Cărți romantice și de dragoste pdf

MIRACOLE   Cine sunt eu? Şi cum se va termina această poveste? Soarele a răsărit şi eu stau lângă o fereastră aburită de suflarea unei vieţi trecute. În dimineaţa asta, parcă aş fi o arătare: port două cămăşi, nişte pantaloni groşi, o eşarfă înfăşurată de două ori în jurul gâtului şi apoi îndesată într-un pulover gros, pe care l-a tricotat fiica mea acum treizeci de ani, cadou de ziua mea. Termostatul din cameră este dat la maximum şi micul radiator este chiar în spatele meu. Ticăie şi suspină, şi scuipă aer cald, de parcă ar fi un balaur din poveşti, dar corpul meu încă tremură de un frig de care nu o să mai scap vreodată şi care m-a pândit vreme de optzeci de ani. Optzeci de ani, mă gândesc uneori şi, în ciuda resemnării în faţa acestei vârste, încă sunt surprins că nu mi-a mai fost cald de când era George Bush preşedinte. Mă întreb dacă aşa se simt toţi cei de vârsta mea. Viaţa mea? Nu-i uşor de explicat. N-a fost atât de fantastică şi de spectaculoasă pe cât m-aş fi aşteptat eu, dar nici n-am stat degeaba ca un popândău. Cred că a semănat foarte mult cu jocurile mecanice: destul de stabilă, cu mai multe urcuşuri decât coborâşuri, iar de-a lungul timpului a tins să devină înfloritoare. O afacere bună, o afacere norocoasă şi am aflat că nu mulţi pot spune asta despre viaţa lor. Dar să nu vă închipuiţi cine ştie ce. Nu sunt un om deosebit; sunt sigur de asta. Sunt un om normal, cu gânduri normale, care a dus o viaţă normală. Nu mi s-a ridicat niciun monument şi numele meu va fi în curând dat uitării, dar am iubit pe cineva din toată inima şi cu tot sufletul meu, iar pentru mine asta a fost suficient. Romanticii s-ar gândi că e o poveste de dragoste, cinicii ar numi-o însă tragedie. După mine, ea are câte puţin din amândouă şi, indiferent cum vei vrea să-i spui până la urmă, nimic nu va schimba faptul că ea reprezintă o mare parte din viaţa mea, că acesta a fost drumul ales de mine. Nu pot să mă plâng de drumul pe care l-am ales şi nici de locurile prin care m-a purtat el; aş putea să mă vait amarnic de alte lucruri, dar drumul pe care l-am ales a fost întotdeauna cel corect şi n-aş fi procedat niciodată altfel. Timpul, din păcate, nu ne face acest drum mai uşor. Cărarea este la fel de dreaptă ca întotdeauna, numai că acum este presărata cu pietrele şi bolovănişul care s-au acumulat de-a lungul unei vieţi de om. Până acum trei ani, mi-ar fi fost uşor să trec peste ele, dar acum mi-e imposibil. Simt în trupul meu o boală ciudată; nu mai sunt nici puternic, nici sănătos şi zilele îmi trec asemenea unui balon care pluteşte: apatice, uşoare, şi cu timpul devin din ce în ce mai liniştite. Tuşesc şi mă uit la ceas cu ochii întredeschişi. Îmi dau seama că e timpul să plec. Mă ridic de pe scaunul de lângă fereastră şi străbat camera, oprindu-mă în faţa biroului ca să îmi iau jurnalul pe care l-am recitit de sute de ori. Nu-l mai răsfoiesc. Îl strecor sub braţ şi-mi continuu drumul spre locul în care trebuie să ajung. Merg pe gresia albă, străbătută de firişoare gri. Aceeaşi culoare ca părul meu şi al multora dintre oamenii de-aici, deşi eu sunt singurul care am ieşit în dimineaţa asta pe culoar. Sunt în camerele lor, singuri în faţa televizorului, dar şi ei, ca şi mine, sunt obişnuiţi cu acest lucru. Omul se poate obişnui cu orice, dacă i se lasă suficient timp. Aud sunetul înfundat al unor plânsete îndepărtate şi ştiu exact cine scoate aceste sunete. Apoi, mă vad şi asistentele; zâmbim şi ne salutăm. Sunt prietenele mele şi vorbim adesea, dar sunt sigur că ar fi curioase să ştie mai multe despre mine şi despre cum o duc în fiecare zi. Le aud cum încep să şuşotească, în timp ce mă îndepărtez de ele. „Iar se duce“, le aud spunând, „sper să fie totul bine.“ Dar mie nu-mi spun nimic în faţă. Sunt sigur că ele cred că m-ar durea să vorbesc despre asta dimineaţa, atât de devreme, iar eu, cunoscându-mă, mă gândesc că se poate să aibă dreptate. După un minut, ajung în cameră. Uşa mi-a fost lăsată deschisă, ca de obicei. Mai sunt două asistente în cameră şi amândouă îmi zâmbesc atunci când intru. — Bună dimineaţa, îmi spun ele vesele, şi mai întâi îmi iau un răgaz ca să le întreb despre copii, despre şcoală şi despre vacanţa care trebuie să vină. Vorbim pe fondul unor suspine. Asistentele nu par să observe; au devenit imune, dar, de fapt, cred că şi eu am devenit imun. Apoi mă aşez în scaunul care s-a modelat după conturul corpului meu. Au terminat şi ea este îmbrăcată, dar încă mai plânge. O să se liniştească după ce o să plece ele, ştiu asta. Agitaţia dimineţii o întristează întotdeauna şi ziua de astăzi nu face excepţie. În cele din urmă, deschid obloanele şi pleacă. Amândouă îmi zâmbesc şi mă ating atunci când trec pe lângă mine. Mă întreb ce-o însemna asta. Mă aşez pentru o clipă şi o privesc, dar ea nu se uită la mine. O înţeleg, pentru că nu ştie cine sunt. Pentru ea sunt un străin. Apoi, îmi întorc privirea, cobor capul şi mă rog în tăcere pentru puterea de care ştiu c-o să am nevoie. Întotdeauna am crezut cu străşnicie în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii, deşi, ca să fiu sincer, credinţa mea se rezumă la o listă de întrebări la care vreau să mi se răspundă după ce n-am să mai fiu. Acum sunt gata. Îmi pun ochelarii şi scot din buzunar o lupă. O las pe masă o clipă, până când deschid jurnalul. Trebuie să-mi umezesc de două ori degetul noduros, ca să deschid cartea uzata la prima pagină. Apoi mă folosesc de lupă. Întotdeauna înainte să încep să citesc povestea, există un moment în care îmi iscodesc mintea şi mă întreb: oare o să se întâmple astăzi? Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva, în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nu contează. Această posibilitate mă menţine pe linia de plutire, nu vreo garanţie sau vreo răsplată. Şi, deşi aţi putea să spuneţi că sunt un visător sau un prost, sau orice altceva, eu cred că totul e posibil, îmi dau seama că soarta şi ştiinţa sunt împotriva mea. Dar ştiinţa nu reprezintă răspunsul absolut; ştiu acest lucru pe care l-am învăţat de-a lungul vieţii. Şi aşa am credinţa că miracolele, indiferent cât sunt de inexplicabile sau incredibile, sunt reale şi pot să se întâmple fără nicio legătură cu ordinea firească a lucrurilor. Aşadar, din nou, aşa cum fac în fiecare zi, încep să citesc jurnalul cu voce tare, pentru ca ea să mă audă, sperând ca miracolul care a ajuns să-mi domine viaţa să se mai întâmple o dată. Şi poate, poate c-o să se întâmple.   FANTOME   Era pe la începutul lunii octombrie, în 1946, şi Noah Calhoun privea cum lumina roşiatica a soarelui se cufunda dincolo de terasa ce-i înconjura casa în stil sudist. Îi plăcea să-şi petreacă serile acolo, mai ales după o zi de trudă, să-şi lase gândurile să rătăcească. Acesta era modul lui de a se relaxa, un obicei pe care îl luase de la tatăl său. Îi plăcea să privească mai ales copacii şi reflexul lor în apă. Copacii din Carolina de Nord sunt minunaţi toamna târziu: nuanţe de verde, galben, roşu, portocaliu, o întreagă paletă. Culorile lor orbitoare strălucesc în lumina soarelui şi, pentru a suta oară, Noah Calhoun se întrebă dacă primii proprietari ai casei îşi petrecuseră serile cufundaţi în aceleaşi gânduri. Casa fusese construită în 1772, fiind una dintre cele mai vechi şi mai mari locuinţe de acest fel din New Bern. Iniţial, ea fusese clădirea principală de pe o plantaţie şi el o cumpărase imediat ce se sfârşise războiul; îşi petrecuse ultimele unsprezece luni făcând reparaţii care îl costaseră o mică avere. Cu vreo câteva săptămâni înainte, reporterul de la ziarul Raleigh scrisese un articol şi afirmase că aceasta era una dintre cele mai frumoase restaurări pe care le văzuse. Cel puţin, casa. Cu restul proprietăţii era o altă poveste şi acolo îşi petrecea el cea mai mare parte a zilei. Casa era aşezată cam pe doisprezece acri, lângă Brices Creek, şi el lucrase toată ziua la gardul de lemn care împrejmuia celelalte trei laturi ale proprietăţii, verificându-l să nu fie putrezii sau năpădit de termite şi înlocuind stâlpii, unde era nevoie. Mai avea încă mult de lucru, mai ales pe partea vestică, iar când, mai devreme, îşi strânsese uneltele, îşi pusese în minte să cheme pe cineva ca să-i mai aducă nişte cherestea. De obicei, intra în casă, bea un pahar de ceai îndulcit şi făcea un duş. Întotdeauna făcea duş la sfârşitul zilei pentru că apa alunga şi murdăria, şi oboseala. Apoi îşi pieptăna părul pe spate, îşi punea nişte blugi