Nora Roberts carti

Diamantele vin din cer de Nora Roberts Capitolul 1 Categoric și fără discuție, își pierduse mințile. Fiind psiholog, era și cazul s-o știe. Se vedeau toate semnele, îi dădeau târcoale, vibrând, de luni de zile. Iritarea, nervozitatea, tendința spre visare cu ochii deschiși și uitarea. Îi lipsea motivația, energia, scopul. Părinții ei comentaseră în stilul lor blajin. Colegii începuseră să-i arunce priviri furișe, cu milă discretă sau dezgust neliniștit. Ajunsese să-și deteste munca, să antipatizeze studenții, să le găsească zeci de cusururi prietenilor și rudelor, asociaților și superiorilor. În fiecare dimineață, sarcina simplă de a se da jos din pat ca să se îmbrace pentru cursurile de peste zi dobândise proporțiile escaladării unui munte. Mai rău, ale unui munte care n-o interesa nici cât să-l vadă de la distanță, necum să se și cațăre pe el. Apoi, mai era și comportamentul repezit, impulsiv. A, da, asta era picătura care umplea paharul. Jude Frances Murray cea stabilă cât încape, una dintre cele mai solide ramuri din arborele genealogic al familiei Murray din Chicago, fiica devotată și chibzuită a doctorilor Linda și John K. Murray, își dăduse demisia. Nu ceruse voie de la universitate, nu solicitase un concediu, ci plecase, în plin semestru. De ce? Nu avea nici cea mai vagă idee. Fusese un șoc la fel de mare pentru ea, ca și pentru decan, pentru colegi, pentru părinții ei. Oare la fel ar fi reacționat și în urmă cu doi ani, când i se destrămase căsnicia? În nici un caz. Și-ar fi văzut pur și simplu de ale ei - cursurile, studiile, întâlnirile - fără nici o problemă, chiar în timp ce se perinda pe la avocați și completa îngrijit hârtiile care simbolizau sfârșitul unei vieți în doi. Nu că ar fi fost o alăturare prea fericită, nici cine știe ce hărțuială pentru avocați ca să-i pună capăt legal. O căsnicie care durase opt luni fără ceva nu genera prea multe complicații. Nici pasiune. Pasiunea, probabil că asta îi lipsea. De-ar fi avut un dram, măcar, în suflet, William n-ar fi părăsit apartamentul pentru o altă femeie încă aproape înainte ca florile din buchetul nupțial să se fi ofilit. Dar nu avea nici un rost să se amărască după atâta timp. Era ceea ce era. Sau, mai bine-zis, fusese ceea ce era. Numai Dumnezeu o fi știut ce era acum. Poate că și asta conta. Ajunsese pe o margine, privise în jos spre marea întinsă și neagră a monotoniei, a plictiselii, a neschimbării care era Jude Murray. Rotise din brațe, se retrăsese de pe margine - și o luase la fugă urlând. Un lucru atât de nefiresc pentru ea. Simplul gând îi provoca asemenea palpitații, încât se întreba dacă nu cumva o păștea un infarct, ca să le pună capac la toate.   PROFESOARĂ AMERICANĂ DE COLEGIU GĂSITĂ MOARTĂ ÎNTR-UN VOLVO ÎNCHIRIAT   Ciudat anunț funerar ar mai fi fost și ăsta. Poate ar fi apărut în Irish Times, pe care îi plăcea atât de mult bunicii ei să-l citească. Părinții ei ar fi fost șocați, desigur. Era un stil de a muri atât de public, indiscret, necuviincios. Complet nepotrivit. Evident, li s-ar fi frânt inimile, dar în primul rând ar fi fost nedumeriți. Ce Dumnezeu îi venise fetei ăleia, să se ducă în Irlanda când avea o carieră prosperă și un condomeniu fermecător pe malul lacului? Ar fi dat vina pe influența bunicii. Și, desigur, ar fi avut dreptate, cum avuseseră încă din momentul când fusese concepută, printr-o împerechere de foarte bun gust, la un an precis după ce se căsătoriseră. Deși nu-i făcea plăcere să-și imagineze, Jude era sigură că părinții ei făceau întotdeauna amor foarte precis și cu bun-gust. Cam ca baletele tradiționale și coregrafiate impecabil care le plăceau atât de mult. Și-acum, ce-o apucase, să stea într-un Volvo închiriat, cu tâmpitul ăla de volan pe tâmpita de parte cealaltă a mașinii, gândindu-se cum făceau sex părinții ei? Nu putu decât să-și apese ochii cu degetele până când imaginea se șterse. Exact așa pățești când te-apucă nebunia. Trase adânc aer în piept, o dată și încă o dată. Oxigen pentru limpezirea și calmarea creierului. După cum se părea, avea în față două căi. Putea să-și scoată balizele din mașină, să intre în aeroportul din Dublin, să-i înapoieze cheile agentului de închirieri cu părul roșu ca morcovul și zâmbetul lat de-o milă și să-și ia un bilet înapoi spre casă. Evident, nu mai avea slujbă, dar putea trăi foarte comod câteva luni din portofoliul de acțiuni, săru’ mâna mult. Nu mai avea nici condomeniu, întrucât îl închiriase acelui cuplu simpatic pentru șase luni, dar dacă se întorcea totuși, putea locui la bunica o vreme. Iar bunica ar fi privit-o cu ochii ei frumoși, albaștri spălăciți, plini de dezamăgire. Jude, draga mea, mereu te oprești la un pas de dorința inimii. De ce nu poți face niciodată și acel ultim pas? — Nu știu. Nu știu. Nefericită, Jude își acoperi fața cu mâinile, începând să se legene. — Tu ai fost cu ideea să vin aici, nu eu. Ce-am să fac la Faerie Hill Cottage, șase luni de-acum încolo? Nici măcar nu știu să conduc mașina asta nenorocită. Mai avea puțin până s-o bușească un plâns în hohote. Îl simțea arzându-i gâtul, răsunându-i în urechi, înainte ca prima lacrimă să cadă, își lăsă capul să cadă pe spate, cu ochii strâns închiși, blestemându-se. Crizele de plâns, accesele de nervi, sarcasmele și toate celelalte violențe de comportament nu erau decât diverse feluri de a se da în spectacol. Fusese educată să înțeleagă, să recunoască acest lucru. Și n-avea să i se lase pradă. — Înainte, spre faza următoare, Jude, idioată nenorocită. Vorbești singură, plângi în Volvo-uri, ești prea nehotărâtă, prea paralizată ca să sucești cheia în contact și să te tot duci. Își mai trase o dată respirația, și-și îndreptă umerii. — A doua variantă, murmură ea. Du la bun sfârșit ce ai început. Întoarse cheia și, cu o mică rugăciune de a nu ucide sau schilodi pe cineva - inclusiv pe ea însăși - scoase mașina din parcare.   Cânta, mai mult pentru sine, ca să nu zbiere de fiecare dată când ajungea la câte unul dintre cercurile de pe șosea pe care irlandezi le numeau veseli sensuri giratorii. I se scurtcircuita creierul, uita care era stânga și care dreapta, își imagina cum intra cu Volvo-ul în câte un grup de trecători nevinovați, așa că fredona toate melodiile care-i treceau prin mintea îngrozită. Pe drumul spre sud, de la Dublin în Comitatul Waterford, începu să urle melodii din filme, să ragă cântece de pahar irlandeze și, când scăpă ca prin urechile acului la ieșirea din orașul Carlow, chirăi corul din Brown Sugar destul de tare ca să-l facă pe Mick Jagger să se strâmbe. După asta, se mai calmă cât de cât. Poate că zeii călătorilor fuseseră destul de șocați de zgomot ca să facă un pas înapoi și să nu-i mai tot împingă în cale alte mașini. Poate datorită influenței omniprezentelor troițe ale Fecioarei Maria care populau marginea drumului. În orice caz, șofatul deveni mai lin, Jude începând aproape să se simtă bine. Valuri-valuri de coline verzi scânteia în lumina soarelui, strălucitoare ca partea interioară a unor scoici, întinzându-se cât vedeai cu ochii spre umbra munților îndepărtați. Conturul lor masiv se profila pe un cer așternut cu nori fumurii și o lumină perlată ce-și avea locul mai degrabă în tablouri decât în realitate. Niște picturi, își spuse Jude, în timp ce gândurile îi hoinăreau în voie, zugrăvite atât de minunat, încât, dacă le priveai destul de mult timp, simțeai că alunecai în ele, contopindu-te cu culorile, formele și scena pe care câte un maestru o crease din strălucirea propriul său geniu. Asta vedea, când îndrăznea să-și ia ochii de la drum. Strălucire și o frumusețe teribile, orbitoare, care îi sfâșia inima în același timp în care i-o și alina. Verzi, imposibil de verzi, câmpiile erau întrerupte de garduri șubrede sau de șiruri de copaci piperniciți. Vaci pătate și oi lățoase pășteau alene, iar siluete mărunte le străbăteau cu tractoarele. Ici și colo, erau presărate cu case albe și crem, unde rufele fâlfâiau pe sârme și florile puneau pete de culoare discordante în grădini. Apoi, ca prin miracol, apăreau zidurile vechi ale unei abații ruinate, înălțându-se mândră și spartă pe fundalul orbitor al câmpiei și al cerului, ca și cum ar fi așteptat să-i vină din nou vremea. „Ce-ai simți,” se întrebă Jude, „dacă ai traversa câmpia și ai urca pe treptele netede și alunecoase rămase în picioare printre pietrele acelea dărâmate? Ai simți - ai putea să simți - secolele de picioare care au călcat pe aceleași trepte? Ai putea, așa cum susținea bunica ei, să auzi - numai de-ai asculta - muzica și vocile, zarva bătăliilor, plânsetele femeilor, râsetele copiilor de mult morți și uitați?” Nu credea în asemenea lucruri, desigur. Dar, în lumina aceea, în aurul acela, păreau aproape posibile. De la grandoarea ruinelor la farmecul simplității, pământul se întindea darnic. Acoperișuri de fân, cruci de piatră, castele, apoi sate cu ulițe înguste și pancarte scrise în limba gaelică. La un moment dat văzu un bătrân plimbându-și câinele pe marginea drumului, unde iarba creștea înaltă și un mic indicator avertiza asupra căderilor de pietre. Omul și câinele purtau pălărioare maro, pe care Jude le găsi absolut fermecătoare. Mult timp păstră imaginea în minte, invidiindu-i pentru libertatea și simplitatea vieții lor. Se plimbau în fiecare zi, probabil, fie ploaie, fie soare, apoi mergeau acasă să-și bea ceaiul într-o căsuță frumoasă, cu acoperiș de fân și grădină îngrijită. Câinele avea un coteț al lui, dar de cele mai multe ori stătea încovrigat la picioarele stăpânului său, lângă foc. Și ea ar fi vrut să se plimbe pe câmpiile acelea cu un câine credincios. Doar să umble și nimic altceva, până îi venea să se așeze. Apoi, să stea așezată până-i venea să se ridice din nou. Ideea o fascină. Să facă numai ce voia, când voia, în felul ei și în ritmul ei propriu. Îi era atât de străină, acea libertate simplă, cotidiană. Marea ei teamă era aceea de a o găsi în sfârșit, de a-i atinge cu vârfurile degetelor marginea argintată, pentru ca apoi s-o piardă. În timp ce drumul șerpuia ca o panglică în lungul coastelor din Waterford, Jude zărea crâmpeie din mare, ca o mătase albastră la orizont, cenușie și verde turbulentă când se revărsa peste curba nisipoasă, largă, a câte unei plaje. Tensiunea din umeri începea să i se risipească. Mâinile i se relaxară puțin pe volan. Aceea era Irlanda despre care îi vorbise bunica ei, culoarea, dramatismul și pacea ei, și, bănuia Jude, motivul pentru care venise în sfârșit să vadă unde-i fuseseră înfipte rădăcinile, înainte de a și le fi smuls pentru a le răsădi dincolo de Atlantic. Acum se bucura că nu-și pierduse curajul la poartă, fugind înapoi la Chicago. Reușise sau nu reușise să parcurgă cea mai mare parte din drumul lung de trei ore și jumătate, fără nici o problemă? Nu punea la socoteală mica zăpăceală de la giratoriul din Waterford City, căruia îi dăduse ocol de trei ori, pentru ca în cele din urmă să fie cât pe ce să se ciocnească de un autocar plin cu turiști la fel de speriați. În fond, toată lumea scăpase nevătămată. Iar acum, aproape ajunsese. I-o confirmau indicatoarele satului Ardmore. Știa, după harta pe care i-o desenase cu grijă bunica ei, că Ardmore era satul cel mai apropiat de casă. Acolo avea să se ducă după provizii și alte cumpărături. Evident, bunica ei îi dăduse și o impresionantă listă de nume, oameni pe care ar fi trebuit să-i caute, rude îndepărtate cărora să li se prezinte. Acest lucru putea să mai aștepte. „Imaginează-ți,” își spunea, „să nu trebuiască să vorbești cu nimeni, zile-n șir! Nici să ți se pună întrebări, pretinzându-ți-se să cunoști toate răspunsurile. Și nici să conversezi nimicuri la ceremoniile facultății. Nici un program obligatoriu de respectat.” După un moment de plăcere vecină cu extazul, inima îi tresări, în panică. Ce Dumnezeu avea să facă, timp de șase luni? Nu era nevoie să stea șase luni încheiate, își reaminti Jude, în timp ce trupul i se încorda din nou. Nici o lege nu i-o dicta. N-avea s-o aresteze nimeni la vamă, dacă se întorcea după șase săptămâni. Sau șase zile. Sau, la o adică, șase ore. Și, ca psiholog, ar fi trebuit să știe că problema cea mai mare era aceea de a se strădui să se ridice la înălțimea așteptărilor. Inclusiv ale ei proprii. Deși acceptă faptul că se descurca mult mai bine în teorie decât în practică, avea să schimbe acest lucru chiar acum, pentru tot timpul cât urma să stea în Irlanda. Din nou calmă, deschise radioul. Torentul de cuvinte în gaelică șiroind din difuzor o făcu să caște ochii, apăsând pe butoane pentru a găsi un post în engleză și cotind spre Ardmore, nu pe drumul care urca Tower Hill, spre casa ei. Imediat ce-și observă greșeala, norii de pe cer se sparseră, ca și cum o mână gigantică le-ar fi împlântat un cuțit drept în burtă. Ploaia începu să ropotească pe capota mașinii, revărsându-se peste parbriz, în timp ce Jude încerca să găsească butonul care acționa ștergătoarele. Trase pe margine și așteptă până când ștergătoarele de parbriz începură să se balanseze vesel prin ploaie. Satul stătea pe nodul sudic al comitatului, sărutând Marea Celtică și Golful Ardmore. Auzea freamătul valurilor pe mal, în timp ce furtuna făcea prăpăd în jurul ei, puternică și pătimașă. Vântul zgâlțâia ferestrele, șuierând amenințător prin fisurile pe unde reușea să se strecoare. Își imaginase cum s-ar fi plimbat agale, familiarizându-se treptat cu satul, cu casele frumoase, cârciumile pline de fum și clienți, plaja despre care îi vorbise bunica ei, falezele dramatice și câmpiile verzi. Dar aceea fusese o după-amiază fermecătoare, însorită, cu săteni plimbându-și bebelușii roșii în obraji cu cărucioarele și bărbați cu ochi alunecoși ridicându-și pălăriile în fața ei. Nu-și imaginase o furtună de primăvară bruscă și violentă, aducând cu sine rafale de vânt și străzi pustii. Poate că nici nu mai locuiește nimeni aci, își spuse. Poate era un soi de Brigadoon și nimerise în el accidental, într-un secol greșit. O altă problemă, își zise Jude, era propria sa imaginație, pe care trebuia să și-o înfrâneze cu o regularitate dezgustătoare. Sigur că acolo locuiau oameni, numai că aveau atâta minte încât să stea naibii la adăpost de ploaie. Casele erau frumoase, aliniate ca niște cucoane cu flori la picioare. Flori, observă ea, care tocmai încasau o mamă de bătaie. Nu avea nici un motiv de a nu aștepta acea frumoasă după-amiază însorită ca să se întoarcă în sat. Acum era obosită, o cam durea capul și nu voia decât să intre într-un interior cald și plăcut. Porni de la bordură, încet, prin ploaie, împietrită la gândul că avea să treacă iarăși o intersecție. Nu-și dădu seama că șofa pe