Nora Roberts carti

Puterea visului de Nora Roberts PROLOG California, 1846   Plecase pentru totdeauna. Războiul îl răpise din brațele ei. Simțea moartea lui ca pe un gol imens în inimă. Felipe era mort. Americanii îl uciseseră - sau fusese ucis din nevoia de a-și dovedi lui însuși cine era. Serafina stătea pe stâncile abrupte și zdrențuite de deasupra Pacificului tumultuos și realiză că îl pierduse. Nori de ceață o învăluiau în vârtejuri, dar ea nu-și strânse pelerina pe lângă corp. Răceala pe care o simțea i se cuibărise în sânge și în oase. Nu va putea fi învinsă niciodată. Iubirea ei pierise, deși se rugase și petrecuse ore în șir stând în genunchi, implorând-o pe Maica Fecioară să intervină, să-l apere pe Felipe al ei după ce acesta plecase să lupte cu americanii care voiau California cu tot dinadinsul. Fusese răpus la Santa Fé. Tatăl ei primise vestea că tânărul din epitropia lui fusese ucis în luptă, secerat la pământ în timp ce se lupta pentru a salva orașul din mâinile americanilor. Trupul lui fusese îngropat acolo, atât de departe. Niciodată nu-i va mai vedea chipul, nu-i va mai auzi glasul și nu-i va mai împărtăși visurile. Nu procedase așa cum o rugase Felipe. Nu plecase cu vaporul înapoi în Spania pentru a aștepta eliberarea Californiei, ci își ascunsese zestrea: aurul care i-ar fi ajutat să-și clădească o viață împreună - viață la care visaseră în nenumăratele zile însorite petrecute pe aceste stânci. Tatăl ei i-ar fi dat-o lui Felipe când s-ar fi întors ca un erou. Așa îi vorbise Felipe pe când își luau rămas-bun și îi săruta obrajii înlăcrimați. Își vor ridica o casă frumoasă, vor avea o mulțime de copii și o grădină a lor. El promisese că se va întoarce la ea și atunci avea să înceapă totul. Acum era mort. Poate că de vină fusese egoismul ei. Ea dorise să stea aproape de Monterey pentru a nu fi despărțiți de ocean. Când veniseră americanii își ascunsese darul de mireasă, de teamă să nu-i fie luat, așa cum ei luaseră mult mai multe. Acum ei îi răpiseră tot ce conta pentru ea. Mâhnirea ei izvora din teama că tocmai păcatul i-l luase pe Felipe. Își mințise tatăl pentru a fura acele ore cu iubirea ei. Se dăruise înainte ca Dumnezeu și biserica să le sfințească unirea. Mai condamnabil - se gândea ea cu capul plecat sub palmele reci ale vântului - era că nu se putea căi pentru păcatele comise. Nu voia să se căiască. Nu-i mai rămăsese niciun vis, nicio speranță sau iubire. Dumnezeu i-l luase pe Felipe de lângă ea. Acum, sfidând șaisprezece ani de pregătire religioasă, după o viață în credință, își ridică ușor capul și-l blestemă pe Dumnezeu. Apoi sări în gol.       *   O sută de ani mai târziu, lumina aurie a verii scălda aceleași stânci. Pescărușii săgetau întinderile de apă aproape atingând cu piepturile albe azurul adânc înainte de a se ridica în cercuri punctate de țipete prelungi, sfâșietoare. Florile îndârjite și puternice, deși petalele lor păreau fragile, își scoteau capetele prin pământul dur, luptându-se să găsească razele de soare printre crăpăturile pietrelor; ele transformau peisajul auster într-unul fantastic. Deasupra capului era un cer de un albastru de vis. Trei tinere stăteau printre stânci, meditând asupra poveștii și a apei. Cunoșteau legenda foarte bine, iar fiecare dintre ele își imagina chipul Serafinei în acele ultime clipe de disperare. Pentru Laura Templeton, Serafina era un personaj tragic, cu obrajii plini de lacrimi, atât de singură stând pe înălțimile spulberate de vânt, cu o floare sălbatică în mână, înainte de a cădea. Laura plângea de mila ei, iar ochii triști priveau apele, întrebându-se cum ar fi procedat ea însăși. Pentru Laura povestea de dragoste se împletea cu tragedia. Pentru Kate Powell totul nu era decât o tristă irosire. Cu fața încruntată de lumina soarelui, ședea și smulgea firele de iarbă; avea mâini fine. Adevărat, povestea o înduioșase, dar era tulburată de acel impuls eronat. De ce să pui capăt la toate când viața are multe de oferit? Fusese rândul lui Margo Sullivan să depene povestea și o făcuse cu un deosebit har dramatic. Ca de obicei, își imagina noaptea încărcată de sălbăticia furtunii – vânturi puternice, o ploaie torențială și cerul brăzdat de fulgere orbitoare. Gestul sfidător o înfiora și o tulbura în același timp. O va vedea întotdeauna pe Serafina cu fața spre cer și cu blestemul pe buze în timp ce sărea. — Ce prostie a făcut pentru un bărbat, comentă Kate. Părul negru ca abanosul, strâns într-o coadă la spate, îi accentua trăsăturile aspre ale feței dominate de ochii căprui, migdalați. — Îl iubea, zise simplu Laura. Rostise cuvintele pe un ton scăzut, gânditor. — Era singura ei adevărata ei dragoste. — Nu înțeleg de ce trebuie să existe una singură. Margo își întinse picioarele lungi. Ea și Laura aveau doisprezece ani, iar Kate era cu un an mai mică decât ele. Margo avea deja forme care trădau femeia din ea. Era foarte mândră de sânii ei. — Eu nu mă voi opri doar la una, spuse cu un glas încrezător, voi avea o mulțime. Kate pufni. Era slăbuță, nu avea piept deloc și nu-i păsa de asta. Avea în cap alte lucruri la care să se gândească decât la băieți; școală, baseball, muzică. — De când Billy Leary ți-a vârât limba până-n gât, te-ai țicnit. — Îmi plac băieții. La adăpostul feminității ei, Margo surâse șiret și-și trecu degetele prin părul lung, blond. Podoaba deasă și ondulată i se prelingea pe umeri cu raze aurii. Chiar din clipa când scăpase de sub privirile de vultur ale mamei sale, își eliberase pletele din banda cu care i le lega la spate Ann Sullivan. Precum trupul ei matur, părul ei semăna mai degrabă cu cel al unei femei decât cu al unei adolescente. — Iar ei mă plac pe mine, continuă Margo, după părerea ei acesta fiind lucrul cel mai important. Totuși, să fiu a naibii dacă m-aș omorî pentru vreunui. Laura își întoarse capul automat pentru a se asigura că nu auzise nimeni cuvintele de ocară. Desigur că erau singure în acel loc, sub lumina binecuvântatei veri. Era anotimpul care-i plăcea cel mai mult. Ochii i se opriră asupra unei case din vârful dealului din spatele lor. Aceea era casa ei, adăpostul ei și se bucura doar privind-o, admirându-i foișoarele elegante, ferestrele înalte, arcuite, peste care acoperișul din țiglă roșie se pârjolea sub soarele californian. Adesea se gândea că este un castel, iar ea era prințesa. Deunăzi parcă își imagina că în curând va veni la ea un prinț călare, o va lua de soție și vor trăi fericiți veșnic. — Eu vreau doar unul, murmură ea. Dacă i s-ar întâmpla ceva, inima mi s-ar frânge pentru totdeauna. — Nu ai sări de pe o stâncă, spuse Kate cu simț practic; așa ceva era de neconceput. O fată poate să-și tragă palme pentru că a căzut la un examen sau fiindcă a ratat o ocazie bună, dar pentru un băiat? E ridicol. Trebuie să aștepți și să vezi ce se întâmplă după aceea. Și ea studia casa. Reședința Templeton, acum și casa ei. Se gândea că, dintre toate trei, ea era cea care realizase ce înseamnă să ți se întâmple o nenorocire, deci trebuia să aștepte. La opt ani își pierduse amândoi părinții, pământul se deschisese sub picioarele ei și o înghițise. Familia Templeton o luase sub acoperișul ei; îi dăruise iubire și, cu toate că nu era decât verișoară de-a doua din neamul Powell, acum avea și ea un cămin. E înțelept să aștepți. — Eu știu ce aș face. Aș striga și l-aș blestema pe Dumnezeu, zise Margo cu hotărâre. Asta și făcu: cu abilitate, arboră o mină deznădăjduită a suferinței. — Mi-aș lua zestrea și aș pleca în lume, aș vedea totul, aș face de toate. Aș fi de toate. Întinse brațele, savurând cu plăcere mângâierea caldă a soarelui pe piele. Iubea reședința Templeton. Când avea doar patru ani, mama ei părăsise Irlanda și venise aici să muncească. Deși fusese mereu considerată ca făcând parte din familie, nu uitase nicio clipă că era fiica menajerei. Avea ambiția să fie mai mult; mult mai mult. Știa ce dorește mama ei pentru ea. O educație solidă, o slujbă bună, un soț bun. Margo medita cât de plictisitor e totul. Nu avea de gând să fie ca mama sa - în niciun caz nu intenționa să trăiască singură și vlăguită până la treizeci de ani. Mama ei era tânără și frumoasă, se gândea Margo. Deși ea încerca să desconsidere aceste detalii, ele rămâneau tot realități. Cu toate acestea nu se întâlnea cu nimeni și nu ieșea în lume. Era foarte severă. „Margo, nu face asta, nu face ăia”, se îmbufna ea, „Ești prea tânără pentru ruj de buze și fard de pleoape”. Mereu îngrijorată de comportamentul prea libertin, de încăpățânarea și de hotărârea fiicei sale de a se ridica deasupra stării ei sociale. Oricare ar fi fost această clasă socială, se gândi Margo. Oare tatăl el fusese libertin? Fusese un bărbat frumos? Începu să se întrebe dacă mama ei trebuise să se mărite - așa cum se măritau fetele cuminți. Era imposibil să se fi măritat din dragoste, fiindcă, dacă l-a iubit, cum se face că nu a vorbit niciodată despre el? De ce nu avea fotografii, amintiri și povești despre bărbatul cu care s-a măritat și pe care l-a pierdut în timpul unei furtuni pe mare? Margo privi oceanul și se gândi la mama sa. Ann Sullivan nu era Serafina, desigur. Nu disperase și nu jelise; întorsese pagina și uitase. Poate că nu era o tragedie atât de mare. Dacă un bărbat nu reprezintă prea mult pentru tine, nu suferi prea tare când îl pierzi. Asta nu înseamnă că trebuie să încetezi și tu să trăiești. Presupunând că nu te arunci de pe o stâncă, există și alte moduri de a-ți sfârși viața. Dacă mama ar înțelege, se gândi ea, apoi își scutură capul și privi spre ape. Nu se va mai chinui cu gânduri despre cum să-i intre în voie mamei sale, fiindcă știa că orice face sau dorește era dezaprobat de acestea. Se simțea torturată lăuntric. Nu mai voia să se gândească. Se concentră asupra locurilor pe care le va vizita într-o zi și asupra oamenilor pe care-i va cunoaște. Prinsese gustul vieții luxoase pe care o ducea la reședința Templeton, făcea parte din lumea în mijlocul căreia ei se mișcau cu atâta naturalețe. Erau proprietarii unor hoteluri grandioase din câteva orașe fermecătoare. Într-o zi va fi și ea oaspete într-unul din ele și va pluti în apartamentul ei - ca acela din hotelul Templeton, Monterey, pe două nivele; cu mobilă elegantă și flori peste tot. Avea un pat de regină, cu baldachin și perne de mătase. Când o auzise, domnul T începuse să râdă, o strânsese la piept și o poftise să sară în patul moale. Ea nu uitase nicio clipă senzația pe care i-o dăduseră pernele pufoase, parfumate. Doamna T îi explicase că patul fusese adus din Spania și că avea două sute de ani vechime. Într-o bună zi va avea și ea lucruri de preț ca acel pat; nu numai ca îngrijitoare, precum mama sa, ci ca proprietară. Atunci când ai lucruri de preț, când sunt ale tale, atunci devii automat frumos și important. — Când vom găsi zestrea Serafinei, vom fi bogate, anunță Margo, iar Kate pufni în râs. — Laura e deja bogată; concluzionă aceasta. Dacă o găsim, va trebui să punem banii la bancă până vom crește mari. — Eu îmi voi cumpăra tot ce-mi doresc, zise Margo ridicându-se și strângându-și genunchii la piept. Haine, bijuterii și lucruri frumoase. Și o mașină. — Dar nu ai vârsta să poți conduce, interveni Kate. Eu îi voi investi pe ai mei, fiindcă unchiul Tommy spune că banii fac bani. — E plictisitor, Kate. Margo o strânse amical de umăr. Tu ești plictisitoare. Să-ți spun eu ce vom face cu banii: vom pleca într-o călătorie în jurul lumii. Toate trei. Vom merge la Londra, la Paris, la Roma. Vom sta numai în hotelurile Templeton fiindcă sunt cele mai bune. — Vom petrece zi și noapte, Laura, purtată pe aripile fanteziei. Fusese deja la Londra, Paris și la Roma și îi plăcuseră foarte mult, dar nicăieri și nimic nu era mai frumos ca aici, ca reședința Templeton. Vom dansa toată noaptea cu cei mai chipeși bărbați. Apoi ne vom întoarce aici și vom fi mereu împreună, — Desigur că vom fi mereu împreună. Margo își sprijini un braț pe umărul Laurei, iar celălalt i se opri pe umărul lui Kate. Pentru ea prietenia lor era indiscutabil o prezență. — Suntem cele mai bune prietene, nu-i așa? Vom rămâne mereu la fel. Când auzi huruitul unui motor, se ridică și zise disprețuitor: — Acesta trebuie să fie Josh și unul dintre prietenii lui ciudați. — Să nu te vadă, o strânse Kate de mână. Deși Josh era frate de sânge cu Laura și cu Kate, asemănarea lui temperamentală cu aceasta din urmă o făcea să-l disprețuiască și mai mult. — O să vină aici să ne necăjească. Se crede atât de grozav, acum că a învățat să șofeze. — Nu are el treabă cu noi. Laura se ridică și ea, curioasă să vadă cine conducea cu viteza glonțului mașina decapotabilă. Recunoscu părul negru, fluturând în vânt și se strâmbă. — Of, nu-i decât haimanaua de Michael Fury. Nu știu de ce s-a înhăitat Josh cu el. — Fiindcă e periculos. Deși avea doar doisprezece ani, femeia din ea recunoștea instinctiv și admira un bărbat periculos. Margo era cu ochii pe Josh. Își spunea asta fiindcă prezența lui o irita - moștenitorul, prințul perfect care o trata ca pe o soră mai mică și mai proastă; exact acest lucru o enerva fiindcă oricine și-ar fi dat seama că era aproape femeie. — Hei, puștoaicelor, rosti cu tonul studiat al unul băiat de șaisprezece ani, rezemându-se leneș de spătarul banchetei șoferului. Difuzoarele de bord bubuiau Hotel California și muzica săgeta aerul de vară. Iar ați pornit în căutarea aurului Serafinei? — Ne bucurăm de soare și de singurătatea locului. Margo se apropie încet, pășind alene, ținându-și spatele drept. Josh o privea râzând, iar ochii îi erau ascunși în spatele șuvițelor de păr aurit de soare; Michael Fury purta ochelari de soare cu oglindă, așa că era greu de presupus: în ce direcție privea. Margo nu era curioasă și nici interesată de persoana lui, dar se sprijini de marginea portierei și-i surâse amabil: — Salut, Michael — Mda, articulă el. — Așa le găsești întotdeauna, hoinărind printre stânci, își informă Josh prietenul; Ai zice că mai au puțin și calcă peste un sac cu monede de aur. Arboră un zâmbet spre Margo. Era mult mai ușor să surâdă decât să se gândească, fie și numai, pentru o clipă, cum cădeau acei pantalonași scurți pe pulpele ei. Ce naiba, era doar o copilă, practic o soră pentru el; avea să putrezească în iad dacă mai continua să o privească și să-și alimenteze gândurile necurate la adresa ei. — Într-o bună zi le vom găsi. Spunând aceasta, se apropie de el. Ridică o sprânceană, scoțând în evidență alunița din capătul arcului de o nuanță mai închisă decât părul blond. Sânii ei parcă deveneau mai voluptuoși sub privirile băieților, iar acum erau subliniați de decolteul tricoului. Josh își simțea gura uscată peste măsură, iar glasul îi deveni aspru și ironic: — Continuă să visezi, ducesă. Voi, fetelor, duceți-vă la joacă. Avem lucruri mai bune de făcut. Apăsă pe accelerație, dar privirile i se opriră pe oglinda retrovizoare. Inima de femeie a lui Margo bătea neliniștită, tulburată; își scutură pletele pe spate și privi în urma mașinii pornită ca glonțul. Era ușor să râzi de fata menajerei, se gândi ea furioasă. Dar când ea va fi bogată și cunoscută... — Într-o zi va regreta că a râs de mine. — Știi că nu a vorbit cu răutate, Margo, o liniști Laura. — Nu, doar e bărbat, zise Kate ridicând din umeri. Aceasta este definiția unui măgar. Margo începu să râdă, apoi plecară împreună, traversând șoseaua, îndreptându-se către colina unde se afla reședința Templeton. Într-o zi, își aminti ea. Într-o zi.   CAPITOLUL 1 Când împlini optsprezece ani, Margo știa exact ce dorește. Dorise același lucru și când avusese, doisprezece ani. Totul. Acum se hotărâse ce să facă pentru a putea obține ce vrea. Se va baza foarte mult pe înfățișarea ei; cel mai de preț, poate singurul ei talent. Se gândi că poate juca sau poate învăța să o facă. Trebuia să fie mai ușor decât algebra sau literatura engleză sau alte materii grele din școală. Oricum, avea de gând să devină stea. Va reuși asta pe cont propriu. Se hotărâse cu o seară înainte. O seară înainte de căsătoria Laurei. Nu cumva era prea egoistă și tristă tocmai fiindcă Laura se mărita? Fusese aproape la fel de tristă când domnul și doamna T plecaseră în Europa cu Laura, Josh și Kate astă-vară, timp de o lună. Ea rămăsese acasă fiindcă mama sa refuzase oferta soților Templeton de a o lua cu ei. Ardea de nerăbdare să meargă, dar nicio rugăminte de-a ei sau din partea Laurei sau a lui Kate nu clintiseră hotărârea lui Ann Sullivan măcar cu un centimetru. — Nu se cade pentru tine să cutreieri Europa și să stai la hoteluri de lux, îi spusese aceasta. Soții Templeton au fost și așa destui de generoși cu tine ca să mai ai și alte pretenții. Așa că rămăsese acasă câștigându-și pâinea - după spusele mamei ei ștergând praful, lustruind mobila și învățând să facă curat într-o casă. Fusese distrusă, dar nu asta o făcuse egoistă, se consolă ea. Nu putea spune că nu ar fi dorit ca Laura și Kate să nu aibă o vacanță grozavă. Supărarea era că nu putea fi și ea cu ele. Acum nu se aștepta ca nunta Laurei să nu iasă perfect; nu putea suporta gândul că o va pierde. Oare însemna că este egoistă? Spera că nu, fiindcă era nefericită și pentru Laura, nu doar pentru ea însăși. Nefericită la gândul că Laura se lega prin căsătorie cu un bărbat, înainte de a-și fi acordat o șansă de a trăi. Doamne, Margo dorea foarte mult să trăiască. Acum bagajele îi erau făcute. Odată ce Laura va pleca în luna de miere, Margo avea de gând să se îndrepte spre Hollywood. Îi va fi dor de reședința Templeton, de domnul și doamna T, de Kate, de Laura, ba chiar de Josh. Va simți absența mamei sale, deși știa că își vor spune vorbe grele până ce ușa se va închide în spatele ei. Deja se certaseră destul. Colegiul era subiectul lor de dispută. Acesta și refuzul îndărătnic al lui Margo de a-și continua studiile. Știa că avea să moară dacă va fi nevoită să-și mai petreacă patru ani printre cărți și săli de clasă. La ce-i mai trebuia colegiu dacă se hotărâse deja că voia să-și trăiască viața și să facă avere? Pentru moment, mama ei era prea ocupată ca să mai aibă timp de certuri. Ca menajeră, Ann Sullivan se gândea la petrecerea de nuntă. Ceremonia urma să aibă loc la biserică, apoi limuzinele se vor alinia pe autostradă ca niște vapoare lungi, strălucitoare, după care vor urca pe deal spre reședința Templeton. Interiorul era deja pregătit, iar ea și-o imagina pe mama sa pe undeva prin camere, discutând cu florăreasa despre aranjamentele florale. Totul trebuia să fie mai mult decât perfect pentru nunta Laurei. Știa cât de mult o iubește mama sa, dar nu se simțea ofensată. O ofensa dorința mamei ei ca ea să fie precum Laura. Nu putea fi astfel. Nu voia. Laura era caldă, drăguță, perfectă. Margo știa că nu are, niciuna din aceste calități. Laura nu se certa niciodată cu mama sa, ca Margo și Ann, care se avântau una spre cealaltă ca niște pisici. Oricum, viața Laurei era deja aranjată și calmă. Nu trebuise niciodată să-și facă griji pentru poziția ei sau pentru locurile unde putea merge. Văzuse deja Europa, nu-i așa? Putea locui la reședința Templeton, dacă voia. Dacă dorea să lucreze, o așteptau hotelurile Templeton - putea alege pe oricare dintre ele. Totuși, nici Kate nu era ca Laura; atât de sârguincioasă și cu un țel de urmat. Ea urma să plece la Harvard peste câteva săptămâni, unde trebuia să muncească pentru o diplomă care o va ajuta să țină contabilitatea și să cunoască legile de impozitare. Doamne, ce plictisitor! Dar așa era Kate care prefera să citească Wall Street Journal decât să se delecteze cu fotografiile strălucitoare din Vogue, care discuta fericită și interesată despre taxe și creșteri de capital ore în șir cu tatăl ei. Nu, nu voia să fie precum Kate și Laura, deși le iubea foarte mult. Voia să fie Margo Sullivan și avea de gând să se delecteze cu aceasta. Într-o zi va avea o casă la fel de frumoasă ca aceasta, își spunea în gând pe când cobora tacticoasă scările, lăsându-și mâna să alunece pe balustradă lustruită de mahon. Treptele șerpuiau grațios, iar deasupra lor atârna un candelabru strălucitor din cristal Waterford. Admirase razele strălucitoare împrăștiate de acesta pe podeaua netedă, din marmură albă cu irizații în culorile curcubeului care dădea o eleganță specială holului unde se adunau oaspeții la petrecerile binecunoscute date de soții Templeton. Muzica și râsetele răsunau adesea cu aceste ocazii, iar ea își amintea cum musafirii stăteau în jurul mesei lungi din sufragerie, unde domneau două candelabre sau se plimbau prin casă discutând cu paharele în mână ori așezați pe canapele confortabile. Într-o zi va da și ea petreceri minunate. Spera că va fi o gazdă la fel de primitoare și de veselă ca doamna T. Se întreba dacă asemenea calități se transmit doar prin sânge sau dacă pot fi învățate. Dacă pot fi învățate, atunci avea de gând să fie o elevă silitoare. Mama ei o învățase cum se aranjează florile - precum trandafirii