uzaţi şi o cămaşă albastră cu mânecă lungă, îşi mai turna un pahar de ceai şi ieşea pe terasa unde stătea şi acum, unde stătea în fiecare zi, la această oră. Îşi întinse braţele sub cap, apoi îşi masă umerii, terminându-şi astfel exerciţiul. Acum era relaxat, curat, revigorat. Îşi simţea muşchii obosiţi şi ştia că mâine o să-l doară puţin, dar era mulţumit că reuşise să facă mare parte din lucrurile pe care şi le propusese. Noah se întinse să-şi ia chitara şi îşi aduse aminte de tatăl său, gândindu-se cât de mult îi ducea dorul. Execută câteva acorduri, îi reglă două corzi şi cântă din nou. De data asta, se auzi mai bine şi continuă să cânte. Muzică blândă, muzică liniştită. La început, îngână încetişor o melodie, apoi începu să cânte pe măsură ce noaptea îl învăluia. Cântă la chitară şi fredonă până ce soarele apuse şi cerul se întunecă. Puţin după ce trecuse de ora şapte, se opri din cântat şi se lăsă pe spate în balansoar, legănându-se. Din obişnuinţă, îşi ridică privirea şi văzu constelaţia Orion, Carul Mare, constelaţia Gemenii şi Steaua Polară care sclipea pe cerul tomnatic. Începu să vadă în faţa ochilor numai cifre şi apoi se opri. Ştia că-şi cheltuise aproape toate economiile pe casă şi, în curând, trebuia să-şi caute iarăşi o slujbă, dar îndepărtă gândul şi se hotărî să se bucure de lunile care-i mai rămăseseră pentru a lucra la casă, fără să-şi mai facă probleme. O să iasă bine, ştia el; întotdeauna ieşea bine. În plus, ura să se gândească la bani. Învăţase demult să se bucure de lucrurile simple, lucruri care nu puteau fi cumpărate şi-i era greu să-i înţeleagă pe oamenii care gândeau altfel. Şi această trăsătură o moştenise tot de la tatăl său. Clem, căţeaua sa de vânătoare, veni spre el şi, înainte să se aşeze la picioarele lui, îi atinse mâna cu botul. — Hei, fetiţo, ce mai faci? o întrebă el, în timp ce-o mângâia pe cap şi ea scânci uşor, ridicându-şi ochii blânzi şi rotunzi spre el. Căţeluşa îşi pierduse o labă în urma unui accident de maşină, dar încă se mai mişca destul de bine şi-i ţinea companie în astfel de nopţi liniştite. Avea treizeci şi unu de ani, nici prea tânăr, dar destul de bătrân ca să fie singur. Nu mai ieşise cu nicio femeie de când venise aici, nu mai găsise pe nimeni care să-l intereseze câtuşi de puţin. Era vina lui, ştia asta. Avea ceva care ţinea la distanţă orice femeie care încerca să se apropie de el, ceva care nu era sigur că putea fi schimbat chiar dacă încerca. Şi câteodată, chiar înainte să adoarmă, se întreba dacă-i fusese scris să fie pentru totdeauna singur. Seara se scurse călduţă şi frumoasă. Noah ascultă greierii şi foşnetul frunzelor, gândindu-se că sunetul naturii era mai adevărat şi trezea mai multă emoţie decât lucruri ca maşinile şi avioanele. Natura îţi dăruieşte mai mult decât ia şi sunetele ei îl făceau întotdeauna să fie omul care ar fi trebuit să fie. Fuseseră unele momente în timpul războiului, mai ales după Marea Concentrare, când se gândise adesea la aceste sunete simple. — Asta o să te ajute să nu înnebuneşti, îi spusese tatăl său, în ziua în care se îmbarcase. Este o muzică dumnezeiască şi ea o să te aducă înapoi acasă întreg. Îşi termină ceaiul, intră în casă, găsi o carte şi apoi ieşi să citească la lumina de pe terasă. După ce se aşeză din nou, privi cartea. Era veche, coperta era ruptă şi paginile erau pătate cu noroi şi cu apă. Era volumul Fire de iarbă al lui Walt Whitman şi îl purtase cu el pe toată durata războiului. Odată, îl apărase chiar de un glonţ care-i fusese destinat lui. Frecă puţin coperta şi o şterse de praf. Apoi deschise cartea la întâmplare şi citi cuvintele ce-i răsăriră sub ochi:   Acesta este ceasul tău, Suflete, zborul tău liber, către cele negrăite, Departe de cărţi, departe de artă, cu ziua ştearsă, lecţia făcută. Te vei ivi de-acum tăcut, privind, cântărind temele pe care le iubeşti mai mult, Noaptea, somnul, moartea şi stelele.   Zâmbi. Nu ştia de ce, dar Walt Whitman îi amintea de New Bern şi îi părea bine că se întorsese acolo. Deşi fusese plecat timp de paisprezece ani, aici se simţea acasă şi cunoştea mulţi oameni, pe cei mai mulţi încă din tinereţe. Nu era ceva neobişnuit. La fel ca în multe oraşe din sud, oamenii care trăiau aici nu se schimbaseră deloc, doar îmbătrâniseră puţin. Acum, cel mai bun prieten al său era Gus, un negru de vreo şaptezeci de ani, care locuia ceva mai încolo. Se întâlniseră la câteva săptămâni după ce Noah cumpărase casa, când Gus venise cu nişte lichior făcut de el şi cu bere Brunswick şi împreună petrecuseră prima lor seară îmbătându-se şi povestind. Acum Gus venea de câteva ori pe săptămână, de obicei seara, în jurul orei opt. Cu patru copii şi unsprezece nepoţi în casă, din când în când avea nevoie să mai iasă şi Noah nu putea să-l condamne. De obicei, Gus îşi aducea şi armonica şi, după ce vorbeau puţin, cântau câteva cântece împreună. Uneori, ore întregi. Ajunsese să-l considere pe Gus o rudă apropiată. De fapt, nu mai avea pe nimeni altcineva, cel puţin de anul trecut, de când îi murise tatăl. Fusese singur la părinţi; mama sa murise de gripă când el avea numai doi ani şi, deşi se gândise la asta, nu se căsătorise niciodată. Dar fusese îndrăgostit o dată, de asta era sigur. O dată şi numai o dată, cu mult timp în urmă. Şi asta îl schimbase pentru totdeauna. Numai iubirea perfectă putea să facă acest lucru şi acea iubire fusese, într-adevăr, perfectă. Norii începură să învolbureze cerul şi, din cauza luminii lunii, căpătară o nuanţă argintie. Îşi lăsă capul să se odihnească pe spătarul balansoarului care se legăna, în timp ce pe cer norii se învălmăşeau din ce în ce mai tare. Picioarele i se mişcau mecanic, păstrând un ritm constant şi, aşa cum făcea în majoritatea serilor, îşi simţi gândurile zburându-i către o seară plăcută ca şi aceasta, dar cu paisprezece ani în urmă. Era chiar după absolvirea din 1932, în seara inaugurală a Festivalului din Neuse River. Tot oraşul era pe străzi, la picnicuri şi la jocuri de noroc. Aerul era umed în acea noapte, nu ştia de ce, dar îşi aducea bine aminte. Venise singur şi, pe când încerca să-şi facă loc prin mulţimea de oameni, căutându-şi prietenii, îi văzuse pe Fin şi pe Sarah, doi dintre prietenii cu care crescuse, vorbind cu o fată pe care n-o mai văzuse până atunci. Era drăguţă, îşi amintea că se gândise la asta şi când, în cele din urmă, li se alăturase, fata îl privise cu ochi pătrunzători. — Bună, îi spusese ea simplu şi îi întinsese mâna. Finely mi-a povestit multe despre tine. Un început banal, care ar fi fost uitat dacă n-ar fi fost ea aceea care l-a făcut. Dar în timp ce-i strângea mâna şi privea acei ochi uimitor de verzi, ştiu într-o clipă că ea era aceea cu care şi-ar fi petrecut tot restul vieţii şi n-avea să mai întâlnească pe altcineva la fel. În acea adiere de vară, care se simţea printre copaci, ea i se părea atât de bună, perfectă! Apoi, totul se desfăşurase cu iuţeala unei tornade. Fin îi spusese că fata îşi petrecea vara în New Bern împreună cu familia, pentru că tatăl ei lucra pentru R. J. Reynolds şi, deşi el dăduse doar din cap, felul în care ea îl privea îi dădu de înţeles că tăcerea lui era bine primită. Fin râsese atunci pentru că îşi dăduse seama de ce se întâmpla şi Sarah sugerase să cumpere nişte Cola cu aromă de cireşe; toţi patru rămăseseră la festival până când mulţimea se împuţinase şi festivalul se terminase. S-au întâlnit şi a doua zi, şi în următoarea şi, în curând, au devenit de nedespărţit. În fiecare dimineaţă, în afară de duminica, atunci când trebuia să se ducă la biserică, termina repede de cântat în cor şi apoi se ducea ţintă în parcul Fort Totten, unde îl aştepta ea. Pentru că era nou-venită şi nu mai locuise până atunci într-un oraş mic, îşi petreceau ziua făcând lucruri care erau cu totul noi pentru ea. O învăţase cum să arunce cu undiţa, cum să pescuiască bibani în râu şi o dusese să descopere pădurile Croatan. Se plimbau în canoe şi priveau împreună furtunile de vară, iar lui i se părea că se cunoşteau dintotdeauna. Dar şi el învăţase multe lucruri. La depozitul de tutun din oraş, unde se organizau seri dansante, ea îl învăţase să danseze vals şi Charleston şi, deşi la primele melodii se împiedicaseră îngrozitor, răbdarea ei a fost până la urmă răsplătită şi au dansat împreuna până când s-a oprit muzica. Apoi, el a condus-o acasă şi, când s-au oprit pe terasă să-i spună noapte bună, a sărutat-o pentru prima oară, întrebându-se de ce aşteptase atât de mult. Mai târziu, tot în acea