. — Am aşteptat, şopti el. Trei săptămâni nesfârşite. Douăzeci şi una de zile nefericite. Cinci sute şi nu ştiu câte ore singuratice. Ştia că ar fi trebuit să se împotrivească, ştia că, dacă ar fi făcut-o, îi dădea drumul imediat, dar intensitatea privirii lui o făcea să uite de tot ceea ce se cuvenea. Parcă din proprie iniţiativă, pielea înfrigurată i se apropie de căldura trupului lui. — Mi-a fost dor de tine, continuă Mark, cu vocea ca o mângâiere care o îmbia să se apropie şi mai mult. Îi scoase jacheta de pe umeri şi o lăsă să cadă pe podea, în timp ce-şi îndrepta atenţia spre nasturii sidefii ai bluzei ca ivoriul. — Ai să faci pneumonie, dacă nu-ţi scoţi hainele astea ude. Trebuia să existe vreun răspuns cu care să-l expedieze, dar prin minte nu-i trecea niciunul, în timp ce căldura scursă din degetele lui îi impregna pielea umezită. Îi vedea pulsul, în adâncitura gâtului, bătând la fel de repede ca al ei. Buzele lui îi treceau peste păr abia atingându-l, iar Celie ştia că, dacă ridica doar cu încă un centimetru capul, avea să-i întâlnească sărutul. Şi să-l sărute la rândul ei. Iar atunci, ar fi fost pierdută fără speranţă, învinsă de aceeaşi furtună emoţională care o adusese din capul locului în această situaţie, o situaţie pe care crezuse că o ţinea bine sub control – până când apăruse din nou Mark, coborând scara. Îşi trecu degetele de-a lungul claviculei ei. — Ai piele-de-găină. Tremuri. Tremura – nu de frig, ci din cauza unei stări dureros de conştiente care o împiedica să facă lucrul cel mai raţional, să se distanţeze, fizic şi afectiv. Încă un minut doar, îşi făgădui Celie, să-i savureze ridicările şi coborârile pieptului sub obrazul ei, bătăile inimii sub mâinile ei. Descheindu-i în sfârşit bluza, Mark i-o scoase şi o aruncă în lături, după care îi înveli umerii cu prosopul, ca într-un şal. — Ia pe tine ceva cald şi uscat. O propunere foarte logică, la care ar fi trebuit să se gândească ea însăşi, în loc de a-i cădea în braţe. Adică, îşi dădu seama Celie în timp ce se retrăgea, exact lucrul pe care fusese cât pe ce să-l facă. Hotărâtă să-şi redobândească avantajul, strânse în pumni prosopul, încercând din nou să afle răspunsul la întrebare. — Încă nu mi-ai explicat ce cauţi aici. — E Crăciunul. — E aproape Crăciunul. Îşi luă de jos bluza şi haina. — Mi-ai spus că nu termini până la primăvară. — Azi dimineaţă am acostat în doc, pentru reparaţii de urgenţă. Celie apropie şi mai mult marginile prosopului, când observă că Mark părea fascinat de tivul dantelat al sutienului ei. — Asta tot nu-mi explică... — Mi-e imposibil să port discuţii tehnice, când tu stai în faţa mea pe jumătate dezbrăcată. Invitaţia ascunsă după cuvintele şi surâsul lui complice o făcea să se simtă cuprinsă de febrilitate, o fierbinţeală mult prea puternică pentru a o pune pe seama eficientului sistem de încălzire centrală al casei. Scuzându-se, urcă grăbită scara, înainte de a comite cine ştie ce imprudenţă. În oglinda din dormitor, în timp ce-şi împletea cu mişcări smucite părul în obişnuita ei coadă franţuzească. Celie observă că lapoviţa îi ştersese machiajul. Pielea ei palidă fusese desigur învineţită adineaori, când intrase, deşi acum avea obrajii străbătuţi de dâre roşii. Nu mai roşise de ani de zile. Din cauza enervării, îşi spuse ea, sau dintr-a fricii. Poate chiar a unei combinaţii între amândouă. O luase pe nepregătite, cum era şi firesc, pentru orice bărbat care ar fi apărut coborând scara din casa ei, pe jumătate gol. Dar, în fond, ar fi prins-o la fel de nepregătită şi dacă se ivea îmbrăcat în uniformă de camuflaj. Îl auzi intrând în baie şi închizând uşa. Între timp, ar fi trebuit ca pulsul şi raţiunea să-i fi revenit la normal, din moment ce nu mai era ameninţată de prezenţa unui intrus. Şi totuşi, se simţea nesigură pe sine, deloc pregătită să se confrunte din nou cu Mark. Poate-ar fi fost mai bine să formeze 911 şi, la sosirea poliţiei, să susţină că nu-l cunoştea. Alungă imediat ideea, ca pe cea mai laşă soluţie pe care şi-ar fi putut-o imagina. În plus, probabil că avea la el telegrama pe care i-o trimisese, ca dovadă irefutabilă a minciunii ei, poliţia ar fi expediat cazul ca pe un conflict casnic, iar ea tot cu Mark pe cap ar fi rămas. Ca să împrumute expresia favorită a bunicii sale, în loc de a sări gardul, trebuia să ia taurul de coarne. Avea să coboare la parter şi să bea un ceai. Apoi, cu uzul raţiunii restabilit, urma să rezolve totul ca pe o reîntâlnire între doi buni prieteni care trecuseră cândva printr-o perioadă deosebită, dar acum se mulţumeau doar cu amintirile – amintiri la care refuza să se gândească, pe moment, ştiind că avea timp mai târziu pentru asta. Mark trebuia să fi avut un motiv de a veni la Boston şi, după ce-l afla, putea să rezolve situaţia într-un mod satisfăcător pentru amândoi. Peste câteva minute, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de lână roşie şi un pulover asortat, coborî în fugă scara, oprindu-se pe drum să deschidă valva principală de apă, înainte de a intra în bucătărie. După ce dădu drumul la radio, umplu cu apă o ceaşcă şi o puse la încălzit în cuptorul cu microunde, după care începu să privească pe fereastră fulgii de zăpadă suflaţi de vânt prin noapte. Îmbrăcată numai cu un impermeabil necăptuşit şi o pereche de pantofi decupaţi la vârfuri, înfruntase viforniţa şi supravieţuise. Cu siguranţă, avea destul curaj ca să se descurce cu un oaspete nepoftit, tratându-l cu politeţea cuvenită în timp ce-l conducea la uşă. — E foarte drăguţ aici. Cuvintele încete ale lui Mark o făcură să tresară şi, răsucindu-se în loc, aproape se ciocni de el. Cu un interes pe care nu şi-l dorea, observă cum îi accentua constituţia atletică uniforma albastră de gală a Marinei. Jucase fotbal la Annapolis, îi spusese, iar Celie se îndoia că de-atunci mai pusese pe el măcar un gram în greutate. Numai după reţeaua fină a ridurilor de la colţurile ochilor se observa că avea aproape patruzeci de ani. Conştientă că tensiunea neliniştitoare pe care crezuse că şi-o astâmpărase o cuprindea din nou, intră în rolul gazdei ireproşabile. — Pot să-ţi ofer o ceaşcă de ceai? — O cafea, dacă ai. Mulţumită de diversiune, Celie îşi făcu de lucru cu pregătirea unei căni de nes, înainte de a umple globul cu ceai, pentru a-l cufunda în propria ei ceaşcă de apă fierbinte. Ducând ambele băuturi pe masa din bucătărie, îi făcu semn să se aşeze. Îi oferi frişcă şi zahăr, privind apoi cum îşi punea în cafea peste măsură de mult din amândouă. Aşezându-se pe scaunul din faţa lui, începu să-şi amestece ceaiul, în timp ce-l aştepta să vorbească. Acum, când se purtau ca doi adulţi raţionali, urma să afle de ce venise şi ce voia. La bordul navei, Mark nu ştiuse că familia ei avea în New England proprietăţi mai întinse decât ar fi părut posibil din punct de vedere legal. Ce-o fi aflat în ultimele săptămâni, mai ales după ce Celie semnase telegrama şi cu al doilea nume al ei de familie – Hargrave – nu avea de unde şti. Nu părea genul care să ceară o răscumpărare pentru a se pierde în ceaţă, dar, la o adică, Celie mai fusese amăgită şi înainte. Îşi dorea să nu fi fost atât de suspicioasă. Pe navă, îl considerase diferit de toţi ceilalţi. Acum, oricât o durea să-şi schimbe părerea, nu mai era atât de sigură. Se hotărî să-şi formuleze cu prudenţă întrebările. În timp ce se întreba cum să abordeze subiectul, Mark vorbi în sfârşit: — Te invit la cină în oraş. Stingherită, puse ceaşca la loc pe farfurioară. Cum se putea purta ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat? Dacă pe ea ar fi acceptat cineva s-o ia de soţie, pentru ca apoi să-i telegrafieze că se răzgândise, i-ar fi cerut explicaţii, turbând de furie. — Shannon mi-a sugerat un local. Îşi scoase portofelul din buzunarul pantalonilor, extrase din el o hârtiuţă şi citi cu voce tare: — The Upper Crust. Era firesc ca vecina ei de apartament să aleagă cel mai romantic restaurant din oraş, probabil singurul de pe tot continentul unde încă mai cânta un violonist printre mese. Era o ascunzătoare intimă pentru îndrăgostiţi, deloc potrivită pentru doi oameni care se cunoscuseră, trăiseră câteva momente vrăjite împreună, iar acum îşi luau rămas bun. Cel puţin, ea şi-ar fi luat rămas bun. Poate că telegrama fusese prea vagă. Trebuia să se asigure neîntârziat că Mark înţelegea că totul se terminase, că pur şi simplu se lăsase luată de val şi îşi lăsase gura s-o ia pe dinainte, înainte de a fi apucat să-i analizeze şi să-i respingă propunerea. Cu siguranţă, îi fusese mai uşor să scrie un discurs de rămas bun pe o foaie de hârtie albă. Neputând găsi un preambul plin de tact, se hotărî să atace subiectul pieptiş: — Nu trebuia să vii. — Nu? De ce? Aşteptându-se la o ripostă înverşunată, Celie nu putu decât să-l privească mută. Se exprimase dureros de clar, în telegramă, având mare grijă la alegerea cuvintelor limitate numeric, pentru ca Mark să înţeleagă fără umbră de îndoială că nu aveau niciun viitor împreună. — Am petrecut atâtea sărbători la bordul vapoarelor şi al submarinelor, încât le-am pierdut numărul, spuse el. Azi dimineaţă, când submarinul a intrat târâş-grăpiş în port, mi s-a părut un vis adeverit, să putem petrece împreună primul nostru Crăciun. Ar fi trebuit să-şi dea seama că un om aşa de ambiţios încât să escaladeze cu atâta repeziciune ierarhia militară nu putea fi făcut prea uşor să se răzgândească. Înghiţindu-şi nodul de panică din gât, se strădui să vorbească pe un ton indiferent: — Nu voi... nu vom petrece nimic împreună. Ţi-am explicat clar în telegramă. — Ce mi-ai explicat? Va să zică, avea de gând s-o târască peste tăciuni aprinşi, silind-o să recunoască faptul că acţionase sub imperiul unui impuls. Avea să-i pretindă scuze şi, probabil, ceva pe deasupra, ca să-i aline orgoliul rănit. Celie ştia că merita scuzele. — În legătură cu noi, spuse ea. Cu mine, vreau să zic. În legătură cu greşeala pe care am făcut-o când am acceptat să ne căsătorim. Se opri, dându-i ocazia să obiecteze, s-o contrazică, să-i spună cât de dureros îl lovise. Când colo, Mark nu făcu decât să stea privind-o tăcut, timp de câteva momente, până când Celie se simţi obligată să continue. — M-am simţit minunat, dar aşa ceva e firesc într-o croazieră de plăcere. Nu trebuia să ne gândim la căsătorie, necum să ne mai şi închipuim că ne îndrăgostiseră în într-o săptămână. Nimeni nu se îndrăgosteşte la prima vedere. Mark bău din cafea, privind-o lung pe deasupra ceştii, înainte de a răspunde: — Vorbeşte numai în numele tău. Îi simţea refuzul îndărătnic de a ceda, ceea ce făcea să i se frângă inima. — Cred că pot vorbi în numele amândurora. Pasiunile se şterg, iar în afară de asta, nu mai avem nimic în comun. — Te iubesc. — Nu mă... Nu te... De ce nu era în stare să vorbească elegant şi succint, în loc de a se bâlbâi ca un copil cu limba împiedicată? Îşi impuse să soarbă din ceai, lăsându-şi timp să redevină raţională, înainte de a încerca din nou o explicaţie. — N-am stat împreună decât o săptămână, Mark. Nici nu mă cunoşti cu adevărat. — Te iubesc. Gâtul i se contractă, făcând imposibil orice răspuns. Refuza să se gândească, măcar, la cuvintele lui. Dragostea la prima vedere nu exista – cel puţin, nu în viaţa ei. — Ţi-a îngheţat inima, Celie? întrebă el, tărăgănat. Sau numai picioarele? Poftim, ea încerca să expună detaliat o decizie raţională, iar lui îi ardea de calambururi! Reuşi să zâmbească, dar fără a-i putea înfrunta privirea atât de directă. — Niciuna, nici alta. Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost frumos, dar a trecut. Îmi pare rău că ai făcut atâta drum. Ar fi trebuit să dai mai întâi un telefon. — Am dat, azi dimineaţă. Plecaseşi deja la serviciu, iar Shannon mi-a promis că avea să-ţi spună... — Nu mi-a spus. — Şi i s-a părut minunat că făcusem atâta drum ca să petrec Crăciunul cu logodnica mea. — Fosta logodnică, îl corectă Celie, puţin cam prea repede. Ştiind că inspiraţia lui adâncă era, cel mai probabil, preludiul unei discuţii în contradictoriu, se repezi să i-o zădărnicească înainte de a începe: — Acordul meu de a te lua de soţ a fost impulsiv. Prea mult vin, prea multă lumină a lunii... Îmi pare rău, crede-mă. Am trimis telegrama a doua zi după plecarea ta, ca să-ţi poţi vedea liniştit de treburi. Strâmbându-se la adresa propriilor ei cuvinte, îşi ţinu respiraţia, aşteptându-i izbucnirea inevitabilă. Mai avusese de-a face cu orgolii masculine lezate destul de des ca să prevadă o asemenea reacţie, deşi ultimul lucru pe care-l dorea era să-l rănească. Nu vedea niciun motiv ca Mark să aibă de suferit în urma deciziei ei pripite. — Mi-ai trimis o scrisoare în genul ălora care încep cu „Dragă John”? Neîncrederea amuzată din tonul lui o făcu să clipească din ochi, posibilitatea de a nu fi primit telegrama descumpă nind-o complet pentru câteva secunde. Deşi aşa ceva ar fi justificat sosirea-surpriză şi lipsa indignării, mai însemna şi că venise la Boston fiindcă o dorea sincer, nu în căutarea unei compensaţii, aşa cum făcuseră alţi bărbaţi din trecutul ei. Deşi n-ar fi avut de ce să conteze, faptul că nu urmărea o răscumpărare o mulţumea atât de mult, încât fu nevoită să-şi muşte obrazul pe dinăuntru, pentru a-şi stăpâni zâmbetul de uşurare. — Ţi-am scris ca să-ţi spun că nu avem niciun viitor împreună. Întrucât intenţionase să-şi prezinte raţionamentul într-un mod practic, fu surprinsă să audă că vocea îi suna cu blândeţe, aproape cu nostalgie. Îşi drese glasul. — Am avut destul timp de gândire, în ultimele câteva săptămâni. Pur şi simplu, nu ne potrivim unul cu altul. Ştiu că ai să-ţi găseşti pe altcineva. Pe ultimele cuvinte, zâmbetul i se