mari, albi din vaza de cristal de pe masă stil Pembroke din hol. Uite ce frumos se reflectă în oglindă, se gândea acum. Înalți și imaculați printre frunze verzi. Acestea sunt detalii care dau o notă personală căminului, ținu să-și întipărească în minte. Flori și glastre delicate, lumânări și podele lucioase. Apoi aromele, razele de lumină pătrunzând prin ferestre, dangătul pendulelor din lemn masiv bătând ora exactă. Toate aceste urma să și le amintească atunci când va fi departe. Mai erau și arcadele care făceau trecerea între camere, apoi modelele din mozaicul de la ușa principală, își va aminti și mirosul bibliotecii după ce domnul T își aprindea trabucul și răsunetul râsului acestuia în cameră. Va reține serile de iarnă când ea, Laura și Kate se ghemuiau pe mocheta din fața căminului, în sufragerie - licărul trimis de polița din lazurit, senzația de căldură în obraji, chicotelile lui Kate atunci când câștiga un joc. Își va aminti întotdeauna aromele care pluteau în sufrageria doamnei T; un amestec de pudre, parfumuri și ceară de lumânări. Zâmbetul doamnei T când Margo intra să stea de vorbă cu ea. Putea discuta întotdeauna cu doamna T. Camera ei și ziua când soții Templeton o lăsaseră să-și aleagă noul tapet cu ocazia împlinirii vârstei de șaisprezece ani. Mama ei zâmbise mulțumită de alegere: buchețele de crini albi pe fond vernil. Ore în șir petrecuse în cameră de una singură sau cu Laura și Kate. Discuții, discuții, discuții. Planuri. Visuri. „Oare fac ceea ce trebuie?” se întrebă cuprinsă de panică. Cum avea puterea să lase totul, pe toți cei cunoscuți și iubiți? — Pozezi din nou, ducesă? Josh veni în hol. Încă nu era îmbrăcat pentru ceremonie; purta niște pantaloni de casă și un tricou. Pentru cei douăzeci și doi de ani pe care-i împlinise era bine făcut, iar perioada petrecută la Harvard îi dăduse o alură deosebită. Dezgustată, Margo și-l imagină îmbrăcat elegant. Rămăsese același băiat de aur, deși chipul său își pierduse inocența adolescenței. Acum avea o privire pătrunzătoare, ochii tatălui său și gura senzuală a mamei sale. Părul îi căpătase nuanțe închise de bronz, iar în ultimul an de liceu se înălțase foarte mult, depășind un metru optzeci. Margo și-ar fi dorit ca el să fi fost urât și ca aspectul exterior să nu fie atât de important. Ar fi dorit ca el să se uite la ea măcar o dată ca și când nu i-ar fi stat ca un ghimpe în ochi. — Mă gândeam, îi spuse ea, rămânând în același loc, pe trepte, cu mâna sprijinită pe balustradă. Știa că acum arăta mai bine ca niciodată. Rochia de domnișoară de onoare era printre cele mai reușite ale ei. De aceea se și îmbrăcase cu ea atât de devreme, pentru a se bucura de mângâierea ei cât de mult se putea. Laura alesese o nuanță de bleu care se potrivea cu culoarea ochilor lui Margo, iar mătasea era vaporoasă și fină precum apa. Croiala dreaptă și trena îi subliniau silueta zveltă, iar mânecile largi și lungi lăsau să se vadă prin transparența lor pielea de un alb sidefiu. — Te grăbești în toate, nu-i așa? rosti el pe nerăsuflate, fiindcă de fiecare dată când se uita la ea simțea un nod în gât cauzat de dorințele trupești aprinse în el; trebuiau să fie doar dorințe trupești, fiindcă așa era mult mai ușor. Cununia va avea loc abia peste două ore. — Cam atât îi va trebui și Laurei să se pregătească. Am lăsat-o cu doamna T. Mă gândeam că ele... mă rog, au nevoie de câteva minute singure. — Iarăși plâng? — Mamele plâng când fiicele lor se mărită pentru că știu ce le așteaptă. Josh făcu o grimasă și întinse o mână spre ea. — Tu ai fi o mireasă interesantă, ducesă. Margo îi luă mâna. De-a lungul anilor, degetele lor se uniseră de sute de ori, iar acum senzația era aceeași. — Să iau asta ca pe un compliment? — Mai degrabă o observație. O conduse în salon unda așteptau suporturi albe pentru lumânări și buchete imense de flori: iasomie, trandafiri, gardenii. Albul lor perfect și mirosurile amestecate dădeau încăperii un aer festiv, iar razele soarelui pătrundeau libere și generoase prin ferestrele arcuite. Pe polița de deasupra căminului erau așezate fotografii în rame argintate. Și ea era în câteva instantanee, acceptată ca făcând parte din familie, se gândi Margo. Pe pian era așezată compotiera cumpărată de ea din banii economisiți pentru cea de-a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei soților Templeton. Acum încerca să-și întipărească în memorie fiecare detaliu. Culorile dulci ale covorului Aubusson, sculpturile delicate de pe picioarele scaunelor stil Queen Anne și intarsiile elaborate de pe cutia muzicală. — E atât de frumos, murmură ea. — Hmm? Josh era ocupat cu o sticlă de șampanie luată din bucătărie, pe care încerca s-o desfacă. — Casa. E atât de frumoasă. — Annie s-a întrecut pe sine, răspunse el, referindu-se la mama lui Margo. Asta va fi o nuntă nemaipomenită. Tonul lui îi atrase privirea lui Margo. Îl cunoștea foarte bine, știa fiecare inflexiune a glasului său și subtilitatea exprimării. — Nu-l agreezi pe Peter. Josh ridică din umeri, scoase dopul sticlei cu o dexteritate de expert, zicând: — Nu eu mă căsătoresc cu Ridgeway, ci Laura. Margo surâse. — Nu pot să-l sufăr. E încrezut și snob. Josh îi răspunse cu un zâmbet degajat. — Dintotdeauna am avut aceleași păreri despre oameni, dar nimic mai mult. Fiindcă știa că gestul îl deranjează, Margo îl bătu ușor pe obraz.... — Poate am fi găsit și alte puncte comune dacă te-ai fi dezbărat de obiceiul de a mă lua mereu peste picior. — Doar asta e meseria mea, fu replica lui urmată de o smucitură a brațului, prin care știa că o enervează. Te-ai simți neglijată dacă nu aș face-o. — Acum, că ai o diplomă la Harvard, ești și mai revoltător. Margo luă un pahar în mână. Măcar încearcă să faci pe gentlemanul. Toarnă-mi. El o studie atent, iar ea își dădu ochii peste cap. Pentru Dumnezeu, Josh, am optsprezece ani. Dacă Laura e destul de matură ca să se mărite cu ticălosul ăla, eu am voie măcar să beau șampanie. — Doar un pahar, zise el pe un ton de frate mai mare grijuliu. Nu vreau să te văd împleticindu-te spre altar mai târziu. Observă cu câtă naturalețe ținea paharul prelung în mână și avu o senzație de frustrare gândindu-se că la fel de natural ar fi putut avea la picioarele ei orice bărbat. — Cred că putem bea pentru mireasă și mire, spuse ea țuguindu-și buzele și examinând bășicuțele de gaz explodând la suprafața lichidului din pahar. Mi-e teamă totuși că m-aș îneca și nu vreau să risipesc bunătate de șampanie. Făcu cu ochiul, apoi lăsă paharul mai jos. Am fost răutăcioasă. Nu-mi place, dar acum nu mă pot abține. — Nu ești răutăcioasă, comentă el ridicând din umeri. Putem fi răutăcioși și sinceri în același timp. Deci, pentru Lamura. Sper din tot sufletul că știe ce face. — Îl iubește. Margo sorbi, iar în clipa următoare hotărî că șampania va fi băutura ei preferată pentru viitor. Dumnezeu știe de ce crede că trebuie să se mărite dacă vrea să se culce cu el. — Frumos discurs! — Hai să fim realiști. Se îndreptă spre ușa grădinii, apoi oftă. Sexul e un motiv caraghios pentru căsătorie. Adevărul este că nu pot găsi măcar unul rezonabil. Desigur că Laura nu se mărită cu Peter doar pentru sex. Bătu nerăbdătoare cu degetele în geam, ascultând ritmul. El e mai în vârstă, mai versat, fermecător, dacă vrei ceva în genul acesta. Sigur că e și în domeniu, așa că se poate strecura direct în imperiu! Templeton unde să conducă perfect, în timp ce ea poate rămâne acasă sau unde își va alege, un loc pe aproape. Poate că pentru ea va fi perfect. — Să nu începi să plângi. — Nu chiar. Se simțea oarecum alinată de brațul care-l simți pe umăr, așa că se sprijini de pieptul lui. Doar că îmi va fi teribil de dor de ea. — Se vor întoarce amândoi peste o lună. — Eu nu voi mai fi aici. Nu intenționase să-i spună tocmai asta, așa că se întoarse surprinsă spre ei. Să nu spui nimănui nimic. Trebuie să le spun eu însămi tuturor. — Ce să le spui? Josh avu o senzație ciudată în stomac. Unde naiba te duci? — La Los Angeles. Diseară. Exact da și ea, se gândi puțin, apoi scutură din cap. — Ce idee nebună mai e și asta, Margo? — Nu e o idee nebună. M-am gândit mult la ea. Sorbi din nou și se depărtă de el. Îi era mai ușor să judece limpede când nu-i simțea prezența. Trebuie să-mi fac viața. Nu pot rămâne aici o veșnicie. — Dar cu colegiul... — Nu e pentru mine, zise cu ochii scânteietori, de un albastru pur ca miezul flăcării. Mama ar fi vrut asta, nu eu. Nu pot continua să locuiesc aici ca fiică a menajerei. — Nu fi caraghioasă, o îndemnă, parcă scuturând o scamă neînsemnată de pe umerii ei. Faci parte din familie.. Aici nu-l prea putea contrazice, dar... — Vreau să-mi încep viața, rosti cu încăpățânare. Tu ai început-o pe a ta; pleci la facultatea de drept, Kate începe la Harvard cu un an mai devreme, fiindcă este isteață. Laura se mărită. Acum o înțelese și zâmbi sarcastic: — Îți pare rău pentru tine. — Poate că da. Ce e rău în asta? Își mai turnă șampanie, după care îl înfruntă: — De ce e un păcat așa de mare să-ți pară rău pentru tine însuți când toți cei la care ții fac ce vor, iar tu nu? Ei bine, voi face și eu ceva ce-mi place. — Pleci la Los Angeles și ce faci? — Îmi voi găsi o slujbă. Bău iar și se văzu pe sine foarte clar, în mijlocul unei aure de entuziasm. Vreau să devin fotomodel. Chipul meu va apărea pe coperțile tuturor revistelor importante. „Are o față potrivită pentru asta, se gândi el. Ca și corpul. Sunt ucigătoare. Uimitor de răpitoare.”. — Și asta e ambiția ta? întrebă el cu un surâs mascat. Să apari în fotografii? Margo își ridică ușor capul și-l săgetă cu privirea. — Voi fi bogată, cunoscută și fericită. Voi reuși prin propriile mele eforturi. Nu am nevoie de mămica și de tăticul că să-mi plănuiască viitorul. Nu voi avea niciun cont frumos din care să mă înfrupt. Josh se încruntă amenințător. — Nu încerca să faci pe ticăloasa cu mine, Margo. Tu nu știi ce înseamnă să muncești, să ai răspundere, să răzbești. — Oh, dar tu știi? Niciodată nu a trebuit să faci vreun efort mai mare de a trosni din degete pentru ca un servitor să-ți așeze farfuria de argint pe masă. Rănit și insultat în același timp, se apropie de ea: — Și tu ai mâncat din aceeași farfurie de argint o mare parte din viață. La auzul cuvintelor lui, Margo roși ușor intimidată. — Poate că ai dreptate, dar de-acum încolo îmi voi cumpăra singură farfuriile. — Cu ce? O strânse de obraz cu degete fierbinți. Cu înfățișarea ta? Ducesă, femeile frumoase stau ciorchini pe străzile din Los Angeles. Te vor înghiți de vie, apoi te vor scuipa înainte să-ți dai seama ce te-a lovit. — Pe naiba! Margo se smuci din strânsoarea lui. Eu voi fi cea care le va înghiți, Joshua Conway Templeton, și nimeni nu mă poate opri. — De ce nu vrei să ne scutești pe toți de chin și să gândești măcar o dată în viață înainte de a te arunca într-un loc de unde va trebui să te scoatem noi? Nu ți-ai găsit momentul cel mai potrivit ca să te porți așa. Puse paharul pe masă și-și adânci mâinile în buzunare. E ziua nunții Laurei, părinții mei au înnebunit fiindcă se gândesc că e prea tânără. Mama ta aleargă peste tot cu ochii roșii de plâns. — Nu am de gând să stric această zi. Voi aștepta până ce vor fi plecat în luna de miere. — Oh, ești foarte diplomată! Mânios peste măsură, se întoarse spre ea. Te-ai gândit ce va spune Annie de treaba asta? Margo își mușcă buza inferioară. — Nu pot să devin ce vrea ea. Nu poate nimeni să mă înțeleagă? — Ce crezi că vor spune ai mei știindu-te singură la Los Angeles? — Nu ai cum să mă faci să mă simt vinovată, murmură ea cu hotărâre. Decizia a fost luată deja. — Pe toți dracii, Margo! O strânse de mână, iar ea își pierdu echilibrul și se lovi de pieptul lui. Se priveau direct în ochi. Margo își simțea inima izbind în coastele lui. Crezu - simți - că avea să se întâmple ceva. Chiar acum. — Josh, rosti șoptit, cu glas tremurat și răgușit. Își încleștă degetele în umerii lui, iar în interior simțea totul revoltându-se pasional. Se auziră pași pe scară și amândoi făcură un pas înapoi. Când Margo reuși să răsufle, el o privea intens. Kate apăru în prag. — Nu-mi vine să cred că trebuie să port așa ceva. Mă simt ca o proastă. Fustele lungi nu sunt practice deloc și te încurcă la mers. Kate dădu drumul fustei pe care o șifonase cu degetele-i nervoase și îi privi încruntată. Cei doi îi apărură ca niște pisici zburlite, gata să sară una spre cealaltă. — Chiar trebuie să vă certați și acum? M-a cuprins o criză de nervi. Margo, rochia de pe mine trebuie să arate așa, iar dacă da, de ce? Aceea e șampanie? Pot să beau și eu? Privirile lui Josh rămaseră ațintite asupra lui Margo încă câteva secunde. — Voiam să i-o duc Laurei. — Doar o sorbitură aș dori înainte să... Doamne! Kate îl privi furioasă pe Josh care ieșea din cameră. Ce l-a apucat? — Ce-l apucă de obicei. El e atoateștiutorul arogant. Nu pot să-l sufăr, zise Margo scrâșnind din dinți. — Bine, dacă numai atât, hai să vorbim despre mine. Ajutor! Kate ridică brațele disperată. — Kate, spuse Margo ducându-și o mână la tâmplă, apoi oftă. Kate, arăți grozav. Poate că de vină este tunsoarea oribilă. — Ce vrei să spui? Kate își trecu degețele prin părul negru, tuns foarte scurt. Părul îmi place cel mai mult. Nici nu trebuie să-l pieptăn. — Evident. Bine, oricum ar fi acoperit de pălărie. — Despre pălărie voiam să vorbim... — O vei pune pe cap. Cu un gest spontan, Margo îi întinse paharul de șampanie. Îți dă un aer foarte șic, à la Audrey Hepburn. — O să fac asta pentru Laura, murmură Kate, apoi se așeză pe un scaun și-și sprijini picioarele pe cotieră. Margo, trebuie să-ți spun că Peter Ridgeway mă enervează. — Bun venit în clubul nostru! Își aminti de Josh. Chiar fusese pe punctul de a o săruta? Nu, ar fi fost caraghios. Mai degrabă fusese pe punctul de a o scutura de umeri, ca un băiețandru supărat că jucăria lui nu-i face pe plac. — Kate, nu mai sta așa. Șifonezi rochia. — La dracu’. Se mișca nervoasă și făcând ochii mari ca un copilă răsfățată. Știu că unchiul Tommy și mătușa Susie nu sunt mulțumiți pentru ce se întâmplă. Se prefac doar, fiindcă Laura e foarte fericită și practic îi molipsește și pe ceilalți. Vreau să mă bucur de dragul ei, Margo. — Atunci ne vom bucura. Acum uită de Josh, de Los Angeles. Trebuia să se gândească la Laura. — Trebuie să fim alături de cei pe care-i iubim, nu-i așa? — Chiar și când aceștia o dau în bară. Kate oftă și-i dădu lui Margo paharul de șampanie. Atunci, hai să mergem sus la ea. Porniră amândouă spre scară, urcară, iar la ușa camerei Laurei se opriră și-și strânseră mâinile. — Nu știu de ce sunt atât de emoționată, murmură Kate. Îmi simt stomacul în gât. — Fiindcă suntem împreună în tot ce facem. Margo o strânse ușor de mână. Ca întotdeauna. Deschise ușa. Laura stătea în fața toaletei și se machia. Îmbrăcată în capotul alb, lung, arăta deja ca o mireasă perfectă. Părul ei auriu fusese strâns în creștetul capului, iar câteva bucle îi dansau în jurul obrajilor. Susan stătea în spatele ei, îmbrăcată într-o rochie trandafirie cu garnitură de dantelă. — Perlele sunt vechi, zise ea pe un ton grav. Privi în oglinda cu ramă din lemn de trandafir și întâlni ochii fiicei sale. Au fost ale bunicii Templeton. Îi puse Laurei în mână șiragul sidefiu. Mi le-a dat în ziua nunții. Acum sunt ale tale. — Oh, mamă, iar voi începe să plâng. — Terminați cu plânsul acum. Ann Sullivan făcu un pas înainte. Era îmbrăcată într-o rochie bleumarin și arăta foarte frumos; părul blond îi cădea liniștit în valuri. — Mireasa noastră nu trebuie să aibă ochii roșii astăzi. Ai nevoie și de ceva împrumutat, așa că m-am gândit... să porți medalionul meu pe sub rochie. — Oh, Annie! Laura sări de gâtul ei. Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult. Sunt atât de fericită! — Îți doresc să rămâi măcar pe jumătate la fel de fericită tot restul vieții. Ann simți că-i dau lacrimile, așa că-și drese glasul și netezi încă o dată cuvertura înflorată de pe patul din camera Laurei. O să cobor să văd cum se descurcă doamna Williamson cu furnizorii. — Doamna Williamson se descurcă foarte bine. Susan o luă de mână, fiind convinsă că bătrâna lor bucătăreasă face față aprovizionării chiar și într-o zi atât de agitată. Iată-le și pe domnișoarele noastre de onoare. Ați venit la timp. Sunteți foarte drăguțe. — Asta așa este. Ann se întoarse și le privi cu ochi critici pe fiica sa și pe Kate. Domnișoară Kate, puțin mai mult ruj nu v-ar sta rău, iar tu, Margo, ai putea să-ți mai ștergi puțin buzele. — Mai întâi să bem ceva, interveni Susan, luând sticla de șampanie. De vreme ce Josh a fost atât de generos și ne-a adus-o. — Noi am venit cu paharele, spuse Kate omițând cu discreție faptul că ele se serviseră deja. Pentru orice eventualitate. — Da, cred că ocazia merită. Doar o jumătate de pahar. Dacă le cunosc bine pe fetele astea, s-ar putea să se amețească până la petrecere. — Deja parcă simt amețeala. Laura privea cum bășicuțele se ridică la suprafață. Vreau să toastez. Pentru femeile din viața mea. Mama, care m-a învățat că dragostea face să înflorească o căsnicie. Pentru prietena mea - se întoarse către Ann - care m-a ascultat întotdeauna și pentru surorile mele, alături de care am avut cea mai frumoasă viața de familie. Vă iubesc pe toate foarte mult. — Asta a fost, murmură Susan privind paharul. Iar mi se duce rimelul. — Doamnă Templeton, se auzi vocea cameristei prin ușa întredeschisă. O privi pe Laura. Mai târziu avea să le spună celorlalți din personalul casei că le văzuse pe toate femeile frumos îmbrăcate stând în cameră la lumina razelor de soare care pătrundeau prin perdeaua dantelată. Bătrânul Joe, grădinarul, se ceartă cu omul care aranjează mesele și scaunele în grădină. — Am eu grijă de asta, zise Ann. — Merg și eu, interveni Susan, mângâind-o pe Laura pe obraz. Dacă am o ocupație nu-mi mai vine să plâng. Te ajută Margo și Kate să te pregătești, draga mea. Așa se cuvine. — Să nu vă șifonați rochiile, le zise Ann cu severitate, apoi își puse mâinile pe umerii lui Susan și-i șopti ceva, ieșiră amândouă. — Nu-mi vine să cred, remarcă Margo surâzând, că mama era atât de preocupată încât să lase sticla cu noi. Beți, doamnelor. — Parcă aș mai bea unul, se hotărî Kate. Îmi simt stomacul foarte deranjat și mi-e teamă să nu vomit. — Dacă faci asta, te omor. Margo bău paharul până la fund. Agrea senzația pe care i-o dădea alunecarea lichidului exotic pe gât, apoi își simțea creierul clocotind. Ar fi dorit să păstreze această senzație pentru tot restul vieții. — Gata, Laura, hai să te îmbrăcăm cu rochia aceasta nemaipomenită. — Deci e adevărat ce se întâmplă, murmură Laura. — Exact, dar dacă vrei să te mai gândești... — Să mă mai gândesc? Râse în timp ce Kate și Margo scoteau din învelitoarea de plastic rochia lungă de mătase. Ai înnebunit? La asta am visat dintotdeauna. Ziua nunții mele. Și începutul vieții cu bărbatul pe care-l iubesc. Cu ochii înlăcrimați, se învârti ca un titirez și capotul alunecă pe podea. E atât de frumos; de bun și răbdător. — Vrea să spună că nu a insistat prea mult să-i facă treaba aceea importantă, comentă Margo. — A respectat dorința mea de a aștepta până în noaptea nunții, replică Laura cu ochii strălucind de anticipație. De-abia aștept. — Ți-am spus că nu e mare scofală. — Va fi, atunci când te vei îndrăgosti. Laura trase rochia peste cap, în timp ce Margo i-o ținea ridicată. Pe Bliff nu l-ai iubit. — Nu, dar eram foarte aprinși, lucru care contează totuși. Nu vreau să spun că n-a fost frumos, fiindcă a fost, dar cred că e o chestie de practică. — Eu voi face destulă practică, zise Laura cu inima-i palpitând de nerăbdare. Ca femeie măritată. Oh, priviți-mă! Laura se admiră uluită în fața oglinzii clare. Valuri de mătase albă coborau din talie, susținute de șiraguri de perle mărunte. Mânecile bufante se terminau cu o croială strânsă spre încheietura mâinii. După ce Kate și Margo îi prinseră trena, Kate i-o aranjă cu artă, lăsând să se vadă broderia spre exterior. — Vălul. Margo își reținu lacrimile. Fiindcă era mai înaltă, îi așeză coronița peste cocul deja împodobit cu perle, apoi dădu drumul tulului bogat pe spatele Laurei. Prietena ei mai mare, se gândi cu lacrimi în ochi. Sora ei de suflet. Momentul crucial. — Oh, Laura arăți ca o prințesă din basm. Zău așa! — Mă simt frumoasă. Mă simt deosebit de frumoasă. — Știu că tot timpul am comentat că e prea înzorzonată, murmură Kate, și ea emoționată. Am greșit. E perfectă. Mă duc să aduc aparatul de fotografiat. — De parcă nu vor fi și așa peste un milion de fotografii până la sfârșitul zilei. Margo nu apucă să termine fraza când Kate ieșise deja din cameră. Mă duc să-l chem pe domnul T, apoi cred că ne vom revedea la biserică. — Da. Margo, într-o zi și tu și Kate veți fi la fel de fericite ca și mine acum. De-abia aștept să vă vină și vouă rândul. — Mai întâi să te vedem pe tine gata. Se opri la ușă, se mai uită o dată lung la ea. Avea senzația că