Recent Posts
Coboram ultima colină a muntelui Canigou şi, deşi ...
Carmen este o nuvelă realistă de Prosper Mérimée, ...
CAPITOLUL I.
Locotenen...
Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un ung...
Ir62a apasă pe sonerie gategoric şi totuşi cu înfr...
Aceasta poveste este rodul ficţiunii, şi nu are ni...
Alarmă la castel
...
O poveste adevărată despre senzualitate, seducție,...
CAPITOLUL ÎNTÂI
Decăderea Casei Manchester
...
- 0Threads
- 0Posts
Posts
Prolog.
Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă.
Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen?
îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme.
Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen.
„Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul.
Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat.
Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el.
E un exploatator, un oportunist...
De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului.
Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest.
Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată.
Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel.
Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator?
Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen.
Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează.
Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală.
Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink.
Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici.
Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei.
Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs.
Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit.
E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie.
Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări.
Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică.
Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată.
Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen?
Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se.
Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen.
Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent.
Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare.
Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă.
Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect.
Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries.
Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat.
Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.
***
Jack Fagen tocmai se instalase în fotoliu cu un pahar de whisky şi telecomanda televizorului alături, cînd lumina sistemului de alarmă începu să clipească.
Nu se poate, mormăi el, ridicîndu-şi privirea în sus. E pentru a treia oară în seara asta. Oare pisica asta afurisită nu poate să se ducă şi-n grădina altuia? Fluffy, pisica persană a vecinilor, considera grădina drept terenul ei personal de vînătoare, lucru pe care Jack Îl descoperise abia după ce îşi instalase majoritatea minusculelor detectoare de mişcare şi alte aparate de supraveghere de-a lungul zidului împrejmuitor.
În ziua aceea modificase toate acele detectoare de mare precizie pentru ca acestea să ignore intruşii de dimensiunea lui Fluffy.
Fusese o muncă istovitoare care îl indispusese foarte mult. Starea lui de spirit nu se îmbunătăţi deloc cînd îşi dădu seama că omisese cîteva detectoare. Iar cînd Fluffy izbuti să le declanşeze în primul sfert de oră al meciului, Jack se înfurie de-a binelea.
Nu era drept. Toată, ziua aşteptase cu nerăbdare să se delecteze cu una din cele mai mari plăceri pe care Statele Unite le ofereau unui bărbat - fotbalul de luni seara. Dar, graţie lui Fluffy, nu putuse să urmărească nici măcar cinci minute consecutive din meci. Pentru o fracţiune de secundă se gîndi să ignore acea a treia alarmă. Dar toţi anii de şcoală catolică şi disciplină militară făcuseră din onoare şi datorie două cuvinte de bază pentru Jack. Responsabilitatea era cel de al doilea nume al său. Din păcate. Oftînd, închise televizorul-şi puse telecomanda pe măsuţa de cafea. Vru să facă acelaşi lucru şi cu paharul, dar, după ce se gîndi mai bine, îl dădu tot pe gît dintr-o singură înghiţitură. Fluffy nu putea să facă numai ce voia, îşi spuse Jack, după care se ridică, îşi trecu degetele prin părul de un arămiu întunecat şi îşi începu itinerariul mental. Nu face zgomot, fii iute, fii deştept. Acele trei reguli simple îi salvaseră pielea mai mult decît o dată. în fond, îşi spuse el ieşind pe terasă, s-ar putea să nu fie o pisică. Exista şansa ca intrusul să fie Fluffy, dar norocul lui Jack nu ţinea cont de şanse.
Aerul nopţii adia dulce şi răcoros peste chipul lui, răvăşindu-i părul şi gîdilîndu-i barba ca o mîngîiere jucăuşă. Simţi o durere puternică în adîncul lui. Mintea îl necăjea cu imagini ale unor umeri goi, sărutări fierbinţi şi ochi calzi şi înţelegători, care promiteau mai mult decît o plăcere scurtă şi trecătoare.
„Jack, aiurezi", îşi spuse el, scuturînd din cap.
Grădina aceea afurisită plină de flori făcea ravagii cu libidoul lui. Ieşi în grădină, hotărît să aranjeze senzorii şi, probabil, şi pe Fluffy, cînd zări o formă foarte deosebită a unei pisici mişcîndu-se printre tulpinile florilor.
Jack încremeni. Înjurînd printre dinţi, îşi dădu seama că făcuse greşeala să-şi lase revolverul sus în sacul de voiaj. Ce deştept mai era. Tocmai se retrăgea spre casă, întrebîndu-se dacă avea timp, oare, să cheme poliţia şi să-şi ia arma, cînd realiză două lucruri în legătură cu intrusul. Unu, aşa-zisul spărgător era un amator, fiindcă mişcările, nu erau cele foarte precise ale unui profesionist.
Doi, era o femeie.
Escaladase zidul cu uşurinţă. Folosind iedera ca scară, Kat se căţărase repede pe zid şi sărise în partea cealaltă, făcînd doar un zgomot înăbuşit. Întregul proces nu a durat nici cinci minute.
O nimica toată, murmură ea, imitîndu-l pe Einstein.
Îşi scutură cîteva frunze de pe ea, dorindu-şi să fi avut altceva în portbagaj în afară de acel hanorac rigid mirosind a peşte, care îi acoperea bluza albă, sau să se fi schimbat într-o pereche de blugi negri şi o cămaşă de aceeaşi culoare pentru întrevederea cu Jack Fagen de după orele de program. Dar nu se îmbrăcase pentru o spargere. Această idee îi venise pe moment.
Spargerile nu erau un mod preferat al Katrinei de a-şi petrece seara. Ba chiar îi zdruncinau fiecare fibră a fiinţei ei morale. Totuşi, nu avea de ales.
Era disperată să găsească o cale de a-l ţine pe Terminator departe de sistemul ei de computere.
Îşi petrecuse după-amiaza şi o mică parte din seară cercetînd informaţiile pe care Einstein i le dăduse secretarei ei, Jenny. Citi fiecare pagină din acel dosar gros în căutarea unui motiv plauzibil pentru a nu-l angaja pe Fagen. Dar nu găsi absolut nimic. Dosarul lui oficial era excelent, chiar incredibil. După o perioadă scurtă petrecută în Departamentul Serviciilor Speciale al armatei, pentru care fusese şi decorat, se lansase în afaceri pe cont propriu. Profesional, ea nu putu decît să-i admire rezultatele. Distrusese reţele de spionaj industrial de la New York pînă la Hong Kong - mai bine decît oricine altcineva.
Lista clienţilor săi arăta ca un Who's Who al personalităţilor din industria computerelor, incluzînd chiar şi cîteva tinere Democrate, pentru care părea să fi coborît preţul serviciilor sale. Oficial, Terminator era curat ca o lacrimă. Ceea ce însemna, îşj spuse ea, că se pricepea să-şi acopere urmele mai bine decît îşi închipuise. În fond, recomandările lui Preston păruseră la fel de impresionante şi s-a văzut foarte bine ce viperă se dovedise a fi. Încrezătoare din fire, Kat învăţase pe pielea ei că trebuia să fie suspicioasă, mai ales în privinţa unor bărbaţi frumoşi cu reputaţie puţin cam dubioasă.
De aceea începuse acea misiune de spargere.
După ce trecuse de zidul vechi şi acoperit de iederă, care înconjura proprietatea, observase o totală absenţă a oricăror măsuri de siguranţă. Se uitase mai bine şi bănuielile ei se confirmaseră. Şi un copil ar fi putut escalada acel zid vechi, căci nu erau nici reflectoare, nici camere de luat vederi, nici alte dispozitive de supraveghere. De fapt, în afară de o micuţă cameră de luat vederi fixată deasupra porţii de la intrare, nu părea să existe nici o altă protecţie.
Aura lui Jack Fagen se dizolvă ca un fum în bătaia vîntului. Îşi dădu seama că fusese captivată de acel om, impresionantă de reputaţia lui legendară. Ba chiar
da, acum putea să recunoască - puţin speriată la gîndul de a-l cunoaşte.
Dar priceperea lui Fagen fusese mult prea exagerată. Nici un consultant în siguranţă care se respecta nu ar fi proiectat un sistem care să controleze o poartă solidă şi să lase neprotejate nişte ziduri uşor de escaladat. Fagen nu era bun de nimic.
Acum nu mai trebuia decît să dovedească acest lucru.
Îşi îndreptă umerii, aruncînd o privire peste grădina luxuriantă în care aterizase. Era neglijată, din păcate - se părea că îndatoririle lui Fagen nu se extindeau şi asupra împrejurimilor casei. Prin verdeaţa deasă zări luminile acesteia, ca un far singuratic în noaptea întunecată. Aici, natura părea să-şi ceară drepturile.
Florile erau răspîndite ca un covor vrăjit şi înmiresmat. Stejari bătrîni se înălţau deasupra ei, printre ale căror ramuri muşchiul spaniol cădea ca firele de păr încurcate ale unei vrăjitoare. Katrina se simţi stăpînită de nişte sentimente ciudate şi senzuale, care o străbăteau asemeni apelor unei mări întunecate şi lacome. Neliniştită, se scutură de ele.
Trase în piept aerul nopţii, ignorînd parfumul ademenitor al florilor şi concentrîndu-se asupra mirosului pătrunzător al hanoracului. Nu avea nevoie de gînduri aiurite. Vroia să aibă capul limpede cînd avea să intre pe uşa din faţă şi să-l vadă pe Jack Fagen complet uluit.
O femeie-spărgător, îşi spuse Jack, posomorît. Şi amatoare, pe deasupra! Ura amatorii. Erau de două ori mai periculoşi decît profesioniştii pentru că erau de trei ori mai proşti. Jack înaintă cu prudenţă, întrebîndu-se cum naiba să rezolve o asemenea situaţie. Dacă ar fi fost vorba de un bărbat, i s-ar fi furişat în spate şi l-ar fi doborît cu o lovitură peste umăr. Dar o femeie...Cel dintîi lucru pe care sora Barbara i-l băgase în cap fusese să nu lovească niciodată o femeie. Obiceiurile învăţate în ş’coala catolică se uitau greu.
Jack tot mai încerca să se decidă cum să procedeze, cînd femeia intrus se opri.
Îşi roti privirile în jur, dar nu în direcţia lui, după care îşi dădu pe spate gluga care îi ascundea chipul. În clipa aceea, Jack uită şi de sora Barbara şi de maniere şi chiar şi de spărgătorii amatori.
Sfîntă Fecioară, şopti el.
Lumina lunii mîngîia perfecţiunea pielii intrusei şi dădea părului ei o nuanţă de argintiu. Şi chipul acela...chipul acela putea înnebuni un bărbat.
Uluit, făcu un pas înapoi. O ramură trosni sub piciorul lui, sunîndu-i ca o împuşcătură în urechi, dar, din fericire, frumuseţea nu părea să fi auzit nimic.
Se apropie şi mai mult, vrînd să-i vadă faţa mai bine. Sau poate că vroia să vadă doar dacă era reală. Visase atît de mult o femeie ca ea, încît nu era sigur dacă şi acum visa sau nu. Părea, însă, reală. Mai înaintă puţin, ajungînd destul de aproape pentru a o atinge, destul de aproape pentru a-i simţi parfumul.
Oare ce miros o fi avînd perfecţiunea? Se întrebă el. Trase adînc aerul nopţii în piept şi simţi miros de...peşte.
Katrina dădu la o parte ramurile mari şi se îndreptă spre casa luminată, concentrîndu-se pentru a face cît mai puţin zgomot cu putinţă.
Numai că nu prea se putea concentra.
Lumea nocturnă se strîngea în jurul ei, tăcută şi plină de umbre misterioase. Animale mici mişunau pe pămînt, iar păsările scoteau sunete plîngăreţe în depărtare. Sentimentele exotice şi senzuale pe care le simţise mai devreme reveniră în forţă, atingînd ceva profund şi sălbatic în adîncul inimii ei, ceva primitiv^ Frunzele pe care le atingea în trecere o mîngîiau cu intimitatea unui amant. Îi era ciudat de cald şi se simţea teribil de dezorientată - de parcă o străină s-ar fi strecurat pe sub pielea ei.
Aerul era greu de miresmele caprifoiului şi liliacului. Vrăjită, îşi dădu pe spate gluga mirosind a peşte a hanoracului şi trase adînc în piept aerul dulce al nopjii. O străbătu asemeni unui tonifiant, făcînd fiecare fibră a trupului ei să se simtă vitală şi plină de viată. Pasiuni neliniştite se agitau înăuntrul ei, ca un animal ţinut prea mult în cuşcă...
O ramură trosni. Vechile gînduri şi sentimente se întoarseră iute, lăsînd-o dezorientată şi dezamăgită. Nu stătu să se gîndească la sentimente.
Nu avea timp. Ceva o urmărea, ceva suficient de mare pentru a zdrobi o ramură destul de groasă. Ceva...sau cineva.
„Drace, probabil că am fost văzută." Abătută, îşi dădu seama că sistemul de alarmă al lui Jack Fagen funcţiona, de fapt, foarte bine. Planul îi fusese dat peste cap serios de tot. Văzu prea tîrziu în ce postură ridicolă o pusese ideea ei.
Avea să pară o idioată, dacă nu...
Se opri, prefăcîndu-se din nou absorbită de splendoarea nopţii. Cu urechile ciulite, îl auzi pe observatorul nevăzut apropiindu-se din ce în ce mai mult, pînă cînd între ei nu mai era decît vreun yard. Se strădui să aştepte...să aştepte.
Apoi, ţîşni cu toată forţa, împingînd perdeaua de frunze şi ramuri. Un geamăt înfundat îi dădu de înţeles că lovise vreo parte din anatomia bărbatului, dar nu mai stătu să afle ce parte, ci se întoarse şi o rupse la fugă spre zidul îndepărtat de parcă Satana însăşi ar fi fost pe urmele ei.
Era iute, dar Jack era şi mai iute. Se aruncă şi o prinse de picioare, ţintuindu-i-le pe amîndouă în iarba deasă. Ea începu să ţipe şi să se zbată, luptîndu-se ca o pisică sălbatică împotriva forţei lui mai mari. În cele din urmă, forţa învinse.
Eşti bună, recunoscu el, privindu-i chipul sfidător. Dar eu sînt şi mai bun.
Du-te dracului, spuse ea.
Jack zîmbi. Nu istericale, nu rugăminţi şi implorări. Îi plăcea.
O s-o fac cu mare plăcere, scumpo. Dar nu înainte de a-mi spune cine eşti şi ce cauţi aici.
Ea nu răspunse. O rază de lumină îi căzu pe chip, făcînd să-i strălucească ochii incredibil de mari. Ochi plini de ură. „Dumnezeule, are tupeu", îşi spuse el impresionat. După bătăile agitate ale inimii pe care le simţea atît de aproape de ale lui, îşi dădu seama că era speriată. Dar, oricît de speriată ar fi fost, el nu avea să cedeze nici un pic.
Totuşi, acest lucru nu îl făcea să ajungă nicăieri. Doar nu avea de gînd să stea toată noaptea acolo, deasupra ei - oricît de plăcută ar fi fost ideea.
Ascultă, îi spuse el atunci. Putem să o rezolvăm pe calea uşoară sau pe cea dificilă. Alege tu.
Eu nu spun nimic, şuieră ea, pînă nu-mi dai...hei, ce faci?
Calea dificilă, răspunse el, plimbîndu-şi mîna liberă peste trupul ei în căutarea vreunui act de identitate.
Încetează. Nu poţi...
Dar se opri brusc cînd Jack cercetă cu pricepere într-o parte strategică a abdomenului ei. Pînă îşi reveni ea, el aflase deja ceea ce îl interesa. În buzunarul hanoracului găsi un bon vechi, pe care îl ridică în lumină, descifrînd fără nici o greutate semnătura.
Ce...? Începu să el să spună, uitîndu-se la femeia care tăcea acum.
Tăcerea ei, combinată cu expresia sumbră, îi spuseră tot ceea ce avea nevoie să ştie. Se ridică şi începu să rîdă cu poftă pentru prima oară după multe luni.
Al naibii de încîntat să te cunosc...şefa!
Kat traversă terasa şi intră în living-room, încercînd să pară mai stăpînă pe sine decît se simţea.
Ar fi vrut teribil de mult să aibă la îndemînă o piatră destul de mare sub care să se ascundă, deşi ar fi preferat una pentru a-l lovi pe Jack Fagen. Individul era mai groaznic decît îşi imaginase ea. Nu ar fi trebuit s-o pipăie atît de...intim.
O căldură stînjenitoare o învălui cînd îşi aduse aminte de modul cum i se plimbaseră mîinile pe trupul ei - mîini sigure şi experimentate, care îi turnau foc lichid pe piele, tulburînd-o împotriva voinţei. Nu mai simţise niciodată o asemenea căldură şi ura faptul că tocmai Jack Fagen i-o provocase. „Să-l ia naiba", îşi spuse ea furioasă. Ticălosul era iute.
Doreşti ceva?
„Grozav, acum îşi aduce aminte de bunele maniere", îşi spuse Kat, clocotind de furie. Se întoarse, gata să-i spună lui Fagen ce părere avea despre politeţea lui, dar cuvintele i se stinseră pe limbă.
Jack Fagen era clădit ca un munte, puternic şi impozant, cu muşchi care păreau ciopliţi în stîncă.
Nu îl remarcase cînd se aflaseră în grădină, dar, înăuntru, mărimea lui micşora pînă şi spaţiosul living-room. Părul arămiu, dezordonat, şi barba mare se potriveau foarte bine cu trăsăturile lui aspre, iar ochii aveau culoarea cerului senin.
Katrina înghiţi în sec, dezechilibrată dintr-odată.
Apropierea lui o făcea să se simtă uşoară şi vulnerabilă - o nouă experienţă pentru o femeie care era obişnuită să se uite în jos la majoritatea bărbaţilor pe care îi cunoştea.
Doreşti ceva, domnişoară Sheffield? Repetă el.
Clipind des, îşi aminti cine era acel individ. Fagen oportunistul. Fagen cel lipsit de scrupule. Indreptîndu-şi umerii, spuse:
Ai făcut destul deja, domnule Fagen. Nu aveai nici un motiv să...mă manevrezi aşa.
Lui Jack îi veniră în minte imediat cîteva motive, dar se îndoia că ea le-ar fi apreciat. Cel puţin, nu deocamdată. Se gîndi şi se opri asupra celui mai puţin interesant.
Bine, dar ai fi putut avea o armă ascunsă.
Nu în locurile unde ai căutat, spuse ea tăios.
Jack zîmbi - un zîmbet slab şi diabolic care ei îi provocă un gol în stomac.
Eu ştiu, făcu el. Am cunoscut odată o femeie la Bangkok care...
N-are importanţă, îl întrerupse Kat, pălind la gîndul că Fagen intenţiona să-i descrie diversele moduri de a utiliza anatomia feminină.
Zîmbetul lui se transformă într-un rînjet. Îi plăce a femeia aceea. Îi plăcea acel amestec provocator de nervi de oţel şi nevinovăţie fîstîcită.
Îi plăcea şi trupul ei. Chiar şi prin hanoracul fără formă putea vedea că este înaltă şi subţire, iar recentele lui cercetări îi arătaseră că are toate rotunjimile necesare.
Ce căutai aici, de fapt?
Vroiam să stau de vorbă cu dumneata...
El îi aruncă o privire pătrunzătoare şi complet lipsită de încredere.
De ce n-ai folosit telefonul? Sau de ce n-ai sunat la uşă?
Kat se crispa.
Ei bine, recunoscu ea. Am vrut să-ţi testez sistemul de alarmă. Am vrut să văd dacă eşti atît de bun cum se aude.
Jack se sprijini de spătarul unui fotoliu, privind-o cu atenţie.
Şi sînt? Întrebă el încet.
Nu se referea la sistem şi Katrina ştia. Îşi aminti din nou de mîinile lui, de căldura nedorită, dar de netăgăduit a atingerii lui. Închise ochii sperînd că, nevăzîndu-i chipul frumos, avea să gîndească mai limpede. Acest lucru se întîmplă...dar pentru puţin timp.
Deschise ochii...
Domnule Fagen, eu...
Jack, o întrerupse el. Date fiind împrejurările, cred că putem sări peste formalităţi.
Katrina îşi aminti „împrejurările" şi înghiţi în sec.
Uite, domnule Fa...bine, Jack, cred că ar fi drept să-ţi spun că...ei bine, nu sînt prea sigură că ai fi interesat să lucrezi pentru Sheffield. N-ar fi atît de palpitant cum eşti obişnuit.
Jack îşi aduse aminte de ochii aceia violeţi care scînteiau şi de unduirile acelea ascunse sub hanorac. Personal credea că munca alături de ea avea să fie teribil de palpitantă.
Drăguţ din partea ta că te gîndeşti la mine, Katrina, dar sînt sigur...
Kat, îl corectă ea. Toţi îmi spun Kat.
De ce nu Katrina?
Pentru că nu-mi place.
„Pentru că singurul care-mi spunea aşa era Preston." Îşi îndreptă din nou umerii.
Uite, Jack, ţi-o spun sincer. Nu sînt sigură că vreau să lucrezi cu mine.
Se aştepta la vreo reacţie - furie, violenţă, ceva. Dar colţul gurii lui se ridică într- un zîmbet dezarmant şi îi surprinse în privirea albastră o undă de umor.
Ah, da? De ce nu, Katrina?
Kat! Spuse ea enervată de calmul lui. O să am grijă să fii recompensat. Nu-ţi face griji în privinţa banilor.
Niciodată nu-mi fac griji în privinţa banilor, spuse el cu o sinceritate care o făcu să-l creadă. Tot ce posed pe lume este împachetat într-un sac de voiaj care se află sus. Accept numai misiunile care mă interesează. Şi, sincer vorbind, mă interesează foarte mult să lucrez cu tine.
„Se referă la sistemul de siguranţă. Doamne, de s-ar referi la sistemul de siguranţă", îşi spuse ea. În cameră era mai cald. Jack nu se clintise, stătea tot rezemat de spatele fotoliului, cu faţa spre ea , dar Kat avea ciudata senzaţie că traversase încăperea şi venise lîngă ea. O adiere de vînt suflă prin uşa care dădea spre terasă, umplînd camera cu miresme grele din grădină.
Trupul îi deveni alert. Îşi dădu seama, după încordarea umerilor, că şi Jack reacţiona la fel.
Ce se întîmpla, oare, cu ea? Era adevărat că trecuse aproape un an de cînd se despărţise de Preston, dar cu siguranţă că nu era destul de disperată pentru a se tăvăli pe covor cu un necunoscut. Chiar dacă acel necunoscut avea un corp extraordinar şi cei mai albaştri ochi pe care îi văzuse vreodată...
Îşi feri privirea.
Nu o să iasă bine. Pur şi simplu, nu o să iasă bine. De data aceasta, cuvintele ei îl impresionară într-o oarecare măsură. Ocoli fotoliul şi veni spre ea, mişcîndu- se cu siguranţa lină a unei maşini bine unse. Inima Katrinei bătea atît de tare, încît era sigură că şi el o auzea. Nu-i putea interpreta greşit privirea.
Prădalnică...Lacomă. Ca a unui tigru gata de atac. Sau a unui bărbat gata de...
Ştii ce cred eu? Spuse el încet cînd ajunse lîngă ea. Cred că ţi-e frică.
Kat încercă să rîdă, dar ieşi ceva ce semăna mai degrabă a geamăt. Apropierea lui Jack o făcea să respire cu dificultate.
Frică? Zise ea, încercînd să-şi menţină glasul egal. Nu mi-e frică de nimic.
Jack scutură din cap, fixînd-o cu privirea.
Nu-ţi stă bine cînd minţi, Katrina.
Kat, spuse ea cu un glas stins.
Se afla la cîţiva centimetri de ea, fără să o atingă. Nici nu trebuia. Bărbatul acela îi trimitea o reacţie în lanţ prin întregul sistem, provocîndu-i mici şi delicioase explozii în trup.
Zîmbetul lui Jack se lărgi, iar el îşi mută privirea asupra buzelor ei şi...mai jos.
Cred că nu eşti sigură că mă poţi manevra.
O cuprinse furia, care îi dădu putere. Se retrase cu un pas înapoi şi îşi înălţă bărbia.
Te-aş putea manevra chiar şi cu o mînă legată la spate.
Interesantă idee, spuse Jack. Dacă-ţi plac chestiile astea.
Nu rîde de mine, zise ea, folosindu-şi furia ca scut. Dacă vom lucra vreodată împreună, va fi doar ca asociaţi în afaceri, nimic mai mult. Şi cred
că tu vei fi cel care nu va face faţă!
Surprinderea bruscă din ochii lui îi spuse că lovise aproape de ţintă, mult mai aproape decît se aşteptase. Deodată, simţi vidul din el, oboseala unui bărbat care îşi petrecuse viaţa luptînd. Ruşinată, îşi dădu seama că tocmai îi aruncase încă o mănuşă.
Ar fi vrut să creadă că vulnerabilitatea lui era reală, nu un truc pe care îl folosea pentru a le face pe femei să-l asculte. Ar fi vrut să creadă că sub acel exterior neted şi lucios bătea o inimă de om. Privirea lui o captură pe a ei, ţinînd-o prizonieră, aşa cum mîinile lui o ţinuseră în g rădină. In ochii aceia se citeau adevărul şi destulă forţă pentru a clădi o viaţă. „Ochii nu mint", şopti o voce lăuntrică.
„Şi în fiecare clipă se naşte un prost", şopti o alta. Kat se întoarse, uluită şi puţin dezgustată de naivitatea gîndurilor ei. Acela era Terminator, cel al cărui principiu era „Scopul scuză mijloacele".
Se folosea de ea aşa cum făcuse cu toată lumea în viaţa lui. Ei bine, la acel joc puteau participa două persoane.
Eşti bun, Fagen şi, pentru asta, voi lucra cu tine, fiindcă sistemul meu merită tot ce-i mai bun. Dar, continuă ea privindu-l din nou, dacă faci vreo mişcare greşită sau foloseşti vreuna din tacticile acelea de comando ale tale, te voi face să regreţi că te-ai născut. E clar?
Expresia lui Jack vorbea de un om căruia îi plăcea să-şi facă propriile reguli, nu să i se impună ceva. Pentru o clipă, Kat se întrebă dacă avea să-i accepte condiţiile şi fu surprinsă cînd îşi dădu seama că dorea într-adevăr să o facă. Atunci el îşi trecu degetele prin păr şi oftă cu un aer ce aducea a resemnare.
S-a făcut, spuse el simplu.
Afacerea fiind încheiată, Katrina ieşi în noapte, sperînd ca întunericul catifelat să-i liniştească nervii. Dar de unde atîta noroc? Cu cît încerca mai mult să nu se gîndească la Jack, cu atît imaginea lui îi apărea mai limpede în minte, ameţindu-i simţurile. Oricît de mult ar fi încercat, nu putea să uite vulnerabilitatea pe care i-o sesizase în privire, tot aşa cum nu putea să uite căldura aceea înnebunitoare care o cuprindea ori de cîte ori ori ochii lui albaştri îi întîlneau pe ai ei. Şi îşi dădu seama şocată că nici nu voia să uite.