contrasens decât când scăpă ca prin urechile acului de o coliziune frontală. Sau, mai bine zis, când mașina care venea o evită în ultima clipă, țipând din claxon. Dar găsi bifurcația, ceea ce-i reaminti că i-ar fi fost imposibil să n-o observe, dată fiind lancea de piatră a marelui turn rotund de pe culmea colinei. Se înălța prin ploaie, străjuind catedrala veche și fără acoperiș Saint Declan și toate mormintele marcate cu pietre aplecate și înclinate care-ncotro. Un moment, i se păru că vedea un om, îmbrăcat în ceva argintiu, cu luciu mat și ud, sub ploaie. Și, încordându-și vederea, aproape că ieși de pe așa-zisul drum. De data asta, nervii n-o mai făcură să cânte. Inima îi bubuia prea tare pentru a-i permite așa ceva. Mâinile-i tremurau, în timp ce înainta încet, încercând să vadă unde era omul, ce făcea. Dar nu văzu decât marele turn, ruinele și mormintele. Evident, acolo nu fusese nimeni, își spuse ea. Nimeni n-ar fi stat în mijlocul unui cimitir, în plină furtună. Ochii îi obosiseră și-i jucau farse. Nu avea nevoie decât să ajungă într-un loc cald și uscat, unde să-și tragă respirația. Când drumul, îngustându-se mereu, deveni doar o cărare noroioasă mărginită de ambele părți cu garduri vii, înalte cât un stat de om, Jude socoti că se rătăcise de-a binelea. Mașina se hurducă și sărea peste hârtoape, în timp ce ea se chinuia să găsească un loc unde să poată întoarce și porni înapoi. În sat exista adăpost și, cu siguranță, cuiva avea să i se facă milă de o biată americancă fără minte care nu era în stare să găsească drumul. Văzu un mic zid de piatră acoperit cu un fel de rugi spinoși, care în oricare altă situație ar fi arătat pitoresc, apoi văzu un drumeag desfundat ce reieși a fi ideea de alee a cuiva, însă trecuse de el când își dădu seama ce era și se temu să încerce o înapoiere în marșarier prin noroi. Drumul urca, iar făgașele deveneau aproape șanțuri. Cu nervii întinși la limită și dinții clănțănindu-i sonor, Jude manevră peste un nou hop, după care se gândi serios să se oprească pe loc, așteptând să vină cineva și s-o tracteze tocmai până la Dublin. Când văzu încă o spărtură în gardul viu, gemu de ușurare. Coti, lăsând amintire un strat de vopsea, apoi își rezemă fruntea de volan. Se rătăcise, era obosită, și flămânda și o tăia un pipi cu disperare. Acum trebuia să coboare din mașină, în ploaia torențială, și să bată la ușa unui străin. Dacă i se spunea că până la casă mai erau doar trei minute, tot ar fi trebuit să cerșească permisiunea de a se repezi până la toaletă. Mă rog, irlandezii erau renumiți pentru ospitalitatea lor, așa că se îndoia că ar fi fost refuzată, ca să se ușureze în tufe. Totuși, nu voia să apară cu ochii hăituiți înnebunită. Înclină oglinda retrovizoare și văzu că ochii ei, îndeobște de un verde calm și liniștit, erau într-adevăr cam deznădăjduiți. Umezeala îi încrețise părul, așa că părea să aibă pe cap un tufiș zburlit, în culoarea scoarței de copac. Pielea-i era palidă ca moartea, combinând efectele neliniștii și ale oboselii, și nu mai avea energie ca să-și scoată trusa de farduri pentru a încerca o oarecare retușare. Încercă să afișeze un zâmbet prietenos, care să-i convingă gropițele să apară în obraji. Gura-i era puțin cam prea lată, își spuse, la fel cum și ochii se holbaseră o idee cam prea mult, iar tentativa se soldă mai mult cu o grimasă decât cu un surâs. Dar de mai mult nu era în stare. Își înhăță poșeta și deschise portiera mașinii, gata să înfrunte ploaia. În acel moment, zări o mișcare într-o fereastră de la etaj. Doar o perdea, atrăgându-i privirea în sus Femeia din fereastră era îmbrăcată în alb și avea un păr blond, blond aproape alb, care i se revărsa în valuri bogate peste umeri și sâni. Prin pânzele cenușii ale ploii, ochii li se întâlniră un moment, nu mai mult de-o clipă, iar Jude avu impresia unei mari frumuseți și a unei enorme tristeți. Apoi femeia dispăru, rămânând numai ploaia. Jude se înfioră. Aversa vântoasă o pătrundea până în măduva oaselor, așa că își sacrifică demnitatea luând-o la fugă spre portița albă care dădea într-o curticică înveselită cu râuri de flori ce curgeau prin ambele laturi ale unei alei înguste, de pietriș alb. Nu exista verandă, numai un prag, dar etajul casei ieșea în afară deasupra lui, oferindu-i mult doritul acoperământ. Ridică un inel de alamă în formă de nod celtic și bătu cu el în ușa de lemn negeluit care părea groasă ca o cărămidă și avea o arcadă fermecătoare. În timp ce dârdâia, încercând să nu se gândească la vezică, scrută atâta cât putea din adăpostul ei. Părea o casă de păpuși. În întregime albă, cu un brâu verde ca pădurea și ferestrele cu multe ochiuri, mărginite de obloane ce păreau să îmbine plăcutul cu utilul. Acoperișul, din paie, era un adevărat miracol. Un semnal de vânt format din trei coloane de clopote cânta melodios. Bătu din nou, mai tare de astădată. „La naiba, știu că ești în casă” - și, lăsând deoparte orice bune maniere, ieși în ploaie pentru a încerca să privească prin fereastra de lângă ușă. Imediat, sări înapoi, vinovată, la auzul unui claxon prietenos. O camionetă roșie și cam ruginită, al cărei motor torcea ca un motan mulțumit, opri în spatele mașinii ei. Jude își dădu la o parte din față părul ud, pregătindu-se să se explice, când șoferul sări afară. La început, îl luă drept un bărbat scund și zvelt, cu cizme zgâriate, pline de noroi, geacă murdară și pantaloni de lucru roși, dar fața care-i zâmbi de sub șapca maronie era vizibil feminină. Și aproape superbă. Avea ochii verzi ca dealurile ude din jurul lor, și pielea luminoasă. Jude văzu șuvițele de păr roșcat rostogolindu-se de sub șapcă, în timp ce femeia se apropia grăbită, reușind să se miște grațios în pofida cizmelor greoaie. — Deci, dumneavoastră sunteți domnișoara Murray. Ați ales perfect momentul, nu-i așa? — Serios? — Păi, ați am cam întârziat, de vreme ce nepotul doamnei Duffy, Tommy, iarăși și-a aruncat jumate din cuburi în veceu și-a tras apa după ele. A ieșit o mizerie înfiorătoare. — Hmmm, fu singurul răspuns la care se putu gândi Jude, în timp ce se întreba de ce stătea de vorbă cu o străină, în ploaie, despre toalete înfundate. — N-ați găsit cheia? — Cheia? — De la ușa din față. Mă rog, eu o am pe a mea, așa că vă deschid să scăpați din udătura asta. Părea o idee minunată. — Mulțumesc... începu Jude, în timp ce o urmă înapoi spre ușă. Dar dumneavoastră cine sunteți? — O, scuzați-mă. Eu sunt Brenna O’Toole, îi întinse tânăra o mână, scuturându-i-o energic pe a lui Jude. V-a spus bunica dumneavoastră, nu-i așa, că vă aștept cu casa pregătită? — Buni... cu casa? se înghesui Jude sub copertină. Casa mea? Asta-i casa mea? — Da, ea e, dacă sunteți Jude Murray din Chicago, zâmbi cu bunătate Brenna, deși își arcuise sprânceana stângă. Trebuie că sunteți destul de obosită, pun prinsoare, după călătorie. — Într-adevăr, își frecă Jude fața cu mâinile, în timp ce Brenna descuia ușa. Și eu care credeam că mă pierdusem. — Se pare că v-ați regăsit totuși. Ceade mile failte, adăugă ea, făcând un pas înapoi, pentru ca Jude să poată intra prima. De-o mie de ori bun-venit, traduse ea în gând. Măcar atâta gaelică știa. Și, când intră la căldură, avu într-adevăr senzația de o mie. Antreul, doar cu puțin mai spațios decât treapta de afară, era flancat într-o parte de o scară cu treptele lustruite de timp și pași. O arcadă, în dreapta, dădea în micul living room, frumos ca un tablou, cu pereții de culoarea biscuiților proaspăt copți, brâul auriu ca mierea și perdelele de dantelă îngălbenite cald de vremuri, astfel încât tot ce se afla în cameră părea scăldat de razele soarelui. Mobila era roasă și decolorată, dar veselă, cu pernele sale moi, în dungi albe și albastre. Mesele erau pline de comori - bibelouri din cristal, figurine încrustate, sticluțe miniaturale. Peste podelele late erau răspândite covoare multicolore, iar șemineul de piatră era pregătit deja, cu bucăți de turbă, după câte i se părea lui Jude. Mirosea a pământ și a încă ceva, cu un vag iz floral. — Fermecătoare, nu-i așa, își împinse iarăși Jude părul din față, învârtindu-se în loc. Ca o casă de jucărie. — Bătrânei Maude îi plăceau lucrușoarele drăguțe. Ceva din tonul lui Brenna o făcu pe Jude să se oprească din piruetă, pentru a-i privi fața. — Îmi pare rău, n-am cunoscut-o. Ai ținut mult la ea. — Sigur, toată lumea o iubea pe bătrâna Maude. Era o mare doamnă. S-ar bucura că ești aici, să ai grijă de casă. Nu i-ar plăcea să stea goală și pustie. Deci, să-ți arăt locurile? Ca să te orientezi. — Ți-aș fi recunoscătoare, dar mai întâi am urgentă nevoie la baie. Brenna râse scurt. — Lung e drumul de la Dublin. Lângă bucătărie e o cămăruță de toaletă. Tata și cu mine am transformat-o dintr-o debara, acum trei ani. Drept într-acolo e. Jude nu mai pierdu vremea cu explorările. „Cămăruță” era cuvântul ideal pentru jumătatea de baie. Dacă îndoia brațele și le ridica, s-ar fi lovit cu coatele de pereți. Dar aceștia erau zugrăviți într-un plăcut roz-pal, porțelanul alb lucea de curățenie și pe bară erau atârnate în ordine prosoape brodate. O privire în oglinda ovală de deasupra lavaboului îi confirmă că, într-adevăr, arăta atât de rău pe cât se temea. Și cu toate că avea o statură și o constituție medie, pe lângă Brenna cea subțire ca o zână, ea părea o ditamai amazoana. Nemulțumită de comparația care-i trecuse prin minte, își suflă de pe frunte bretonul încrețit și ieși din nou. — A, eu le-am și adus pe astea. Eficienta Brenna îi descărcase deja bagajele și le cărase în antreu. — Cred că, după atâta drum, cazi de pe picioare. Îți duc lucrurile sus. Cred că vei vrea să stai în camera bătrânei Maude, e foarte plăcută, apoi punem ibricul pe foc ca să bei un ceai, și-ți fac focul. E o umezeală îngrozitoare afară. În timp ce vorbea, urcă scara cu cele două enorme valize ale lui Jude, ca și cum ar fi fost goale. Dorindu-și să fi petrecut mai mult timp în sala de gimnastică, Jude o urmă cu geanta, laptop-ul și cu printerul portabil. Brenna îi arătă două dormitoare - avusese dreptate, cel al bătrânei Maude, cu vederea sa spre grădina din față, era mai plăcut. Dar Jude nu-și putu forma decât o impresie cețoasă, căci aruncă o singură privire spre pat și decalajul orar îi căzu pe umeri ca o povară de plumb. Nu ascultase decât parțial vocea veselă și melodioasă care-i explica despre așternuturi, încălzire, capriciile micului șemineu din dormitor, în timp ce Brenna aprindea turbă. O urmări ca și cum ar fi umblat prin apă, până la parter, să pună ceaiul pe aragaz și să-i arate cum funcționa bucătăria. Auzi ceva în legătură cu cămara proaspăt aprovizionată și recomandarea de a-și face cumpărăturile de la Duffy’s, din sat, când avea nevoie de provizii. Mai erau și altele - stive de turbă lângă ușa din spate, așa cum prefera să folosească bătrâna Maude, dar și lemne, în caz că ea însăși le prefera pe acestea, cum fusese cuplat din nou telefonul și cum să aprindă focul în cuptorul din bucătărie. — Ei, ia aici, că adormi pe picioare, îi puse cu compasiune Brenna în mâini o cană albastră cu pereți groși. Ia-l sus cu dumneata și întinde-te. Eu îți aprind focul aici, jos. — Iartă-mă. Nu prea pot să mă concentrez. — Vei putea mai bine, după ce tragi un pui de somn. Numărul meu e aici, lângă telefon, dacă ai nevoie de ceva. Familia mea stă doar la un kilometru de-aici, mama, tata și patru surori, așa că dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să suni sau să treci pe la ai lui O’Toole. — Da, am să... patru surori! Brenna râse din nou, în timp ce o conducea pe hol. — Păi, tata tot spera să aibă un băiat, da’ așa a ieșit. E înconjurat de femei, până și cățeaua... Hai, sus cu matale. — Îți mulțumesc atât de mult. Zău, de obicei nu sunt așa de... vagă. — Mă rog, nu în fiecare zi zbori peste ocean, nu? Mai vrei ceva, înainte să plec? — Nu, aș... Se rezemă de balustradă, clipind din ochi. — Of, am uitat. Era o femeie în casă. Unde s-a dus? — O femeie, zici? Unde? — La fereastră. Jude se clătină, cât pe ce să verse ceaiul, apoi scutură din cap să și-l limpezească. — Când am ajuns aici, în fereastra de la etaj era o femeie, se uita afară. — Ei, nu mai spune? — Da. O femeie blondă, tânără, foarte frumoasă. — A, aia trebuie să fie Lady Gwen. Brenna se întoarse, intră în living și aprinse grămada de turbă. — Nu i se arată oricui. — Unde-a plecat? — A, e tot aici, cred. Încredințată că turba luase foc, Brenna se ridică, scuturându-și genunchii pantalonilor. — De trei sute de ani e aici, mai mult, sau mai puțin. E fantoma dumitale, domnișoară Murray. — Ce zici că e?!? — Fantoma matale. Da’ nu-ți face griji cu ea. N-o să-ți facă nici un rău. A avut o poveste tristă, pentru altă dată, când nu vei fi așa de obosită. Îi era greu să se concentreze. Creierul voia să i se închidă, trupul să-i iasă din funcțiune, dar i se părea foarte necesar să lămurească acest punct. — Vrei să spui, casa e bântuită? — Sigur că e bântuită. Bunica dumitale nu ți-a spus? — Nu cred că a pomenit de asta. Deci, crezi în stafii. Brenna înălță din nou sprâncenele: — Păi, ai văzut-o sau n-ai văzut-o? Poftim, confirmă ea, când Jude nu făcu altceva decât să se încrunte. Trage un pui de somn și, dacă mai târziu te scoli, vino până la Gallagher's Pub și-am să-ți fac cinste cu prima halbă. Prea buimacă pentru a se mai putea concentra, Jude se rezumă să clatine din cap: — Nu beau bere. — Ei, haide, mai mare rușinea! exclamă Brenna, pe cât de șocată, pe atât de sinceră. Mă rog, atunci, bună ziua îți doresc, domnișoară Murray. — Jude, murmură ea, neputând decât s-o privească lung. — Jude, atuncea. Brenna îi mai aruncă un zâmbet orbitor și ieși pe ușă, în ploaie. Bântuită, își spuse Jude, în timp ce pornea în sus pe scară, cu capul învârtindu-i-se alene la câteva degete înălțime deasupra umerilor. Fantezii irlandeze prostești. Dumnezeu îi era martor că bunica ei n-o mai slăbea cu poveștile, dar numai atât erau și nimic mai mult: povești. Dar văzuse pe cineva... nu? Nu - ploaia, perdelele, umbrele... Puse jos ceaiul pe care încă nu-l gustase și reuși să-și scoată pantofii. Nu existau nici un fel de fantome. Nu exista decât o casă frumoasă, pe o colină mică și fermecătoare. Și ploaia. Căzu pe pat cu fața în jos, se gândi să tragă pătura peste ea și adormi înainte de a mai face o mișcare.   Iar când visă, visă o bătălie purtată pe o colină înverzită, cu soarele scânteind în spade ca nestematele, cu zâne dansând în pădurea unde lumina lunii zăcea pe frunze asemenea unor lacrimi, și cu o mare albastră care lovea ca o inimă bătând malul ce o aștepta. Și, pe tot parcursul visurilor, singurul lucru constant era sunetul scăzut al unui plânset de femeie.