nimeni și nimic nu-i va da vreodată acea strălucire caldă pe care o citise în ochii Laurei. Închise gânditoare ușa și se hotărî să pornească în căutarea succesului și a banilor. Pe domnul T îl găsi în dormitorul său drăcuind înfuriat și încercând să-și înnoade papionul. Arăta foarte elegant în costumul cenușiu care i se asorta perfect cu ochii. Avea umeri lați, pe care se putea bizui orice femeie, se gândi ea, și o înălțime perfectă, pe care o moștenise Josh. Era încruntat și bombănea, dar avea trăsături perfecte, nasul drept, bărbia puternică și câteva riduri în jurul gurii. Un chip perfect, reflectă ea pășind înăuntru. O înfățișare de tată. — Domule T, când veți învăța să vă descurcați cu aceste lucruri? Figura i se lumină. — Niciodată, atât timp cât voi avea în preajmă o domnișoară frumoasă care să mă ajute să mă descurc. Încântată, se apropie de el și desfăcu nodul stângaci. — Arătați foarte bine. — Nimeni nu se va uita la mine sau la alt bărbat când fetele mele vor fi de față. Ești frumoasă ca un vis, Margo. — Stați să o vedeți pe Laura. Remarcă o scânteie care prevestea o mină îngrijorată și-l sărută pe obrazul proaspăt bărbierit. Nu vă faceți griji, domnule T. — Fata mea a crescut fără ca eu să-mi dau seama, îmi vine greu să-l las să mi-o ia. — Nu ar putea face asta niciodată. Nimeni nu ar putea, dar știu. Și mie îmi vine greu. Toată ziua mi-am plâns de milă în loc să fiu fericită pentru ea. Se auziră pași pe culoar. Margo se gândi că trebuia să fie Kate cu aparatul sau vreun servitor alergând pentru vreun detaliu de ultimă oră. Casa Templeton era în permanență plină de lume, se gândi ea, așa că totul era înveselit de voci, lumină și agitație. Aici nu te poți simți niciodată singur. Inima i se strânse iar la gândul plecării, la gândul singurătății. Totuși, se simțea amețită de temeri amestecate cu speranțe. Ca la prima sorbitură de șampanie, când simțise înțepături pe limbă. Ca primul sărut, când buzele, se contopesc febril. Mai erau și alte începuturi pe care dorea să le încerce. — Totul e în schimbare, nu-i așa, domnule T? — Nimic nu rămâne neschimbat pe veci, oricât de mult ne-am dori noi. Peste câteva săptămâni tu și Kate veți pleca la facultate, Josh se va întoarce la studiile lui. Laura va deveni soție. Susie și cu mine ne vom învârti prin casa aceasta ca doi babalâci. Acesta era unul din motivele pentru care atât el cât și soția lui se gândeau să se stabilească în Europa. — Casa nu va mai fi aceeași fără voi. — Casa va rămâne mereu aceeași. De aceea este minunată. Cum putea să-i spună că și ea avea să plece chiar în acea seară? Că va porni în căutarea unui „ceva” pe care-l vedea la fel de bine ca pe propria-i reflexie în oglindă? — Bătrânul Joe va continua să îngrijească tufele de trandafiri, iar doamne Williamson va domni peste cei de la bucătărie. Mama se va ocupa tot de argintărie, fiindcă crede că nimeni altcineva nu o poate lustrui la fel de bine. Doamna T vă va lua pe terenul de tenis diminețile și vă va obosi. Vă veți programa întâlnirile de afaceri tot prin telefon și veți da comenzile la fel de răspicat. — Dar eu nu comand, zise el râzând. — Ba da, și acesta e farmecul dumneavoastră. Îi venea să plângă pentru copilăria care trecuse atât de repede și despre care credea că nu se va sfârși vreodată. Pentru acea părticică din viața ei care vă rămâne în urmă, deși se străduise din răsputeri să se desprindă de ea. Ar fi plâns acum și din pricina lașității care o împiedică să-i spună că urma să plece. — Vă iubesc, domnule T. — Margo, murmură el lipindu-și buzele de fruntea ei. Nu va mai trece mult și te voi conduce spre altar ca să te dau unui tânăr frumos, care, cu siguranță, nu va fi îndeajuns de bun pentru tine. Margo se strădui să zâmbească, fiindcă ar fi stricat totul dacă ar fi plâns. — Nu vreau să mă mărit cu nimeni, decât dacă va semăna cu dumneavoastră. Laura vă așteaptă. Făcu un pas înapoi, amintindu-și că era tatăl Laurei, nu al ei. Această zi aparținea Laurei, nu ei. — Mă duc să văd dacă mașinile sunt pregătite. Coborî în grabă scările. Jos îl întâlni pe Josh în costum de ceremonie. O privi încruntat, iar ea se opri să-și tragă sufletul. — Nu începe cearta cu mine, tună ea. Laura trebuie să coboare într-o clipă. — Nu vreau să-ți spun nimic acum, dar vom sta de vorbă mai târziu. — Bine. Nu intenționa să discute cu el. În clipa în care lumea va înceta să arunce cu orez peste tinerii căsătoriți, va pleca în liniște și repede. Avea în mână pălăria bleu, cu boruri late, pe care acum și-o aranjă pe pap cu eleganță. „Acesta, este marele meu atu”, se gândi ea, studiindu-și chipul în oglindă. „Dumnezeule, trebuie să reușesc.” Își ridică bărbia, se privi direct în ochi și își dori să înceapă cât mai repede.

 A fost odata o stea de Nora Roberts CAPITOLUL 1   — Acesta este potrivit pentru tine, spuse bătrâna. Allena privi pandantivul care atârna uşor de lanţul gros de argint. De fapt, intrase numai ca să arunce o privire. Bugetul nu-i permitea să cumpere din impuls – ceea ce era, bineînţeles, foarte amuzant şi foarte plăcut. Iar afecţiunea ei faţă de toate lucrurile impulsive era chiar motivul pentru care, acum, nu-şi permitea să facă acest lucru. N-ar fi trebuit să intre deloc în magazin. Dar cine ar fi putut să-i reziste acelei prăvălioare de pe faleza unui încântător sătuleţ irlandez? Mai ales una care se numea „Amulete şi leacuri”. Cu siguranță nu Allena Kennedy. — E foarte frumos, dar eu… — E singurul. Ochii femeii erau de un albastru spălăcit, la fel ca marea care se izbea de zidul de stâncă din apropierea uşii. Părul îi era de un gri metalic şi strâns într-un coc care îi atârna greu pe gâtul subţire. Purta o mulţime de lanţuri şi ace de păr fascinante, dar nimic nu era ca pandantivul pe care îl ţinea cu degetele ei osoase, îşi spuse Allena. — Numai unul? — Argintul a fost turnat în Cazanul lui Dagda deasupra focului de solstițiu de vară şi gravat de degetul lui Merlin. Cel al lui Arthur. — Merlin? Allena era o neştiutoare în ceea ce privea povestirile despre magie şi acte de vitejie. Sora ei vitregă, Margaret, ar fi pufnit şi ar fi spus nu, ea era numai bleagă. — Vrăjitorul marelui rege a hoinărit prin toată Irlanda în vremea lui. Aici a descoperit Dansul Uriaşului şi l-a luat pentru Arthur, transportându-l peste Marea Irlandei până în Anglia. Dar, deşi a luat magia din aceste regiuni, a mai lăsat ceva, spuse bătrâna şi, privind-o pe Allena, legănă pandantivul. Aici este puţin din ea şi îţi aparţine. — Nu pot… zise Allena, dar se opri, aţintindu-şi privirea asupra pandantivului. Acesta era un oval prelung, lipsit de strălucire şi având gravat în mijloc ceva sub forma unei stele care exploda. Părea să capteze lumina lăptoasă care pătrundea pe fereastra prăvăliei, reţinând-o, răspândind-o, astfel încât sclipi hipnotic în ochii Allenei. Steaua păru să strălucească. — Am venit doar să mă uit. — Sigur, dacă nu te uiţi, nu găseşti, nu? Ai venit tocmai din America să te uiţi. Allena încercă să-şi aducă aminte că venise să o ajute pe Margaret cu grupul de turişti. Afacerea lui Margaret, „O aventură civilizată”, se bucura de foarte mult succes – şi era deosebit de organizată. Toată lumea spunea că Allena trebuia să se organizeze puţin. Iar Margaret spusese foarte limpede, chiar brutal de limpede, că acea ocazie era ultima ei şansă. — Fii organizată, fii pregătită şi fii foarte punctuală, îi spusese Margaret stând în biroul ei înspăimântător şi ordonat din New York. Dacă reuşeşti asta s-ar putea să ai o şansă. Dacă nu, eu îmi iau mâinile de pe tine, Lena. N-ar fi fost prima oară când cineva îşi lua mâinile de pe ea. În ultimii trei ani, pierduse trei slujbe. Bine, patru, dar nu părea necesar să pună la socoteală acele două zile oribile când lucrase ca asistentă a surorii soacrei unchiului ei. Nu vărsase cerneala intenţionat pe rochia Valentino albă. Şi, dacă Dragonul Social n-ar fi insistat să folosească stiloul pentru toată corespondenţa, nici n-ar fi avut ce cerneală să se verse. Dar, nu asta era problema, îşi aminti ea uitându-se fix la pandantiv. Pierduse slujba aceea şi pe celelalte, iar acum Margaret îi oferea şansa de a dovedi că nu era o proastă. Ceea ce Allena se temea că poate chiar era. — Trebuie să-ţi găseşti locul. Clipind, Allena reuşi să-şi ia ochii de la pandantiv şi să se uite din nou la bătrână. Ochii acesteia păreau atât de buni şi de plini de înţelepciune. — Poate n-am un loc anume. — Ah, fiecare dintre noi are unul, dar unii nu şi-l găsesc atât de uşor în lume în felul cum o văd alţii. Şi pe noi. Dumneata ai căutat în locuri nepotrivite. Până acum. Acesta îţi aparţine, spuse ea din nou. — Nu pot să mi-l permit, spuse pe un ton de scuză, chiar în timp ce întindea mâna spre el. Doar să-l atingă. Şi, atingându-l, simţi căldura emanată de argint şi o dorinţă puternică în suflet. Un fior îi străbătu şira spinării chiar în clipa în care ceva greu păru să i se lase asupra inimii. Nu avea ce să-i facă rău dacă îl încerca. Cu siguranţă nu făcea niciun rău dacă vedea cum îi stătea, cum se simţea cu el. Ca într-un vis, luă lanţul din mâna bătrânei şi şi-l puse la gât. Greutatea de pe inimă se ridică. Pentru o clipă, lumina care pătrundea pe fereastră deveni mai intensă, făcând să strălucească suvenirurile, borcănelele cu ierburi şi pietricelele străvechi de pe rafturi şi tejghele. O imagine îi apăru brusc în minte, cu cavaleri şi balauri, vânt puternic şi apă, un cerc alcătuit din pietre sub un cer negru şi învolburat. Apoi umbra unui bărbat la fel de nemişcat ca pietrele. În adâncul sufletului, ştia că o aştepta pe ea, aşa cum nu mai făcuse nimeni până atunci şi nici nu avea să mai facă vreodată. Şi avea să aştepte veşnic. Allena strânse pandantivul în mână, plimbându-şi degetul mare peste stea. O bucurie imensă explodă în sufletul ei, la fel de limpede ca şi lumina soarelui. Ah! îşi spuse ea. Bineînţeles. E al meu. La fel cum eu sunt a lui şi el e al meu. — Cât costă? se auzi ea întrebând şi ştiu că niciun preţ n-ar fi fost prea mare. — Zece lire, simbolic. — Zece? întrebă ea deschizând poşeta. Trebuie să valoreze mai mult. O avere regească, o vrajă, un vis de îndrăgostit. — Desigur, spuse bătrâna, dar întinse mâna după bancnotă. Şi dumneata la fel. Continuă-ţi călătoria şi vei vedea. — Mulţumesc. — Eşti o fată bună, spuse femeia când Allena porni spre uşă. Iar, după ce aceasta se închise, zâmbetul bătrânei deveni strălucitor şi viclean. — Lui n-o să-i placă, dar o să-l dai tu pe brazdă până în ajunul solstițiului. Şi, dacă o să ai nevoie de ajutor, ei bine, plăcerea va fi de partea mea. Afară, Allena se uită la faleză, la dig, la şirul de căsuţe, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un vis. Ciudat, îşi spuse ea, nu-i aşa că totul fusese minunat de ciudat? Atinse pandantivul din nou. Numai unul, turnat în Cazanul lui Dagda, gravat de Merlin. Bineînţeles că Margaret ar fi râs şi i-ar fi spus că bătrâna mai avea încă o duzină în depozit pentru turiştii naivi. Şi Margaret, ca întotdeauna, avea dreptate, probabil. Dar nu conta. Ea avea pandantivul şi o poveste grozavă care îl însoţea. Şi totul numai pentru zece lire. Un chilipir. Îşi ridică privirea şi se strâmbă. Cerul era acoperit de nori groşi şi plumburii. Probabil că Margaret nu era deloc încântată de faptul că vremea nu era conformă cu planurile pentru ziua aceea. Călătoria cu feribotul pe insulă fusese pusă la punct cu meticulozitate. Pe drum se serveau ceai şi pateuri, în timp ce Margaret le povestea celor douăzeci de turişti despre istoria locului pe care urmau să-l viziteze. Allena fusese cea care îi bătuse la maşină însemnările şi printase copiile pentru turişti. Primul popas avea să fie la centrul de orientare al vizitatorilor. Acolo, avea să se facă un tur al ruinelor unei mănăstiri şi al cimitirului, ceea ce Allena abia aştepta, după care aveau să ia masa de prânz, sub forma unui picnic, pe care cei de la hotel îl puseseră în coşuri. Prânzul avea să dureze fix şaizeci de minute. Apoi aveau să viziteze stupii şi Margaret avea să le vorbească despre istoricul şi scopul lor. După aceea, turiştii aveau o oră liberă, când puteau să se plimbe în voie prin sătuleţ, să viziteze magazinele, să coboare pe plajă, în final adunându-se la patru şi jumătate punct pentru a bea ceaiul la castelul restaurat, cu istoricul aferent. Treaba Allenei era să păstreze în ordine toate însemnările lui Margaret, să ajute la strângerea turiştilor din grup, să aibă grijă de obiectele de valoare, să care pachete, dacă existau, şi, în general, să fie disponibilă, pentru orice fel de treburi de acest gen. Pentru aceasta, avea să primească un salariu rezonabil, după părerea lui Margaret. Dar, şi mai important, i se explicase, avea să înveţe şi să capete experienţă care, după cum spera familia ei, o va ajuta să devină responsabilă şi matură. Ceea ce, până la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, ar fi trebuit să fi învăţat deja. Nu avea niciun rost să le explice că nu voia să fie responsabilă şi matură, dacă aceste lucruri o transformau într-o altă Margaret. Astfel că trecuseră patru zile de la plecarea în primul ei circuit turistic şi ceva înăuntrul ei îi striga deja să fugă. Supusă, îşi înăbuşi răzvrătirea şi se uită la ceas. Se uită stupefiată. Nu se putea. Era imposibil. Vrusese să intre în prăvălioara aceea numai pentru câteva minute. Nu se putea să fi stat o oră întreagă. Nu se putea – oh, Doamne! – nu se putea să fi pierdut feribotul. Margaret avea s-o omoare. Apucând bareta genţii o luă la fugă. Avea picioare lungi, de balerină şi un corp subţire. Pantofii comozi pe care Margaret îi poruncise să şi-i cumpere bocăneau pe pavaj în fuga ei spre debarcader. Geanta i se izbea de şold. În ea erau o mulţime de lucruri importante ale firmei. Vântul bătea dinspre mare, fluturându-i părul blond şi scurt în jurul feţei. Spaima i se citea şi în ochii cenuşii ca norii. Aceasta se transformă repede în disperare şi dezgust faţă de sine, când ajunse la debarcader şi văzu feribotul îndepărtându-se. — La naiba! spuse Allena înfigându-şi mâinile în păr şi trăgând furioasă. Asta e şi gata. Mai bine aş sări în apă şi m-aş îneca. Ceea ce, fără îndoială, ar fi fost mai plăcut decât predica lui Margaret. Avea să fie concediată, bineînţeles. Dar era obişnuită cu acest lucru. Metoda avea să fie tortura. Doar dacă… Trebuia să mai existe o modalitate de a ajunge pe insulă. Dacă putea să ajungă acolo, avea să se lase la mila lui Margaret, să muncească pe brânci, să renunţe la salariu. Să găsească o scuză. Cu siguranţă avea să găsească ea un motiv pentru care pierduse feribotul Privi în jur disperată. Mai erau bărci şi, dacă erau bărci, erau şi oameni care le conduceau. Avea să închirieze una, plătind oricât era nevoie. — Te-ai rătăcit? Uimită, ridică mâna şi cuprinse pandantivul. Un tânăr – aproape un băieţandru, observă ea – stătea în picioare lângă o mică ambarcaţiune albă. Avea o şapcă pe părul blond ca paiul şi o privea cu nişte ochi verzi plini de amuzament. — Nu, nu m-am rătăcit, am întârziat. Trebuia să iau feribotul, spuse ea arătând spre larg şi, apoi, lăsă braţele în jos. Am pierdut noţiunea timpului. — Ei bine, timpul nu e chiar atât de important. — Pentru sora mea este. Lucrez pentru ea, zise ea şi, deodată, porni repede spre el. Asta e barca ta sau a tatălui tău? — Din întâmplare, e a mea. Era mică, dar, în ochii ei lipsiţi de experienţă, părea drăguţă. Trebuia să spere că era şi bună pe mare. — Poţi să mă duci şi pe mine? Trebuie să-i prind din urmă. Îţi plătesc oricât. Era genul de frază, îşi spuse Allena chiar în clipa în care o rosti, care ar fi făcut-o pe Margaret să se înfioare. Dar tocmeala nu era o prioritate în clipa aceea. Supravieţuirea era. — O să te duc acolo unde trebuie să ajungi, spuse el şi ochii îi scânteiară când îi întinse mâna. Pentru zece lire. — Astăzi toate costă zece lire, zise ea dând să deschidă geanta, dar el clătină din cap. — Am vrut să-mi dai mâna, domnişoară, nu banii. Banii mi-i dai când o să ajungi la destinaţie. — Ah, mulţumesc, spuse ea dându-i mâna şi lăsându-l s-o ajute să urce în barcă. Se aşeză pe o băncuţă la tribord când el porni. Închizând ochii uşurată, îl ascultă cum fluiera în timp ce se aşeza la cârmă şi pornea motorul. — Îţi sunt foarte recunoscătoare, începu ea. Sora mea o să fie tare furioasă pe mine. Nu ştiu unde mi-o fi fost mintea. El întoarse barca uşor. — Nu putea să mai aştepte puţin? — Margaret? spuse Allena şi acel gând o făcu să zâmbească. Nu i-ar fi trecut prin cap. Mica ambarcaţiune prinse viteză. — Dumitale ţi-ar fi trecut prin cap, zise el şi, deodată, parcă începură să zboare peste valuri. Încântată, ea îşi întoarse faţa în bătaia vântului. Ah, era mult, mult mai plăcut decât orice călătorie cu feribotul, cu prezentare cu tot. Aproape că merita preţul pe care avea să-l plătească la sfârşit, şi nu se referea la bani. — Pescuieşti? îi strigă ea. — Când muşcă. — Trebuie să fie minunat să faci ce vrei, când vrei. Şi să locuieşti atât de aproape de mare. Îţi place? — Da, simt o afecţiune pentru ea. Oamenii îşi pun restricţii unii altora. După părerea mea, e ciudat. — Eu nu pot să sufăr restricţiile. Nu le ţin minte niciodată. Barca se clătină puternic şi o făcu să râdă. — Cu viteza asta, o să întrecem feribotul. Gândul de a sta pe ţărm şi de a-i arunca lui Margaret o privire înfumurată când feribotul avea să acosteze, o amuză atât de mult pe Allena încât nici nu dădu atenţie fulgerului care brăzdă cerul deasupra lor şi nici vuietului ameninţător al mării. Când ploaia începu să o ude, ea se uită în jur din nou, şocată că nu vedea nimic în afară de apă, valurile agitate şi perdeaua de ploaie care diminua lumina. — Ah, asta n-o să-i placă deloc. Mai avem mult? — Aproape că am ajuns, zise el, cu o voce ca a cuiva care voia să liniştească nervii. Vezi acolo, prin ploaie? Acolo, chiar în faţă, trebuie să ajungi. Ea se întoarse. Prin ploaie şi vânt, văzu conturul întunecat al pământului, al unor dealuri şi al unei văi. Dar ştia, deja ştia. — E superb, murmură ea. Se apropia din ce în ce, asemeni unui fum. Ea văzu acum spuma valurilor care se spărgeau de ţărm şi stâncile înalte. Apoi, în lumina unui fulger, avu impresia, pentru o singură clipă, că văzu un bărbat. Înainte să apuce să spună ceva, barca se legănă puţin şi băiatul sări în apă trăgând-o pe ţărm. — Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, spuse ea udă leoarcă şi euforică, sărind pe nisipul ud. O să aştepţi să treacă furtuna, nu? îl întrebă apoi în timp ce căuta portofelul. — Voi aştepta până când va veni timpul să plec. O să-ţi găseşti drumul prin ploaie. Poteca e acolo. — Mulţumesc, spuse ea punându-i bancnota în mână. Avea să se ducă la centrul vizitatorilor, să se adăpostească, după care avea să o caute pe Margaret şi să-i ceară iertare. — Dacă vii cu mine, îţi fac cinste cu un ceai. Ai putea să te usuci. — Ah, sunt obişnuit cu apa. Te aşteaptă cineva, mai spuse el şi sări din nou în barcă. — Da, sigur, zise ea şi dădu să fugă, dar se opri. Nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă. — Îmi pare rău, dar… Când dădu fuga înapoi, nu mai văzu nimic decât valurile care se spărgeau de ţărm. Speriată că el pornise înapoi pe marea cuprinsă de furtună, strigă şi începu să alerge pe ţărm, încercând să-l găsească. Un fulger brăzdă cerul, cu mai multă forţă decât farmec acum, iar vântul o plesnea cu furie. Vârându-şi capul între umeri, urcă pe potecă cu paşi grăbiţi. Când ajungea la adăpost, avea să spună cuiva de băiat. Ce-o fi fost în mintea ei de nu insistase să o însoţească şi să aştepte să treacă furtuna? Se împiedică şi căzu, zguduindu-şi tot corpul în urma impactului, şi gâfâi, în timp ce lumea înnebuni complet în jurul ei. Nu mai erau decât vântul care vuia, lumina orbitoare a fulgerelor şi tunete bubuitoare. Se chinui să se ridice şi porni mai departe. Nu simţea teamă şi acest lucru o uluia. Ar fi trebuit să fie îngrozită. De ce era bucuroasă, în schimb? De unde venea acea senzaţie de anticipare, de cunoaştere? Trebuia să meargă mai departe. Ceva, cineva, o aştepta. Măcar dacă ar fi putut să continue să meargă. Urcuşul era abrupt, ploaia o orbea. La un moment dat, îşi pierdu geanta, dar nu băgă de seamă. În lumina următorului fulger îl văzu. Cercul de pietre care se înălţau din pământ asemeni unor dansatori încremeniţi în timp. În capul ei, sau poate în inimă, auzi melodia îngropată în ei. Simţind ceva asemănător cu bucuria, iuţi pasul, ţinând mâna încleştată pe pandantiv. Cântecul se auzea din ce în ce mai tare, ca un crescendo, umplând-o, revărsându-se asupra ei ca un val. Când ajunse aproape de cerc, făcu un pas în interior şi, în clipa aceea, un fulger căzu în mijloc, la fel de clar şi de bine definit ca o săgeată în flăcări. Ea privi flacăra albăstruie înălţându-se din ce în ce, până când păru să străpungă norii. Îi simţi fierbinţeala rece pe piele, în oase. Forţa ei îi zvâcnea în inimă. Şi leşină.