crispă puţin, dar învăţase de mult să-şi izoleze sentimentele de deciziile pe care trebuia să le ia. — O fiinţă mai potrivită, adăugă, când Mark nu spuse nimic. Mark îşi învârti în cană ultimele picături de cafea. — Ţi-ai găsit pe altcineva? I-ar fi fost atât de uşor să dea din cap, punând capăt discuţiei. — Nu există nimeni altcineva, îşi auzi ea propria voce zicând, înainte de a fi avut timp să cedeze ispitei. — Nu se poate să te fi gândit prea mult timp la hotărârea luată, dacă mi-ai scris a doua zi după ce am plecat. De trei săptămâni, nu se gândea la nimic altceva, dar ştia că era mai bine ca unele lucruri să rămână nerostite. — Asta-i prima oară când îmi regret lipsa unui trecut cu pedigree, spuse el. Remarca lui o ustură. Cum de nu putea să înţeleagă că atitudinea ei fusese bazată pe logică, nu pe bani sau pe lipsa acestora. Când îi văzu muşchii fălcilor încordându-se, ţinu ceaşca în ambele mâini, pentru a nu-l atinge, să-i alunge durerea pe care i-o pricinuise. — Situaţia asta nu are nicio legătură cu trecutul tău, nici cu al meu. — Atunci, cu ce are legătură? Dacă s-ar fi aşteptat la tot ce putea fi mai rău, prevăzându-i sosirea, ar fi memorat câteva motive temeinice. Acum, se pomeni bâjbâind să găsească măcar unul. — Faptul că doi oameni nu-şi pot clădi o căsnicie numai pe baza atracţiei sexuale. — Atracţie sexuală, îi repetă el cuvintele, prelungindu-le ca şi cum asta l-ar fi ajutat să înţeleagă; expresia lui încruntată arăta clar că nu înţelegea deloc. Săptămâna pe care am petrecut-o împreună a însemnat ceva pentru tine? Bucătăria părea să devină tot mai mică şi mai călduroasă cu fiecare minut. Ce-o fi făcut-o să creadă că puteau discuta problema la o ceaşcă de ceai? Mark era pe punctul de a o sili să execute un striptease emoţional. Bunica ei i-ar fi spus să ridice din umeri, să-i ureze numai bine şi să-l expedieze. Dar Celie ştia că îi datora măcar adevărul. Chiar dacă i-ar fi fost mai uşor să vorbească rămânând cu privirea în ceaşca de ceai, făcu un efort să-i privească ochii mărginiţi cu gene negre. — În acele momente, a însemnat totul, dar privind retrospectiv, îmi dau seama că trebuie să fi fost amorezată, şi nimic mai mult. Probabil aveam nevoie de o schimbare în viaţa mea şi mi-ai fost la îndemână... Se opri, întrucât cuvintele sunau jalnic. Cum ar fi putut Mark înţelege că, la îmbarcarea pe vasul de croazieră, azvârlise cât colo orice prudenţă, iar aceasta îi revenise din plin în momentul când luase avionul înapoi spre Boston? — O distracţie nemaipomenită şi nimic mai mult? Celie tresări, deşi versul pe care-l parafrazase rezuma momentul mult mai bine decât reuşise ea. — Cam aşa ceva. — Şi, fără a-i acorda nicio şansă, eşti sigură că mariajul nostru ar eşua. Neştiind ce altceva să spună, se bază pe un vechi clişeu: — Zi-i intuiţie feminină, dacă ţii neapărat. Muşchii umerilor i se umflau de încordare. Dacă Mark îi mai cerea şi alte motive, nu avea niciunul. În pofida a ceea ce desigur credea el, nu fusese o decizie luată iraţional, sau fără sacrificii. La bordul navei, îşi ascultase inima. În lumea reală, o guverna mintea. Când Mark nu mai spuse nimic, Celie îi întinse mâna, detestând stângăcia gestului dar hotărâtă să păstreze despărţirea la un nivel impersonal. — Îţi doresc numai bine, Mark. Mark îi privi mâna, apoi clătină din cap. — Mă pot gândi la alte moduri de a ne lua rămas bun, mai potrivite. Era clar că discuţia luase sfârşit. Evitând atât întrebările neformulate, cât şi suferinţa din ochii lui, Celie se ridică, strânse ceştile şi le duse la chiuvetă. Mark o urmă. În timp ce o privea clătindu-le, aşteptă să închidă apa, pentru a vorbi: — Îmi dau seama că te-am deranjat. Permite-mi să te invit la cină; măcar atâta pot face. Celie întrezări o şansă de a se retrage cu demnitatea intactă. Admirându-i gestul, zâmbi, în timp ce-şi ştergea mâinile pe un prosop de în, de astă dată judecând înainte de a vorbi. — Mark, eu sunt cea care-ţi datorează scuze. Nu mi-a trecut niciun moment prin minte că nu primiseşi telegrama. Mark ridică din umeri. — Nu mi-ai acceptat invitaţia la cină. Fără nicio obligaţie, îţi promit. Mă rog, una tot ar fi... nu am maşină, aşa că poate mă duci şi pe mine până la aeroport, după ce mâncăm. Surprinsă de decepţia pe care o simţea, Celie dădu din cap. Mark pleca, lăsând-o fără nicio obligaţie – erau exact cuvintele pe care dorea să le audă, şi totuşi o parte din ea ar fi preferat să nu cedeze atât de uşor. Dacă nutrise în subconştient dorinţa de a fi fost într-adevăr hărăziţi unul altuia, declaraţia lui i-o spulbera fără putinţă de tăgadă. La urma urmei, chiar avea nevoie de un om care insista că o iubea, iar peste un minut plănuia să dispară din viaţa ei? Dar, în fond, ce-ar fi putut aştepta mai mult de la un bărbat care curtase cinci logodnice însă nu se căsătorise cu niciuna? Când i-o mărturisise la bordul navei, ea râsese, însă acum se întreba cât de mult adevăr conţinea vechea zicală: „Văzut, plăcut, plecat”. — O cină, da. La Upper Crust, nu. În timp ce trecea în living, se gândi la un alt restaurant, ceva mai potrivit pentru turişti decât pentru îndrăgostiţi. — Hai să mergem la Bay Tower Room. Vei mânca admirând o privelişte superbă a oraşului Boston. — Pare convenabil, răspunse el, îmbrăcându-şi mantaua. Dă-mi cheile. Merg să-ţi încălzesc motorul maşinii. Care e a ta? — Subaru albastru, deşi cred că în momentul de faţă e cam alb. Azi nu l-am folosit, deci e acoperit de zăpadă. Pe podea, în dreapta, vei găsi o măturică şi un făraş. Afară, Mark se opri câteva secunde să privească strada aşternută cu zăpadă. Până aici, toate bune. Jucase la noroc, venind cu toate că primise telegrama care-l anunţa în termeni lipsiţi de echivoc că povestea lor se terminase. Instinctul îi spunea că Celie considera săptămâna petrecută împreună la bordul navei mai mult decât o simplă aventură. Fusese în aceeaşi stare de euforie ca el, amândoi simţindu-şi vieţile schimbate de o adevărată întâlnire a sufletelor. Mark avusese suficientă prevedere pentru a-şi da seama de acest lucru; nu-i mai rămânea decât s-o convingă şi pe ea. În drum spre Boston, îşi jurase să n-o atingă până nu o încredinţa că la mijloc era ceva mult mai profund, mai serios, decât simpla atracţie sexuală. Acum, nu numai că hotărârea îi fusese spulberată în momentul când Celie reapăruse în viaţa lui, dar îi era cu fiece clipă tot mai greu să simuleze că decizia ei panicată de a renunţa în momentul plecării lui nu-l afectase deloc. În primul rând, îşi reaminti el cu stoicism, trebuia să înlăture straturile de reţinere pe care şi le clădise Celie pentru a-şi ascunde sentimentele. Probabil vreo stare genetică de vinovăţie, cu tentă calvină, îi mustra conştiinţa pentru că se îndrăgostise atât de repede. Deşi mai aveau multe de aflat unul despre celălalt, Mark nu se îndoia că formaseră deja acea legătură intangibilă, vitală pentru iubirea adevărată şi căsătorie. După ce o determina să recunoască acelaşi lucru, în timpul cinei, urma să scoată din buzunar telegrama, ca să se amuze amândoi pe seama nevricalelor ei prenupţiale. După care, aveau să-şi facă planuri de a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. O rafală furioasă de vânt îl readuse la realitatea serii amarnic de reci din Boston. Toate la timpul lor, îşi spuse el şi începu să scormonească prin movilele înzăpezite din lungul bordurii, până identifică un Subaru albastru.

Carnaval la Venetia de Charlotte Lamb CAPITOLUL 1 — Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau să mă mărit! declară tânăra logodnică, proptindu-se de perne. Chloé puse tava pe noptieră. Figura ei nu exprima nici o surpriză. Era obișnuită. — De acord. Dar mai întâi ia-ți micul dejun. Apoi îl vei putea chema pe Tony și să-l anunți că este din nou liber. — Micul dejun!? exclamă Jilly, aruncând spre mătușa ei o privire acuzatoare. Vrei să mă îmbolnăvești! — Hai! Maică-ta s-a căznit să-ți pregătească acest mic dejun. Dacă ai fi văzut-o plângând! Ultimul tău mic dejun ca fată! Costița este exact așa cum îți place. Jilly moștenise de la mama ei, Dorry, caracterul cyclothimic, total imprevizibil. Erau luni de când aștepta această căsătorie, și această panică de ultim moment n-avea nimic uimitor. — Nu-ți bate joc de mine! mormăi Jilly, în timp ce Chloé îi instala pe genunchi tava. Vorbesc serios. Dacă fac o greșeală? Dacă nu va merge? Te asigur, nu pot s-o fac… — Dar îl iubești pe Tony? o întrebă mătușa ei reținându-și un surâs. — Nici nu mai știu cum arată! răspunse Jilly, luându-și mașinal tacâmul. Am o lacună… de memorie. Aplecându-și capul, șuvițele bogate și blonde îi căzură în cascadă în jurul feței. — Toată noaptea m-am gândit ce culoare au ochii lui, reluă ea, pe un ton tragic, înghițind o bucată de costiță. Atâta m-am gândit, încât m-a apucat durerea de cap. — Așa se întâmplă când gândești prea mult, fu de acord Chloé. Uită-te puțin la televizor, asta o să-ți facă bine. Și bea-ți cafeaua cât este caldă. Chloé deschise televizorul așezat în fața patului. O voce energică se auzi imediat, urmată de o față decisă să ofere imaginea bunei dispoziții. — Nu pleca! o rugă Jilly pe Chloé care se îndrepta spre ușă. Nu mă lăsa singură! — Nu pot să rămân multă vreme. Nu-ți imaginezi în ce hal este casa. Mama ta se învârtește pe loc și tatăl tău refuză absolut să poarte melonul. Totuși, tânăra femeie reveni să se așeze pe marginea patului, cu gândul la tot ce-i mai rămânea să facă înainte de plecarea la biserică. Ea însăși era încă în capot: un kimono bleu brodat cu un dragon verde și auriu cumpărat la Hong Kong, și pe care nu-l purta decât la mari ocazii. Televizorul mergea întruna și Jilly se hrănea, aruncând din când în când câte un ochi la ecran. — Dacă toată lumea și-ar menține calmul! izbucni ea. Nu pot suporta această agitație. Mâine se va sfârși, o asigură Chloé. Dar nepoata ei o fulgeră din priviri. Prea târziu! Încerc să mă decid dacă am într-adevăr chef să mă mărit, sau nu. Dar cum vrei să mă concentrez când toată casa este cu susul în jos? Nu știam că o căsătorie este așa de complicată! Chloé își trecu mâna prin păr, suspinând. — Acum o săptămână erai sigură de tine. La drept vorbind, chiar din prima zi a logodnei, acum trei luni, Jilly a insistat frenetic să se mărite cu Tony, spre marea disperare a părinților ei. Chloé n-a emis nici un comentariu, mulțumindu-se să asculte, distrându-se de spectacolul ultimei melodrame, puse în scenă de nepoata ei. Jilly era pentru ea, de nouăsprezece ani, o sursă constantă de veselie. Viața tinerei fete consta în succesiunea unor lovituri de teatru. De îndată ce se instala calmul, ea găsea modalitatea să ridice o nouă furtună, elementul natural în care ea evolua cu plăcere, încă de la naștere. — Nu mi-aduc aminte, gemu Jilly dându-și la o parte tava. Chloé o luă, înainte ca conținutul să se răspândească pe mocheta albă. Jilly avea o cameră minunată; părinții ei, foarte bogați, îi dăduseră întotdeauna tot ce-și dorea. Poate că aici era greșeala: copil unic al unor părinți care o adorau, nimic nu o pregătise pentru realitățile căsătoriei. Tony nu era bogat, dar avea un apartament frumos și o situație excelentă. Totuși, Jilly nu va regăsi stilul de viață cu care fusese obișnuită. — Ei bine, decide-te, și repede. Îți rămân doar două ore pană la sosirea mașinii, declară Chloé, îndreptându-se spre ușă. — Două ore! — Doar cât să faci o baie și să te îmbraci, adăugă Chloé, trecându-i prin privire o lucire amuzată. — Dar… nu pot! Jilly începu să tropăie în pat, exact ca atunci când mama ei încerca s-o convingă să meargă la școală. Nu se schimbase de atunci. — Mama ta va veni să te ajute să-ți îmbraci rochia. Se decise să n-o mai asculte. Încărcată cu tava, deschise ușa, grațioasă în capotul ei de saten. Mersul ondulat și senzual compensa expresia distantă, aproape pierdută a feței și ochii ei castanii trădau simțul umorului. — Vei fi o mireasă minunată, o asigură ea. În același moment Jill scoase un strigăt. Chloé suspină resemnată. — Ce s-a mai întâmplat? Tânăra fată arătă ecranul, aruncă mătușii ei o privire îngrozită, apoi își strânse convulsiv cearșaful în jurul ei. — Ce se întâmplă? Chloé se dădu înapoi pentru a privi ecranul. Nu dăduse atenție vorbăriei continui. Sperase doar c-o va aduce pe Jilly într-o dispoziție mai bună. — Nimic… spuse ea. Dar auzind-o, aveai impresia că-i căzuse cerul în cap. Pe ecran defilau imaginile Veneției: un palat roz, un capăt de canal scânteietor, o gondolă neagră legănată de apă. Nimic din ce putea să producă o asemenea panică! — Stinge! strigă Jilly. Intrigată Chloé se apropie. Veneția dispăruse. Speakerul își reluă discursul: — În această dimineață avem plăcerea să-l primim pe directorul general al grupului de Hoteluri Luxor, domnul Ben Haskell… Devenită deodată palidă, Chloé reuși să prindă la timp tava care era să-i scape din mâini. O figură umpluse ecranul: trăsături energice, pleoape grele deasupra unei priviri reci care părea s-o pătrundă, un nas arogant și buze disprețuitoare. Fără a aștepta ca acesta să deschidă gura, ea apăsă pe buton și figura dispăru, nelăsând decât un punct alb în centrul ecranului gri. Cred… cred că voi face o baie, se bâlbâi Jill. Și tânăra fată alergă imediat în baie. — A dracului treabă! exclamă mătușa cu violență. Îi venea să arunce tava în televizor! De ce trebuia ca el să apară, chiar în în această dimineață? Biata Jilly! Ce șoc resimțise probabil! Cu urechile care-i zumzăiau, Chloé își înghiți saliva și părăsi la rândul ei camera. În josul scării se încrucișă cu sora ei, complet dezorientată, care o privea ca și cum n-o recunoștea. — Jilly este în sala de baie. Ar trebui