Dezvaluiri socante de Nora Roberts Prolog 12 decembrie, 1974   Lui Douglas Edward Cullen îi venea să facă pipi. Nervozitatea, emoţia şi Cola pe care o băuse în timpul mesei de la McDonald’s, ca răsplată pentru că fusese cuminte în timp ce mămica făcea cumpărături, se combinau pentru a face să-i plesnească vezica lui de numai trei ani. Pradă chinului delicios, dansa de pe un picior pe altul, în pantofii lui roşii. Inima-i bătea atât de puternic încât se aştepta să-i explodeze, dacă nu ţipa cât mai tare sau nu fugea cât îl ţineau picioarele. Îi plăceau exploziile de la televizor, dar mămica îi spusese că trebuia să fie cuminte. Dacă băieţeii nu erau cuminţi, Moşul le punea în ciorapi cărbuni în loc de jucării. Nu ştia sigur ce era un cărbune, dar ştia că voia jucării, drept care ţipa şi fugea doar în mintea lui, aşa cum îl învăţase tăticul să facă atunci când era foarte, foarte important să stea nemişcat. Omul de zăpadă de lângă el, mai gras decât mătuşa Lucy, zâmbea. Douglas nu ştia ce mâncau oamenii de zăpadă, dar acesta cu siguranţă era lacom. Nasul de un roşu viu al lui Rudolph, renul lui favorit, se aprindea şi se stingea şi pe Douglas îl usturau ochii. Încerca să se distreze numărând punctişoarele roşii ce-i pluteau pe dinainte. Un, doi, trei! Trei puncte roşii! Ha, ha, ha, ha, ha! Mall-ul vuia de acordurile muzicii de Crăciun, de strigătele celorlalţi copii, de plânsete de bebeluşi. El ştia prea bine cum plânge un bebeluş, acum că avea o surioară. Când bebeluşii plâng, trebuie să-i iei în braţe şi să te plimbi cu ei cântând sau să te aşezi în balansoar şi să-i baţi pe spate până când râgâie. Bebeluşii pot râgâi foarte tare, dar nimeni nu-i pune să se scuze, fiindcă nu ştiu să vorbească. În clipa aceea Jessica nu plângea. Dormea în cărucior şi arăta ca o păpuşică, în rochiţa ei roşie cu volane albe. Aşa o numea bunica pe Jessica. Păpuşica ei. Uneori, însă, Jessie plângea până când faţa i se schimonosea şi se făcea roşie ca focul. Nimic n-o oprea din plâns, nici cântatul, nici plimbatul, nici balansoarul. Şi atunci nu mai arăta ca o păpuşă. Era rea şi nebună. Când se întâmpla asta, mămica obosea şi nu se mai juca cu el. Înainte de a veni Jessica în burta ei, nu fusese niciodată atât de obosită încât să nu se joace cu el. Uneori regreta că are o surioară care plângea, făcea caca în chiloţi şi o obosea pe mămica prea tare ca să se mai joace cu el, dar de cele mai multe ori era OK. Îi plăcea s-o privească cum dădea din picioruşe, iar când îl prindea de deget, îl făcea să râdă. Bunica spunea că trebuia s-o apere pe Jessica, fiindcă asta fac fraţii mai mari. Fusese atât de îngrijorat, încât într-o seară se culcase lângă leagănul ei, ca să nu vină monştrii care trăiau în debara noaptea, s-o mănânce. Dimineaţa se trezise însă în patul lui, şi îşi spusese că, probabil, visase că se dusese s-o apere. Coada înaintă puţin, şi Douglas aruncă o privire cam stânjenită spre elfii zâmbitori care dansau prin atelierul Moşului. Păreau răi şi nebuni, ca Jessica atunci când plângea foarte tare. Dacă Jessica nu se trezea, n-avea s-ajungă să stea pe genunchii Moşului. Era o prostie că o îmbrăcaseră aşa de elegant ca să se-aşeze pe genunchii lui Moş Crăciun; ea nu putea să se scuze când râgâia şi nici să-i spună Moşului ce dar voia. Dar el putea. El avea trei ani şi jumătate. Era băiat mare. Toţi spuneau aşa. Mămica se lăsă pe vine şi-i vorbi încet. Când îl întrebă dacă nu voia să facă pipi, Douglas clătină din cap. Mămica părea obosită, şi-i era teamă că dacă se duceau la toaletă n-aveau să se mai întoarcă la coadă ca să-l vadă pe Moşul. Mămica îl strânse de mână, îi zâmbi şi-i promise că nu va mai dura mult. Douglas voia o maşinuţă Hot Wheels, un soldat Joe, un garaj Fisher-Price, nişte maşinuţe Matchbox şi un buldozer mare şi galben, ca acela pe care-l primise prietenul său Mitch, de ziua lui. Jessica era prea micuţă ca să se joace cu jucării adevărate. Ea primea doar lucruri de fetiţe, rochiţe caraghioase şi animale de pluş. Fetele erau cam prostuţe, iar fetiţele proaste de-a binelea. El îi va spune însă Moşului despre Jessica, astfel încât acesta să nu uite să-i aducă şi ei cadouri, când va veni la ei acasă coborând pe coş. Mămica stătea de vorbă cu cineva, dar Douglas nu asculta. Nu-l interesa ce vorbeau oamenii mari. Coada înainta, şi el îl văzu pe Moş Crăciun. Era mare. Douglas se înfioră de teamă. Moşul nu părea chiar atât de mare în desenele animate sau în pozele din cărţile cu poveşti. Moşul şedea pe tron, în faţa atelierului. În jur erau o mulţime de elfi, reni şi oameni de zăpadă, care-şi mişcau capetele şi zâmbeau. Barba Moşului era foarte lungă. Abia dacă i se vedea faţa. Când scoase un ho, ho, ho gros şi tunător, sunetul strânse vezica lui Douglas ca o mână rea. Luminile fulgerau, un bebeluş orăcăia, elfii rânjeau. Acum era băiat mare, băiat mare. Nu-i era frică de Moş Crăciun. Mămica îl trase de mână şi-i spuse zâmbind s-o ia înainte: „Du-te şi şezi pe genunchii Moşului”. Douglas făcu un pas înainte, apoi încă unul. Picioarele începuseră să-i tremure. Moşul îl luă în braţe. Sărbători fericite! Ai fost cuminte? Spaima sfâşie inima lui Douglas ca un cuţit. Elfii îl înconjurau, nasul roşu al lui Rudolph clipea, omul de zăpadă întoarse capul spre el şi îi zâmbi larg. Uriaşul în costum roşu îl ţinea strâns şi-l privea cu ochi mici, mici de tot. Ţipând şi zbătându-se, Douglas se rostogoli de pe genunchii Moşului, se lovi rău de platformă şi făcu în pantaloni. Oamenii se agitau pe deasupra lui, aşa că nu putea decât să stea ghemuit şi să plângă. Apoi apăru mama, care-l trase spre ea. Era alarmată, pentru că Douglas se lovise la nas şi-i curgea sânge. Îl sărută, îl mângâie şi nu-l certă pentru că-şi udase pantalonii. Douglas continua să respire sacadat şi se ghemui la pieptul ei. Ea îl strânse cu putere, apoi îl ridică astfel încât să-i poată rezema capul de umărul ei. Continuând să-l alinte, se întoarse. Şi începu să ţipe. Şi să fugă. Agăţat de ea, Douglas se uită în jos şi văzu căruciorul Jessicăi – gol.     PARTEA I Povara Ne ducem unde voim, pe suprafaţa lucrurilor, oameni au trecut pe-acolo înaintea noastră. HENRY DAVID THOREAU 1 Proiectul Antietam Creek fu stopat, când plugul buldozerului lui Billy Younger dezgropa primul craniu. Era o surpriză neplăcută pentru Billy, care stătea ghemuit în cabina de metal a maşinii, înjurând transpirat în arşiţa de iulie. Soţia lui se împotrivea cu străşnicie subdiviziunii propuse şi cu vocea ei stridentă îi ţinuse o predică, dimineaţa, în timp ce Billy încerca să mănânce ochiurile cu cârnaţi. Personal, pe Billy îl durea-n cot de subdiviziune, dar munca era muncă, iar Dolan plătea bine, suficient de bine ca să compenseze cicălelile continue ale lui Missy. Caţa naibii îi tăiase pofta de mâncare, iar un bărbat avea nevoie de un mic dejun consistent când se spetea muncind ziua-ntreagă. Ceea ce reuşise să înfulece înainte ca trăncăneala lui Missy să-i taie apetitul îi cădea acum greu, constată el enervat, de dogoarea umedă şi afurisită de afară. Smuci de manete, mulţumit că maşina n-avea să-i facă niciodată capul mare pentru că încerca să muncească. Nimic nu-i plăcea lui Billy mai mult, chiar şi pe canicula blestemată a lui iulie, decât să-nfigă plugul cât toate zilele în pământ şi să-l simtă muşcând cu poftă. Dar scoaterea la iveală a unei hârci murdare şi holbate, o dată cu ţărâna grasă din adânc, era de ajuns ca să-l facă, în ciuda celor o sută douăzeci de kile ale lui, să zbiere ca o fetişcană şi să sară din buldozer sprinten ca o balerină. Colegii îl vor sâcâi de-acum fără milă, până când îi va trage un pumn în nas celui mai bun prieten, ca să-şi recâştige bărbăţia. În după-amiaza aceea de iulie avea însă să fugă prin şantier cu aceeaşi viteză şi aproape cu aceeaşi agilitate, ca pe terenul de fotbal, în vremurile lui de glorie din liceu. După ce îşi trase sufletul şi-şi regăsi şirul vorbelor, îi dădu raportul maistrului, iar acesta îi raportă mai departe lui Ronald Dolan. Până când sosi şeriful de comitat, muncitorii curioşi mai deshumaseră câteva oase. Fusese chemat şi medicul legist, iar o echipă de ştiri locală îi intervievă pe Billy, pe Dolan şi pe alţii care puteau ajuta la umplerea spaţiului de emisie pentru actualităţile de seară. Se duse vestea. Se vorbea de o crimă, de gropi comune, de ucigaşi în serie. Degetele lacome storceau zeama din ciorchinii zvonurilor. La încheierea examenului medical, când oasele fură declarate destul de vechi, anumiţi oameni nu ştiau sigur dacă erau mulţumiţi sau dezamăgiţi. Pentru Dolan, care făcuse faţă la petiţii, proteste şi somaţii, ca să transforme cei cincizeci de acri virgini de pajişte mocirloasă şi pădure într-o zonă rezidenţială, vechimea oaselor nu conta, deoarece simpla lor existenţă îi stătea ca un cui în cap. Două zile mai târziu, când Lana Campbell puse picior peste picior adresându-i un zâmbet fudul, Dolan abia se stăpâni să nu-i ardă una-n mutra ei drăgălaşă. — Vei constata că ordinul judecătoresc e destul de clar, îi spuse avocata zâmbitoare. Ea fusese una dintre cele mai sonore voci care se împotriviseră construcţiei şi acum avea suficiente motive să zâmbească. — N-ai nevoie de niciun ordin. Am întrerupt lucrul. Cooperez cu poliţia şi cu comisia de planificare. — Să zicem că e doar o măsură de siguranţă în plus. Comisia de planificare a comitatului ţi-a acordat şaizeci de zile ca să întocmeşti un raport şi s-o convingi că lucrările voastre pot continua. — Cunosc sforăriile, scumpo. Dolan construieşte case-n comitatul ăsta de patruzeci şi şase de ani. Îi spunea „scumpo“ ca s-o enerveze, dar Lana nu făcu decât să zâmbească strepezit. — M-au angajat societăţile de istorie şi de conservare. Îmi fac doar datoria. Membrii corpului didactic de la catedrele de arheologie şi antropologie ale Universităţii din Maryland vor veni să viziteze şantierul. Ca persoană de legătură, îţi cer să le permiţi să recolteze şi să analizeze eşantioane. — Avocat de comitat, persoană de legătură… comentă Dolan, un om masiv, cu chip rumen, de irlandez, rezemându-se de spătarul scaunului. Da’ ştiu că eşti ocupată, cucoană. Dolan îşi vârî degetele mari sub bretele. Mereu purta bretele roşii, peste o cămaşă de lucru albastră. Un soi de uniformă, aşa o considera. Uniforma oamenilor simpli, a clasei muncitoare care dusese oraşul şi ţara lui pe culmile gloriei. Indiferent care-i era contul din bancă – şi şi-l cunoştea până la ultimul bănuţ – n-avea nevoie de haine fandosite ca să se dea mare. Încă mai circula cu o macara. De fabricaţie americană. Dolan se născuse şi crescuse în Woodsboro, spre deosebire de drăgălaşa avocată de la oraş. El nu avea nevoie nici de ea, nici de altcineva care să-i spună ce-i era util comunităţii lui. De fapt, ştia mai bine decât mulţi membri ai comunităţii ce era mai bun pentru Woodsboro. Era un om care privea în viitor şi, în acelaşi timp, avea grijă de viitorul lui. — Amândoi suntem oameni ocupaţi, aşa că voi trece direct la subiect. Lana era convinsă că urma să şteargă rânjetul acela condescendent de pe mutra lui Dolan. — Nu poţi continua lucrările înainte ca şantierul să fie examinat de reprezentanţii comitatului, iar pentru asta trebuie să se preleveze mostre. Orice artefacte excavate nu-ţi vor fi de niciun folos. Ştim amândoi că, în privinţa asta, cooperarea va contribui mult la rezolvarea problemelor dumitale de imagine. — Nu le consider probleme, replică Dolan, desfăcându-și braţele vânjoase de muncitor. Oamenii au nevoie de case. Comunitatea are nevoie de locuri de muncă. Proiectul Antietam Creek oferă şi una şi alta. Ăsta se numeşte progres. — Treizeci de locuinţe noi. Intensificarea traficului pe nişte drumuri inadecvate, aglomerarea şcolilor deja suprapopulate, pierderea farmecului rural şi a spaţiului natural. Acel „scumpo“ nu reuşise s-o irite, dar vechile argumente, da. Lana trase aer în piept, apoi îl expiră încet. — Comunitatea a luptat împotriva proiectului. E vorba de „calitatea vieţii“. Dar asta-i altă problemă, continuă ea, înainte ca Dolan să poată răspunde. Până când oasele vor fi testate şi datate, sunteţi blocaţi. Bătu cu degetul în ordinul judecătoresc şi continuă: — Probabil că Dolan Development vrea ca procesul să se accelereze. Poţi plăti testarea. Datare cu radioactiv. — Să plătesc…?! „Mda“, îşi spuse ea, „acum cine-a câştigat?“ — Eşti proprietarul terenului. Şi al artefactelor. Ştii că vom lupta împotriva construcţiilor, îngropându-te în ordine judecătoreşti şi somaţii până se rezolvă totul. Plăteşte cei doi dolari, domnule Dolan, continuă Lana, ridicându-se în picioare. Avocaţii dumitale îţi vor da acelaşi sfat. Lana aşteptă ca uşa biroului să se închidă în urma ei şi abia apoi îşi permise să zâmbească. Ea porni cu paşi calmi, trăgând adânc în piept aerul dens al zilei de vară, în timp ce privea în lungul străzii principale din Woodsboro, stăpânindu-şi dorinţa de a dansa de încântare. Ar fi fost prea nedemn, dar fu cât pe ce să-şi continue drumul în pas săltat, ca o puştoaică de zece ani. Era oraşul ei. Comunitatea ei. Casa ei. Şi aşa era de când se mutase de la Baltimore, cu doi ani în urmă. Era un oraş plăcut, cu tradiţii istorice, alimentat de bârfe, protejat de distanţă şi de umbrele înalte ale munţilor Blue Ridge împotriva extinderilor urbane. Mutarea la Woodsboro constituise o schimbare uriaşă pentru o fată născută şi crescută într-un mare oraş. Dar, după decesul soţului ei, nu mai putuse suporta amintirile de la Baltimore. Moartea lui Steve o marcase profund. Avusese nevoie de aproape şase luni ca să-şi regăsească echilibrul, să iasă din pâcla cleioasă a durerii şi să facă faţă vieţii. Îi era în continuare dor de Steve. Locul ocupat de el în existenţa ei rămăsese gol, însă trebuia să funcţioneze în continuare. Şi apoi, mai era şi Tyler. Copilul ei. Băiatul ei. Comoara ei. Nu-l putea aduce înapoi pe tăticul lui, dar putea să-i ofere o copilărie cât mai fericită. Acum avea spaţiu unde să alerge un câine, şi vecini, şi prieteni, şi o mamă în stare de orice ca să-l ştie fericit şi în siguranţă. Lana se uită la ceas. Era ziua în care Ty se ducea la prietenul lui, Brock, după programul de la grădiniţă. Peste o oră, urma s-o sune pe Jo, mama lui Brock, doar ca să se asigure că totul era în ordine. Se opri la intersecţie, aşteptând lumina verde a semaforului. Traficul era lent, ca întotdeauna în oraşele mici. Lana nu arăta ca o locuitoare dintr-un oraş mic. Garderoba ei fusese aleasă cândva, pentru a corespunde cu imaginea unei avocate în ascensiune de la o mare companie urbană. Şi-o fi mutat ea firma într-un orăşel cu nici patru mii de locuitori, dar asta nu însemna că nu putea să se îmbrace, în continuare, ca o femeie de succes. Purta un taior de vară din in albastru, a cărui croială clasică îi punea în evidenţă trupul suplu şi delicat. Părul blond îi încadra faţa plăcută. Avea ochi albaştri, rotunzi, un nas în vânt şi o gură arcuită senzual. Lana intră în Treasured Pages, zâmbindu-i omului de la tejghea, şi, în sfârşit, execută dansul victoriei. Roger Grogan îşi scoase ochelarii înălţându-şi sprâncenele argintii şi stufoase. Era un bărbat de şaptezeci şi cinci de ani încă viguros şi în formă, cu un chip care o ducea pe Lana cu gândul la un spiriduş poznaş. Purta o cămaşă albă cu mâneci scurte, iar părul, o combinaţie de alb şi argintiu, îi exploda în zulufi rebeli. — Pari destul de plină de tine. Cre’ că l-ai văzut pe Ron Dolan. — Chiar de-acolo vin, răspunse Lana, şi mai făcu o piruetă, înainte de a se rezema de tejghea. Ar fi trebuit să vii cu mine, Roger, să-i vezi mutra. — Eşti prea aspră cu el, o dojeni Roger, bătând-o cu un deget peste nas. Nu face decât ce crede el că e bine. Lana se mulţumi doar să-şi încline capul, şi Roger izbucni în râs. — N-am spus că-s de-acord cu el. Băiatu’ e tare de cap, la fel cum era şi babacu-său. N-are minte să vadă dacă o comunitate e dezbinată şi din ce cauză. Trebuie să se mai gândească. — O să se gândească acum, îi promise Lana. Testarea şi datarea acelor oase îi vor aduce nişte amânări prelungite. Şi dacă avem noroc, vor fi destul de vechi ca să atragă atenţia – atenţia la nivel naţional – asupra şantierului. Putem tergiversa lucrările luni de zile, poate chiar ani. — Şi el e la fel de căpos ca tine. Deja ai reuşit să-l ţii în loc câteva luni. — Cică-i progres, ceea ce face el! mormăi Lana. — Nu-i singurul care gândeşte aşa. — Singurul, nesingurul, se înşală. Nu poţi planta casele aşa cum semeni porumbul. Pronosticurile noastre arată că… Roger ridică o mână. — Baţi la uşi deschise, doamnă avocat. — Mda… oftă ea. După ce obţinem expertiza arheologică, vom mai vedea. Abia aştept. Între timp, cu cât se amână redeschiderea lucrărilor, cu atât mai mult pierde Dolan, iar noi câştigăm timp ca să adunăm bani. S-ar putea să