Jack o urmări cu privirea mergînd pe aleea lungă şi apoi dispărînd în umbra adîncă a nopţii.
Uşoara dezamăgire pe care o ţinuse ascunsă în timpul discuţiei îi apăru încet- încet în privire.
„Katrina", îşi spuse el cu sentimente contradictorii.
Pentru o clipă avusese impresia că zăreşte ceva deosebit în acei ochi violeţi, o putere de caracter pe care nu o mai întîlnise decît o dată sau de două ori în peregrinările sale. Dar nu fusese decît furie. Femeia aceea avea mai mulţi ţepi chiar şi decît un arici, iar Jack avea lucruri mai bune de făcut decît să stea să i-i scoată. Totuşi, avea corpul cel mai sexy pe care îl văzuse vreodată. Acele clipe fierbinţi şi tensionate din grădină îi aduseseră propriul sistem de alarmă la Defcon 2, adică la un pas de atac. Nu mai simţise niciodată o asemenea atracţie momentană şi copleşitoare faţă de o femeie şi, judecînd după plecarea ei grăbită, şi ea simţise la fel. Atitudinea ei înţepată nu îl tulbura, dar Jack învăţase pe pielea lui să nu aştepte prea mult de la nici un fel de relaţie.
Sora Barbara îl crescuse cu credinţă în idealurile iubirii şi devotamentului, dar realitatea îl învăţase cu totul altceva.
Respiră aerul nopţii, limpezindu-şi mintea de amintiri şi vise pierdute. Realitatea îşi avea propriile recompense. Şi, realist vorbind, ar fi fost mult mai bine dacă n- ar fi vrut să o cunoască pe Katrina Sheffield. Nu-şi permitea să se implice personal cu ea. Acest lucru i-ar fi distrus complet principalul obiectiv.
A doua zi dimineaţă, Katrina întîrzie un sfert de oră la serviciu, dînd vina pe traficul greoi şi ignorînd faptul că se schimbase de trei ori înainte să se decidă asupra unui costum simplu din pînză albă şi a unei bluze bleu din mătase. Vroia să arate cît mai bine pentru Jack Fagen - cît mai bine profesional vorbind, bineînţeles. Cu o seară în urmă îşi închipuise că era atrasă de el. Luna, grădina, ciudata atmosferă a nopţii...toate acestea o făcuseră să vadă în el un bărbat misterios, absolut irezistibil.
„Prostii" îşi spuse ea, introducîndu-şi legitimaţia în automat. Lumina zilei avea să-i spulbere închipuirile. Va vedea că Jack este un bărbat obişnuit, ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea, dar se întrebă de ce, oare, nu era mai încîntată de acea perspectivă.
Soneria stridentă o făcu să tresară. Deschise uşa cea grea, întrebîndu-se dacă nu putea să inventeze cineva un mod mai plăcut de înştiinţare că legitimaţia fusese acceptată. Se părea că soneriile insuportabile făceau parte din profesiunea ei ca şi consultanţii în securitate insuportabili.
De obicei, prima oprire a lui Kat era la laboratorul computerelor, unde stătea de vorbă cu Leonard sau cu unul din ceilalţi analişti în legătură cu Pink. Dar, în dimineaţa aceea, schimbă direcţia şi porni spre biroul lui Jenny, intenţionînd să-şi prevină tînăra secretară, eficientă, dar uşor impresionabilă, că Fagen urma să sosească dintr-o clipă în alta. Jenny, însă, nu era acolo. Katrina se încruntă. Nu-i stătea în fire să întîrzie şi nici să părăsească biroul fără să roage mai întîi pe cineva să-i ţină locul. Unde putea fi? Deodată, atenţia îi fu atrasă spre biroul ei prin a cărui uşă întredeschisă răzbătea un chicotit piţigăiat.
Vai, domnule Fagen!
Jenny. Jenny se afla în biroul Katrinei şi, după toate aparentele, tot acolo era şi Jack. Rîsul îl zgîrie nervii ca un şmirghel.
La naiba, mormăi ea, îndreptîndu-se cu hotărîre spre uşă. E aici de un sfert de oră şi se distrează deja cu secretara mea. Ei bine, dacă el crede cumva că o să accept aşa ceva, atunci va...
Se opri în mijlocul frazei. Îl zări pe Jack stînd lejer pe marginea biroului ei, statura lui masivă făcînd respectiva piesă de mobilier să pară o jucărie.
Costumul lui gri avea o croială europeană şi doar îi sugera forţa fizică în loc să i-o scoată în evidentă. Amintirea nopţii trecute fu ca un şoc electric.
Apucă clanţa pentru a se sprijini, deoarece picioarele i se înmuiară deodată. Înfăţişarea lui Fagen îmbrăcat în pulover şi blugi o copleşise.
Imaginea lui Fagen în costum o devasta. Făcea parte dintre acei puţini bărbaţi care arătau bine indiferent cu ce ar fi fost îmbrăcaţi. Şi, mai bine, fără nimic pe ei. Nici unul dintre cei doi nu o observase pe Kat. Jenny încă mai chicotea, iar Fagen îi arunca un zîmbet cuceritor.
Să nu mai aud chestia asta cu „domnule Fagen", da? Mă face să mă simt din nou la şcoala parohială.
„Mai degrabă la cea de reeducare", îşi spuse Kat cu tristeţe. Împinse uşa şi intră cu îndrăzneală.
Bună dimineaţa, Jenny. Văd că l-ai cunoscut deja pe domnul Fagen.
Jack se întoarse spre ea şi zîmbetul i se transformă într-o expresie mult mai profundă.
Bună dimineaţa, domnişoară Sheffield. Nu mă aşteptam să ajung înaintea dumitale în dimineaţa asta. Dar, ce-i drept, ai plecat cam tîrziu de la mine aseară...
Jenny se răsuci brusc pentru a o privi pe Katrina, făcînd ochii mari de curiozitate.
Am avut o întîlnire, spuse Kat, dîndu-şi seama prea tîrziu că explicaţia aceea grăbită era mai acuzatoare decît tăcerea. Îi aruncă o privire lui Jack şi adăugă: O întîlnire de afaceri.
Bineînţeles, zise el, dar privirea lui spunea altceva.
Dorinţa îi clocotea în privire, lingîndu-i pielea ca o flacără albastră şi fierbinte. Căldura explodă în locuri delicioase, şocînd-o şi tulburînd-o în acelaşi timp. Instinctiv, trupul cedă dorinţei...pînă cînd auzi uşa biroului închizîndu-se. Jenny se furişase afară, închipuindu-şi fără îndoială, că şefa şi Jack doreau să rămînă singuri.
Dumnezeule, murmură ea, ridicîndu-şi privirea spre tavan. Cine ştie ce-şi închipuie că s-a întîmplat între noi.
Şi nu-i aşa? Întrebă el zîmbind.
Acel zîmbet avea ceva devastator în el, dezvelindu-i dinţii egali şi albi.
Kat avu o viziune rapidă a unui lup imens, cu blana arămie, care se lingea pe bot uitîndu-se la Scufiţa Roşie lipsită de apărare. Gemu, dar nu doar de teamă. Sincer vorbind, individul acela ar fi trebuit să poarte o plăcuţă de avertizare.
Uite...spuse ea simţind că se înfurie, între noi nu s-a întîmplat absolut nimic şi nu apreciez deloc faptul că faci lumea să creadă altceva, îndeosebi pe Jenny.
Ştie că ne-am cunoscut abia ieri şi n-aş vrea să creadă că...ei bine, este o fată foarte impresionabilă...
Chiar aşa, şi tu nu eşti destul de bătrînă ca să vorbeşti ca mama ei, zise Jack, ridicîndu-se de pe birou. Cîţi ani ai? Treizeci şi trei? Treizeci şi patru?
Douăzeci şi opt! Izbucni Kat.
Prea tîrziu observă umorul din ochii lui albaştri dîndu-şi seama că, de fapt, o tachina.
Eu credeam că douăzeci şi cinci, Katrina, spuse el apoi zîmbind mai cald.
Ar fi vrut să nu-i placă. Doamne, cît de mult ar fi vrut. Dar cum ar fi putut, cînd el îi rostea numele aşa? Katrina. Numele acela se undui prin ea, tulburător, plin de promisiuni care îi făceau trupul să tremure. Nici o femeie din lume n-ar fi rezistat acelei invitaţii dulci. Dar ea trebuia să reziste.
Instinctul îi spunea că, în ciuda farmecului şi dosarului său impecabil, Jack Fagen nu era demn de încredere. Ascundea ceva - era în stare să parieze. Ultima ei legătură cu un personaj îndoielnic fusese gata să-i distrugă credibilitatea profesională şi aproape că îi zdrobise inima.
Dacă te-ai fript o dată, sufli şi în iaurt. Îi întoarse spatele şi porni spre uşă.
Ar fi bine să ne apucăm de lucru, spuse ea cu un glas egal. M-am gîndit să începem cu un tur al companiei şi apoi să faci cunoştinţă cu prototipurile. Ah, şi apropo, aş prefera să nu-mi mai spui Katrina.
Jack o urmă. Îl simţea în spate, înalt şi copleşitor, extraordinar de masculin.
Era atît de aproape, încît îi simţea parfumul after-shave-ului şi răsuflarea caldă în păr. Întregul ei trup se încordă.
„Să nu mă atingă", se rugă ea. „Mă pierd cu totul daca mă atinge".
Nu o atinse. Cînd se întoarse, ea îl surprinse privind-o intens şi nesigur.
Eşti o tipă dură, dar o să facem un tîrg. Nu-ţi mai spun Katrina dacă nu-mi mai spui domnule Fagen. S-a făcut?
Katrina simţi că-i dispare tensiunea.
S-a făcut, spuse ea, asumîndu-şi din nou rolul de director executiv.
Tocmai ajunseseră la un compromis. Poate că, pînă la urmă, aveau să se înţeleagă. Numai dacă ar fi reuşit să nu se mai vadă cu scufiţă roşie...
Îşi petrecură restul dimineţii făcînd turul clădirii, cunoscînd angajaţii şi, în general, familiarizîndu-l pe Jack cu diversele sisteme. El studie echipamentul, dar la fel de des se trezea studiind-o şi pe Katrina. Îi plăcea modul cum îşi conducea oamenii, cu fermitate, dar cinstit, ascultîndu-le întrebările şi comentariile. Sistemele şi procedurile ei de siguranţă erau de asemenea foarte bune. Jack văzuse sisteme mai mari decît ale Katrinei, dar rare ori unul atît de bine condus. Era, într-adevăr, impresionat.
Şi alte lucruri îl mai impresionau, ca, de exemplu, felul în care silueta ei subţire umplea costumul alb clasic pe care îl purta. Mişcările îi erau categorice şi sigure, dar aveau o graţie feminină care umplea mintea lui Jack de gînduri cît se poate de neprofesionale. Se întrebă ce ar fi spus, oare, dacă ar fi ştiut că, în loc să se concentreze asupra cuvintelor ei, el îi studia pe ascuns gambele. Probabil nimic demn de tipărit, îşi închipui el zîmbind.
Ce-i atît de amuzant?
Jack îşi ridică privirea uimit de faptul că şi ea îl urmărise destul de îndeaproape dacă îi surprinsese zîmbetul slab. Femeia aceea nu pierdea nimic.
Mă gîndeam cît de neobişnuit este să găseşti o companie atît de remarcabilă, cu o femeie atît de remarcabilă la cîrmă.
Îi făcuse acel compliment cu sinceritate, dar ea, în loc să fie încîntată, se enervă. El aproape că îi vedea nervii încordîndu-se.
Mă bucur că-ţi place sistemul meu, pentru că-ţi respect părerea ca profesionist. Cît despre părerea în legătură cu mine, adăugă ea ridicînd
din umeri, ar trebui să mă consideri încă o piesă din echipament.
Zîmbetul lui Jack se transformă într-un rînjet de lup.
Asta înseamnă cumva că trebuie să te inspectez şi pe tine aşa cum am inspectat toate celelalte aparate?
Kat izbucni:
O să-ţi spun eu ce poţi să faci cu inspecta rea ta...începu ea ceea ce se anunţa o tiradă extrem de colorată, dar se opri cînd unul din analişti bătu în uşa biroului şi păşi înăuntru.
Iertaţi-mă că vă întrerup, domnişoară Sheffield.
Ah, da, Leonard, spuse ea, invitîndu-l înăuntru pe acel bărbat slăbuţ. S-a întîmplat ceva?
Nu, nu. Am trecut doar să vă spun că Einstein a terminat de făcut calculele privind ozonul. L-am pus în legătură, aşa încît să-i puteţi vorbi prin consola dumneavoastră.
Îţi mulţumesc, zise Kat impresionată ca întotdeauna de atenţia lui Leonard.
Unii puteau să înveţe.
Jack, el este Leonard Heep, analistul meu tehnic principal. Şi asistentul meu neoficial. Dacă vrei să afli ceva despre aparatele din sistemul nostru, el e omul tău.
Jack îi aruncă o privire cercetătoare bărbatului aceluia cu chip îngust şi îi întinse mîna.
Se pare că domnişoara Sheffield are o părere foarte bună despre abilităţile dumitale, ceea ce, venit din partea ei, este un adevărat compliment.
Palma subţire a lui Leonard o întîlni pe cea robustă a lui Jack într-o strînsoare superficială.
Da, o respect foarte mult pe domnişoara Sheffield, spuse el dînd o emfază subtilă, dar distinctă, numelui ei, după care se întoarse spre Katrina. Mai aveţi nevoie de mine?
Nu, nu. Îţi mulţumesc.
Leonard ieşi repede din încăpere. Jack privi în urma lui cu un zîmbet trist pe buze. Se bucurase de o primire rece şi din partea celorlalţi programatori, ca un fel de „Du-te acasă, yankeule", în stil computerizat. Ar fi putut pune pariu că nu ar fi cîştigat nici un concurs de popularitate cu Katrina sau angajaţii ei. Aruncă o privire pe furiş picioarelor ei lungi şi frumoase. „Ce păcat."
Fără să aştepte o invitaţie, îşi luă un scaun şi se aşeză la consolă alături de Katrina.
Simpatic acest Heep, dar nu cred că e încîntat de faptul că mă aflu aici.
„Asta înseamnă că sîntem doi", îşi spuse ea posomorîtă.
Leonard e îngrijorat pentru sistem. Şi-a petrecut la fel de mult timp ca mine în construirea lui. Este total devotat muncii lui şi e cel mai bun programator din cîţi am cunoscut. Citeşte programe aşa cum alţii citesc comics-uri.
În viaţă există şi alte lucruri importante în afară de programe, Kat, spuse Jack încet. Pentru toată lumea.
Vocea lui îi mîngîia simţurile ca o mătase netedă şi superb de provocatoare. Dumnezeule, o dădea peste cap, dar nu avea să-i dea de înţeles acest lucru.
Se concentră asupra scrierii comenzilor de acces care urmau să îl conecteze pe Einstein la terminalul ei. După aceea, verifică firele, aranjă camera video şi trase microfonul spre ea.
Einstein, e cineva aici care doreşte să te cunoască.
Camera video se răsuci şi se fixă asupra lui Jack.
Terminator! Strigă Einstein fără să mai aştepte prezentările. Ce mai distrugi? Jack rîse, auzind răspunsul entuziast al lui Einstein.
Văd că reputaţia mi-a luat-o înainte.
Afirmativ, tipule. 1989 - demascat Conspiraţia de la Berlin; 1990 - distrus reţeaua de contrabandă Singapore-Londra; 1991 - format reţeaua de comunicaţii a rezistenţei din Kuweit City în timpul Furtunii în Deşert; 1992...
Ai fost în Kuweit City în timpul războiului?
Întrebă Kat, uluirea făcînd-o să uite de faptul că nu-l plăcea.
Ei, da, recunoscu Jack, deşi misiunea ar fi trebuit să fie secretă. Cum ai aflat de ea, Einstein?
N-o să spun niciodată.
Ochii albaştri ai lui Jack îi întîlniră pe ai lui Kat.
Are o minte a lui proprie, nu-i aşa?
Aşa se părea că are şi Jack. Katrina nu putea asocia imaginea oportunistului egoist cu aceea a luptătorului pentru libertate, care îşi pusese viaţa în pericol pentru a-i ajuta pe locuitorii Kuweit-ului. Văzuse fotografii, auzise vorbindu-se
despre teribilele preţuri pe care numeroşi luptători în rezistenţă le ceruseră în schimbul patriotismului lor. Probabil că îl plătiseră bine pentru serviciile acordate. Da, asta era. Probabil că o făcuse pentru bani...
Kat, s-a întîmplat ceva cu butonul acela?
Kat privi în jos şi îşi dădu seama că, în ultimele cîteva minute, tot ajustase culoarea de pe monitorul lui Einstein, care avea acum o nuanţă puternică de roşu. Asta ca să se înveţe minte să nu se mai gîndească aiurea.
A fost ceva, dar s-a rezolvat, spuse ea forţîndu-se să zîmbească.
Camera lui Einstein se roti şi se opri asupra butonului.
Explică-mi cum.
„Vezi-ţi de treaba ta, Einstein", îşi spuse ea, dar imediat rosti cu glas tare:
Mai tîrziu. Acum aş vrea s-o aduci pe Pink ca să...
Ce e Pink? Întrebă Jack.
Nu ce. Cine, explică ea. Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente. Pe scurt îi spunem Pink.
Şi fiindcă-i place, adăugă Einstein.
Şi pentru că-i place, recunoscu Kat zîmbind.
Nu putea să nu zîmbească ori de cîte ori se gîndea la micul computer independent.
Adu-ne-o, te rog, Einstein.
Păi...
Zîmbetul Katrinei dispăru.
Să nu-mi spui că a fugit din nou.
Bine, n-o să-ţi spun.
Kat gemu.
Einstein, adu-o înapoi. Acum.
N-o să-i placă.
Kat înşfăcă microfonul.
Puţin îmi...Einstein, e primejdios pentru ea acolo. Ştii la ce o expune pătrunderea într-un sistem neprotejat. Adu-o înapoi. Spune-i...spune-i că, dacă nu se întoarce în două ore, o deconectez de la televizor pentru o lună. Ştii ce înseamnă asta.
Einstein gemu.
Nu MTV. Nu Wheel of Fortune. Şi nu...adăugă el coborîndu-şi vocea pînă cînd deveni o şoaptă, nu Shopping Channel.
Exact, spuse Kat. Îmi pare rău că trebuie să fiu atît de aspră, dar este singurul mod în care o să se înveţe minte. Adu-o, te rog.
Lumina se stinse pe camera video a lui Einstein, ceea ce însemna că îndeplineşte ordinele. Katrina se lăsă pe spate în fotoliul ei şi îşi apăsă mîinile pe tîmple. „De ce eu, Doamne?" se întrebă ea. „De ce..."
Hm.
Jack. Fir-ar să fie, uitase de el. Auzise tot şi văzuse cu ochii lui cît de uşor străpungea Pink sistemul ei de siguranţă. Îşi pusese toată energia în crearea acelui sistem. Era mîndră de el şi vroia ca Jack să fie la fel de mîndru ca ea. Acum, însă, nu mai era nici o şansă de aşa ceva.
Eh, acum ştii, spuse ea, dar nu îndrăzni să-l privească. Sistemul meu de siguranţă e la fel de „sigur" ca un caşcaval elveţian. Cu cît astup mai
multe goluri in sistem, cu atît Pink deschide mai multe. Nu mai ştiu ce să fac.
O să...o să înţeleg dacă nu vei vrea să accepţi o misiune în care vei pierde.
Jack rămase tăcut cîteva clipe, după care spuse:
Tot mai încerci să scapi de mine, Kat?
Nu, spuse ea repede şi îşi dădu seama că fusese sinceră.
Se întoarse încet cu faţa spre el.
Nu, repeta ea, de data aceasta cu convingere.
De fapt, îţi voi aprecia ajutorul.
Atunci, ne-am înţeles, zise Jack, susţinîndu-i privirea.
Avea cei mai incredibili ochi, îşi spuse el. Se puteau preschimba într-o clipă din gheaţă în foc, de la albastru profund la violet strălucitor. Şi, uneori, ca acum, conţineau o moliciune indigo ce îl atrăgea ca o vrajă. Deodată, se afla din nou în grădină, în întuneric, în căldură şi dulceaţă, ţinîndu-i trupul sub al său. Numai că, de data aceasta, ea nu se mai zbâtea.
Dorinţa îl lovea ca un bici. Se cutremură surprins şi enervat de intensitatea Acelui sentiment. Să o placă era ceva, dar acel...acel sentiment îl zguduia pînă în adîncul fiinţei lui. Nu ştia sigur ce este. Nu era sigur că vrea să afle.
Tuşi mascîndu-şi starea de derută.
Ce cald e aici. Simt nevoia de aer.
Kat se uită la ceas.
Bine. E aproape prînzul. Am putea să facem o pauză. Bufetul companiei e la Capătul culoarului...
Nu. Afară, zise Jack, ridicîndu-se de pe scaun. Undeva unde să pot respira.
Bine, spuse Kat, ridicîndu-se la rîndul ei.
Există un restaurant în apropiere de plajă.
Grozav, zise el, ieşind repede din biroul ei.
Kat îl urmă pe culoar, uluită de plecarea lui subită. Dar multe lucruri erau uluitoare în legătură cu Jack Fagen. La fel ca un program de siguranţă cu mai multe nivele, cu cît descoperea mai mult, cu atît părea să fie mai complicat.
Cine era, de fapt? Se întrebă ea. Şi ei de ce îi păsa?
O iau eu.
Nu, eu o iau.
Eu o iau, repetă Katrina, întinzîndu-se după nota de plată. Eu sînt şefa.
Dar eu sînt bărbatul, spuse Jack, luînd cu îndemînare nota şi îndreptîndu-se spre casă în ciuda protestelor ei.
Acest lucru nu o făcu să înceteze.
Ăsta e cel mai idiot şi mai demodat lucru pe care l-am auzit anul acesta, spuse ea, ajungîndu-l din urmă. E, practic, ceva preistoric.
Da, zise Jack zîmbind. Eu sînt un tip preistoric.
Kat păli. Imagini ale lui Jack ca un om primitiv îi asaltară mintea, făcînd-o să se simtă extrem de prost şi, în acelaşi timp, extrem de excitată. Din fericire, el era ocupat cu achitarea notei şi stătea cu spatele la ea. Din nefericire, se trezi studiindu-i umerii laţi şi mijlocul îngust şi încercă să nu şi-l mai închipuie doar cu o pînză în partea din faţă.
Cînd ieşiră, lumina puternică a soarelui şi briza oceanului o ajutară să-şi recapete stăpînirea de sine. Pete albe se vedeau împrăştiate pe suprafaţa albastră, iar valurile se rostogoleau pe ţărm cu o graţie lipsită de grabă. Katrina închise ochii şi inspiră aerul sărat şi proaspăt, amintinduşi de zilele fericite pe care şi le perecuse alături de familia ei pe plajă.
Doamne, apără-mă, căci marea e atît de întinsă şi barca mea aît de mică, spuse Jack, încet, chiar în spatele ei.
Ea deschise ochii şi îl privi, surprinsă, atît datorită cuvintelor, cît şi blîndeţii glasului lui. El privea apa fix, absolut fără nici o expresie, dar ceva din fermitatea maxilarului îi aminti de tristeţea profundă pe care o simţise în el cu o seară în urmă.
El continuă, vorbind mai mult cu sine decît cu ea.
Am învăţat asta chiar înainte să văd oceanul cu ochii mei, cînd cea mai mare întindere de apă pe care o ştiam era pasajul de sub Loop după o ploaie serioasă. Una din călugăriţele de la şcoală m-a învăţat.
Călugăriţe? Întrebă ea, nevenindu-i să creadă.
Jack zîmbi uşor.
Nu rîde. Sora Barbara era mai severă decît oricare din sergenţii pe care i-am avut în armată. Nu mă lăsa să fac nimic - cel puţin nimic din lucrurile pe care le cunoştea ea. Mă ţinea zdrenţăros. Dar era totdeauna lîngă mine cînd aveam nevoie de ea. Ea m-a scos de vreo două ori din Juvey Hali cînd mama nu s-a deranjat.
Făcu acea afirmaţie cu atîta indiferenţă, încît Katrina crezu la început că nu-l înţelesese bine.
Iubirea familiei ei îi definea viaţa. Cînd fusese mai mică, fusese acceptată instantaneu de haita de lupi a verilor Sheffield. În adolescenţă, cînd jelise moartea mamei, găsise dragostea şi înţelegerea necesare pentru a depăşi durerea. Iar ca unealtă a lui Preston, găsise un sprijin ferm şi o încredere în curăţenia ei.
Nu-şi putea închipui viaţa fără dragostea puternică a unei familii. Dar se părea că aşa fusese copilăria lui Jack. Nu ştia ce o îngrozea mai mult: indiferenţa mamei lui sau indiferenţa cu care accepta el acest lucru.
Şi tatăl tău?
Ce-i cu el? Zise Jack, ridicînd din umeri şi continuînd să privească marea, ţinîndu-şi gîndurile pentru sine.
Vîntul îi adusese pe obraz o şuviţă de păr arămiu, pe care ea ar fi dorit cu disperare că i-o aşeze la loc. Abia se putea stăpîni. Se simţea vulnerabilă şi derutată. Compasiunea faţă de băiat şi suspiciunea faţă de bărbat dădeau o luptă în ea, ameninţînd să-i distrugă propriul sistem de siguranţă intern pe care şi-l construise cu atîta grijă.
Ca şi cum i-ar fi sesizat starea de spirit, Jack se întoarse spre ea şi o privi cu ochii lui intenşi şi incredibil de sexy. Se simţea goală, de parcă ochii aceia ar fi putut vedea pînă în străfundul inimii ei.
Deodată intensitatea aceea dispăru şi ochii lui căpătară o strălucire dură, ca un oţel rece.
Nu mă lua prea în serios, Kat. N-a fost decît un scenariu cu un copil orfan.
Copil orfan? Repetă ea.
Discursul meu fals despre trecut. Am o duzină din care să aleg: copil orfan, fiu nelegitim al unui bogătaş, fiu al unui militar. Spun versiunea care-mi convine cel mai mult, spuse el posomorît, străpungîhd-o cu ochii lui duri. Ăsta sînt eu.
Katrina ar fi trebuit să fie furioasă, dar o viaţă întreagă petrecută în compania verilor ei o învăţase că existau minciuni între minciuni. Unii bărbaţi spuneau minciuni ca să se apere, alţii ca să apere pe cineva. Instinctul îi spunea că Jack făcea parte din cea de a doua categorie. Avea impresia că zărise puţin din adevăratul Jack Fagen şi acest lucru o făcu să rîdă.
Oi fi tu un ticălos, Jack Fagen, dar, cel puţin, eşti unul sincer.