să te îmbraci, este trecut de nouă. — Știu, spuse Dorry, în pragul isteriei. Dar Clive mă înnebunește. Îmi spune că o să ducă blestemata asta de pălărie în mână, dar n-o s-o pună pe cap… Vorbește tu cu el, Chloé. Pe tine te ascultă și… încearcă s-o împiedici pe mama să tot chinuie domnișoarele de onoare. Una dintre ele chiar plânge… a trebuit să-și schimbe coafura căci nu se potrivea cu rochia… Dorry își trecu o mână prin părul coafat. Cu formele ei rotunde și materne, ea era făcută să aibă o familie numeroasă. Avea același păr blond ca fiica ei și aceiași ochi albaștri, prea strălucitori, prea ușor gata să dea apă la șoareci. — Ai putea tu să-i chemi pe responsabilul restaurantului ca să verifici dacă… — Da, imediat. — Și asigură-te că mașinile vor veni la timp. Clive ar fi trebuit să se ocupe, dar el este în grădină. Dacă-l vezi în seră împiedică-l să se murdărească înaintea plecării. Și… poți să verifici de asemenea, dacă florile au fost livrate? — De acord. Du-te și fă-ți baia. Dorry dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele. — Dar tu nu ești gata! — Fii fără grijă, voi fi! Vrei s-o ajut eu pe Jilly, sau…? — Nu, spuse scurt Dorry. O ajut eu! Dorry nu putuse să aibă alt copil și-și revărsase toată dragostea maternă asupra singurei ei fete. Iată de ce Jilly era atât de răsfățată. Chloé pătrunse în bucătărie pentru a depune tava. Mama ei veni după ea, abandonând domnișoarele de onoare, ale căror râsete vesele se auzeau la parter. Jilly vrusese trei dintre cele mai bune prietene ale ei, se propuseseră douăsprezece. La școală, tânăra fată fusese întotdeauna cea mai anturată. Era iubită din instinct, deoarece simțul ei dramatic făcea viața mai excitantă în jurul ei. Dar Jilly avea alte calități: era generoasă, afectuoasă, se lansa în toate acțiunile cu un entuziasm debordant; atrăgea oamenii ca flacăra fluturii. — Unde este Dorry? întrebă Hetty Tyrell, lăsându-se să cadă pe un scaun. Ea ajunsese la vârsta când se așeza oriunde vedea un scaun; dar doar pentru a se scula imediat și a intra din nou în acțiune. — Se îmbracă. Vrei cafea? Tocmai făceam. Chloé puse apa să fiarbă și ridică receptorul ca să cheme decoratoarea. Mama ei sări, ieși în grădină și se puse să-l apostrofeze pe Clive. — O să te murdărești! Nu fi stupid! Intră imediat! urlă ea reintrând în bucătărie a cărei ușă o trânti. Acest om este nebun! Mă întreb într-adevăr de ce l-a luat Dorry? Chloé se mulțumi să surâdă cu un aer absent, apoi telefonă restaurantului. Hetty se reașeză pe scaun cu un suspin plictisit. — Voi fi încântată când totul se va termina! Ca și cum nimeni nu s-a mai căsătorit înaintea lui Jilly! În momentul următor era din nou în picioare. — Am să fac cafeaua. — Nu, mamă, protestă Chloé, închizând telefonul. Așează-te! Hetty ascultă contra voinței ei. Era mai mică de statură decât fetele ei. Părul ei, odinioară blond, prinsese o nuanță argintie, și ridurile care-i cruțaseră fața marcau în profunzime gâtul, deasupra rochiei bleu pastel. Seducea încă, cu toți cei șaizeci și șapte de ani și nu-i lipseau admiratorii, bar nu părea dornică să se căsătorească: văduvă de zece ani, se bucura acum de o libertate totală în mișcări ca și în alegerea cavalerilor ei servanți. Adevărata ei pasiune era bridge-ul. Juca de câteva ori pe săptămână cu frenezie și-și selecționa cu severitate partenerii. Chloé așeză cafeaua în fața mamei ei în momentul când aceasta își scoase pudriera. — Bleu-ul este o culoare prea rece! Ar fi trebuit să aleg rozul. Și acest gât! Ai zice că este trompa unui elefant! Când îmi voi sfârși cafeaua, mă voi urca s-o văd pe Jilly în rochia ei frumoasă. Dacă trebuie să plâng, cel puțin s-o fac în particular! Închizându-și pudriera, o băgă în geantă și-și luă ceașca. — Tu ar trebui să te măriți! spuse ea fără nici un preambul, ignorând strâmbătura fiicei ei. Douăzeci și cinci de ani! Întârzii prea mult, Chloé! O carieră este minunată, dar nu vrei să ai și tu copii? — Mă duc să-mi beau cafeaua sus… Chloé se îndepărtă către ușă. Cunoștea această lecție pe dinafară! — Vei putea continua să cânți, strigă mama sa pe tonul ascuțit care anunță începutul unei surdități. Nu este bine pentru ten! Chloé se opri, intrigată. Despre ce vorbea mama ei? — Ce nu este bun pentru ten? Copiii sau cântecul? — Barurile de noapte! urlă Hetty cu o voce tocmai bună să facă țăndări geamurile. Amuzată, Chloé se depărtă înainte de-a auzi continuarea. Meseria ei nu fusese pe placul familiei, căreia îi era frică de oamenii pe care ea îi întâlnea și cu o viață atât de diferită de a lor. Ei se culcau devreme și se sculau când Chloé dormea încă profund. În ochii lor un bar de noapte era un loc pe care-l frecventau ceilalți… cei pe care ei nu-i frecventau. Chloé le explicase până la epuizare, că ea exercita o meserie respectabilă și că lucra mult. Dar ei continuau să păstreze imaginea sordidă a cluburilor de noapte pe care și-o făuriseră. Și apoi ei îi detestau muzica. Jazzul? O cacofonie discordantă! Nu prea cunoșteau nimic din muzică. Hetty avea o predilecție pentru ariile romantice și dulci, Dorry nu avea nici un fel de ureche și când o auzeai cântând era un adevărat supliciu. Chloé reușise cu greu s-o convingă pe sora ei să-l invite pe Gil la recepție. — Un pianist dintr-un club de noapte? răspunsese ea îngrozită. Ce vor gândi părinții lui Tony? — Nu fi stupidă, Dorry. Nimeni nu va leșina la vederea lui! Nu fumează hașiș și nici nu poartă paiete. — Hașiș? Paiete? Oh, Chloé! De asta mă temeam! Familia lui Tony ne va judeca rău. Ei nu te cunosc și n-aș vrea ca ei să creadă… — Ce anume? o întrerupse ea cu un ton amenințător. Dorry bătuse atunci în retragere. Problemele ridicate cu ocazia căsătoriei îi erau suficiente, și nu avea poftă să se certe cu Chloé. — Oh! Ei bine. Adu-l, spuse ea după un moment de gândire. Sper că nu va fi ca ultimul individ pe care ni l-ai pre-zentat! La aceste cuvinte fața lui Chloé se asprise și-i fugise tot sângele din obraji. Dorry schimbase atunci imediat subiectul! Știa că cei cincisprezece ani care o despărțeau de sora ei mai mică nu-i dădeau toată puterea, dar avea o tendință supărătoare să spună orice și Chloé învățase repede să-și apere teritoriul personal contra incursiunilor ei. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea. Îl voi întreba. Chloé își aduse aminte de conversația lor, când o văzu pe Dorry învârtindu-se prin sala de bal unde se derula recepția. Își ridică ochii către Gil care ronțăia un crenvurșt-cocktail. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu mă mai întreba! — Lasă-mă să ghicesc… Gilbert? — Dacă ar fi fost adevărat! El se uită în jurul lui. — Aveți o familie mare! Cea a ginerelui pare mai mică! — Căsătorindu-se cu Jilly, Tony se căsătorește cu un clan întreg, râse Chloé, care în realitate, cunoștea majoritatea figurilor. — Mireasa este superbă! spuse el admirând-o pe Jilly în tradiționala ei rochie de mătase și dantelă albă. Vălul era aruncat pe spate, peste buclele blonde, degajându-i fețișoara roșie de excitație și de triumf. — Superbă! repetă Gil. Chloé cunoștea bine această expresie: toți bărbații o priveau pe Jilly astfel. Dacă părinții ei n-ar fi răsfățat-o, ar fi făcut-o viața. Deja la școală, fetița reușea să transforme șorțul și ciorapii albi care-i țineau loc de uniformă în accesorii de seducție, destinate să atragă atenția bărbaților. Cu sprâncenele încruntate, Chloé o observa pe nepoata ei evoluând pe pista de dans la brațul proaspătului ei soț, ridicând ochii spre el cu o privire provocatoare. — Hei! de ce această strâmbătură? Deoarece Gil îi întrerupsese cursul gândurilor, tânăra femeie îl privi cu un aer absent. — Ce… pardon, eram la o mie de leghe de aici! Ce spuneai? — Să dansăm! spuse el, punându-și paharul jos. Gil era cu un cap mai înalt decât Chloé. Când atinseră pista își puse bărbia pe părul ei și o înlănțui suplu de talie. — O să-ți ceară să cânți? Și eu va trebui să cânt la pian ca să-mi plătesc masa? — Nu cred că ei apreciază muzica noastră. Surâzând, Chloé îi arătă muzicanții cocoțați pe o estradă la celălalt capăt al camerei. — Dar ei nu sunt răi! Tovarășul ei dădu din umeri. — Dacă-ți place această dulcegărie! Gil era omul unei singure muzici, muzica lui și conta printre cei mai buni pianiști de jazz din Londra. Când nu era așezat la instrumentul lui, personalitatea lui rămânea vagă, fără contururi precise. Chiar și părul lui părea palid, deasupra unei figuri șterse. Gil nu năștea la viață decât atunci când cânta. Atunci emoția îi făcea să-i strălucească ochii ca diamantele, întregul lui corp era traversat de muzică și oamenii îl contemplau fascinați. Dar îndată ce degetele lui părăseau pianul, recădea într-un fel de anonimat insipid. — Căsătoriile mă fac trist. — Ai plâns la biserică? glumi Chloé. — Nu, dar a trebuit să mă abțin. Aproape toate femeile strângeau în pumn o batistă. Din fericire, tu n-ai plâns. Dar nu e genul tău, nu-i așa? Gil se uită la ea întrebător. Lucrau deseori împreună, totuși relațiile lor nu depășiseră niciodată limitele unei prietenii călduroase. Energia de care dispunea tânărul bărbat părea să se epuizeze în melodie și Chloé nu avea nici o atracție fizică pentru el. — Nu, recunoscu ea. Chloé urmări din ochi perechea formată de sora ei și bietul Clive, îmbrăcat cu costumul pe care-l ura atât. Acesta iubea calmul, liniștea, simpla plăcere a grădinăritului. De ce dracu se căsătorise cu Dorry, a cărei viață era un veșnic vârtej? Se spune că contrastele se atrag. Tinerii căsătoriți deveniră ținta ei. Cât era de încântătoare Jilly! Nu era de mirare că ea își alesese un tânăr al cărui temperament echilibrat semăna cu acela al tatălui ei. Combinația părea să funcționeze minunat. Un lucru era sigur: Tony își adora tânăra soție, nu-și dezlipea ochii de figura ei luminoasă și Jilly era radioasă. — De ce acest suspin? Chloé se căzni să surâdă. — De invidie, poate. Jilly are aerul că câștigat luna de pe cer! Tânăra femeie își aduse aminte de primele ore ale dimineții, de temerile iraționale ale tinerei sale nepoate cu privire la căsătorie, teribila coincidență care făcuse să apară figura lui Ben Haskell pe ecranul televizorului. Închise ochii, furioasă să constate că rana nu se închisese încă… — Să se ducă la dracu! Nu vroia să se gândească la el și mânia o cuprinse că nu reușise să-și controleze emoțiile. Nu, muzica de la orgă n-o făcuse să plângă, nici chiar când nepoata ei urcase spre altar, cu fața voalată, la brațul tatălui ei. Dar stomacul i se înnodase și a trebuit să-și aplece ochii o secundă. Dorry se smiorcăise, mama lor își ștersese nasul, o emoție intensă cuprinsese toată asistența. Apoi bărbații și-au dres glasul și orga a izbucnit în accentele ei de triumf. — Sunt ceremonii barbare, spuse Gil. Chloé izbucni în râs. — Căsătoriile? Da, într-adevăr, cu totul primitive. Tribul se reunește, iar ritualul nu trebuie să suporte nici o alterare. Nu suntem prea departe de preistorie! Gil dădu solemn din cap. În aceeași clipă, într-un nor de dantelă și frou-frou de mătase, apăru Jill și o strânse pe mătușa ei la piept. — Vino să m-ajuți să mă schimb! Chloé nu-și ascunse surpriza. — Dar… mama ta? Dorry va fi teribil de dezamăgită. De săptămâni pregătea căsătoria fiicei ei. Ora ei sosise în sfârșit. Jill nu putea să ceară altcuiva să vină s-o ajute la îmbrăcat! — Vreau să-ți vorbesc, spuse Jill pe un ton presant. Îi aruncă un surâs impersonal și încântător lui Gil. — Bună, încântată să vă văd. Sper că vă distrați bine. Gil nu era genul ei de bărbat. Fără îndoială prea rezervat, cum o confirma surâsul lui liniștit. — Multă fericire! spuse el simplu. Dar Chloé îi surprinse expresia călduroasă și fu mișcată. — Mulțumesc, spuse Jill pe același ton înainte de a o lua pe mătușa ei cu ea. Vino, Chloé nu am prea mult timp și trebuie să-ți spun ceva. Tânăra femeie o urmă pe nepoata ei la primul etaj unde se rezervaseră două camere, pentru ca mirii să se poată schimba înainte de a pleca spre insulele Barbados. Jill își scoase mai întâi voalul si-l aruncă pe pat, apoi Chloé o ajută să-și descheie rochia. — Nu este fantastică? exclamă tânăra mireasă, în timp ce Chloé o agăța de un umeraș. O s-o transform în rochie de seară; fără mâneci, un decolteu mai adânc și va fi perfectă. În picioare, în fața toaletei, într-un combinezon lung de mătase albă, Jill își trecu o mână prin păr, fixându-și mătușa. — Chloé… Aceasta împacheta cu grijă voalul în hârtie de mătase pentru a-l pune într-o valiză goală, pe care Dorry va veni s-o ia mai târziu. — Da? — Sunt atât de fericită! spuse brusc Jill, ridicându-și mâinile spre cer. Într-adevăr, ce mă apucase astăzi dimineață? Îl iubesc pe Tony, totul va fi bine. Dar eram atât de îngrijorată… — Am înțeles bine. Este tot ce aveai să-mi spui? Jill se întoarse înroșindu-se. Ea își scoase combinezonul și i-l dădu lui Chloé, care îl aranjă împreună cu voalul. — Trebuie să-ți spun, izbucni ea. Azi dimineață văzându-l la televizor, eu… — Uită-l, o întrerupse imediat Chloé. El nu trebuie să-ți strice ziua căsătoriei, nu merită asta! Din nou devenise palidă și tremura, cu spatele întors spre nepoata ei. — Tu nu înțelegi… — Ba da, Jilly. Regret c-am deschis acest blestemat post! — Asta mi-a adus aminte… Chloé își privi nepoata cu indulgență. Era atât de tânără! Nu știa să se domine… Dispoziția ei fluctua ca mareea supusă lunii neconstante. Era într-ade-văr pregătită pentru căsătorie? Chloé se lăsă cuprinsă de o neliniște bruscă. — Sunt dezolată, Jill dacă asta ți-a întunecat ziua. Îl uitaseși. Îmi pare rău c-am dat drumul la televizor… — N-am uitat. Această poveste a rămas închisă în mine tot timpul. Am încercat să-ți