accepte totuşi să vândă terenul Societăţii de conservare din Woodsboro. Ce-ar fi să mă laşi să te invit la masă? Putem sărbători victoria de azi. — Ce-ar fi să laşi tu un tip tânăr şi arătos să te invite la masă? — Ar fi o mare prostie, pentru că mi-ai furat inima, Roger, de prima dată când te-am văzut Nu era departe de adevăr. — De fapt, dă-o dracului de masă. Hai să fugim la Aruba împreună! zise ea Aceste cuvinte îl făcură să chicotească şi aproape că roşi. Îşi pierduse soţia în acelaşi an în care murise şi soţul Lanei. Adeseori se întreba dacă nu era şi acesta unul dintre motivele legăturii care se stabilise atât de repede între ei. Îi admira mintea ascuţită, unda de îndărătnicie, devotamentul desăvârşit faţă de fiul ei. Avea şi el o nepoată cam de aceeaşi vârstă cu ea – undeva, în lume… — Una ca asta ar pune pe jar tot oraşul, nu? Ar fi cea mai tare chestie de când l-au prins pe pastorul metodist jucând fripta cu dirijorul corului. Adevărul e că am nişte cărţi de catalogat pe care tocmai le-am primit. N-am timp de prânzuri, nici de insule tropicale. — Nu ştiam că ai primit un stoc nou. Ăsta e? Roger dădu uşor din cap, iar Lana luă cu grijă un volum. Micul magazin era un sanctuar al cărţilor rare cu care făcea comerţ Roger. Mirosea a piele şi hârtie veche, şi a Old Spice pe care-l folosea proprietarul de când se ştia. O librărie de carte rară nu era genul de magazin pe care s-ar fi aşteptat cineva să-l găsească într-un orăşel de provincie cu doar două semafoare. Lana ştia că majoritatea clienţilor veneau, la fel ca marfa, de la mari distanţe. — E foarte frumoasă, comentă ea, plimbându-și un deget peste cartea legată în piele. De unde ai primit-o? — De la un agent din Chicago. Roger ciuli urechile, la auzul unui sunet venind din fundul magazinului. Dar a venit cu ceva şi mai valoros. Se opri, căci auzise uşa dintre magazin şi scara care ducea la etaj deschizându-se. Lana îi privi chipul luminându-se de plăcere şi se întoarse într-acolo. Cel pe care-l văzu avea o faţă dură. Părul de un castaniu închis, cu luciri aurii, genul care cu vârsta devenea alb-argintiu, îşi spuse ea, i se revărsa într-o claie, până la gulerul cămăşii. Ochii căprui închis, adânciţi în orbite, păreau cam melancolici. Ca şi gura. Chipul acela, reflectă Lana, exprima atât inteligenţă, cât şi voinţă. Inteligent, dar şi încăpăţânat, fu prima ei concluzie. Apoi recunoscu că era influenţată de felul în care Roger îşi descrisese adesea nepotul. Faptul că arăta de parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat, trăgând într-o doară pe el o pereche de blugi vechi, adăuga la combinaţie şi un aer sexy. Lana simţi un mic fior plăcut, cum de mult nu i se mai întâmplase. — Doug. Acel singur cuvânt exprima mândrie, plăcere şi dragoste. — Mă întrebam când ai de gând să cobori. Întâmplător, ai ales bine momentul. Ea e Lana. Ţi-am vorbit despre ea. Lana Campbell, nepotul meu, Doug Cullen, făcu el prezentările. — Încântată de cunoştinţă, zise Lana şi îi întinse mâna. N-am reuşit să ne întâlnim niciodată de când am venit în Woodsboro. Doug Cullen îi strânse mâna, cercetându-i faţa. — Dumneata eşti avocata? — Recunosc. Tocmai venisem să-i dau lui Roger ultimele veşti despre povestea cu Dolan. Şi să-i fac puţină curte. Cât timp stai în oraş? — Nu ştiu sigur. „Un tip laconic”, îşi spuse ea şi încercă din nou: — Călătoreşti mult făcând comerţ cu cărţi de anticariat. Cred că e fascinant. — Îmi place. Roger se grăbi să umple pauza jenantă. — Nu ştiu ce m-aş face fără Doug, Nu mai pot bate drumurile ca altădată. În plus, are şi simţul afacerilor. Dacă nu prelua el munca de teren, ar fi trebuit să mă retrag şi m-aş fi plictisit de moarte. — Cred că e bine pentru amândoi să aveţi un interes comun şi o firmă de familie. Întrucât conversaţia părea deja să-l plictisească pe Doug, Lana se întoarse spre bunicul lui. — Ei, Roger, dacă tot m-ai refuzat, cred că e timpul să mă întorc la treabă. Ne vedem la întâlnirea de mâine seară? — Voi fi acolo. — Mi-a părut bine de cunoştinţă, Doug. — Mhm. Ne mai vedem. Când uşa se închise în urma ei, Roger oftă zgomotos. — „Ne mai vedem“? Asta-i tot ce poţi spune când vorbeşti cu o femeie frumoasă? Îmi frângi inima, băiete. — Nu-i cafea, sus. Nici prea multă minte. Bine că pot vorbi în puţine cuvinte. — Am o cafetieră-n spate, replică Roger dezgustat Fata asta-i deşteaptă, drăguţă, interesantă şi, adăugă el în timp ce Doug ieşea pe uşa din spatele tejghelei, liberă. — Nu caut o femeie. Aroma de cafea îi trezi simţurile. Îşi turnă o ceaşcă, îşi opări limba cu prima sorbitură şi se simţi, din nou, împăcat cu lumea. Sorbi din nou, aruncând o privire peste umăr spre bunicul lui. — Cam fandosită bucăţică pentru Woodsboro. — Credeam că n-ai observat. Doug zâmbi şi chipul posomorât îi deveni mai abordabil. — Văzut, observat. Altă mâncare de peşte. — Ştie cum să se aranjeze. Asta nu-nseamnă că-i fandosită. — N-am vrut s-o jignesc. Tonul ofuscat al bunicului său îl amuza pe Douglas. — Nu ştiam că-i gagică-ta. — Dacă aş avea vârsta ta, să fii sigur că nu stăteam pe gânduri! — Bunicule… înviorat de cafea, Doug îl cuprinse pe Roger cu un braţ pe după umeri, vârsta nu înseamnă nimic. Eu aş zice să-i dai bice. Pot să iau asta cu mine sus? Trebuie să-mi fac toaleta şi să mă duc la mama. — Bine, bine… îl expedie Roger cu un gest. „Ne mai vedem“… mormăi el, în timp ce Doug pornea spre scara din fundul magazinului. Ce să-ţi povestesc…!   Callie Dunbrook sorbi ultimele picături de Pepsi dietetic, în timp ce înfrunta traficul din Baltimore. Calculase prost momentul pentru plecarea din Philadelphia – unde ar fi trebuit să-şi petreacă un concediu de trei luni. Acum îşi dădea seama. Când primise telefonul prin care i se cerea o consultaţie, nu ţinuse seama de timpul necesar deplasării, nici de traficul de la orele de vârf şi nici de circulaţia nebună pe şoseaua de centură din Baltimore, în acea după-amiază de miercuri. Nu-i mai rămânea decât să se descurce şi o făcea claxonând în draci, conducându-şi Land Rover-ul vechi prin nişte spaţii mai potrivite pentru o jucărie. Puţin îi păsa de gândurile negre ale şoferilor cărora le trecea prin faţă. Ieşise de pe teren de şapte săptămâni şi posibilitatea de a reveni o împingea înainte la fel de irezistibil ca şi felul în care conducea maşina de teren cu dublă tracţiune. Îl cunoştea destul de bine pe Leo Greenbaum ca să-i recunoască emoţia reţinută din glas. Destul de bine ca să ştie că nu era el omul care s-o cheme la Baltimore să vadă nişte oase, dacă nu se aştepta să fie deosebit de interesante. Dumnezeu îi era martor că avea nevoie de un nou proiect. Se plictisise de moarte să scrie articole pentru ziare, să le citească pe cele scrise de alţi confraţi, să ţină prelegeri. Pentru Callie, arheologia nu însemna săli de clasă şi texte publicate, ci săpături, măsurători, caniculă, ploaie şi gângănii care te devorează de viu. Când la postul de radio pe care-l asculta începu un buletin de ştiri, puse un C.D. Cu vorbăria nu putea înfrunta traficul intens. Cu rock-ul rău şi agresiv, da. Din boxe izbucni Metallica, şi imediat simţi cum i se ridică moralul. Bătu cu degetele în volan, apoi îl apucă strâns şi se repezi printr-o nouă deschizătură. Ochii ei, de un căprui-auriu intens, lucită în spatele ochelarilor de soare. Callie avea părul lung, pentru că-i era mai uşor să şi-l lege la spate sau să şi-l strângă sub pălărie – ca acum – decât să se ducă la coafor. În plus, ştia că îi stă bine cu pletele drepte, aurii. Avea ochii codaţi, cu sprincene aproape drepte. Pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, fizionomia ei drăgălaşă devenea tot mai atrăgătoare. Când zâmbea, îi apăreau trei gropiţe – câte una în fiecare obraz bronzat, şi o a treia chiar deasupra colţului drept al gurii. Bărbia ei rotunjită delicat nu dezvăluia ceea ce fostul ei soţ numise „un creier pietros de încăpăţânare“. În fond, acelaşi lucru îl putea spune şi ea despre el şi o făcea de câte ori avea ocazia. Callie apăsă pe frână şi coti aproape fără să încetinească, pentru a intra în parcare. Firma Leonard G. Greenbaum and Associates se afla într-o cutie de oţel cu zece etaje pe care, după părerea lui Callie, nimic n-o putea reabilita din punct de vedere estetic, însă laboratorul şi tehnicienii erau cei mai buni din ţară. După ce parcă, sări din maşină, luând contact cu canicula de afară. Începu să transpire înainte de a ajunge la intrarea în clădire. Recepţionera ridică privirea şi văzu intrând o femeie cu trup robust, atletic, purtând o pălărie din pai urâtă şi nişte ochelari cu rame metalice. — Sunt doctor Dunbrook, îl caut pe doctor Greenbaum. — Semnaţi aici, vă rog. Îi dădu lui Callie o legitimaţie de vizitator. — La etajul doi, o îndrumă ea. În timp ce pornea spre lifturi, Callie îşi consultă ceasul. Întârziase trei sferturi de oră. Efectele Quarter Pounder-ului pe care-l înfulecase la volan începuseră să dispară şi se întrebă dacă-l putea tapa pe Leo de o masă. La etajul doi, găsi o altă recepţioneră, care îi spuse să aştepte. Se pricepea la aşteptat, aşa că se aşeză pe un scaun. Îşi folosea resursele de răbdare proprii profesiei ei. Ce vină avea ea că nu-i mai rămăseseră prea multe pentru alte domenii? Nu putea să lucreze decât cu ceea ce avea. Leo n-o lăsă să aştepte prea mult. Avea un mers rapid care îi amintea lui Callie de felul cum se mişca un ogar galez ale cărui picioare gonesc prea repede în comparaţie cu restul trupului. Puţin mai scund decât ea, avea o coamă castanie lucioasă, pe care şi-o pieptăna pe spate şi o vopsea fără jenă. Chipul îi era ars de soare şi de vânt, iar ochii căprui mijeau înapoia ochelarilor cu lentile pătrate, fără rame. Ca de obicei, purta nişte pantaloni maro lăbărţaţi şi o cămaşă de bumbac mototolită. Leo veni direct la Callie şi o sărută – era singurul bărbat dintre cunoştinţele ei care, fără a-i fi rudă, avea voie s-o facă. — Arăţi bine, blondino. — Nici tu n-arăţi prea rău. — Cum a fost drumul? — De groază. Ai grijă să merite, Leo. — A, cred c-o să merite. Ce-ţi mai face familia? întrebă el, în timp ce o conducea pe culoar. — Excelent. Mama şi tata au plecat din Dodge pentru două săptămâni. Au fugit în Maine, ca să scape de căldură. Clara ce face? Cu gândul la soţia sa, Leo clătină din cap. — S-a apucat de olărit. Mă aştept ca de Crăciun să primesc o oroare de vază. — Şi copiii? — Ben se distrează cu acţiunile şi obligaţiunile, iar Melissa jonglează cu maternitatea şi stomatologia. Cum o fi reuşit un căutător de aur bătrân ca mine să crească nişte copii atât de normali? Leo deschise o uşă şi-i făcu semn să intre. Se aşteptase s-o ducă într-unul dintre laboratoare, dar văzu în faţa ei un birou însorit, bine utilat. — Uitasem ce amenajări deosebite ai făcut Nu te chinuie dorinţa să revii la săpături? — A, din când în când. De obicei, trag un pui de somn şi-mi trece, dar de data asta… Ia uită-te aici. Se duse la birou, descuie un sertar şi scoase o pungă de celofan sigilată în care se afla un fragment de os. Callie luă punga şi examină osul dinăuntru. — Pare să fie o parte dintr-o tibie. După mărime cred că aparţine unei femei tinere. Este foarte bine conservat. — La cât apreciezi vechimea, din ochi? — E din vestul Maryland-ului, nu-i aşa? De lângă un râu. Nu-mi place să ghicesc. Ai eşantioane de sol şi raportul stratigrafic? — Slăbește-mă. Hai, blondino, plusează. — Hmm… Încruntată, Callie întoarse punga pe-o parte şi pe alta. Voia să simtă osul sub degete. Începu să bată din picior, într-un ritm al ei, lăuntric. — Nu cunosc terenul. La prima privire, fără beneficiul testării, l-aş aprecia la trei până la cinci sute de ani vechime. S-ar putea să fie şi mai vechi. Depinde de sedimente şi de umiditate. Întoarse iar osul şi intuiția începu să-şi spună cuvântul. — E din perioada Războiului Civil, nu? Poate chiar mai vechi. Nu-i de la un soldat rebel. — E, într-adevăr, dinaintea Războiului Civil, zâmbi Leo. Cu vreo cinci mii de ani în urmă. Când Callie ridică brusc capul, remarcă entuziasmul lui Leo. — Raportul de datare cu radioactiv, preciză el, dându-i un dosar. Callie parcurse paginile şi remarcă faptul că Leo făcuse testul de două ori, cu trei mostre diferite prelevate din acelaşi sit. Când ridică iar privirea, zâmbetul ei exprima acelaşi entuziasm ca cel al lui Leo.

Dansul zeilor de Nora Roberts  PROLOG Când soarele ajunse jos pe cer, aruncându-şi ultimele săgeţi de foc, copiii se strânseră unul în altul pentru a asculta continuarea poveştii. Bătrânului i se părea că figurile lor nerăbdătoare şi ochii măriţi de uimire luminau întreaga încăpere. Povestirea, pe care începuse s-o depene într-o după-amiază mohorâtă şi ploioasă, avea să-şi urmeze acum cursul, în vreme ce amurgul se lăsa peste câmpie. Lemnele trosneau în focul din şemineu, aceste sfârâituri constituind unicele zgomote care se mai auzeau în încăpere, pe când el sorbea din vin şi îşi căuta în gând cele mai potrivite cuvinte. — De-acum ştiţi cum a început povestea cu Magicianul Hoyt şi vrăjitoarea de dinaintea vremii lui. Ştiţi cum s-a ivit vampirul şi cum savanta şi cel ce-şi putea lua orice formă au trecut, prin Dansul Zeilor, de pe Tărâmul Făgăduinţei, pe teritoriul Irlandei. Mai ştiţi şi cum a fost pierdut un prieten şi un frate şi cum a venit să li se alăture şi războinica. — S-au adunat cu toţii împreună, spuse unul dintre copiii cu ochii larg deschişi. S-au adunat ca să lupte pentru a salva toate lumile. — Acesta este adevărul şi aşa s-a întâmplat. Aceştia şase, formând un cerc de curaj şi de speranţă, au fost desemnaţi de către zei, prin intermediul mesagerei lor, Morrigan, Zeiţă a Bătăliei, să înfrunte în luptă armata vampirilor, aflată sub comanda ambiţioasei regine Lilith. — Ei i-au învins pe vampiri în acea încleştare, zise unul dintre cei mici, iar bătrânul ştiu că acesta se şi vedea drept unul dintre viteji, ridicând sabia şi veghind cu îndrăzneală ca tot răul să fie distrus. — Şi acest lucru este la fel de adevărat şi aşa s-a petrecut totul. În noaptea în care magicianul şi vrăjitoarea şi-au dat mâna, în noaptea în care şi-au promis dragostea pe care şi-au găsit-o în nişte vremuri atât de teribile, cercul celor şase i-a înfrânt în marea bătălie şi i-a respins pe demoni. Bravura şi dârzenia lor n-au putut fi puse nicicum la îndoială. Însă aceea n-a fost decât o singură bătălie şi a avut loc în prima dintre cele trei luni de zile pe care le aveau ei la dispoziţie pentru a salva lumile. — Cât de multe lumi există în total? — Ele nu pot fi numărate, le spuse bătrânul. Tot aşa precum nu pot fi numărate nici stelele de pe cer. Şi toate aceste lumi erau ameninţate. Fiindcă, în cazul în care cei şase nu ieşeau învingători în luptă, aceste lumi ar fi urmat să fie transformate, la fel cum poate fi transformat un om în demon. — Dar ce s-a mai întâmplat după aceea? În acel moment, pe figura lui brăzdată de ani şi luminată acum de jocul flăcărilor din cămin, înflori un zâmbet. — Păi, o să vă povestesc. După noaptea bătăliei, apărură şi zorile de ziuă, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Era o dimineaţă blândă şi ceţoasă, liniştită ca tăcerea de după furtună. Ploaia spălase şi îndepărtase tot sângele, atât omenesc, cât şi demonic, însă pământul era ars acolo unde loviseră săbiile de foc. Şi totuşi, tânguitorii porumbei gângureau încă, iar pârâul susura la fel ca mai înainte. În lumina aceea matinală, frunzele şi florile, udate de ploaie, străluceau. Pentru asta se luptaseră ei, continuă bătrânul, pentru aceste lucruri atât de fireşti şi de banale, deoarece omul mai are nevoie şi de confortul adus de simplitate, la fel de tare precum îşi doreşte să dobândească şi cât mai multă glorie. Apoi bătrânul îşi termină de băut vinul şi puse deoparte paharul, adăugând: Aşa că ei se strânseseră pentru a proteja tocmai aceste lucruri. Şi astfel, aflaţi acum împreună, îşi începură călătoria.       