Spre surprinderea ei, consultantul cel cu inima de piatră începu şi el să rîdă.
Shopping Channel, spuse Jack, deschizînd portiera.
Katrina coborî.
Ce-i cu el? Întrebă ea, netezindu-şi fusta.
Jack făcu un efort imens pentru a nu se gîndi la nesfîrşitele ei picioare şi reuşi doar în parte.
Shopping Channel, spuse el în timp ce se îndreptau spre clădirea Sheffield. Einstein a făcut mare caz de asta cînd a vorbit despre Pink. De ce?
„Afaceri, ca de obicei", îşi spuse Kat cu o undă de regret. Începuse să-i placă noua lui camaraderie, fără a mai vorbi de plăcuta cădură care o cuprindea cînd stătea lîngă el în maşină.
Răspunse oftînd:
Este o anomalie în programul lui Einstein.
Este bolnav după cumpărături.
Bolnav după cumpărături? Făcu Jack forţîndu-se să nu zîmbească.
Nu-i deloc amuzant, îl mustră ea, deşi şi ea lupta să rămînă serioasă. Este un teribil cumpărător.
Dacă pe un lucru scrie „de vînzare", el îl cumpără. Soţia vărului meu, Melanie, inventatoarea lui Einstein, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a descoperi eroarea, dar se pare că e ceva integrant în programul lui.
Acum am auzit totul.
Nu fi prea sigur, spuse ea cu tristeţe.
Anomalia lui Einstein se repetă şi în programul lui
Pink, cu o mică modificare. În loc să cumpere lucruri, ea...cumpără şanse.
Şanse? Vrei să spui că pariază?
Absolut pe orice, recunoscu ea cu amărăciune. De aceea tot fuge, pentru a face pariuri. Crede că-i amuzant, dar mie-mi dă nişte bătăi de cap îngrozitoare. Hialeah Park Racetaack sînt gata să ne dea în judecată pentru că le-am făcut praf sistemul de contabilitate. Şi ar fi trebuit să auzi limbajul celui de la loterii cînd i-am spus că ea reprogramase computerul loto al statului
pentru a-şi alege numerele...
Barbatul scorpion de Claudia Jameson
CAPITOLUL I
— Doamnă Simson, dacă binevoiți să mă urmați, domnul Moore vă așteaptă…
Cherry Simson se ridică. Ea nu era nicidecum impresionată de întrevederea care urma să aibă loc. Se întîlnise cu Alec Moore de mai multe ori, în cursul celor trei ani precedenți. El era simpatic. De altfel, dacă obținea sau nu această slujbă îi era perfect egal.
În timp ce intrau în lift, tînăra funcționară de la serviciul de personal îi surîse cu amabilitate doamnei Simson.
Sediul societății Silver & Silver ocupa cinci etaje într‑o clădire elegantă din West End, la Londra. Cu toate că lucra de trei ani pentru această societate, Cherry nu pusese niciodată piciorul aici.
Coridoarele lungi erau decorate cu plante verzi, birourile erau de un alb imaculat. O mochetă groasă completa confortul și eleganța ansamblului. Silver & Silver era o societate înfloritoare. Ea se dezvoltase de‑a lungul timpului, adaptîndu‑se mereu cerințelor epocii și acum era aproape centenară.
Obiectivele sale constau în conceperea, fabricarea și instalarea sistemelor de climatizare a aerului, în țară și în străinătate. Ascensiunea societății devenise mai rapidă de cînd Leon Silver, pe care Cherry nu‑l cunoștea încă, preluase conducerea.
— Îl cunoașteți pe domnul Moore? întrebă cu amabilitate însoțitoarea ei.
Ușile automate se deschiseră fără zgomot. Ajunseseră la etajul cinci, unde se aflau birourile conducerii.
— Da, răspunse Cherry. A venit de mai multe ori la sucursala noastră din Bristol.
Își aranjă în mod mecanic coafura. Își ridicase părul aproape negru într‑un coc elegant, care îi venea de minune. Cîteva bucle îi încadrau fața delicată, cu tenul de porțelan. Se îmbrăcase cu aceeași eleganță discretă ca pentru o zi obișnuită de lucru.
Deși rezultatul întrevederii îi era aproape indiferent, spiritul ei viu înregistra tot ce o înconjura. O urmă pe tînăra însoțitoare de‑a lungul unui coridor acoperit cu mochetă verde. Pe pereți erau suspendate fotografii imense ale uzinei din Southampton, precum și diferite produse ale companiei Silver & Silver.
Ele intrară pe o ușă pe care scria „Alec Moore, director de vînzări”, și se pomeniră, nu în biroul acestuia, ci în cel al secretarei. Aceasta părea de aceeași vîrstă cu Cherry. Era fermecătoare cu părul ei castaniu roșcat și cu surîsul primitor.
— Bună ziua, spuse ea vesel. Mă numesc Karen Black. Șeful meu este în momentul de față la telefon. Un apel intercontinental. Stați jos, vă rog.
— Mulțumesc.
Cea care o însoțise pe Cherry îi întinse secretarei un dosar, apoi se retrase.
— Succes, doamnă Simson spuse ea înainte de a pleca.
Jumătatea de oră în care discutase cu directorul personalului se desfășurase în bune condiții. Dacă și Alec Moore o aprecia, ar putea să‑i ia locul în scurtă vreme Karenei Black.
Dar voia oare cu adevărat lucrul acesta? Dorea ea această slujbă la sediu și mutarea la Londra?
Părinții ei o încurajau în acest sens. Cherry suspină resemnată. Fără ei, ea nu ar fi încercat să obțină, probabil, acest post. Ei o iubeau mult dar o sfătuiseră totuși să‑și părăsească domiciliul și orașul în care trăise dintotdeauna.
— Sînt trei ani, Cherry…
Astfel începuse cu o lună înainte mama ei, Cherry cunoscîndu‑i pe de rost toate argumentele.
— Draga mea, nu crezi că e timpul să faci cîteva schimbări în viața ta? Doar nu vrei să‑ți petreci tot restul vieții lîngă noi.
Cherry îl privi pe tatăl ei ca să vadă ce credea și el.
— Are dreptate, spuse el, cu o privire în care i se citea compasiunea.
— Sîntem amîndoi convinși că ți‑ar prinde bine să părăsești Bristolul și casa. Îți faci prea multe gînduri care îți trezesc amintiri dureroase. David a murit de trei ani și tu tot nu ai reușit să depășești…
Acest doliu. Cherry completase în gînd fraza determinată. Cît timp trebuia să treacă ca să te refaci după dispariția brutală a unui soț?
Ar putea oare vreodată să se adapteze la o nouă existență, fără David? Va redeveni ea persoana veselă și comunicativă care era înainte de accident?
Nu. Niciodată. Era sigură de asta. Ceva în ea se rupsese iremediabil. Dar ea nu voia să le spună asta părinților ei. Ei erau și așa destul de neliniștiți în privința asta.
La o săptămînă de la această conversație, văzu anunțul privind această slujbă, într‑o scrisoare adresată de societate, serviciului personal. Își depusese candidatura mai mult pentru a face plăcere familiei. Nu avea nici un chef să se despartă de ei. Erau adorabili, o susținuseră cu toată dragostea după drama prin care trecuse. Dar ei simțeau că ea trebuie să devină independentă acum. Ea căpătase destulă forță, emoțional vorbind, pentru a se descurca singură.
În ce stare era ea astăzi?
Pe cînd încerca să‑și răspundă la această întrebare, ochii ei mari de culoarea ametistului făcură înconjurul biroului Karenei.
Se simțea foarte sigură pe ea și asta pentru simplul motiv că nimic nu putea s‑o mai emoționeze. Îi era indiferent dacă locuia la Bristol sau la Londra. Obiceiurile ei vor rămîne aceleași. Acest lucru îi convenea. De altfel ea se putea întoarce acasă ușor în timpul week‑endurilor. Distanța dintre cele două orașe nu era foarte mare.
Dar poate nici nu va obține această slujbă. Trei ani de experiență într‑una din sucursale ca secretară a directorului nu însemna că era capabilă să‑și asume responsabilitățile importante pe care le implica un post la sediul central. Aici se tratau afaceri internaționale. Va fi ea la înălțime?
Ea începu să observe cu interes ceea ce o înconjura.
— Ce loc de muncă plăcut, remarca ea cu voce tare. Luminos, aerisit, dotat cu cel mai bun echipament posibil.
— Așa e! exclamă Karen Black, cu entuziasm. Dar trebuie să vă previn că dacă veți lucra aici veți avea multe treburi de făcut.
În timp ce vorbea, introduse o foaie de hîrtie în mașină și bătu o scrisoare.
— Știți, reluă ea fără să‑și întrerupă activitatea, nu veți avea deloc timp să leneviți. În schimb sînt o grămadă de avantaje. Avem propriile noastre săli de mese și mîncarea e excelentă. Nu‑i puțin lucru, nu‑i așa?
Surîse și continuă:
— Locuiesc singură, așa că nu‑mi dau niciodată silința să gătesc seara. Aici, masa de prînz este atît de copioasă! Și poți bea cîtă cafea dorești. Avem cinci săptămîni de concediu și…
Ea izbucni în rîs.
— Ce proastă sînt! exclamă ea. Dumneavoastră cunoașteți perfect compania, pentru că faceți parte din personalul ei. Din ce regiune sînteți?
— Din Bristol. Dar presupun că lucrurile sînt puțin diferite la sediu.
Karen aruncă o privire standardului telefonic de pe birou.
— A terminat convorbirea. Mă duc să‑l anunț că sunteți aici.
Ea se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Scuzați‑mă… începu Cherry. Karen se opri și se îndreptă spre ea.
— Eu… mă mir pur și simplu că părăsiți acest post, spuse ea cu un aer jenat.
Ochii ei arătau încăperea în care se găsea Alec Moore. Karen rîse cu amabilitate.
— Nu vă neliniștiți, o asigură ea. Alec este patronul ideal. El știe să vă valorifice și să vă insufle dorința de a vă efectua sarcinile cît mai bine. Nu acesta este cazul directorului nostru general, adăugă ea coborînd vocea. Anne nu este prea răsfățată.
— Anne?
Tonul Karenei deveni confidențial.
— Anne Mellor, secretara lui Leon Silver, directorul general.
Cherry auzise vorbindu‑se despre acest om. El succedase tatălui său douăsprezece luni mai devreme, după ce a îndeplinit funcția de director general timp de nouă ani.
— Nu l‑am întîlnit niciodată, declară Cherry.
— Nu este ușor de suportat! Dar presupun că cel care ține hățurile nu trebuie să fie, nu‑i așa? Anne are cea mai bună părere despre el. Totuși, ea este într‑o situație grea pe moment. Tocmai a aflat că este însărcinată și domnul Silver nu este mulțumit. Nu vrea s‑o piardă, înțelegeți? Or, Anne l‑a anunțat că va părăsi postul puțin înainte de a naște. De ani de zile încearcă să aibă un copil și acum are de gînd să profite din plin de treaba aceasta.
Cherry aprobă. Ea se gîndi că Leon Silver era egoist pentru că se supărase pe secretara lui cînd aceasta avea un motiv atît de minunat să plece. Ea tăcu totuși.
— Dar mă îndepărtez de subiectul întrebării dumneavoastră, reluă Karen cu o voce veselă. Vreți să știți de ce plec? Nu este un secret pentru nimeni. Tocmai m‑am logodit. Lucrez în Anglia de peste șase ani și… ghiciți ce mi s‑a întîmplat? Am întîlnit un neozeelandez! El locuiește la o sută de kilometri de casa mea, la Auckland! Lumea este într‑adevăr mică.
Cherry surîse. Nu sesizase că fata era din Noua-Zeelandă. Ea nu avea nici un accent.
— Deci vă întoarceți în țară pentru a vă căsători, conchise ea.
— Și pentru a mă stabili acolo, preciză Karen.
Ea pătrunse în biroul patronului și, două minute mai tîrziu, Cherry îl saluta pe Alec Moore.
— Doamnă Simson! Sînt încîntat să vă revăd! Vă merge bine sper? Cum o mai duce Bob?… Luați loc, vă rog.
— Bob este în plină formă. Vă trimite complimente, răspunse Cherry, așezîndu‑se.
— Mărturisesc că am fost surprins de candidatura dumneavoastră, declară cu sinceritate domnul Moore, cu ochii la ea.
Ușor stînjenită, Cherry îi întoarse privirea.
— De ce? întrebă ea. Am o bună experiență în companie și…
— Nu aceasta este problema. Nici nu mă îndoiesc de capacitățile dumneavoastră.
Fața i se lumină de un surîs seducător.
— Inutil să vă spun, continuă el pe un ton convingător, că Bob Sangley susține candidatura dumneavoastră, chiar dacă ideea de a vă pierde nu‑i surîde deloc.
Aceste cuvinte o consolară pe Cherry.
— Atunci de ce sunteți surprins, domnule? insistă ea.
El ezită înainte de a‑i răspunde.
— Cînd am redactat acest anunț, explică el, am precizat că persoana interesată nu trebuie să aibă nici o obligație. Ea trebuie să fie liberă să călătorească în orice moment.
— Da?
— Nu mi se pare că sînteți corespunzătoare acestui profil, făcu el cu un aer dubitativ. Aveți un soț și…
— Domnule, îl întrerupse ea, sînt văduvă.
Ea vorbise liniștit, fără cea mai mică emoție. Era capabilă acum să admită adevărul cu calm, fără a fi rănită. Era ca și cum durerea i se anesteziase.
Interlocutorul ei tresări ușor. Era vizibil stupefiat. Cherry se miră în sinea ei că el nu era la curent cu situația ei.
— Îmi pare rău, se scuză el… Bob nu m‑a lăsat niciodată să înțeleg lucrul acesta. Credeam…
El deschise dosarul adus de Karen. Cherry se destinse și se cufundă în fotoliu. La douăzeci și patru de ani era puțin probabil ca Cnerry să‑și fi pierdut soțul. Era normal ca Bob să omită să menționeze asta cu ocazia deplasării șefului său. Aveau, desigur, subiecte mult mai importante de dezbătut.
— Greșeala dumneavoastră este firească, declara ea. Dar după cum ați înțeles acum, nu am nici un angajament și nici o obligație.
— Sînteți gata, deci, să călătoriți cu mine, dacă va fi nevoie? insistă Alec Moore.
— Absolut.
Puțin îi păsa unde se afla. Aici sau în altă parte… Nu mai avea nici un entuziasm pentru ceva. Fugar, îsi aminti ce adolescentă dinamică fusese. Cît de mult ar fi exaltat‑o altădată ideea de a cunoaște țări străine.
Închise o clipă ochii. Ce gînd prostesc! Ea nu și‑ar fi putut pune candidatura atunci pentru că nu era liberă.
Se angajase de bună voie față de un soț și era fericită.
Alec Moore nu se grăbea, studia dosarul care se afla în fața lui. Cherry așteptă cuminte. El îi va pune cu siguranță întrebări suplimentare. Ea începu să‑l examineze.
Era un bărbat frumos, în jur de patruzeci de ani, sportiv. Avea un păr des, blond, ochi căprui, o privire deschisă, onestă. Totuși, ea nu trebuia să uite că el poseda mai mult ca sigur o personalitate puternică și multă voință. Aceste calități erau indispensabile pentru a ajunge la postul de director, într‑o companie atît de înfloritoare.
Cherry îl găsise întotdeauna simpatic. Astăzi, după ce îl observase pe îndelete, ea hotărî că îi plăcea. În final ea era într‑adevăr mulțumită să obțină acest post.
Alec Moore începu să‑i descrie sarcinile pe care trebuia să le efectueze dacă va lucra cu el. Fără să pară, o evalua cu privirea.
El văzu că ea este interesată, dar nimic mai mult. Ea părea inteligentă. Și era atît de drăguță! Ce ochi! Imenși, de o culoare de‑a dreptul neobișnuită: violeți ca profunzimile apei, minunați. Era primul lucru pe care îl remarcase la această fată. Apoi, urma surîsul, atît de luminos încît îți încălzea inima.
El nu era sigur că ea va fi secretara ideală. O cunoștea încă prea puțin. Dar era cu siguranță o plăcere să o privești. Îi plăcea să se înconjoare de frumusețe. Ori Cherry era fermecătoare. Totuși, el se îndreptă în fotoliu și se aplecă ușor în față; îi trebuia mai mult decît o persoană decorativă. Nu trebuia să se lase influențat de aceste pupile inteligente care se străduiau – își dădu el seama deodată, să ascundă o profundă tristețe.
Ce‑ar crede Leon despre această femeie? Era un judecător avizat cînd era vorba să discearnă caracterul unui individ. Alec nu avea totuși de ce să‑l invidieze în acest domeniu. El ghicea destul de repede personalitatea interlocutorului său. De obicei.
El tăcu, curios să vadă reacțiile acestei ciudate candidate.
Cherry așteptă un moment să se asigure că el își terminase discursul. Apoi ea începu să pună întrebări. Ea avea zeci. În timp ce directorul îi descria postul ea se hotărîse că voia să‑l obțină. Avu un gînd fugar pentru părinții ei, care o însoțiseră la Londra. Se va întîlni cu ei pentru masa de prînz, într‑un restaurant din apropiere. Ei avuseseră amabilitatea s‑o aducă la Hampstead, să vadă casa în care ar putea să locuiască. Ei doreau s‑o scutească de grija de a găsi o locuință la Londra.
— Doamnă Simson, înainte de a intra mai în amănunt în atribuțiile acestei slujbe, mi‑ar plăcea să știu dacă ea continuă să vă intereseze.
Cherry deschise ochii mari, descumpănită de această întrebare.
— Da! Bineînțeles! Enorm. Dorea acest post, mai mult decît ar fi crezut la început.
Ascultîndu‑l pe Alec Moore descriindu‑i sarcinile pe care le avea de îndeplinit, își dădu seama că era o provocare pe care trebuia să o accepte. Și pentru prima oară după mult timp, ea avea un scop în viață. Va dovedi că e capabilă să‑l realizeze… mai ales ei însăși.
— În acest caz, poate îmi veți spune de ce v‑ați pus candidatura? Ce vă determină să schimbați orașul?
Cherry se îndreptă în scaun. Răspunsul ei va fi hotărîtor. Silver & Silver nu angaja pe nimeni cu ușurință. Directorul vînzărilor primise deja numeroase candidate și va continua probabil să primească.
Cherry îi surîse cu căldură și vorbi pe un ton hotărît.
— Motivele mele sînt simple, încerc să‑mi schimb viața, pe plan profesional. La Bristol îmi cunoșteam atît de bine munca, încît devenise o rutină. Cu dumneavoastră, continuă ea cu o umbră de malițiozitate, nu cred că acest lucru se va întîmpla vreodată! După cîte am auzit, se pare că niciodată nu voi avea timp să mă plictisesc. Și asta e tocmai ce mi‑ar place! afirmă ea cu sinceritate. Vedeți, singurul lucru care mă interesează cu adevărat este cariera mea.
Alee rămase impasibil. Ultima frază a tinerei femei îl deruta. Ea era atît de singură deci? Cu fizicul ei…
— Doamnă Simson, pot să vă întreb de cît timp sînteți văduvă?
— De mai bine de trei ani. Am început serviciul la Silver & Silver la șase luni după moartea soțului meu.
Ea coborî privirea. David îi fusese răpit atît de repede! Asta o durea cel mai mult. Tristețea de a nu fi avut timp să savureze viața împreună cu el.
— Înțeleg, spuse încet Alec Moore.
El începea să înțeleagă. După acest doliu, tînăra femeie hotărîse să se axeze pe cariera ei și numai pe ea. Ei bine, lucrul acesta îi convenea. El avea nevoie de o secretară care să nu se dea în lături de la muncă. În afară de aceasta, ea îi dovedise că știa să fie entuziastă. Ea avea capul pe umeri și era capabilă să‑și ascundă emoțiile.
Va fi perfect. Anumite zile erau într‑adevăr epuizante în aceste birouri. Personalitatea ei ponderată va fi un atu inestimabil.
Întrevederea nu mai dură multă vreme. Domnul Moore o mai întrebă pe Cherry doar dacă a mai folosit un ordinator. Nu, nu încă. Sucursala din Bristol nu era echipată cu ordinator.
— Karen îl utilizează deseori pentru unele texte, o informă el. Avem o echipă de dactilografe la etajul al doilea. Dar rapoartele, devizele, adresele pe plicuri și pachete se imprimă mult mai rapid pe această mașină. Nu vă neliniștiți. Vă vom trimite la o școlarizare intensivă trei zile, probabil, și veți deveni repede expertă!
Se exprima ca și cum ea ar fi fost titulara postului, remarca în sinea ei Cherry. Cînd el îi oferi efectiv postul, ei nu‑i veni să creadă ce noroc avea.
— Primesc candidate de vreo patru zile, Cherry. Ești ultima dintr‑o listă lungă. Astfel sînt în măsură să te anunț că dacă ești de acord, te angajez.
— Oh, da! exclamă ea, încîntată. Vă mulțumesc, domnule. Accept cu bucurie.
— Spune‑mi Alec, zise el ridieîndu‑se. Îi întinse mîna. Amîndoi se îndreptară spre ușă hotărînd să pună pe hîrtie acordul lor.
— Presupun că va trebui să‑ți cauți un apartament, remarcă el.
Învălui cu privirea silueta ei zveltă, grația cu care ea se deplasa.
Această fată era perfectă pentru funcția pe care urma să o exercite.
— De fapt, nu, răspunse ea. Aparent, e ziua mea norocoasă.
Ea îi surîse.
— Un prieten al tatălui meu, dentist și el, preciză ea, pleacă pentru un an în străinătate. El și soția sa posedă o căsuță drăguță, cu grădină, la Hampstead. Ar dori să o închirieze cu tot cu mobilă pe timpul absenței lor. Dar erau cam neliniștiți. Nu se știe niciodată ce fel de locatar se va instala la tine.
— Atunci au fost încîntați să găsească o persoană de încredere, conchise Alec.
— Exact! lansă Cherry cu entuziasm. Și chiria este foarte rezonabilă.
Acest gen de locuință costă de obicei destul de scump la Londra, mai ales în acest cartier. Dar oricum noua sa slujbă implica o creștere substanțială a salariului.
Ea o salută pe Karen Black și îi ură multă fericire în viitor. Apoi luă liftul, cu inima ușoară. Nu se mai simțise atît de satisfăcută de foarte multă vreme.
Absorbită de gîndul schimbărilor pe care le va trăi într‑un viitor apropiat, ieși din clădire.
Era o după amiază caldă de septembrie. Aruncă o privire la ceas și se grăbi să coboare scara ce ducea în stradă. Era nerăbdătoare să le dea părinților vestea cea bună. Vor fi mai mult decît încîntați, cu siguranță.
Cursul gîndurilor îi fu brusc întrerupt de un șoc violent. Se clătină și reuși printr‑o minune să‑și păstreze echilibrul. Amețită, ea își dădu totuși seama că se lovise de un bărbat.
Se aplecă automat să‑și adune poșeta pe care o scăpase din mînă și observă atunci o pereche de pantofi eleganți.
— Nu poți să te uiți pe unde mergi? exclamă o voce furioasă.
Ce tupeu! gîndi ea. Era și greșeala lui; și o durea. Ea se ridică gata să‑i răspundă cum merita, dar el nu‑i lăsă timp. Fără nici un cuvînt de scuză, se îndepărtă în grabă. Ea zări totuși un personaj incredibil de mare.
— Nu‑ți lipsește îndrăzneala! lansă ea.
Ar fi vrut să strige destul de tare ca el să o audă, dar cuvintele îi ieșiră din gură aproape ca un murmur. Era într‑adevăr tulburată. În fine! Spera că el auzise.
Cherry îl văzu intrînd pe ușile de sticlă cenușie ale clădirii. Era un client? Ea ridică din umeri și hotărî să uite incidentul. Acest necunoscut era oricum total vinovat.
Crezu că vede un taxi la marginea trotuarului. Ce noroc, își spuse ea. Dar își dădu repede seama de greșeala ei. Vehiculul lung, negru, era un Rolls Royce, cu un șofer la volan, care aștepta răbdător.
Tînăra femeie se resemnă să‑și întîlnească părinții, mergînd pe jos. Ea se grăbi spre locul de întîlnire, frecîndu‑și brațul. Simțea din plin lovitura pe care i‑o dăduse impozantul necunoscut!
Secretul lui Joe Elliot de Linda Adams
Capitolul 1
Eve Crawford puse motorul la ralanti, lăsând mica barcă roşie să plutească în derivă în voia curentului. Cu o mână şovăitoare pe cârmă, scrută cu îngrijorare norul gros de ceaţă ce învăluia ambarcaţiunea. Îi mai rămâneau de parcurs vreo cinci kilometri şi prin negura aceasta ar fi fost un adevărat rămăşag. Cum să-şi continue drumul fără să se rătăcească sau să aibă vreun accident?
Îşi reproşa amarnic inconştienţa. Ce idee absurdă să vrea să se întoarcă acasă tocmai când izbucnea furtuna! Dar, când plecase de la prietena ei, Julie, din Zwolle, ploaia încetase complet, şi crezuse că furtuna se terminase.
Furtuna, poate. Dar ceaţa nu părea hotărâtă să abandoneze partida. În cel mai bun caz trebuia să treacă mai multe ore pentru ca vizibilitatea să redevină normală pe lacul Toledo Bend.
Burl Crawford, tatăl Evei, lipsea de câteva zile de acasă, şi era mai bine aşa, pentru că şi-ar fi făcut griji văzând că nu se întoarce la timp. Iar cât priveşte prietena ei, Julie, aceasta tocmai plecase cu maşina până la Natchitoches...
Aşadar, nimeni nu ştia că este pierdută pe lac. Cum să iasă din capcana aceasta? Ceaţa, de o densitate neobişnuită, îi impunea un periculos joc de-a baba-oarba; orbeşte, Eve trebuia acum să încerce să ajungă la un mal.
Opri motorul şi rămase nemişcată, pândind cel mai mic zgomot care i-ar fi permis să se orienteze. Înainte să se oprească, făcuse vreo şapte-opt sute de metri spre sud-vest.
Apoi, barca plutise în derivă. Pe ce distanţă? Şi în ce direcţie?
Eve n-ar fi fost în stare să spună.
Era sigură de un singur lucru: trebuia să continue. Pe suprafaţa apei pluteau crengi şi trunchiuri de copaci doborâţi care puteau în orice clipă să facă o breşă în cocă. Era deci urgent să acosteze oriunde şi să lege barca la mal. După aceea, se va descurca într-un fel ca să ajungă acasă, chiar pe jos, dacă va trebui.
Înfruntă ceaţa încă vreo jumătate de oră, evitând în ultima clipă obstacolele care apăreau ici-colo, asemenea unor fantome care o pândeau să facă o manevră greşită. Braţele o dureau de încordarea cu care ţinea cârma.