Dezvaluiri socante de Nora Roberts Prolog 12 decembrie, 1974   Lui Douglas Edward Cullen îi venea să facă pipi. Nervozitatea, emoţia şi Cola pe care o băuse în timpul mesei de la McDonald’s, ca răsplată pentru că fusese cuminte în timp ce mămica făcea cumpărături, se combinau pentru a face să-i plesnească vezica lui de numai trei ani. Pradă chinului delicios, dansa de pe un picior pe altul, în pantofii lui roşii. Inima-i bătea atât de puternic încât se aştepta să-i explodeze, dacă nu ţipa cât mai tare sau nu fugea cât îl ţineau picioarele. Îi plăceau exploziile de la televizor, dar mămica îi spusese că trebuia să fie cuminte. Dacă băieţeii nu erau cuminţi, Moşul le punea în ciorapi cărbuni în loc de jucării. Nu ştia sigur ce era un cărbune, dar ştia că voia jucării, drept care ţipa şi fugea doar în mintea lui, aşa cum îl învăţase tăticul să facă atunci când era foarte, foarte important să stea nemişcat. Omul de zăpadă de lângă el, mai gras decât mătuşa Lucy, zâmbea. Douglas nu ştia ce mâncau oamenii de zăpadă, dar acesta cu siguranţă era lacom. Nasul de un roşu viu al lui Rudolph, renul lui favorit, se aprindea şi se stingea şi pe Douglas îl usturau ochii. Încerca să se distreze numărând punctişoarele roşii ce-i pluteau pe dinainte. Un, doi, trei! Trei puncte roşii! Ha, ha, ha, ha, ha! Mall-ul vuia de acordurile muzicii de Crăciun, de strigătele celorlalţi copii, de plânsete de bebeluşi. El ştia prea bine cum plânge un bebeluş, acum că avea o surioară. Când bebeluşii plâng, trebuie să-i iei în braţe şi să te plimbi cu ei cântând sau să te aşezi în balansoar şi să-i baţi pe spate până când râgâie. Bebeluşii pot râgâi foarte tare, dar nimeni nu-i pune să se scuze, fiindcă nu ştiu să vorbească. În clipa aceea Jessica nu plângea. Dormea în cărucior şi arăta ca o păpuşică, în rochiţa ei roşie cu volane albe. Aşa o numea bunica pe Jessica. Păpuşica ei. Uneori, însă, Jessie plângea până când faţa i se schimonosea şi se făcea roşie ca focul. Nimic n-o oprea din plâns, nici cântatul, nici plimbatul, nici balansoarul. Şi atunci nu mai arăta ca o păpuşă. Era rea şi nebună. Când se întâmpla asta, mămica obosea şi nu se mai juca cu el. Înainte de a veni Jessica în burta ei, nu fusese niciodată atât de obosită încât să nu se joace cu el. Uneori regreta că are o surioară care plângea, făcea caca în chiloţi şi o obosea pe mămica prea tare ca să se mai joace cu el, dar de cele mai multe ori era OK. Îi plăcea s-o privească cum dădea din picioruşe, iar când îl prindea de deget, îl făcea să râdă. Bunica spunea că trebuia s-o apere pe Jessica, fiindcă asta fac fraţii mai mari. Fusese atât de îngrijorat, încât într-o seară se culcase lângă leagănul ei, ca să nu vină monştrii care trăiau în debara noaptea, s-o mănânce. Dimineaţa se trezise însă în patul lui, şi îşi spusese că, probabil, visase că se dusese s-o apere. Coada înaintă puţin, şi Douglas aruncă o privire cam stânjenită spre elfii zâmbitori care dansau prin atelierul Moşului. Păreau răi şi nebuni, ca Jessica atunci când plângea foarte tare. Dacă Jessica nu se trezea, n-avea s-ajungă să stea pe genunchii Moşului. Era o prostie că o îmbrăcaseră aşa de elegant ca să se-aşeze pe genunchii lui Moş Crăciun; ea nu putea să se scuze când râgâia şi nici să-i spună Moşului ce dar voia. Dar el putea. El avea trei ani şi jumătate. Era băiat mare. Toţi spuneau aşa. Mămica se lăsă pe vine şi-i vorbi încet. Când îl întrebă dacă nu voia să facă pipi, Douglas clătină din cap. Mămica părea obosită, şi-i era teamă că dacă se duceau la toaletă n-aveau să se mai întoarcă la coadă ca să-l vadă pe Moşul. Mămica îl strânse de mână, îi zâmbi şi-i promise că nu va mai dura mult. Douglas voia o maşinuţă Hot Wheels, un soldat Joe, un garaj Fisher-Price, nişte maşinuţe Matchbox şi un buldozer mare şi galben, ca acela pe care-l primise prietenul său Mitch, de ziua lui. Jessica era prea micuţă ca să se joace cu jucării adevărate. Ea primea doar lucruri de fetiţe, rochiţe caraghioase şi animale de pluş. Fetele erau cam prostuţe, iar fetiţele proaste de-a binelea. El îi va spune însă Moşului despre Jessica, astfel încât acesta să nu uite să-i aducă şi ei cadouri, când va veni la ei acasă coborând pe coş. Mămica stătea de vorbă cu cineva, dar Douglas nu asculta. Nu-l interesa ce vorbeau oamenii mari. Coada înainta, şi el îl văzu pe Moş Crăciun. Era mare. Douglas se înfioră de teamă. Moşul nu părea chiar atât de mare în desenele animate sau în pozele din cărţile cu poveşti. Moşul şedea pe tron, în faţa atelierului. În jur erau o mulţime de elfi, reni şi oameni de zăpadă, care-şi mişcau capetele şi zâmbeau. Barba Moşului era foarte lungă. Abia dacă i se vedea faţa. Când scoase un ho, ho, ho gros şi tunător, sunetul strânse vezica lui Douglas ca o mână rea. Luminile fulgerau, un bebeluş orăcăia, elfii rânjeau. Acum era băiat mare, băiat mare. Nu-i era frică de Moş Crăciun. Mămica îl trase de mână şi-i spuse zâmbind s-o ia înainte: „Du-te şi şezi pe genunchii Moşului”. Douglas făcu un pas înainte, apoi încă unul. Picioarele începuseră să-i tremure. Moşul îl luă în braţe. Sărbători fericite! Ai fost cuminte? Spaima sfâşie inima lui Douglas ca un cuţit. Elfii îl înconjurau, nasul roşu al lui Rudolph clipea, omul de zăpadă întoarse capul spre el şi îi zâmbi larg. Uriaşul în costum roşu îl ţinea strâns şi-l privea cu ochi mici, mici de tot. Ţipând şi zbătându-se, Douglas se rostogoli de pe genunchii Moşului, se lovi rău de platformă şi făcu în pantaloni. Oamenii se agitau pe deasupra lui, aşa că nu putea decât să stea ghemuit şi să plângă. Apoi apăru mama, care-l trase spre ea. Era alarmată, pentru că Douglas se lovise la nas şi-i curgea sânge. Îl sărută, îl mângâie şi nu-l certă pentru că-şi udase pantalonii. Douglas continua să respire sacadat şi se ghemui la pieptul ei. Ea îl strânse cu putere, apoi îl ridică astfel încât să-i poată rezema capul de umărul ei. Continuând să-l alinte, se întoarse. Şi începu să ţipe. Şi să fugă. Agăţat de ea, Douglas se uită în jos şi văzu căruciorul Jessicăi – gol.     PARTEA I Povara Ne ducem unde voim, pe suprafaţa lucrurilor, oameni au trecut pe-acolo înaintea noastră. HENRY DAVID THOREAU 1 Proiectul Antietam Creek fu stopat, când plugul buldozerului lui Billy Younger dezgropa primul craniu. Era o surpriză neplăcută pentru Billy, care stătea ghemuit în cabina de metal a maşinii, înjurând transpirat în arşiţa de iulie. Soţia lui se împotrivea cu străşnicie subdiviziunii propuse şi cu vocea ei stridentă îi ţinuse o predică, dimineaţa, în timp ce Billy încerca să mănânce ochiurile cu cârnaţi. Personal, pe Billy îl durea-n cot de subdiviziune, dar munca era muncă, iar Dolan plătea bine, suficient de bine ca să compenseze cicălelile continue ale lui Missy. Caţa naibii îi tăiase pofta de mâncare, iar un bărbat avea nevoie de un mic dejun consistent când se spetea muncind ziua-ntreagă. Ceea ce reuşise să înfulece înainte ca trăncăneala lui Missy să-i taie apetitul îi cădea acum greu, constată el enervat, de dogoarea umedă şi afurisită de afară. Smuci de manete, mulţumit că maşina n-avea să-i facă niciodată capul mare pentru că încerca să muncească. Nimic nu-i plăcea lui Billy mai mult, chiar şi pe canicula blestemată a lui iulie, decât să-nfigă plugul cât toate zilele în pământ şi să-l simtă muşcând cu poftă. Dar scoaterea la iveală a unei hârci murdare şi holbate, o dată cu ţărâna grasă din adânc, era de ajuns ca să-l facă, în ciuda celor o sută douăzeci de kile ale lui, să zbiere ca o fetişcană şi să sară din buldozer sprinten ca o balerină. Colegii îl vor sâcâi de-acum fără milă, până când îi va trage un pumn în nas celui mai bun prieten, ca să-şi recâştige bărbăţia. În după-amiaza aceea de iulie avea însă să fugă prin şantier cu aceeaşi viteză şi aproape cu aceeaşi agilitate, ca pe terenul de fotbal, în vremurile lui de glorie din liceu. După ce îşi trase sufletul şi-şi regăsi şirul vorbelor, îi dădu raportul maistrului, iar acesta îi raportă mai departe lui Ronald Dolan. Până când sosi şeriful de comitat, muncitorii curioşi mai deshumaseră câteva oase. Fusese chemat şi medicul legist, iar o echipă de ştiri locală îi intervievă pe Billy, pe Dolan şi pe alţii care puteau ajuta la umplerea spaţiului de emisie pentru actualităţile de seară. Se duse vestea. Se vorbea de o crimă, de gropi comune, de ucigaşi în serie. Degetele lacome storceau zeama din ciorchinii zvonurilor. La încheierea examenului medical, când oasele fură declarate destul de vechi, anumiţi oameni nu ştiau sigur dacă erau mulţumiţi sau dezamăgiţi. Pentru Dolan, care făcuse faţă la petiţii, proteste şi somaţii, ca să transforme cei cincizeci de acri virgini de pajişte mocirloasă şi pădure într-o zonă rezidenţială, vechimea oaselor nu conta, deoarece simpla lor existenţă îi stătea ca un cui în cap. Două zile mai târziu, când Lana Campbell puse picior peste picior adresându-i un zâmbet fudul, Dolan abia se stăpâni să nu-i ardă una-n mutra ei drăgălaşă. — Vei constata că ordinul judecătoresc e destul de clar, îi spuse avocata zâmbitoare. Ea fusese una dintre cele mai sonore voci care se împotriviseră construcţiei şi acum avea suficiente motive să zâmbească. — N-ai nevoie de niciun ordin. Am întrerupt lucrul. Cooperez cu poliţia şi cu comisia de planificare. — Să zicem că e doar o măsură de siguranţă în plus. Comisia de planificare a comitatului ţi-a acordat şaizeci de zile ca să întocmeşti un raport şi s-o convingi că lucrările voastre pot continua. — Cunosc sforăriile, scumpo. Dolan construieşte case-n comitatul ăsta de patruzeci şi şase de ani. Îi spunea „scumpo“ ca s-o enerveze, dar Lana nu făcu decât să zâmbească strepezit. — M-au angajat societăţile de istorie şi de conservare. Îmi fac doar datoria. Membrii corpului didactic de la catedrele de arheologie şi antropologie ale Universităţii din Maryland vor veni să viziteze şantierul. Ca persoană de legătură, îţi cer să le permiţi să recolteze şi să analizeze eşantioane. — Avocat de comitat, persoană de legătură… comentă Dolan, un om masiv, cu chip rumen, de irlandez, rezemându-se de spătarul scaunului. Da’ ştiu că eşti ocupată, cucoană. Dolan îşi vârî degetele mari sub bretele. Mereu purta bretele roşii, peste o cămaşă de lucru albastră. Un soi de uniformă, aşa o considera. Uniforma oamenilor simpli, a clasei muncitoare care dusese oraşul şi ţara lui pe culmile gloriei. Indiferent care-i era contul din bancă – şi şi-l cunoştea până la ultimul bănuţ – n-avea nevoie de haine fandosite ca să se dea mare. Încă mai circula cu o macara. De fabricaţie americană. Dolan se născuse şi crescuse în Woodsboro, spre deosebire de drăgălaşa avocată de la oraş. El nu avea nevoie nici de ea, nici de altcineva care să-i spună ce-i era util comunităţii lui. De fapt, ştia mai bine decât mulţi membri ai comunităţii ce era mai bun pentru Woodsboro. Era un om care privea în viitor şi, în acelaşi timp, avea grijă de viitorul lui. — Amândoi suntem oameni ocupaţi, aşa că voi trece direct la subiect. Lana era convinsă că urma să şteargă rânjetul acela condescendent de pe mutra lui Dolan. — Nu poţi continua lucrările înainte ca şantierul să fie examinat de reprezentanţii comitatului, iar pentru asta trebuie să se preleveze mostre. Orice artefacte excavate nu-ţi vor fi de niciun folos. Ştim amândoi că, în privinţa asta, cooperarea va contribui mult la rezolvarea problemelor dumitale de imagine. — Nu le consider probleme, replică Dolan, desfăcându-și braţele vânjoase de muncitor. Oamenii au nevoie de case. Comunitatea are nevoie de locuri de muncă. Proiectul Antietam Creek oferă şi una şi alta. Ăsta se numeşte progres. — Treizeci de locuinţe noi. Intensificarea traficului pe nişte drumuri inadecvate, aglomerarea şcolilor deja suprapopulate, pierderea farmecului rural şi a spaţiului natural. Acel „scumpo“ nu reuşise s-o irite, dar vechile argumente, da. Lana trase aer în piept, apoi îl expiră încet. — Comunitatea a luptat împotriva proiectului. E vorba de „calitatea vieţii“. Dar asta-i altă problemă, continuă ea, înainte ca Dolan să poată răspunde. Până când oasele vor fi testate şi datate, sunteţi blocaţi. Bătu cu degetul în ordinul judecătoresc şi continuă: — Probabil că Dolan Development vrea ca procesul să se accelereze. Poţi plăti testarea. Datare cu radioactiv. — Să plătesc…?! „Mda“, îşi spuse ea, „acum cine-a câştigat?“ — Eşti proprietarul terenului. Şi al artefactelor. Ştii că vom lupta împotriva construcţiilor, îngropându-te în ordine judecătoreşti şi somaţii până se rezolvă totul. Plăteşte cei doi dolari, domnule Dolan, continuă Lana, ridicându-se în picioare. Avocaţii dumitale îţi vor da acelaşi sfat. Lana aşteptă ca uşa biroului să se închidă în urma ei şi abia apoi îşi permise să zâmbească. Ea porni cu paşi calmi, trăgând adânc în piept aerul dens al zilei de vară, în timp ce privea în lungul străzii principale din Woodsboro, stăpânindu-şi dorinţa de a dansa de încântare. Ar fi fost prea nedemn, dar fu cât pe ce să-şi continue drumul în pas săltat, ca o puştoaică de zece ani. Era oraşul ei. Comunitatea ei. Casa ei. Şi aşa era de când se mutase de la Baltimore, cu doi ani în urmă. Era un oraş plăcut, cu tradiţii istorice, alimentat de bârfe, protejat de distanţă şi de umbrele înalte ale munţilor Blue Ridge împotriva extinderilor urbane. Mutarea la Woodsboro constituise o schimbare uriaşă pentru o fată născută şi crescută într-un mare oraş. Dar, după decesul soţului ei, nu mai putuse suporta amintirile de la Baltimore. Moartea lui Steve o marcase profund. Avusese nevoie de aproape şase luni ca să-şi regăsească echilibrul, să iasă din pâcla cleioasă a durerii şi să facă faţă vieţii. Îi era în continuare dor de Steve. Locul ocupat de el în existenţa ei rămăsese gol, însă trebuia să funcţioneze în continuare. Şi apoi, mai era şi Tyler. Copilul ei. Băiatul ei. Comoara ei. Nu-l putea aduce înapoi pe tăticul lui, dar putea să-i ofere o copilărie cât mai fericită. Acum avea spaţiu unde să alerge un câine, şi vecini, şi prieteni, şi o mamă în stare de orice ca să-l ştie fericit şi în siguranţă. Lana se uită la ceas. Era ziua în care Ty se ducea la prietenul lui, Brock, după programul de la grădiniţă. Peste o oră, urma s-o sune pe Jo, mama lui Brock, doar ca să se asigure că totul era în ordine. Se opri la intersecţie, aşteptând lumina verde a semaforului. Traficul era lent, ca întotdeauna în oraşele mici. Lana nu arăta ca o locuitoare dintr-un oraş mic. Garderoba ei fusese aleasă cândva, pentru a corespunde cu imaginea unei avocate în ascensiune de la o mare companie