1 Clare Întâia zi din septembrie   Larkin şchiopăta prin casa tăcută şi încremenită ca un mormânt. În aer plutea un parfum dulceag, plin de mireasma florilor culese din abundenţă, pentru ritualul strângerii de mână, din noaptea precedentă. Sângele fusese deja şters, iar armele curăţate. Toastaseră cu vinul cel spumos pentru Hoyt şi Glenna şi mâncaseră tort. Însă în dosul zâmbetelor, se ascundea în continuare, asemenea unui oaspete nepoftit, gândul la oroarea bătăliei nocturne. Acea zi, presupunea Larkin, urma să fie destinată odihnei şi pregătirilor suplimentare. Pentru el era un adevărat chin să-şi reprime nerăbdarea de a se antrena şi de a-şi făuri planuri. Cel puţin, în seara anterioară se luptaseră, îşi zise în sinea lui, în timp ce îşi apăsa o mână pe coapsa rănită de o săgeată ce i se înfipsese în cursul încleştării în care căzuseră mulţi demoni răpuşi, ceea ce însemna o mare glorie. În bucătărie, el deschise frigiderul şi scoase o sticlă de coca-cola. Prinsese gustul respectivei băuturi şi ajunsese să o prefere, în locul ceaiului de dimineaţă. Răsuci în mână sticla, minunându-se de ingeniozitatea recipientului – atât de neted, de transparent şi de solid în acelaşi timp. Şi totuşi, ceea ce într-adevăr avea să-i lipsească lui, după întoarcerea lor în Ţara Făgăduinţei, urma să fie ceea ce se afla în interiorul sticlei, conţinutul acesteia, adică. Avea puterea de a recunoaşte faptul că n-o crezuse pe verişoara lui, Moira, atunci când aceasta îi vorbise despre zei şi despre demoni, ca şi despre un întreg război pentru protejarea lumilor. El doar o însoţise în trista zi a înmormântării mamei ei, ca să aibă grijă de ea. Moira îi era nu numai o apropiată rudă de sânge, ci şi o foarte bună prietenă, urmând să devină şi regină în Oraşul Făgăduinţei. Dar absolut toate vorbele pe care i le spusese Moira, la câţiva paşi de mormântul mamei ei, nu constituiseră decât purul adevăr. Ei se îndreptaseră apoi către Dansul Zeilor şi rămăseseră nemişcaţi chiar în inima acelui cerc. Şi totul după aceea se schimbase. Nu doar locul şi timpul în care se aflau, medită el, pe când deschidea sticla şi sorbea din ea acea primă înghiţitură atât de înviorătoare, ci absolut totul se schimbase. În vreme ce stăteau în picioare sub soarele de după-amiază din Ţara Făgăduinţei, brusc apăruse o lumină strălucitoare şi se dezlănţuise vântul, însoţit de un mare vuiet. Apoi se făcuse dintr-odată noapte şi cei doi se treziră în Irlanda, un loc pe care Larkin îl asociase dintotdeauna cu un tărâm de basm cu zâne, fără nicio legătură cu realitatea. El nu crezuse niciodată în bazaconiile acelea de adormit copiii şi nici în balauri sau în alţi monştri, iar în ciuda propriului său har supranatural, nu privea cu ochi buni ideea de magie. Însă magia exista cu-adevărat, era pe deplin convins el acum. Şi tot aşa de reali erau şi Irlanda, şi monştrii. Adică respectivii demoni care îi atacaseră – ţâşnind din bezna pădurii şi aruncându-se asupra lor, cu ochii aceia roşii şi cu colţii ascuţiţi. Având fiecare o înfăţişare omenească, se gândi el, dar nefiind câtuşi de puţin umani. Erau vampiri. Aceştia existau ca să se hrănească pe seama oamenilor. Iar acum, ei se grupaseră sub comanda reginei lor, ca să distrugă totul. El venise aici ca să-i oprească pe demoni, definitiv şi cu orice preţ. Se afla aici, din însărcinarea zeilor, pentru a apăra şi a salva de la pieire toate lumile omului, pentru a le proteja împotriva vampirilor. Bărbatul îşi scărpină alene coapsa rănită, care începuse deja să i se vindece, şi îşi zise în sinea lui că anevoie s-ar fi aşteptat cineva din partea lui să salveze omenirea pe stomacul gol. În consecinţă, îşi tăie o felie de tort, ca să aibă după ce să bea matinala sa coca-cola, apoi linse glazura care i se lipise pe un deget. Până în acel moment, prin diverse şiretlicuri şi tertipuri, el se eschivase de la toate lecţiile de artă culinară ale Glennei. Lui îi plăcea să mănânce, nu putea să conteste acest lucru, însă era cu totul altceva să şi găteşti în mod efectiv de mâncare. Era înalt, slăbănog şi deşirat, având o chică deasă de păr castaniu-roşcat, vâlvoi. Ochii lui, cam de aceeaşi nuanţă cu aceea a părului, erau alungiţi ca aceia ai verişoarei sale şi aproape la fel de pătrunzători. Avea o gură extrem de mobilă, obişnuită să zâmbească uşor şi rapid, nişte mâini iuţi şi îndemânatice şi un fel plăcut de a fi. Cei care îl cunoşteau ar fi zis despre el că era generos şi cu timpul şi cu banii săi, fiind un om pe care ţi-ai fi dorit să-l ai alături, atât la bine, cât şi la rău. Fusese binecuvântat cu nişte trăsături uniforme şi bine conturate, cu o spinare puternică şi cu o mână dispusă în permanenţă să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor. Şi mai era dăruit şi cu harul de a-şi putea preschimba forma în aceea a oricărei fiinţe vii. El luă o îmbucătură zdravănă de tort, în timp ce stătea în picioare, dar în casă i se părea a fi parcă prea multă linişte, după gustul lui. Dorea şi simţea acut nevoia de activitate, de larmă, de mişcare. Şi, fiindcă nu mai putea dormi, se decise să-l scoată pe armăsarul lui Cian la o alergare, pe când se crăpa de ziuă. Lui Cian i-ar fi fost imposibil să facă acest lucru, căci el era vampir. Larkin ieşi pe uşa din spate a marii case din piatră. Aerul era îngheţat, dar omul avea pe el puloverul şi jeanşii pe care i-i cumpărase Glenna din sat. În picioare avea cizmele sale – şi purta şi crucea de argint căreia Glenna şi cu Hoyt îi conferiseră puteri fermecate. El văzu unde era pârjolit pământul şi unde era bătătorit de picioare. Îşi văzu şi propriile sale urme de copite, lăsate în pământul îmbibat cu apă, atunci când galopase în bătălie, sub formă de cal. Şi o văzu şi pe femeia care îl călărise, lovind fără milă, în dreapta şi-n stânga, cu o incandescentă sabie învăpăiată de flăcări. Femeia trecea acum încet şi graţios prin ceaţă, efectuând ceea ce ar fi putut să fie luat drept un dans, în cazul în care Larkin n-ar fi cunoscut prea bine faptul că acele mişcări şi controlul total asupra lor erau doar încă o altă formă de pregătire pentru luptă. Braţele şi picioarele ei lungi se mişcau atât de lin, încât de-abia dacă deranjau valurile de ceaţă din atmosferă. El îi putea vedea tremurul muşchilor, pe când poza îndelung, în timp ce braţele ei erau lăsate dezgolite de către o îmbrăcăminte lejeră pe care nicio femeie din Ţara Făgăduinţei n-ar fi îndrăznit s-o poarte şi în afara dormitorului său. Femeia îşi duse înapoi un picior, îndoit de la genunchi, întinzând apoi braţul de aceeaşi parte pentru a-şi apuca piciorul gol. Bluza i se ridică pe trunchi, dezgolind-o şi mai mult. Numai unui bărbat trist i-ar fi displăcut priveliştea aceea, îşi spuse Larkin în sinea lui. Ea avea părul scurt şi negru ca pana corbului, iar ochii ei erau mai albaştri chiar decât lacurile din Fonn. În lumea lui, ea n-ar fi fost considerată drept o frumuseţe, căci îi lipseau rotunjimile dulci şi formele pline, însă el considera silueta ei ca fiind atrăgătoare prin forţa pe care o emana, prin unghiurile feţei şi prin unicitatea interesantei arcuiri a sprâncenelor. Femeia îşi lăsă jos piciorul, mişcându-şi-l apoi lateral şi, în sfârşit, ghemuindu-se îndelung, cu braţele întinse paralel cu solul. — Întotdeauna mănânci atât de mult zahăr dimineaţa? Vocea ei îl luă prin surprindere, făcându-l să tresară. Bărbatul stătuse nemişcat şi nu scosese niciun sunet, crezând că ea nu-i remarcase prezenţa datorită acestui fapt. N-ar fi trebuit să se lase păcălit de aparenţe. Luă o îmbucătură din felia de tort pe care şi uitase deja că o ţinea în mână, zicând: — E tare bună prăjitura asta. — Sunt convinsă. Blair îşi coborî braţele şi se întinse, adăugând: Astăzi, te-ai trezit mai devreme ca de obicei, nu-i aşa? — N-am putut dormi. — Înţeleg ce vrei să spui. A fost o luptă a naibii de grozavă! — Grozavă? El se uită la pământul ars şi se gândi la zbierete, la sânge şi la moarte, replicând: N-a fost chiar ca o noapte petrecută la cârciumă. — Şi totuşi, a fost antrenantă. Blair se uită drept în ochii lui, şi bărbatul remarcă strălucirea metalică a privirii ei. I-am altoit crunt pe vampiri, ceea ce constituie o inegalabilă distracţie de seară. — Ar mai exista şi alte modalităţi, chiar şi mai plăcute, de divertisment nocturn. — Al dracului iureş, totuşi. Femeia îşi alungă orice urmă de încordare musculară în zona umerilor, în timp ce se uita în direcţia casei, continuând: Şi nu-i la îndemâna oricui să treacă de la o cununie la o bătălie şi înapoi, ca învingători. Mai ales dacă analizezi şi alternativa. — Presupun că aceea ar fi fost problema. — Sper că Glenna şi Hoyt o să apuce să se bucure măcar de câteva clipe de intimitate, pentru că, în cea mai mare parte a ei, sărbătoarea a fost compromisă într-o manieră absolut lamentabilă. Cu pasul mare şi aproape fluid, pe care el ajunsese să i-l admire, Blair se apropie de masa pe care ei o folosiseră în cursul antrenamentelor din timpul zilei, pentru a depozita pe ea arme şi provizii. Ea ridică sticla cu apă, pe care o lăsase acolo, şi bău din ea, cu înghiţituri mari şi lacome. — Văd că ai un semn regal. — Ce-ai spus? Larkin se apropie de ea şi o atinse uşor cu buricul unui deget pe un omoplat, acolo unde se afla semnul în forma unei cruci asemănătoare aceleia pe care o purta el la gât, doar ceva mai îngroşată şi de un roşu-sângeriu. — E numai un tatuaj. — În Ţara Făgăduinţei, numai conducătorul are voie să poarte un semn distinctiv pe corp. Atunci când este uns un nou rege sau o nouă regină şi când respectiva persoană ridică sabia de pe piatră, îi şi apare ca prin farmec semnul. Chiar aici, uite, îi arătă el, bătându-se uşor cu mâna pe bicepsul drept. Nu este semnul unei cruci, dar se zice că este pus acolo de către degetul zeilor. — Beton! Adică, excelent, îi explică ea, atunci când bărbatul se încruntase nedumerit. — Eu unul n-am văzut niciodată minunea asta. Femeia îşi înălţă fruntea. — Şi nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi? El ridică din umeri. — Mătuşa mea, mama Moirei, are un astfel de semn, însă ea a devenit regină înainte de a mă fi născut eu, aşa că personal eu unul n-am văzut cum i-a apărut semnul. — N-am mai auzit niciodată partea asta a legendei. Şi fiindcă tot îi era la îndemână, Blair îşi trecu un deget prin glazura de cremă de pe felia de tort din mâna lui Larkin şi apoi şi-l supse, delectându-se cu savoarea dulce înainte de a continua: Cred că nu orice poate să se ivească aşa, din senin. — Tu cum te-ai ales cu semnul tău? Nostim individ, se gândi Blair. Îl roade curiozitatea. Şi are nişte ochi nemaipomeniţi. Pare periculos, ca Will Robinson, îşi zise în sinea ei. Acel soi de tip distractiv care caută cu lumânarea tot felul de complicaţii. Iar ea, pur şi simplu, nu era făcută pentru a se complica – şi aflase asta pe propria ei piele. — M-am ales cu el contra cost. Multă lume se tatuează. Asta s-ar putea zice că este ca un fel de exprimare a personalităţii. Şi Glenna şi-a făcut un tatuaj. Blair mai bău din sticlă, uitându-se la el, în timp ce îi arăta cu mâna un loc din mijlocul spatelui ei, şi-i spunea: Cam pe-aici pe undeva îl are ea. Tatuajul ei reprezintă o pentagramă. Iar eu i l-am văzut atunci când am ajutat-o să se îmbrace pentru festivitatea cununiei. — Prin urmare, tatuajele astea sunt doar pentru femei? — Nu numai. Da’ de ce întrebi? Vrei şi tu unul? — Cred că am să mă abţin, îi răspunse Larkin, frecându-şi coapsa cu un aer absent. Blair îşi aminti cum îi smulsese ea însăşi săgeata înfiptă în el şi cum Larkin de-abia dacă scosese vreun sunet. Tipul nu era deloc slab de înger, în afară de faptul că avea nişte ochi minunaţi şi o curiozitate înnăscută. Nu era câtuşi de puţin nepriceput în luptă şi nu se plângea deloc după bătălie. — Te supără piciorul? — E puţin înţepenit şi mă doare un pic. Glenna este o foarte bună vindecătoare. Dar piciorul tău ce face? Blair îşi îndoi piciorul înapoi, lipindu-şi călcâiul de fesă, după care trase de el ostentativ. — E bine. Eu mă vindec repede – asta fiind o particularitate a familiei. Şi totuşi, nu mă vindec la fel de repede ca un vampir, ţinu ea să mai adauge. Însă vânătorii demonilor se vindecă mai repede ca un om de-al vostru obişnuit. Femeia îşi luă jacheta pe care şi-o aruncase pe masă, punându-şi-o pe ea ca să se apere de răcoarea dimineţii. — Vreau şi eu nişte cafea. — Mie nu-mi place cafeaua. Prefer coca-cola. Apoi fermecătorul bărbat îi aruncă un zâmbet irezistibil înainte de a o întreba: O să-ţi pregăteşti tu micul dejun? — Acuşica. Până atunci, mai am câteva lucruri de făcut. — Poate că o să ai amabilitatea să pregăteşti mâncare suficientă pentru două persoane, ce zici? — Poate. Era şi descurcăreţ omul, se gândi ea. Nu puteai să nu-i admiri abilitatea, îşi mai zise în sinea ei, după care rosti cu glas tare: Tu eşti ocupat acum? El nu răspunse imediat, ştiind că încerca să-şi petreacă în fiecare zi câte puţin timp şi cu miraculoasa invenţie numită televiziune. Era mândru să constate că învăţa noi limbaje. — Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare, iar după aceea să-l hrănesc şi să-l ţesal. — Astăzi e lumină din belşug, şi totuşi, n-ar fi bine să intri în pădure neînarmat. — O să-l călăresc în câmp deschis. Aa, Glenna mă va întreba dacă n-am călărit cumva singur prin pădure. Nu-mi place s-o necăjesc şi s-o îngrijorez. N-ai vrea să călăreşti şi tu? — Socotesc că am călărit îndeajuns azi-noapte, mulţumită ţie. Înveselită, ea îi dădu un pumn uşor în piept şi îi zise pe un ton admirativ: Da’ ştiu că prinzi ceva viteză, nu glumă, băiete! — Dar şi tu ştii să conduci din şa. El se uită apoi din nou la pământul bătătorit de picioare şi încuviinţă: Ai dreptate. A fost o luptă grozavă. — Să ştii tu că da! Însă data viitoare, n-are să mai fie la fel de uşor. Larkin îşi ridică sprâncenele. — Prin urmare, de data asta zici că a fost uşor? — Comparativ cu ceea ce are să vină, poţi fi cât se poate de sigur. — Păi, atunci, zeii să ne apere şi să ne aibă în paza lor pe noi toţi. Şi dacă te-ai gândit să găteşti nişte ouă cu slănină, atunci e foarte bine. Poate că n-ar fi rău să mâncăm acum pe săturate, cât încă mai avem stomacuri pe care să le putem umple. Amuzant gând, îşi zise Blair, pe când intra în casă. Amuzant pe naiba, dacă el chiar intenţionase să glumească! Femeia nu cunoscuse niciodată pe nimeni atât de detaşat ca Larkin, în materie de viaţă şi de moarte. Nu era resemnat. Ea fusese crescută în spiritul resemnării în faţa inevitabilului, nu bărbatul acela – ci doar cu un fel de convingere că el urma să trăiască, dacă asta opta să facă, până ce şi-ar fi sfârşit în mod voluntar viaţa. Ea admira acest mod de abordare a respectivei idei. Blair fusese astfel educată, încât să fie în permanenţă conştientă de faptul că monstrul de sub pat era real şi că acesta nu aştepta decât un singur moment de neatenţie din partea ta ca să te muşte letal de beregată. Şi femeia cea războinică era pregătită să amâne şi să îndepărteze oricând un asemenea moment, atâta vreme cât avea să fie în stare să se ridice în picioare şi să se lupte, să hăcuiască şi să dea foc, scoţând în felul acesta din circulaţie cât mai mulţi vampiri era omeneşte posibil, deoarece, dincolo de forţă, de inteligenţă şi de continuele antrenamente, se afla convingerea ei fermă că altminteri, într-o nefericită zi şi în cine ştie ce mod şi împrejurare, ea ar fi urmat să nu mai fie îndeajuns de iute, de isteaţă şi de norocoasă. Iar atunci, monstrul avea s-o învingă. Şi totuşi, întotdeauna existase un echilibru în această privinţă – între demon şi vânătorul acestuia, fiecare dintre cei doi constituind o pradă pentru celălalt. Acum, însă miza era cu mult mai ridicată, până la un înspăimântător nivel universal, se gândi Blair, în timp ce punea de cafea. Nu avea în sânge doar simţul datoriei şi tradiţia de aproape un blestemat de mileniu. Acum, era vorba despre o luptă pentru salvarea întregii omeniri. Ea se afla aici, cu acest mic şi straniu grup – dintre care doi, un vampir şi un magician, îi erau strămoşi – ca să poarte bătălia bătăliilor. Îşi zise în sinea ei că mai erau două luni până la Halloween, până la Samhain şi la răfuiala finală, pe care o prorocise zeiţa. Trebuia ca ei să fie pregătiţi, se gândi Blair, în timp ce îşi turna prima ceaşcă de cafea. Fiindcă altfel nu mai exista nicio ieşire. Femeia urcă apoi cu cafeaua sa la etaj şi intră la ea în cameră. Din punct de vedere al ambianţei, aceasta semăna mult cu apartamentul ei din Chicago, în care locuise pe parcursul ultimului an şi jumătate. Patul avea la unul dintre capete o tăblie înaltă şi dragoni sculptaţi pe fiecare latură. Orice femeie s-ar fi putut simţi în acel pat ca o prinţesă vrăjită – dacă s-ar fi aflat într-o stare adecvată de spirit. În ciuda faptului că respectiva casă aparţinea unui vampir, exista acolo şi o oglindă lată, cu o ramă groasă din lemn de mahon. Şifonierul ar fi putut înghiţi până şi de trei ori mai multe haine decât îşi adusese Blair cu ea, aşa că femeia îşi ţinea în el armele pe care le folosea mai puţin şi îşi îndesase veşmintele de călătorie în comoda cu sertare. Pereţii erau zugrăviţi într-o nuanţă mohorâtă de prune brumării, iar tablourile atârnate pe ei înfățișau peisaje împădurite, în amurg sau înainte de ivirea zorilor, aşa că încăperea părea să fie cufundată într-o perpetuă umbră, dacă draperiile erau închise. Însă acest lucru n-o deranja. Ea trăise o mare parte din viaţa ei între umbre. Şi totuşi, Blair trase în acel moment draperiile, ca să lase să pătrundă lumina dimineţii, după care se aşeză la micul şi minunatul pupitru, pentru a-şi verifica e-mailul pe laptopul ei. Femeia nu-şi putu controla mica pâlpâire de speranţă şi nici n-o