vorbesc, dar sunt atât de lașă… Nu găseam cuvintele. Chloé o fixa intens. — Jill, te simți vinovată? N-ar fi fost nimic de mirare. Fără îndoială Jill flirtase cu el, încercase să placă, cu instinctul unei femei într-un corp de șaisprezece ani. Poate că un tribunal ar fi găsit în atitudinea ei provocatoare o explicație a tot ce se întâmplase după aceea. Totuși Chloé alungase repede această idee: pe atunci Jill nu era decât un copil jucându-se de-a jocul adulților, fără să-l înțeleagă. Ea o iertase, dar nu-l iertase pe bărbatul care profitase de nevinovăția ei. — Da, spuse Jilly, cu un lung suspin de ușurare. Nu vroiam să te rănesc; am fost îngrozită când scandalul a izbucnit și când am văzut ceea ce am făcut. Chloé tresări. — Uită toate astea! repetă ea. Ea își dăduse toată silința pentru a-și ascunde durerea, dar Jill o înțelesese. — Au trecut trei ani. S-a terminat. Vino, trebuie să te îmbraci. Doar nu vrei ca Tony să te aștepte? — Nu-mi vorbi ca unei fetite! explodă Jilly. Cu pumnii strânși, ea se așeză în fața mătușii ei. — Nu pot pleca cu Tony atâta timp cât nu ți-am vorbit. Mă urăsc! Violența nepoatei ei o surprinse pe Chloé. Se imobiliză, cu brațul întins, în care ținea taiorul de mătase corail, pe care tânăra fată trebuia să-i poarte pentru a pleca în voiajul de nuntă. Apoi, ca și când ar fi ghicit, ea se dădu înapoi și se așeză pe pat. — Înțelegi, nu știam ce să fac, începu Jilly pe tonul unei condamnate la moarte în fața plutonului de execuție. Nu mă gândisem că Cherry va vorbi. Era un secret între noi, și noi îl păstram întotdeauna. În vara aceea Cherry avea un prieten cu motocicletă. Plecau împreună și… pe cuvânt, am fost geloasă, eu nu ieșeam cu nici un băiat, mă simțeam exclusă. Jilly nu se schimbase de atunci: rămăsese aceeași adolescentă cu sânii mici și tari, cu talia fragilă, ale cărei bucle blonde aureolau o figură voluntară. Chloé o asculta cu atâta intensitate, încât tâmplele îi palpitau. Îi era greu să respire. — Am vrut să șterg acel surâs de pe buzele lui Cherry! Era atât de mândră… Jill inspiră profund… — Atunci… atunci i-am spus că Ben mi-a făcut avansuri. Era atât de seducător! Cherry și cu mine eram un pic îndrăgostite de el, eram sigură că am s-o impresionez. Și am reușit. La început n-a vrut să mă creadă, atunci am inventat tot felul de detalii pentru ca să mă creadă. La sfârșit era furioasă. Exact cum prevăzusem. Dar nici un moment n-am crezut că se va duce să-i spună mamei ei sau că doamna Hunt o va chema pe mama imediat pentru a o preveni. Cinstit, Chloé, n-am vrut să provoc o asemenea furtună, dar când s-a declanșat mi-a fost atât de teamă încât am continuat să mint. Mama a chemat-o pe Cherry, eu n-am avut curajul să dau înapoi în fața ei. Și-ar fi bătut joc de mine și eu nu puteam suporta asta… — Vrei să-mi spui că… toată această poveste nu era decât o minciună? Șocul o amuți parcă pe Chloé. — Da… Jilly se dăduse înapoi ca și cum s-ar fi temut că mătușa ei o va lovi. — Ben nu te-a atins? Înțelegând toată importanța acestei mărturisiri, Chloé avu o amețeală. Era de necrezut! Jilly mințise! Această idee nu-i venise niciodată… Jilly dădu din cap, cu ochii fixați pe figura palidă a mătușii ei. — Regret… Prima minciună a antrenat altele… speram că nu se va da importanță, dar toată lumea a făcut scandal. Îți jur, când am înțeles, era deja prea târziu. — Prea târziu? repetă Chloé cu o voce tremurătoare. Cum asta, prea târziu? Tu l-ai acuzat pe Ben că te-a violat, l-ai tratat de mincinos când a negat, tatăl tău era gata să cheme poliția și acum spui că era prea târziu ca să revii asupra declarațiilor? — Eram cu totul depășită, explică Jilly pe un ton care implora. Dacă n-ar fi avut loc o asemenea dramă aș fi vorbit, dar… înțelegi, n-am îndrăznit. Mama plângea, tata striga, s-ar fi spus că cerul căzuse pe capul nostru… și n-am putut. — Ben a spus că tu mințeai, că povestea asta era un simplu produs al imaginației tale. Închizând ochii, Chloé revăzu figura lui încordată, furia care făcea să-i strălucească ochii. Ea îi arătase disprețul ei și el o fixase ca și cum o vedea pentru prima oară. Devenise palid și gura lui căpătase o cută amară și aspră. — …și eu nu l-am crezut… I se făcuse pielea ca de găină. Își strângea atât de tare maxilarele, încât o durere îi traversă capul ca un pumnal. Când își deschise ochii, Jilly tresări. — Nu mă privi așa! Regret, Chloé, aș fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Văzând figura ta azi dimineață când a apărut pe ecran, mi s-a făcu rău. Trebuia să-ți spun adevărul. Oh! am încercat deseori, am încercat să-mi fac curaj, dar… nu era niciodată momentul potrivit. Chloé se sculă. Nepoata ei i se părea acum ca o străină. Jilly avea lacrimi în ochi, dar nu plânsese ea și acum trei ani, ascunzându-și fața în mâinile care tremurau? Nimeni nu-i pusese în dubiu declarațiile. Violentele proteste ale lui Ben nu făcuseră decât să mărească furia generală: Jilly nu mințea niciodată, i se spusese. I s-ar fi dat sfânta comuniune fără spovedanie. Era sinceră, dreaptă, plină de entuziasm. Nu era nici secretă, nici ascunsă. De ce ar fi inventat ea o asemenea oroare? Ea nici nu îndrăznise să vorbească mai întâi părinților ei; prea șocată, prea neliniștită, ea se îndreptase către prietena ei. Nici un moment nu se bănuise că pasiunea lui Jilly pentru drame o condusese să inventeze incidentul în scopul de a o impresiona pe Cherry. Și, în adevăr, chiar dacă lui Jilly îi plăcea să inventeze și să exagereze, ea nu mințea niciodată. Simplul fapt că se arătase discretă și ezitantă fusese în favoarea ei. Înainte de a pleca, Ben le aruncase o privire de gheață. Chloé o luase drept cea mai mare ndrăzneală. — Dacă aș fi în locul vostru, aș supraveghea-o; o să vă dea mult de furcă. Mai adăugase și insulta la crimă. Chloé înțelegea acum însă sensul cuvintelor lui. Clive îl urmase până la ușă, amenințându-l cu poliția dacă va îndrăzni să mai revină. — Fiți fără grijă, nu mă veți mai revedea, răspunsese sec tânărul bărbat. Ușa se trântise. Clive se reîntorsese, făcând gestul lui Pilat din Pont. — S-a terminat! Jilly plângând, el o luase în brațe. — Biata mea fetiță… Plângea și acum. — Spune-mi că mă ierți, Chloé! Trebuia să-ți vorbesc, altfel căsătoria mea n-ar fi fost decât o minciună. Își ridică figura plină de lacrimi. — Înțelegi, nu-i așa, Chloé? implora ea cu gura tremurând. Chloé o fixa cu o privire goală. — Chloé, spune ceva! Deoarece vocea i se frânse, avansă cu un pas. — Dacă înțeleg? Nu, Jilly, nu înțeleg deloc, declară încet mătușa ei. Dar pentru moment trebuie să te întorci. Tony te așteaptă. Șterge-ți ochii și caută să ai un aer normal. Dumnezeu știe ce înseamnă asta pentru tine. Jilly răspunse cu un hohot de plâns. — O să-i spun mamei tale să urce. Părăsind camera, Chloé avea impresia că avea rău de mare, ca și cum, rămasă multă vreme pe un vapor, ar fi fost incapabilă se se orienteze pe pământ. Genunchii o lăsau, se clătină. Din fericire, balustrada îi oferi un sprijin solid. În acel moment Dorry apăru pe scară. — Jilly nu este gata? Chloé reuși să spună, cu o voce clară: — Ai face bine să te duci să-i vorbești. — Ce se întâmplă? strigă Dorry. I s-a întâmplat ceva fetiței mele! Fără să aștepte răspunsul, ea trecu pe lângă Chloé și se repezi în cameră. Chloé continuă să coboare. Jilly îi va povesti mamei ceea ce îi spusese ei? Jos, gălăgia recepției o lovi ca o tornadă. Nu, nu putea să-i înfrunte, în special pe mama ei. Hetty ar fi ghicit imediat, ea ghicea întotdeauna ceea ce se încerca să i se ascundă. Fără să se gândească, Chloé părăsi hotelul. Afară, răceala o surprinse. Nu avea mantou și rochia ei roz era prea subțire… Cum a putut Jilly să se comporte astfel? Auzind-o pe Cherry, aveai impresia că Ben aproape că o violase pe fată. Dar când părinții ei căutaseră să afle ce se petrecuse exact, ea își acoperise fața plângând. Biata Jilly! iată ce gândiseră. Și ei îl copleșiseră pe Ben cu disprețul lor! L-au crezut vinovat, înainte chiar ca el să deschidă gura. Ben era străinul… familia Tyrell formase întotdeauna o familie unită și ei își strânseseră rândurile împotriva lui. Cât suferise probabil! Ben se întorsese către Chloé, singurul lui refugiu. Dar și ea l-a condamnat, scunzându-și durerea sub o mască de gheață. În mintea ei se buluciseră o grămadă de emoții: gelozie feminină, nesiguranță în propria ei forță de seducție… Jilly era atât de drăguță, chiar la șaisprezece ani, cu ochii ei albaștri atrăgători prin nevinovăție, cu gura ei senzuală… Natural, în acel timp Chloé nu și-ar fi recunoscut gelozia. Nu, o astfel de idee ar fi fost umilitoare. Dar știa că nu poseda atracția lui Jilly, că aparența ei rezervată nu suscita dorința, ca alura provocatoare a nepoatei ei. Dacă Jilly era un copil, era totodată și femeie… Da, Chloé nu simțise decât ura împărtășită și de restul familiei… Se opri în fața mașinii ei, surprinsă de a se afla aici. Puțin îi păsa de Gil și de ceilalți! Nu-și reamintea că se îndreptase spre parking, dar nu știa ce va face acum. Degetele ei căutară cheia tremurând. După ce deschise portiera intră în mașină. Îi era atât de frig încât luă haina veche de piele lăsată pe scaunul din spate. După ce se îmbrăcă demară brusc, făcând să scrâșnească pneurile pe pietriș. Mărturisirea lui Jilly îi produsese o stare de șoc. Ce efect va avea asupra restului familiei? I se vor găsi desigur scuze, dar ei, îi venea greu s-o ierte. Jilly nu ezitase să murdărească onoarea unui bărbat, să distrugă fericirea lui Chloé, să-i aducă pe părinții ei la disperare. Și de ce? Pentru a nu se face de râs în fața unei camarade de clasă! Cu cât se gândea mai mult, cu atât această poveste îi făcea greață. Îi era teamă. Credea că o cunoaște pe Jilly în profunzime, și acum, se îndoia de ea însăși, de propria ei judecată. Jilly lansase o bombă… și dezastrul nu făcea decât să înceapă. Chloé se opri la un stop pe care-l fixă fără să-l vadă. Când lumina se făcu verde ea redemară ca un automat. Nu-l mai văzuse niciodată pe Ben, decât în această dimineață, pe ecranul televizorului. De câte ori se gândea la el, o făcea cu o strângere de inimă: el o rănise profund. Chloé încetini: Ben era nevinovat! Jilly era vinovata! Trebuia acum să revină cu trei ani în urmă: nepoata ei dezvăluise un aspect de necrezut despre Ben, pentru ca acum să-i răstoarne imaginea. Ea trebuia să șteargă acești ani de suferință și să-l regăsească pe bărbatul pe care-l iubea, așa cum era înainte de această odioasă minciună. Dar la ce bun? Ben ieșise din viața ei, nu-l va mai vedea. Chiar dacă întâmplarea îi va aduce pe același drum, el va refuza să-i vorbească. Era prea târziu ca să se scuze, ca să-i explice, să-și recunoască greșeala… Degetele ei se crispară pe volan: prea târziu? Nu era oare expresia pe care Jilly o întrebuințase mai adineauri? După ce o refuzase cu violență, iată că acum o întrebuința pe ea! Dar era un pretext fals: susținându-și nepoata contra lui Ben, ea era la fel de vinovată. Nu avusese el oare dreptul ca Chloé să-l asculte pe el, să-l creadă și să-l susțină? Or, ea îl trădase. Ea îl iubea pe Ben cu pasiune și totuși… ea înghițise povestea lui Jilly, ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui. Pasiunea ei pentru Ben fusese prea violentă, amestecată cu teama irațională de a-l pierde în orice moment. Dragostea lor i se părea prea frumoasă pentru a fi adevărată. Și apoi, se cunoșteau atât de puțin! El venise la clubul de noapte unde ea lucra, întovărășit de o jumătate de duzină de persoane și se instalase la o masă aproape de scenă, Chloé îl remarcase imediat: putea să nu fie remarcat un bărbat ca Ben? El o fixase tot timpul ca și când ar fi cunoscut-o dintotdeauna, cu capul aureolat de fumul albăstrui al țigării. De câte ori privirea lor se întâlnea, pământul părea că-i fuge de sub picioare. A fost deci o surpriză când îl regăsi a doua seară, așezat la aceeași masă. De data asta era singur și-i trimise un mesaj invi-tând-o să cineze cu el după spectacol. Chloé era deja îndrăgostită de el. Când reușea să gândească clar, ideea acestui străin care-i părea totuși atât de familiar o îngrozea… Deodată, ieșind din noianul ei de amintiri, Chloé privi în jurul ei clipind din ochi: condusese la întâmplare, ca și cum mașina era fixată pe un pilot automat. Spre surpriza ei, observă că se afla în strada Mayfair unde locuia Ben. În timp ce fixa casa lui fără să miște, un claxon nerăbdător se făcu auzit. Chloé se grăbi atunci să se gareze într-un loc liber în fața casei albe pe care o cunoștea atât de bine. Știuse chiar de la început care-i va fi destinația? De ce să se mintă? După mărturisirea lui Jilly, simțise nevoia disperată să-l revadă pe Ben, să-i vorbească, să-i ceară iertare. Ce va răspunde el? Trei ani este mult, trecuse multă apă pe sub poduri. Și dacă se însurase? Această idee o îngrozea. Nu putea să creadă. Se mutase poate, sau, mai simplu, o uitase. Dacă îi va explica, el va avea chef s-o asculte? Inima-i bătea să se rupă: avea chef să-l revadă… o slăbiciune ciudată o apucase, la fel de puternică ca și dragostea sfâșietoare pe care i-o purta lui Ben… Chloé visase întotdeauna la o dragoste calmă… nu avea picioarele solid înfipte în pământ? Dar să-l iubească pe Ben era ca și când ai conduce o mașină puternică pe care n-o poți stăpâni, ale cărei frâne nu mai răspund… Avusese sentimentul că alerga spre dezastru. Și, pentru că se îndrăgostise nebunește de un misterios străin, ea nu putuse să spună cu siguranță dacă era sau nu vinovat de ceea ce-l acuza Jilly. Rămase un timp îndelungat cu ochii fixați pe casă, incapabilă să ia o decizie. Tocmai vroia să plece, când ușa se deschise.