vară, o adusese la această casă, priviseră ruina în care se găsea şi-i spusese că într-o zi o să fie a lui şi o s-o repare. Petreceau ore întregi împreună, împărtăşindu-şi visurile: el voia să vadă lumea, ea să devină artistă şi, într-o noapte umedă de august, amândoi îşi pierduseră virginitatea. Când după trei săptămâni plecă, luă cu ea o parte din sufletul lui şi restul verii. O urmărise în timp ce părăsea oraşul într-o dimineaţă ploioasă, o privise cu acei ochi care nu se închiseseră toată noaptea, apoi se dusese acasă şi-şi făcuse bagajul. Săptămâna următoare şi-o petrecuse de unul singur, pe insula Harker. Noah îşi trecu mâinile prin păr şi-şi privi ceasul. Opt şi douăsprezece minute. Se ridică şi se duse în faţa casei, uitându-se pe drum. Gus nu se vedea şi Noah se gândi că nici n-o să mai vină. Se întoarse spre balansoar şi se aşeză. Îşi aminti că vorbise cu Gus despre ea. Prima oară când îi pomenise de ea, Gus începuse să clatine din cap şi să râdă. — Aşadar, asta e fantoma de care tot fugi! Când îl întrebase la ce se referea, Gus îi spusese: — Ştii tu, fantoma, amintirea! Te-am tot urmărit muncind zi şi noapte şi trudeşti atâta încât abia mai ai timp să-ţi tragi sufletul. Oamenii fac asta din trei motive. Ori sunt nebuni, ori proşti, ori încearcă să uite ceva. Cât despre tine, am ştiut că încercai să uiţi. Numa’ că nu ştiam ce! Se gândi la ceea ce îi spusese Gus. Şi avea, bineînţeles, dreptate. New Bern era acum bântuit. Bântuit de fantoma amintirii ei. De câte ori se plimba prin parcul Fort Totten, lui Noah i se părea c-o vede în locul unde se întâlneau. Ori stând pe bancă, ori lângă gard, zâmbind mereu, cu părul ei blond, ce-i atingea uşor umerii, şi cu ochii de culoarea smaraldului. Când stătea noaptea pe terasă cu chitara, parcă o vedea lângă el, ascultându-l liniştită, în timp ce el cânta muzica din vremea copilăriei sale. Simţea acelaşi lucru şi când mergea la farmacia lui Gaston sau la teatrul Masonic, sau chiar şi atunci când hoinărea prin oraş. Oriunde s-ar fi uitat, vedea imaginea ei, vedea lucruri care îi aduceau aminte de ea. Era ciudat şi el ştia asta. Crescuse în New Bern. Primii şaptesprezece ani şi-i petrecuse acolo. Dar când se gândea la New Bern, părea să-şi amintească numai ultima vară, acea vară în care fuseseră împreună. Celelalte amintiri erau fragmentate, idei disparate despre maturizarea sa şi rar era vreuna care să-i trezească vreun sentiment. Într-o noapte, i-a povestit lui Gus totul şi nu numai că Gus l-a înţeles, dar tot el i-a explicat şi de ce. Îi spusese simplu: — Tata obişnuia să-mi spună că prima dragoste îţi schimbă viaţa pentru totdeauna şi, oricât ai încerca, acest sentiment nu dispare niciodată. Fata asta de care îmi povesteşti tu a fost prima ta dragoste! Şi orice ai face, niciodată n-o să scapi de amintirea ei. Noah scutură din cap şi, când imaginea ei începu să dispară, se întoarse la Whitman. Citi timp de o oră, ridicându-şi privirea din când în când să vadă viezurii şi oposumii ţopăind prin crâng. La nouă şi jumătate, închise cartea, urcă în dormitor şi începu să scrie în jurnalul care conţinea şi însemnări personale, dar şi observaţii despre ceea ce lucra la casă. Patruzeci de minute mai târziu, dormea. Clem se fâţâi pe scări, îl mirosi în timp ce dormea şi apoi, după ce se învârti de câteva ori, se ghemui la piciorul patului.

Capitolul 1   Faţa fetei care stătea pe terasa hotelului uitându‑se la stele, era extrem de îngândurată. Rochia de seară pe care o purta atrăgea imediat atenţia prin culoare şi eleganţă, dar tânăra părea să nu ia în seamă muzica plină de romantism, care umplea aerul înmiresmat de florile de iasomie. Acesta era misteriosul Orient, se gândi ea, despre care tatăl ei îi vorbise adeseori şi unde sperase să vină împreună. Mâine dimineaţă va pleca singură la Oaza Fadnei, unde părintele său trăise ani de zile şi unde pictase acele apusuri de soare care‑i aduseseră faima. Tablourile acelea o impresionaseră profund încă din anii de şcoală, aşa că îşi pusese în gând să vadă mirificele locuri cu ochii ei. — Vom merge într‑o zi acolo, Lorna, îi promisese tatăl său cu ceva timp în urmă. Imediat ce voi fi apt să suport călătoria, ne vom duce să trăim o vreme în deşert. În ultimul voiaj, contactase însă o boală care‑i slăbise sistemul imunitar şi Lorna îl îngrijise cu toată atenţia, la Paris, timp de un an de zile. Cu toate acestea, Peter Morel se simţise din ce în ce mai rău, şi în cele din urmă fiica sa rămăsese singură pe lume. Era adevărat că‑i lăsase o mare avere – picturile semnate Morel se vindeau ca pâinea caldă – dar durerea de a‑şi fi pierdut tatăl atât de curând, nu putea fi alinată de nimic. Încă îl mai vedea cu ochii minţii, pictând la şevaletul lui, zâmbind uşor sau făcând câte o schiţă rapidă în carneţel, în timp ce se plimbau împreună pe străzile Parisului. Lorna oftă, şi întoarse capul spre capătul terasei, de unde se auziră nişte paşi hotărâţi, de bărbat. Impacientată, coborî în fugă scările care duceau în grădină. Paşii însă o urmăriră cu insistenţă. — Hei, Lorna, spuse bărbatul, râzând. Mi‑ai promis un dans. Muzica se înteţi din ce în ce, iar prin ferestrele deschise se auzeau discuţiile şi râsetele vesele ale tinerilor dinăuntru. De aceea, nu putea să nu se întrebe de ce stăruia Rodney Grant atât de mult să danseze cu ea, când erau o mulţime de fete frumoase acolo, pe care le‑ar fi putut invita fără nicio problemă. — Nu‑mi place să dansez, răspunse Lorna cu răceală. Prefer să stau afară şi să mă uit la stelele care par aici atât de aproape, încât am impresia că ajunge să întind mâna ca să le ating. — Din păcate, nu e aşa, spuse domnul Grant pe un ton prozaic, care o enervase întotdeauna la el. Ar fi mult mai bine dacă ai fi mai atentă la ceea ce poţi realiza, continuă el râzând răguşit. — Da… Mi‑ai mai spus… Adică să mă căsătoresc, să fac copii şi să fiu copleşită de grijile legate de o viaţă casnică. — Ai o viziune foarte stranie despre căsătorie. Nu e întotdeauna aşa. Niciun bărbat care s‑ar căsători cu tine n‑ar fi în stare să te înhame la treburile gospodăreşti. Eşti prea frumoasă pentru a fi supusă unor corvezi de acest fel. Lorna era o fată înaltă şi subţire, cu un păr auriu bogat şi ochi albaştri, strălucitori, dar în anii de şcoală nimeni nu făcuse caz de frumuseţea ei. Astfel, fu foarte surprinsă când constată, în ultima vreme, că bărbaţii o considerau extrem de atractivă. Ea nu‑şi dorea decât să fie sănătoasă şi să poată călări un cal fără căpăstru. Brusc, de undeva din noapte se auzi sunetul unui flaut, în contrast deosebit de puternic cu muzica de dans care răzbătea în continuare, din ce în ce mai tare prin ferestrele deschise ale clădirii. — Oare cine cântă atât de frumos la acel flaut? spuse ea uitându‑se spre locul de unde se auzeau sunetele atât de duioase. — Probabil unul dintre grădinari, răspunse Rodney. — Hai să mergem să‑l găsim pe acest… Pan arab, spuse ea, rugătoare. — Ah, eşti o fată căreia nu i se poate refuza nimic, răspunse el şi o conduse pe aleea străjuită de palmieri. — Oh, spuse Lorna inspirând cu nesaţ aerul parfumat. Poţi trage acest aer în plămâni şi să nu fii cuprins de dorul de aventură? — La ce te referi, mai exact? Adevărul e că devin şi eu romantic, plimbându‑mă cu tine într‑un decor ca acesta. — Dar eu nu sunt genul romantic, replică Lorna. Sau nu în sensul în care crezi tu. — Ai flirtat vreodată cu un bărbat? E minunat să flirtezi, Lorna, şi eu pot fi un profesor foarte bun în acest domeniu, surâse el, făcându‑i cu ochiul. — N‑ar trebui să mă priveşti ca pe o fetiţă neştiutoare, domnule Grant. Spre deosebire de alte fete şi femei din acest hotel, eu nu sunt aici pentru a încerca să‑mi găsesc un bărbat. — Nu‑mi spune că ai venit doar să vezi deşertul! — Nu vi se pare că deşertul e un loc deosebit de misterios şi de interesant? îl întrebă ea, după care îşi îndreptă din nou atenţia spre sunetul flautului. Ar fi vrut ca acum să nu vorbească nimic cu nimeni, ca să asculte muzica aceea divină, dar era mult prea politicoasă pentru a‑i putea spune domnului Grant că nu era interesată de discuţia cu el. — Poate ar trebui să te întorci în sala de bal, domnule Grant, îi sugeră ea după o ezitare. Dumitale îţi place să dansezi. — Cum să te las singură printre aceşti copaci? — Oricum, mâine voi fi neînsoţită în deşert, râse ea amuzată. — Nu poţi vorbi serios, îi spuse el luând‑o de mână, dar Lorna se retrase imediat. Nu o mai atinsese niciodată un bărbat. Cunoscuse doar atingerea părintească a