putu opri să se stingă, atunci când constată că nu primise niciun mesaj de răspuns din partea tatălui său. Nimic nou, îşi zise în sinea ei şi se rezemă de spătarul scaunului. El călătorea, pe undeva prin America se Sud, din câte ştia ea. Şi ştia asta doar pentru că îi spusese fratele ei. Trecuseră deja şase luni de când pierduse orice contact cu tatăl ei şi nici acest lucru nu constituia o noutate. Îndatoririle lui faţă de ea fuseseră îndeplinite cu ani în urmă, după părerea lui. Şi poate că avea şi dreptate să considere astfel. El o învăţase tot ce ştia şi o antrenase, deşi ea nu ajunsese niciodată suficient de pregătită încât să merite laudele lui. Ea, pur şi simplu, nu era înzestrată cu echipamentul potrivit pentru asta. Nu i se născuse un fiu, ci o fiică. Dezamăgirea pe care o simţise el atunci când constatase că o fetiţă îi moştenise harul a fost atât de profundă, încât nici nu s-a mai ostenit să şi-o ascundă vreodată. Nu era Sean Murphy omul care să-şi mascheze nemulţumirile de orice fel. Iar de când împlinise fiica sa vârsta de optsprezece ani, el îşi cam luase mâna de pe ea. Blair îşi călcă pe suflet şi îi trimise prin e-mail un al doilea mesaj, deşi el nu catadicsise să-i răspundă nici măcar la primul. Îi transmisese acel prim e-mail înainte de a fi plecat spre Irlanda, pentru a-l anunţa că se pregătea ceva, că urma o mare zguduire, iar ea avea nevoie de sfatul lui. Prea mult îi căutase atunci în coarne, se gândi ea acum, mai ales atunci când încercase din nou, după sosirea ei la destinaţie, să-i comunice faptul că zguduirea era una majoră. El îşi avea propria lui viaţă, modul său unic de a se comporta şi niciodată nu pretinsese altceva. Era problema ei că râvnea să aibă mereu aprobarea lui. Femeia renunţase cu multă vreme în urmă să mai încerce să-i câştige iubirea. Blair opri calculatorul, îşi trase pe ea un tricou şi se încălţă cu nişte adidaşi. Se hotărî să meargă în sala de antrenament, ca să-şi alunge acolo frustrarea şi să-şi recapete pofta de mâncare, trăgând de fiare şi ridicând greutăţi. Casa aceea, după cum i se spusese, era chiar cea în care se născuseră Hoyt şi fratele acestuia, Cian, pe la începutul secolului al doisprezecelea. Bineînţeles că ea mai fusese între timp modernizată şi extinsă, însă Blair putea să-şi dea seama după structura iniţială a construcţiei că familia Cionaoith deţinuse o avere considerabilă. Desigur că Cian avusese nevoie de aproape un mileniu ca să-şi strângă propria lui avere, pentru a achiziţiona din nou casa. Şi asta, deşi din frânturile pe care le reconstituise, Blair dedusese că el nu locuia acolo. Blair nu obişnuia să stea la discuţii cu vampirii, ci doar îi omora. Dar în privinţa lui Cian, făcea o excepţie. Din raţiuni care femeii nu-i erau pe de-a-ntregul limpezi, şi Cian se lupta cu vampirii, ba chiar patronând într-o oarecare măsură mica lor escapadă războinică. Iar, în plus, ea văzuse şi maniera în care se luptase el în noaptea trecută, cu o ferocitate cumplită. Loialitatea lui faţă de ei şi înverşunarea lui în bătălie puteau fi elementele care înclinaseră în favoarea lor balanţa victoriei. Femeia urcă treptele scării cotite de piatră spre ceea ce fusese cândva un hol măreţ, apoi, în anii din urmă, o enormă sală de bal, în prezent, spaţiul acela generos servindu-le lor drept un ideal loc de antrenament. Ea se opri brusc în pragul respectivei încăperi, atunci când dădu înăuntru cu ochii de verişoara lui Larkin, Moira, care făcea acolo extensii pentru muşchii pectorali, cu greutăţi de două kilograme şi jumătate. Femeia din Ţara Făgăduinţei îşi împletise părul castaniu peste cap într-o coadă groasă care îi ajungea până-n talie. Sudoarea i se prelingea pe tâmple şi îi închidea la culoare spatele tricoului alb pe care îl purta. Ochii ei, de o nuanţă cenuşie, priveau drept înainte, concentraţi, presupuse Blair, asupra cine ştie cărui lucru care ar fi ajutat-o să-şi continue cu conştiinciozitate exerciţiile. Blair estima că Moira trebuia să aibă înjur de un metru şi şaizeci de centimetri înălţime şi poate de-abia vreo cincizeci de kilograme în greutate, şi asta cântărită după ce ar fi ieşit dintr-un lac cu hainele ude. Însă era neînfricată. Iar vitejia atârna mult în balanţă, în concepţia lui Blair. Ceea ce i se păruse la început că era doar o agitaţie ca de şoricel a Moirei, de fapt, era în realitate o permanentă vigilenţă asociată cu o atenţie încordată. Micuţei femei nu-i scăpa absolut nimic. — Credeam că mai eşti încă în pat, i se adresă Blair, pe când se apropia. Moira lăsă jos greutăţile, după care îşi şterse cu antebraţul transpiraţia de pe frunte. — M-am sculat de curând. Vrei cumva să foloseşti camera? — Da, dar există aici spaţiu berechet pentru noi amândouă. Blair înaintă şi îşi alese nişte greutăţi de cinci kilograme fiecare. Văd că în dimineaţa asta nu te-ai mai cufundat în lectura cărţilor. — Păi… Moira oftă şi îşi întinse braţele, aşa cum fusese instruită să facă. Şi-ar fi dorit ca şi braţele ei să fie la fel de musculoase ca acelea ale lui Blair, însă nimeni nu i le-ar mai fi considerat catifelate. Mi-am început aici ziua, înainte de a mă duce în bibliotecă. Şi, în general, înainte de a se mai fi trezit şi altcineva în casă. — Foarte bine. Curioasă, Blair se uită la Moira, în timp ce îşi lucra tricepşii. Dar de ce faci tu asta pe ascuns? — Nu ţin niciun secret în privinţa asta. Nu chiar un secret propriu-zis. Moira luă o sticlă cu apă şi îi deşurubă capacul. Apoi înşurubă capacul la loc. Sunt cea mai firavă şi mai bicisnică dintre noi toţi. Nu-i necesar ca tu sau Cian să-mi spuneţi asta verde în faţă – cu toate că, din când în când, câte unul dintre voi îmi mai dă de înţeles acest lucru. Lui Blair i se puse un mic nod în gât înainte de a-i da replica Moirei: — Iar aşa ceva nu-ţi poate face nicio plăcere. Aş vrea să ştii că îmi pare rău, fiindcă eu ştiu cum este să fii complet desconsiderată, atunci când îţi dai toată silinţa. — Toată silinţa mea nu este pe deplin satisfăcătoare, aşa-i? Nu, eu n-am nevoie de păreri de rău, continuă ea, înainte ca Blair să apuce să mai zică ceva. E greu să auzi spunându-ţi-se că ai deficienţe, însă asta-i situaţia mea – cel puţin până acum. Astfel că dimineţile urc aici devreme şi ridic afurisitele astea de porcării, după cum mi-aţi arătat voi. Nu vreau să mai fiu în continuare cea mai prăpădită, cea în privinţa căreia trebuie să-şi facă ceilalţi atâtea griji. — Încă n-ai o masă musculară prea mare, dar stai bine în privinţa vitezei. Şi eşti absolut genială la tragerile cu arcul. Dacă n-ai fi fost înzestrată cu această pricepere, atunci lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură azi-noapte. — În timpul meu liber, muncesc ca să-mi înlătur slăbiciunile şi să-mi sporesc forţa. Asta-i ceea ce mi-ai spus tu – şi m-am înfuriat la auzul cuvintelor tale, până când am înţeles înţelepciunea lor. Iar acum nu mai sunt înfuriată. Ştii bine cum să antrenezi. King era… El era ceva mai îngăduitor cu mine, probabil ca oricare alt bărbat. Un adevărat as în domeniu, adăugă Moira, cu multă părere de rău în ochi. Şi unul care îmi purta o mare afecţiune, tocmai fiindcă eu eram cea mai mică dintre toţi. Blair nu-l cunoscuse pe King, prietenul lui Cian, cel care fusese capturat şi apoi omorât de către Lilith. Şi care, după aceea, fusese preschimbat în vampir şi trimis înapoi printre oameni. — Poţi să n-ai nicio îndoială că eu una n-o să te cocoloşesc câtuşi de puţin, ţinu Blair s-o asigure pe Moira.   După ce termină şirul de exerciţii cu greutăţile şi făcu un duş rapid, Blair simţi că îi revenise apetitul. Se hotărî să-şi pregătească ceva care îi plăcea foarte mult şi se apucă să-şi adune cele necesare pentru a face pâine franţuzească prăjită sau, altfel spus, nişte friganele. Aruncă într-o tigaie nişte slănină irlandeză pentru a-şi asigura aportul de proteine şi selectă la playerul ei MP3 melodia Green Day (Ziua cea verde). Aceasta era o piesă muzicală în acordurile căreia se putea găti în mod plăcut orice mâncare. Femeia îşi turnă şi cea de-a doua ceaşcă de cafea, după care sparse câteva ouă într-un castronaş şi le bătu spumă. Tocmai amesteca aluatul, când în pragul uşii îşi făcu apariţia şi Larkin. Acesta se opri brusc şi se uită la playerul ei. — Ce este asta? — Este un – cum aş putea să-ţi explic mai clar? Un mod de a fluiera în timp ce lucrezi. — Nu, nu la aparat mă refer. Sunt atât de multe din astea, că nu le pot ţine minte chiar pe toate. Dar ce fel de sunet se aude? — Ooo, păi, e o muzică populară. Muzică rock – mai precis, hard-rock. El începu să rânjească, ţinându-şi capul ridicat în timp ce asculta. — Rock, repetă bărbatul. Îmi place cum sună. — Cui ar putea să nu-i placă? În dimineaţa asta nu fac omletă, ci pregătesc de mâncare pâine franţuzească prăjită, adică friganele. — Pâine prăjită? Dezamăgirea care i se citea pe faţă alungă expresia de plăcere la auzul muzicii. Doar pâine coaptă? — Nu numai atât. Iar, în plus, atunci când gătesc eu, tu eşti nevoit să te mulţumeşti doar cu ceea ce-ţi prepar, altminteri îţi faci singur altceva care să-ţi placă mai mult. — Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiindcă te pricepi să găteşti. Tonul lui era atât de îndurerat, încât ea se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. — Ai încredere în mine şi mergi pe mâna mea în privinţa asta. Am văzut eu cam ce anume îţi place să mănânci, băiete. Te asigur că, la fel de mult ca şi muzica rock, o să-ţi placă şi ceea ce-ţi prepar eu acum, mai ales dacă o să-i pui pe deasupra şi nişte unt şi sirop. O să fie gata imediat. Ce-ar fi să întorci între timp bucăţile de slănină în tigaie? — Trebuie mai întâi să mă spăl. Tocmai am curăţat de bălegar grajdul şi celelalte anexe şi încă nu pot să ating nimic. Ea ridică o sprânceană, pe când el ieşea precipitat din încăpere. Îl văzuse deja eschivându-se în toate modalităţile posibile de la îndatoririle din bucătărie şi trebuia să recunoască faptul că dădea dovadă de şiretenie de fiecare dată. Resemnată, Blair întoarse tot ea slănina, după care înfierbântă pe foc şi o a doua tigaie. Tocmai se pregătea să înmoaie prima bucată de pâine, când auzi nişte glasuri. Proaspăt căsătoriţii se treziseră şi ei, îşi dădu ea seama, şi lăsă deoparte aluatul, pentru a-i întâmpina. Păreau extrem de degajaţi. Era o atitudine firească din partea Glennei, îşi zise Blair în sinea ei. Glenna intră în bucătărie, îmbrăcată într-un pulover de un verde ca de salvie şi nişte jeanşi negri, iar părul ei de un roşu-aprins era lăsat liber. În cazul ei, urbanitatea precumpănea asupra caracterului relaxat, de provincie, presupuse Blair. Iar, dacă mai adăugai şi frumoasa îmbujorare a unei femei căreia în mod evident îi plăceau hârjonelile matinale, aveai imaginea ei completă. Glenna nu prea semăna cu o femeie capabilă să pună pe fugă o întreagă ceată de vampiri, scoţând crunte urlete de luptă şi agitând în văzduh o bardă războinică, însă exact asta făcuse. — Mmm, friganele? Parcă mi-ai fi citit gândurile. Îndreptându-se spre ibricul de cafea, Glenna o mângâie în trecere uşor şi absent pe Blair pe un braţ şi se oferi: Vrei să-ţi dau o mână de ajutor? — Mă descurc şi singură. Tu deja ţi-ai luat partea leului în privinţa robotelii din bucătărie, iar eu mă pricep la micul dejun mai bine decât la prepararea cinei. Doar mi s-a părut mie sau chiar l-am auzit şi pe Hoyt? — El se afla imediat în urma mea. Vorbeşte acum cu Larkin despre cal. Cred că Hoyt este puţin deranjat de faptul că n-a ajuns el la Vlad înaintea lui Larkin. E foarte bună cafeaua. Ai dormit bine? — Am dormit buştean, vreme de vreo două ore. Blair înmuie felia de pâine, o puse apoi la prăjit în tigaia încinsă, să sfârâie, şi continuă: Apoi, nu ştiu de ce, dar m-am trezit într-o stare de agitaţie cumplită şi n-am mai putut adormi. Parcă eram în priză. Ea îi aruncă Glennei o privire, adăugând: Şi nici n-aveam unde să-mi consum excesul de energie, spre deosebire de mireasă. — Sunt nevoită să recunosc că mă simt extrem de liniştită şi de relaxată în dimineaţa asta. Cu o excepţie. Tresărind uşor, Glenna îşi masă bicepsul braţului drept. Am senzaţia că jumătate de noapte am mânuit un baros greu. — Şi barda de luptă este o unealtă suficient de grea. Iar tu ai făcut cu ea o treabă foarte bună. — Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile. Dar n-am chef să mă mai gândesc acum la asta – cel puţin până nu mănânc mai întâi. Răsucindu-se, Glenna deschise dulapul de farfurii şi întrebă: Ştii tu cât de des am luat eu un astfel de mic dejun – cu friganele şi cu şuncă prăjită – înainte să înceapă toată povestea asta? — Nu. — Niciodată. Absolut niciodată, accentuă ea, zâmbind în colţul gurii. Am avut grijă de greutatea mea ca şi când, ei bine, ca şi când de acest lucru ar fi depins soarta întregii lumi. — Acum te antrenezi din greu. Blair întoarse felia de pâine, pentru a o prăji şi pe cealaltă parte. Trebuie să-ţi completezi necesarul de carburant. Dacă vei creşte în greutate cu câteva kilograme, îţi pot garanta că vei adăuga pe tine numai muşchi. — Blair, îi zise Glenna, uitându-se către uşă pentru a se asigura că Hoyt nu intrase încă. Tu ai în domeniul ăsta mai multă experienţă decât oricare dintre noi ceilalţi. Aş vrea ca măcar deocamdată lucrul acesta să rămână doar între noi două, dar ai putea să-mi spui cu sinceritate cum ne-am descurcat noaptea trecută în luptă? — Am supravieţuit cu toţii, rosti sec Blair, continuând să scoată friganele rumene pe o farfurie şi să prăjească alte felii de pâine cu glazură de ouă bătute. Asta-i concluzia finală. — Dar… — Glenna, o să-ţi vorbesc pe şleau. Blair se întoarse, rezemându-se cu spatele de masă pentru o clipă, în timp ce pâinea sfârâia mai departe în tigaie şi răspândea arome plăcute în atmosferă. Nu m-am mai confruntat niciodată până acum cu aşa ceva. — Şi totuşi, tu faci asta – adică îi vânezi – de ani şi ani de zile. — Ai dreptate. Însă n-am mai văzut niciodată atât de mulţi adunaţi în acelaşi timp la un loc, şi nici nu i-am văzut vreodată aşa de bine organizaţi ca acum. Glenna respiră adânc. — Asta nu poate fi considerată drept o veste bună. — Bună, rea, asta-i situaţia! Din câte ştiu eu din experienţa mea de până acum – nu s-a mai întâmplat niciodată ca dihăniile astea să trăiască, să lucreze sau să lupte în grupuri mari. Am luat legătura cu mătuşa mea şi am întrebat-o şi pe ea ce părere are despre asta, iar ea mi-a spus acelaşi lucru. Ei sunt ucigaşi şi pot călători, vâna şi chiar locui împreună în găşti. Dar în găşti mici, conduse de câte un element dominant alpha, masculin sau feminin. Niciodată nu i-am văzut acţionând astfel. — Nu ca o armată, murmură Glenna. — Nu într-o structură organizată. Iar ceea ce am văzut noi azi-noapte a fost un adevărat escadron – adică o mică secţiune dintr-o veritabilă armată. Şi, ceea ce e mai important, ei s-au arătat dispuşi să moară pentru ea, pentru Lilith, acest lucru fiind o chestiune de forţă. — Bine. Bine, zise Glenna, în timp ce punea masa. Aşa-mi trebuie; am primit ceea ce am meritat, dacă ţi-am cerut să-mi vorbeşti cu sinceritate. — Hei, fruntea sus! Nu uita că am supravieţuit, da? Asta-i o victorie. — Bună dimineaţa, îi spuse Hoyt lui Blair, în timp ce intra în încăpere. Apoi privirea lui se îndreptă direct spre Glenna. Ei aveau acelaşi colorit în obraji, se gândi Blair, adică ea şi cu strămoşul ei de-atâtea generaţii. Ea, magicianul şi fratele geamăn al acestuia, vampirul, împărtăşeau aceeaşi ascendenţă şi aceleaşi origini, iar acum şi această misiune, presupuse femeia. Soarta era în mod neîndoielnic cât se poate de capricioasă, blestemata! — Voi doi cu siguranţă radiaţi de fericire, le zise ea, atunci când Glenna îşi ridicase privirea, căutând buzele lui Hoyt. Practic, aveţi nevoie de umbrele mele. — Ei îşi apără ochii de soare şi sunt o expresie vie a modei sexy, îi replică Hoyt, făcând-o să râdă. — Ia loc! Femeia opri muzica, după care aduse la masă platoul încărcat cu vârf. Am făcut de mâncare pentru o întreagă armată, socotind că aşa ceva chiar şi suntem, de fapt. — Pare a fi un ospăţ în toată regula. Îţi mulţumim. — Mi-am îndeplinit doar partea mea din îndatorire, spre deosebire de unii dintre noi, care se cam fofilează şi trag mereu chiulul, întâmpină ea, scuturând din cap, apariţia perfect sincronizată a lui Larkin. Ai sosit exact la ţanc, i se adresă Blair. Bărbatul avea o expresie nevinovată şi în acelaşi timp prietenoasă. — Mâncarea este deja gata? Mi-a luat ceva mai mult timp să ajung înapoi, dat fiind faptul că am trecut şi pe la Moira ca să-i spun că micul dejun este în curs de pregătire. Ce privelişte plăcută! — Acum că tot te-ai uitat, apucă-te să şi înfuleci. Şi Blair puse pe o farfurie patru friganele pentru el. După aceea însă, tu şi cu verişoara ta aţi face foarte bine să spălaţi şi vasele.  