Sirena cu ochi de aur de Linda Miller CAPITOLUL I În mod sigur, nu era frumos la vedere. Înfășurat în pături, cu ochii înlăcrimați, cu nasul roșu… Da, avea într-adevăr o alură jalnică, fostul campion de fotbal, adulat de sportivi și de femei, proprietarul celui mai bun restaurant italienesc din Seattle… Doborât de gripă! A băgat mâna pe pipăite în cutia cu șervețele Kleenex de lângă el și și-a aplicat două sau trei din ele pe față, tocmai la timp pentru a face față unui strănut enorm. Camera mirosea a tei și cataplasme cu eucalipt. Dar el nu simțea nimic. Fruntea îl ardea, obrajii îi erau în flăcări și îl scuturau frisoane violente. Soneria telefonului l-a făcut să tresară. A întors o mână febrilă și a ridicat receptorul. — Nick? Tu ești? Era Gina, sora lui mai mică. I-a răspuns afirmativ, cu o voce cavernoasă, dar răspunsul s-a pierdut într-un acces de tuse teribil. — Ei bine… Treaba asta nu-mi lasă impresia că se rezolvă. Dacă n-aș fi avut examen săptămâna viitoare, aș fi venit să te îngrijesc. Însă înțelegi că nici nu se pune problema, pot să iau gripa. — Solicitudinea ta e emoționantă, Gina. — Dacă într-adevăr ești atât de bolnav, poate ar trebui s-o chem pe Charlotte. În curs de a obține doctoratul în sociologie la Universitatea din Washington, Gina cunoștea toate rotițele psihicului uman și știa exact pe ce butoane să apese la momentul propice. Confruntat cu amenințarea mătușii Charlotte, Nick a bătut prudent în retragere. — Nu, nu e cazul… — Credeam însă că…? — Da, e grav. Dar nu ca s-o deranjăm… Așteaptă un minut să-mi șterg nasul. A reluat telefonul după câteva secunde. — Dacă ar fi fost un guturai banal, nu m-aș fi plâns… Însă ce am eu… N-am mai văzut așa ceva… Gina a izbucnit în râs. — O să dau alarma la departamentul științific al universității… Sunt sigură că vor trimite imediat o echipă de cercetători. Nick a găsit ideea prea extravagantă, însă s-a reținut s-o spună. — Zău că n-ai inimă. — Ai nevoie de ceva? Provizii, medicamente? …Aș putea să le depun pe ștergătorul de picioare de la ușă. — Păzește-te. Am auzit că microbii sunt în stare să treacă și pe sub ușă… Ar fi mai bine să închiriezi un elicopter. Asta ți-ar da posibilitatea să dai drumul pachetului deasupra imobilului. Gina a sesizat ofensa din sarcasmul lui. A oftat. — Ascultă, Nick… De ce nu-ți chemi micile tale prietene? Sunt convinsă că ar fi încântate să vină să te cocoloșească… Ai putea avea un întreg harem în jurul tău, să-ți aranjeze pernele, să-ți pregătească supele de legume și să-ți pună ventuze… — Micile mele prietene, cum le zici tu, nu sunt disponibile… Și am oroare de ventuze. Nu, dar nu vreau câtuși de puțin să-ți faci griji pentru mine, Gina… a reluat el cu o voce mieroasă. Nu trebuie să te simți cumva obligată să… pentru că îți plătesc studiile, garsoniera, distracțiile și vacanțele… — A, asta era! Mă așteptam la asta! Vrei să încerci să mă faci să mă simt vinovată! Râsul lui Nick s-a pierdut încă o dată într-o tuse aspră. — Nu credeai totuși că o să scapi numai cu asta, nu? După ce Gina a închis telefonul, Nick s-a regăsit singur cu suferința lui. Până și propria soră îl abandona. Abținere de la a acorda asistență unei persoane aflate în pericol. Omenia cea mai elementară părea într-adevăr a fi devenit o calitate pe cale de dispariție. Prea epuizat pentru a aborda un subiect de meditație atât de vast, și-a mobilizat ultimele forțe pentru a apăsa pe telecomanda televizorului. Cu puțin noroc, va da de un film macho, mai viril și nu prea intelectual. Un Rambo, de exemplu… A trecut de pe un canal pe altul, fără cine știe ce succes. Obosit de atâtea imagini insipide, tocmai era pe punctul de a închide televizorul și a încerca să doarmă, când pe neașteptate a văzut-o… Cu părul de un roșcat foarte deschis, ochii luminoși, ea prezenta un fel de vas în formă de urnă funerară, cu un surâs fermecător. Un preț și un număr de telefon se aflau înscrise concomitent pe bluza ei de culoarea șofranului. Ce apariție… Nick s-a simțit brusc atins de un alt virus, care i-a ridicat repede temperatura. Cu degetul mare a apăsat până la distrugere pe butonul pentru sunet și vocea seducătoare a frumoasei sirene a început să urle cu maximă intensitate în încăpere. O serie de înjurături au scăpat de pe buzele uscate ale lui Nick. În cele din urmă a reușit să reducă decibelii la un nivel rezonabil… — …ascultați în acest moment Midas Network, o emisiune prezentată de Vanessa Lawrcnce. Ea a reluat imediat. Vocea ei plăcută de sirenă lăudând meritele incomparabile ale acestui vas îngrozitor pe care îl propunea, însă Nick era deja cu gândul aiurea. Midas Network… o rețea la nivel național consacrată exclusiv vânzărilor. Vânzarea oricăror produse, de la lotul de șase săpunuri de toaletă cu glicerină până la apartamentul de trei camere și bucătărie, incluzând și mașina Chrysler model 1962 decapotabilă și cuțitul revoluționar de curățat legume… Întreprinderea era de dată recentă. Însă deja atât de rentabilă, încât un prieten l-a sfătuit cu ardoare să investească. După opinia lui, marketingul televizat era invenția cea mai genială a secolului — după inventarea televiziunii, bineînțeles… Fără să piardă o secundă, Nick a pus mâna pe telefon și a format numărul restaurantului. — Restaurantul DeAngelo, a anunțat Harriet. Harriet era o femeie de cincizeci și trei dc ani, combinând de minune competența unei secretare și atitudinea prevenitoare, reconfortantă a unei mame. — Harriet, sunt Nick. — Bietul meu Nick… Deci, ai gripă? — În sfârșit cineva care mă înțelege… Sunt aproape cu un picior în groapă. Harriet, însă datorită curajului meu, cred că mă voi restabili… Harriet, trebuie să-mi găsești numărul lui Paul Harmon. Nu am puterea să ridic cartea de telefon. — Un minut… Iată, îl am. Ți-l dau pe cel de la birou. E 355—9876. Nick a răsturnat o sticlă cu sirop și a trântit termometrul pe jos înainte de a găsi un stilou pe noptieră. A făcut-o pe secretară să îi repete numărul, l-a notat pe cutia Kleenex și a închis. Tânăra de pe ecran propunea acum un barometru în formă de chitara, de cel mai prost gust. — O, Vanessa… a murmurat el printre dinți. Îți vreau trupul, îți vreau sufletul… vreau să porți copilul nostru… Sirena a surâs. — …și totul va fi al dumneavoastră numai pentru nouăsprezece dolari și nouăzeci și cinci de cenți. — Cumpăr! a strigat Nick.   Vanessa a băgat cartea de credit în automatul de bancnote din centrul comercial și a așteptat, cu ochii pironiți pe ceas. În zece minute avea întâlnire cu avocatul ei. Și-i trebuia cel puțin un sfert de oră cu mașina pentru a ajunge la biroul lui. A început să bată în bitumul trotuarului cu piciorul. Automatul a scos un zgomot bizar apoi a tăcut. Oare cartea de credit pe care o introdusese îi făcea probleme?… Și încă nu se vedea nici o bancnotă. Agasată, Vanessa a apăsat pe taste. Pe ecran a apărut un mesaj: „Solicitarea dumneavoastră a fost înregistrată”. Bun. Totdeauna era așa… O nouă așteptare zadarnică. Exasperată, s-a apucat să lovească cu pumnul în aparat. — La naiba! Lângă ea s-a oprit o femeie. Corpolentă, de vreo cincizeci de ani, înfiptă. — Aăă… Dar parcă v-am văzut la televizor? S-a apucat s-o studieze îndeaproape. — Da, da, asta e… Pe rețeaua la care poți cumpăra o mulțime de lucruri… — Așa e… Midas Network. Și-a îndreptat atenția asupra mașinii infernale, implorând-o, dacă nu-i da bancnotele, cel puțin să-i înapoieze cartea de credit. — Vă văd în fiecare zi… Săptămâna trecută am cumpărat robotul pentru legume… Știți, acela care se poate transforma în tăietor de cartofi pai… E puțin cam mic, dar cu totul suficient pentru Frank și mine, acum când băiatul meu a plecat în armată… Și apoi cumnata mea, de asemenea, este una din clientele dumneavoastră, a cumpărat ventilatorul… Vanessa a recitat în minte predica lui Paul Harmon, directorul pentru relații cu publicul: „Cu cât emisiunea va deveni mai populară, cu atât mai. des veți fi recunoscută pe stradă. Oricare ar fi împrejurările este neapărat necesar să vă păstrați o amabilitate constantă. De asta depinde imaginea de seamă a rețelei. — Aa, da? a spus ea. Sper că sunteți mulțumită. Și-a aruncat o privire rapidă la ceas. A avut o tresărire… La ora asta ar fi trebuit să intre în biroul avocatului. Cu podul palmei, a mai izbit o dată în automat. Miracol! Prin fantă au apărut două hârtii de douăzed de dolari. Însă cartea de credit a rămas definitiv blocată în măruntaiele aparatului. Amânând pentru mai târziu formalitățile pentru recuperarea ei, Vanessa s-a repezit spre mașină. Culmea ghinionului, blocajele de circulație s-au ținut lanț, astfel încât a ajuns la imobilul lui Walter Brass cu o întârziere de patruzeci de minute. Parker se afla deja acolo cu avocatul său și noua sa logodnică. A întâmpinat-o cu un zâmbet radios și se pregătea să o sărute pe obraz, însă Vanessa s-a eschivat. Cu o privire i-a impus ferm să păstreze distanța. Fostul ei soț, cel mai bun aruncător din Liga de base-ball americană, afișa o expresie de amărăciune. — Bună, Vanessa… Ea ignoră vocea lui gravă, menită să evoce o intimitate pe care ea o lăsase de mult în urmă. Deși divorțul lor dura de aproape un an, prezența lui Parker o făcea întotdeauna să fie nervoasă. Nu pentru că regreta. Departe de ea așa ceva. Nu, ceea ce regreta, de fapt, era numai timpul și dragostea pe care i le dăruise cu generozitate… din toată inima. Deși nu era de o perspicacitate scânteietoare, Walter Brass înțelese că trebuie să ajungă imediat la obiectul acelei întâlniri. A invitat-o pe Vanessa să se așeze aproape de el. A tușit și și-a dres glasul înainte de a se lansa în discuție. Însă Bill Wilton, avocatul lui Parker, i-o luă înainte. — Vom face tot posibilul pentru a regla acest diferend prin bună înțelegere. Vanessa deveni rigidă. „Diferendul” nu era atât de ușor cum pretindea el… Parker, atras de suma frumușică pe care i-o oferise un editor, redactase prin intermediul unui „negru”, autobiografia, sa. N-ar fi nici o problemă dacă s-ar fi limtiat la a relata isprăvile lui sportive. Din păcate, mânat fără îndoială de preocuparea de a place publicului în căutare de scandal, a crezut de cuviință că e bine să destăinuie detalii intime din viața sa cu Vanessa… Care era gata să-l dea în judecată dacă apărea cartea, în totalitatea ei. Parker a ridicat mâna. — Nu așa de repede, vă rog. Cred că e preferabil ca cu și Vanessa să discutăm această problemă… în particular. „Logodnica” se agita incomodată pe scaunul ei. El a potolit-o punându-i mâna pe genunchi. — Nu e nimic de discutat, i-o tăie scurt Vanessa. E foarte simplu, Parker… Dacă nu scoți tot ce mă privește din carte, te voi da în judecată. Și nu vei lua suficient din drepturile de autor pentru a mă putea despăgubi, ți-o garantez. Parker păli sub bronz. Vanessa atinsese un punct sensibil… S-a tras mașinal de nodul cravatei și a clătinat din