Noaptea se lăsa cu rapiditate, făcând vizibilitatea şi mai dificilă. Eve avea un chef nebun să izbucnească în plâns, dar asta n-ar fi ajutat-o cu nimic, dimpotrivă. Trebuia neapărat să se controleze dacă voia să scape teafără şi nevătămată.
Deodată, un şoc zgudui barca, şi se trezi proiectată spre cârmă.
Cu răsuflarea tăiată de spaimă, opri încă o dată motorul şi se căţără pe partea din faţă a bărcii, încercând să constate pagubele. Lovitura fusese provocată de două trunchiuri de copac, dar din fericire nu lăsaseră decât câteva zgârieturi. Se ridică şi-şi dădu pe spate părul ud, încercând să străpungă cu privirea ceaţa deasă.
Tresări la auzul unui lătrat în apropiere. În sfârşit, pământ!
Oftă adânc, de uşurare.
— Hei! E cineva pe aici? strigă ea.
Îi răspunse doar lătratul surd al câinelui invizibil. Orientă barca în direcţia de unde provenea acesta. Curând, putu să sară în apa mai puţin adâncă, şi merse bâjbâind până la mal.
Când sfârşi de legat barca de o rădăcină groasă, animalul, un câine de vânătoare roşcat şi alb, veni spre ea.
— Bună, frumosule, îi spuse Eve. Ştii că tocmai mi-ai salvat viaţa?
În loc de răspuns, câinele scânci şi dădu vesel din coadă.
Chiar în clipa când Eve se pregătea să-l mângâie pe cap, auzi o voce în spatele ei.
— Mă îndoiesc că Rebel a înţeles ce i-ai spus!
Se răsuci repede pe călcâie, căutând să ghicească dincotro venea această voce neliniştitoare ce străpunsese ceaţa. Auzi atunci un zgomot de paşi ce călcau pe frunzele moarte şi pe crengile rupte. Schiţă o mişcare de retragere. În ceaţă, apăru o siluetă înaltă, masculină.
— Ce cauţi aici? întrebă necunoscutul.
— Mă întorceam acasă. M-am rătăcit prin ceaţă, răspunse
Eve cu circumspecţie.
Privirea întunecată a străinului o măsură din cap până-n picioare, oprindu-se din când în când pe obrajii înroşiţi de frig şi emoţie, pe şuviţele brune lipite de faţă, pe ochii cenuşii...
— Te întorceai acasă? Pe vremea asta? Este o adevărată nebunie! Nu ţi-a spus încă nimeni că trebuie să te fereşti când se lasă ceaţa pe lac?
— Ştiu foarte bine că uneori ceaţa poate fi deasă pe aici, replică ea. Dar când am plecat din Zwole, nu era ceaţă. S-a lăsat într-o clipă!
— Şi unde aveai de gând să mergi?
— La Pine Ridge.
Eve privi în jurul ei, căutând un reper, o indicaţie... Nu. Nu cunoştea locul acesta.
— Se poate spune că te-ai rătăcit de-a binelea. Eşti tot în
Louisiana, dar cel puţin şapte kilometri de Pine Ridge.
— Şapte kilometri! exclamă Eve cu ciudă.
Îşi îndepărtă de pe faţă câteva şuviţe lungi.
— Ei bine, cred că va trebui să mă înarmez cu răbdare.
Îi întoarse spatele străinului şi se urcă din nou în barcă. Să ltă capacul unui scaun şi începu să scotocească în lada de sub el.
Bărbatul n-o pierdea din ochi. Eve era îmbrăcată în nişte blugi albi, uzi până la genunchi după ce mersese prin apă. Era înaltă, suplă – fără îndoială că o considera mai degrabă fragilă, asemenea multor oameni care o vedeau prima oară.
Eve scoase din ladă un impermeabil oliv şi şi-l aruncă pe braţ, apoi se întoarse spre necunoscutul din faţa ei.
— Există case pe aici?
Bărbatul scutură din cap.
— După câte ştiu eu, nu.
— Dar dumneata cum ai venit?
— Călare.
Eve făcu ochii mari, dar nu comentă. Pentru prima oară, îl privi mai atentă pe străin.
Trebuie să fi avut puţin peste treizeci de ani. Avea tenul măsliniu, şi părul pieptănat spre spate era drept şi negru, sau mai degrabă brun închis. Era cam prea lung şi strălucitor, acoperindu-i ceafa. Umerii şi braţele erau puternice, talia subţire, coapsele musculoase. Înfăţişarea lui în ansamblu dădea impresia de sănătate şi vigoare.
— Cortul meu nu este prea departe de aici. Dacă vrei să vii cu mine... Ai putea aştepta până se împrăştie ceaţa, îi propuse străinul.
Eve nu răspunse, fascinată de chipul lui a cărui frumuseţe virilă era de-a dreptul neobişnuită. Sprâncenele erau groase şi drepte, de un negru de cărbune, ochii căprui, strălucitori.
Nasul, uşor coroiat. Privirea Evei urmări conturul plin şi senzual al buzei inferioare, apoi cicatricea neregulată care marca, pe partea dreaptă, buza superioară... Se înfioră uşor, cuprinsă de o stranie tulburare.
— N-ai de ce să te temi, reluă necunoscutul. Sunt inofensiv,
Rebel poate să-ţi confirme!
Eve îşi dădu seama dintr-o dată că el îi aştepta răspunsul.
Părea să creadă că ei îi era frică, şi gândul acesta o indignă.
— Nu mă îndoiesc. Şi-ţi sunt recunoscătoare că-mi oferi ospitalitatea, declară ea.
Sări cu uşurinţă din barcă şi-l urmă pe străin.
Pădurea deasă ce mărginea lacul era foarte întunecoasă.
Eve avu grijă să-şi potrivească pasul după cel al bărbatului; aligatorii mişunau prin zona aceea. Rebel, câinele, mergea în urma ei, adulmecându-i picioarele, ca pentru a se asigura că stăpânul lui nu se afla în niciun pericol în prezenţa nouvenitei.
După câteva minute, ajunseră într-un luminiş, în mijlocul căruia se înălţa un cort-cupolă roşu, lângă un foc.
Bărbatul desfăcu scaunul pliant pentru Eve, apoi aruncă apa dintr-o găleată din tablă galvanizată, o răsturnă, şi se aşeză pe acest scaun improvizat. Câinele se culcă la picioarele lui.
— Eu mă numesc Eve. Eve Crawford, zise ea înroşindu-se.
I se potriveşte prenumele, se gândi străinul.
Era frumoasă, dar de o frumuseţe calmă şi subtilă. Genul de frumuseţe care se impune încetul cu încetul.
— Mie mi se spune Elliot.
Eve încuviinţă din cap şi-şi feri privirea. Fără voia ei, această intimitate o intimida.
— Eşti... nou venit pe aici?
Mulţi oameni veneau să petreacă iarna pe lângă Toledo
Bend. Lacul se afla la graniţa dintre Texas şi Louisiana şi graţie acestei poziţii meridionale, regiunea se bucura de ierni blânde. Acum însă era aprilie, şi străinul n-avea înfăţişarea obişnuită a unui rezident sezonier.
— Da şi nu, răspunse evaziv acesta. Odinioară, am locuit prin împrejurimi.
Eve nu îndrăzni să insiste.
— Eu şi cu tata avem motelul Pine Ridge de vreo zece ani, îi spuse ea.
O licărire de interes sclipi în ochii căprui ai străinului, aproape nedesluşită în spatele perdelei întunecate a genelor.
— Ce făceai pe lac? Pescuiai?
— Nu. Mă întorceam de la Zwolle, unde m-am dus să-mi văd o prietenă. Este mai simplu să traversezi lacul decât să-l ocoleşti pe autostradă. Se câştigă cel puţin cincisprezece kilometri... Eu cunosc bine lacul, dar n-am mai văzut niciodată o ceaţă ca asta, atât de deasă. Mi-a fost imposibil să mă orientez.
Oarecum stânjenită, Eve se foi în scaun. Focul trosnea vesel, răspândind în aer mireasma plăcută a lemnului ars.
— Ai venit... să-ţi petreci weekendul pescuind?
— Nu. Eu nu pescuiesc.
Nu era de mirare. Omul nu corespundea imaginii obişnuite a unui pescar. Purta un tricou negru cu inscripţia „Harley-Davidson”. Pe coapsa dreaptă, blugii decoloraţi aveau o mică ruptură triunghiulară. Cizmele negre de cowboy îi completau ţinuta, cu tălpile şi tocurile murdare de un strat gros de noroi.
— Mă ocup de puii de aligator, reluă el.
Eve ridică din sprâncene.
— Faci braconaj?
— Aş zice mai degrabă că mă aflu aici pentru a-i surprinde pe braconieri, spuse bărbatul pe un ton ironic.
Zâmbetul lui oblic se mai lărgi. Părea să-l amuze acest joc de-a ghicitoarea, aerul perplex al Evei.
— De fapt, nu aceasta este meseria mea. Dar am un vechi prieten care este poliţist federal şi am venit să-i dau o mână de ajutor.
Eve se simţi uşurată să afle că Elliot nu era unul dintre acei oameni care omorau sau mutilau animalele sălbatice. Nu locuia în regiune, dar trăise aici odinioară. Şi era prieten cu un poliţist federal. Era o fişă de identitate cam subţirică pentru un om cu care împarţi intimitatea unui foc de tabără în luminişul acesta pierdut din adâncul pădurii...
Eve îi aruncă o privire piezişă. Licăririle flăcărilor îi accentuau asprimea trăsăturilor, dar nu simţea nicio teamă. Îi plăcea omul acesta.
— Crezi că o să se ridice curând ceaţa? întrebă ea.
— Poate. Dar asta n-o să te ajute prea mult. O să înceapă ploaia.
— De unde ştii?
Elliot ridică din umeri şi zâmbi puţin arogant în faţa uimirii ei.
— Ştiu, atâta tot. Mi-a spus Rebel.
Câinele roşcat cu alb dormea, cu botul sprijinit de cizmele stăpânului său.
— Ai familie, Elliot?
Zâmbetul bărbatului dispăru subit. Se aplecă, luă un grătar de fier şi-l puse peste foc, apoi puse pe el un ibric albastru. Un puf fin brun îi acoperea dosul mâinilor şi braţelor. Eve remarcă faptul că nu purta verighetă – dar bineînţeles, acest lucru nu dovedea nimic.
— Nu mă am decât pe mine, zise el în sfârşit, cu o tristeţe greu stăpânită care o tulbură.
Elliot ridică ochii. Eve îl privea cu un aer grav şi surprins în acelaşi timp, obligându-l fără să-şi dea seama să recunoască trista realitate. Era singur. În toate înţelesurile cuvântului. Şi într-o măsură în care această fermecătoare persoană nici nu-şi putea imagina.
— Îţi este foame, domnişoară? întrebă el.
— Ei bine... Dacă ai ceva la îndemână...
— Tocmai mă pregăteam să-mi fac mâncarea când Rebel te-a auzit.
Eve îşi puse impermeabilul pe speteaza scaunului şi se ridică.
— Dă-mi voie mie s-o prepar, îi propuse ea. Am talente de bucătăreasă.
Chipul lui Elliot se destinse şi, fascinată, Eve zări umbra unui zâmbet înflorindu-i pe buze. De unde o fi avut această cicatrice? Oricum, rana care o cauzase nu-i afectase şi dinţii.
Aceştia erau foarte albi, ca un şirag de perle, plăcuţi la vedere.
Ca şi întreaga lui înfăţişare, de altfel...
— Talente de bucătăreasă? Nu te lauzi?
Un zâmbet larg lumină faţa Evei, făcând să-i strălucească minunaţii ochi cenuşii. Păreau să vadă totul. Elliot se întrebă cu oarecare îngrijorare ce-or fi ghicit în privinţa lui.
— Am început să gătesc pe la zece ani, să ştii!
Argumentul era convingător. Elliot se ridică la rândul lui.
— Lada frigorifică se află lângă cort. Ia de acolo tot ce-ţi trebuie, zise el.
— Doar n-ai adus toate lucrurile acestea venind călare!
— Nu. Folosesc un jeep ca să-mi transport proviziile, mărturisi Elliot zâmbind.
— Tabăra rămâne instalată aici în permanenţă?
— Din când în când mai schimb locul.
În timp ce-l asculta pe Elliot, Eve examina conţinutul lăzii.
Scoase un pachet învelit într-o hârtie albă care, după forma şi mirosul caracteristic, trebuie să fi fost şuncă afumată. Alese apoi garnitura. Elliot îi întinse două crăticioare şi în clipa următoare, Eve pusese la prăjit ceapă şi cartofi într-una din ele, şi şunca în cealaltă.
Elliot se aşeză din nou pe găleata răsturnată, îşi întinse picioarele şi le încrucişă nonşalant.
— Spune-mi, ai învăţat să găteşti atât de tânără din necesitate sau de plăcere? întrebă el.
— Şi una şi alta, răspunse Eve.
Privirea lui Elliot n-o mai deranja, şi chiar se mira că se simţea în siguranţă în acest loc izolat.
— Mama a murit pe când eram doar o fetiţă. Nu-mi amintesc de ea. Tata a fost cel care m-a învăţat să gătesc. Îmi trăgeam un scaun şi mă urcam pe el ca să-l priveasc gătind mâncarea.
— Ai fraţi sau surori?
„Totuşi, este ciudat, se gândi Eve. Omul acesta mă supune unui adevărat interogatoriu, iar el se eschivează de la toate întrebările mele!”
— Mai am un frate, mai mare ca mine. S-a însurat anul trecut şi s-a mutat de aici. Îi simt foarte tare lipsa.
Elliot fu emoţionat de accentul de sinceritate care emana din această confidenţă. Nu te puteai înşela: Eve iubea oamenii. Părea să fie foarte ataşată de familia ei. De multă vreme Elliot nu mai întâlnise o femeie ca ea.
— Pun pariu că ai mai gătit la un foc de tabără, spuse el, observându-i cu plăcere gesturile precise.
Mâinile Evei erau delicate, pielea fină. Întreaga ei fiinţă degaja o impresie de blândeţe. Elliot remarcă amuzat că şi
Rebel deschisese ochii şi o privea şi el cu interes.
— Aşa este. Adeseori am făcut camping cu fratele meu.
— Şi apoi, s-a sfârşit, din moment ce el a plecat? spuse
Elliot.
— Aşa credeam. Şi iată că o fac din nou! răspunse Eve zâmbind.
Prin luminiş, începură să plutească miresme apetisante de cartofi prăjiţi, şuncă şi cafea. Corul broaştelor chemau ploaia, în timp ce focul licărea vesel.
Elliot scoase două farfurii, pe care Eve le umplu copios. Se aşezară, cu farfuriile puse în echilibru pe genunchi.
— De cât timp erai pe lac când te-a reperat Rebel?
— De cel puţin patruzeci de minute. Probabil că de la plecare am luat-o într-o direcţie greşită.
Tăcură amândoi ca să-şi savureze mâncarea. În timp ce mânca, Eve îi aruncă priviri discrete lui Elliot. Muşchii braţelor lui, o impresionau un pic şi-i aţâţau curiozitatea.
— Vii din vestul Texasului, nu-i aşa?
— Se poate spune şi aşa. Locuiesc la Fort Worth. Dar m-am născut nu departe de aici.
Un orăşean în mijlocul pădurii! Ce căuta aici? Cu siguranţă, nu venise din Fort Worth tocmai până aici ca să-i urmărească pe braconieri.
Cafeaua, reîncălzită de mai multe ori de dimineaţă până acum, abia de mai putea fi băută, dar Elliot remarcă faptul că Eve o înghiţea cu stoicism, fără să schiţeze vreo strâmbătură.
— Cum ai ghicit de unde vin? întrebă el.
— După felul cum îl pronunţi pe „r”.
— În Louisiana nu se pronunţă aşa?
— Nu. Nu chiar. Poate că te-ai născut aici, dar se vede treaba că nu te-ai întors de multă vreme!
— Mmm... Bine gândit, recunoscu Elliot.
Eve preferă să schimbe subiectul, în ciuda dorinţei de a afla mai multe despre acest bărbat atât de puţin vorbăreţ.
— Ia te uită! Începe vântul, spuse ea. Poate va alunga ceaţa.
— Poate. Dar aduce ploaie.
Eve se întunecă.
— Asta-i o veste proastă. Dacă va continua tot aşa, n-o să mai ajung niciodată acasă! Şi dacă aş încerca să plec pe jos? Aş putea să vin mâine să-mi iau barca?
— Îţi dai seama cumva în ce loc te afli, domnişoară? Eşti în mijlocul mlaştinilor pline de şerpi.
Eve oftă, descurajată.
— Ştiu foarte bine asta, recunoscu ea. Dar mă simt atât de neputincioasă...
— Ştie cineva că ai plecat cu barca?
— Pritena mea din Zwolle. Dar a plecat şi ea acum din oraş.
Elliot îşi încrucişă braţele la piept şi împinse cu vârful cizmei un lemn în foc.
— N-ar fi trebuit să-mi spui asta.
— De ce? întrebă Eve, mirată. Acesta este adevărul, şi eu n-am obiceiul să mint, să ştii!
— Poate că greşeşti având încredere în mine. De unde poţi să ştii că nu sunt un individ periculos?
Brusc, Elliot se aplecă înainte şi cuprinse cu o mână gâtul
Evei, dar fără să facă nicio presiune, mărginindu-se doar să pună degetele pe pielea ei mătăsoasă.
— Ar fi de-ajuns un gest...
— Ştiu foarte bine că n-ai face niciodată un asemenea lucru, murmură Eve.
Un miros uşor de fum se degaja din degetele aspre ale lui
Elliot. Ea remarcă dintr-o dată că atingerea acestora, uşor neliniştitoare, nu-i displăcea.
— Eşti sigură?
O licărire ciudată sclipea în ochii texanului; Eve înţelese că voia s-o încerce, nimic altceva.
Elliot simţi pulsul fetei bătând din ce în ce mai iute sub degetele sale, şi-i fu ruşine. Făcuse gestul acesta doar din joacă, nu ca s-o sperie. Îşi desfăcu degetele şi mângâie uşor pielea înroşită. Eve se înfioră la această mângâiere neaşteptată.
— Nu mi-ai răspuns, spuse Elliot pe un ton blând.
— Ei bine... Sunt un bun psiholog. Ştiu pur şi simplu că eşti un om cinstit.
Elliot făcu o mutră sceptică şi-şi lăsă mâna să cadă.
— Dacă crezi cu adevărat asta...
Eve zâmbi.
— N-o să reuşeşti să mă sperii. Nu-i cazul să mai încerci.
Pentru prima oară, Eve îl văzu pe Elliot izbucnind în râs.
— Dar am reuşit! Ţi-a fost frică, zise el pe un ton satisfăcut.
Eve nu răspunse. În fond, era mai bine ca Elliot să atribuie bătăile inimii ei fricii, decât adevăratei cauze, tulburătoarei emoţii care o cuprinsese.
Deodată, câinele se ridică dintr-un salt şi scânci uşor, apoi adulmecă aerul şi dispăru în pădure.
— Ce a păţit? întrebă Eve,
În loc de orice răspuns, picături mari de apă începură să se zdrobească de pământul deja umed al luminişului.
— Vezi: Rebel mă previne întotdeauna, chiar înainte să înceapă ploaia, spuse Elliot.
Eve se ridică şi-şi puse repede impermeabilul.
— Aş face mai bine să mă întorc la barcă. Am acolo o prelată. Mă voi adăposti sub ea.
Ploua din ce în ce mai tare. În timp ce vorbea, Eve vedea picăturile de apă care se agăţau de pielea bronzată a lui Elliot, şi petele de umezeală se lărgeau din ce în ce mai mult pe tricoul lui.
— S-a întunecat, spuse el. Va trebui să te conduc prin pădure cu lanterna mea şi n-am niciun chef.
Eve ridică din umeri.
— Adineauri, am spus că eşti un om cinstit. Este adevărat că n-am spus şi galant.
Elliot zâmbi şi-i puse o mână protectoare pe umăr.
— În cazul acesta, îţi voi fae o propunere dintre cele mai cinstite. Să ne adăpostim amândoi în cortul meu.
Alăturând cuvintelor şi gestul, texanul ridică pânza care masca intrarea în cort, îi făcu semn Evei să intre, apoi o urmă şi el.
Eve se aşeză pe salteaua pneumatică aflată în cort, şi Elliot se ghemui lângă deschizătura îngustă, privind ploaia de afară.
Aceasta cădea în rafale. În imposibilitate de a face ceva –
ceea ce nu-i era deloc pe plac – Eve asculta răpăiala ploii pe pânza cortului.
— Cortul tău este bine etanşeizat? întrebă ea, privind îngrijorată păturile dinăuntru.
— Are un acoperiş dublu. Dar dacă plouă mult, apa s-ar putea infiltra dedesubt.
Eve încuviinţă din cap. I se întâmplase de mai multe ori să trebuiască să se culce pe o saltea de camping udă.
— Nu-i o noapte ideală pentru a-i hărţui pe braconieri, zise ea.
Elliot se aşeză turceşte, cu braţele pe genunchi.
— Da... Aşa este. Dar nu prea aveam ce face acasă, aşa că...
— Unde locuieşti?
— La casa Marshall. Poate că o ştii.
— Da, o ştiu.
Bătrâna casă se ridica într-un loc izolat, departe de drumurile mai frecventate, la mai bine de cincisprezece kilometri de Pine Ridge. Ultima oară când trecuse prin apropiere, cu multe luni în urmă, casa era nelocuită.
— Îmi amintesc bine de familia Marshall. A trecut multă vreme de când au murit, spuse ea.
— Erau bunicii mei.
— Oh!... Cred că îţi lipsesc mult, răspunse Eve, un pic stânjenită.
Îi veni în minte o amintire înduioşătoare şi zâmbi.
— Într-o primăvară, doamna Marshall m-a invitat să vin să culeg mure din grădina ei. I-am lăsat şi ei două kilograme din „recolta” mea, şi după vreo două zile, a venit şi ne-a adus o enormă tartă cu fructe. Bunicii tăi erau nişte oameni adorabili.
— Erau foarte drăguţi, aşa este, murmură Elliot.
Tristeţea din glasul lui strânse inima Evei. Bineînţeles, omul acesta era pentru ea un necunoscut, dar evocarea bunicilor lui îl afectase profund, şi suferinţa lui n-o putea lăsa indiferentă.
— Dar tu, domnişoară? Mi-ai spus că, împreună cu tatăl tău, ţineţi un motel în regiune.
Înainte să-i răspundă, Eve îşi scoase impermeabilul. În cort era cald şi umed.
— Da, îl ajut pe tata în afacerea aceasta.
— Dă-mi voie să ghicesc: pun pariu că eşti încă necăsătorită, dar logodită, că vrei să te măriţi şi să ai mulţi copii.
— Nu. Nimic din toate astea. N-am întâlnit încă persoana care să mă intereseze într-atât încât să-mi fac planuri de căsătorie. Şi apoi, îmi doresc foarte mult să merg la universitate.
Elliot îşi trecu o mână prin păr.
— De ce nu te-ai dus până acum?
— Când mi-am termint studiile secundare, fratele meu era deja la universitate. Tata n-ar fi făcut faţă nevoilor a doi studenţi. Acum însă, cu ajutorul unei burse, cred că planul meu se va realiza în sfârşit.
Cu un zâmbet discret în colţul buzelor, Elliot se întinse pe o parte, sprijinit într-un cot. Poziţia îi scotea în evidenţă muşchii braţelor. Privirea Evei alunecă încet de la braţe către pieptul lui pe care-l bănuia la fel de puternic sub ţesătura tricoului. Mai cunoscuse bărbaţi bine făcuţi, dar niciodată atât de misterioşi şi fascinanţi ca acesta. Ce-l făcea oare să fie atât de diferit de alţii?
— Aşadar, vrei să-ţi continui studiile. Şi după aceea, cum ai de gând să-ţi foloseşti cunoştinţele?
Evei îi fu ciudă că se înroşi din nou, ca o adolescentă. Îşi ridică privirea.
— Ei bine, aş vrea să devin avocat, îi explică ea. Oh! Nu unul din acei avocaţi fără scrupule care îşi racoleacă clienţii dintre victimele accidentelor! Nu. Aş vrea să devin avocat al acuzării, în scopul de a ajuta victimele năpăstuite să-şi găsească dreptatea.
Elliot nu-i răspunse. La lumina portocalie a focului pe cale de a se stinge, care mai lumina încă slab interiorul adăpostului, Eve observă că trăsăturile lui se aspriseră.
— Vrei deci să intri în sistemul judiciar, spuse el în sfârşit.
Cred că nu ştii prea bine despre ce vorbeşti.
— Ba da, dimpotrivă! Ştii că sunt puţine femei care fac această meserie, dar destule ca să fie luate în serios şi...
Elliot îi întrerupse protestele.
— Nu pun la îndoială capacităţile tale, domnişoară. Spun doar că această meserie te-ar face să fii nefericită.
Eve nu se putu abţine să zâmbească, amuzată de tonul autoritar al texanului.
— Cum poţi să afirmi aşa ceva? Mă cunoşti doar de puţină vreme...
Cu un aer îngândurat, Elliot îşi trecu palma peste obrajii umbriţi de o barbă în devenire.
— Este adevărat, dar înţeleg ce simţi. Am cunoscut pe cineva care era ca tine. Îşi imagina şi el că va putea schimba lucrurile. Dar până la urmă, toată lumea i-a întors spatele.
— Eşti teribil de pesimist!
— Faptele ne obligă să devenim aşa.
Elliot se ridică din nou ca să arunce o privire prin deschizătură.
— S-ar zice că ploaia are de gând să cadă toată noaptea!
Spuse el.
Consternată, Eve se apropie şi ea de intrarea cortului.
Ploaia se abătea fără încetare în bălţile care aproape că acopereau deja luminişul.
— Cum o să mai ajung acasă? murmură ea.
De multă vreme, Elliot nu se mai aflase în preajma unei femei. Un uşor parfum de trandafiri se degaja de pe pielea şi din părul Evei. Fără să vrea, texanul se simţi cuprins de o emoţie neaşteptată... Cu siguranţă, pentru că nu era obişnuit să se afle în preajma unor astfel de femei, se gândi el.
— Ei bine, domnişoară, am impresia că va trebui să dormi aici, noaptea asta.
Pentru Susan Bowen, care mi-a oferit adăpost chiar şi de la 20 000 de kilometri depărtare „Fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră.”1
CUPRINS:
Introducere / 7
Italia / 11
India / 129
Indonezia / 231
INTRODUCERE sau Cum e construită această carte sau A 109-a mărgea.