tatălui ei până atunci şi nici pe a lui foarte des, pentru că îşi trăise viaţa departe de ea mai tot timpul. Mama sa murise de atâta timp încât nu‑şi mai putea aduce aminte mângâierile ei, iar la şcoala de maici pe care o urmase, regimul fusese întotdeauna extrem de rece şi de sever. — După ce‑ţi vei termina studiile, îi spusese adeseori tatăl ei, vom străbate lumea împreună. Fusese un vis care‑i luminase toată adolescenţa, dar din păcate nu se realizase. — Sunt în căutarea unui cal bun, spuse Lorna, pentru că am de gând să străbat bună parte din acest deşert. — Ar trebui să‑mi permiţi să te însoţesc, replică domnul Grant cu seriozitate. O fată ca tine nu poate pleca singură în deşert. — Ah, nu cred în poveştile cu arabi care prind fete şi le închid în haremul lor. Tatăl meu a trăit multă vreme în deşert şi i‑a cunoscut bine pe beduini. Cu toţii preferă femeile din neamul lor. Pe europene le consideră prea destrăbălate. — Beduinii îi răpesc pe străini pentru a le lua banii. De asta ai auzit? — Atunci, vor fi foarte dezamăgiţi, dacă mă vor răpi pentru asta. Nu sunt bogată, deşi dacă aş vinde picturile rămase de la tatăl meu, aş putea trăi în lux. Cum sunetul flautului se auzi de astă dată mult mai aproape, Lorna se întrerupse şi se uită cu atenţie printre copaci. După câteva clipe, observă la câţiva paşi de ei un arab care‑i privea cu un interes deosebit. Gluga hainei lui îi cădea aproape în întregime peste ochi, dar ţinea flautul în mâini cu o grijă deosebită. Expresia îi era însă atât de stranie, încât Lorna strânse pumnii până simţi unghiile intrându‑i în carne. Arabul îşi puse flautul în buzunarul hainei cu falduri mari şi‑i salută cu obişnuitul „Salaam” — M‑aţi căutat pentru a vă spune ce noroc veţi avea în deşert? întrebă arabul în franceză, limbă pe care Lorna o stăpânea foarte bine. V‑am văzut astăzi în bazar şi am fost sigur că ne vom întâlni din nou în această grădină, adăugă străinul măsurând‑o pe tânăra englezoaică din cap până‑n picioare. Cred că aţi venit să căutaţi ceva anume pe Tărâmul valurilor, continuă el apoi privind‑o pe Lorna drept în faţă. Fata îl cercetă fascinată, dar Rodney îi şopti la ureche, cu fermitate: — Ai grijă, nu‑ţi cheltui banii cu acest şarlatan bătrân, Lorna. Arabul vârî mâna în buzunar şi scoase de acolo un pumn de nisip, pe care‑l vărsă imediat pe alee. — Aş vrea să împrăştiaţi acum nisipul, dar încet, spuse ghicitorul cu o expresie ciudată, adresându‑se tinerei fete. Lorna se lăsă într‑un genunchi şi făcu ce i se ceruse. Cu galanteria instinctivă a oamenilor deşertului, bătrânul îşi desfăşură basmaua de pe cap şi i‑o înmână Lornei, cu un gest prin care‑i sugera să‑şi pună genunchiul pe ea. — Mulţumesc, spuse Lorna în franceză, supunându‑se, după care răsfiră nisipul cu degetele tremurându‑i de emoţie, ignorând murmurele nemulţumite ale însoţitorului ei. Apoi, aşteptă cu sufletul la gură ca bărbatul să desluşească formele pe care le desenase ea. — Mektub, murmură arabul… Văd o casă situată în pustiu, la capătul deşertului, unde încep tufişurile răzleţe… Casa are pe pereţi flori agăţătoare… E scris să ajungeţi acolo, deşi o să aveţi nişte probleme. — Deci, să nu merg în deşert? întrebă Lorna într‑o doară. — E în destinul dumneavoastră să mergeţi, răspunse arabul privind‑o cu ochii lui întunecaţi şi uşor adumbriţi. Vă va însoţi un bărbat brunet. Lorna zâmbi, uitându‑se spre părul roşcat al domnului Grant. — Deci, nu dumneata mă vei conduce, spuse ea râzând încet. — De ce? Ce ţi‑a îndrugat şarlatanul ăsta? — Nu înţelegi franceza? — Am fost preocupat să învăţ cât mai bine limba mea maternă. Nu m‑au interesat altele. — Arabul mi‑a spus că voi pleca în deşert şi că voi fi însoţită de un bărbat cu părul negru. — Ce aiureală! Dă‑i o monedă şi să ne întoarcem în sala de dans, Lorna. — Nu încă. Vreau să mai aud ce îmi spune. O fi o aiureală, dar e amuzant. În timpul acesta, divinatorul continuă să cerceteze nisipul cu ochii îngustaţi. — Cine e acest bărbat cu păr negru? Îl cunosc deja, sau îl voi cunoaşte în deşert? — Să nu uităm niciodată persoanele pe care le întâlnim în visele noastre, răspunse ghicitorul. — Mă tem că n‑am visat niciodată la bărbaţi bruneţi şi periculoşi, replică ea râzând. Poţi să‑mi spui ceva mai interesant? — Nu sunteţi interesată de acest bărbat care e în visele dumneavoastră cele mai secrete? o întrebă el cu o strălucire ciudată în ochi. Lorna împrăştie nisipul cu putere, după care spuse, încruntată. — Gata… Am alungat brunetul din calea mea. — Nu, spuse arabul şi‑i sugeră să se uite pe tivul rochiei, care se acoperise de nisip. Singurul mod de a scăpa de el e să vă întoarceţi acasă. Cât timp veţi rămâne în deşert, acest bărbat vă va urmări şi‑n gaură de şarpe, până când veţi ajunge ca firele de nisip care stau acum pe rochia dumneavoastră. Lorna încetă brusc să zâmbească şi‑şi scutură repede nisipul de pe tivul rochiei. Apoi, cu degetele tremurându‑i de teamă, scoase din poşetuţa de seară o monedă şi i‑o înmână bătrânului. Acesta o vârî grăbit în buzunarul hainei şi se îndepărtă murmurând un „Salaam” înăbuşit. — Mi‑a stricat toată seara, spuse ea încet şi, întorcându‑se spre Rodney Grant, îi sugeră să se întoarcă în sala de dans. O jumătate de oră mai târziu, erau împreună pe ringul din vasta sală, mişcându‑se lent în ritmul muzicii romantice. — Eşti o dansatoare excelentă, îi murmură Rodney la ureche, deşi ai susţinut mai devreme că nu‑ţi place să dansezi. — Prefer să călăresc, replică ea zâmbind. Nimic nu se compară cu un galop pe un cal bun, deşi habar n‑am dacă voi avea ocazia să fac acest lucru prea curând. În acel moment, muzica încetă şi cineva anunţă sfârşitul seratei. Lorna se îndreptă grăbită spre uşă, urmată îndeaproape de domnul Grant. — Noapte bună, spuse Lorna surâzând. Mâine dimineaţă mă voi trezi devreme, aşa că trebuie să mă duc la culcare. — Nu ţi‑a trecut cheful să pleci în deşert? — Deloc. De ce mi‑aş fi schimbat planurile? — Din cauza celor spuse de ghicitor, răspunse el, ajutând‑o să coboare scările. Voi veni cu tine. E prea periculos să mergi de una singură. — Dar vreau să mă duc singură, de ce nu înţelegi? Nu‑mi mai sta în cale, adăugă ea apoi, cu o privire rece. — Vrei să spui că prezenţa mea te‑a deranjat până acum? o întrebă Rodney ridicându‑şi sprâncenele. Faci parte dintre acele femei frigide care preferă să fie singure, decât în compania unui bărbat? — Da, sunt… un lup singuratic, recunoscu Lorna râzând încet. Îmi pare rău, dar ţi‑am spus deja că nu sunt aici pentru a‑mi căuta un bărbat cu care să mă distrez în sezonul turistic. E foarte drăguţ din partea ta că te‑ai oferit să mă protejezi, dar nu sunt o creatură neajutorată, ca Dolly Featherton.. — Ai grijă de tine, Lorna, răspunse el măsurându‑i statura cu forme armonioase. Dacă eşti de gheaţă, deşertul te va topi în mod sigur. Lorna izbucni în râs, dar nu mai spuse nimic, pentru că în acel moment familia Featherton apăru în capul scărilor. Lorna o antipatizase din primul moment pe planturoasa Dolly, cu părul ei oxigenat şi buzele rujate violent, aşa că se grăbi să‑şi ia la revedere de la Rodney. Imediat ce ajunse în camera ei, aprinse lumina şi se duse direct la oglindă. Rodney avusese dreptate să insinueze că era o femeie rece. Dar asta pentru că nu‑i plăcea să flirteze şi pentru că bărbaţii pe care‑i întâlnise până atunci fuseseră departe de idealul ei. Mult prea prozaici şi lipsiţi de imaginaţie. Domnul Grant, de pildă, reflectă ea apoi continuând să studieze imaginea reflectată în oglindă, se oferise s‑o însoţească, dar era sigură că o făcuse doar din politeţe. De fapt, îi plăcea mult mai mult să stea la piscina hotelului, înconjurat de toate acele femei sofisticate. Nu era genul capabil să simtă chemarea deşertului. Lorna se pregăti apoi de culcare, dar stătu multă vreme în pat, gândindu‑se la frumuseţea nisipului pe care tatăl ei îl pictase adeseori şi despre care‑i spusese că arată ca un văl ondulat de aur, imens şi strălucitor. — E un loc fierbinte şi crud, îi mai spusese el, dar de o frumuseţe incontestabilă pentru cine are ochi să observe acest lucru. Apoi se gândi la bărbatul despre care ghicitorul îi spusese că‑l va întâlni în casa din oaza de la marginea deşertului şi un fior rece îi traversă tot spatele. Pe urmă, ca o fetiţă care se teme de întuneric, îşi trase pilota peste cap şi adormi.   