cap. — Nu ești rezonabilă, Vanessa. — Crezi? Pentru că în opinia ta, ai dreptul să mă împroști cu noroi fără ca eu să reacționez? Mă prezinți ca un fel de nevinovată… o… o nimfomană! Și ai vrea să te las s-o faci? Nici nu se pune problema, Parker. Reputația mea e în joc. Pentru mine e la fel de importantă cum e contul tău la bancă pentru tine! — Draga mea, te rog… S-a ridicat și a vrut să-i pună mâinile pe umeri. Era mai mult decât putea suporta. Indignată, își ceru scuze cu o privire scurtă lui Walter și se năpusti pe culoar, cu Parker după ea, care a urmat-o până la ascensor. — Ce vrei. Vanessa? O blană? O mașină? Spune-mi… Te asigur că voi ști să fiu generos. Fără să țină seama de curiozitatea avidă a celor două secretare șl a ușierului înghesuiți în cabină cu el, îl plesni cu toată forța. — Ești și mai odios decât te știam! Ușile alunecară pe șină, deschizându-se. Vanessa a fost prima care ieși din lift. Se precipită afară, unde briza proaspătă de septembrie îi răvăși părul. — Cel puțin îți dai seama de suma de bani care e în joc? a insistat Parker, care fugea în urma ei, frecându-și obrazul. — Nu, și puțin îmi pasă! Încă o sută de metri și va fi la adăpost, în mașina ei. Însă, apucând-o brusc de braț, Parker a oprit-o împingând-o în vitrina unui bijutier. — N-o să te las să strici totul, Vanessa, te previn. Ea îi cunoștea temperamentul violent, dar el nu uzase niciodată de forță cu ea. Cu toate acestea, în acel moment, expresia lui era deosebit de amenințătoare. Vanessei i se făcuse frică. El și-a dat seama de asta pentru că i-a dat imediat drumul din strânsoare. — Sunt profund mâhnit… Nu vroiam să fiu brutal. Însă e și greșeala ta… Ascultă, hai să bem un pahar undeva. Am putea discuta cu calm și… — E inutil, Parker. Știu prea bine ce vrei să-mi spui și nu mă vei face să-mi schimb părerea. Portretul pe care mi l-ai zugrăvit în cartea aceea este inacceptabil. E revoltător. Dacă ar apărea, n-aș mai îndrăzni să privesc pe nimeni în ochi. — Și eu care credeam că-ți fac o plăcere trimițându-ți o copie a manuscrisului… El ridică din umeri și oftă. — Îți faci gânduri negre degeaba, știi… Oamenii bănuiesc deja că totul e inventat. Nu citesc asemenea istorii pentru prima oară. Ea ridică o sprânceană. — Așa crezi… Scuză-mă, dar nu sunt de aceeași părere. Și nu țin să mă expun nici celui mai mic risc. Câțiva gură-cască începuseră să încetinească pasul în jurul lor. Unii le murmurară numele. Îi recunoșteau… — Să nu mai stăm aici, i-a zis el. Hai… Nu te țin mai mult de două minute. Îl urmă resemnată în salonul de ceai cel mai apropiat, unde el a comandat cafele fără măcar să o întrebe. „Drăguțul de Parker… Nu s-a schimbat nici un pic…” — Vanessa, cartea aceea îmi asigură o retragere confortabilă, înțelegi? Nu voi putea juca base-ball până la șaizeci de ani. În câțiva ani, voi fi un om terminat. Trebuie să-mi asigur spatele… Vanessa ridică ochii spre cer. Parker dusese întotdeauna un mod de viață demn de un șeic arab. Sărăcia nu era o chestiune imediată. — Aș putea să te plasez la Armata Salvării, dacă vrei. Ți-aș putea rezerva un loc acolo. El se ridică în picioare, profund ofensat. — Pe cuvânt. Vanessa, mă decepționezi. Nu mi-aș fi putut imagina să devii atât de acră. Cafelele ajunseseră pe masă. Privirea lui Parker se ațintise mașinal pe șoldurile unduitoare ale chelneriței care se îndepărta. Apoi s-a întors spre Vanessa, a tras puternic aer în piept și și-a pus mâinile cu podul palmei în jos pe masă, cu degetele îndepărtate. — Vanessa… Știu că divorțul ăsta a fost o încercare dificilă pentru tine. Însă acum ai o viață independentă și un serviciu interesant. Nu are nici un rost să mă torturezi astfel. — Să te torturez? — Da. Recunoaște că ai tu ceva în cap… Dacă totuși vrei bani… A simțit că se îngălbenește. Dacă n-ar fi avut oroare de scandal, i-ar fi aruncat cu plăcere cafeaua fiartă în față. — Nu aștept nimic de la tine, Parker. Absolut nimic. N-am nevoie de blănurile tale, nici de mașinile tale sport… Păstrează-ți banii murdari pentru „logodnica” ta… În ceea ce mă privește, tot ce-ți cer este să-mi ștergi numele din cartea aceea. Cel puțin în măsura în care e asociat cu o serie de minciuni murdare! — Bine, de acord… am derapat puțin. Totuși n-o să-mi reproșezi că n-am imaginație. — Dacă era vorba de scrierea unui roman, nu s-ar fi pus problema. Ea clătină din cap exasperată. Conversația se desfășura așa cum prevăzuse. — Pe drept cuvânt, nu știu de ce am acceptat să vin aici cu tine… i-a spus ea ridicându-se. În orice caz, trebuie să plec. sunt așteptată. Din fericire, el renunță de data asta să o urmeze. — O întâlnire amoroasă? a întrebat-o el cu o ciudă vogă. — Foarte amoroasă.   Rodney, vărul ei, o aștepta, după cum conveniseră, lângă fântâna de lângă centrul comercial. Cum o văzu, se îndreptă spre ea. — Mmm… Nu lași impresia a fi în bună dispoziție… Probleme? Ea i-a întins obrazul pe care el îl sărută. — Tocmai am discutat cu Parker. Înțelegi ce vreau să spun? — Da… Înțeleg. Rodney era singurul membru al familiei ei în Seattle. Îl adora. Cu părul negru, cârlionțat și ochii la fel de negri, cu tenul palid. Rodney avea frumusețea unui tânăr zeu grec. Mai mic cu cinci ani decât ea, avea în plus o prospețime și o drăgălășenie care deseori o reconfortaseră în momente dificile. — Să vorbim despre apartament, va fi mai vesel, i-a spus ea. El a luat-o de braț râzând și a condus-o spre restaurantul lui preferat, unul tailandez unde se mâncau fileuri mici de carne crudă cu sos marinat asezonat cu condimente și ardei roșu. — Deci, e liber? — Exact. Locatarul meu a plecat săptămâna trecută. — Fantastic. — Nu e mare, să știi. O cameră, o chiuveta, un duș… Și chiar deasupra garajului. — E mai bine decât deasupra unei întreprinderi de pompe funebre… Nu mai suport să văd toți acei oameni care intră în magazin cu o mină de înmormântare. — E cazul să-ți spun… Mai trebuie să mai ai puțină răbdare. Aș vrea să zugrăvesc înainte de a te muta. Fața lui Rodney se lumină. De doi ani, urma cursurile unei școli de chiropraxie[1] și îți plătea studiile practicând diverse îndeletniciri: curier, spălător de vase la restaurant sau rândaș. Și curajul făcea în mod hotărât parte din numeroasele lui calități. — Mă voi ocupa.   Se făcuse târziu când Vanessa împinse ușa marii case coloniale din Queen Ann Hill. Își scoase pantofii, aprinzând lumina și traversând salonul cu corespondența în mână. Butonul automatului el telefonic clipea. Primul mesaj era din partea patronului ei, Paul Harmon: „Janet și cu mine am fi bucuroși să te invităm la masă vinerea viitoare la DeAngelo. Vino singură”. O invitație pe care a primit-o cu o plăcere temperată. Cei doi Harmon, un cuplu cu totul încântător de altfel, aveau obiceiul regretabil de a o prezenta cu orice preț cunoștințelor lor masculine celibatare. Nici de această dată nu vor face, fără îndoială, excepție de la regulă. A ascultat distrată celelalte comunicări, ambele de la Parker. Însă mintea ei rămânea preocupată. DeAngelo… Unde mai auzise deja acest nume? Abia când și-a preparat ceaiul de tei și mentă pentru seară și-a amintit. Nick DeAngelo!… Un vechi jucător de fotbal, a cărui reputație în privința femeilor nu era de invidiat pe lângă cea a lui Parker… Și cel mai bun prieten al lui Paul… Vanessa își consultă ceasul. Ora nouă și jumătate. Mai avea timp să-i telefoneze lui Paul Harmon. I-a răspuns Janet, soția lui. — Janet? Bună seara… Tocmai am primit mesajul vostru… Aveți intenția să mă aruncați în brațele lui Don Juan? a întrebat ea fără vreun preambul. Janet a izbucnit în râs. — Presupun că vrei să vorbești de Nick? — Văd că ne înțelegem. — Bun, mărturisise… Voiam să ți-l prezentăm. E un băiat adorabil, Vanessa. Nu-i vei rezista. — E exact ce mi-ați zis și ultima dată de acel obsedat sexual care era cât pe ce să mă înghesuie într-un automat pentru timbre… Nu, pe cuvânt, Janet, nu cred că e o idee bună. — Oricum, nu e un alt Parker, dacă asta te preocupă. Vanessa avusese ocazia în mai multe rânduri să-și dea seama de inițiativa Janetei. — Ar fi nejust să-l plasăm pe Nick în aceeași categorie. Dă-i cel puțin o șansă… Vanessa oftă. De la căsătoria ei dezastruoasă cu Parker avea o suspiciune instinctivă față de bărbați. Însă, pe de altă parte, nu putea nici să se izoleze în casă și să închidă ușa oricărei ocazii de a întâlni figuri noi. — Ne-am înțeles… Dar dacă acest De Angelo nu știe să se poarte, vă radiez definitiv, pe tine și pe Paul, de pe lista mea de felicitări. — Oh, oh… Am impresia că confruntarea cu Parker nu s-a desfășurat prea bine, nu?… — Vrea să publice cartea și nu știu cum să-l împiedic. Își dă seama că, în ciuda amenințărilor mele, nu am de fapt posibilitățile financiare de a-l urmări în justiție. — E odios. — Pot să mă reciclez rapid pentru altă meserie dacă apare acea porcărie. Nu voi mai fi luată în serios în jurnalistică. Janet a reflectat un moment. Apoi: — Ascultă… Ești obosită, Vanessa. Fă o baie, pune un disc de muzică clasică și culcă-te. Mâine dimineață vei vedea lucrurile mai limpede. Cu excepția discului, Vanessa i-a urmat sfaturile. Și după o jumătate de oră, se scufunda într-un somn agitat din care a ieșit a doua zi de dimineață, într-o dispoziție foarte proastă.   Mel Potter, un alt animator al emisiunii, a arborat o mină îngrijorată când a văzut-o sosind la studio. La patruzeci și cinci de ani, Mel avea o aptitudine înnăscută de a vinde orice oricui, ceea ce îi crea o popularitate inegalabilă în branșă. Colecționa soție după soție și numărul de pensii alimentare plătite fostelor sale neveste ar fi fost demn să figureze în cartea recordurilor. — Ce-i cu tine, Vanessa? Ai o față de dos de plapumă în dimineața asta… constată el pe tonul patern pe care-l folosea cu ea. Ea se lăsă să cadă într-un fotoliu, în timp ce Margie, machioarea, își deschidea cutia cu farduri. — Mulțumesc de compliment, Mel. Face întotdeauna plăcere. Cu brațele încrucișate, el se așeză pe masă cu fața la ea. — Am citit în ziar că fostul tău soț e în oraș… Participă, se pare, la o întâlnire cu foștii colegi de școală. Crezi că ai putea să-l convingi să treacă pe aici înainte de a pleca. Lotul de bastoane și mingi s-ar vinde ca pâinea caldă dacă ar veni chiar el să le prezinte. — Da… Ei bine, sunt dezolată, Mel… Va trebui să te mulțumești cu propriul tău talent. Parker și cu mine nu suntem în termeni prea buni… Semnalul roșu de deasupra ușii începu să clipească. Emisiunea debuta în cinci mi-nute. Vanessa își alungă orice preocupare și se concentră exclusiv asupra acestei ore pe care urma să o petreacă în direct cu telespectatorii. Pe platou a simțit că renaște. Timp de șaizeci de minute devenea Vanessa Lawrence, prezentatoarea lui Midas Network. Și nimic altceva.   [1] Chiropraxie – tratament medical efectuat prin exersarea diverselor părți ale corpului, în special a coloanei vertebrale.