Când călătoreşti în India – mai ales prin oraşe sfinte şi ashramuri –, întâlneşti o mulţime de oameni care poartă mărgele la gât. Mai poţi vedea şi o mulţime de fotografii cu yoghini goi, slabi şi impunători (sau uneori chiar cu yoghini rotofei, blânzi şi luminoşi), care poartă şi ei mărgele. Aceste şiraguri de mărgele se numesc japa mala. În India sunt folosite de sute de ani de budişti şi de hinduşi pentru a se concentra asupra rugăciunilor. Ţin şiragul într-o mână şi rotesc câte o mărgea pentru fiecare mantra rostită. Când cruciaţii medievali au ajuns în Orient, purtaţi de războiul sfânt în care luptau, i-au văzut pe credincioşii de aici rugându-se cu aceste japa mala, li s-a părut că e o tehnică admirabilă şi au dus-o cu ei înapoi în Europa sub forma rozariului.
O japa mala tradiţională are o sută opt mărgele. În cercurile ezoterice ale filosofiei orientale, numărul 108 este considerat extrem de fast – un multiplu perfect al lui trei, compus din trei cifre, suma acestor trei cifre fiind nouă, adică de trei ori trei.
Iar trei, se înţelege, este numărul care reprezintă echilibrul suprem – după cum poate spune oricine care ştie câte ceva despre Sfânta Treime sau care a văzut vreodată un trepied. Şi pentru că această carte este despre strădania mea de a afla echilibrul, am structurat-o asemenea unei japa mala: am împărţit-o în o sută opt povestiri (sau mărgele). Şirul celor o sută opt povestiri a mai suportat o a doua împărţire, în trei secţiuni în care se vorbeşte despre Italia, India şi Indonezia – cele trei ţări pe care le-am vizitat de-a lungul unui an. Astfel am ajuns la trei părţi a câte treizeci şi şase de povestiri fiecare, lucru care mi se pare foarte nimerit, ţinând cont că scriu toate aceste lucruri în cel de-al treizeci şi şaselea an al vieţii mele.
Ca să nu ne lungim nepermis de mult cu consideraţii numerologice, permiteţi-mi să închei mărturisind un al doilea motiv: mi-a plăcut ideea de a înşira aceste povestiri urmând structura unei japa mala tocmai pentru că ea este atât de… structurată. Căutările spirituale autentice sunt şi au fost totdeauna nişte aventuri care presupun disciplină şi metodă. Adevărul nu este la îndemâna oricui, nici chiar în aceste măreţe timpuri în care totul a ajuns să fie la îndemâna oricui. Şi ca scriitoare, şi ca „exploratoare” în cele spirituale, mărgelele japa mala m-au ajutat să nu pierd din vedere ţelul pe care mi l-am propus.
În orice caz, fiecare japa mala are o mărgea specială, cea de-a o sută noua, care iese din cercul perfect echilibrat al celorlalte, asemenea unui pandantiv. Pe vremuri credeam că această mărgea cu numărul o sută nouă era doar una de rezervă, ca un nasture aplicat pe haină sau ca fiul cel mic al unei familii regale. Dar am descoperit că are un scop cu mult mai important. Când te rogi şi degetele tale ajung la ea, trebuie să-ţi întrerupi meditaţia şi să le mulţumeşti învăţătorilor tăi. Aşa că aici, la cea de-a o sută noua mărgică a mea, fac o pauză încă înainte de a fi început. Le mulţumesc învăţătorilor mei, care mi s-au arătat, în acel an, în atât de multe şi de ciudate chipuri.
Dar în primul rând îi mulţumesc gurului meu, care este o adevărată întrupare a compasiunii şi care mi-a arătat atât de multă generozitate lăsându-mă să studiez în ashramul ei cât timp am stat în India. Aş vrea să fie clar pentru toată lumea că am descris experienţele din India strict din punctul meu de vedere, şi nu ca un teolog savant sau ca purtător de cuvânt al altcuiva. Acesta este motivul pentru care nu voi folosi numele gurului meu nicăieri în carte – pentru că nu pot vorbi în numele său. Învăţăturile ei vorbesc de la sine. Nu voi dezvălui nici numele ashramului, nici locul unde se află, scutindu-l astfel de o publicitate pe care nu cred că şi-o doreşte şi căreia nu ştiu dacă i-ar face faţă.
O ultimă formă de a-mi arăta recunoştinţa: deşi nu am schimbat întotdeauna numele oamenilor despre care scriu aici, am preferat să schimb numele tuturor acelora pe care i-am cunoscut la ashramul din India, fie ei indieni sau occidentali, pentru că majoritatea celor care pornesc într-un pelerinaj spiritual nu fac acest lucru din dorinţa de a apărea mai apoi ca personaje într-o carte (cu excepţia mea, bineînţeles). Există o singură abatere de la acest autoimpus pact al anonimatului. Numele lui Richard din Texas chiar e Richard şi chiar este din Texas. Am dorit să-i folosesc numele real, pentru că a avut un rol foarte important în viaţa mea cât timp am stat în India.
Încă ceva – când l-am întrebat pe Richard dacă pot să scriu că a fost alcoolic şi dependent de droguri, mi-a spus că din punctul lui de vedere nu există nici o problemă.
— Oricum voiam să dau sfoară în ţară despre chestia asta şi nu ştiam cum – mi-a spus el.
Dar să începem cu începutul: Italia…
ITALIA sau vorbeşte cum mănânci sau 36 de povestiri despre căutarea plăcerii.
Aş vrea ca Giovanni să mă sărute.
Of, dar sunt atâtea motive pentru care n-ar trebui să se întâmple aşa ceva… În primul rând, Giovanni e cu zece ani mai tânăr decât mine şi, ca mai toţi italienii de douăzeci şi ceva de ani, încă locuieşte cu maică-sa – un partener romantic foarte nepotrivit pentru mine, având în vedere că sunt o femeie de carieră, trecută de treizeci de ani, abia ieşită dintr-o căsnicie ratată şi dintr-un groaznic şi interminabil divorţ, urmat de o aventură amoroasă încheiată cum nu se poate mai prost. Cascada asta de eşecuri m-a transformat într-o femeie vulnerabilă, tristă şi cu vreo şapte mii de ani mai bătrână. Nu aş vrea ca dragul de Giovanni să aibă de-a face cu muntele de autocompătimire care sunt acum. Ca să nu mai spun că am ajuns şi la vârsta la care o femeie începe să se întrebe dacă e cu adevărat o idee bună să încerce să-şi revină, după pierderea unui superb posesor de ochi căprui, aducând rapid un alt asemenea exemplar în patul ei. Din cauza asta sunt singură de luni bune. Din cauza asta, de fapt, mi-am propus să nu mă implic în nici o relaţie tot anul.
Oricine m-ar putea întreba, şi pe bună dreptate: „Atunci ce cauţi tocmai în Italia?”
N-am un răspuns – nu acum, când mă uit peste masă la arătosul Giovanni –, nu pot decât să spun: „Bună întrebare.”
Giovanni e partenerul meu de Schimb Lingvistic în Tandem. Sună ca o aluzie, dar din nefericire nu e. De fapt, înseamnă că ne întâlnim aici, la Roma, câteva seri pe săptămână, ca să exerseze fiecare conversaţia în limba celuilalt. Întâi vorbim în italiană, iar el e foarte răbdător cu mine; apoi vorbim în engleză, iar eu sunt foarte răbdătoare cu el. L-am descoperit pe Giovanni la câteva săptămâni după ce am ajuns la Roma, graţie unui internet café mare din Piaţa Barbarini, peste drum de fântâna cu un triton sexy care suflă într-o cochilie. Pusese (Giovanni, nu tritonul) un anunţ la avizier, în care scria: „Vorbitor nativ de italiană caută vorbitor nativ de engleză pentru conversaţie.” Chiar lângă anunţul lui era altul, cu acelaşi conţinut, identic până la corpul de literă cu care fusese scris. Singura diferenţă apărea la datele de contact. Pe unul dintre anunţuri apărea adresa de e-mail a cuiva pe nume Giovanni, pe celălalt era trecut numele Dario. Dar chiar şi numărul de telefon de-acasă era acelaşi.
Făcând uz de excelenta mea intuiţie, le-am scris amândurora un e-mail în care îi întrebam, în italiană: „Sunteţi fraţi, cumva?”
Giovanni mi-a trimis un mesaj foarte provocativo: „Mai mult: suntem gemeni.”
Da – mult mai mult, după cum am putut vedea. Înalţi, bruneţi, frumoşi, douăzeci şi cinci de ani, cu nişte ochi căprui enormi, genul tipic italienesc, ca de catifea, care mă dau gata oricând. După ce i-am întâlnit, am început să mă întreb dacă n-ar fi cazul să-mi revizuiesc regula privind celibatul autoimpus. De exemplu, aş putea fi singură, atâta doar că voi avea doi gemeni italieni de douăzeci şi cinci de ani, absolut superbi, ca amanţi. Gândul ăsta mi-a adus vag aminte de un prieten care este vegetarian, atâta doar că mănâncă şuncă… Deja îmi închipuiam cum ar suna începutul unei scrisori către revista Penthouse: „În lumina pâlpâindă a lumânărilor din cafeneaua romană, nu-mi puteam da seama ale cui mâini mă mâng…”
Dar nu. Nu, nu şi nu!
Mi-am oprit fanteziile la jumătatea cuvântului. Chiar nu era momentul să caut escapade amoroase şi (la fel de sigur pe cât e că zilei îi urmează noaptea) să-mi complic deja mult prea încâlcita mea viaţă. Era momentul să caut acea vindecare şi acea pace, care doar în singurătate pot fi găsite.
Parfumul primejdios al seductiei de Sandra Donovan
Capitolul 1
St. Louis, Missouri
28 iunie 1831
— Sara, nu trebuie să-ți faci probleme în privința soției și a celor șase copii ai mei. Asta va fi o parte a vieții mele, pe lângă timpul pe care-l voi petrece cu tine, sublinie Farber nervos, ca răspuns la întrebarea ei.
Își foi trupul mătăhălos pe canapeaua din salonul lui Sara, încercând să-și domolească durerea din șale. O dorea pe tânăra femeie mai mult decât își putea permite să accepte.
Sara Anne Clayton privi înfricoșată spre Farber. Brusc o inundă un sentiment de repulsie, în timp ce acesta, o privea ca pe o porție savuroasă la cină, lingându-și buzele groase. Nasul grosolan îi domina trăsăturile cărnoase, înroșindu-se pe măsură ce se înfierbânta. Sara deschise gura pentru a respinge absurda propunere, dar buzele îi rămaseră mute. Era șocată că acest om, acum tutorele ei legal - care fusese timp de mai mulți ani bancherul de încredere și consilierul financiar al tatălui ei - era în stare s-o înjosească într-atât, propunându-i să devină amanta lui. Într-un târziu, regăsindu-și glasul, spuse cu voce întretăiată:
— Nu-mi vine să cred că-mi spui asemenea lucruri mie, Mr. Farber. Tatăl meu m-a lăsat în grija dumitale ca să te ocupi de bunăstarea mea, nu să... să faci din mine o prostituată.
Slabul ei protest sfârși într-o șoaptă tremurată. În toți cei optsprezece ani lipsiți de griji, nu fusese niciodată nevoită să facă față unei situații atât de delicate și imposibile... iar acum era singură.
Farber o privi cum își răsucește nervoasă batista între degete. Încerca să braveze, să-și ascundă lacrimile care-i umpleau ochii mari. Frumusețea ei era diferită de a tuturor celorlalte femei pe care le cunoscuse și-l obseda de când o văzuse prima dată. Era mignonă și perfectă din toate punctele de vedere. Avea un păr de o neobișnuită nuanță de argintiu iar genele negre și dese înconjurau niște ochi frumoși, de culoarea albăstrelelor care priveau lumea cu inocență. Această inocență îl tulbura din ce în ce mai mult, de fiecare dată când o vedea. Obsesia sa începuse cu cinci ani în urmă, când William Clayton își transferase toate valorile la banca Farber și a adus-o și pe fiica sa, Sara Anne, cu el. Încă de la treisprezece ani era o frumusețe. Din acea zi, făcu tot posibilul să-i intre în grații lui Clayton, în speranța de-a putea s-o întâlnească pe Sara.
Revenind deodată cu gândul la problema actuală, spuse aspru:
— Draga mea, eu nu m-aș exprima astfel. Mai curând, consideră-mă protectorul tău... cineva care te apreciază și te iubește.
Apoi vocea sa căpătă un timbru uscat:
— Îți voi oferi absolut totul, doar să fii de acord.
Ridicându-se, Sara își îndreptă umerii:
— Cred c-ar trebui să pleci, Mr. Farber. N-am să accept niciodată un asemenea lucru.
Chiar refuzându-i-se ceea ce-și dorea cu orice preț, fu silit să-i admire demnitatea. Se ridică și el și făcu un semn cu capul:
— Acum am să plec, dar insist să te mai gândești înainte de a lua o decizie. Nu sunt omul căruia să i se spună nu, Sara. Iar dacă mă refuzi, n-am să mă mai simt obligat să păstrez secretele familiei tale, cum am făcut-o până acum.
Mintea lui Sara încercă să priceapă amenințarea lui voalată:
— Secrete? Despre ce secrete vorbiți?
Gura lui se strâmbă într-un surâs batjocoritor.
— Afacerile tatălui tău erau uneori, să zicem, dubioase. Nu chiar ilegale, dar la limita legalității. Apoi, sunt și acele istorioare nostime pe care tatăl tău mi le-a povestit în mod confidențial, despre cum mama ta, să spunem, îi distra - da, e un cuvânt potrivit -pe unii politicieni cu poziții înalte, în scopul de a obține contracte guvernamentale pentru cherestea.
Înainte de a continua, se opri pentru a lăsa ca vorbele sale să-și facă efectul.
— Nu pot să-mi bat capul cu păstrarea reputației familiei tale, fără un oarecare stimulent. Îți dai seamă la ce mă refer?
Răzbunarea lui o făcu pe Sara să simtă cum mânia îi cuprinde întreaga ființă. Nu știa cum să iasă din această situație într-un mod onorabil. Spuse cu o voce tremurată și revoltată:
— Nu-i nimic adevărat din ce-ai spus, și tu o știi! Te rog... pleacă.
Farber se îndreptă spre ușă, dar se-ntoarse spre a-i vorbi din nou:
— Îți dau timp de gândire până vineri, Sara. Timp pentru a înțelege situația reală. Sunt cinci zile. Vineri, exact la opt seara, am să mă-ntorc pentru răspuns.
Zâmbi plin de sine, ca și cum deja știa care va fi răspunsul.
— Adu-ți aminte că și banii tăi sunt pe mâna mea. O femeie tânără nu poate ajunge prea departe în orașul ăsta, fără bani și fără reputație.
O părăsi apoi, închizând ușa în urma lui.
Pentru moment - sau poate pentru mai mult timp, Sara nu-și putea da seama - privi ușa închisă, rememorând întreaga conversație. Păli, apoi mânia îi îmbujoră obrajii la gândul planului abject pe care-l pusese la cale împotriva ei. În adâncul inimii, știa că aceste acuzații murdare erau false, dar nu se putea aștepta ca societatea să fie obiectivă. Mulți vor crede minciunile lui sau, cel puțin, vor prefera să o ocolească. Se prăbuși pe scaun, cu capul sprijinit în mâini, și dădu frâu liber lacrimilor. Întreaga lume se nărui în jurul ei și n-avea nici cea mai mică idee despre ce-ar putea face pentru a ieși din această situație. Familiile părinților locuiau în Savannah, Georgia, dar nu se interesau câtuși de puțin de ea. Atunci când părinții ei s-au căsătorit, au rupt legătura cu rudele lor, datorită faptului că William și Melanie plecaseră la St. Louis. Nu schimbaseră între ei nici un cuvânt în cei nouăsprezece ani. Dacă Sara n-ar fi citit, cu o săptămână în urmă, jurnalul mamei ei, n-ar fi știut de aceste rude, pentru că în casa lui Clayton nu se discută niciodată deschis despre ele.
Trecuse numai o lună de când acel bizar accident de trăsură curmase viața părinților ei, și acum Jonas Farber încerca să-i răpească inocența și să-i fure averea. Această nouă lovitură îi readuse durerea pe care o simțise acum doi ani, când îl pierduse pe iubitul ei frate mai mare, Maxwell.
Când se auzi un discret ciocănit în ușă, Sara își suflă nasul și-și șterse lacrimile. Se simți ușurată când constată că e Fillette, camerista ei.
— Bucătaru’ m-a trimis să-ntreb dacă nu vreți ceai, da’ văd că musafiru’ a plecat, coniță.
Negresa, care era cu câțiva ani mai mare decât Sara, vorbea în timp ce traversa încăperea largă. Când ajunse lângă Sara, se încruntă.
— Copilă dragă, de ce ești mâhnita? Nu te-am văzut plângând de la-nmormântare.
Chipul lui Sara se întunecă și lacrimile o năpădiră din nou.
— O, Fillette... a fost groaznic, șopti ea, cu inima frântă de durere.
Fata se așeză lângă stăpâna și-i cuprinse cu o mina umerii care se zguduiau de plâns.
— Cum, coniță? Omu’ ăla ți-a adus alte vești proaste? întrebă ea alarmată.
Sara își șterse obrajii uzi și dădu din cap.
— Într-un fel, da...
Îi povesti lui Fillette ce se petrecuse între en și Jonas Farber și sfârși întrebând printre lacrimi:
— Ce-mi rămâne de făcut?
Fillette scutură din cap cu dezgust. Deși era tânără, știa mai multe despre ticăloșia oamenilor decât avea chef să-și amintească. În ciuda diferenței mici de vârstă, ea se simțea protectoarea lui Sara ca și cum ar fi fost propriul ei copil, și situația o făcu să devină teribil de abătută.
— Ce zici de prietenii ăia creoli, din lumea bună, ai mamei și ai tatălui tău, copilă? Nu poți obține ajutor de la unu’ din ei?
— Sunt, mai mult sau mai puțin, prieteni de ocazie, Fillette, nu prieteni apropiați. Sunt sigură că de aceea tatăl meu m-a lăsat în grija acestui bancher, odată cu toate afacerile sale. Pe deasupra, nu cred că vreunul din ei ar fi dispus să se amestece într-o bârfă scandaloasă.
Fillette strânse din dinți cu hotărâre.
— ‘Ntre noi două, coniță, să ne gândim la ceva, că doar n-o să devii metresa ticălosului ăla bătrân!
Sara se simți mai bine numai știind că are un aliat, chiar dacă fata era o sclavă și, deci, mai neputincioasă chiar decât ea însăși. Zâmbi, cu fața încă umedă:
— Avem timp până vineri să ne gândim la ceva.
— E destul și-atât. Fii fără grijă, copilă, promise tânăra negresă cu mai multă încredere decât simțea în realitate.
*
Rafael Esteban Delgado privea afară pe fereastra deschisă de la cel de-al doilea etaj al hotelului Southern, la traficul agitat din acea după-amiază târzie, de pe Broadway Street. Strigătele răzlețe ale căruțașilor, îi aminteau de cele ale conducătorilor de catâri din Santa Fé. În afară de asta, nu era nici o asemănare între Santa Fé și acest zorit și ocupat St. Louis. Viața din New Mexico avea un ritm mai domol și un peisaj mai puțin încărcat decât această metropolă aglomerată, din cărămidă.
Vocea însoțitorului său îi întrerupse gândurile și-l făcu să se întoarcă.
— Iartă-mă, Pedro, n-am fost atent.
Pedro Pino era de înălțime mijlocie, cu păr de culoarea oțelului și cu o constituție osoasă, dar bine legat. Era îmbrăcat în pantaloni cafenii, cămașă albă și o haină scurtă, cu fireturi de argint, deși s-ar fi simțit mai bine în hainele de lucru de la ranch. Se născuse în urmă cu șaizeci și doi de ani pe Hacienda Delgado, și- și croise drum spre poziția privilegiată de supraveghetor încă de la o vârstă fragedă. În ultimii zece ani îl învăța pe Rafael tot ceea ce trebuia să știe despre munca pe o mare plantație. Acum, privi spre prietenul și protejatul său și zâmbi.
— Întrebasem doar dacă n-ai vrea să facem o plimbare, înainte de-a merge la masă. Și... e prea cald să stăm în casă.
Rafael se-ntinse spre haina lui neagră.
În timp ce traversau holul hotelului de lux, cei doi bărbați stârneau foarte mult interes. Nu doar pentru că erau amândoi îmbrăcați cu splendidele costume în stil spaniol, cu panglici și fireturi de argint, ci mai mult pentru demnitatea de modă veche pe care o răspândeau în jurul lor.
Rafael salută politicos pe cele două doamne care treceau pe lângă ei. În timp ce pășea pe trotuar nu auzi suspinele și comentariile făcute cu răsuflarea tăiată. Ar fi fost surprins să știe că, de cum a sosit, acum zece zile, a fost principalul subiect de discuție pentru femeile din hotel.
Trăsăturile feței lui erau hotărâte, avea un maxilar pătrat, pomeți înalți, și ochi mari, de un cafeniu închis. Părul negru, mai lung decât cereau canoanele modei americane, îi depășea gulerul și îl purta pieptănat într-o parte. Măsura cam un metru nouăzeci, avea umeri largi, era musculos, dar mișcările îi erau simple. Nu doar frumusețea sa atrăgea atenția, ci și calmul reținut pe care îl răspândea. Toate aceste calități se înlănțuiau și-l făceau irezistibil pentru sexul frumos.
Cei doi bărbați se plimbau pe chei și priveau vasta întindere a fluviului Mississippi. Briza bătea dinspre apă, aducând puțină răcoare față de căldura închisă de la hotel. Rafael respiră adânc aerul proaspăt. Zâmbi pentru prima dată în acea zi, și spuse:
— Rio del Norte ar fi gelos pe acest puternic fluviu, nu-i așa, Pedro?
Bătrânul zâmbi:
— Si, prietene. Chiar dacă primăvara malurile iui nu se întind atât de departe.
Privind vapoarele care navigau pe râu, adăugă:
— Dacă am avea râuri navigabile acasă, n-ar mai fi nevoie să călătorim în locuri ca ăsta pentru mărfuri sau orice altceva; ar veni ele la noi.
Rafael oftă:
— Și eu mă simt obosit de această călătorie, Pedro. Pentru că veni vorba de treaba noastră, peste două zile vom primi mătăsurile de ia New Orleans. După aceea, eu aș spune să plecăm.
Pedro ridică întrebător din sprâncene:
— Cum rămâne cu profesoara pe care bunicul tău ne-a cerut s-o aducem? Încă n-am găsit persoana potrivită.
Rafael mormăi impacientat:
— Au fost câteva solicitante potrivite care au răspuns la anunț, dar tu găseai câte un cusur fiecăreia. Vrei să găsești perfecțiunea întruchipată, Pedro?
Expresia lui Pedro se menținu prietenoasă:
— Don Vicente avea câteva pretenții, iar eu încă n-am găsit femeia care să le satisfacă.. Nu pot să-mi dezamăgesc stăpânul, Rafael, lui îi datorez totul.
Rafael decise să nu se certe cu Pedro. Înțelese că prietenul său era prins în capcana animozității dintre bunic și nepot. Dădu afirmativ din cap:
— O săptămână, nu mai mult, Pedro; nu contează ce vrea Don Vicente. Nu vreau să ne prindă iarna aici.
Pedro acceptă cu blândețe. Bătrânul dorise de mii de ori ca acești doi oameni mândri, pe care el îi iubea, să poată trece peste neînțelegerile lor și să devină cu adevărat o familie, dar pierduse orice speranță. Don Vicente Martin Delgado era un spaniol mândru și se încăpățâna în greșeala să. Și-a făcut datoria de a-l crește pe băiatul fiicei sale, dar nu a putut accepta niciodată că acesta era pe jumătate comanș. Nu i-a arătat lui Rafael nici cea mai mică urmă de dragoste. Rafael simțise de la o vârstă foarte fragedă disprețul, iar amărăciunea lui a crescut cu timpul, formând o platoșă în sufletul său. Pedro vedea și se ruga lui Dumnezeu să-i trimită femeia potrivită pentru postul de profesoară. Probabil planul lui Don Vicente era de a găsi o soție pentru Rafael, acesta ar fi fost un semn că totuși ține la băiat. Apoi Pedro se gândi că bătrânul voia pur și simplu să aibă sub control încă o latură a vieții nepotului său.
*
Nici Sara, nici Fillette n-au găsit o soluție până miercuri, deși toată ziua s-au gândit numai la asta. Sara devenea din ce în ce mai agitată. Pentru scurt timp, se gândi din nou să-i contacteze pe membrii familiei din Savannah, dar înlătură această idee pentru că ar fi luat prea mult timp. Se dusese la bancă și încercase pe ascuns să ridice niște bani din contul tatălui său, dar i se spusese că fondurile lui sunt înghețate la ordinul lui Mr. Farber. Toate bijuteriile mamei sale erau încredințate lui Jonas Farber, astfel că nu putea nici măcar pe acestea să le vândă, pentru a obține banii care să o salveze. Seara, simți o cutremurătoare durere de cap, și refuză cina atunci când Fillette urcă să i-o aducă.
— O s-aduc ceva ceai, copilă, și prafuri pentru migrenă. Poa’ și ceva pâine abia coaptă. Tre’ să mănânci ceva, coniță. N-ai mâncat de luni.
Fillette o lăsă culcată în pat și se duse să aducă lucrurile promise. Când se întoarse, avea St. Louis Beacon împăturit pe tavă.
— A venit ziaru’, coniță. Poa’ că citești puțin, să-ți mai iei mintea de la necazuri.
Sara îi mulțumi cu o voce apatică și se ridică, punându-și tava în poală. Presără prafurile în ceai și sorbi încet în timp ce parcurgea titlurile. Era un articol despre furtună de vară care distrusese acum câteva zile hambarul unui fermier în Frenchtown, unul despre noul plan de îmbunătățire a străzilor din St. Louis, propus de primarul Page. Întorcând pagina, privi la noutățile din moda feminină, dar puțin îi păsa că negustorii lansau acum poșetele cu broderie pe mânere, cu șireturi și mici solzi albi de pește.
Termină ceaiul și se simți ceva mai bine, ca și cum prafurile i-ar fi domolit migrenă. Apoi, în timp ce răsfoia paginile rămase, ochii îi căzură pe un anunț și citi: OFERTĂ DE SERVICIU - FEMEIE. Letargia îi dispăru când citi în continuare: „Tânără femeie, singură, dorind să emigreze în provincia New Mexico pentru a lucra ca învățătoare pe o mare plantație. Apelați pentru întrevedere la Señor Pino, Southern Hotel”.
Mâinile lui Sara începură să tremure și citi anunțul încă de două ori. Inima îi bătea cu putere și viața i se întorcea treptat în trup. Aruncă ziarul de-o parte și coborî din pat. Provincia New Mexico! Acolo plecase să trăiască Maxwell. Fratele său îi scrisese despre frumusețea ținutului, cordialitatea oamenilor, despre cât de mult iubea Santa Fé. Sara ar fi dorit să plece să trăiască împreună cu fratele său, dar părinții luaseră în derâdere această idee. Era o tânără domnișoară bogată, trebuia să se mărite bine și să-și ia locul în societate, așa îi spuseseră. Apoi, acum doi ani, le sosise vestea morții lui Max. Partenerul fratelui său de ta o mină de argint îi scrisese trimițându-i condoleanțe și spunându-i cât de mult îi vorbise Max despre ea în cei trei ani de când îl cunoștea.