Crucea lui Morrigan de Nora Roberts Prolog Ploaia îl făcuse să se gândească la povestea aceea. Picăturile grele şfichiuiau vijelios ferestrele, răpăiau pe acoperiş şi îşi aruncau suflarea rece pe sub uşă. Umezeala îi pătrundea în oase şi acestea îl dureau, deşi stătea lângă foc. Povara vârstei îl apăsa tot mai tare în nopţile lungi şi umede de toamnă – şi ştia că o va resimţi şi mai acut în noaptea întunecoasă care avea să vină. Copiii se adunaseră şi se înghesuiau unul în altul pe podea, sau câte doi-trei într-un fotoliu. Stăteau toţi cu faţa spre el, căci le promisese o poveste ca să-şi mai alunge plictiseala unei zile lungi cu vreme mohorâtă. Nu avusese intenţia să le-o spună tocmai pe aceasta, sau nu încă, pentru că unii dintre ei erau prea mici. Iar povestea avea să-i tulbure. Însă i-o şoptise la ureche ploaia, sâsâindu-i cuvintele pe care încă nu dorise să le rostească. Dar până şi un povestitor, sau poate cu atât mai mult un povestitor, trebuia să le asculte. — Ştiu o poveste, începu el şi câţiva dintre copii se foiră în loc nerăbdători. Este o poveste despre curaj şi laşitate, despre sânge şi moarte şi despre viaţă. Despre iubire şi despărţire. — E şi cu monştri? întrebă unul dintre cei mai mici, cu ochii albaştri larg deschişi şi o figură înspăimântată. — Întotdeauna sunt şi monştri, răspunse bătrânul. Şi de fiecare dată sunt şi bărbaţi care se aliază cu ei şi alţi bărbaţi care luptă împotriva lor. — Şi femei! exclamă una dintre fetiţe făcându-l pe bătrân să zâmbească. — Şi femei. Curajoase şi cinstite, viclene şi ucigaşe. Le-am cunoscut la vremea mea şi pe unele şi pe altele. Povestea pe care am să v-o spun este foarte veche. Are mai multe începuturi, dar un singur sfârşit. În timp ce vântul urla, bătrânul luă o înghiţitură de ceai, ca să-şi umezească gâtul. Lemnele trosneau în foc şi îi luminau faţa ce părea scăldată într-o baie de sânge auriu. — Acesta este unul din începuturi. În ultimele zile ale unei veri fierbinţi, în timp ce fulgere albastre brăzdau cerul întunecat, magicianul stătea în picioare pe o stâncă înaltă şi privea marea învolburată.       1 Eire, regiunea Chiarrai 1128 Și în sufletul lui se stârnise o furtună la fel de întunecată şi sălbatică precum cea care învolbura marea. Îi biciuia sângele şi îi şfichiuia faţa aşa cum stătea acolo, pe stânca scăldată în ploaie. Numele furtunii era durere. Durerea îi strălucea în priviri, la fel de puternică şi de întunecată ca fulgerele care brăzdau cerul. Şi furia i se scurgea prin vârfurile degetelor, arunca dâre roşii şi străpungea aerul cu pocnituri care răsunau cu forţa a mii de lovituri de tun. Îşi îndreptă spatele şi strigă cuvintele magice. Valurile roşii ale mâniei lui şi albastrul întunecat al furtunii se ciocniră deasupra capului lui ca într-un război care îi alungă în mare grabă în casă şi în pivniţă pe cei care puteau să-l vadă; oamenii se repeziră să închidă degrabă zăvoarele de la uşi şi ivărele de le ferestre, să-şi adune copiii şi să se roage tremurând, implorându-şi fiecare zeul în care credea. Şi, închise în castelele lor, până şi zânele tremurau. Stânca se zgudui şi apa mării se făcu neagră ca smoala din gura iadului, iar el continua să urle şi să sufere. Ploaia care cădea din cerul rănit se scurgea roşie ca sângele şi şuiera sfârâind la atingerea pământului şi a mării, iar aerul mirosea a abur fierbinte. Noaptea aceea avea să fie numită mereu de atunci înainte Noaptea Suferinţelor şi cei care îndrăzneau să vorbească despre ea pomeneau de magicianul înalt care stătea pe stânca uriaşă în timp ce ploaia sângerie îi îmbiba hainele, curgând pe faţa lui slabă ca lacrimile morţii, iar el sfida iadul şi cerul în acelaşi timp. Numele lui era Hoyt şi se trăgea din familia Mac Cionaoith, despre care se povestea că descindea din Morrigan, zâna zânelor şi zeiţă. Puterea lui era uriaşă, dar crudă încă, deoarece şi el era tânăr. O mânuia acum cu agerime şi cu o patimă care nu mai lăsa loc pentru precauţie, datorie sau lumină. Aceasta era spada şi lancea lui. În noaptea aceea cumplită, magicianul invoca moartea. Şi în timp ce vântul urla, magicianul se întoarse cu spatele spre marea furioasă. Şi cea pe care o chemase stătea acum pe stânca înaltă. Femeia – căci fusese cândva femeie – îi zâmbea. Frumuseţea ei era măreaţă, dar rece ca însăşi iarna. Avea ochii de un albastru blând, buzele roşii ca petalele de trandafir şi pielea albă ca laptele. Iar când vorbea, vocea ei avea susurul muzicii, ca cea a unei sirene care îi dusese pe nenumăraţi bărbaţi la pierzanie. — Te-ai grăbit să mă chemi. Aştepţi oare cu nerăbdare sărutul meu, Mac Cionaoith? — Tu eşti cea care l-a ucis pe fratele meu? — Moartea este… Ignorând ploaia, îşi scutură gluga de pe cap… este ceva complex. Eşti prea tânăr ca să-i înţelegi măreţia. Ceea ce i-am dat eu a fost un dar. Un dar foarte preţios. — L-ai condamnat! — Oh! făcu ea fluturând o mână în aer. E un preţ aşa de mic pentru eternitate! Acum lumea este a lui şi poate să ia orice îşi doreşte. Ştie mai mult decât ai visat tu vreodată că ai putea şti. Şi este al meu acum mai mult decât ar fi putut fi vreodată al tău. — Eşti un demon, mâinile tale sunt pline de sângele lui şi, pe marea zeiţă, am să te distrug! Femeia râse veselă, ca un copil căruia i se promisese cine ştie ce delicatesă. — Şi mâinile şi gâtlejul. Aşa după cum şi el este plin de sângele meu. Acum este la fel ca mine, un copil al nopţii şi al umbrei. Ai să vrei să-l distrugi şi pe propriul tău frate? Pe fratele tău geamăn? Ceaţa de pe pământ începu să fiarbă din nou şi se învolbură ca valurile de mătase în timp ce femeia plutea prin ea. — Simt mirosul puterii tale, şi al mâniei şi uimirii tale. Acum, pe loc, îţi ofer acest dar. Şi am să te fac din nou fratele lui geamăn, Hoyt al lui Mac Cionaoith. Am să-ţi dăruiesc moartea care este viaţa fără de sfârşit. Magicianul se lăsă în jos şi privi fix la ea prin perdeaua de ploaie. — Spune-mi numele tău! Femeia aluneca acum peste ceaţă cu mantia roşie fluturând în urma ei. Magicianul îi vedea umflătura gingaşă a pieptului care se rotunjea matură pe sub corsajul strâmt al rochiei. Îşi dădu seama că se excitase, chiar în momentul în care simţi mirosul puterii ei. — Am atât de multe, ripostă ea şi îi atinse braţul numai cu vârful unui deget – cum de ajunsese aşa de aproape? Vrei să-mi şopteşti numele când ne vom uni? Să-i simţi gustul pe buze, aşa cum am să-l simt eu pe al tău? Bărbatul avea gâtul uscat de parcă îi luase foc. Ochii ei albaştri şi blânzi îl atrăgeau spre ea, îl atrăgeau spre înec. — Ah, vreau să ştiu ce ştie fratele meu. Femeia râse din nou, dar de astă dată râsul ei venea răguşit din gât. Ca o foame de animal hămesit. Iar ochii aceia albaştri şi blânzi începură să se coloreze în roşu. — Eşti gelos? Îşi şterse în treacăt buzele de ale lui; buzele ei erau reci, cutremurător de reci. Şi totuşi, atât de ademenitoare. Inima începu să-i bată mai puternic şi mai repede în piept. — Vreau să văd ce vede fratele meu. Îşi puse mâna pe pieptul frumos şi alb, dar nu simţi nimic în spatele lui. — Spune-mi numele tău. Femeia zâmbi şi albul dinţilor ei ascuţiţi străluci în noaptea oribilă. — Lilith se numeşte cea care te ia. Lilith este cea care te zămisleşte. Puterea sângelui tău se va amesteca cu a mea şi vom stăpâni lumea aceasta şi pe toate celelalte. Îşi aruncă pe spate capul, gata să lovească. Cu toată durerea lui, cu toată mânia lui, Hoyt o lovi în inimă cu lancea. Urletul scos de ea sfâşie noaptea, dominând furtuna şi unindu-se cu ea. Nu era un urlet omenesc, şi nici măcar de fiară. Era un demon care îi răpise fratele, care îşi ascunsese răutatea sub un chip de o frumuseţe rece. Dar care sângera, căci văzu un şuvoi de sânge care ţâşnea din rană, fără ca inima să bată. Femeia zbură înapoi în aer răsucindu-se, ţipând şi iluminând înaltul cerului. Cuvintele pe care magicianul ar fi trebuit să le rostească fură estompate de groaza care îl cuprinsese în timp ce ea se pierdea în aer, iar sângele care continua să curgă se transforma în abur amestecându-se cu ceaţa murdară. — Cum îndrăzneşti! Vocea ei era sugrumată de mânie şi de durere. Îţi foloseşti vrăjile tale jalnice şi amărâte împotriva mea? Eu străbat lumea asta de o mie de ani. Îşi trecu mâna peste rană şi îşi scutură apoi sângele de pe mână. Iar când picăturile căzură pe mâna lui Hoyt îl tăiară ca nişte cuţite. — Lilith! Eşti renegată! Lilith, ai fost învinsă în acest loc. De sângele meu! Scoase un pumnal de sub haine şi îşi crestă palma. Cu sângele zeilor care curge prin el, prin puterea naşterii mele, te alung înapoi… Ceea ce zbură acum spre el părea că străbate pământul şi îl lovi cu toată forţa feroce a furiei. Se prăbuşiră înlănţuiţi peste marginea stâncii pe lespedea de dedesubt. Prin valurile de durere şi spaimă văzu faţa lucrului aceluia care era o imagine a lui în oglindă. Faţa celui care fusese cândva fratele lui. Hoyt simţea în el mirosul morţii şi al sângelui şi vedea în ochii aceia roşii fiara în care se transformase fratele lui. Cu toate acestea, în pieptul lui Hoyt licări flacăra unei speranţe. — Cian! Ajută-mă s-o opresc! Mai avem o şansă. — Simţi cât de puternic sunt? Cian îşi încleştă mâna în jurul gâtului lui Hoyt şi îl strânse. Şi acesta este numai începutul. Aşa va fi mereu. Se aplecă şi linse sângele de pe faţa lui Hoyt, parcă în joacă. Ea te vrea pentru ea, dar mie mi-e foame. Mă chinuie o foame cumplită! Şi sângele din tine este al meu, la urma urmelor. Când îşi dezgoli colţii şi se repezi să-i bage în gâtul fratelui lui, Hoyt înfipse pumnalul în el. Cu un horcăit, Cian se dădu înapoi. Şocul şi durerea îi schimonoseau faţa. Şi în momentul în care îşi duse mâna la rană se prăbuşi. Pentru o clipă, lui Hoyt i se păru că îl vede pe fratele lui, pe fratele lui adevărat. Şi apoi nu se mai auzi nimic, în afară de gemetele ploii şi ale furtunii dezlănţuite. Se târî agăţându-se cu mâinile şi ajunse din nou în vârful stâncii. Căuta un sprijin pipăind cu mâinile alunecoase din cauza sângelui, a transpiraţiei şi a ploii. Fulgerele îi luminau faţa schimonosită de durere în timp ce înainta centimetru cu centimetru pe stâncă, zdrelindu-şi degetele. Acolo unde se înfipseseră colţii, gâtul îl ustura şi îl ardea. Cu respiraţia şuierătoare se agăţă de stâncă. Dacă ea îl aştepta, era mort. Puterile îi secătuiseră ca urmare a impactului produs de şoc şi de durere. Nu avea decât pumnalul, încă înroşit de sângele fratelui lui. Dar când se ridică pe stâncă rostogolindu-se pe spate cu ploaia rece şiroindu-i pe faţă, văzu că este singur. Poate că fusese suficient, poate că îl trimisese pe demon înapoi, în iad. Aşa cum îşi trimisese în mod sigur propriul trup la moarte. Se rostogoli şi se ridică în mâini şi în genunchi, copleşit de durere. În gură simţea gustul de cenuşă al vrăjitoriei. Se târî până la lance şi se sprijini de ea pentru a se ridica în picioare. Gâfâind din greu, se îndepărtă de stânci pe o cărare pe care ar fi putut merge şi cu ochii închişi. Puterile furtunii se istoviseră la fel ca şi puterile lui şi nu mai rămăsese din ea decât o ploaie uşoară. Simţi în nări mirosul de acasă – de cai şi fân şi ierburi pe care le folosea pentru protecţie, fumul focului pe care îl lăsase să mocnească în vatră. Dar nu simţea nicio bucurie, nicio satisfacţie a victoriei. Se îndreptă şchiopătând către conac, gâfâind din greu, scoţând gemete de durere care se pierdeau în şuierul vântului. Ştia că dacă lucrul care îl luase pe fratele lui ar fi venit acum după el, era un om mort. Orice umbră, orice formă aruncată pe pământ de copacii chinuiţi de furtună putea fi moartea lui. Mai rău decât moartea. Teama îi aluneca pe spinare ca un fior de gheaţă murdară şi îşi folosi puţinele puteri care îi mai rămăseseră ca să murmure incantaţii care sunau mai mult ca nişte rugăciuni pentru orice şi către oricine era dispus să le asculte. Calul lui fornăi în grajd şi necheză încet când îl simţi. Dar Hoyt îşi continuă drumul şchiopătând către conacul mic, ajunse anevoie la uşă şi dispăru înăuntru. Era cald şi avea senzaţia că aude ecoul vrăjilor pe care le rostise înainte să plece spre stânci. Blocă uşa cu un drug, lăsând urme din sângele lui şi al lui Cian pe lemn. Oare o s-o împiedice să intre? se întreba el. Dacă poveştile pe care le citise aveau un sâmbure de adevăr, nu putea să intre dacă nu era invitată. Nu putea face nimic altceva decât să se încreadă în poveşti şi în descântecul de apărare care îi înconjura casa. Haina îmbibată de ploaie îi căzu de pe umeri pe podea. O lăsă să zacă acolo ca o moviliţă udă şi se luptă din răsputeri ca să nu se prăbuşească şi el alături de ea. Acum o să amestece diverse unsori de leac ca să capete puteri. Şi va sta treaz toată noaptea, având grijă de foc. Şi va aştepta ivirea zorilor. Făcuse tot ce putuse pentru părinţii lui, pentru surorile lui şi familiile acestora. Acum trebuia să-şi spună că este de ajuns. Cian murise şi monstrul care venise înapoi cu chipul lui fusese distrus. Acum nu mai putea, nu, nu mai putea să le facă rău. Dar creatura care îl făcuse pe el, aceea putea. Voia să găsească ceva mai puternic ca să-i protejeze. Şi avea să pună demonul pe fugă din nou. Jura acum pe viaţa lui, o să se consacre distrugerii ei. Mâinile lui cu degete lungi şi palme late tremurau în timp ce îşi alegea sticluţele. Ochii lui de un albastru intens ca furtuna erau sticloşi de durere – durerea trupului şi durerea inimii. Povara vinovăţiei îl apăsa ca o mantie de plumb. Şi demonii aceia care jucau înlăuntrul lui! Nu-şi salvase fratele. Îl condamnase şi îl distrusese, îl alungase departe. Cum repurtase această victorie cumplită? Cian îl dominase întotdeauna cu fizicul său. Şi creatura în care se transformase era extrem de puternică. Aşadar, magia lui învinsese ceea ce iubise cândva. Acea jumătate din el care era întotdeauna strălucitoare şi impulsivă, în timp ce el însuşi era adesea retras şi posomorât. Mai interesat de studiile lui decât de cei din jur. Cian fusese cel care hoinărea prin taverne şi la jocuri, care se lua la întrecere şi făcea sport. — Cum mai iubea viaţa! murmură Hoyt în timp ce lucra. Dragostea de viaţă l-a dus la pierzanie. Eu am distrus numai ceea ce îl ţinea închis ca pe o fiară. Trebuia să creadă asta. Durerea îi strângea coastele în timp ce îşi scotea tunica. Vânătăile începuseră să se întindă ca nişte pete mari, negre pe pielea lui, marcând drumul durerii şi al vinovăţiei pe care le resimţea. Era momentul să se ocupe de aspectele practice, îşi spuse el în timp ce îşi aplica balsamul. Gemea din rărunchi şi înjura de mama focului în timp ce îşi înfăşură bandajul peste coaste. Două dintre ele i erau rupte – ştia asta – după cum ştia la fel de bine că drumul călare spre casă din dimineaţa aceasta avea să fie un adevărat calvar. Luă o unsoare şi porni şchiopătând către vatră. Mai aruncă lemne pe foc şi flăcările se înteţiră imediat. Îşi făcu un ceai deasupra lor. Se înfăşură apoi într-o pătură, ca să stea jos, să bea şi să lâncezească. Se născuse cu un har şi de la vârsta cea mai fragedă se străduise să fie la înălţimea lui. Studiase, adesea în singurătate, îşi