urbană. Şi-o fi mutat ea firma într-un orăşel cu nici patru mii de locuitori, dar asta nu însemna că nu putea să se îmbrace, în continuare, ca o femeie de succes. Purta un taior de vară din in albastru, a cărui croială clasică îi punea în evidenţă trupul suplu şi delicat. Părul blond îi încadra faţa plăcută. Avea ochi albaştri, rotunzi, un nas în vânt şi o gură arcuită senzual. Lana intră în Treasured Pages, zâmbindu-i omului de la tejghea, şi, în sfârşit, execută dansul victoriei. Roger Grogan îşi scoase ochelarii înălţându-şi sprâncenele argintii şi stufoase. Era un bărbat de şaptezeci şi cinci de ani încă viguros şi în formă, cu un chip care o ducea pe Lana cu gândul la un spiriduş poznaş. Purta o cămaşă albă cu mâneci scurte, iar părul, o combinaţie de alb şi argintiu, îi exploda în zulufi rebeli. — Pari destul de plină de tine. Cre’ că l-ai văzut pe Ron Dolan. — Chiar de-acolo vin, răspunse Lana, şi mai făcu o piruetă, înainte de a se rezema de tejghea. Ar fi trebuit să vii cu mine, Roger, să-i vezi mutra. — Eşti prea aspră cu el, o dojeni Roger, bătând-o cu un deget peste nas. Nu face decât ce crede el că e bine. Lana se mulţumi doar să-şi încline capul, şi Roger izbucni în râs. — N-am spus că-s de-acord cu el. Băiatu’ e tare de cap, la fel cum era şi babacu-său. N-are minte să vadă dacă o comunitate e dezbinată şi din ce cauză. Trebuie să se mai gândească. — O să se gândească acum, îi promise Lana. Testarea şi datarea acelor oase îi vor aduce nişte amânări prelungite. Şi dacă avem noroc, vor fi destul de vechi ca să atragă atenţia – atenţia la nivel naţional – asupra şantierului. Putem tergiversa lucrările luni de zile, poate chiar ani. — Şi el e la fel de căpos ca tine. Deja ai reuşit să-l ţii în loc câteva luni. — Cică-i progres, ceea ce face el! mormăi Lana. — Nu-i singurul care gândeşte aşa. — Singurul, nesingurul, se înşală. Nu poţi planta casele aşa cum semeni porumbul. Pronosticurile noastre arată că… Roger ridică o mână. — Baţi la uşi deschise, doamnă avocat. — Mda… oftă ea. După ce obţinem expertiza arheologică, vom mai vedea. Abia aştept. Între timp, cu cât se amână redeschiderea lucrărilor, cu atât mai mult pierde Dolan, iar noi câştigăm timp ca să adunăm bani. S-ar putea să accepte totuşi să vândă terenul Societăţii de conservare din Woodsboro. Ce-ar fi să mă laşi să te invit la masă? Putem sărbători victoria de azi. — Ce-ar fi să laşi tu un tip tânăr şi arătos să te invite la masă? — Ar fi o mare prostie, pentru că mi-ai furat inima, Roger, de prima dată când te-am văzut Nu era departe de adevăr. — De fapt, dă-o dracului de masă. Hai să fugim la Aruba împreună! zise ea Aceste cuvinte îl făcură să chicotească şi aproape că roşi. Îşi pierduse soţia în acelaşi an în care murise şi soţul Lanei. Adeseori se întreba dacă nu era şi acesta unul dintre motivele legăturii care se stabilise atât de repede între ei. Îi admira mintea ascuţită, unda de îndărătnicie, devotamentul desăvârşit faţă de fiul ei. Avea şi el o nepoată cam de aceeaşi vârstă cu ea – undeva, în lume… — Una ca asta ar pune pe jar tot oraşul, nu? Ar fi cea mai tare chestie de când l-au prins pe pastorul metodist jucând fripta cu dirijorul corului. Adevărul e că am nişte cărţi de catalogat pe care tocmai le-am primit. N-am timp de prânzuri, nici de insule tropicale. — Nu ştiam că ai primit un stoc nou. Ăsta e? Roger dădu uşor din cap, iar Lana luă cu grijă un volum. Micul magazin era un sanctuar al cărţilor rare cu care făcea comerţ Roger. Mirosea a piele şi hârtie veche, şi a Old Spice pe care-l folosea proprietarul de când se ştia. O librărie de carte rară nu era genul de magazin pe care s-ar fi aşteptat cineva să-l găsească într-un orăşel de provincie cu doar două semafoare. Lana ştia că majoritatea clienţilor veneau, la fel ca marfa, de la mari distanţe. — E foarte frumoasă, comentă ea, plimbându-și un deget peste cartea legată în piele. De unde ai primit-o? — De la un agent din Chicago. Roger ciuli urechile, la auzul unui sunet venind din fundul magazinului. Dar a venit cu ceva şi mai valoros. Se opri, căci auzise uşa dintre magazin şi scara care ducea la etaj deschizându-se. Lana îi privi chipul luminându-se de plăcere şi se întoarse într-acolo. Cel pe care-l văzu avea o faţă dură. Părul de un castaniu închis, cu luciri aurii, genul care cu vârsta devenea alb-argintiu, îşi spuse ea, i se revărsa într-o claie, până la gulerul cămăşii. Ochii căprui închis, adânciţi în orbite, păreau cam melancolici. Ca şi gura. Chipul acela, reflectă Lana, exprima atât inteligenţă, cât şi voinţă. Inteligent, dar şi încăpăţânat, fu prima ei concluzie. Apoi recunoscu că era influenţată de felul în care Roger îşi descrisese adesea nepotul. Faptul că arăta de parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat, trăgând într-o doară pe el o pereche de blugi vechi, adăuga la combinaţie şi un aer sexy. Lana simţi un mic fior plăcut, cum de mult nu i se mai întâmplase. — Doug. Acel singur cuvânt exprima mândrie, plăcere şi dragoste. — Mă întrebam când ai de gând să cobori. Întâmplător, ai ales bine momentul. Ea e Lana. Ţi-am vorbit despre ea. Lana Campbell, nepotul meu, Doug Cullen, făcu el prezentările. — Încântată de cunoştinţă, zise Lana şi îi întinse mâna. N-am reuşit să ne întâlnim niciodată de când am venit în Woodsboro. Doug Cullen îi strânse mâna, cercetându-i faţa. — Dumneata eşti avocata? — Recunosc. Tocmai venisem să-i dau lui Roger ultimele veşti despre povestea cu Dolan. Şi să-i fac puţină curte. Cât timp stai în oraş? — Nu ştiu sigur. „Un tip laconic”, îşi spuse ea şi încercă din nou: — Călătoreşti mult făcând comerţ cu cărţi de anticariat. Cred că e fascinant. — Îmi place. Roger se grăbi să umple pauza jenantă. — Nu ştiu ce m-aş face fără Doug, Nu mai pot bate drumurile ca altădată. În plus, are şi simţul afacerilor. Dacă nu prelua el munca de teren, ar fi trebuit să mă retrag şi m-aş fi plictisit de moarte. — Cred că e bine pentru amândoi să aveţi un interes comun şi o firmă de familie. Întrucât conversaţia părea deja să-l plictisească pe Doug, Lana se întoarse spre bunicul lui. — Ei, Roger, dacă tot m-ai refuzat, cred că e timpul să mă întorc la treabă. Ne vedem la întâlnirea de mâine seară? — Voi fi acolo. — Mi-a părut bine de cunoştinţă, Doug. — Mhm. Ne mai vedem. Când uşa se închise în urma ei, Roger oftă zgomotos. — „Ne mai vedem“? Asta-i tot ce poţi spune când vorbeşti cu o femeie frumoasă? Îmi frângi inima, băiete. — Nu-i cafea, sus. Nici prea multă minte. Bine că pot vorbi în puţine cuvinte. — Am o cafetieră-n spate, replică Roger dezgustat Fata asta-i deşteaptă, drăguţă, interesantă şi, adăugă el în timp ce Doug ieşea pe uşa din spatele tejghelei, liberă. — Nu caut o femeie. Aroma de cafea îi trezi simţurile. Îşi turnă o ceaşcă, îşi opări limba cu prima sorbitură şi se simţi, din nou, împăcat cu lumea. Sorbi din nou, aruncând o privire peste umăr spre bunicul lui. — Cam fandosită bucăţică pentru Woodsboro. — Credeam că n-ai observat. Doug zâmbi şi chipul posomorât îi deveni mai abordabil. — Văzut, observat. Altă mâncare de peşte. — Ştie cum să se aranjeze. Asta nu-nseamnă că-i fandosită. — N-am vrut s-o jignesc. Tonul ofuscat al bunicului său îl amuza pe Douglas. — Nu ştiam că-i gagică-ta. — Dacă aş avea vârsta ta, să fii sigur că nu stăteam pe gânduri! — Bunicule… înviorat de cafea, Doug îl cuprinse pe Roger cu un braţ pe după umeri, vârsta nu înseamnă nimic. Eu aş zice să-i dai bice. Pot să iau asta cu mine sus? Trebuie să-mi fac toaleta şi să mă duc la mama. — Bine, bine… îl expedie Roger cu un gest. „Ne mai vedem“… mormăi el, în timp ce Doug pornea spre scara din fundul magazinului. Ce să-ţi povestesc…!   Callie Dunbrook sorbi ultimele picături de Pepsi dietetic, în timp ce înfrunta traficul din Baltimore. Calculase prost momentul pentru plecarea din Philadelphia – unde ar fi trebuit să-şi petreacă un concediu de trei luni. Acum îşi dădea seama. Când primise telefonul prin care i se cerea o consultaţie, nu ţinuse seama de timpul necesar deplasării, nici de traficul de la orele de vârf şi nici de circulaţia nebună pe şoseaua de centură din Baltimore, în acea după-amiază de miercuri. Nu-i mai rămânea decât să se descurce şi o făcea claxonând în draci, conducându-şi Land Rover-ul vechi prin nişte spaţii mai potrivite pentru o jucărie. Puţin îi păsa de gândurile negre ale şoferilor cărora le trecea prin faţă. Ieşise de pe teren de şapte săptămâni şi posibilitatea de a reveni o împingea înainte la fel de irezistibil ca şi felul în care conducea maşina de teren cu dublă tracţiune. Îl cunoştea destul de bine pe Leo Greenbaum ca să-i recunoască emoţia reţinută din glas. Destul de bine ca să ştie că nu era el omul care s-o cheme la Baltimore să vadă nişte oase, dacă nu se aştepta să fie deosebit de interesante. Dumnezeu îi era martor că avea nevoie de un nou proiect. Se plictisise de moarte să scrie articole pentru ziare, să le citească pe cele scrise de alţi confraţi, să ţină prelegeri. Pentru Callie, arheologia nu însemna săli de clasă şi texte publicate, ci săpături, măsurători, caniculă, ploaie şi gângănii care te devorează de viu. Când la postul de radio pe care-l asculta începu un buletin de ştiri, puse un C.D. Cu vorbăria nu putea înfrunta traficul intens. Cu rock-ul rău şi agresiv, da. Din boxe izbucni Metallica, şi imediat simţi cum i se ridică moralul. Bătu cu degetele în volan, apoi îl apucă strâns şi se repezi printr-o nouă deschizătură. Ochii ei, de un căprui-auriu intens, lucită în spatele ochelarilor de soare. Callie avea părul lung, pentru că-i era mai uşor să şi-l lege la spate sau să şi-l strângă sub pălărie – ca acum – decât să se ducă la coafor. În plus, ştia că îi stă bine cu pletele drepte, aurii. Avea ochii codaţi, cu sprincene aproape drepte. Pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, fizionomia ei drăgălaşă devenea tot mai atrăgătoare. Când zâmbea, îi apăreau trei gropiţe – câte una în fiecare obraz bronzat, şi o a treia chiar deasupra colţului drept al gurii. Bărbia ei rotunjită delicat nu dezvăluia ceea ce fostul ei soţ numise „un creier pietros de încăpăţânare“. În fond, acelaşi lucru îl putea spune şi ea despre el şi o făcea de câte ori avea ocazia. Callie apăsă pe frână şi coti aproape fără să încetinească, pentru a intra în parcare. Firma Leonard G. Greenbaum and Associates se afla într-o cutie de oţel cu zece etaje pe care, după părerea lui Callie, nimic n-o putea reabilita din punct de vedere estetic, însă laboratorul şi tehnicienii erau cei mai buni din ţară. După ce parcă, sări din maşină, luând contact cu canicula de afară. Începu să transpire înainte de a ajunge la intrarea în clădire. Recepţionera ridică privirea şi văzu intrând o femeie cu trup robust, atletic, purtând o pălărie din pai urâtă şi nişte ochelari cu rame metalice. — Sunt doctor Dunbrook, îl caut pe doctor Greenbaum. — Semnaţi aici, vă rog. Îi dădu lui Callie o legitimaţie de vizitator. — La etajul doi, o îndrumă ea. În timp ce pornea spre lifturi, Callie îşi consultă ceasul. Întârziase trei sferturi de oră. Efectele Quarter Pounder-ului pe care-l înfulecase la volan începuseră să dispară şi se întrebă dacă-l putea tapa pe Leo de o masă. La etajul doi, găsi o altă recepţioneră, care îi spuse să aştepte. Se pricepea la aşteptat, aşa că se aşeză pe un scaun. Îşi folosea resursele de răbdare proprii profesiei ei. Ce vină avea ea că nu-i mai rămăseseră prea multe pentru alte domenii? Nu putea să lucreze decât cu ceea ce avea. Leo n-o lăsă să aştepte prea mult. Avea un mers rapid care îi amintea lui Callie de felul cum se mişca un ogar galez ale cărui picioare gonesc prea repede în comparaţie cu restul trupului. Puţin mai scund decât ea, avea o coamă castanie lucioasă, pe care şi-o pieptăna pe spate şi o vopsea fără jenă. Chipul îi era ars de soare şi de vânt, iar ochii căprui mijeau înapoia ochelarilor cu lentile pătrate, fără rame. Ca de obicei, purta nişte pantaloni maro lăbărţaţi şi o cămaşă de bumbac mototolită. Leo veni direct la Callie şi o sărută – era singurul bărbat dintre cunoştinţele ei care, fără a-i fi rudă, avea voie s-o facă. — Arăţi bine, blondino. — Nici tu n-arăţi prea rău. — Cum a fost drumul? — De groază. Ai grijă să merite, Leo. — A, cred c-o să merite. Ce-ţi mai face familia? întrebă el, în timp ce o conducea pe culoar. — Excelent. Mama şi tata au plecat din Dodge pentru două săptămâni. Au fugit în Maine, ca să scape de căldură. Clara ce face? Cu gândul la soţia sa, Leo clătină din cap. — S-a apucat de olărit. Mă aştept ca de Crăciun să primesc o oroare de vază. — Şi copiii? — Ben se distrează cu acţiunile şi obligaţiunile, iar Melissa jonglează cu maternitatea şi stomatologia. Cum o fi reuşit un căutător de aur bătrân ca mine să crească nişte copii atât de normali? Leo deschise o uşă şi-i făcu semn să intre. Se aşteptase s-o ducă într-unul dintre laboratoare, dar văzu în faţa ei un birou însorit, bine utilat. — Uitasem ce amenajări deosebite ai făcut Nu te chinuie dorinţa să revii la săpături? — A, din când în când. De obicei, trag un pui de somn şi-mi trece, dar de data asta… Ia uită-te aici. Se duse la birou, descuie un sertar şi scoase o pungă de celofan sigilată în care se afla un fragment de os. Callie luă punga şi examină osul dinăuntru. — Pare să fie o parte dintr-o tibie. După mărime cred că aparţine unei femei tinere. Este foarte bine conservat. — La cât apreciezi vechimea, din ochi? — E din vestul Maryland-ului, nu-i aşa? De lângă un râu. Nu-mi place să ghicesc. Ai eşantioane de sol şi raportul stratigrafic? — Slăbește-mă. Hai, blondino, plusează. — Hmm… Încruntată, Callie întoarse punga pe-o parte şi pe alta. Voia să simtă osul sub degete. Începu să bată din picior, într-un ritm al ei, lăuntric. — Nu cunosc terenul. La prima privire, fără beneficiul testării, l-aş aprecia la trei până la cinci sute de ani vechime. S-ar putea să fie şi mai vechi. Depinde de sedimente şi de umiditate. Întoarse iar osul şi intuiția începu să-şi spună cuvântul. — E din perioada Războiului Civil, nu? Poate chiar mai vechi. Nu-i de la un soldat rebel. — E, într-adevăr, dinaintea Războiului Civil, zâmbi Leo. Cu vreo cinci mii de ani în urmă. Când Callie ridică brusc capul, remarcă entuziasmul lui Leo. — Raportul de datare cu radioactiv, preciză el, dându-i un dosar. Callie parcurse paginile şi remarcă faptul că Leo făcuse testul de două ori, cu trei mostre diferite prelevate din acelaşi sit. Când ridică iar privirea, zâmbetul ei exprima acelaşi entuziasm ca cel al lui Leo.