Dorința de a pleca la Santa Fé se reaprinse în Sara. Voia să vadă orașul și ultimul loc de odihnă al fratelui ei. Mutarea i-ar rezolva și problema aceasta, urgentă și fără ieșire aici. Doar dacă postul nu s-a ocupat, dacă i-ar putea convinge că ea e persoana potrivită pentru slujbă! Teama și speranța luptau în sufletul ei, în timp ce o suna pe Fillette.
Când Fillette intră în cameră, Sara era îngropată în garderobă, trăgând frenetic afară rochiile, una după alta.
Schimbarea stăpânei o ului pe Fillette.
— Ai înnebunit, coniță?
Sara o privi dintre haine și zâmbi spre ea:
— O, Fillette, s-ar putea să fiu salvată! Ajută-mă să găsesc o îmbrăcăminte mai sobră care să mă facă să arăt puțin mai matură. S-ar putea să am un interviu pentru o slujbă chiar mâine.
— Slavă Domnului! suspină servitoarea, venind lângă Sara. M-am tot rugat să se-ntâmple ceva. Acu’ las’ să mă uit eu, copiii O să faci o harababură-n garderoba asta, știu io mai bine ca tine ce-i aici. Dă-te ‘ napoi și spune-mi tot despre slujba pe care ai găsit-o.
*
Din momentul în care a părăsit casa din Carondolet Road în trăsura ei, joi dimineața, până a ajuns la Southern Hotel, pe Broadway, Sara a șovăit între îndoială și speranță. Repetase mereu în minte ce să-i spună acelui Señor Pino, în legătură cu aptitudinile ei. Educația ei era superioară celei uzuale, grație dragului ei prieten și preceptor, Master Filbert. Învățase în același timp cu Maxwell, pe când ar fi trebuit să se joace cu păpușile în camera copiilor. Îi deschisese lumea matematicii, a științei, a filologiei și a filosofiei, și găsise în ea un elev capabil. Chiar dacă nu vorbea spaniola fluent, era sigură că o putea învăța repede.
Vizitiul opri la ușa din față și o ajută să coboare.
— Nu știu cât am să stau, Joseph, spuse ea nervoasă.
— O să aștept până ieșiți, coniță. Nu vă faceți griji, spuse el binevoitor.
Servitorii din casa Clayton o adorau pe tânăra lor stăpână și întotdeauna le-a fost milă de acest copil singuratic, știind că părinții își găseau puțin timp pentru ea sau pentru fratele ei.
Odată intrată în hol, Sara se îndreptă spre o oglindă fixată în perete, pentru a se asigura încă o dată că arată prezentabil. Se hotărâse să se îmbrace xu o rochie de zi din muselină, de un albastru închis, cu mâneci scurte și bufante. Boneta cu boruri largi se asorta la culoarea rochiei, și n-avea nici o podoabă în afară de curelușa de culoare crem cu care era legată sub bărbie. O pelerină din muselină de culoare crem îi acoperea umerii, în ciuda zilei călduroase, completând ținuta ei sobră. Era sigură că părea să aibă câțiva ani mai mult și spera ca Señor Pino să nu-și arunce o privire prea atentă asupra ei și s-o găsească prea tânără.
Privind la ceasul agățat la piept, se îndreptă spre scări. Aseară trimisese o notă lui Señor Pino, cerând o întrevedere; ca răspuns, primise invitația de a se prezenta la ora zece, în această dimineață. Liniștea căpătată când aflase că postul nu fusese încă ocupat a fost d§ scurtă durată, toată noaptea făcându-și griji pentru felul în care Señor Pino va primi o persoană atât de tânără și lipsită de experiență.
Urcă cu pași hotărâți până la etajul a! doilea și găsi apartamentul căutat. Trase adânc aer în piept, bătu ia ușă și așteptă să fie primită.
Când ușa se deschise, Sara se trezi privind la pieptul larg și musculos al unui bărbat, vizibil prin cămașa descheiată până la talia zveltă. Pielea lui era de culoarea bronzului. Roși și dădu să se întoarcă. Bătuse la o altă ușă, cu siguranță. Nici un om decent n-ar fi răspuns la ușă în felul acesta.
— Îmi... îmi pare rău. Trebuie să fi gre...
— Señorita Clayton? se interesă el politicos, cu o voce adâncă. Scuzați-mi ținuta, por favor. Credeam că e servitoarea cu răcoritoarele. Știți, ați venit mai devreme.
Sara își luă privirea de la pieptul lui pentru a-i privi fața și o găsi Sa fel de tulburătoare. Avea un aer bărbătesc, ochii mari, căprui și gene la fel de lungi ca ale ei. Își simți limba urcată și gândurile i se învălmășiră.
— Eu... probabil am să mă întorc mai târziu, se bâlbâi ea, și dădu să se întoarcă.
Privirea lui hotărâta o făcea să se simtă ca un șoarece încolțit de un șarpe.
El zâmbi, arătându-și dinții albi și regulați, care scânteiau pe fondul feței puternic bronzate. Zâmbetul lui declanșă cele mai alarmante trepidații în stomacul ei.
— Nu-i nevoie să fugiți, señorita. N-am să vă mușc... promit, spuse amuzat, ca și cum i-ar fi citit gândurile.
Chiar atunci, un bărbat mai în vârstă, păși spre ușă.
— Oh, văd că ați sosit, Señorita Clayton.
Tânărul se-ntoarse și dispăru înapoi în cameră. Sara reuși să-și domolească respirația întretăiată la vederea tânărului.
— Señor Pino? întrebă Sara cu voce tremurătoare. Era îmbrăcat cu haină neagră și pantaloni împodobiți cu fireturi de argint, această ținută depășind așteptările ei.
El făcu o ușoară plecăciune și zâmbi.
— Si. Intrați, vă rog.
Se trase înapoi, pentru a-i permite să intre și observă privirea nesigură din ochii ei.
— Nu fiți supărată din cauza ținutei lui Rafael. Nu vă aștepta atât de devreme și găsește umiditatea din fermecătorul dumneavoastră oraș de-a dreptul inconfortabilă.
Sara își luă inima în dinți și păși înăuntru. Văzu cu coada ochiului cum bărbatul mai tânăr își îmbrăca haina. Chiar atunci sosi o servitoare cu o tavă, Señor Pino îi făcu semn să o pună pe măsuța joasă din fața canapelei.
— M-am gândit că poate veți vrea puțină limonadă, în timp ce discutăm despre post, explică el.
Sara se așeză, abia murmurând o mulțumire. Când bărbatul mai tânăr dispăru într-o cameră din spatele salonului, ea începu să se simtă mai bine. Señor Pino îi puse câteva întrebări generale despre familia și educația ei, și Sara găsi că e ușor să stai de vorbă cu acest om fermecător. El îi povesti câte ceva despre Hacienda Delgado, explicându-i că Don Vicente dorește să dea o educație de bază copiilor muncitorilor săi, și că preotul din Santa Fé a îmbătrânit prea tare pentru a mai fi în stare să-i învețe pe tineri.
— De asemenea, când copiii cresc destul de mari,. lucrează cot la cot cu părinții lor la hacienda. Dacă avem un profesor rezident, pot petrece câteva ore dimineața cu lecțiile, pentru ca în restul zilei să se ocupe cu treburile gospodărești.
— Don Vicente trebuie să fie un om generos, dacă angajează o învățătoare pentru acești copii, când ar putea să n-o facă, comentă ea sfios.
Auzind un râs imprudent, își ridică privirea și-l văzu pe bărbatul tânăr stând în cadrul ușii salonului și uitându-se la ei. Era mai prezentabil acum, în cămașa încheiată și cu haina pe el. Cu toate acestea, tremurul stomacului îi reveni.
— Muncitorii lui îl adoră, señorita. Este foarte bun cu ei, spuse Rafael și se opri lângă scaunul înalt.
Sara se simți din nou sufocată de prezența sa și întrebă nervos:
— Și dumneavoastră lucrați pentru Don Vicente?
Buzele lui senzuale se strâmbară într-un surâs cinic:
— Si, dar probabil cu mai puțin devotament.
Señor Pino își ridică privirea spre tânăr și se-ncruntă ușor.
— Nu mi-am dat seama că Rafael nu s-a prezentat. Este nepotul lui Don Vicente, Don Rafael Esteban Delgado.
Ea încuviință din cap și se miră de tonul tânărului, dar nu insistă, pentru că acesta o privise într-un mod care-i provocă un tremur în tot corpul. O făcea să se simtă atât de ciudat, încât nu mai era sigură că-și dorește câtuși de puțin postul. Singurul lucru care o opri să vorbească era conștiința faptului că acasă o aștepta Jonas Farber.
Señor Pino se întoarse la discuția lor.
— Dacă ne decidem să-ți oferim acest post, señorita, cât de curând ați putea fi gata să călătoriți?
— Mâine, spuse ea fără ezitare.
Sprâncenele lui Señor Pino se ridicară, dar el spuse afabil:
— Foarte bine. Vom trimite un mesager la dumneata acasă cu răspunsul, azi după-amiază, la ora trei.
Señor Pino se ridică și aduse un toc și hârtie, cerându-i să-și scrie adresa. După ce făcu aceasta, Sara îi mulțumi și el o conduse la ușă. Simțea privirea tânărului arzându-i spatele.
*
Rafael și Pedro stăteau față în față în sufrageria hotelului și-și luau prânzul. Fiecare era pierdut în propriile gânduri, în timp ce-și mestecau friptură cu legume.
Rafael nu și-o putea scoate din minte pe Señorita Clayton, ceea ce-l irita. Simțea în adâncul sufletului ceva tulburător, un fior pe care-l credea de mult mort. Era atât de tânără și frumoasă, cu fața ei perfectă și cu ochii albaștri ca cerul de acasă, în timpul verii. Presupunea că pielea ei albă era ceea ce îl fascina, pentru că femeile din ținutul său erau măslinii. Silueta ei era plină de grație și-l chinuia dorința de a o strânge în brațe. Por Dios! Era ceva timp de când nu se mai culcase cu o femeie, și era pe cale să devină aproape sentimental în privința acestei fete străine. Dar avea ceva care-l făcea să dorească s-o protejeze. Era o inocență... o vulnerabilitate. Se încruntă și-și atacă friptură cu înverșunare.
Și gândurile lui Pedro erau tot la Sara. Era exact ceea ce Don Vicente îi ceruse să găsească: frumoasă, inteligentă, de familie bună. Dar, indiferent de judecata bătrânului, Sara ar fi o soție perfectă pentru Rafael și o excelentă stăpână pentru Hacienda Delgado. își ridică privirea spre Rafael.
— Cred că Señorita Clayton e o bună alegere, ce zici?
Rafael continuă să mănânce și ridică din umeri:
— E poate prea tânără.
— Avem nevoie de cineva tânăr să facă această călătorie, prietene. Și să facă față tinerilor ei protejați. Câtă vreme nu are familie, nu va tânji după casă ei, sublinie el. Cred că e foarte*trist că fratele ei a mur;it în puțul ăia de mină. Îmi amintesc accidentul.
Rafael încuviință, dar refuză să se lase copleșit de milă.
— Vorbește foarte puțin spaniolă, Pedro. Cum are să-i învețe ceva pe copii?
— Pot să-ți spun că-i inteligentă și-are să învețe repede. Am s-o învăț în timpul călătoriei. Până să ajungem la Santa Fé are să vorbească destul de fluent.
Pedro era nedumerit de comportamentul lui Rafael. Chiar ieri se plânsese că Pedro era prea critic față de candidate.
— Fă cum vrei. Pentru mine n-are nici o importanță, spuse Rafael. Don Vicente ție ți-a încredințat sarcina asta, nu mie.
Pedro zâmbi împăciuitor.
— Știa că ai să fii destul de ocupat cu transportul de marfă, Rafael, și nu voia să-ți dea bătăi de cap. Atunci e stabilit. Am să trimit un mesager acasă la señorita azi după-amiază, ca să-i cer să fie gata de plecare mâine la prânz.
Vechile seifuri de Dominique Arly
Capitolul 1
Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam.
— Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş.
— Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc.
Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet:
— Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul!
Adăugă, ca un amănunt important:
— Le-am dat cu tâlc.
Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund.
— Vom traversa de-a dreptul, spun eu.
Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie.
— Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc.
Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte:
— Ia geanta!
Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp.
Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere.
Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb.
Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape.
Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii.
Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator.
— Merge? şopteşte Georgette.
— De minune!
Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem:
— Haide, poţi intra!
Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur:
— E mult mai bine aici!
Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină.
La dreapta – o scară.
Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară.
Unul... al doilea... al treilea...
Cineva coboară?
Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”.
Trebuie să fugim.
La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi.
Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade.
Georgette începe din nou să ţipe.
Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm.
— Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis!
— Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare...
— Cu ce?
— Cu o sculă.
— L-ai lovit în cap?
— De unde să ştiu?
Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit!
Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină.
— Te doare?
Nu răspund, dar ea înţelege.
— Am să conduc eu, adaugă.
Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun.
Simt că voi leşina.
Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez!
Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească.
— Ce vrei? îl întrebai.
— Vreau să discut ceva cu tine, Eric.
— Da?
— Păi.
Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu?
Îşi drese glasul.
— Ei bine, iată.
Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze.
Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă.
Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume.
Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă.
Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer.
Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program.
— Cred că ştii că tata nu se simte prea bine.
Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese.
— Şi că fratele meu va termina colegiul în curând.
— Da. Şi?
Încă nu pricepeam.
— Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie.
Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate.
— Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta.
Tresării.
— Şi asta ce înseamnă?
— Că nu te mai putem păstra aici.
— Mă daţi afară?
— Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm.
Încercai să lupt.
— Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat.
— El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare.
— Când trebuie să plec?
— La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti.
Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea:
— Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci.
Eram mut de uimire.
— Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu.
Îl oprii cu un gest obosit.
— Nu te mai deranja, am înţeles!
Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă.
Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă:
— Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş!
Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe.
Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber.
O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine.
Ce ironie!
Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer.
Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic.
Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă.
Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil.
Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea.
Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă.
Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette.
Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină.
Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut.
În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte.
Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat:
— Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette.
Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti.
Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă:
— Eric Janicaut.
— Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa?
— Da, doamnă, dar de unde ştiţi?
— Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece.
Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită.
— Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar?
Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic.
Femeia adăugă:
— Doar o gură de Martini.
— Cu plăcere.
Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor.
— Dar luaţi loc.
Rămăsei în picioare.
— Nu vreau să vă deranjez.
Fu uimită şi încântată de atitudinea mea.
Chicoti:
— Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici.
Râse ironic:
— Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar.
Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii.
— Câţi ani aveţi? Optsprezece?
— Douăzeci şi ceva.
— Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt.
— V-aş fi dat mai puţin!
— Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său.
— Nu.
— Vreo prietenă?
— Nu.
— Mai bine.
Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”.
Simţeam că obrajii îmi ard.
Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura.
Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape.
Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea.
Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor.
Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri.
Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie.
Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei.
Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă.
Deschisei uşa şi o zării în prag.
— Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap.
— Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu.
Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot.
— De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă.
Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă.
Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede.
— Aţi reuşit?
— Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta.
— Ah! Mulţumesc!
Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric.
— Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi?
Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele.
— Dragul meu...
Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat.
— Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos.
Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă.
— Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată?
— Da.
— Dar nu prea des, nu?
— Nu prea.
— Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti.
Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate.
— Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo.
— Vă jur.
Ea râse amuzată.
— Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”.
În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar.
***
În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele.
Georgette curăţa legume pentru masa de seară.
— Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat?
— Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea.
— De ce?
Îi povestit tot.
Georgette se încruntă:
— Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat.
Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu.
— N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu?
— Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri.
— Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate.
Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei.
Georgette observă lipsa mea de entuziasm.
— Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii.
Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză.
— Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru.
— Mă duc mâine.
— Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină.
Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic.
— Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta.
Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare.
— Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect.
O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu.
Plecai de acasă foarte sigur pe mine.
Dar efectul ăsta nu avea să dureze.
Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial.
— Salut, Janicaut. Merge?
— Se poate şi mai bine.
— S-a întâmplat ceva?
— Sunt în şomaj.
Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască.
— Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui?
Îi explicai totul.
Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă.
— Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur.
Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează.
Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard.
— Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei.
În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli.
A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea.
Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit.
Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut.
Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare.
În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat.
Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă.
Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă.
— Ia zi, dragule! Cum a fost?
Georgette ieşi din baie. Era goală.
— Nimic interesant.
Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine.
— Te-ai dus la mai mulţi?
— Doi.
— Dar mai sunt şi alţii.
— Da.
— Ce ţi-au zis ăştia?
— Palavre.
— Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace!
Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse.
— Haide, pisoiaş!
Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind:
— Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva.
Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul.
— Şi apoi există şi alte posibilităţi.
Oftai şi-i răspunsei:
— Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru.
Ea reluă, cu un ton indulgent:
— Sigur că da, pisoiaş!
Mă strânse puternic în braţe:
— Nu eşti decât un copil.
— Dar am trecut de treizeci deja.
— Nu vorbesc de vârstă.
Mă sărută pe gât, adăugând:
— Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine.
Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei.
Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire.
***
A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo.
Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe:
— Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel.
Coborî vocea:
— Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi.
Era neputincios.
— Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc.
— Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine.
Mă privi în ochi:
— Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea!
— Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e.
— Ai fost pe la alte ateliere?
— Da.
— La Bruyet te-ai dus?
— Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin.
— Deci n-a vrut? E un nemernic!
— M-am dus şi la Parelli.
— Şi?
— Nici el nu face angajări.
— A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost?
— Nu încă!
— Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu?
Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins.
Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale.
— Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu?
— Aşa e, răspunsei eu prudent.
Pana la pierderea respiratiei de Nicola Andrews
Capitolul 1
Mai mult de un minut, Susan Reed crezu că visează.
Închise ochii pe jumătate, observând silueta aflată contra luminii, la douăzeci de metri deasupra ei. O siluetă cu umeri largi şi cu nişte picioare care nu se mai sfârşeau.
Susan îşi spuse că balansul pe orizontală, la capătul unei corzi, îi deforma perspectiva. Dar bărbatul părea într-adevăr foarte înalt.
„Cu siguranţă, nu găseşte haine pe măsura lui în comerţ”, se gândi ea.
O pală de vânt, scurtă şi brutală, o lipi de munte.
Avu impresia că-şi pierde respiraţia. Viaţa ei depindea de soliditatea pitonului care ţinea coarda. În loc să ia în consideraţ le urmările catastrofale ale unei căzături, se întreba dacă salvatorul său se îmbrăca lesne cu confecţii de-a gata!
În realitate, nu se simţea deloc în pericol. Stânca era solidă, coarda nouă şi ea însăşi înfipsese pitonul. După alunecarea sa, depăşind primul moment de ameţeală, începuse să-şi facă planuri pentru a ieşi singură din situaţia neplăcută. Dar fără îndoială, cineva o observase şi-i venea în ajutor.
Necunoscutul nu ştia că, fiind o alpinistă experimentată.
Susan se aflase deseori în situaţii mai periculoase. Aşadar, tot ce observase aplecându-se, fusese o tânără femeie roşcată, echipată în trening şi care oscila ca o pendulă de-a lungul unui perete evaluat printre ascensiunile cele mai dificile.
Vântul se domoli. Susan prinse coarda şi se îndepărtă cu o mişcare din şolduri, fericită să-şi găsească poziţia verticală.
Apoi aşteptă ajutorul care i se dădea cu atâta amabilitate.
De la sosirea sa în Elveţia, evitase orice relaţie cu membrii cluburilor. Din conversaţii auzite ici şi colo, înţelesese că în
Europa, oamenii muntelui nu le recunoşteau femeilor calităţi reale de alpinişti. Le considerau timide, indisciplinate, incapabile de un efort susţinut. Era inutil să-i contrazici. Îţi vor răspunde că excepţia confirmă regula.
Susan învăţase escaladarea cu tatăl său în canioane şi în munţii din Wyoming. Acolo, concetăţenii săi recunoşteau, în cazul unor aptitudini asemănătoare, aceeaşi competenţă atât bărbaţilor cât şi femeilor.
Primul său an în Elveţia o şocase. Pentru a fi egală cu un băiat, o fată trebuia să-l depăşească, să-şi asume riscuri, să meargă mereu mai sus şi pe drumuri din ce în ce mai dificile...
— Sunteţi solid asigurată?
Vocea căzu asupra ei cu autoritate, amplificată de ecou.
Se agăţă cu putere de coardă.
— Sunt gata, urlă ea. Cum aveţi de gând să mă ridicaţi?
Îşi încrucişă două degete în minte. Dacă bărbatul era un alpinist amator, risca trăgând-o s-o facă să salte pe coasta stâncoasă.
Atunci, timp de o săptămână, va fi obligată să le ofere elevelor sale un chip învineţit şi zgâriat.
— Unde vă este căciuliţa? strigă vocea.
Urechile îi erau îngheţate. Căciuliţa căzuse probabil odată cu ea.
Aruncându-şi capul spre spate, întrebă din nou:
— Sunteţi sigur că mă puteţi ridica până la cornişă?
Niciun răspuns. Îi acorda necunoscutului două minute.
Dacă la capătul acestui interval de timp nu simţea nicio tracţiune pe coardă, se va descurca singură. Va fi mai dificil, dar mai puţin periculos decât să fie zgâlţâită de un amator.
Coarda se mişcă. Susan îşi ţinu respiraţia. Înţelese că o ridica prin smucituri. Tracţiunea era controlată cu atâta îndemânare încât abia oscila.
Scoase un oftat de uşurare. Liniştită, lăsă curs liber gândurilor sale.
De trei ani de când se instalase la Brentz, în inima
Oberlandului, nu înfruntase dificultăţi serioase în cursele sale montane. În schimb, îi trebuise mult curaj şi încăpăţânare pentru a-şi realiza visul: să înfiinţeze o şcoală feminină de ascensiune pe perete stâncos. Şcoala mergea atât de bine, încât compatrioate ale ei veneau chiar din California pentru a se antrena aici.
Susan găsise în fine o linişte favorabilă. Era mult timp de când în Wyomingul său natal, discuta fără încetare cu Dan despre ce putea face sau nu o femeie. Dan venera trei idoli:
liniştea, respectabilitatea şi siguranţa. Nu admitea să-şi condimenteze viaţa cu cel mai mic risc. Aşadar, condamna gusturile soţiei sale pentru ascensiuni periculoase.
Alungă amintirea lui Dan. Căsătoria lor se terminase de mult timp. Ruptura o rănise profund, dar întorsese această pagină. Nu servea la nimic să şi-o amintească. Doar viitorul conta.
Înălţă capul. Se apropia încet dar sigur de cornişă. Un frison de plăcere o străbătu când se concentră asupra mişcărilor dificil de executat pentru a prinde piatra şi a se ridica în mâini la momentul potrivit. Să învingă dificultăţile era o fericire pentru ea. Niciodată o poveste sentimentală nu-i procurase o asemenea senzaţie de împlinire. Alpinismul devenise cu adevărat raţiunea sa de a exista.
Observă marginea platformei şi ridică o mână pentru a se agăţa de ea.
* * *
De aproape, bărbatul era mai impresionant decât îl zărise de la douăzeci de metri deasupra ei. În plus, era de o frumuseţ e sfidătoare şi degaja un magnetism aproape animalic.
Îndată ce fu alături de el, Susan resimţi o impresie ciudată.
Se imagină goală, în braţele sale, strânsă la pieptul său puternic...
Se înroşi. Ce gând curios! Nici măcar nu cunoştea numele salvatorului său. Desigur, de la ruptura cu Dan n-o sărutase niciun bărbat. Dar acesta nu era un motiv pentru a-şi lăsa mintea s-o ia razna în fantasme impudice cu primul venit.
Tuşi uşor, sperând că el nu-i remarcase încurcătura.
— Mă numesc Susan Reed, spuse ea cu o voce pe care ar fi vrut-o mai sigură.
— Jack Cameron.
El îi strânse energic mâna.
Susan simţi atunci o asemenea mândrie încât nu-şi putu reţine un zâmbet. Bărbatul pe care-l avea în faţă nu era un oarecare. Numele său era la fel de cunoscut în mijlocul alpiniştilor ca cel al lui Einstein printre matematicieni.
Condusese expediţii în Himalaia şi în Anzii Cordilieri, cucerise culmi celebre, de neînvins, scrisese cărţi...
Sau poate nu era acelaşi Cameron?
Îşi alungă îndoiala. Cu siguranţă, muntele era regatul acestui atlet de circa patruzeci de ani care se mişca pe cornişa îngustă cu uşurinţa unei capre negre. Frumuseţea şi agilitatea sa o fascinară pe Susan.
Pentru a scăpa de această contemplare periculoasă, îşi dădu jos din spate rucsacul care-i tăiase umerii. Apoi scotoci înăuntru pentru a găsi o nouă căciuliţă. Era mai inteligent decât să privească insistent acest personaj pe cât de celebru, pe atât de seducător.
În timp ce-şi îndesa o căciuliţă de lână verde peste urechi.
Susan spuse:
— Vă mulţumesc pentru ajutor. Dar dacă vreţi să vă continuaţi ascensiunea, nu vă preocupaţi de mine. Sunt în stare să cobor prin mijloace proprii.
Cum el nu răspunsea, ea îl privi din nou. Şi din nou primi şocul unor ochi negri şi strălucitori. Avea un chip puţin banal, cu trăsături puternice, tăbăcite de soare. Părul des, de culoarea grâului copt, tuns cum dădea Dumnezeu, se revărsa peste o frunte lată. Maxilarul pătrat, gura voluntară, nasul cu o linie bine desenată arătau o forţă fără slăbiciune. Ochii erau atât de negri încât irisul se confunda cu pupila.
— Să coborâţi singură? o ironiză Jack Cameron. Este o ispravă pe care nu vă sfătuiesc s-o faceţi.
Atinsă în orgoliul său, Susan trebuia să răspundă că avea la activ un palmares de ascensiuni cu care puţini alpinişti se puteau lăuda.
Riposta îi rămase în gât. Se afla în faţa unuia dintre cei mai eminenţi căţărători ai secolului. Alături de performanţele pe care le realizase el, propriile performanţe i se părură foarte modeste.
Dar cum nu admitea să-i fie pusă la îndoială competenţa, protestă:
— Am urcat şi am coborât acest perete de peste douăzeci de ori.
— Singură?
— Da. Este un excelent exerciţiu de antrenament.
— Vă consarcaţi unor exerciţii de antrenament?
— Ţin să mă menţin în formă. În Statele Unive aveam obiceiul să fac drumuri lungi pe munte. Aici, în Elveţia, şcoala mea îmi ocupă tot timpul.
El o privea cu atenţie, frecându-şi bărbia. Expresia era atât de neîncrezătoare încât Susan preciză cu un pic de agresivitate.