O poveste adevărată despre senzualitate, seducție, atracție. Emma este proprietara unui club exclusivist, celebru pentru petrecerile sale, mai sălbatice decât în 50 de umbre ale lui Grey... petreceri decadente și hedoniste, ținute în locații secrete. O lume a dorințelor și a lipsei de inhibiții – toate pentru a le oferi plăcere femeilor. Un loc în care, în spatele măștiloe elegante, membrii clubului dau viață celor mai îndrăznețe fantezii... Emma încearcă să se țină departe de acest vârtej de pasiune și erotism nestăvilit. Oare va reuși?     Prolog   Bine aţi venit la Killing Kittens[1]! CELE ZECE PORUNCI ALE LUMII MELE Accesul permis numai membrilor. Femeile stabilesc regulile şi numai femeile au voie să le încalce. Nu înseamnă NU. Bărbaţii nu au voie să abordeze femeile. Ei trebuie să aştepte să fie invitaţi să abordeze o femeie sau să se alăture distracţiei. Dacă în orice moment de pe parcursul serii se întâmplă ceva neplăcut, eu şi echipa mea vrem să fim informaţi. E posibil să apară situaţii când o jumătate a unui cuplu se distrează şi cealaltă nu, dar bărbaţii nu trebuie niciodată să dea impresia că au venit singuri şi să se comporte ca atare şi nici să se dea la vreuna dintre femeile mele fără să fie invitaţi. Avem pretenţia ca membrii grupurilor să vegheze ei înşişi la respectarea regulilor şi vrem ca toată lumea să se distreze excelent. Dacă vă veţi comporta respectând scopul şi intenţiile declarate ale Killing Kittens şi vă veţi asigura că şi cei din jur fac la fel, vom avea cu toţii parte de o experienţă de neuitat. Nu vă uitaţi măştile! Accesul fără mască va fi strict interzis, iar măştile trebuie purtate obligatoriu în primele câteva ore (până vă încingeţi prea tare — şi la propriu, şi la figurat — ca să le mai suportaţi). Accesul în locaţie cu telefoane mobile, aparate foto sau camere video este strict interzis! Ţinuta obligatorie: sexy. Există în locaţie un jacuzzi foarte mare în care să vă jucaţi, aşa că e crucial să fiţi îmbrăcaţi adecvat. Asigurăm prosoape şi vestiare spaţioase. Şi nu uitaţi — sunteţi aici să vă distraţi!   Acum opt ani am decis să pornesc o afacere cu organizare de petreceri. Dar nu evenimente de afaceri sau petreceri corporatiste. N-aveam de gând să organizez ieşiri la pensie, petreceri de firmă, de rămas-bun, zile de naştere sau nunţi. N-aveam chef de corturi, firme de catering sau DJ care moţăie la platane. În loc de toate astea, mi-a venit ideea delicios de păcătoasă de a crea un club privat special, cu membri deschişi la minte şi atmosferă relaxată, prietenoasă şi, cel mai important, de totală eliberare. Nimeni nu are de suferit, nimeni nu e înşelat şi fiecare femeie e respectată. De două ori pe lună, un grup de oameni acceptaţi deja ca membri prin intermediul site-ului meu urmau să se adune în diverse oraşe de pe tot cuprinsul Regatului Unit pentru o seară în care şi-ar putea împlini toate fanteziile şi dorinţele lor. Seratele mele urmau să aibă o atmosferă deschisă, caldă, plină de curiozitate lipsită de orice fel de judecăţi critice. Nimic nu avea să fie reprimat sau interzis. Dacă o femeie o să vrea să danseze prin bar în chiloţi sau chiar goală, va putea s-o facă ştiind sigur că nu va fi nici dată afară, nici agresată sexual. Participanţii vor putea să-şi lase la intrare toate inhibiţiile şi să se simtă liberi să facă orice doresc. Petrecerile mele vor fi pentru oameni care îmbrăţişează sexualitatea, atât pe a lor, cât şi pe a altora, care nu se tem să-şi pună în aplicare fanteziile cu parteneri la fel de dornici ca ei. Participarea nu va fi obligatorie: oamenii vor fi liberi doar să se uite ori să vină la petrecere în calitate de cuplu monogam, ba chiar şi singuri (dacă sunt fete), ca să vadă ce se întâmplă şi poate chiar să-şi exprime propriile dorinţe ascunse, fără să se simtă ruşi­naţi sau judecaţi. Da, da, ştiu că nu e tocmai genul de petrecere pe care ar pune-o la cale majoritatea organizatorilor de evenimente. Aşa că probabil vă întrebaţi de ce o fată obişnuită din Surrey ar alege o carieră atât de imorală. Ei bine, eram hotărâtă să-mi transform viziunea în realitate pentru că într-o noapte care mi-a schimbat viaţa văzusem cu ochii mei eliberarea trăită de mai mulţi oameni din lumea bună când s-au dedat cu bucurie abandonului erotic. Am hotărât că misiunea mea era să ajut şi alţi oameni să guste acele plăceri şi acea libertate. Dar ale mele nu aveau să fie petreceri de joasă speţă în care cuplu­rile schimbă partenerii, nici orgii alimentate de testosteron şi fantezii erotice masculine. Visul meu era să creez un mediu sofisticat în care femeile să deţină controlul şi să se simtă în largul lor. Va fi permis orice, atâta timp cât va fi iniţiat de femei. Petrecerile mele aveau să fie primele orgii dedicate plăcerii femeii şi dorinţelor feminine. Unii dintre invitaţii mei mi-au spus că seratele mele sunt ca nişte vise extrem de intense, în care parcă plutesc în aer. Îmi spun că sunt îmbătătoare, hipnotice, excitante, palpitante, că dau dependenţă şi că sunt cea mai erotică experienţă pe care au trăit-o vreodată. Asta mă face foarte fericită, pentru că e exact ce mi-am dorit şi e principalul motiv pentru care am inventat petrecerile mele Killing Kittens. Iar acum vreau să trăiţi şi voi această experienţă.   [1] Killing Kittens — în traducere „Ucigaşii de pisicuţe“ — e o referire la un „anunţ umanitar“ apărut în publicaţia satirică The Gonzo a Universităţii Georgetown în 1996: „De fiecare dată când te masturbezi, Dumnezeu ucide o pisicuţă. Câte pisicuţe mai trebuie să moară ca să ne oprim?” În 2002, prima parte a textului a fost ataşată unei poze, deve­nind unul dintre primele memeuri care au ajuns virale pe internet. (N.t.)

Destinul lui Kathleen de Shannon Anderson Capitolul 1 Kathleen McKenna scotocea din ce în ce mai desperată în poşeta ei de seară împodobită cu mărgele. Îşi rezemă fruntea de uşa apartamentului, tânjind zadarnic după chei. Acea poşetă total inutilă nu scosese la iveală decât portofelul, rujul şi un pachet de batiste din hârtie, pe când cheile pesemne că rămăseseră în buzunarul unei jachete sau pe masa din bucătărie. Sheba mieuna jalnic înăuntru, ca şi cum nu mai mâncase de săptămâni, iar Edgar, partenerul ei din seara aceea, îşi zornăia nerăbdător cheile maşinii. — Asta înseamnă că nu mă inviţi la tine să bem ceva? Kathleen se abţinu să-i dea replica dură pe care ar fi meritat-o. Se-ntreba ce-o făcuse să accepte să iasă cu acel individ arogant şi enervant. E adevărat, i se păruse politicos şi fermecător la petrecerea lui Dovey cu o săptămână înainte, dar în seara aceasta, după ce tipul băuse o sticlă cu vin, o făcuse să-şi schimbe total impresia. — Edgar, ţi-am spus că vreau să fiu singură. În plus, se pare c-am băut deja destul. — În aceste condiţii, ar trebui să fii recunoscătoare că te-am condus până acasă. Cred că nu avem decât o singură soluţie, continuă el cu un zâmbet versat. Să mergem la mine. — Mă-ndoiesc, Edgar. Între timp, încerca din răsputeri să găsească o modalitate de a intra în apartament. Familia care locuia la parter era în vacanţă, iar doamna Eisley, proprietăreasa care avea un rând de chei de rezervă, era o octogenară care se culca de obicei la ora opt seara şi care oricum n-ar fi auzit soneria dacă n-avea aparatul auditiv. — Edgar, pot folosi telefonul tău mobil? întrebă ea evitând ca el s-o prindă de umăr. — Renunţă şi vino cu mine. Poţi să-l suni pe proprietar mâine. — Trebuie să-i dau pisicii să mănânce. Telefonul, Edgar, te rog. Împotriva voinţei, acesta scoase telefonul şi i-l dădu. — Pisica n-o să moară de foame o noapte... Mă-ntreb pe cine suni la ora asta. — Prietena mea Ellen are cheile de la apartamentul meu. Cred că e încă la lucru, la cafeneaua New Penny. — Am închis; nu mai puteţi comanda, răspunse în sfârşit Ellen, la al cincilea apel. — Ellen, sunt eu. Kathleen. Am rămas pe dinafară. — Vai de mine! Presupun că şi cheile tale de-acasă sunt încuiate înăuntru, nu-i aşa? — Exact, răspunse ea, încercând în acelaşi timp să evite sărutul cu iz de usturoi pe care Edgar voia să i-l plaseze pe gât. Edgar, lasă-mă, te rog. — Kathleen, ai necazuri? Vrei să chem pe cineva? Poate poliţia? — Nu-ţi face griji, mă descurc. — Durează aproximativ cincisprezece minute ca să închid, douăzeci şi cinci să ajung acasă şi să iau cheile şi încă un sfert de oră ca să vin cu ele la tine. Este îngrozitor de mult dacă individul acela îţi face probleme. — Bine, voi chema un lăcătuş. Vrei, te rog, să te uiţi în Pagini Aurii şi să-mi găseşti unul? — Aşteaptă o secundă. Telefonul păru că se-ntrerupe, timp în care Kathleen trebui de mai multe ori să-i îndepărteze cu forţa mâna lui Edgar din decolteul ei. — La naiba, Edgar, nu-nţelegi că nu mă interesează aşa ceva? — Mai eşti la telefon? E totul în regulă? — Rezist! Spune, Ellen, notez. Luă stiloul scump din aur pe care Edgar i-l întinse şi notă pe dosul palmei numărul pe care Ellen i-l dicta. — În anunţ scrie că e specializat pentru situaţii de genul acesta, când se rămâne pe-afară. Sună-mă imediat ce reuşeşti să intri. Dacă încă n-am ajuns acasă, lasă un mesaj. Dacă nu găsesc mesaj, chem poliţia. — Linişteste-te! Promit să te anunţ. Kathleen sună în grabă la numărul notat pe mână. — Abram – „Lock & Safe”, lăcătuserie. — Bună seara. În anunţul dumneavoastră scrie că rezolvaţi şi situaţii în care se rămâne încuiat afară din casă. — Aşa este. Timbrul vocii lui îi dădu o ciudată stare de nelinişte. — Adresa este strada Etruria numărul 53. — Mă aflu chiar în apropiere. Vin în aproximativ cinci minute. — Mulţumesc, răsuflă Kathleen uşurată, dându-i telefonul lui Edgar. Mulţumesc şi ţie, Edgar. Lăcătuşul trebuie să sosească imediat. Nu mai e nevoie să aştepţi; sunt sigură, de altfel, că abia aştepţi să ajungi şi tu acasă. — Lasă gluma, Kathleen. N-avem nevoie de acest joc al inaccesibilităţii, doar suntem adulţi. — Nu glumesc, ridică ea tonul, de data aceasta alarmată, gândindu-se, în timp ce încerca să iasă din raza respiraţiei lui cu iz puternic de vin şi usturoi, că poate se supraestimase crezând că va putea ţine situaţia sub control. Mă forţezi să fiu nepoliticoasă cu tine. Du-te acasă! În aceeaşi clipă, o prinse cu forţa şi-o ţintui de uşa de la intrare. — Dă-mi drumul! ţipă ea, furioasă din cauza neputinţei de-a se elibera din strânsoarea trupului lui masiv. — Deranjez? se auzi o voce gravă. — Cine dracu’ eşti? întrebă Edgar, întorcându-şi faţa congestionată. Kathleen profită de acel moment pentru a-l împinge cu putere, aproape dezechilibrându-l, apoi coborî în fugă jumătate din trepte înainte de a-l privi pe necunoscut. Când în sfârşit se uită la el, simţi nevoia să se sprijine de balustradă. Era un bărbat înalt, cu păr blond cenuşiu tuns scurt şi ochi verzi ca de pisică. Trăsăturile feţei erau dure şi ascuţite, cu o umbră aurie de barbă nerasă de câteva zile. Privirea lui pătrunzătoare o făcu să tremure. — S-a întâmplat ceva? întrebă el cu răceală, observând c-o pusese în încurcătură — Nu... în afara faptului că nu pot intra în casă. În rest, totul este în regulă. — Sunt aici ca să vă ajut. Străinul purta o jachetă din piele neagră. Simţind mirosul de piele, Kathleen îşi aminti ce excitaţie puternică îi producea acesta şi simpla conştientizare a acestui fapt îi paraliză acea parte a creierului care ar fi trebuit să-i comande în mod normal exprimarea câtorva cuvinte de mulţumire. Nu se putea gândi decât la cât de bine arăta individul îmbrăcat astfel. În acelaşi timp, se scutură plină de repulsie pentru a îndepărta mâna lui Edgar de pe umărul ei. Apoi. celălalt bărbat întinse mâna spre ea, apucând-o cu o strângere caldă şi fermă şi dându-i o senzaţie de ameţeală. — Mă bucur că sunteţi aici. — Îmi imaginez, răspunse străinul aruncând o privire spre Edgar. — Dac-ai venit să faci o treabă, atunci începi mai repede, ordonă Edgar. — Edgar, pe el l-am chemat, nu pe tine. Poţi să pleci. Noapte bună. — Şi să te las singură cu el? Întrebând-o, o prinse iar de braţ. — Ia-ţi mâinile de pe ea. — Cine te crezi să-mi vorbeşti aşa? — Edgar, du-te acasă. — Ca să rămâi singură? Cu el? — Doar eu l-am chemat, ca să mă ajute să intru. — Da, dar poate fi un ucigaş; chiar are figură. — Ai auzit ce-a spus doamna. Dispari. Deodată, lăcătuşul deveni o prezenţă ameninţătoare, iradiind o forţă nebănuită. Edgar îl privi lung, cu faţa congestionată la baza căreia îi pulsa nervos o venă, apoi coborî scările cu pas apăsat, trecând pe lângă ei. De jos, se mai întoarse totuşi o dată, străfulgerând-o pe Kathleen cu o privire plină de mânie. — Asta te excită? Necunoscuţi de pe stradă? Credeam că ai mai mult gust, mai mult discernământ, că eşti mai rasată. — Pleacă, Edgar. — E o chestiune de onoare să-i trag un pumn pentru felul în care vorbeşte unei doamne în prezenţa mea. E suficient să-mi spui un singur cuvânt. — Nu ştiu dacă glumesti sau nu, dar nu mi se pare deloc amuzant. Dacă vreau ca un bărbat să primească un pumn, i-l trag eu însămi. În plus, am avut deja destule neplăceri pentru o seară. — Da? Kathleen simţi un fior de groază. Se-ntoarse şi-l privi cu ochii larg deschişi. Doamna Eisley era foarte surdă; în întunericul aproape de nepătruns al nopţii, mirosul de piele emanat de jacheta lui se insinua ameţitor. — Fii liniştită, sunt un gentleman desăvârsit. Nu voi face nimic din ceea ce nu vrei. Zâmbetul lui îi transfigură pur şi simplu chipul, îndulcindu-i expresia cu o gropiţă pronunţată. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun ca voi face orice doreşti; de exemplu, să deschid uşa de la apartament. În definitiv, de asta m-ai chemat. Kathleen roşi penibil. Ce se-ntâmpla cu ea? Doar nu putea fi atrasă de un astfel de individ, doar pentru că purta o jachetă din piele. Nu intra în planul ei şi nu se încadra în listă. — Apartamentul meu este la etajul al treilea. Porni imediat să urce scările, lucru pe care-l regretă aproape instantaneu ştiindu-l în spatele ei, liber să-i examineze rochia îndrăzneaţă şi dunga ciorapilor. Se opri în faţa uşii ei şi-ncepu automat să caute cheile, până când îşi aminti, stânjenită, de ce se afla acolo. — Relaxează-te, spuse el blând, îngenunchind în faţa uşii şi-ncepând să lucreze. După doar câteva secunde, deschise uşa. Kathleen intră şi aprinse lumina, sperând că poate astfel vraja se va destrăma. — Intră. Sper că accepţi cecuri; nu prevăzusem această cheltuială. — Da, e-n regulă. Kathleen se opri să privească umită cum Sheba se freca sinuos de picioarele străinului, mirosindu-i conştiincios cizmele din piele neagră. Sheba era o pisică extrem de snoabă: nu se atingea niciodată de vreo persoană necunoscută şi lăsa urme adânci de gheare pe mâinile oricui ar fi făcut imprudenţa de-a încerca s-o ia în braţe. — Să nu te deranjeze. — Îmi plac pisicile. — Adevărat? Ultimii ei doi prieteni erau alergici la pisici în general şi cu atât mai mult la Sheba, acel ghem pufos care împrăştia păr peste tot. — Sigur. Întotdeauna m-am înţeles bine cu pisicile. Sheba confirma torcând tare, ca răspuns la mângâierile mâinilor lui mari şi aspre. — Trebuie să-ţi plătesc. Te rog să-mi spui care e onorariul şi dacă accepţi cecuri. — M-ai mai întrebat. — Şi-ai răspuns? — Da, am spus că accept cecuri. — Şi onorariul? — Pe cec este scris şi numărul tău de telefon? — Nu, dar. La ce îţi trebuie? — Ca să te invit în oraş. Îşi plimbă privirea încet de-a lungul corpului ei, zăbovind asupra buzelor. Un fior o străbătu, făcând-o să se crispeze. — Credeam că discutăm o afacere. — Asta şi facem, dar s-a întâmplat să te invit în oraş chiar în mijlocul discuţiei. — Să ne limităm la afaceri. Cât îţi datorez? — Păi... depinde de client. — Cum adică? — Uite, dacă m-ar fi chemat individul acela. Cum îl cheamă? — Cine? — Prietenul tău. Ticălosul cu Jaguar roşu. — Ah, la el te referi. Edgar Thornton Hamilton al treilea. — Da. Dacă era vorba despre Edgar, aş fi umflat preţul cât m-ar fi lăsat conştiinţa şi i-aş fi cerut banii înainte de a deschide uşa. — De ce? — Pentru că-şi putea permite. Şi mirosea ca un butoi. Şi nu mi-a plăcut să-l văd atingându-te. De fapt, nici nu i-aş fi deschis uşa. Te-aş fi luat, te-aş fi urcat în camioneta mea şi te-aş fi dus în bârlogul meu. — Încetează! reuşi ea să spună, cu răsuflarea tăiată. Ceea ce spui este total deplasat. — Nu mă lua în seamă. Încerc să trag de timp. — Cu neruşinare. Cât îţi datorez? De data aceasta luă carnetul de cecuri şi-l deschise, pregătindu-se să scrie. — Dar, imediat ce-mi vei completa cecul, va trebui să merg acasă, spuse el cu voce blândă, continuând s-o mângâie pe Sheba. — Ce-ţi pasă cum s-a purtat Edgar? Nu mă cunoşti. — Nu ştiu de ce m-a deranjat atât de mult. — Domnule Abram, să nu mai pierdem timpul; spune-mi cât îţi datorez. Inima îi bătea cu putere şi faţa îi ardea. Era furioasă pe modul prostesc în care fiecare fibră a corpului ei reacţiona faţă de acest individ total nepotrivit pentru ea; individ nepotrivit, dintr-o categorie nepotrivită, cu o jachetă nepotrivită. — Spune-mi Reid. Îmi dai numărul de telefon? — Nu-nţeleg de ce insisti atât. — Poate ajungem la o înţelegere. — Ce insinuezi? De data aceasta, vocea îi tremura de indignare. — Nimic insultător. — Sper. Domnule Abram, îţi apreciez interesul măgulitor, dar prefer să nu fiu constrânsă de un străin. Această situaţie mă irită. Te rog să-mi spui onorariul. E deja foarte târziu. — Fără număr de telefon? — Fără. — N-am vrut să te jignesc. — Spune o dată, domnule Abram. — O sută douăzeci. Kathleen rămase o clipă cu gura căscată într-o expresie de uimire mută, apoi trânti stiloul şi începu să vocifereze, indignată. — Asta e tâlhărie la drumul mare! — Cel puţin, nu ţi-am cerut plata înainte. — Nici n-ai fi putut! Carnetul de cecuri era încuiat înăuntru. — Sunt un tip practic. — O sută douăzeci este enorm. — Îţi propun o afacere. Încuietoarea de la uşă e foarte precară. Angajează-mă s-o înlocuiesc cu una mai bună. Piesele, manopera, plus serviciul din seara asta, pentru două sute. E o afacere grozavă. — Oportunist ticălos! — Bine, o sută optzeci – piesele şi manopera. Jur că n-ai să regreţi. — La dracu’ cu tine! — Nu te înfuria. Uite, renunţ la taxa de deplasare. — Cred c-o faci dinadins ca să mă enervezi. — Poate. Blana de un alb sclipitor a pisicii contrasta puternic cu jacheta lui ponosită din piele. Imaginea lui Reid Abram mângâind-o languros pe Sheba îi devasta deopotrivă simţurile şi raţiunea. La limita suportabilului, Kathleen se grăbi să completeze carnetul de cecuri. — Conversaţia aceasta durează deja de prea mult timp. Pe cine să trec ca destinatar? — Abram – „Lock & Safe” – lăcătuserie. — Mâine mă voi interesa de tariful practicat în mod normal pentru un astfel de serviciu. — Chiar te rog. — Şi dacă voi constata c-ai încărcat în mod exagerat nota de plată, voi reclama. — Perfect, veni încuviinţarea din partea lui, cu un timbru catifelat şi inflexiuni provocatoare ale vocii. După aceea, sună-mă la orice oră din zi sau din noapte, să-mi spui ce ticălos sunt. — Ia-ţi afurisitul ăsta de cec şi ia-ţi mâinile de pe pisica mea. — Bine, dar îi place atât de mult. — Nu vreau să mai aud nimic. Ce noapte! Întâi Edgar, apoi tu. — În niciun caz nu sunt ca Edgar. — Afară! Kathleen deschise uşa şi Reid Abram ieşi păşind agale, îndesând cecul în buzunar. Tare mult o tenta să-l împingă pe scări în jos, doar ca să-l vadă rostogolindu-se, sau să verifice dacă e chiar atât de solid precum părea. — Mă placi mai mult decât pe Edgar, recunoaşte. — Nu recunosc nimic. — Ştii, e adevărat ce-am spus despre sistemul tău de încuietori. — Cât m-ar costa să montez o închizătoare pe care să n-o poţi deschide? — Draga mea, te-ar costa pur şi simplu o avere. Vocea blândă, catifelată cu care îi răspunse şi zâmbetul seducător care-i lumina faţa o făcură pe Kathleen să simtă un gol în stomac. Închise repede uşa în urma lui şi rămase acolo, cu răsuflarea tăiată, atentă să-i audă paşii. Nu auzi nimic. Se uită prin vizor: dispăruse. Era ciudată dezamăgirea ce o cuprinse. Sub impulsul momentului, deschise puţin uşa să privească. Nimic. O deschise mai mult. Da, era acolo, la jumătatea scărilor. „Închide repede uşa”, insista cu desperare eul ei raţional. „Doar nu vrei să te surprindă uitându-te după el”. Va crede că te interesează şi că doar te prefaci încercând să pari inaccesibilă. De fapt, nu te interesează; chiar deloc. Închide uşa”. Dispăru pentru o clipă în întunericul aleii. Apoi, reapăru, se opri, se întoarse, îi zâmbi, se urcă în maşină şi, înainte de a pleca, îi mai făcu odată cu mâna. Kathleen rămase îngrozită; tocmai făcuse una din cele mai mari prostii din viaţa ei de femeie adultă. Apoi, îşi dădu seama că suna telefonul, aşa că se repezi să răspundă, lăsând orice alt gând deoparte. — Kathleen, eşti acasă? se auzi vocea plină de îngrijorare a lui Ellen. — Sunt aici, linişteste-te. Totul este în regulă. — Ai scăpat de prietenul acela? — Cu puţin ajutor, da. — Ce fel de ajutor? — Ah, nu mare lucru. Venise lăcătusul şi Edgar se comporta ca un măgar, dar am scăpat de el. Lăcătusul şi cu mine l-am convins să plece. Asta e tot. — Mi se pare ceva ciudat în vocea ta. — Nu ştiu... Mi-a cerut o sumă foarte mare. Pe de altă parte, m-a invitat în oraş. — Ţi-a încărcat nota de plată, apoi te-a invitat în oraş? — Nu, invers. De fapt, mi-a cerut numărul de telefon, eu n-am vrut să i-l dau şi apoi a încărcat nota de plată. — Te-a taxat pentru că l-ai refuzat? — Cum naiba să ştiu, Ellen? — Calmează-te. Atâta doar că pari mai degrabă tulburată decât supărată şi nu-mi amintesc să te fi tulburat vreun individ de mult timp. De fapt, de când ai întocmit lista aceea. Kathleen oftă, închizând ochii. — Ellen, să nu mai discutăm despre asta. — Spune-mi un singur lucru. Era un tip atrăgător? Kathleen tăcu. — Înţeleg, era atrăgător. — Nu are nicio importanţă. Este total nepotrivit. Este exact opusul lui. — Este uimitor că reuşeşti să ai atât de multe întâlniri, când lista aceea este atât de exclusivistă. — Ellen, să nu mai discutăm despre acest subiect acum. — Dar marţi, la prânz? Sunt liberă. — Perfect. Mulţumesc pentru toată grija pe care mi-o porţi. — Ştii că îţi sunt mereu alături. Noapte bună. Kathleen se aşeză pe canapea, oftând. Sheba sări imediat în braţele ei, acoperindu-i rochia de seară, marca Diego Della Valle, cu păr. Mângâind-o, îşi aminti de mâinile lui Reid. Cu trei ani în urmă, i-ar fi dat imediat numărul de telefon, ba chiar nu s-ar fi mişcat de-acasă până n-ar fi sunat-o. În niciun caz acum n-ar mai proceda aşa. Hotărâse să fie practică, indiferent cât de greu i-ar fi. Slăbiciunea ei pentru tipi seducători care purtau jachete din piele neagră şi conduceau motociclete îi adusese suficiente necazuri. Indivizii de acest fel ajungeau întotdeauna să locuiască la ea fără să plătească nimic, să-i golească frigiderul, să-i încarce nota de plată la telefon, să împrumute bani de la ea şi să nu-i mai restituie niciodată, să-i folosească maşina până o stricau. Se întâmplase de trei ori acelaşi lucru: mai întâi cu Jimmy, apoi cu Lenny şi în cele din urmă cu Max. Prin urmare, mai întâi cu Renaultul ei, apoi cu Wolkswagenul şi în cele din urmă cu Mazda. Agentul ei de asigurări începuse să facă remarce insultătoare la adresa gustului ei în privinţa bărbaţilor. Îşi aminti, de asemenea, ziua în care, întorcându-se acasă, găsise unsprezece motociclişti îmbrăcaţi în costume din piele, veniţi direct dintr-o călătorie lungă, bând tequila în bucătăria ei – desigur, prietenii lui Greg. Îi reveni în memorie şi seara aceea îngrozitoare în care descoperise că Shep ascundea droguri în podul ei. Niciunul din iubiţii ei nu avusese vreo slujbă, vreo maşină decentă şi nici nu împărtăşise visurile ei de-a se înconjura de frumuseţe, eleganţă, cultură. Era ca o ironie a sorţii. Indivizii de care se îndrăgostise, urmându-şi instinctul, duceau în mod inevitabil la dezastru, inimi frânte, faliment. Nu avea să mai lase ca astfel de lucruri să se întâmple. Se hotărâse să-şi schimbe modul de viaţă. Găsise o slujbă care-i plăcea foarte mult în cadrul administraţiei unui muzeu şi voia să se implice în artă, muzică, dans, teatru. Cât despre dragoste, trebuia să caute o anumită categorie de indivizi. Întocmise în cele din urmă o listă cu condiţiile pe care bărbaţii cu care avea să iasă trebuia să le îndeplinească: o anumită categorie de venit, o anumită marcă de maşină, preferabil Mercedes sau BMW, cel puţin două diplome universitare, buni cunoscători de politică, economie, filosofie, capabili să comenteze lucrările lui Milton, Michelangelo şi Monet; capabili să facă diferenţa între brânzeturile franţuzeşti şi cele italienesti. Şi mai presus de toate, bărbatul ideal trebuia să-i iubească pisica. Nu era imposibil să-şi atingă ţelul. O mulţime de alte femei reuşiseră. În definitiv, era la fel de uşor să te îndrăgostesti de un bărbat bogat, ca de unul sărac. În trei ani de zile, întâlnise mulţi bărbaţi, dar niciunul nu corespundea standardelor ei. Era adevărat, înainte de a te întâlni cu Făt Frumos, trebuia să săruţi o mulţime de broaste. Numai că se plictisise să mai sărute broaste. Voia să-l sărute pe Reid Abram. Nu. Reid Abram nu era pentru ea. N-avea nevoie de un individ îmbrăcat cu jachetă din piele şi încălţat cu cizme, care-i ceruse un preţ exagerat, care încercase să-i afle numărul de telefon ca un necioplit şi care-şi câştiga existenţa deservind apartamente noaptea. Nu, categoric, nu era pentru ea. Ideea aceasta o deranja, totuşi, extrem de mult.