Îmbrăcată toată în alb, cu o pălărie imensă de soare, Lorna părăsi a doua zi dimineaţă hotelul. Când văzu calul adus de Ahmet, arabul pe care‑l rugase s‑o ajute în această privinţă, tânăra îşi simţi inima bătându‑i în piept cu putere. — Salaam aleikum, îi spuse ea cu faţa luminată de un zâmbet cald şi plin de bună dispoziţie. Arabul se înclină uşor, cu palmele împreunate aduse la piept, şi‑i zâmbi la rândul lui. Lorna legă apoi de şaua calului sacul pregătit pentru drum, în care pusese un bidon cu cafea şi o mulţime de biscuiţi, după care încălecă agil armăsarul. — Lella, o avertiză apoi tânărul într‑o franceză stricată… Să fii atentă… — Voi fi atentă, Ahmet, răspunse Lorna râzând. Nu mă voi pierde. La prânz, voi fi aici. Spunând acestea, dădu pinteni calului, iar acesta o porni în trap uşor pe aleea străjuită de palmieri, la capătul căreia începea întinderea de nisip. Nu dură mult şi se trezi în marea nisipoasă, departe de orice urmă de civilizaţie. Emoţia care o cuprinse fu atât de mare, încât realiză imediat că nu s‑ar putea compara cu nimic. Era misterul Orientului, despre care‑i vorbise de atâtea ori tatăl ei. După un timp, se opri pentru a‑i permite calului să se odihnească, iar ea contemplă în continuare, extaziată, nisipul strălucitor. Grădina de aur a lui Allah, îşi spuse ea, amintindu‑şi vorbele părintelui său, unde călătorii îşi puteau găsi liniştea sufletească sau… îşi puteau împlini destinul… În ceea ce o privea, sperase că acest drum prin deşert o va ajuta să dea un nou sens vieţii sale. Un vis de demult devenise realitate, chiar dacă îi fusese dat să ajungă singură aici. Peste câteva minute îşi reluă drumul şi în scurt timp văzu la orizont pâlcurile de palmieri ai celei mai apropiate aşezări: Oaza Fadnei. În mai puţin de o jumătate de oră, calul începu să urce fără niciun fel de efort colina de piatră, până când valurile de nisip dispărură cu totul din peisaj. Cum aerul era mult mai răcoros aici, Lorna îşi dădu pălăria pe spate, lăsându‑şi părul mătăsos în bătaia uşoară a vântului. Mmm, îşi spuse ea, ce binecuvântare după drumul făcut tot timpul cu soarele arzător deasupra capului. Ajunsă lângă căsuţa în care locuise şi pictase tatăl ei ani în şir, Lorna avu impresia că se prăbuşeşte de emoţie. Apoi, realiză că locuinţa, aflată acum în ruină, avea pereţii plini de plante agăţătoare, aşa cum îi spusese ghicitorul. Gândul acesta o făcu să simtă un fior rece pe şira spinării. Refuză însă să se mai gândească la ce‑i prezisese arabul şi începu să cerceteze locul cu atenţie. Apoi, descălecă şi intră înăuntru. Încăperea era complet devastată, dar lângă uşă găsi o floare albă, asemenea celor pictate de tatăl ei. O rupse cu grijă şi o vârî în buzunarul cămăşii largi de bumbac. Pe urmă, ieşi din nou afară, dar realiză cu groază că armăsarul dispăruse. Obişnuită cu calul pe care‑l avusese la Paris, care nu se îndepărta niciodată de ea, uitase cu totul că avea de‑a face cu un cal arab care ţinea mai mult ca orice la libertatea lui. Disperată, Lorna se aşeză pe iarba crescută din abundenţă în jurul casei şi se întrebă cum se va întoarce la hotel. Desigur, ar fi fost o prostie să se aventureze pe jos atâta drum prin soare, deşi astrul se îndrepta acum spre apus. Nu‑i rămânea decât să aştepte căderea serii. După o vreme însă, îşi dădu seama că de fapt, nu era singură în oază. Gândul acesta o făcu să înlemnească vreo câteva momente, dar pe urmă sări în picioare ca arsă. Când dădu cu ochii de bărbatul care se apropia de ea cu paşi lenţi şi insinuanţi, Lorna simţi că‑şi pierde minţile de frică. — Ce vrei? bâigui ea. O pereche de ochi negri şi pofticioşi se înfipseră atunci în ochii ei şi Lorna se dădu înapoi, îngrozită. Apoi încercă să fugă, dar o mână lungă şi neagră o prinse de păr, după care o înfăşură strâns într‑un fel de manta care fusese odată albă şi o azvârli pe un umăr. Lorna începu să ţipe, dar arabul îşi continuă drumul ţinând‑o strâns de picioare, până când ajunseră de partea cealaltă a colinei, unde îl aştepta un cal negru, care fornăi uşor la vederea lui, bătând nisipul cu copitele. Arabul o trânti pe spatele armăsarului, iar acesta se ridică nemulţumit, în două picioare. Bărbatul însă puse o mână pe ea şi o apăsă cu putere, pentru a o menţine în locul în care o aşezase. Pe urmă, trase calul de căpăstru şi porni agale spre deşert. Inima Lornei începu să bată cu şi mai mare putere, mai ales că era înfăşurată atât de strâns în haina arăbească, încât abia mai putea să respire. Rodney avusese dreptate când îi spusese că era periculos să plece singură în deşert, îşi spuse ea, îndurerată. De ce nu‑l ascultase? Dar unde o ducea bruta aceea? După un timp, arabul opri calul să se odihnească, iar el bău nişte apă din plosca legată de şa. Lornei nu‑i oferi niciun strop. Fata făcu o mişcare uşoară din cap, care‑i descoperi ceva mai mult capul învelit în gluga oribilei mantale şi astfel putu să arunce o privire în jurul ei. Erau înconjuraţi de deşert din toate părţile. O mare de linişte apăsătoare şi de nisip fierbinte. Tot ceea ce‑i mai rămăsese, era să se roage să se producă o minune şi s‑o scape cineva din acel coşmar. Armăsarul începu să fornăie din nou, agitat, şi arabul îşi trânti braţul peste trupul Lornei. Întrebându‑se dacă animalul simţise cumva vreun pericol, Lorna făcu un efort şi‑şi înălţă capul uşor, uitându‑se curioasă în depărtare. O ceată de bărbaţi călare se îndrepta spre ei, zvârlind în lături nisipul, ca într‑un vis ciudat. Arabul sări în şa şi, după ce o acoperi pe Lorna cu mantaua lui urât mirositoare, dădu pinteni calului, care începu să alerge într‑un ritm înspăimântător, spre direcţia opusă grupului de călăreţi. Bestia se teme deci de ei, îşi spuse Lorna, întrebându‑se în acelaşi timp de ce. Mişcându‑şi capul încet şi în mod repetat, reuşi să îndepărteze fâşia de bumbac care‑i acoperea ochii şi observă că unul dintre călăreţi gonea în fruntea celorlalţi, ţinând ceva într‑o mână, pe care o flutura cu putere. Bărbatul era îmbrăcat tot în negru, iar gura îi era acoperită cu o eşarfă de aceeaşi culoare. Apoi, deodată, omul de lângă ea scoase un icnet înăbuşit, după care se prăbuşi în nisip. Nu dură mult şi calul se lăsă moale, în genunchi, iar Lorna alunecă lângă el. În clipa următoare, cineva o luă ca pe o păpuşă de cârpă şi o aruncă pe spinarea altui cal. Liderul grupului se apropie de calul rănit şi, după ce‑i cercetă picioarele cu atenţie, îi vorbi cu o voce caldă şi îndurerată. Cum îşi dăduse jos eşarfa, Lorna putu să‑i vadă acum faţa şi un fior de spaimă îi traversă trupul. Nu mai văzuse niciodată până atunci trăsături atât de dure şi de autoritare. Buzele i se subţiară foarte mult, din cauza expresiei îndârjite, iar sprâncenele negre şi arcuite aproape se împreunaseră cu părul negru ca abanosul, pe care‑l purta dat peste cap. Urmă un moment de care Lorna fu sigură că‑şi va aminti toată viaţa: arabul întinse mâna în care ţinea un pistol şi împuşcă armăsarul. Pe urmă, veni ţintă spre ea şi‑i descoperi capul în întregime. Lorna inspiră adânc, după care îi spuse în franceză, privindu‑l cu recunoştinţă: — Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule… Bărbatul însă păru să nu‑i ia în seamă vorbele, pentru că în acel moment întoarse cu piciorul trupul arabului căzut în nisip. — M‑a răpit… pentru… bani, cred, continuă Lorna cu timiditate. — Pentru bani, zici? întrebă arabul în timp ce‑i analiză cu atenţie faţa şi părul. Nu s‑a mulţumit cu faptul că a furat un armăsar de rasă pură… A vrut şi o fetiţă… Calul e al meu… Oh, Allah, nu m‑am gândit că o să primesc un bonus pentru că l‑am găsit, adăugă el dezvelindu‑şi dinţii albi într‑un zâmbet extrem de larg. Expresia feţei lui însă rămase la fel de dură ca înainte. — Numele meu e Kasim ben Hussayn, continuă arabul. Pot să ştiu numele tău? o întrebă el apoi, prinzându‑i bărbia între două degete. Lorna se retrase imediat, instinctiv. — Mă numesc Lorna Morel, răspunse ea cu un ton de gheaţă. V‑aş fi extrem de recunoscătoare dacă unul dintre oamenii dumneavoastră m‑ar duce la hotelul Ras Jusuf, din Yraa, unde sunt cazată. Voi plăti foarte bine acest ajutor — Da? spuse arabul, cu ochii sclipind. Şi cât estimezi că merită cineva care a scăpat o fată neroadă din ghearele unui hoţ de cai? Un pumn de franci? Lorna îi admiră franceza impecabilă, observându‑i în acelaşi timp gesturile largi care o amuzaseră de multe ori la prietenii francezi ai tatălui ei, în timpul petrecut la Paris. — Sunt obosită şi însetată, domnule, replică Lorna dându‑şi la o parte părul căzut pe frunte. Mă poate conduce cineva la hotel? — Poate ar trebui mai întâi să‑mi mulţumeşti mie că te‑am salvat, nu crezi? — Păi, v‑am