Iubire peste timp de Nora Roberts Capitolul 1 Clădirea cea veche se pregătea de culcare. Sub cerul inundat de stele, zidurile ei albe străluceau, amintind că străjuia Piaţa Boonsboro de peste două secole. Chiar şi intersecţiile se liniştiseră, tolănindu-se în amestecul de lumini şi umbre. Toate ferestrele şi vitrinele dinspre Main Street păreau adormite, bucuroase să se poată odihni sub mângâierea nopţii de vară. La fel ar fi trebuit să facă şi ea, se gândi Hope. Să se adune, să se tolănească. Să doarmă. Asta ar fi fost o alegere înţeleaptă, iar Hope se considera o femeie înţeleaptă. Ziua cea lungă o epuizase, şi în zori, Carolee urma să-şi facă minunata apariţie pentru a pregăti micul dejun. Hangiţa putea să se ducă la culcare. Oricum, nu era nici măcar miezul nopţii. Pe când locuia şi lucra în Georgetown, rareori reuşea să se retragă mai devreme. Desigur, pe atunci conducea hotelul Wickham şi dacă n-avea de rezolvat vreo criză minoră sau solicitarea vreunui client, ieşea într-unul dintre nenumăratele cluburi deschise până târziu. Orăşelul Boonsboro, ascuns la poalele colinelor ce străjuiesc munţii Blue Ridge din Maryland, avea, cu siguranţă, o istorie bogată şi legendară, avea farmecul său propriu – datorat, printre altele, şi hanului renovat pe care îl conducea Hope –, însă nu era faimos pentru viaţa de noapte. Asta urma să se schimbe după ce se inaugurau restaurantul şi berăria prietenei sale Avery. Şi era chiar amuzant să vezi ce scosese energica Avery McTavish din noul ei proiect, situat vizavi de propria pizzerie. Înainte de sfârşitul verii, Avery avea să se împartă între conducerea celor două localuri, îşi zise Hope. Şi oamenii mai spuneau despre ea că n-avea stare. Aruncă o privire prin bucătărie: era curată ca un pahar, caldă şi primitoare. Tăiase deja fructele, verificase proviziile, umpluse frigiderul. Deci totul era pregătit pentru Carolee, care urma să prepare micul dejun pentru oaspeţii care acum se retrăseseră în camerele lor. Îşi terminase hârtiile, verificase toate uşile şi-şi făcuse rondul pentru a se asigura că totul era în regulă. Treaba era încheiată, şi cu toate astea nu era pregătită să se retragă în apartamentul ei de la etajul al treilea. În schimb, îşi turnă un pahar generos de vin şi mai dădu o ultimă tură prin hol, stingând candelabrul de deasupra mesei centrale împodobite cu un aranjament floral de mare efect. Trecu pe sub tavanul arcuit, verifică încă o dată uşa de la intrare şi se îndreptă spre scări. Urcând, îşi plimbă degetele cu plăcere pe balustrada din fier. Fusese deja în bibliotecă, însă vru să mai arunce o privire. Vreun oaspete s-ar fi putut strecura acolo pentru un pahar de whisky ori pentru vreo carte. Dar încăperea era tăcută, liniştită ca toate celelalte. Avea oaspeţi pe acest etaj. Domnul şi doamna Vargas – Donna şi Max – căsătoriţi de 27 de ani. Sejurul la han, în camera numită „Nick & Nora“, fusese un cadou aniversar pentru Donna de la fiica lor. Şi ce dar frumos, nu-i aşa? Ceilalţi clienţi, cazaţi un etaj mai sus, în camera numită „Westley & Buttercup“, aleseseră hanul pentru noaptea nunţii lor. Îi plăcea să creadă că mirii, April şi Troy, aveau să păstreze amintiri frumoase şi vii legate de locul acela. Verifică uşa ce dădea spre terasa de la etajul al doilea, apoi, fără să stea pe gânduri, o descuie şi păşi în noapte. Cu paharul în mână, traversă terasa lată, pardosită cu lemn, şi se sprijini de balustradă. Vizavi, apartamentul de deasupra pizzeriei Vesta era cufundat în întuneric – era gol, acum că Avery se mutase cu Owen Montgomery. Putea recunoaşte (cel puţin în sinea ei) că-i lipseau momentele când se uita vizavi, ştiind că prietena ei era acolo, chiar peste Main Street. Avery era însă acolo unde trebuia să fie, hotărî Hope: alături de Owen, primul şi, după cum se dovedise, ultimul ei prieten. Că tot venise vorba de poveşti romantice. Iar ea urma să o ajute la pregătirea nunţii – mireasă de mai, flori de mai – chiar acolo, în grădină, unde fusese şi nunta lui Clare în primăvara trecută. Amintindu-şi de asta, Hope privi de-a lungul străzii, către librărie. „Turn the Page“ constituise un risc pentru Clare, pe atunci o tânără văduvă cu doi copii şi altul pe drum. Ea reuşise însă. Clare avea harul de a face lucrurile să meargă. Acum era Clare Montgomery, soţia lui Beckett. Şi în prag de iarnă, aşteptau cu nerăbdare venirea pe lume a noului membru al familiei. Ciudat, nu-i aşa, cum prietenele ei cele mai bune locuiau la Boonsboro de-atâta vreme, iar ea se întorsese de-abia de un an – nici acela întreg. Noua figură a oraşului. Acum, din toate trei, ea era singura rămasă acolo, chiar în inima oraşului. Se simţea stânjenită pentru că îi era dor de ele, deşi le vedea aproape zilnic, dar în nopţile lipsite de tihnă îşi dorea, măcar un pic, să mai fie împreună. Atât de multe se schimbaseră, pentru ele toate, în ultimul an! Fusese perfect mulţumită la Georgetown, cu locuinţa ei, serviciul şi rutina ei. Cu nemernicul de Jonathan, care o înşelase. Avusese planuri bune, serioase, temeinice. Îşi găsise locul la Wickham. Cunoştea perfect mersul şi cerinţele afacerii şi făcuse o treabă foarte bună pentru familia Wickham şi pentru fiul lor, trădătorul nemernic de Jonathan. Plănuise să se mărite cu el. Nu, nu fusese nicio logodnă oficială, nicio promisiune concretă, dar discutaseră despre viitor şi despre căsătorie. Nu era o proastă. În tot acel timp însă – cel puţin în ultimele câteva luni – cât fuseseră împreună şi împărţiseră patul (al ei sau al lui), el se văzuse cu altcineva. Cineva din clasa lui socială, se gândi ea cu amărăciune. O femeie care nu lucra 10-12 ore pe zi (uneori chiar mai mult) ca să conducă acel hotel de lux, ci îşi permitea să-i fie clientă, ba chiar într-unul din cele mai somptuoase apartamente. Nu, nu era o proastă, dar fusese mult prea încrezătoare şi umilitor de şocată când Jonathan îi spusese că avea să-şi anunţe logodna – cu altcineva – chiar în ziua următoare. Şocată şi umilită, îşi aminti, cu atât mai mult cu cât în clipa aceea erau amândoi dezbrăcaţi, în patul ei. Apoi el fusese şocat şi umilit când ea îi spusese să se ducă naibii. Chiar nu înţelesese de ce relaţia lor trebuia să se schimbe. Acel episod atrăsese după sine o mulţime de schimbări. Acum era directoarea hanului din Boonsboro şi locuia într-un orăşel din Maryland, suficient de departe de strălucirea marii metropole. Nu-şi petrecea puţinul timp liber organizând serate sofisticate ori cutreierând magazinele în căutarea pantofilor sau a rochiei perfecte pentru următorul eveniment. Dacă îi era dor de toate astea? De buticul ei preferat, de restaurantul la care lua prânzul, de superbele tavane înalte şi de curtea interioară înconjurată de flori a casei de la Georgetown? Ori de stresul şi de emoţia cu care pregătea hotelul pentru vizitele demnitarilor, celebrităţilor, mogulilor din lumea afacerilor? Uneori, da, recunoştea asta. Dar nu atât de des cum s-ar fi aşteptat şi nu atât de mult cum ar fi crezut. Fusese mulţumită de viaţa ei personală, avusese destule provocări profesionale, iar la Wickham îşi găsise locul. Însă în ultimele câteva luni descoperise ceva. Aici nu era doar mulţumită, era fericită. La han nu era doar locul ei, era căminul ei. Pentru asta trebuia să le mulţumească prietenelor ei şi fraţilor Montgomery, alături de mama lor. Justine Montgomery o angajase imediat. Pe atunci Hope n-o cunoştea pe Justine atât de bine, aşa că oferta ei spontană o surprinsese. Cu toate acestea, deşi o fire extrem de calculată, acceptase fără să reflecteze. Pe o scară de la 1 la 10 şi-ar fi dat nota 6? Mai curând nota 9, cel puţin. Nu regreta absolut deloc impulsul de moment. S-o ia de la capăt nu făcea parte din planurile ei, dar se pricepea la ajustarea planurilor din mers. Datorită familiei Montgomery, hanul restaurat în chip desăvârşit (şi cu mari eforturi) reprezenta acum căminul şi cariera ei. Se plimbă pe terasă, verificând ghivecele suspendate şi aranjând meticulos scaunele. — Şi-mi place fiecare clipă din viaţa mea de acum, şopti. Uşa care dădea spre apartamentul „Elizabeth & Darcy“ se deschise încet. Parfumul de caprifoi inundă aerul nopţii. Mai era cineva care n-avea somn, se gândi Hope. Însă chiar n-avea idee dacă fantomele dorm. Se îndoia că spiritul în cinstea căruia îşi denumise camera preferată „Elizabeth“ avea să-i răspundă la această întrebare. Până acum, Lizzy nu se ostenise să-i vorbească. Zâmbi la acest gând şi sorbi din vin. — Ce noapte frumoasă! Mă gândeam cât de diferită e viaţa mea acum şi cât de tare mă bucur că e aşa. Vorbea într-un mod simplu, prietenos. La urma urmelor, cercetările pe care ea şi Owen le făcuseră asupra oaspetelui lor permanent arătaseră că Lizzy – ori Eliza Ford, pe numele ei complet – făcea pare din arborele genealogic al lui Hope. — Avem miri în apartamentul W&B. Par atât de fericiţi, de timizi, de neexperimentaţi, într-un fel. Perechea din N&N îşi sărbătoreşte cea de-a 58-a aniversare. Ei nu par neexperimentaţi, însă bucuria se citeşte pe chipurile lor, şi sunt extraordinar de drăguţi şi de liniştiţi. Mă bucur că le pot oferi un loc special în care să-şi sărbătorească iubirea. Mă pricep la asta. Tăcerea rămase neatinsă, dar Hope putea simţi prezenţa. O prezenţă prietenoasă, aşa i se părea. Prietenoasă în mod ciudat. Două femei treze în miez de noapte, privind întunericul. — Carolee ajunge aici devreme. O să se ocupe de micul dejun, iar eu sunt liberă. Îşi ridică paharul. Puţin vin, puţină introspecţie, niscai autocompătimire, până ce am tras concluzia că n-am de ce să-mi plâng de milă. Zâmbind, mai luă o înghiţitură. Deci, un pahar de vin bun. Acum, c-am rezolvat tot, o să merg la culcare. Totuşi, mai zăbovi încă puţin în liniştea nopţii de vară, învăluită în parfumul caprifoiului.   Când Hope coborî de dimineaţă, parfumul era al cafelei proaspete, al şuncii prăjite şi, dacă nasul nu-i juca feste, al clătitelor lui Carolee, cu mere şi scorţişoară. Auzea discuţiile discrete din camera de zi. Donna şi Max vorbeau despre posibilitatea de a mai hoinări prin oraş înainte de a pleca spre casă. Se îndreptă către bucătărie să-i dea o mână de ajutor lui Carolee, în caz că avea nevoie. La începutul verii, sora lui Justine îşi tunsese scurt părul de un blond strălucitor, iar bretonul jucăuş îi acoperea ochii veseli de culoarea alunei. Acum o privi cu prefăcută severitate pe nou-venită, dojenind-o cu degetul arătător. — Ce cauţi aici, domnişoară? — E aproape 10. — Şi e dimineaţa ta liberă. — Pe care până acum am petrecut-o dormind până la 8, făcând yoga şi tăind frunză la câini. Îşi turnă o ceaşcă de cafea şi închise ochii, murmurând: Prima cafea pe ziua de azi. Cum se face că întotdeauna este cea mai bună? — Habar n-am. Eu încă mă străduiesc să trec la ceai. Darla ţine o cură de dezintoxicare şi se dă de ceasul morţii să mă convingă şi pe mine. Carolee vorbea despre fiica ei cu o afecţiune amestecată cu exasperare. Chiar îmi place amestecul acela de ceai, „Titania & Oberon“. Dar… nu-i cafea. — Nimic nu-i mai bun decât cafeaua. — Tu ai zis-o. Ea de-abia aşteaptă să se deschidă clubul de sport. Zice că dacă nu mă înscriu la cursurile de yoga, mă înscrie ea şi mă târăşte până acolo. — O să-ţi placă yoga. Hope se amuză la vederea suspiciunii şi neliniştii din ochii lui Carolee. Serios. — Nu ştiu ce să zic. Tânăra luă cârpa şi reîncepu să lustruiască blatul de granit. Familia Vargas a fost încântată de cameră. Ca de obicei, a făcut furori baia, mai ales toaleta magică. N-am auzit încă nicio vorbuliţă de la miri. — Ar fi fost o dezamăgire să auzi. Hope îşi aranjă părul. Spre deosebire de Carolee, ea încerca să-l lase să crească după ce, în ultimii doi ani, îl purtase scurt şi ţepos. Vârfurile negre, lucioase îi atingeau acum maxilarul, îndeajuns încât să fie deranjante. — Mă duc să văd dacă Donna şi Max au nevoie de ceva. — Lasă-mă pe mine, zise Hope. Oricum vreau să le dau bună dimineaţa şi cred c-am să dau o fugă şi până la librărie să o salut pe Clare, dacă tot e dimineaţa mea liberă. — Am văzut-o aseară la clubul de lectură. Are cea mai drăgălaşă burtică din lume. Am destul aluat în caz că mirii mai vor clătite. — O să le spun. Se duse în sufragerie, unde făcu puţină conversaţie cu oaspeţii, verificând totodată, discret, dacă mai erau destule fructe, cafea şi suc. Odată ce se lămuri că totul era în regulă, se repezi în sus pe scări să-şi ia poşeta; tocmai atunci dădu peste miri, care intrau de pe terasa din spate. — Bună dimineaţa. — Bună dimineaţa. Mireasa purta pe chip acea strălucire a unei luni de miere desăvârşite. Asta-i cea mai frumoasă cameră din lume. M-am îndrăgostit de ea. M-am simţit ca o prinţesă. — Aşa să fie, zise Hope, făcându-i pe amândoi să râdă. — E foarte interesant modul în care fiecare cameră a fost botezată şi decorată pentru cupluri romantice. — Cupluri cu happy end, îi reaminti Troy, căruia tânăra lui soţie îi răspunse cu un zâmbet diafan, visător. — Aşa, ca noi. Voiam să-ţi mulţumim pentru că ai făcut ca noaptea nunţii noastre să fie una foarte specială. A fost exact cum mi-am dorit. Absolut perfectă. — Cu asta ne ocupăm pe aici. — Dar… ne gândeam… ştim că trebuie să predăm camera în curând… — Dacă vreţi să plecaţi mai târziu, pot să aranjez asta, începu Hope. — Ei bine, de fapt… — Speram că mai putem rămâne încă o noapte. Troy îşi strecură mâna pe după umerii lui April şi o trase mai aproape de el. — Ne-am îndrăgostit de locul acesta. Eram pe cale să ne întoarcem în Virginia, ne-am strâns lucrurile, dar… ne place mult aici. Luăm orice cameră e disponibilă, dacă e vreuna. — Ne bucurăm că rămâneţi, iar camera voastră este liberă în noaptea asta. — Serios? April se legănă pe vârfurile picioarelor. Asta e mai mult decât perfect. Mulţumesc. — Plăcerea e de partea noastră. Mă bucur că vă simţiţi bine la noi. „Mulţumirea oaspeţilor e fericirea gazdelor“, se gândi Hope. Se întoarse în grabă în birou pentru a schimba rezervarea şi, lăsând în urmă aromele şi sunetele, ieşi prin spate, pe după recepţie. Ocoli o latură a clădirii, privind peste drum la Vesta. Ştia programul lui Avery şi al lui Clare aproape la fel de bine ca pe cel propriu. Avery trebuia să se fi pregătit pentru deschiderea restaurantului, iar Clare să se fi întors de la medic, unde făcuse o ecografie. Cu puţin noroc, aveau să afle dacă bebeluşul lui Clare era fetiţă, aşa cum nădăjduia. În timp ce aştepta să se facă verde la semaforul din colţ, aruncă o privire pe Main Street. Ryder Montgomery stătea în faţa clădirii pe care Compania de Construcţii Montgomery începuse s-o renoveze. E aproape gata, se gândi, şi în curând oraşul va avea din nou brutărie. Purta o pereche de blugi sfâşiaţi la genunchiul stâng şi împroşcaţi cu pete de vopsea şi material de zidărie sau orice altceva mai folosea pe şantier. Centura cu scule îi atârna prea jos, asemenea holsterului unui şerif de pe vremuri – cel puţin, aşa i se părea ei. Părul negru, ondulat, i se revărsa de sub casca de protecţie. Ochelarii de soare îi acopereau ochii, pe care ea îi ştia ca fiind verzi-aurii. Se consulta cu nişte colegi, arăta spre clădire, trasa cercuri cu degetul, dând din cap, toate astea în timp ce stătea în poziţia nonşalantă care-i era specifică. Cum faţada era acoperită cu o amorsă anostă, ea presupuse că discutau despre culoarea finisajului exterior. Cineva din echipă slobozi un hohot de râs, iar Ryder răspunse cu un rânjet fugar şi cu o ridicare din umeri. Ridicarea din umeri îi era la fel de caracteristică precum postura, se gândi Hope. Fraţii Montgomery erau nişte tipi grozavi, dar, după ea, cele două prietene ale ei luaseră cireaşa de pe tort. Pe Ryder îl considera puţin ursuz, aproape nesociabil. Şi, în fine, sexy, într-un fel primitiv, aspru. Nu era genul ei, nici pe departe. Cum se urni din loc, un fluierat lung, exagerat de sonor, brăzdă liniştea. Ştia că era o glumă, aşa că îşi îndreptă privirea spre brutărie, schiţând un zâmbet, şi îi făcu amical cu mâna lui Jake, unul dintre lucrători. Acesta şi colegul de alături îi răspunseră la fel. Nu şi Ryder Montgomery, desigur. Fără un gest, o privea cu degetele mari vârâte în buzunare. Nesociabil, bombăni Hope în gând. Nu se putea urni nici măcar pentru un salut obişnuit. Trată cu înţelegere fluturaşii pe care-i simţea în stomac; până la urmă, erau reacţia naturală a unei femei sănătoase la privirea insistentă, lungă, misterioasă a unui bărbat sexy, oricât de ursuz ar fi fost el. Mai ales când femeia respectivă nu avusese parte de intimitatea unui bărbat de mai mult de – vai! — un an. Ceva mai mult de un an. Dar cine ţinea socoteala? Greşeala fusese a ei, alegerea la fel, aşa că nu mai avea rost să despice firul în patru. Traversă strada şi o luă la dreapta către librărie chiar când Clare ieşea pe terasa din faţa magazinului. Îşi salută vesel prietena, care îşi mângâia distrată burtica de sub vaporoasa rochie de vară. Clare îşi strânsese părul lung şi blond într-o coadă de cal, iar ochelarii de soare cu ramă albastră îndulceau razele soarelui aprig al dimineţii. — La tine veneam, strigă Hope. Clare îşi ridică telefonul. — Tocmai îţi scriam un mesaj. Îşi puse telefonul la loc în buzunar şi lăsă mâna să-i zăbovească acolo în timp ce cobora treptele spre trotuar. — Deci? Toate bune? — Da, totul e în regulă. De-abia ne-am întors. Beckett… Aruncă o privire pe după umăr. A luat-o prin spatele brutăriei. Şi-a luat uneltele. Uşor îngrijorată, Hope o prinse pe Clare de braţ. — Draga mea, ai făcut ecografia, nu-i aşa? — Mda. — Şi? — Mergem împreună la Vesta. Vă spun ţie şi lui Avery în acelaşi timp. Beckett o să-şi sune mama, o să le spună fraţilor lui. Eu trebuie să-mi anunţ părinţii. — Copilul e bine? — Absolut. Am poze, anunţă Clare arătând spre poşetă. — Vreau să le văd. — O să le tot arăt zile la rând. Poate chiar săptămâni la rând. E uluitor. Avery îşi făcu apariţia la intrarea principală a restaurantului, încinsă cu un şorţ alb ce-i acoperea pantalonii şi tricoul. În picioare purta nişte saboţi roşii de cauciuc imposibil de ocolit cu privirea. Soarele îi dezmierda părul de regină scoţiană războinică, ale cărui vârfuri străluceau. — Prin urmare, pregătim hăinuţe roz? — Deschizi de una singură? contracară Clare. — Da, sunt singură. Fran mai lipseşte până pe 20. Eşti bine? E totul în regulă? — Totul e absolut perfect şi minunat. Dar aş vrea să mă aşez. În timp ce prietenele ei schimbau priviri nedumerite pe furiş, Clare intră în restaurant, se îndreptă direct către tejghea şi se tolăni pe un scaun. E prima dată când sunt însărcinată având în grijă trei băieţi care tocmai au terminat şcoala şi sunt în vacanţă, suspină ea. E provocator. — Eşti cam palidă, comentă Avery. — Doar obosită. — Vrei ceva rece? — Mai întrebi? În timp ce Avery se îndrepta către frigider, Hope se aşeză, cu ochii aţintiţi pe chipul lui Clare. — Te eschivezi. Dacă nu e nimic în neregulă… — Nu e nimic în neregulă şi poate că mă eschivez un pic. E un anunţ important. Amuzată, începu să bea din sucul rece de ghimbir oferit de Avery. Iată-mă aşadar cu frumoasele mele prietene, în minunatul restaurant al lui Avery, care deja miroase a sos de pizza. — E firesc pentru o pizzerie. Avery îi întinse lui Hope o sticlă de apă, apoi îşi puse mâinile în sân şi se uită fix la Clare: E fată. Pregătim pantofi de balet şi panglici de păr. Clare scutură din cap. — Se pare că m-am specializat în băieţi. Aşa că zi mai bine mănuşi de baseball şi figurine cu eroi din benzile desenate. — Băiat? Hope se lăsă pe spate şi atinse mâna lui Avery. — Eşti dezamăgită? — Nici pe departe. Clare îşi deschise poşeta. — Vreţi să vedeţi? — Glumeşti? Avery se întinse după plic, dar viitoarea mămică îl ţinu departe. Seamănă cu tine? Cu Beck? Arată ca un peştişor? Nu te supăra, dar pentru mine toţi arată ca nişte peştişori. — Care din ei? — Cum care din ei? — Sunt doi. — Doi, ce? Hope aproape că scăpă apa pe jos. — Gemeni? Ai gemeni? — Doi? zise şi Avery, ca un ecou. Ai doi peştişori? — Doi băieţi. Uitaţi-i pe frumoşii mei băieţi. Clare scoase imaginea de pe ecograf, apoi izbucni în plâns. Sunt lacrimi de bucurie, izbuti să spună. Este din cauza hormonilor, dar e în regulă. O, Doamne! Uitaţi-vă la copilaşii mei! — Sunt minunaţi! Clare îşi şterse lacrimile şi se uită la Avery. — Nu-i vezi. — Nu, dar sunt minunaţi. Gemeni. O să ai cu totul cinci băieţi. Aţi făcut calculele, nu? O să aveţi cinci băieţi. — Am făcut calculele, dar suntem copleşiţi. Nu ne-am aşteptat, nici nu ne-am gândit, poate că ar fi trebuit să o facem. Am burta mai mare decât la celelalte sarcini. Dar când doctorii ne-au dat vestea, Beckett s-a albit la faţă, chicoti ea. S-a făcut alb ca hârtia. Am crezut că o să leşine. Apoi ne-am holbat unul la altul. După care am început să râdem. Am râs ca nebunii. Cred că eram aproape isterici. Cinci. Doamne, cinci băieţi! — O să fie bine. Pentru voi toţi, o asigură Hope. — Da, ştiu. Sunt atât de copleşită, de fericită, de uluită! Nici nu ştiu cum a condus Beckett pe drumul spre casă. N-aş fi putut să zic dacă ne întorceam de la Hagerstown ori din California. Cred că eram în stare de şoc. Gemeni. Îşi sprijini mâinile pe burtă. Ştiţi cum e, există momente în viaţă despre care îţi spui că sunt unice. N-am fost niciodată mai fericită sau mai entuziasmată. Niciodată n-am să mă mai simt ca în clipa asta, care e un astfel de moment unic. Hope o strânse în braţe, iar Avery le cuprinse pe amândouă. — Mă bucur atât de mult pentru tine, şopti Hope. Şi sunt copleşită, fericită şi uluită împreună cu tine! — Copiii vor fi într-al nouălea cer, zâmbi Avery. Nu-i aşa? — Mda. Şi cum Liam mi-a pus în vedere că dacă vom avea o fetiţă el nu se va coborî într-atât încât să se joace cu ea, presupun că el se va bucura în mod special. — Şi când e sorocul? întrebă Hope. Mai devreme, acum că ai gemeni? — Puţin mai devreme. Pe 21 noiembrie, aşa mi-au spus. Deci voi avea bebeluşi de Ziua Recunoştinţei în loc de Crăciun. — Doi curcănaşi, zise Avery făcând-o pe Clare să râdă. — Trebuie să ne apucăm de organizat camera copiilor, începu Hope. Avea planificarea în sânge. — Mă bazez pe voi. Nu mai am nimic, am dat toate lucrurile după ce l-am născut pe Murphy. Nu credeam c-o să mă mai îndrăgostesc, c-o să mă mărit şi c-o să mai fac copii. — Putem să organizăm o petrecere înainte de naşterea copiilor? Cu o temă care să exprime bucuria la pătrat? Ori ceva legat de perechi, seturi de câte doi. Aşa ceva. Am să mă gândesc. Ar trebui s-o programăm la începutul lui octombrie, ca să fim sigure. — O petrecere, suspină Clare. Devine din ce în ce mai real. Trebuie să-mi anunţ părinţii şi să le spun fetelor, zise, referindu-se la personalul librăriei. Se ridică în picioare. Bebeluşi de noiembrie, repetă. Ar trebui să-mi refac silueta până în mai, la nuntă. — Da, da, mă mărit! Avery îşi ridică mâna şi admiră diamantul care înlocuise inelul de la automatul de gumă de mestecat pe care Owen i-l pusese pe deget. Şi o făcuse de două ori. — Nunta, inaugurarea celui de-al doilea restaurant, ajutor la organizarea petrecerii pentru copii şi redecorarea apartamentului unui burlac pentru a-l transforma în locuinţa unui cuplu, o înghionti Hope. Avem o mulţime de chestii de făcut. — Pot să-mi iau puţin timp liber mâine. — Bravo. Hope se opri o clipă ca să treacă în revistă lista pe care o avea în minte, să redistribuie sarcinile şi să stabilească termene. La ora unu. Atunci pot să mă eliberez. Tu poţi? o întrebă pe Clare. O să pregătesc un prânz simplu. Am putea termina o parte din organizare înainte de sosirea primilor clienţi. — Mâine la unu. Clare îşi mângâie burta. O să fim acolo. — Şi eu am să fiu gata până atunci, promise Avery. Dacă o să întârzii, voi lua prânzul în viteză. Dar nu-i nicio nenorocire. Hope o însoţi pe Clare spre ieşire şi o îmbrăţişă din nou în prag. Şi-o închipui dându-le vestea cea bună părinţilor ei. Şi-o imagină şi pe Avery, trimiţându-i un mesaj lui Owen. Şi pe Beckett strecurându-se în timpul zilei să-şi vadă soţia ori furând câteva clipe pentru a sta la poveşti cu ea. Preţ de o clipă, îşi dori să aibă pe cine să sune ca să-i împărtăşească vestea cea bună. Intră în han pe scara exterioară din spate. Se îndreptă către etajul al treilea, ciulind urechile în timp ce urca spre apartamentul ei. Da, se gândi, putea auzi vocea emoţionată a lui Carolee. Fără îndoială, Justine Montgomery deja îşi sunase sora pentru a-i spune despre gemeni. Decise că voia să petreacă vreo câteva ceasuri în linişte, făcând cercetări cu privire la fantoma care le era oaspete permanent şi la bărbatul pe nume Billy, pe care aceasta îl aştepta.