— Acum doi ani am urcat pe Cervin.
Un zâmbet rapid lumină trăsăturile lui Cameron. Ea observă că avea dinţi strălucitori. Dar foarte repede, ochii lui negri îşi regăsiră sclipirea dură.
— Pe Cervin? Adevărat?
Îşi imaginase oare că-l minţise numai pentru a-l impresiona?
Era greu să-şi dea seama.
— Şi bineînţeles, continuă el, sunteţi o obişnuită a drumurilor de una singură.
Tonul devenise sarcastic şi dojenitor.
Ea clipi din ochi. Avea un fel de a o măsura din cap până-n picioare, care o irita în cel mai înalt grad. Dintr-odată, dori să fie departe de acest bărbat cu siguranţă fascinant, dar prea arogant. O neliniştea şi o deruta în aşa măsură încât îşi pierduse spontaneitatea de a replica. Se gândi la cabana sa din sat şi avu o dorinţă nebună să se întoarcă acolo.
— Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule Cameron. Regret că v-am întrerupt plimbarea. În definitiv, Brentz nu este un oraş mare. Poate ne vom întâlni în împrejurări mai puţin periculoase...
În timp ce vorbea, îşi aranjă din nou pe umeri curelele rucsacului.
— Ce vreţi să faceţi?
— V-am spus: cobor.
— N-aveţi într-adevăr nicio noţiune despre pericol, remarcă el cu o voce tăioasă. Am scris numeroase articole despre imprudenţele amatorilor. Se pare că nu le-aţi citit. Aţi acţionat în mod iresponsabil, fără să vă gândiţi că cineva îşi putea risca viaţa încercând să vă vină în ajutor.
Aerul lui de superioritate o înfurie. Îi vorbea ca unei copile.
Şi ea detesta aerul ăsta protector. Cei doi ani ai săi cu Dan o făcuseră alergică la sfaturi şi mai ales la cele care se refereau la securitate. Nu-şi asumase niciodată riscuri inutile, nici pentru ea, nici pentru alţii.
Respiră adânc pentru a încerca să-şi recapete calmul.
Efortul făcut o făcu să simtă o durere în plămâni. Se strâmbă şi răspunse, arţăgoasă:
— Eu n-am experienţa dumneavoastră. Cu toate acestea, mă simt destul de sigură pe mine pentru a face în sens invers drumul parcurs. Pitoanele mele sunt solide şi sunt expertă în arta de a controla coborârea înfăşurând coarda în jurul unui picior sau al unui cot. Nu sunt un căţărător de duminică.
— Eu şi mai puţin, îi replică el tăios. Aşa că vă scutesc de descrierea unei tehnici pe care o cunosc mai bine decât dumneavoastră.
Oare pe toţi oamenii îi trata cu un astfel de cavalerism? îl străpuse cu privirea sa limpede.
— Departe de mine să pun la îndoială cumpetenţa dumneavoastră, domnule Cameron. Dar voi face observaţia că aţi venit până aici, ca şi mine, singur, cu toate riscurile pe care le comportă o astfel de aventură.
Cu ochii furioşi şi maxilarul strâns, el făcu un pas spre ea.
Susan nu îndrăzni să se mişte. Terasa de pe flancul versantului era destul de lată pentru a te mişca pe ea, dar prea îngustă pentru a-i permite unuia dintre cei doi adversari să bată în retragere. Vidul îi înconjura. Un vid cu grupuri de pietre şi vârfuri ameninţătoare.
Când văzu trupul înalt lângă al său, Susan îşi simţi inima bătând nebuneşte. Plăcere? Mânie? Emoţie? Nu-şi analiză sentimentele.
Turba de furie şi nu-şi putea desprinde privirea de ochii negri care o fixau aproape răutăcioşi.
— Eu n-am venit pentru plăcerea mea, spuse el cu vocea sa autoritară. De fapt, v-am urmărit. Când v-am văzut plecând singură, am înţeles că alergaţi în întâmpinarea problemelor.
Atunci am hotărât să le rezolv eu pentru dumneavaostră.
Aşadar, vă rog să vă înnodaţi nailonul de siguranţă de centură şi să mă însoţiţi în coborâre.
Îi puse cu autoritate un colac de coardă în mână.
— Veţi urma sfaturile mele, adăugă el la fel de sec. N-am intenţia să acţionez ca un idiot de două ori în aceeaşi zi.
„Să acţionez ca un idiot”...
Susan reflecta la butada lui Jack Cameron. Pe moment, preferase să nu se răzvrătească. Dar pe măsură ce efectuau coborârea, înţelese că încercase s-o umilească în toate felurile.
Neţinând seama de calea pe care o urmase ea în ascensiune, el o urmă pe aceea pe care o marcase singur cu propriii săi pitoni.
Pentru început, Susan încercă să se convingă că Jack era condus doar de bun-simţ. Drumul pe care şi-l trasase el era mai puţin acrobatic. Dar foarte repede, îi ghici intenţiile.
Căuta să-i impună autoritatea sa. Cobora în spatele ei cu toate responsabilităţile ce le impunea acel loc. Dacă se poticnea, cu o mişcare din pumn scurtă şi autoritară asupra corzii care-i lega, el oprea căzătura, amintindu-i în acelaşi timp că n-avea de luat nicio iniţiativă.
După o oră de coborâre prudentă şi cumpătată, Susan suferise destul jugul ghidului său. O trata cu adevărat ca pe o începătoare. Dacă mai rămânea cu el, ar fi explodat de mânie şi ar fi fost ceva stupid şi periculos.
Tocmai depăşiseră o falie şi se odihneau pe două dale mici în scară. Peretele spre vale oferea o pantă abruptă dar netedă.
Susan o cunoştea bine. Îşi antrenase aici elevele pe numeroasele piste în zigzag. Un profesionist era în stare să coboare primii cincizeci de metri de denivelare într-o etapă, ajutându-se doar de coarda de rapel.
Aruncă o privire spre însoţitorul său. Puţin mai sus, cu ochii spre cer, el contempla vârfurile tivite cu zăpadă şi limba strălucitoare de gheţuri. Peisajul era grandios. Dar Susan era sigură că Jack nu-l vedea. Se prefăcea indiferent pentru a-i arăta tovarăşei sale de coardă măsura dispreţului său.
Ea se sufoca de furie. Privind în faţă, văzu un piton solid fixat în stâncă. Înşiră pe acolo o coardă trasă din rucsac, îi prinse una dintre extremităţi de centura sa şi pe cealaltă o lăsă să cadă sub ea şuierând ca un lasou.
După ce se desprinse de Jack, îndepărtă din două smucituri tot ceea ce îi legase. Ghidul său va înţelege că îşi reluase libertatea.
Apoi, fără să mai aştepte, apucă propria sa coardă. Cu picioarele în echer se lăsă să alunece cu prudenţă în gol.
La capătul corzii, ea sări pe o terasă largă de granit de unde coborârea spre sat nu era decât o plimbare printre grohotişurile aduse de gheţar.
Nişte pietricele căzură lângă ea. Înălţă capul şi privi atent silueta care sărea şi care sosea ca o ghiulea. Nu văzuse niciodată pe cineva aruncându-se atât de repede în rapel.
Dacă tălpile lui Cameron n-ar fi smuls pietre de fiecare dată când atingeau peretele, Susan ar fi putut crede într-o căzătură.
Şi el o acuzase de imprudenţă.
Câteva secunde mai târziu, stacojiu de furie, o prinse de braţ cu atâta violenţă încât simţi presiunea degetelor străbătând cele patru straturi groase de ţesături care o protejau.
— N-aveţi niciun sentiment de responsabilitate, urlă el. Nu ştiţi că membrii unei corzi sunt solidari unii cu ceilalţi? În al doilea rând, cea mai mare greşeală este să-ţi laşi coechipierul singur pe un perete.
Ea se eliberă cu un aer indignat.
— Sincer, domnule Cameron, m-am plictisit de acuzaţiile dumneavoastră stupide. Când voi vrea sfaturi în legătură cu modul de căţărare sau de coborâre, vi le voi cere!
— Atunci, cereţi-le imediat, altfel, continuând să procedaţi atât de stupid, vă veţi rupe gâtul.
— Lăsaţi-mă în pace să mi-l rup, strigă ea la fel de tare ca el.
Înghiţi în sec şi, cu ochii strălucitori, continuă pe acelaşi ton mânios:
— După câte ştiu, coechipierul meu este în siguranţă!
Aşadar, acum, mi-ar plăcea să găsesc o piatră destul de mare pentru a-i sparge capul. Acesta ar fi un mijloc bun de a scăpa de el o dată pentru totdeauna.
Şi cu aceste cuvinte definitive, se răsuci şi porni spre sat sărind, din piatră în piatră ca o gazelă.
Aceasta poveste este rodul ficţiunii, şi nu are nici o legătură cu vreun fapt din realitate.
Din jurnalul lui Elizabeth
28 mai, seara după o zi de şcoală:
Să ştii că în momentele acelea îmi doream să fii intrat în pământ cu tot cu scaun, sau să nu fii venit nici măcar cu gândul până acolo. Te uram cu înverşunare. Nu. Îmi impuneam să te urăsc. Şi totuşi erau momente în care reuşeam. Dar apoi, mă înmuiam din nou, ca un miez de pâine uscată, în apa fierbinte. Şi din nou te priveam fără să vreau, căutându-ţi privirea aceea pătimaşa. Apoi simţeam cum mi se scurge şi ultima fărâmă de control şi zbura cel mai mic grăunte de energie din mine. Pieptul se revolta puternic. Sufletul se răsucea în mine şi dorea să zboare către locul lui de veci. Parcă îl simţeam cum se ridică.
Te vedeam. De fapt… nu! Te observam, te priveam, te contemplam. Da, cu siguranţă. Tu nu ieşeai în evidenţă nici prin postura ta, nici prin haine. Nu! Poate prin faptul că, stresat fiind sau poate din obicei, fumai ţigară după ţigară fără a te opri. De parcă lipsa unui fum te-ar fi durut. Nu te durea. Eşti doar dependent de ele. Dar pe mine m-au durut. Mai multe. Poate durut e un cuvânt prea dezbrăcat pentru a spune ce am simţit. Ruşine, ură, mă simţeam mai rău decât mediocră. Tu mi-ai impus aceste sentimente prin gestul tău necugetat. Nu ştiu ce doreai de fapt. Să mă înjoseşti? Să îmi arăţi că mă simt prea mândră şi că nu am dreptul la fericire?
Ai reuşit!
Mi-ai reamintit că fericirea mea nu e niciodată completă. E adusă în monotonia zilelor mele numai în frânturi. Niciodată în întregime. Doar fâşii. Toate limitate. M-a durut că te distrugeai din proprie dorinţă. M-a sfâşiat clipă cu clipă gândul că doreai să vezi câtă prostie se ascundea sub masca de frumuseţe imperfectă şi pictată. Ai dreptate, nu obişnuiesc să fiu aşa. Chiar nu sunt, de fapt. Eu. Mă pierd în vise, în fantezie şi ficţiune de fiecare dată când ceea ce se numeşte viaţă încercă să mă îndepărteze de ceea ce caut şi doresc să îndeplinesc. Pielea mea albă ca laptele, prea albă pentru locul în care se presupune că trăiesc, se schimbă imediat în roşu aprins, când adrenalina îşi înţeapă graficul, iar obrajii ard mocnit la temperaturi aberante, mâinile reci ca gheata transpirându-mi de fiecare data când încerc să demonstrez ce sunt cu adevărat. Ce caut?
Nu ştiu. Obişnuiam să cred că doresc să devin chirurg. Mi-am schimbat părerea când am observat că de fapt nu aş putea toci atâta biologie niciodată. Apoi mi-am dorit să fiu un avocat. Aceeaşi explicaţie. Următorul lucru a fost să devin renumită pentru calităţile mele în programare (algoritmică şi toate cele). Am renunţat în momentul în care mi-am dat seama că este un job prea materialist, prea interesat de lucrurile vizibile şi simţibile doar pe pământ. Prea robotic pentru mine. Apoi am început să visez chiar şi în realitate. Nu mai doream nimic realist ci numai ceea ce îmi imaginam că m-ar putea face măreaţa şi poate chiar sacră. Gânduri aiurite de adolescentă. Toate mi le amintesc acum. Acum când ar trebui sa mă prefac că nu au existat niciodată pentru a fii suficient de matură pentru tine. Gândul de a deveni scriitor mă îngrozeşte. Nu am încredere în puterile mele. De fapt nu mă cunosc deloc. Mă numesc Elisabeth şi am aproape 16 ani. De asta sunt sigură. Dar apoi nu mai sunt sigură de nimic. Nu mă pot caracteriza pentru că sunt mereu altfel. Niciodată la fel. Maturizată înainte de vreme, nu din cauza greutăţilor ci din cauza încăpăţânării de a suferii cu orice preţ, de a fii eu personajul principal în orice moment. Sunt o schizofrenică ne-nebună. O nebună normală.
Defecte? Probabil, cel mai mare defect este faptul că am o inimă nebună, zbuciumată şi masochistă. Mă îndrăgostesc, nu, nu pot spune ca mă îndrăgostesc. Îmi place să sufăr pentru iubiri imposibile. Tu eşti una.
Ah ce ochi verzi nebuni, obosiţi şi zburdalnici.
Te urăsc Victor pentru că te credeam doar rodul ficţiunii mele şi eram sigură că nu o să exişti niciodată, nici măcar dacă m-aş fii concentrat suficient de puternic şi de mult. Eram sigură că nu te puteam aduce la viaţă. Te urăsc pentru că îţi sunt inferioară şi pentru că nu mă voi putea ridica niciodată le nivelul aşteptărilor tale. Te urăsc pentru că eşti prea învârsta pentru mine. Cel puţin aşa ar spune societatea…
Ah Victor, dacă ai fi rămas tu în cel mai sigur loc din lume şi atât. În interiorul imaginaţiei mele. Poate te-aş fi iubit şi acum, şi te-aş fii căutat până la capătul zilelor mele. Dar faptul că ştiu că exişti, iar tu nici măcar nu iţi mai aminteşti de prezenţa mea în sală, în după amiezile în care stai la biroul tău masiv din lemn de nuc cu soţia ta alături, citind cărţoaie imposibile de filosofie, mă înnebuneşte. Îmi arde inima şi mi se usucă sufletul ca o felie de portocală în valul de căldură al lui iulie.
Cât te urăsc, şi totuşi cu cât mai mult ar trebui să o fac… ah!
Penultima Marţi.
Chiar dacă ştiam ceea ce avea să se întâmple, nici măcar la sfârşitul zilei nu am reuşit să realizez cu exactitate schimbarea ce aveam să o suferim cu toţii.
Când m-am trezit ploua. Ploua deja de câteva zile şi mă simţeam de parcă urma sa ne transformam cu toţii în peşti cu ochii mari şi bulbucaţi, mirosind a mâl pentru totdeauna, în momentul în care mi-am dat seama că va fii o zi ploioasă. Parcă mă şi transpuneam deja în rolul principal, cel al Micii Sirene a lui Andersen. Îl identificam pe Victor cu personajul romanului, cu prinţul, dar erau atâtea diferenţe. Mi se părea că oricât de mult mi-ar fi plăcut de el, nu puteam să fiu la fel de îndrăgostită ca şi Catherine Earnshaw de Heatcliff, de personajul din viaţa mea. Terminasem de citit, absorbită, Alchimistul lui Coelho, aşa că nu oboseam şi nu încetam să nu caut ceva semne pe care să încerc să le interpretez în felul în care aflasem în carte. Chiar încercam să îmi ascult inima. La 9 jumătate am pornit de acasă. Mi-am pus ca de obicei căştile în urechi şi am ieşit în ploaie cu o umbrela albă. Ascultam Chopin, când deodată am simţit cum un fulger îmi străbate întreg corpul şi o puzderie de fluturi se răspândesc în interiorul meu. Era un presentiment. Dar cum trebuia să îl interpretez? M-am hotărât să îmi întreb inima, aşa cum făcea tânărul păstor al lui Coelho, gândindu-mă că acea voce interioară, care îmi va da răspunsul cel mai spontan, avea să fie inima mea, care îmi vorbea.
— Ce este? O să îmi spună în sfârşit Victor că mă iubeşte? O întrebam în gând… însă nu primeam nici un răspuns. Auzeam doar sunetele din exterior. Doar melodia de pe mp3. Câtă dezamăgire.
— Dar avalanşa aceasta ce o simt în mine acum, este o premoniţie a fericirii?
— Nu…
Aveam un răspuns. Dar nu mă mulţumea. Nu îmi plăcea răspunsul aşa că nu l-am considerat, prefăcându-mă că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat cu adevărat. La şcoală în prima pauză a avut loc prima bubuitură. Primul tunet dinaintea furtunii. Victor pleca. Oricât încercam să nu mă gândesc nu reuşeam, aşa că mi-am amintit că cifrele îţi pot distrage atenţia, hotărându-mă să fac sudoku.
Inevitabilul s-a produs o oră mai târziu. Victor a intrat în clasă şi ne-a confirmat în stilul lui: printr-un discurs care semăna orbitor de mult cu unul politic, că avea să plece. Ne lăsa. La două bănci distanţă o fată începuse să plângă. Helene. În spate mai erau câteva cu lacrimi în ochi care se abţineau. Atunci a început chinul. Mai întâi am simţit cum în gâtul meu se formează o gaură imensă prin care parcă bătea un vânt sfâşietor. Inima mea nu mai tremura, nu mai murmura nimic, nici un cântec nici o poveste, sufletul nu mai tresărea, fluturii nu mai zburau. Parca au fost toţi arşi şi îngheţaţi de un val de tristeţe. Lacrimile. Nesăbuitele şi aiuritele lacrimi se zbuciumau în canalele lacrimale, să iasă, dar îmi încleştam nebuneşte maxilarul, dinţii îmi scrâşneau în strânsoare, mâna dreaptă îmi tremura groaznic, respiram din ce în ce mai greu şi simţeam cum îmi amorţeau picioarele. Pielea mi se învineţea şi nu îmi mai simţeam deloc membrele inferioare. Când mă uitam în ochii lui nu puteam să nu observ disperarea cu care îmi căuta privirea, disperarea cu care dorea să îmi spună o întreaga poveste prin priviri şi atunci durerea se dubla, se tripla. Iar apoi nu puteam să îl privesc. Vocea lui mă înnebunea. Credeam că nu voi putea suporta şi că voi izbucni într-un plâns covârşitor şi groaznic. Îmi mutam rapid privirea nelăsându-l să îmi spună nimic prin acel limbaj pe care îl ştim cu toţii. Acel limbaj care nu are nevoie nici de cuvinte nici de exprimări pompoase ci numai de ochi. Îmi aruncam privirea pe orice obiect din sală care să fie într-un colţ opus celui în care se afla el. Nu înţelegeam de unde atâta durere, atâta suferinţă, când eu încă de la început îmi avertizasem inima să nu se îndrăgostească de el, deoarece nu avea decât de suferit dacă ar fii făcut una ca aceasta. Şi după ce că îmi era atât de greu să mă abţin, să înghesui în sufletul meu întreg infernul, el parcă nu dorea să accepte că nu îl puteam privi.
Sotul disparut de Valerie Parv
CAPITOLUL I
Richard Bligh se uita cu o privire afectuoasă la blonda de lângă el. Era încântat de părul ei de culoarea mierii, de ochii negri și de tenul ei alb, aproape…
— Când te gândești că în curând, în loc să ne prefacem, vom trăi cu adevărat…
Nikki Westbrook îi surâse cu căldură logodnicului.
— Richard, nu este vorba de a ne preface! Este o repetiție a ceremoniei care va avea loc în ziua căsătoriei noastre.
— Oh, nu mă neliniștesc în privința noastră! Cred că vom putea…
Ea se lăsă prinsă în jocul lui Richard. care îi făcu malițios cu ochiul și luă o mutră speriată.
— Te referi la ceremonia nupțială?
— Bineînțeles, doamnă Bligh, la ce dracului credeai că mă gândesc?
Doamna Bligh… Ce straniu sunau aceste cuvinte. Trebuia să se obișnuiască cu acest nume, deoarece îndată ce va fi pronunțat divorțul, ea se va mărita cu Richard. Scoase un suspin ușor… Doamna Richard Bligh… Ciudat, într-adevăr, dar mult mai derutant era să audă numele pe care-l purta: doamna Matt Holborn, pe care nu-l va mai purta multă vreme.
Trebuia să facă un efort vizibil pentru a-și concentra gândurile asupra evenimentelor din prezent. Pastorul începuse să le explice ce cuvinte vor trebui să pronunțe în timpul ceremoniei care se va desfășura în curând.
— Atunci voi întreba dacă cineva din martorii care vor asista la cununie cunoaște vreun motiv care să împiedice unirea voastră și voi face o pauză. Deși nu mă aștept, bineînțeles, să fie cineva care să răspundă la această întrebare…
— Desigur, spuse Nikki, fără convingere.
Ea avea cu siguranță un motiv, dar pastorul nu-l cunoștea. Foarte puțini oameni cunoșteau căsătoria ei anterioară și împrejurările ciudate care duseseră la eșecul ei. Într-o bună zi, va trebui să-i mărturisească totul lui Richard, dar pentru moment nu considera că este cazul să-i dezvăluie acest amănunt trist din viața ei.
Trecuseră mai mult de șase ani de când Matt o părăsise, dispărând fără urmă. Ar fi trebuit să anunțe la poliție dispariția fostului soț, dar renunțase la aceasta deoarece ar fi trebuit să-i vadă portretul robot publicat în toate ziarele din țară.
Acest lucru i-ar fi cauzat o frământare inutilă, așa că se hotărâse pentru un divorț, ceea ce i se părea mai puțin dureros…
— Draga mea, unde te gândești? Vocea lui Richard o făcu să tresară, revenindu-și din visare. Își adună gândurile și zise scuzându-se:
— Într-o asemenea împrejurare nu mă pot opri să nu visez…
— Ai rămas aceeași romantică de când te știu!
— Aceasta din cauză că tu ești prea realist și trebuia să fie cineva mai visător! replică ea.
Căsătoria trebuia să aibă loc în grădina casei pe care Nikki o moștenise și invitații se adunaseră pe terasa care se afla în spatele clădirii din Brookfield. Era o dimineață minunată de primăvară și florile parfumate atrăgeau păsărelele care ciripeau vesele, oferind invitaților un spectacol de neuitat. Cu toate acestea, vacarmul care se auzea din depărtare tulbura armonia cântecului lor. Zgomotul se auzea de la aleea care înconjura casa. Nikki se uită îngrijorată la Richard.
— Ce se întâmplă?
— Ușa este închisă, răspunse el, dând din umeri. Nu pot fi turiști; ei ar fi văzut panoul indicator. Mă duc să văd despre ce este vorba.
— Fii prudent, Richard, interveni mătușa lui Nikki, mulți derbedei dau târcoale pe aici în această perioadă a anului.
— Nu te îngrijora, mătușă Benny, o liniști nepoata sa. Sunt poate niște turiști care întreabă pe unde să o ia pentru a ajunge la șosea.
— Pot fi niște răufăcători evadați din închisoare, care ne vor lua ostateci, spuse un glas înspăimântat.
— Din partea ta, Joy, nu mă surprinde o asemenea idee macabră, exclamă Nikki, surâzându-i verișoarei sale.
Fetița, în vârstă de doisprezece ani, încântată de a fi domnișoară de onoare, dădea curs entuziasmului său debordant și plin de imaginație. Era unica fată a mătușii Benny și a soțului acesteia, Andrew Blair. Nikki nu avea alte rude și unchiul Andrew va avea plăcută obligație de a o conduce la altar. Ea era profund recunoscătoare rudelor sale că vor participa la ceremonia nupțială, mai ales că mătușa nu-l vedea cu ochi buni pe Richard.
— Este un arivist, declarase ea după prima lor întâlnire. De atunci părerea ei nu se schimbase.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Richard, văzând că se întoarce cu un aer întunecat.
Fără să-i dea nici o atenție, tânărul se adresă logodnicei sale:
— Nikki, e cineva care te caută. Te așteaptă în salon. A provocat tot scandalul din pauză că a încercat să intre pe ușa laterală, care era din fericire închisă.
— Dar… cine e?
Richard nu-i răspunse și se îndreptă cu pași mari și nervoși spre faleză. Nikki rămase înmărmurită, uitându-se la el fără să poată înțelege care era cauza gestului lui nepoliticos.
— Să mergem să vedem cine este acest musafir, îi sugeră Benny cu înțelepciune, luând-o de braț pe nepoata sa.
Clădirea impunătoare, construită în secolul XIX, era prea vastă pentru a adăposti două persoane. Era un adevărat palat construit din pietre mari, având un turn enorm care domina plaja din golful Brisbane. În interior nu a fost neglijat nici un amănunt pentru a arăta opulența și prestigiul îmbogățiților din perioada colonială: un hol imens din care se ridica o maiestuoasă scară dublă, tavanul cu lambriuri, o sală de biliard, o bibliotecă și un salon de primire. Grădinile care înconjurau casa se întindeau pe o suprafață mare: aleile cu flori colorate se întindeau pe terase și erau mărginite de boschete cu arbuști din cele mai rare specii. Puțin mai departe, se afla o galerie unde Nikki adăpostise obiecte de artă adunate de-a lungul generațiilor, de stăpânii domeniilor. Multe expoziții de artă fuseseră organizate în această clădire înconjurată de verdeață.
Nikki trecu pe lângă clădire fără să se uite la statuetele de bronz și la tablourile care înfățișau scene de vânătoare sau portrete rafinate. Ea se grăbea să vadă cine este necunoscutul misterios care îl nedumerise pe Richard și își simțea inima înghețată. Oglinzile aurite îi reflectau chipul îngrijorat în timp ce ea deschise cu putere ușa salonului. Ea avu un șoc care o împietri. Nikki află deîndată care este motivul spaimei sale când recunoscu silueta înaltă a musafirului care se plimba nervos prin fața căminului uriaș.
— Matt? Oh, Doamne, este imposibil! Tu aici?
Picioarele i se înmuiară și se lăsă să cadă într-un fotoliu fără să-și desprindă privirea de la bărbatul pe care-l văzuse ultima dată în urmă cu șase ani, în seara nunții lor…
Nu se schimbase prea mult, dar trăsăturile feței lui erau mai reliefate. Slăbise, ceea ce îi punea în evidență și mai puternic decât odinioară, mușchii impresionanți, umerii lați și gâtul vânjos. Își păstrase însă aceeași privire pătrunzătoare și pielea bronzată contrasta plăcut cu părul său blond, decolorat de soare.
— Da, Nikki, sunt eu, în carne și oase. Rămasă în spatele ei, Benny era mută de uimire ca și nepoata sa, și se sprijinea de speteaza fotoliului ca să nu cadă.