spus deja că vă sunt recunoscătoare. — Mă crezi cumva un ofiţer francez din patrulele deşertului, sau ce? Arăt ca un francez, domnişoară? Arăţi ca un diavol arogant, ar fi vrut să‑i spună, dar mai putu să rostească doar atât: — Aş vrea să beau puţină apă. Bărbatul comandă ceva unuia dintre călăreţi, care descălecă şi, după ce căută în sacul legat de şaua armăsarului căzut, se apropie de ea şi‑i întinse un bidonaş plin cu apă. Cum era încă înfăşurată în mantaua în care o înfăşurase hoţul de cai, Lorna făcu un gest de neputinţă. Astfel, conducătorul ciudatului grup se apropie de ea şi, după ce o eliberă şi o ajută să se aşeze pe cal într‑o poziţie confortabilă, îi spuse cu duritatea cu care te adresezi unui copil neascultător: — Haide, bea. Avem de făcut o cale lungă. — Nu e nevoie să mă conduceţi cu toţii, replică Lorna după ce bău cu poftă din apa care‑i fusese dată spre păstrare. Un singur om care să‑mi arate drumul spre hotel, e destul. — Ce hotel? o întrebă liderul grupului. Nu mergem la Yraa. Ne întoarcem în tabăra mea. Lorna îl privi de parcă nu i‑ar fi venit să‑şi creadă urechilor, dar bărbatul sărise deja pe calul lui, cu mantia fluturându‑i ca nişte aripi negre. Lorna prinse căpăstrul calului şi‑l strânse cu putere. Dumnezeule! Ce se va întâmpla cu ea? Bărbatul acela nu era oricine, se vedea cu ochiul liber, se gândi ea în continuare… Era obişnuit să comande şi toată lumea să i se supună. Dar nu s‑a născut încă bărbatul care să o facă să joace după cum vrea el. În clipa următoare, Lorna îşi înfipse călcâiele în coasta calului şi acesta începu să galopeze ca nebunul. Asta îl va învăţa minte pe diavolul cu ochi de culoarea nisipului, îşi spuse ea, după care se aplecă peste coama calului care o zbughi înainte, ca vântul.

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason 1.                                         …şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge. Te sărut, Susan. I Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei. John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost. Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline. Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede. Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor. Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune. Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf. Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă. Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală. Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine. Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene. Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi. Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite. Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard. Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic. Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John. La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm. Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute. La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii. Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John. Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi… Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele. Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui. Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal. Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise. Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele. Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor. Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă, Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că… Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor. — Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat. Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia. — Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri. — Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul. Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef. Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris. Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei. La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei. Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant. Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei. Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă. — Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba? Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei. — Ştii doar, de câte ori te privesc… Vera îl întrerupse, ridicând mâna. — Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau… — Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti. Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale. — Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani? Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum… Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze. — Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard. — Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim… — Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard. — Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea. Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut? Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John? Bernhard clătină din cap. — Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline. Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera. Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John. — Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta? Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea. — Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa? Vera spera din tot sufletul că nu pălise. — Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta? — Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra, Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit. — Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme. Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important. — Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?     [1] formă de organizare economică datând din evul mediu (n.t.) [2] Celebră societate de asigurări londoneză.    

Soaptele noptii de Judith McNaught  Capitolul 1 O urmărea deja de trei zile, studiind-o. Aşteptând. Îi cunoştea de-acum obiceiurile, programul. Ştia la ce oră se scula dimineaţa şi la ce oră se culca seara. Ştia că noaptea citea în pat, sprijinită în perne. Ştia titlul cărţii pe care o citea şi că o punea cu faţa în jos, pe noptieră, înainte de a stinge veioza. Ştia că părul ei des, blond era natural, iar culoarea aceea uluitoare, albastru-violet a ochilor, nu era rezultatul lentilelor de contact pe care le purta. Ştia că îşi cumpăra fardurile de la farmacie şi că îi trebuiau exact douăzeci şi cinci de minute ca să se pregătească să plece la muncă, dimineaţa. În mod clar, o interesa mai mult să fie curată şi îngrijită decât să-şi scoată în evidenţă atuurile fizice. Pe el, totuşi, îl interesau mai mult considerabilele ei atuuri fizice. Dar nu acum şi nu pentru motivele „obişnuite”. La început avusese foarte mare grijă să nu o scape din vedere, asigurându-se totodată să nu fie văzut de ea, dar precauţiile lui veneau mai mult dintr-un obicei decât din necesitate. Cu o populaţie de 150.000 de locuitori dintre care 15.000 erau studenţi, micuţul orăşel Bell Harbor de pe coasta estică a Floridei era suficient de mare, pentru ca un străin să se poată mişca neobservat printre oameni, dar nu atât de mare, încât să îşi piardă din vedere prada, într-o îmbârligătură de autostrăzi şi şosele rapide, metropolitane. Astăzi o urmărise în drum spre parcul oraşului, unde îşi petrecuse după-amiaza înmiresmată dar răcoroasă de februarie, înconjurat de adulţi veseli care beau bere şi de copii zgomotoşi, care veniseră acolo pentru picnicul şi petrecerile organizate de Ziua Preşedintelui. Nu-i plăceau copiii în jurul lui, mai ales copiii cu mâini lipicioase şi feţe pătate, care treceau peşte picioarele lui în timp ce se alergau unii pe alţii. Îi strigau „Hei, domnule!” şi-l rugau să le arunce înapoi mingiile de baseball. Cât despre părinţii lor, atenţia acestora se îndreptase atât de des asupra lui, încât părăsise câteva bănci confortabile, fiind forţat acum să-şi găsească adăpost şi anonimat sub un copac cu un trunchi aspru, de care era neplăcut să se sprijine şi cu rădăcini groase, noduroase, care făceau imposibilă aşezarea pe jos. Totul începea să-l enerveze şi ştia că răbdarea lui ajunsese la sfârşit. Ca şi pânda şi aşteptarea. Ca să-şi mai domolească enervarea, începu să se gândească la planurile lui pentru