Nascuta in rusine de Nora Roberts   Prolog               Amanda avea vise groaznice. Era acolo Colin, cu chipul sau dulce si mult iubit, frant de durere. Mandy, spunea el.niciodata n-o numea altfel decat Mandy. Mandy a lui, Mandy a mea, iubita Mandy. Dar nu avea nici urma de veselie in glas, nici zambet in ochi.             Mandy,nu-I putem pune capat. As vrea sa putem. Mandy, draga mea Mandy, mi-e atat de dor de tine. Dar n-am crezut niciodata ca vei veni dupa mine atat de curand. Fetitei noastre ii este atat de greu. Si-I va fi si mai greu. Va trebui sa-I spui, intelegi.             Si apoi zambi in sfarsit, dar era un suras trist, atat de trist, iar trupul lui, chipul, care paruse atat de material, atat de apropiat incat ar fi fost gata sa intinda mana in somn ca sa-l atinga, incepu sa se stearga, indepartandu-se.             Trebuie sa-I spui, repeta el. Am stiut intotdeauna ca-I vei spune. Trebuie sa-si cunoasca originile. Sa stie cine este. Dar spune-I, Mandy, spune-I sa nu uite niciodata ca am iubit-o. Mi-am iubit fetita.             “O, nu pleca, Colin,” gemu ea in somn, incercand sa-l opreasca. “Ramai cu mine. Te iubesc, Colin. Te iubesc pentru tot ceea ce esti.”             Insa nu-l putea aduce inapoi. Si nici visul nu-l putea opri.             O, cat de minunat era sa revada Irlanda, isi spuse ea, plutind ca o ceata peste colinele verzi pe care si le amintea de-atat de demult. Sa vada luciul raului, ca o panglicade argint stralucitor in jurul unui dar fara pret.             Si iata-l pe Tommy, dragul de Tommy, asteptand-o. intorcandu-se sa-I ureze bun venit.             De ce atata suferinta, cand ea se intorsese si se simtea atat de tanara, de vibranta, de indragostita?             Nu credeam c-am sa te mai vad. Vocea ii suna sufocata, cu o unda de rasp e margini. Tommy, m-am intors la tine.             Parea sa se holbeze la ea. Oricat de tare incerca, nu se putea apropia de elmai mult de o lungime de brat. Dar ii putea auzi glasul, limpede si dulce ca intotdeauna.             Te iubesc, Amanda. Pentru totdeauna. N-a trecut nici macar o zi in care sa nu ma fi gandit la tine sis a nu-mi fi amintit ce am gasit noi aici.             In vis, Tommy se rasuci sa priveasca spre raul cu ape linistite, ale carui maluri erau verzi si blande.             I-ai dat numele raului, in amintirea zilelor dintre noi.             E atat de frumoasa, Tommy. Atat de inteligenta, de puternica. Ai fi mandru.             Sunt mandru. Si cat as vrea… dar nu s-a putut. Am stiut-o. ai stiut-o si tu. Ofta si se intoarse. Ai fost buna cu ea, Amanda. N-am sa uit niciodata asta. Acum, insa, o parasesti. Durerea despartirii si ceea ce ai tinut ascuns in suflet atatia ani, fac sa-ti fie asa greu. Trebuie sa-I spui, sa-I dai ceea ce I se cuvine din nastere. Si sa-I dai de stire, cumva sa-I dai de stire ca am iubit-o. Si i-as fi aratat-o daca puteam.             “N-o pot face singura,” isi spuse ea, chinuindu-se sa se trezeasca, in timp ce imaginea din vis se risipea. “O, Doamne sfinte, nu ma pune s-o fac de una singura.” Mama.  Cu blandete, desi ii tremurau mainile, Shannon mangaia fata asudata a mamaei sale. Mama, trezeste-te. E doar un vis. Un vis urat. Intelegea ce inseamna sa fie torturata de vise si cunostea teama de trezire – in fiecare dimineata trezindu-se cu teama ca mama ei s-a prapadit. In voce I se simtea disperarea. “Nu acum,” se ruga. “Nu inca.” Trebuie sa te trezesti. Shannon. S-au dus. S-au dus amandoi. Mi-au fost luati. Ss. Nu plange. Te rog, nu plange. Deschide ochii si uita-te la mine.           Pleoapele Amandei se deschisera tremurator. Ochii ii inotau in lacrimi de durere. Imi pare rau. Atat de rau. N-am facut decat ceea ce consideram ca e bine pentru tine. Stiu. Sigur ca asa e.           Se intreba innebunita daca delirul indica intinderea cancerului pana la creier. Nu era de-ajuns ca-I cuprinsese oasele? Blestema lacoma boala si il blestema pe Dumnezeu, dar cand vorbi, vocea ii era linistitoare. Acum e in rdine. Sunt aici. Sunt cu tine.           Cu un effort, Amanda trase prelung aer in piept, ca sa se calmeze. Prin cap ii unduiau viziuni – Colin, Tommy, fetita ei iubita. Cat de chinuiti erau ochii lui Shannon – cat de zdrobiti fusesera cand se inapoiase pentru prima oara la Columbus. Acum e-n regula.           Amanda ar fid at orice ca sa risipeasca groaza aceea din ochii fiicei sale. Sigur ca esti aici. Si ma bucur atat de mult ca esti aici.           “Si-mi pare atat de rau, draga mamei, atat de rau , ca trebuie sa te parasesc.” Te-am speriat. Iarta-mam ca te-am speriat.           Asa era – simtea gustul metallic al fricii in adanculgatlejului, dar Shannon clatina din cap a negatie. De-acum, aproape ca se obisnuise cu frica; o bantuia de cand raspunsese la telefonul biroului ei din New York, pentru a I se spune ca mama ei era pe moarte. Te doare? Nu, nu, nici o grija.           Amanda ofta din nou. Cu toate ca avea dureri, dureri ingrozitoare, se simtea mai intremata. Avea nevoie de putere, pentru ceea ce avea sa infrunte. In cele cateva saptamani de cand se intorsese Shannon la eapastrase secretul cu strasnicie, la fel cum facuse in tot timpul vietii fiicei sale. Acum, insa, trebuia sa-l dezvaluie. Nu mai avea mult timp. Imi poti da putina apa, draga mea? Desigur.           Shannon lua carafe de langa pat, umplu un pahar de plastic si-I oferi mamei sale paiul.           Potrivi cu grija spatarul patului de spital pentru a o ajuta pe Amanda sa stea mai comod. Living room-ul frumoasei case din Columbus fusese modificat in scopurile asistentei medicale. Fusese dorinta Amandei, precum sic ea a lui Shannon, sa-si traiasca ultimele zile acasa.           La stereo canta muzica, incet. Cartea pe  care o adusese Shannon cu ea in camera, pentru a i-o citi cu voce tare, cazuse in locul unde o scapase, cuprinsa de panica. Se spleca s-o ridice, facand un effort sa se stapaneasca.           Cand era singura, isi spunea ca existau progrese, ca le putea vedea in fiecare zi. Dar nu trebuia decat sa-si priveasca mama, sa-I vada pielea tot mai pamantie, liniile suferintei intiparite pe fata, consumarea treptata, pentru a intelege adevarul.           Acum nu-I mai ramanea decat s-o faca sa se simta comod, sa depinda, amarnic, de morfina care amortea durerea imposibil de alungat complet vreodata.           Avea nevoie de un minut, isi dadu seama Shannon, in timp ce panica incepea sa-I bolboroseasca in gatlej. Numai un minut, singura, ca sa-si adune curajul istovit. Iti aduc un prosop rece si bun pentru fata. Iti multumesc.           Si, isi spuse Amanda, in timp ce Shannon iesea grabita, aceasta avea sa-I lase timp destul, cu voia lui Dumnezeu, ca sa-si aleaga cuvintele cele mai potrivite.   Capitolul 1             Amanda se pregatise de ani in sir pentru acel moment, stiind ca avea sa soseasca, dorindu-si sa nu fi fost asa. Ceea c ear fi fost drept pentru unul dintre barbatii pe care-I iubea, era nedrept pentru celalalt, indifferent in ce ordine alegea.           Dar acum nu se putea preocupa de nici unul dintre ei. Si nu putea nici sa mediteze asupra propriei sale rusini.           N-o avea decat pe Shannon la care sa se gandeasca. Numai pe Shannon, pentru care sa sufere.           Fiica ei frumoasa si inteligeanta, care niciodata nu-I adusese decat bucurie. Mandria ei. Durerea se unduia prin ea ca un torent, otravit, dar scrasnea din dinti. Acum, insa, avea sa sufere, pentru ceea ce-avea sa se intample curand. Pentru ceea ce se intamplase cu atatia ani in urma, in Irlanda. Isi dorea din toata inima sa fi gasit o cale de a atenua durerea.           Isi privi fiica revenind, cu miscari rapide si gratioase, vibrand de energie nervoasa. “Se misca la fel ca tatal ei,” isi spuse Amanda. Nu in felul lui Colin. Dragul si blandul de Colin se misca greoi, stangaci, ca un catelandru peste masura de mare.           Tommy, insa, fusese atat de agil pe picioare.           Shannon avea si ochii lui Tommy. Verzi-vii, ca muschiul. Limpezi ca un lac la soare. Parul castaniu bogat ce se unduia matasos, lung pana la Barbie, era o alta mostenire din Irlanda. Totusi, Amandei ii placea sa-si spuna ca forma chipului fiicei sale, pielea alba ca laptele si gura usor senzuala, erau daruri primate de la ea.           Insa Colin, sa-l tina Dumnezeu, era acela care-I daruise hotarare, ambitie si un statornic simt al ei insasi.           Ii zambi, in timp ce Shannon ii imbaia fata umeda si rece. Nu ti-am spus destul cat de mandra sunt de tine, Shannon. Cum sa nu-mi fi spus. Nu, ti-am dat de inteles ca eram dezamagita ca n-ai ales picture. Am fost egoista. Stiu ca majoritatea femeilor trebuie sa-si croiasca singure drum in viata. N-ai incercat niciodata sa ma convingi sa nu merg la New York, nici sa intru la grafica publicitara. Si continui sa pictez, adauga Shannon, cu un zambet incurajator. Aproape am terminat o natura statica sic red c-o sa-ti placa.           De ce nu adusese panza cu ea? La naiba, de ce nu se gandise sa impacheteze cateva tablouri, chiar si un bloc de schite, pentru a lucra in prezenta mamei sale, daruindu-I placerea de a asista? Acela e unul din favoritele mele, arata Amanda spre portretul de pe peretele salonului. Cel al tatalui tau, adormit pe sezlongul din gradina. Adunandu-si fortele ca sa tunda gazonul, comenta Shannon, cu un chicotit; punand prosopul deoparte, se aseza pe scaunul de langa pat. Si de fiecare data cand il intrebam de ce nu angaza un baiat pentru gradina, sustinea ca ii placea sa faca miscare, iesea si adormea. Intotdeauna m-am facut sa rad.           Mangaie incheietura lui Shannon cu o mana. Stiu ca si tie ti-e dor de el. Inca mai am impresia ca va navali pe usa din fata. “Mandy, Shannon,” va spune, “puneti-va cele mai bune rochii, tocmai i-am scos clientului meu zece mii pe piata si iesim sa luam masa in oras.” Tare-I mai placeau banii, medita Amanda. Era un joc atat de fascinant pentru el. Niciodata dolari si centi, niciodata lacomie sau egoism. Numai pentru distractie.la fel ca distractia de a se muta dintr-un loc in altul, la fiecare doi-trei ani. “ia san e caram noi din orasul asta, Mandy. Ce-ai zice sa incercam in Colorado? Sau in Memphis?”           Clatina din cap razand. O, ce placut era sa rada, sa se prefaca, putin doar, in timp ce nu faceau decat sa stea de vorba ca intotdeauna. In sfarsit, cand ne-am mutat aici, i-am spus ca ne-am jucat destul de-a tiganii. Aici avea sa fie casa noastra. S-a instalat de parka n-ar fi asteptat decat momentul si locul potrivit. Ii placea casa asta, murmura Shannon. Si mie la ffel. Nu m-au deranjat niciodata mutarile. Intotdeauna le transforma in niste aventuri. Dar, tin minte, cam la o saptamana dup ace ne instalaseram, stateam in camera mea si-mi spuneam ca de data asta voiam sa raman.           Ii zambi mamei sale. Cred ca toti trei am simtit la fel. Ar fi fost in stare sa mute muntii din loc pentru tine, sa se lupte cu tigrii.           Vocea Amandei tremura, dar si-o stapani. Stii, Shannon, chiar stii cat de mult te-a iubit? Da, ridica Shannon mana mamei sale, apasandu-si-o pe obraz. Stiu cu adevarat. Sa tii minte. Niciodata sa nu uiti. Am sa-ti spun unele lucruri, Shannon, care s-ar putea sa te doara, sa te supere si se te nedumereasca. Imi cer iertare.           Trase aer in piept.           In vis fusese mai mult decat dragostea si durerea. Fusese si insistenta. Amanda stia ca nu-I mai ramasesera nici cele trei saptamani chinuite e care I le promisese medical. Mama, intelg. Dar mai sunt sperante. Intotdeauna sunt sperante. N-are nici o legatura cu asta, ridica Amanda o mana, aratand in  jur spre camera de tratament. E ceva de dinainte, iubito, de foarte demult. De cand am fost cu o prietena sa vizitez Irlanda si am locuit in comitatul Clare. N-am stiut niciodata ca ai fost in Irlanda.           Ideea o frapa pe Shannon ca fiind foarte ciudata. Cu toate calatoriile noastre, m-am intrebat de ce nu ne-am duc dus niciodata acolo, caand tu si tata aveati amandoi radacini irlandeze. Si tot timpul am simtit… legatura asta, atractia asta stranie. Serios? Intreba incet Amanda. E greu de explicat, murmura Shannon, simtindu-se prost, ca nu era genul care sa vorbeasca despre vise. Ii zambi. Intotdeauna mi-am spus ca, daca aveam timp sa-mi iau o lunga vacanta, acolo m-as fid us. Dar, cu avansarea si noile lucrari…           Alunga idea de distractie, cu o ridicare din umeri. Oricum, imi amintesc ca, ori de cate ori despre o calatorie in Irlanda, tu clatinai din capsi spuneai ca avem atatea locuri de vazut. Nu suportam gandul de a ma intoarce, iar tatal tau intelegea.           Amanda stranse buzele, studiind fata fiicei sale. Stai aici cu mine sa ma asculti? Si, o, te rog,, te rog, o sa incerci sa intelegi?           Pe Shannon o trecu un nou si rece frison de frica pe sira spinarii. Ce putea fi mai rau decat moartea? se intreba ea. Si de ce se temea atat de mult sa auda?           Dar ramase pe loc, cu mana mamei sale intr-a ei. Esti tulburata, incepu ea. Stii cat de important e sa-ti pastrezi calmul. Si sa folosesc imagini productive, completa Amanda, cu umbra unui suras. Pot da rezultate. Mintea asupra materiei. Atat de mult din tot ce-am citit… Stiu.           Acum, pana si parerea de zambet disparuse. Cand eram doar cu cativa ani mai mare ca tine acum, am mers cu o buna prietena se numea Kathleen Reilly – in Irlanda. A fost o mare aventura pentru noi.eram doua femei in toata firea, dar amandoua proveneam din familii foarte severe. Atat de severe, incat trecusem de treizeci de ani cand am avut in sfarsit curajul sa fac asa ceva.           Intoarse capul, pentru a putea privi fata lui Shannon in timp ce-I vorbea. Tu n-ai putea intelege. Intotdeauna ai fost asa de sigura pe tine, asa de curajoasa.eu insa, cand aveam varsta ta , nici macr nu incepusem sa ma eliberez de lasitate. N-ai fost niciodata lasa. Si ce lasa am fost…murmura incet Amanda. Da, am fost. Parintii mei erau irlandezi prin traditie, cuviosi cat trei papi la un loc. Cea mai mare dezamagire a lor a fost ca nici unul dintre urmasi nu aveas aceeasi chemare. Dar nu erai decat un copil, o intrerupse Shannon. Unul dintre adevarurile pe care ti le-am ascuns. Ti-am spus ca nu aveam familie, te-am lasat sa crezi ca n-aveam nici o ruda. Dar am avut doi frati si o sora, si, dinainte de a te fi nascut tu, n-am mai schimbat nici o vorba cu ei. Dar de ce… iarta-ma, se stapani Shannon. Continua. Ai fost intotdeauna o buna ascultatoare. De la tatal tau ai invatat.           Tacu un moment, cu gandul la Colin, rugandu-se sa fie bine pentru toti ceeea ce urma sa faca. N-am fost o familie unita, Shannon. Exista…o anume rigiditate in casa noastra, o strictete a regulilor si manierelor. Am intampinat obiectii aprige de a pleca in Irlanda, cu Kate. Dar ne-am dus, surescitate ca doua eleve la  un picnic. Mai intai, la Dublin. Si de-acolo, mai departe, orientandu-ne dupa harti si dupa nas. Ma simteam libera pentru prima oara in viata mea.           Ii era atat de usor sa retraiasca totul, isi dadu seama Amanda. Chiar si dupa atatia ani in care isi reprimase acele amintiri, acum se puteau revarsa, limpezi si pure ca apa. Chicotelile de ras ale lui Kate, tusea micii masini pe care o inchiriasera, cotiturile gresite si cela potrivite pe care le faceau.           Si si prima oara cand vazuse, cu uimire, unduirea colinelor, peretii abrupti ai felezelor de la apus. Senzatia de intoarcere acasala care nu se asteptase niciodata sip e care niciodata n-o mai simtise. Voiam sa vedem tot ce se putea vedea, iar cand am ajuns in apus, am gasit un han fermecator, cu vedere spre raul Shannon. Ne-am instalat acolo, hotarand san e stabilim un fel de sediu, de unde faceam excursii cu masina incoace si-ncolo. Falezele din Mohr, Galway, plaja din Ballybunnin si toate micile locuri fascinante pe care le gasesti langa drum, pe unde te astepti mai putin.           Isi privi fiica, iar acuma avea ochii stralucitori si vii. O, cat as mai vrea sa te duci sit u acolo, sa vezi, sa simti tu insati vraja locului, marea ciocnindu-se de faleze cu bubuit de tunet, verdele campiilor, senzatia aerului cand ploua, atat de curat si dulce sau cand suflavantul cu putere dinspre Atlantic. Si lumina, e ca o perla, abia spuzica cu aur.           Aceea era iubire, isi spuse Shannon, nedumerita, si un dor pe care nu-l banuise niciodata. Dar nu te-ai mai intors niciodata. Nu, ofta Amanda. Nu m-am mai intors. Te-ai intrebat vreodata, draga mea, cum se face ca un om isi poate face planurile cu atata grija, stiind doar ce va fi maine, si poimaine, dupacare se intampla un nimic, cine stie ce fleac neinsemnat, si programul se schimba?nu mai e niciodata exact acelasi.           Nu era atat o intrebare, cat o afirmatie. Shannon se multumi sa astepte, intrebandu-se care era acel mic fleac ce schimbase programul mamei sale.           Durerea incerca sa  se furiseze la loc, vicleana. Amanda inchise un moment ochii, concentrandu-se s-o invinga. Avea s-o tina in frau, isi fagadui ea, pana termina ceea ce incepuse. Intr-o dimineata vara se apropia de sfarsit, venea si trecea ploaia, capricioasa – Kate se simtea rau. S-a hotarat sa ramana la han, sa se odineasca o zi in pat, sa citeasca putin si sa se rasfete. Eu eram nelinistita, aveam senzatia ca trebuia sa merg in anumite locuri. Asa ca am luat masina si am pornit. Fara s-o planuiesc, am ajuns la Loop Head. Am coborat din masina si m-am apropiat de marginea falezei, auzind cum se spargeau valurile. Sulfa vantul, suierand prin iarba. Simteam mirosul oceanului si al ploii. Domnea o anume putere, palpitand prin aer, la fel ca mare ace lovea stancile.           