— Știu că nu te așteptai să mai apar vreodată, continuă Matt pe un ton calm, și sunt mâhnit că mi-am permis să vin fără să fiu anunțat. Dar când am auzit că ești pe punctul să te căsătorești din nou…
— Să mă căsătoresc din nou? nu crezi că este un cuvânt cam nepotrivit? îi tăie vorba Nikki.
— Nu sunt vinovat de lucrul acesta și nu cred că este acum momentul potrivit să abordăm acest subiect.
— Ai perfectă dreptate! trebuia să discutăm acum șase ani, când ai fugit ca un laș, lăsându-mă singură în noaptea nunții mele.
Din cauza șocului produs de apariția pe neașteptate a lui Matt, ea nu putu să-și stăpânească furia și indignarea și numai intervenția mătușii sale o opri pentru moment de a-i mai face reproșuri cu violență.
— Despre ce este vorba? șopti Benny, complet dezorientată. Aș vrea să știu și eu…
— Scuză-mă, mătușă Benny, este adevărat că nu l-ai cunoscut pe Matt, deoarece nu erai în Australia atunci când a avut loc… căsătoria noastră completă musafirul.
Benny făcu ochii mari de uimire.
— Este… soțul tău?
Nikki murmură un „da” sugrumat.
— Înțeleg… totuși lucrurile nu mi se par prea clare. Ești pe punctul să te căsătorești cu Richard și văd că ești deja căsătorită.
— E o istorie lungă, mătușă.
— Ei bine, te ascult. Cu cât începi mai repede, cu atât va fi mai bine, spuse Benny cu un aer hotărât, așezându-se la rândul ei într-un fotoliu confortabil.
— Doamnă, vă rog să nu o acuzați pe Nikki. După toate aparențele, ea era convinsă că am murit și de aceea a crezut că are libertatea să se căsătorească cu un alt bărbat.
„Vorbește de parcă prezența lui aici ar putea să mă oprească”, își spuse Nikki.
— Nepoata dumneavoastră și cu mine am avut o… ceartă chiar în seara nunții, continuă Matt. Am preferat să-i las timp de gândire; din păcate, împrejurările m-au făcut să lipsesc mai mult timp decât ar fi fost necesar…
— Da, șase ani! țipă Nikki. Fără o scrisoare, fără un telefon!
— Nu am putut să te contactez și nici nu am putut să mă întorc la tine, altfel aș fi făcut-o. Îți jur acest lucru! protestă Matt, strâmbându-se cu mâhnire aducându-șj aminte de cele ce îndurase în acești ani. Iartă-mi lipsa de delicatețe, dar nu am putut să-mi recapăt obișnuințele rafinate ale societății civilizate… Am alergat aici pentru a te împiedica să devii bigamă!
Mătușa Benny tresări, dar Nikki îl înfruntă cu aceeași siguranță de sine.
— Liniștește-te, nu am comis încă acest delict. Am introdus procedura de divorț care se va pronunța în curând.
— Fără consimțământul meu? și fără să mă fi anunțat?
— Există o dispensă în cazurile acestea. Tribunalul acordă acest act după un anumit termen, atunci când au fost epuizate toate căile pentru a regăsi pe unul din soți. Acest lucru s-a întâmplat cu noi. Te-am căutat pretutindeni, luni de zile, fără nici un rezultat.
— Chiar așa? Totuși, după cele ce mi-ai spus în seara aceea, am crezut că preferi să mă trimiți la dracu'! Chiar acolo am și fost: în infern… Vom avea timp să discutăm despre asta mai târziu, acum trebuie să rezolvăm o problemă urgentă: proiectul tău de-a te căsători cu acest individ…
Richard? aproape că uitase de el.
— Ce i-ai spus?
— Adevărul, că tu ești soția mea. Nikki tremura de indignare.
— Acum îmi dau seama de ce a vorbit atât de puțin. Cum de-ai îndrăznit să faci un asemenea lucru?
— Să nu-mi spui că el nu știa nimic despre trecutul tău!
— Nimeni nu a știut acest lucru în afară de părinți! Închipuiește-ți că am fost destul de umilită de modul în care m-ai părăsit pentru a nu îndrăzni să spun tuturor ce mi s-a întâmplat!
Matt se uita întrebător prin cameră.
— Unde sunt părinții tăi?
Nikki își plecă privirile spre pantofii ei pe care începuse să-i miște în picioare.
— Tata a murit la doi ani după plecarea ta!
Pe chipul lui se zugrăvi o tristețe sinceră.
— I-a cedat cumva inima?
Ea dădu din cap aprobator.
— Îmi pare rău, Nikki, știu cât de mult țineai la el. Cum a suportat mama ta această pierdere?
— Ea nu a rezistat, a murit la câteva luni.
Matt o mângâie ușor pe obraz.
— Înseamnă că ai rămas singură…
— Nicidecum, spuse răspicat Benny. Noi suntem aici: Andrew și cu mine și verișoara ei Joy. Însă acum îl are și pe Richard…
Nikki surâse cu tristețe. Era mișcată de spiritul de familie al mătușii sale care îî lua apărarea lui Richard, ca viitor nepot, deși nu ținea la el. Ea nu luase în considerare faptul că Matt făcea parte în mod oficial din familia ei.
— Bineînțeles, doamnă, o aprobă Matt înclinându-se cu multă curtoazie. Departe de mine gândul să nu apreciez rolul pe care l-ați jucat în viața soției mele. De altfel, vă sunt foarte recunoscător pentru faptul că ați avut grijă de ea în timpul cât am fost atât de departe.
— Acest lucru nu explică de ce ați fost atât de „departe”.
Tonul puțin politicos al mătușii Benny arăta clar că nu avea de gând să se lase înduioșată de acest intrus.
— Cred că este inutil să vă explic în detaliu ce mi s-a întâmplat. Când veți ști prin ce am trecut, veți avea mai multă înțelegere față de soarta mea.
Deși cuvintele îi fuseseră adresate mătușii, privirile lui au fost îndreptate asupra lui Nikki, căutând un sprijin. Aceasta simți un fior pe șira spinării, amintindu-și de senzațiile pe care i le trezise Matt în urmă cu șase ani… Ea își dădu seama pe neașteptate că Richard nu-i provocase niciodată o asemenea emoție. Se ridică și o luă pe mătușa sa de braț.
— Matt are dreptate, avem multe lucruri să ne spunem între noi. Te rog să mă scuzi față de invitați! Vom continua repetiția ceremoniei altă dată…
— Dacă ții cu tot dinadinsul să scapi de mine, cel puțin aș vrea să faci acest lucru fără prefăcătorie, protestă Benny.
— Te rog, mătușică, știi că nu este vorba de așa ceva.
— Din contră, sunt convinsă de acest lucru, dar nu te frământa din cauza mea. Mă duc să veghez ca nimeni să nu vă deranjeze până în momentul când veți clarifica situația. Totuși, nu prea știu cum să procedez cu Richard…
— Ei bine, spune-i… nu, mai bine mă duc eu. Matt, scuză-mă un moment.
Ea alergă spre grădină gândindu-se că, după șase ani de absență, Matt nu putea să se supere pentru câteva minute!
Richard era așezat pe o bancă din fier forjat, la marginea falezei, privind marea. Rămase nemișcat când ea se apropie, murmurând câteva cuvinte printre dinți.
— Sper că l-ai expediat pe musafirul inoportun! îmi datorezi niște scuze.
— Nu, în sfârșit, da, adică… te rog să mă scuzi dar nu l-am alungat pe Matt. Trebuie mai întâi să vorbesc cu el despre… Oh, Richard, nu am vrut să se afle acest lucru atât de brutal… Eu…
— Și cum voiai să-l aflu? Crezi că îmi este plăcut, oricare ar fi precauțiile pe care le-ai lua, să aflu că logodnica mea este încă soția altcuiva?
— Dar nu ți-am ascuns faptul că am mai fost căsătorită.
El clătină din cap cu amărăciune.
— Asta da, în trecut ai fost căsătorită, dar mai ești și acum?
— Richard, pentru mine el era ca și mort. Ideea că el ar putea să reapară într-o zi mi s-ar fi părut absurdă.
Richard își ridică privirile spre ea cu o slabă speranță.
— Vrei să spui că nu-ți reiei traiul cu el?
Nikki puse o mână caldă pe umărul lui Richard.
— Dragă Richard, pentru nimic în lume nu vreau să te fac să suferi. Din acest motiv am preferat să cer divorțul decât să aștept ca moartea lui Matt să fie anunțată în mod oficial.
— Înseamnă că nu-l mai iubești? insistă el cuprins de o bănuială.
Ea ezită un moment înainte de a răspunde și el a fost cuprins de gelozie.
— Am fost sigur, acum că s-a întors eu sunt pe planul doi!
Nikki se aplecă și luând o piatră șlefuită o aruncă în apa mării, făcând să apară mici cercuri concentrice care se îndepărtau. „Parcă ar fi imaginea actelor noastre și a urmărilor lor”, își spuse ea.
— Richard, nu fi atât de absurd. Îmi dau seama cât ești de surprins și de șocat. Ar fi trebuit să-ți mărturisesc totul de la început.
— Bineînțeles, mai ales că m-ai lăsat să cred că prima ta căsnicie nu a fost decât un accident nefericit din tinerețe, pe care l-ai uitat în mod definitiv.
— Și eu credeam acest lucru…
— Și acum? Nu mai gândești la fel? Nikki se simți încurcată și începu să privească din nou în largul mării.
— Eu… nu știu… trebuie neapărat să am o discuție cu Matt.
— Atunci, anunță-mă când vei fi sigură pe sentimentele tale! După ce a făcut această remarcă sarcastică, Richard se ridică în picioare și își închise nasturii de la haină.
Nikki simți că o cuprinde amețeala.
— Am să te țin la curent. Mi-e teamă că va trebui să amânăm puțin data căsătoriei, până ce voi rezolva această problemă, dar pot să te asigur că nimic nu s-a schimbat între noi.
Pentru o clipă privirea întunecată a lui Richard se lumină.
— Doresc din tot sufletul, Nikki, ca vorbele tale să fie adevărate. Nu aș suporta să te pierd.
Ea luă mâna lui Richard și o duse la buze sărutându-i fiecare deget.
— Nu fi atât de pesimist. Acordă-mi puțin răgaz…
— Bineînțeles, a fost el de acord, dar să nu dureze prea mult. Aștept telefonul tău.
Nikki rămase un moment pe bancă, uitându-se la silueta logodnicului său care dispărea în depărtare… „Nu vrea să dea din nou de Matt”, își spuse ea văzându-l că înconjoară casa.
Se îndreptă spre casă, hotărâtă să-l încrunte pe soțul ei. Dar când ajunse în salon, acesta dispăruse. Avu o senzație neplăcută, aceea pe care o simțise imediat după plecarea lui, când credea că el va veni din clipă în clipă. Totul nu fusese decât fructul imaginației sale deoarece el nu mai apăruse vreodată.
De data asta însă, nu visase. Mătușa Benny putea să depună mărturie. O găsi pe aceasta în bucătărie, pregătind o cină ușoară.
— Domnul Holborn este în sala de baie de la parter și face un duș pentru a se răcori înaintea prânzului. V-am pregătit câteva feluri de mâncare ușoară, care vă vor impulsiona conversația.
— Nu trebuia să te deranjezi atât de mult, mătușă Benny, ești atât de amabilă, și așa ai o mulțime de probleme la casa ta și nu e nevoie să te mai îngrijorezi și de mine.
— Scumpa mea, eu nu-i am decât pe Andy și pe Joy și știi foarte bine că dacă ai vrea, am fi încântați să te primim sub acoperișul nostru.
— Știi foarte bine pentru ce nu am dat curs acestei invitații; este același motiv care te-a împiedicat pe tine să vii aici să locuiești la Brookfield, deși sunt destule camere pentru toți…
Benny dădu din cap aprobator.
— Vrei să spui că fiecare pentru sine, nu-i așa? Oricum, în curând te vei căsători, dacă totul va decurge conform previziunilor… De ce nu mi-ai spus nimic de Matt?
Nikki scoase un suspin de descurajare.
— Deoarece am fost convinsă că toată povestea noastră de dragoste s-a sfârșit și că este preferabil să-l uit. M-am căsătorit cu el împotriva voinței părinților mei, fiind majoră; din păcate, ei nu s-au putut opune hotărârii mele! Vezi că acum am ajuns să regret căsătoria pripită.
— Căsătoria voastră a fost un eșec?
— Da, și asta numai din vina mea. Eram nerăbdătoare să mă mărit cu el. Îți dai seama că de fapt nu am rămas căsătoriți decât o singură zi? Ne-am certat în noaptea nunții și Matt a șters-o ca din pușcă…
— Asta s-a petrecut atunci când eram în călătorie cu unchiul tău?
— Eu îți țineam locul la magazin și Matt a intrat pentru a întreba unde se află o stradă prin apropiere și a fost o dragoste la prima vedere.
Nikki tăcu lăsându-și ochii în jos pentru a nu i se vedea mâhnirea după fericirea pierdută. Mătușa ei se uită compătimitor la ea și puse pe masă două farfurii de salată asortată, câteva chifle și o carafă cu ceai rece.
— Te rog să duci tava în sufragerie.
— Dar tu nu mănânci nimic?
— Mi se pare că nu aveți nevoie de mine. În plus, Andrew mă așteaptă în mașină cu Joy. Trebuie să mă grăbesc!
Nikki o sărută afectuos pe obraz.
— Îți mulțumesc că ești așa de drăguță cu mine, îi spuse puțin stânjenită.
— Orice lingușitor trăiește pe spinarea celui pe care-l laudă, replică mătușa roșindu-se puțin în obraji. Te rog să-mi telefonezi!
Nikki o însoți până la ușă și așteptă până ce mașina dispăru la colțul străzii, apoi se întoarse în holul casei, îngrijorată la gândul care începuse să nu-i dea pace, că rămăsese singură cu Matt Holborn… Singură cu bărbatul cu care se căsătorise în grabă și care ieșise din viața ei în prima seară a lunii lor de miere.
Ea nu știa nimic despre el sau nu putuse afla, din cauză că nu avusese timpul necesar. Știa doar că se născuse în Peru, din părinți englezi, că frecventase școala în Anglia și că la vârsta de douăzeci de ani emigrase în Australia. În privința restului, ei apăruse ca un aventurier ieșit din paginile romanelor de aventuri pe care le citise în adolescență.
Când a anunțat hotărârea de a se căsători cu Matt, tatăl ei o prevenise să fie atentă deoarece nu-l cunoștea bine pe viitorul soț, dar ea refuzase să-l asculte, respingând cu încăpățânare argumentele acestuia…
— Nikki, ești aici?
Ea tresări speriată, fiind smulsă cu brutalitate din gândurile sale.
— Vin îndată, spuse ea iuțind pasul. Matt găsise tava la bucătărie și acum pregătea masa.
— Este foarte amabil din partea mătușii tale că are atâta grijă de noi, recunoscu el politicos.
— Da, mai ales că sosirea ta a tulburat-o profund.
— Nu același lucru se poate spune despre tine! Și eu care mă temeam să nu leșini când mă vei revedea!
— Ai o impresie prea bună despre tine, răspunse Nikki cu răceală.
În ochii lui apăru o luminiță ironică.
— Ia uită-te! Nu m-am așteptat ca sub acest calm aparent pe care l-ai afișat să nu existe nici o fărâmă de emoție pentru mine! Mă mir chiar că n-ai început să mă acuzi pe față că ți-am distrus viața!
— Oh, îmi amintesc foarte bine că ți-am spus că nu mai calci pe aici.
— Nu cred că ai sperat să te iau în serios!
— Într-adevăr, cine poate să respecte cuvintele aruncate la mânie? Spuneai că poți să-mi dai o explicație valabilă pentru a justifica dispariția ta atât de îndelungată.
Matt a făcut un gest discret cu mâna, arătându-i masa.
— Să ne așezăm. Vom putea discuta după ce vom gusta din această salată apetisantă.
Deși evenimentele dimineții îi răpiseră pofta de mâncare, ea se supuse și se așeză pe scaunul pe care el i-l oferise cu galanterie, doritoare să afle explicațiile lui.
— Bei ceai, îl întrebă ea, luând în mână carafa, sau preferi vin?
— Este foarte bine. Am luat obiceiul să beau ceai în Indochina.
— În Indochina? acolo ai fost?
— Da…
Înainte de a continua, Matt sorbi o înghițitură din băutura răcoritoare. Când lăsă cana jos, Nikki a fost surprinsă să descopere în privirea lui expresia unei dureri imense, accentuată de fața lui crispată. Pentru prima dată ea remarcă o cicatrice lungă și subțire care-i brăzda fața.
Cu vârful degetului, ea îi urmări cicatricea.
— Unde ai căpătat-o?
El întoarse capul, nedorind mângâierea ei.
— Tot în Indochina. Cred că este mai bine să începem cu începutul, Totul începe din preziua căsătoriei noastre. Dacă ții minte, am primit vizita unui cuplu de americani care au dorit să vorbească cu mine.
Nikki își încruntă sprâncenele încercând să rememoreze scena.
— Parcă îmi aduc aminte. Veniseră să-ți propună un contract de muncă, nu-i așa?
— Cam așa ceva. Fiul lor, care era soldat în Vietnam, fusese dat dispărut. Căzuse probabil mort undeva nu departe de granița cu Cambodgia. Părinții aflaseră însă că existau mulți prizonieri de război trimiși în lagărele de muncă din nordul țării. Ei recăpătaseră speranța că este încă în viață și m-au rugat cu insistență să mă duc până în Vietnam să aflu dacă fiul lor mai trăiește. Mi-au spus că nu se uită la bani.
— De ce nu mi-ai spus nimic atunci? îl întrebă Nikki care rămăsese cu gura, căscată.
— Deoarece am refuzat oferta lor. În alte împrejurări, aș fi cedat rugăminții lor, dar cum trebuia să mă căsătoresc a doua zi, am considerat că este mai important acest lucru…
Într-o străfulgerare de o clipă ea ghici ce a urmat.
— Când te-am dat pe ușă afară, n-ai mai stat la îndoială și ai acceptat să te duci în Indochina.
— Așa e, recunoscu el. Credeam însă că voi lipsi doar șase săptămâni, ca să-ți dau posibilitatea să reflectezi și să iei o hotărâre în privința căsătoriei noastre…
Sensul cuvintelor lui Matt nu-i scăpă lui Nikki. Ea fusese o adolescentă plină de ardoare, fără să aibă o noțiune prea clară despre responsabilitățile pe care le cerea o căsnicie. În noaptea nunții, când el a vrut să o iubească, ea se închisese în sala de baie, hotărâtă să nu-i deschidă ușă. Toate încercările soțului ei de a o determina să fie mai rezonabilă rămăseseră fără rezultat.
A doua zi dimineața, proaspătă, neprihănită, ea deschise în sfârșit ușa, convinsă că viața va continua la fel ca înainte, cu sărutări nevinovate și priviri languroase…
De aceea, când Matt îi spusese că are intenția fermă de a face din ea soția lui, în toate sensurile cuvântului, ea deveni extrem de furioasă, provocând o ceartă îngrozitoare care nu se termină decât o dată cu plecarea soțului alungat.
Îi trebuise mai mult de o săptămână ca să-și dea seama că el se supusese hotărârii ei și că nu mai avea de gând să se întoarcă… În acel moment avusese un sentiment dureros de disperare. Rămasă singură la hotel, ea nu îndrăznise să spună adevărul părinților săi și preferase să mai stea opt zile singură pentru a da impresia că se află în luna de miere. Când, în sfârșit, ea se întoarse la Brookfield și le anunță trista veste, aceștia o priviră cu înțelegere și compătimire.
Având în vedere că ei prevăzuseră cu mult înainte eșecul acestei căsătorii, nu au fost prea impresionați decât de rapiditatea cu care se întâmplase acest lucru. Cu toate acestea, ei nu i-au mai amintit niciodată că a avut o căsnicie eșuată, în anii ce au urmat până la moartea lor. Nikki își amintea numai privirile mamei sale, care uneori erau umbrite de tristețe și milă.
Scoțând un suspin, își alungă din minte aceste gânduri sumbre.
— Mi-ai spus că lipsești doar șase săptămâni și cred că au fost mai mult de șase ani.
Matt desena un unghi pe fața de masă, trădându-și nervozitatea.
— În timp ce făceam o anchetă cu americanul dispărut, am fost arestat ca spion în solda C.I.A. În ciuda faptului că am negat cu vehemență acest lucru, autoritățile vietnameze n-au vrut să dea crezare vorbelor mele, Au considerat că am intrat ilegal în țară, și au avut mărturii că am fotografiat și am întrebat pe diferiți oameni despre un american. Acest lucru a fost suficient pentru a mă acuza.
O emoție puternică a pus stăpânire pe Nikki, care se înduioșă de soarta lui Matt.
— Ai rămas în închisoare în acest timp, nu-i așa?
— Da. Nu într-o celulă, dar îmi era interzis să ies din locuința care îmi fusese repartizată și să am contact cu lumea exterioară. Nu am avut nici măcar satisfacția de a-mi îndeplini misiunea. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu acel băiat.
Nikki rămase descumpănită. Astfel de peripeții nu au. loc decât în filme sau romane, nu în viață!
— De ce nu ai căutat să iei legătura cu Ambasada pentru a scăpa din acel infern?!
— Care ambasadă? Eu nu sunt cetățean australian. În principiu, sunt cetățean britanic dar sunt născut în Peru. Părinții au murit și nu am alte rude. Nimeni n-ar fi putut depune garanție pentru mine.
— Ba da, eu. De ce n-ai încercat să-mi scrii?
Matt își puse mâna pe brațul ei și o mângâie în semn de recunoștință.
— Sunt sigur că nu ai fi ezitat un moment să sari în ajutorul meu și că ai fi făcut totul pentru a mă salva. Nu am vrut totuși să te expun unui risc, nici pe tine, nici pe părinții tăi.
— Așadar, ai preferat să îmi fac o mie de gânduri în legătură cu soarta ta și să fiu disperată în așteptarea ta! Intențiile tale au fost desigur lăudabile, dar consider că părerea ta despre onoare este foarte ciudată!
Vocea ei se frânse și începu să plângă. — Nu plânge, șopti Matt, caută să mă înțelegi. Era preferabil ca tu să mă uiți. De fapt, nu intenționam să mai calc vreodată pe aici, dar, cum vezi, nu am putut să mă împiedic să revin… Dacă aș fi știut că îmi duci dorul…
— Matt, te iubeam, mărturisi Nikki cu greutate, încât vorbele ei abia se auziră.
— Am avut impresia penibilă că în seara căsătoriei noastre mă considerai un satir care încerca să seducă o copilă.
— De fapt eram o copilă pe atunci… între timp am mai crescut.
Matt se uită țintă la ea, mângâindu-i brațul și ea simți că obrajii încep să-i ardă…
— Acum îmi dau seama că ai crescut. Erai încântătoare la nouăsprezece ani, dar acum ai devenit de-a dreptul o răpitoare.
— Te rog nu mai vorbi pe acest ton protector, replică ea agasată. Povestește-mi mai bine cum ai scăpat din acel infern.
Matt nu prea lăsa să se vadă că avea intenția să reia povestea aventurilor sale.
— Foarte simplu, ei mă țineau prizonier în vederea procesului care era mereu amânat, deoarece nu aveau oficial nici o acuzație împotriva mea. Se pare că am devenit stânjenitor pentru ei, deoarece cu ocazia unei aniversări a unei personalități politice am fost eliberat fără nici o altă formalitate. Dă-ți seama că nici eu nu am cerut alte explicații, pentru că nu aveam decât un singur gând: să plec cât mai repede de acolo.
— Și să revii cât mai repede aici!
El a făcut o pauză, după care a continuat:
— Așa e. Am luat ziarele de la Saigon și am aflat de logodna ta.
Nu era nimic de mirare. Ea era unica descendentă a unei familii renumite și Richard se bucura de o anume celebritate, ca un tânăr sculptor talentat.
— Bine. Acum că știi, ce proiecte ai? Drept răspuns el o trase cu putere spre
sine, încât erau foarte aproape, despărțiți doar de colțul mesei.
— În acești șase ani, am visat tot timpul clipa când te voi ține în brațe… acest lucru m-a ținut în viață, continuă el, cu voce sugrumată de emoție. Mi-a fost imposibil să rămân departe de tine…
Înainte ca Nikki să-și dea seama ce are el de gând, Matt își strecură mâna pe după umerii ei și o sărută cu pasiune pe buze.
Surprinsă, ea nu se împotrivi sărutărilor lui Matt, care îi trezeau fiori de dorință în tot corpul. El o sărută pe pielea fină a gâtului și cu mâinile tremurânde îi mângâie trupul subțire și o strânse cu putere, ca și cum s-ar fi temut ca ea să nu dispară.
În momentul când el a început să-i descheie bluza, ea a încercat să se desprindă din îmbrățișare și îl rugă să înceteze.
— De data aceasta nu te mai las, protestă el, mângâindu-i sânii.
Involuntar, ea reacționa la mângâierea lui, lipindu-se și mai strâns de el. Colțul mesei care îi strivea coapsa o aduse la realitate. Cu un efort suprem se smulse din brațele soțului ei și puse mâna pe un scaun pe care-l puse între ei ca un scut și de care se sprijinea să nu cadă.
— Acum nu mai avem dreptul să facem dragoste, murmură ea.
— De ce? suntem căsătoriți… De șase ani nu fac decât să mă gândesc la tine.
Ea se abținu cu greu să nu-i spună că același lucru îl făcuse și ea după plecarea lui. Ar fi însemnat să-i dea apă la moară… Dacă s-ar fi întors după un an sau doi, ea l-ar fi întâmpinat cu bucurie, dar acum era prea târziu. Pentru a scăpa de chinul datorat absenței lui Matt ea lăsase ca flacăra dragostei sale să se stingă.
— Ce-mi pasă mie că ai fost lipsit de căldura dragostei! exclamă ea cu brutalitate.
Nikki regretă deîndată cuvintele spuse la mânie; ochii albaștri ai lui Matt aruncau fulgere mânioase.
— Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva te culci cu Bligh?
Ea nu îndrăzni să mărturisească faptul că nu era nimic între ei. De altfel, ea nu ar fi putut spune care este cauza pentru care relațiile ei cu Richard rămăseseră platonice, în orice caz, Matt ar fi tras o concluzie pripită: că ea nu-și iubea logodnicul.
Cunoscuse o singură dragoste după plecarea lui Matt, dar legătura nu durase mult timp. Nikki își dăduse repede seama că el nu căutase decât să-l înlocuiască pe soțul ei. De aceea nu-i mărturisise nimic lui Matt.
— Îți repet că am crescut, replică ea pe un ton echivoc.
— Bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu ești încă soția mea.
— Până va fi pronunțat divorțul, care va avea loc peste o lună.
Matt îi adresă un surâs crispat.
— Înseamnă că pot să profit la maximum de această lună, nu-i așa?
— Ce vrei să spui?
Ea așteptă neliniștită răspunsul.
— Vreau să spun că altădată nu am avut curajul, dar astăzi este altă situație.