ea, în timp ce îşi urmărea atent prada. În clipa aceea, Sloan cobora tocmai dintr-un copac uriaş, din care încercase să recupereze un zmeu care arăta ca un vultur negru, cu aripile întinse stropite cu galben strălucitor. La baza copacului, un grup de copii între cinci şi şase ani scoteau strigăte de felicitare. În spatele lor stătea un grup de adolescenţi, cu toţii băieţi. Copiii mici erau interesaţi să-şi capete zmeul înapoi; adolescenţii erau interesaţi de picioarele frumos formate, bronzate, ale lui Sloan Reynolds, în timp ce apăreau încet dintre ramurile groase ale copacului. Băieţii îşi dădeau coate, holbându-se la ea, iar el înţelegea motivul acestei minore enigme masculine: dacă ar fi fost vorba de o fată de douăzeci de ani, aceste picioare ar fi fost remarcabile, dar pentru o poliţistă de treizeci de ani, erau un fenomen. De obicei el era atras de femeile înalte, voluptoase, dar Sloan nu avea nici măcar un metru şaizeci, sâni frumoşi şi un trup zvelt, graţios, atrăgător, deşi departe de a fi voluptuos. Nu era ea candidata ideală pentru un concurs de fotomodele, dar în şortul kaki şi bluza tricotată de un alb strălucitor, cu părul acela blond prins la spate într-o coadă de cal, avea un aer atât de proaspăt şi de firesc, încât îl atrăgea, pe moment. Un strigăt dinspre terenul de basebal îi făcu pe doi dintre băieţii mai mari să-şi întoarcă privirile în direcţia lui, obligându-l să-şi ducă la gură paharul de hârtie cu oranjadă ca să-şi ascundă faţa, dar gestul era mai mult automat decât necesar. Ea nu îl observase în ultimele trei zile de când o urmărea din alei şi de după intrări, aşa încât nu ar fi găsit nimic sinistru la un bărbat singur, într-un parc ticsit cu cetăţeni cuminţi care se bucurau de mâncarea gratuită şi de spectacole, chiar dacă l-ar fi observat. De fapt, îşi spuse râzând în sinea lui, era incredibil de stupid de nechibzuită când se afla în afara serviciului. Nu se uitase peste umăr când îi auzise paşii, într-una din seri; nici măcar nu-şi încuiase maşina după ce o parcase. Ca majoritatea poliţiştilor din oraşele mici, avea un fals sentiment de siguranţă în propriul ei orăşel, o invulnerabilitate conferită de insignă şi de pistolul pe care-l purta şi de secretele cetăţenilor, tocite şi atât de bine ştiute de ea. Totuşi, ea nu avea secrete pentru el. În mai puţin de şaptezeci şi două de ore aflase toate datele vitale despre ea, vârsta, înălţimea, numărul carnetului de conducere, situaţia conturilor din bancă, venitul anual, adresa de acasă – genul de informaţii pe care le obţineai uşor pe internet, dacă ştiai unde să cauţi. Avea în buzunar o fotografie a ei, dar toate aceste informaţii combinate erau minore în comparaţie cu ceea ce ştia acum. Mai luă o gură de oranjadă călâie, luptând cu un nou impuls de nerăbdare. Uneori era atât de directă, de impecabilă şi de previzibilă încât îl amuza; alteori era neaşteptat de impulsivă, ceea ce o făcea imprevizibilă, iar imprevizibilul făcea lucrurile riscante, periculoase pentru el. Aşa încât continuă să aştepte şi să urmărească. În ultimele trei zile strânsese toate acele părticele şi piese misterioase care în mod normal îţi construiesc imaginea totală a unei femei, dar în cazul lui Sloan Reynolds imaginea era încă înceţoşată, complexă, confuză. Strângând zmeul în mâna stângă, Sloan coborî cu grijă spre cea mai de jos ramură; apoi sări jos şi înmână zmeul proprietarului, în uralele şi aplauzele pline de încântare ale mânuţelor micuţe. — Mulţumesc, Sloan!, spuse Kenny Landry roşind de plăcere şi de admiraţie, în timp ce-şi lua zmeul înapoi. Lui Kenny îi lipseau cei doi dinţi din faţă, făcându-l uşor sâsâit, două detalii care o înduioşau teribil pe Sloan, care fusese colegă de liceu cu mama lui. — Lui mami i-a fost groază să nu păţeşti ceva, dar eu puteam paria că ţie nu ţi-e niciodată frică. De fapt lui Sloan îi fusese cumplit de frică în timp ce cobora printre crengile stufoase care-i agăţau şortul, arătându-i prea mult din picioare. — Fiecare se teme de câte ceva, îi spuse Sloan reprimându-şi pornirea imperioasă de a-l îmbrăţişa, riscând astfel să-l facă să se jeneze cu această manifestare publică a afecţiunii. Se mulţumi să-i ciufulească doar părul castaniu. — Eu am căzut o dată dintr-un copac! mărturisi o fetiţă într-un şort roz şi un maieu roz cu alb, zgâindu-se la Sloan cu smerită admiraţie. Şi m-am rănit la umăr, adăugă Emma cu timiditate. Avea un păr roşu, creţ, tuns scurt, pistrui pe năsuc şi o păpuşă jerpelită în mâini. Butch Ingerstroll era singurul copil care refuza să fie impresionat. — Se presupune că fetele ar trebui să se joace cu păpuşile. Băieţii se caţără în copaci, o informă el pe Emma. — Învăţătoarea mea zice că Sloan este o adevărată eroină, declară ea strângând şi mai tare păpuşa jerpelită, ca şi cum gestul i-ar fi dat curaj să vorbească. Îşi ridică ochii spre Sloan şi izbucni: — Învăţătoarea mea zice că ţi-ai riscat viaţa ca să-l salvezi pe băieţelul care a căzut în puţ. — Învăţătoarea ta este foarte amabilă, spuse Sloan ridicând de jos sfoara zmeului şi începând să o înfăşoare pe degete. Şi mama Emmei fusese colegă de clasă cu Sloan şi în timp ce se uita când la Kenny, când la Emma, Sloan nu se putea decide care dintre ei era mai adorabil. Mersese la şcoală cu părinţii celor mai mulţi dintre copiii aceştia şi în timp ce zâmbea spre cercul feţişoarelor fascinate, îndreptate spre ea, vedea asemănările uluitoare cu fostele ei colege. Înconjurată de copiii fostelor ei colege de clasă, Sloan simţi o dorinţă teribilă de a avea un copil al ei. În ultimul an această dorinţă de a avea un copil al ei, un băieţel sau o fetiţă, pe care să-l strângă în braţe şi să-l iubească şi să-l ducă la şcoală, devenise aproape o nevoie care câştiga în intensitate cu o viteză şi cu o forţă alarmante. Îşi dorea o micuţă Emma sau un micuţ Kenny pe care să-l ocrotească, să-l iubească şi să-l înveţe. Din nefericire însă, dorinţa ei de a-şi lega viaţa de a unui bărbat nu crescuse câtuşi de puţin. De fapt, chiar dimpotrivă. Ceilalţi copii se holbau la Sloan cu nedisimulată veneraţie, dar Butch Ingersoll era hotărât să nu se lase impresionat. Tatăl şi bunicul lui fuseseră stelele fotbalului, în liceu. La şase ani, Butch nu avea doar constituţia lor solidă, moştenindu-le şi bărbia pătrată şi fanfaronada macho. Bunicul lui era şeful poliţiei şi şeful lui Sloan. Butch îşi împinse bărbia în faţă, amintindu-i lui Sloan de Şeful Ingersoll. — Bunicul zice că orice poliţist l-ar fi putut salva pe copilul acela, doar că cei de la televiziune au făcut mare tam-tam pentru că eşti femeie-poliţist. În urmă cu o săptămână, Sloan pornise în căutarea unui copilaş dat dispărut şi sfârşise coborând într-un puţ ca să-l salveze. Televiziunea locală culesese povestea copilului dispărut, iar apoi media din Florida culesese povestea acţiunii de salvare. La trei ore după ce coborâse în puţ şi după ce petrecuse momentele cele mai terifiante din viaţa ei, Sloan ieşise afară ca „eroină”. Murdară şi epuizată, Sloan fusese ovaţionată cu urale asurzitoare de către cetăţenii din Bell Harbor, care se adunaseră să se roage pentru siguranţa copilului şi cu strigătele reporterilor care se adunaseră să se roage pentru o ştire suficient de interesantă ca să le asigure rating-ul. După o săptămână, notorietatea şi vâlva începuseră în sfârşit să se mai domolească, dar nu suficient de repede pentru Sloan. Ea găsea rolul de star media şi de erou local nu doar comic de nepotrivit ci şi deconcertant. Într-o parte a spectrului, nu avea voie să-i dezamăgească pe cetăţenii din Bell Harbor, care o priveau acum ca pe o eroină, un ideal, un model pentru femei. Pe de altă parte, trebuia să se descurce cu căpitanul Ingersoll, bunicul de cincizeci şi cinci de ani al lui Butch, misogin înveterat, care privea fapta involuntar eroică a lui Sloan ca pe o „ostentaţie deliberată” şi prezenţa ei în forţele poliţiei sale, ca pe un afront adus demnităţii lui, ca pe o provocare a autorităţii lui, o greutate pe care era obligat să o poarte până când va putea găsi o cale să se descotorosească de ea. Cea mai bună prietenă a lui Sloan, Sara Gibbon, sosi la locul evenimentelor exact când Sloan terminase de înfăşurat sfoara zmeului într-un mosorel pe care i-l oferi cu un zâmbet lui Kenny. — Am auzit aplauze şi ovaţii, spuse Sara uitându-se la Sloan, apoi la micul grup de copii şi apoi la zmeul-şoim cu aripa galbenă la vârf, frântă. Kenny, ce s-a întâmplat cu zmeul tău?, întrebă Sara zâmbindu-i şi făcându-l să