Am vazut un barbat – continua Amanda, vorbind mai rar – stand in locul unde pamantul se prabusea in mare. Privea peste apa, in ploaie – spre vest, catre America. Numai el era acolo, infofolit in haina uda, cu apa picurandu-I de pe sapca lasata pe ochi. S-a intors ca si cum tocmai pe mine m-ar fi asteptat, si a zambit.           Deodata, Shannon simti nevoia de a se ridica in picioare, de a-I spune mamei sale ca era timpul sa se intrerupa, sa se odihneasca, sa faca orice, numai sa nu continue. Pumnii I se inclestasera, fara sa-si dea seama. Un alt pumn, mai mare, mai puternic, o strangea de stomac. Nu era tanar, spuse Amanda incet. Dar era chips. Avea in ochi ceva atat de trist, atat de pierdut. A zambit si mi-a dat buna dimineata, comentand ce zi frumoasa era, in timp ce ploaia ne ciocanea in capete si vantul ne plesnea peste obraji.eu am ras, fiindca inntr-un fel era intr-adevar o zi frumoasa. Si cu toate ca ma abisnuise cu muzica dialectului vest-irlandez, glasul lui era atat de fermecator, incat am stiut ca l-as fi putut asculta incontinuu ore in sir. Asa ca am stat acolo, de vorba, despre calatoriile mele, despre America. Era fermier, mi-a spus. Fermier prost, lucru pentru care ii parea rau, caci avea de intretinut doua fetite mici. Cand insa vorbea despre ele, pe chip nu I se citea nici urma de tristete. Se lumina la fata. Maggie Mae si Brie a lui, asa le numea. Iar despre sotia lui a vorbit foarte putin.           Soarele a iesit din nori – urma Amanda cu un oftat. A iesit incet si fermecator, in timp ce noi statea acolo, oarecum alunecand printer nori in mici siroaie de aur. Ne-am plimbat pe cararile inguste, vorbind, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Si m-am indragostit de el, pe falezele inalte, tunatoare. Ar fi trebuit sa ma sperii.           Arunca o privire spre Shannon, intinzand nesigura o mana. Mi-era intr-adevar rusine, caci era casatorit, cu copii. Dar am crezut ca numai eu o simteam, si cat pacat poate fi in sufletul unei fete batraneorbite de un barbat chips, intr-o dimineata?           Cu usurare, simti degetele fiicei sale inlantuindu-se printer ale ei. Dar n-o simteam numai eu. Ne-am revazut in conditii destul de nevinovate. Intr-o carciuma, din nu pe faleza, si odata ne-a dus, pe mine sip e Kate, la un mic balci de langa Ennis. Nevinovatia n-a putut dura. Nu mai eram copii, nici unul dintre noi, iar ceea ce simteam unul pentru celalalt era atat de intens, atat de important si, trebuie sa ma crezi, atat de just. Kate stia oricine ne privea si-ar fi putut da seama – si mi-a vorbit ca o adevarata prietena. Eu insa, il iubeam si niciodata nu eram mai fericita ca atunci cand se afla langa mine.nici macar o singura promisiune nu mi-a facut. Aveam visuri, dar promisiuni nu existau intre noi. Era legat de sotia lui care nu-l iubea, si de fetitele pe care le adora.           Isi umezi buzele uscate si sorbi inca o inghititura prin pai, cand Shannon ii oferi, fara cu cuvant, paharul. Amanda facu o noua pauza, caci incepea parte acea mai grea. Steam ce facem, Shannon, ba chiar a fost mai mult initiative mea, decat a lui, cand am devenit amanti. Era primul barbat care ma atingea si, cand in sfarsit a facut-o, a fost atat de bland, de afectuos, de iubitor, incat dupa aceea am plans impreuna. Caci steam ca ne gasiseram prea tarziu si nu exista nici o speranta.           Totusi, ne faceam planuri nebunesti. El avea sa gaseasca o cale de a-si parasi sotia, lasand-o cu mijloace de a se intretine, si a-si adduce fetitele la mine in Maerica, unde san e intemeiem o familie. Isi dorea cu dusperare o familie, la fel ca mine. Statem de vorba in camera aceea cu vedere spre rau, inchipuindu-ne ca avea sa dureze o vesnicie. Am avut la dispozitie trei saptamani, si fiecare zi era mai frumoasa decat cea dinainte, si mai sfasietoare. Trebuia sa-l parasesc, pe el si Irlanda. Mi-a spus ca urma sa stea la Loop Head, unde ne intalniseram, sis a priveasca peste mare spre New York, spre mine.           Se numea Thomas Concannon, un fermier care dorea sa devina poet. L-ai…incepu Shannon, cu voce ragusita si nesigura. L-ai mai vazut de-atunci? Nu. I-am scris un timp, si mi-a raspuns.           Strangand buzele, Amanda isi privi fiica in ochi. Curand dupa ce m-am intors la New York, am aflat ca-I purtam copilul in pantec.           Shannon scutura repede din cap, negand instinctive, cu o spaima enorma. Insarcinata?           Inima incepu sa-I bata rapid si indesat. Clatinand din cap iarasi, incerca sa-si retraga mana. Caci stia, fara a mai auzi o vorba,stia. Si refuza sa stie. Nu. Am fost fascinate.           Amanda o stranse mai tare, desi o costa. Din primul moment cand m-am convins, am fost fascinate. Nu crezusem niciodata ca voi avea un copil, ca voi gasi pe cineva care sa ma iubeasca indeajuns pentru a-mi da acest dar. O, cat mai doream acel copil, cat ii mai multumeam lui Dumnezeu pentru el. Singura tristete si durere se datora faptului ca nu puteam impartasi cuTommy frumusetea nascuta din iubirea noastra. Dupa ce i-am scris, mi-a trimis o scrisoare sfasietoare. Voia sa plece de acasa sis a vina la mine. Se temea pentru mine si pentru ceea ce trebuia sa infrunt, singura. Steam ca ar fi fost in stare sa vina si ma tenta. Dar nu era drept,Shannon, la fel cum si dragostea mea cu el nu fusese niciodata nedreapta. Asa ca i-am scris pentru ultima oara, l-am mintit pentru prima oara si i-am spus ca nu ma temeam, nici nu eram singura, si ca plecam. Ai obosit.           Shannon dorea cu disperare sa-I intrerupa cuvintele. Lumea ei se clatina si trebuia sa lupte pentru a o indrepta la loc. Ai vorbit prea mult. E timpul sa-ti iei medicamentele. Te-ar fi iubit, spuse Amanda cu ferocitate. Daca ar fi avut ocazia. In adancul inimii, stiu ca te-a iubit fara sa te fi vazut cu ochii. Opreste-te.           Se ridica in sfarsit, retragandu-se, indepartandu-se. inlauntrul ei se intetea greata si-si simtea pielea atat de rece si subtiata. Nu vreau sa mai aud. N-am nevoie sa mai aud asa ceva. Ba da. Imi pare rau pentru durere pe care ti-o pricinuiesc, dar trebuie sa stii totul. Am plecat intr-adevar, relua Amanda, grabita. Familia mea a  fost socata, infuriindu-se cand le-am spus ca eram insarcinata. Voiau as ma duc, sa te lepad, tacut, discret, ca sa nu inceapa scandalul si rusinea. Mai curand as fi murit, decat sa renunt la tine. Erai a mea si a lui Tommy. S-au rostit in casa aia cuvinte ingrozitoare, amenintari, ultimatumuri. M-au dezmostenit, iar tatal meu, fiind un intelligent om de afaceri, mi-a blocat contul din banca pentru ca sa nu pot scoate banii pe care mi-I lasase bunica mea. Intelegi, pentru el banii n-au fost niciodata un joc. Au fost puterea.           Am plecat de acasa fara regrete, cu banii din portofel si o singura valiza.           Shannon avea senzatia ca se afla sub apa, chinuindu-se sa respire. Dar imaginea razbatu clar, imaginea mamei sale, tanara, insarcinata, aproape fara un sfant, cu o singura valiza in mana. N-a fost nimeni care sa te ajute? Kate m-ar fi ajutat si steam ca suferea pentru mine. Singura mi-o facusem.orice rusine exista, era numai a mea. Am luat un tren spre nord si mi-am gasit o slujba de chelnerita intr-o statiune din Catskills. Si acolo l-am intalnit pe Colin Bodine.           Amanda astepta, in timp ce Shannonse intorcea si pornea spre focul aproape stins.in incapere se lasase linistea, auzindu-se numai sfaraitul jaraticuluisi vantul iute de la ferestre, care-l atata.pe sub tacere, insa, se simtea furtuna, cea care se involbura inlauntrul fiicei pe care o iubea mai mult decat propria-I viata. Suferea deja, stiind ca acea furtuna avea sanse sa le potoleasc pe amandoua. Era in vacanta cu parintii lui. nu i-am dat mare atentie. Nu era decat inca unul dintre bogatii si privilegiatii pe care ii serveam. Ma invrednicea cu cate o gluma din cand in cand, iar eu zambeam, asa cum se cuvenea. Mintea imi statea la munca si la salariu, si la copilul care se dezvolta in mine. Apoi, intr-o dupa-amiaza, a inceput o furtuna cu tunete si traznete, salbatica rau. Multi dintre clienti au preferat sa ramana inauntru, in camere, comandand acolo pranzul. Eu duceam o tava, mergand grabita spre una dintre casute, caci as fi avut necazuri daca mancarea se racea si clientul facea reclamatie. Iar Colin apare val-vartej de dupa colt, ud ca un caine, si ma doboara la pamant.cat de impiedicat era, Dumnezeu sa-l binecuvinteze.           In ochii lui Shannon ardeau lacrimi, in timp ce privea taciunii din semineu. Spunea ca as ate-a cunoscut, rasturnandu-te. Intr-adevar. Iar tie ti-am spus, dupa aceea, adevarurile pe care le-am gasit de cuviinta. M-a trantit in noroi, imprastiind si distrugand toata mancarea de pe tava. A inceput sa-si ceara scuze, incercand sa ma ajute. Eu nu mai puteam vedea decat mancare murdarita. Si ma durea spatele de la caratul tavilor acelora grele, iar picioarele-mi erau prea obosite ca sa-mi mai sustina trupul. Am inceput sa plang. Stateam asezata acolo in noroi si plangeam, plangeam, plangeam. Nici macar cand m-a luat in bate si m-a dus in camera lui, n-am putut sa ma opresc.           A fost atat de dulce, m-a asezat pe unj scaun, cu tot noroiul de pe mine, m-a invelit cu o patura si s-a asejat alaturi, mangaindu-ma pe mana pana mi s-au uscat lacrimile. Mi-era atat de rusine de mine, iar el era atat de bun. Nu m-a lasat sa plec pana nu i-am promisca luat cina impreuna.           Trebuia sa fi fost romantic si delicat, isi spuse Shannon, cu respiratia incercand sa I se intretaie. Dar  nu era asa. Era hidos. Nu stia ca era gravida.           Amanda tresari, atat datorita tonului acuzator, cat si din pricina unui nou junghi de durere. Nu, atunci nu. De-abia de vedea si aveam grija sa-mi ascund sarcina, astfel as fi ramas fara slujba. Pe-atunci vremurile erau altfel, iar o chelnerita gravida, necasatorita, n-ar fi rezistat mult pe terenul de joaca al unui om bogat. L-ai lasat sa se indragosteasca de tine. Vocea lui Shannon era rece, rece ca gheata ce parea sa-I fi cuprins pielea intr-o pojghita. Cand purtai in pantec copilul altui barbat.           “Iar copilul eram eu,”  isi mai spuse, distrusa. Devenisem femeie, spuse cu grija Amanda, cercetand fata fiicei sale si plangand in sinea ei datorita expresiei pe care o vedea. Si nimeni nu ma iubea cu adevarat. Cu Tommy a mers repede, naucitor, ca o lovitura de traznet. Inca mai eram orbita, cand l-am intalnit pe Colin. Inca mai sufeream, inca ma mai invaluia totul. Tot ceeea ce simteam pentru Tommy se intorsese catre copilul pe care-l facuseram impreuna. Ti-as putea spune ca-l gaseam pe Colin doar amabil. Si, la drept vorbind, initial asa l-am si crezut. Dar am inteles destul de curand ca era mai mult de-atat. Si l-ai lasat. Probabil l-as fi putut opri, raspunse Amanda, cu un oftat lung, lung de tot.nu stiu. In fiecare zi a saptamanii urmatoare, camera mea a fost plina de flori si de obiecte dragute si inutile pe care ii placea sa le daruiasca. Gasea modalitati de a fi cu mine. Daca aveam o pauza de zece minute, el se si infiinta. Totusi, am avut nevoie de cateva zile pentru a-mi da seama ca eram curtata. M-am ingrozit. Aparuse un barbat fermecator care nu era decat amabil, si nu stia ca aveam in trup copilul altuia. I-am spus totul, convinsa ca asa avea sa se sfarseasca poveste si regretand, fiindca era primul prieten pe care-l avusem, de cand o lasasem pe kate la New York. El m-a ascultat, in modul acela tipic al lui, fara sa ma intrerupa, fara intrebari, fara condamnari. Cand am terminat , apucandu-ma din nou plansul, m-a luat de mana. “ar fi cazut sa te mariti cu mine, Mandy,” mi-a spus. “Voi avea grija de tine si de  copil.”           Lacrimile se revarsasera, curgand pe obrajii lui Shannon, cand se intoarse. Siroiau sip e obrajii mamei sale, dar nu se lasa invinsa de ele. Lumea ei nu mai era clatinata; era zdrobita. Asa simplu? Cum a putut fi atat de simplu? Ma iubea. Am fost umilia, cand mi-am dat seama ca ma iubea cu adevarat. L-am refuzat bineinteles. Ce altceva as fi putut face? Il credeam necugetat de gallant, sau doar necugetat. El insa a staruit. Chiar sic and m-am infuriate si i-am spus sa ma lase in pace, a insistat.           Un suras inceput sa-I arcuiasca buzele, amintindu-si. Parca as fi fost piatra si el valu care o mangaie, rabdator, necontenit, pana cand ii toceste ultima rezistenta. Mi-a adus lucruri prentru nou-nascuti. Iti poti imagina un barbat facandu-I curte unei femei cu daruri pentru copilul ei inca nenascut? Intr-o zi, a venit in camera mea si mi-a spus sa-mi iau poseta, pentru ca mergeam san e depunem actele. Am facut-o. pur si simplu. Iar peste doua zile, m-am pomenit maritata.           Ridica o privire taioasa, anticipand intrebarea inainte de a fi fost formulate. N-am sa te mint, spunandu-ti ca il iubeam inca de pe atunci. Tineam la el. Ar fi fost imposibil sa nu tin la un asemenea om. Si-I eram recunoscatoare. Parintii lui s-au suparat, lucru destul de firesc, dar Colin a sustinut ca avea sa-I impace. Fiind vorba de el, cred ca ar fi reusit, insa au murit intr-un accident de masina, in drum spre casa. Asa ca n-am ramas decat noi doi, si cu tine. Mi-am fagaduit in sinea mea sa-I fiu o sotie buna, sa-I intemeiez un camin, sa-l accept in pat. Am jurat sa nu ma gandesc niciodata la Tommy, dar asa ceva era imposibil. Mi-au trebuit ani de zile ca sa inteleg ca nu era nici un pacat, nimic rusinos, in a-mi aminti de primul barbat pe care-l iubisem, nu era nici o infidelitate fata de sotul meu. Nu tatal meu, spuse Shannon, cu buze de gheata. Era sotul tau, dar nu era tatal meu. O, ba era.           Pentru prima oara, in vocea Amandei se simti o unda de iritare. Sa nu spui niciodata altceva. Tocmai mi-ai spus tu altceva, replica Shannon, cu amaraciune taioasa. Nu-I asa? Te-a iubit inca de cand erai in pantecul meu, ne-a primit pe amandoua ca fiind ale lui, fara ezitare sau falsa mandrie.           Amanda vorbea pe cat de repede ii ingaduiau durerile. Iti spun clar ca mi-ar fi fost rusine, sa ma agat de un barbat pe care nu l-as fi putut avea niciodata, cand aveam alaturi un altul, pe cat de minunat er cu putinta. In ziua cand te-ai nascut tu, si l-am vazut tinandu-te in mainile alea ale lui mai si stangace, cu acea expresie de mirare si mandrie in chip, cu ochii plini de dragoste, in timp ce te legana la pieptul lui de parka ai fi fost facuta din sticla, m-am indragostit de el. L-am iubit cat de mult a iubit vreodata o femeie un barbat de-atunci si pana-n ziua de azi. Si a fost tatal tal, la fel cum ar fi vrut sa fie Tommy, dar nu putea. Daca vreunul dintre noi a regretat ceva, a fost faptul ca n-am mai putut avea si alti copii, ca sa inmultim fericirea pe care ne-o daruiai tu. Si vrei sa accept toate astea?           Agatarea de furie era mai putin chinuitoare decat aceea de durere. Shannon o privea lung. Femeia din patdevenise o straina, intocmai la fel cum si ea era de-acum o straina fata de ea insasi. Sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat? Vreau sa-ti acorzi tipm pentru a accepta si a intelege. Si vreau sa crezi ca te-am iubit, cu totii.           Lumea ei ii zacea sfaramata la picioare, toate credintele pe care la nutrise vreodata fiind facute cioburi. Sa accept? Ca te-ai culcat cu un barbat insurat si ai ramas gravida, dupa care te-ai maritat cu primul care te-a cerut de nevasta, ca sa te salvezi? Sa accept minciunile pe care mi le-ai spus toata viata, sa accept inselatoria? Ai tot dreptul sa fii furioasa.           Amanda isi inghiti durerea, fizica, sufleteasca. Furioasa? Iti inchipui ca ceea ce  simt e atat de palid ca o biata furie? Dumnezeule, cum ai putut face una ca asta?           Se rasuci pe calcaie, cu groaza si inversunarea gonind-o din urma. Cum mi-ai putut ascunde totul atatia ani, lasandu-ma sac red ca eram cineva care nu eram? Cea care esti nu s-a schimbat, spuse deznadajduita Amanda. Colin si cu mine am facut ceea ce am considerat ca era ideal pentru tine. N-am fost niciodata siguri cand si cum sa-ti spunem. Am… Ati discutat?           Inecat in propriile-I emotii clocotitoare, Shannon se intoarse spe femeia firava din pat. Simtea o pornire oribila, socanta, de a insfaca trupu acela imputinat si a-l zgaltai. “Azi e ziua cand ii spunem lui Shannon ca ea a fost o mica greseala comisa pe coasta de vest a Irlandei? Sau poate maine?” Nu o greseala, niciodata o greseala. Un miracol. La dracu’ Shannon…           Se intrerupse, icnind, cand durerea o sageta prin trup, taindu-I respiratia, sfasiind-o asemeni unor gheare. Vederea I se incetosa. Simti o mana ridicandu-I capul, o pipula strecurata intre buze si auzi vocea fiicei sale, devenita linistitoare: Bea putina apa. Inca putina. Asa. Acuma, lasa-te pe spate si inchide ochii. Shannon.           Cand intinse mana, o gasi pe cealalta ca s-o prinda. Sunt aici, chiar aici. Durerea va trece intr-un minut. Va trece si ai sadormi.           Se risipea deja, iar in locul ei se rostogolea oboseala, ca o ceata. “Nu e destul timp,” fu singurul lucru la care se putu gandi Amanda. “De ce n-am niciodata destul timp?” Sa nu ma urasti, murmura ea, in timp ce se cufunda sub ceata. Te rog, sa nu ma urasti.           Shannon ramase pe marginea patului, apasata de propria-I suferinta, mult timp dup ace mama ei adormi.           Nu se mai trezi.