se lumineze tot. Sara avea acest efect asupra bărbaţilor de orice vârstă. Cu părul ei acaju, strălucitor, tuns scurt, cu ochii verzi, strălucitori şi cu trăsăturile ei fine, Sara îi putea opri pe bărbaţi din drumul lor cu o singură privire. — S-a agăţat în copac. — Da, dar Sloan l-a luat de acolo, îl întrerupse Emma aprinsă, îndreptând un degeţel durduliu spre vârful copacului. — S-a căţărat până sus de tot, îi luă Kenny vorba din gură şi nu i-a fost deloc frică, pentru că este curajoasă. Sloan simţi, ca o viitoare-cândva-mamă, că trebuia să corecteze această impresie, în faţa copiilor. — Să fi curajos nu înseamnă că nu ţi-e niciodată frică. Să fi curajos înseamnă că deşi îţi este frică, faci totuşi ceea ce trebuie să faci. De exemplu, spuse ea zâmbindu-i micului grup, voi sunteţi curajoşi când spuneţi adevărul, chiar dacă vă este frică să nu daţi cumva de necaz. Asta înseamnă să fii cu adevărat, cu adevărat, curajos. Sosirea la faţa locului a lui Clarence Clovnul, cu un mănunchi de baloane uriaşe, îi făcu pe toţi copiii să se întoarcă la unison şi câţiva dintre ei se îndepărtară pe loc, lăsându-i în urmă doar pe Kenny, pe Emma şi pe Butch. — Mulţumesc că mi-ai dat jos zmeul, spuse Kenny zâmbind din nou cu zâmbetul lui irezistibil, cu doi dinţi lipsă. — Cu plăcere, spuse Sloan înfrângându-şi imposibilul impuls de a-l lua şi a-l strânge în braţe – cu maieul lui pătat, cu faţa lipicioasă, cu tot. După care cei trei copii se întoarseră şi se îndepărtară, comentând cu glas tare gradul real de curaj al lui Sloan. — Miss Memullin a avut dreptate. Sloan este o adevărată eroină în viaţă, declară Emma. — Este cu adevărat foarte curajoasă, stabili Kenny. Butch Ingersoll se simţi obligat să califice şi să limiteze complimentul. — Este curajoasă pentru o fată, declară el expediind subiectul, amintindu-i şi mai mult unei Sloan amuzate, de Şeful Ingersoll. În mod ciudat, micuţa, timida Emma a fost cea care a sesizat insulta. — Fetele sunt la fel de curajoase ca şi băieţii. — Nu sunt! Ea nici n-ar fi trebuit măcar să se facă poliţist. Asta e o meserie pentru bărbaţi. De aceea li se şi zice poliţişti. Emma se simţi cumplit de jignită de această ultimă insultă la adresa eroinei ei şi declară cu voce ascuţită: — Mama mea spune că Sloan Reynolds ar trebui să fie poliţist şef! — Ah, da? ripostă Butch Ingersoll. Ei bine, bunicul meu este poliţist şef şi spune despre ea că este o adevărată pacoste! Bunicul meu spune că ar trebui să se mărite şi să facă copii. Pentru asta sunt făcute fetele! Emma deschise gura să protesteze, dar nu-i trecu nimic prin cap. — Te urăsc, Butch Ingersoll, strigă ea în schimb şi o luă la fugă, strângându-şi păpuşa, o feministă în faşă, cu lacrimi în ochi. — Nu ar fi trebuit să spui asta. Ai făcut-o să plângă, îl atenţionă Kenny. — Cui îi pasă?, spuse Butch, un închistat în faşă, cu aceeaşi mentalitate ca a bunicului său. — Dacă mâine o să fi drăguţ de tot cu ea, poate că o să te ierte pentru ce ai spus, decise Kenny Un politician în faşă, ca şi tatăl lui.   Capitolul 2 Când copiii se îndepărtaseră suficient, Sloan se întoarse spre Sara şi spuse cu un zâmbet ciudat: — Până mai adineauri nu reuşisem să decid dacă vreau să am un băieţel sau o fetiţă. Acum ştiu. În mod categoric, vreau o fetiţă. — Ca şi cum ai avea de ales, glumi Sara, obişnuită cu această topică a conversaţiei, care devenise tot mai frecvenţă. Şi în timp ce încerci să te decizi asupra sexului copilului tău încă neconceput, îţi pot sugera să te străduieşti ceva mai mult pentru găsirea unui eventual tată şi soţ? Sara ieşea constant şi de câte ori ieşea cu cineva nou – ceea ce se întâmpla frecvent, se interesa în mod sistematic de prietenii acestuia, cu intenţia precisă de a găsi pe cineva potrivit pentru Sloan. De îndată ce selecta o posibilă partidă, începea campania de a i-o prezenta lui Sloan. Şi indiferent de numărul mare al încercărilor ei eşuate de peţire, nu renunţa niciodată să încerce, pentru că efectiv nu putea înţelege cum era posibil ca Sloan să prefere o seară singură, acasă, uneia în compania unui bărbat rezonabil de atrăgător, indiferent cât de puţine ar fi avut ei în comun. — Pe cine ai în cap de data asta? întrebă îngrijorată Sloan, în timp ce traversau parcul spre corturile şi chioşcurile montate de întreprinzătorii locali. — Există un chip nou chiar acolo, spuse Sara arătând cu capul spre un bărbat înalt, în pantaloni cafenii şi o jachetă galben pal, care, sprijinit de un copac, privea copiii adunaţi în jurul lui Clarence Clovnul, care tocmai transforma cu repeziciune două baloane roşii în doi elani roşii, cu coarne. Faţa umbrită era în profil şi bărbatul sorbea dintr-un pahar mare, din carton. Sloan îl observase ceva mai devreme, privind-o când vorbea cu copiii după recuperarea zmeului, dar de vreme ce acum urmărea acelaşi grup, presupuse că era un tată desemnat să se ocupe de progenitura lui. — Este deja tatăl cuiva, spuse ea. — De ce spui asta? — Pentru că de o jumătate de oră se uită la acelaşi grup de copii. Sara nu era dispusă să renunţe. — Doar pentru că se uită la copii, nu înseamnă că unul dintre ei este al lui. — Atunci de ce crezi că-i urmăreşte? — Păi, ar putea să fie… — Un pervers? sugeră Sloan sec. Ca şi cum ar fi simţit că se vorbea despre el, bărbatul îşi aruncă paharul de carton în coşul de gunoi de lângă pom şi se îndepărtă în direcţia unde cea mai nouă achiziţie a serviciului de pompieri strânsese o considerabilă mulţime de privitori. Sara se uită la ceas. — Ai noroc. Oricum, azi nu am timp de peţit. Mai am încă trei ore de serviciu, în cortul nostru. Era vorba de cortul având ca temă designul de interior, în care Sara distribuia broşuri însoţite de sfaturi gratuite. — Niciun mascul rezonabil de atractiv nu s-a oprit să ia o broşură, până la ora asta. — Doar ciurucuri, glumi Sloan. — Ai dreptate, conveni solemn Sara în timp ce înaintau pe alee. Oricum, am decis să închid cortul pentru un sfert de oră, în cazul în care vrei să mănânci ceva. Sloan se uită la ceas. — Peste cinci minute sunt programată să preiau cortul nostru, pentru o oră. O să trebuiască să aştept să ies din tură ca să mănânc ceva. — În regulă, dar stai departe de chili, cu orice preţ! Aseară a fost un fel de întrecere cine face cel mai iute chili şi Pete Salinas a câştigat concursul. Se pare că el face cel mai iute chili din toată Florida iar oameni în toată firea se înghesuie să încerce să-l mănânce, deşi este făcut din jumătate ardei jalapeno şi jumătate fasole boabe. Ăştia-s bărbaţii. A dovedi că pot mânca chili iute este în mod categoric o chestiune bărbătească, explică Sara cu încrederea femeii care a cercetat cu atenţie şi plăcere subiectul simţindu-se expertă în materie de bărbaţi. În ciuda calificării Sarei, Sloan avea dubii privind concluzia trasă. — Poate că chili ăsta nu este chiar atât de iute pe cât crezi tu. — Ah, ba da, este. De fapt, nu este doar iute, este letal. Shirley Morrison de la cortul de prim ajutor mi-a spus că în ultima oră au tot venit la ea victimele chiliului lui Pete, plângându-se de toată gama, de la dureri de burtă, la crampe şi la diaree. Cortul poliţiei era amplasat în partea de nord a parcului, imediat lângă lotul de parcare, iar cortul Sarei se afla la vreo treizeci de metri distanţă. Sloan voia tocmai să comenteze ceva pe tema aceasta, când maşina de poliţie a căpitanului Ingersoll se opri scurt în apropierea cortului. Ingersoll îşi extrase trupul greoi de pe bancheta din faţă şi trânti portiera, apoi se îndreptă spre cortul lor, conversă scurt cu locotenentul Caruso şi începu să scruteze zona, cu faţa încruntată. — Dacă aş şti să citesc chipurile oamenilor, aş zice că după mine se uită, spuse Sloan oftând. — Parcă ziceai că mai ai cinci minute până îţi începe schimbul. — Da, dar asta nu contează… Sara, izbucni ea, uite cine aşteaptă în faţa cortului tău! Doamna Peale, cu câte o pisică sub fiecare braţ. Doamna Cliffors Harrison Peale III era văduva unuia dintre cetăţenii fondatori ai orăşelului Bell Harbor şi unul dintre cei mai bogaţi locuitori. — Este un client cu un potenţial fantastic, aşteptând sfaturile tale excelente. Deşi este capricioasă. Şi foarte pretenţioasă. — Din fericire, eu sunt foarte răbdătoare şi foarte flexibilă, spuse Sara şi Sloan râse când Sara o rupse la fugă, la stânga, spre cortul ei. Sloan îşi netezi părul în coada de cal, verifică să se asigure că bluza albă, tricotată, era bine vârâtă în cureaua şortului ei kaki şi o luă la dreapta, spre cortul secţiei de poliţie.