exersase arta, învăţând cât mai mult. Puterile lui Cian fuseseră mai mici, dar, aşa cum îşi amintea Hoyt, nici nu exersase şi nici nu studiase serios şi cu aceeaşi meticulozitate religioasă. De fapt, Cian se jucase de-a magia. Se amuzase laolaltă cu ceilalţi. Şi reuşea uneori să-l atragă şi pe el, să învingă împotrivirea lui Hoyt şi să-l convingă să facă câte o ştrengărie împreună. O dată îl transformaseră într-un măgar cu urechi lungi care răgea disperat pe băiatul care o împinsese pe surioara lor mai mică în noroi. Ce mai râsese Cian! Hoyt avusese nevoie de trei zile de muncă, de sudoare şi de panică pentru a întoarce descântecul, dar Cian nu se sinchisise nicio clipă de nimic. De fapt, era un măgar înnăscut. Noi n-am făcut decât să-i dăm adevărata înfăţişare. După ce împliniseră doisprezece ani, Cian manifestase mai mult interes pentru săbii decât pentru descântece. Asta era, îşi spuse Hoyt în timp ce sorbea din ceai. Se dovedise iresponsabil ca magician, însă era un magician când venea vorba de spadă. Dar, în cele din urmă, nici oţelul, nici magia nu-l salvaseră. Se lăsă pe spate dârdâind, în ciuda căldurii împrăştiate de lemnele care trosneau în foc. Auzea ultimele gemete al furtunii care se rostogoleau pe acoperiş, oftând prin pădurea ce înconjura conacul. Dar nu mai auzea nimic altceva, nici fiara, nici ameninţările. Aşadar, era singur cu amintirile şi regretele lui. Ar fi trebuit să se ducă cu Cian în sat în seara aceea. Dar el îşi vedea de treburile sale şi nu avea chef de bere şi nici de mirosurile şi zgomotele din tavernă, sau de oameni. Nu avea chef de femei, iar Cian avea întotdeauna chef de femei. Dar dacă s-ar fi dus, dacă ar fi lăsat lucrul pentru o singură seară blestemată, Cian ar fi fost în viaţă. În mod sigur, demonul nu ar fi putut să-i dovedească pe amândoi. Cu siguranţă că harul lui i-ar fi îngăduit să vadă ce fel de creatură este, cu toată frumuseţea şi alura ei. Cian nu ar fi plecat niciodată cu ea, dacă fratele lui ar fi fost alături de el. Şi mama lor nu ar fi jelit. Groapa nu ar fi fost săpată şi, pe toţi zeii, trupul pe care îl îngropaseră nu s-ar fi ridicat niciodată din mormânt. Dacă ar fi avut puterea să dea timpul înapoi, ar fi renunţat la puterile lui magice, numai pentru a anula acel moment când preferase să lucreze în loc să fie împreună cu fratele lui. — La ce bun? Ce folos am eu de la ele acum? Să fiu dăruit cu puteri magice şi să nu fiu în stare să le folosesc atunci când am mai mare nevoie de ele? Naiba să le ia pe toate! Aruncă ceaşca de-a lungul încăperii mici. La naiba cu toţii zeii şi zânele! El era lumina noastră şi voi l-aţi aruncat în beznă! Hoyt făcuse toată viaţa lui ceea ce i se hărăzise să facă, ceea ce se aştepta de la el. Renunţase la sute de mici plăceri ca să se dedice artei sale. Iar acum cei care îi dăduseră acest har, această putere stăteau pasivi în timp ce fratele lui era răpit? Şi nu într-o luptă, nici măcar cu arma limpede a magiei, ci printr-o răutate ce întrecea puterea imaginaţiei. Aceasta era răsplata lui, ceea ce primea pentru tot ceea ce făcuse? Flutură din mână către foc şi flăcările începură să danseze şi să salte în vatră. Ridică braţele în sus şi ascultă furtuna care îşi dublase puterile şi urla ca o femeie torturată. Forţa ei zgâlţâia conacul şi pieile întinse la fereastră începură să crape. Rafale reci pătrunseră în cameră răsturnându-i ghetele, răsfoindu-i paginile cărţilor. Şi el auzi chicotitul răguşit al întunericului. Niciodată în viaţă nu renunţase la scopul lui. Niciodată nu-şi folosise puterile ca să facă rău şi nici nu practicase magia neagră. Dar poate că acum va afla în ea răspunsul, îşi spuse. Să lupte împotriva fiarei, cu răul împotriva răului. Sări în picioare, ignorând durerea din şold. Se răsuci către pat şi îşi întinse braţele către lada pe care o încuiase prin magie. Când aceasta se deschise, se apropie de ea şi scoase o carte pe care o dosise acolo cu ani în urmă. În carte erau descântece negre, vrăji periculoase. Descântece de răzbunare şi de lăcomie adresate unei puteri care ignora toate jurămintele, toate promisiunile. Simţea cartea grea şi fierbinte în mâini; o simţea cum îl ademeneşte cu degete care se încovoiau peste sufletul lui. Să aibă totul, să aibă orice. Şi nu suntem noi mai presus decât ceilalţi? Zei în viaţă care iau tot ce-şi doresc? Avem dreptul! Suntem mai presus de reguli şi motive! Începu să gâfâie, căci ştia ce îl poate aştepta dacă acceptă, dacă lua cu ambele mâini ceea ce jurase să nu atingă niciodată. Bogăţii fără număr, femei, puteri nebănuite, viaţă fără de moarte. Răzbunare! Nu trebuia decât să rostească cuvintele, să respingă albul şi să îmbrăţişeze negrul. Şerpi lipicioşi de sudoare îi alunecau în jos pe spate când auzi şoapta vocilor de mii şi mii de ani: Ia! Ia! Ia! Vederea i se îngustă şi îl zări pe fratele lui aşa cum îl găsise în noroiul de la marginea drumului. Sângele îi ţâşnea din rănile de la gât şi buzele îi erau mânjite de sânge. E palid, îşi spuse Hoyt trist. Chipul lui era foarte palid în contrast cu sângele roşu. Ochii vioi şi albaştri ai lui Cian se deschiseră brusc. Era atâta groază şi suferinţă în ei! Cereau îndurare, întâlnind privirea lui Hoyt. — Salvează-mă! Numai tu poţi să mă salvezi. E mai rău decât iadul, decât orice chin. Adu-mă înapoi! O dată în viaţă, nu te gândi cât costă! Vrei să mă laşi să ard aici pe veci? Te conjur pe sângele nostru comun, scoate-mă de aici! Se cutremură. Nu din cauza frigului care făcea să crape pieile de la ferestre şi nici din cauza umezelii care stăruia în aer, ci din pricina pragului de gheaţă subţire pe care stătea. — Mi-aş da şi viaţa pentru viaţa ta. Jur pe tot ce am mai scump. Aş fi gata să-mi schimb soarta cu a ta, Cian, dacă aş avea de ales. Dar nu pot face una ca asta. Nici chiar de dragul tău. Vedenia de pe pat izbucni în flăcări şi gemetele ei erau inumane. Cu o durere cumplită, Hoyt aruncă din nou cartea în ladă. Îşi folosi ultimele puteri pentru a încuia lacătul, după care se prăbuşi pe podea. Şi se cuibări acolo ca un copil neajutorat. Poate că dormise. Poate că visase. Dar când îşi reveni, furtuna se potolise. Lumina se revărsa în încăpere îndrăzneaţă, albă şi strălucitoare, iritându-i ochii. Clipi ca să se apere de ea, gemu când coastele îi protestară în momentul în care încercă să se aşeze în capul oaselor. Raze roz şi aurii săltau în căldura albă radiată de lumină. Simţea mirosul pământului, bogat şi generos şi fumul de la focul de turbă care mai mocnea încă în vatră. Vedea contururile femeii şi simţi frumuseţea ei ameţitoare. Nu era un demon venit să-i sugă sângele. Se ridică în genunchi scrâşnind din dinţi. Deşi din vocea lui încă mai răzbăteau durerea şi mânia, plecă fruntea. — Doamna mea! — Copile! Lumina parcă pornea de la ea. Părul ei avea culoarea roşie a războinicului şi îi flutura în jurul umerilor în valuri de mătase. Ochii ei erau verzi ca muşchiul din pădure şi privirea moale, încărcată de compasiune. Purta un veşmânt alb tivit cu aur aşa cum impunea rangul ei. Deşi era zeiţa luptei, nu purta nicio armură şi nici nu avea sabie. Se numea Morrigan. — Te-ai luptat bine. — Am dat greş. Mi-am pierdut fratele. — Oare? Aşa să fie? făcu un pas înainte şi îi întinse mâna ca să-l ajute să se ridice. Ai rămas credincios jurământului tău, deşi ispita a fost mare. — Altfel aş fi putut să-l salvez. — Nu. Îi atinse faţa şi Hoyt simţi căldura mâinii ei. L-ai fi pierdut şi pe el, şi pe tine. Te asigur. Ţi-ai fi dat viaţa în schimbul vieţii lui, dar nu ai fi putut să-i dai sufletul tău sau sufletele altora. Ai un mare dar, Hoyt! — La ce bun dacă nu pot să-i apăr pe cei de-un sânge cu mine? Oare zeii cer un astfel de sacrificiu, să condamni un nevinovat la un asemenea chin? — Nu zeii au fost cei care l-au condamnat. Şi nici nu eşti tu cel care trebuia să-l salveze. Dar sunt sacrificii care trebuie făcute, bătălii care trebuie purtate. Sânge vinovat şi nevinovat care trebuie vărsat. Ai fost ales pentru o misiune măreaţă. — Poţi să-mi ceri orice, mărită doamnă! — Oh! O să ţi se ceară multe, şi o să li se ceară şi altora. Trebuie să se dea o bătălie, cea mai mare dintre toate. E timpul să-ţi aduni forţele. — Nu sunt în stare. Nu vreau. Sunt… Dumnezeule, sunt aşa de obosit. Se lăsă să cadă pe marginea patului şi îşi rezemă capul în palme. — Trebuie să mă duc s-o văd pe mama şi să-i spun că am dat greş în încercarea de a-i salva fiul. — Nu ai dat greş. Pentru că te-ai împotrivit forţelor întunericului, acum ai sarcina de a te purta în continuare pe măsură, să-ţi foloseşti harul pentru a înfrunta şi a învinge forţele care vor să distrugă lumile. Nu-ţi mai plânge de milă! Ridică fruntea la auzul tonului aspru. — Până şi zeii au voie să jelească. În seara asta mi-am ucis fratele. — Fratele tău a fost ucis de fiară acum o săptămână. Cel care a căzut de pe stâncă nu era Cian al tău. Ştii şi tu asta. Dar el… dăinuie. Hoyt se ridică în picioare tremurând. — E în viaţă! — Asta nu e viaţă. Este fără suflare, fără suflet, fără inimă. Are un nume care nu se rosteşte în această lume. Este vampir. Se hrăneşte cu sânge, spuse ea, apropiindu-se de el. Îi vânează pe oameni, le ia viaţa sau, încă şi mai rău, îi transformă în vampiri asemeni lui. Se înmulţeşte, Hoyt, se răspândeşte ca o molimă. Nu are chip şi trebuie să se ascundă de soare. Cu acesta trebuie să te lupţi, cu acesta şi cu alţi demoni asemeni lui care se adună. Trebuie să înfrunţi această forţă în lupta din ziua sărbătorii Samhain. Şi trebuie să învingi, căci altfel lumea, aşa cum o ştii tu, lumile pe care urmează să le cunoşti de acum încolo vor fi zdrobite. — Şi cum să-i găsesc? Cum să mă lupt cu ei? Cian era războinicul. — Trebuie să părăseşti acest loc şi să te duci în altul, şi apoi în altul. Unii vor veni la tine, pe alţii îi vei căuta tu. Magicianul, războinicul, cărturarul, unul cu mai multe chipuri şi cel pe care l-ai pierdut. — Numai cinci? Şase împotriva unei armate de demoni? Doamna mea… — Un cerc de şase, la fel de puternic şi de adevărat ca braţul unui zeu. După ce se formează un cerc, se mai pot contura şi altele. Dar cei şase vor fi armata mea, şi cei şase vor alcătui cercul. Tu îi vei instrui şi vei învăţa cu ei şi vei fi mai mare decât voi toţi la un loc. O lună ca să-i aduni şi o lună ca să învăţaţi şi una ca să ştii. Bătălia va fi în ziua de Samhain. Tu, copile, eşti primul! — Îmi ceri să-mi părăsesc familia pe care am lăsat-o, deşi există riscul ca monstrul acela care a venit după fratele meu să vină şi după ei? — Ceea ce l-a luat pe fratele tău este ceea ce conduce această forţă. — Am rănit-o…, l-am rănit. Şi amintirea îl făcu să simtă mai acut gustul răzbunării. — Da, aşa este, vai, aşa. Şi acesta nu este decât încă un pas către acel moment şi acea bătălie. Acum ea poartă semnul tău şi, cu timpul, te va căuta. — Dar dacă aş urmări-o acum, dacă aş distruge-o, acum… — Nu poţi. Acum nu poţi ajunge la ea, iar tu, copile, nu eşti încă pregătit s-o înfrunţi. Între aceste momente şi aceste lumi, pofta ei va deveni atât de nemăsurată încât numai distrugerea întregii omeniri o va putea potoli. O să ai parte de răzbunarea ta, Hoyt, spuse ea, iar el se ridică în picioare. Dacă o înfrângi. Vei călători departe şi vei suferi. Şi eu voi suferi cunoscând durerea ta, pentru că tu eşti al meu. Crezi oare că soarta ta, că fericirea ta nu înseamnă nimic pentru mine? Eşti copilul meu, tot aşa cum eşti copilul mamei tale. — Şi ce va fi cu mama mea, doamnă? Şi cu tatăl meu, cu surorile, cu familiile lor? Dacă nu-i voi apăra, s-ar putea ca ei să piară primii în această bătălie de care vorbeşti. — Bătălia va veni şi va trece, dar ei vor fi dincolo de ea. Femeia întinse braţele în lături. Iubirea ta pentru cei de-un sânge cu tine face parte din puterea ta şi n-am să-ţi cer să renunţi la ea. Nu vei putea gândi limpede atâta timp cât nu vei fi sigur că ei sunt la adăpost. Îşi dădu capul pe spate şi ridică braţele cu palmele făcute căuş. Hoyt privi în sus şi văzu stelele care străpungeau cerul nopţii. Punctele de lumină se îndreptau către degetele ei şi aruncau flăcări. Inima începu să-i bată cu putere în spatele coastelor dureroase când vorbi în timp ce părul îi flutura în jurul chipului luminat. — Făurit de zei, de lumină şi de întuneric. Simbol şi pavăză, simplu şi adevărat. Pentru credinţă, pentru loialitate, acestea sunt darurile tale. Vieţile lor magice prin sângele vărsat, al tău şi al meu. Durerea îi săgetă palma. Privi la sângele care ţâşnea din palma lui şi a ei, în timp ce focul ardea. — Şi aşa va fi în veci. Binecuvântaţi fie cei care poartă Crucea lui Morrigan! Focul muri şi în mâna zeiţei apărură câteva cruci de argint strălucitor. — Acestea îi vor apăra. Trebuie să poarte crucile întotdeauna. Zi şi noapte. De la naştere până la moarte. Ai să ştii că sunt în siguranţă când ai să-i părăseşti. — Şi dacă fac asta, ai să-l cruţi pe fratele meu? — Te tocmeşti cu zeii? — Da. Zeiţa zâmbi, ca o mamă amuzată de vorbele copilului ei. — Tu eşti cel ales, Hoyt, pentru că te-ai gândit să faci asta. Vei părăsi acest loc şi îi vei aduna pe cei de care este nevoie. Îi vei pregăti şi îi vei instrui. Bătălia se va duce cu sabia şi cu lancea, cu isteţimea şi trădarea. Dacă ieşi victorios, lumile se vor echilibra şi vei avea tot ce îţi doreşti. — Cum să mă lupt cu un vampir? Am dat deja greş în faţa ei! — Învaţă şi exersează, spuse ea. Şi învaţă de la unul din stirpea ei. Unul făcut de ea. Unul care a fost al tău înainte ca ea să-l ia. Mai întâi de toate trebuie să-l găseşti pe fratele tău. — Unde? — Nu numai unde, ci şi când. Priveşte în foc şi ai să vezi. Erau din nou în conacul lui şi stăteau în faţa vetrei, observă el. Flăcările se înălţau ascuţite, transformându-se în turnuri. Deveneau un oraş mare. Desluşea voci şi sunete nemaiauzite până atunci. Mii de oameni mergeau grăbiţi pe străzile făcute dintr-un fel de piatră. Şi maşinile roiau în jurul lor. — Ce este aici? abia reuşi el să şoptească. Ce lume este aceasta? — Numele ei este New York şi vremea ei este peste aproape o mie de ani de acum înainte. Răul merge încă pe pământ, Hoyt, la fel ca şi nevinovăţia, la fel ca şi binele. Fratele tău a străbătut deja o mare parte a lumii. Pentru el au trecut mai multe veacuri. Ai face bine să ţii minte lucrul acesta. — Şi acum este zeu? — Este vampir. Trebuie să te înveţe pe tine şi trebuie să lupte.

Comori tăinuite de Nora Roberts Prolog   Nu voia să se afle acolo. Nu, detesta să se simtă prins ca într-o capcană în casa aceea veche şi luxoasă, înghiontit şi ciupit de fantome care nu-şi găseau liniştea. Nu era suficient să acopere mobila cu huse, să încuie uşile şi să plece. Trebuia să golească de tot casa şi, golind-o, să se lecuiască de unele coşmaruri. — Căpitan Skimmerhorn? La auzul acestui titlu, Jed a tresărit. De săptămâna trecută nu mai era căpitan. Se retrăsese din armată, predase insigna, dar se săturase să dea explicaţii în această privinţă. S-a dat la o parte ca să facă loc celor doi hamali care cărau pe scări un dulap din lemn de trandafir, trecând prin holul cel mare, ca să-l scoată afară, în dimineaţa rece. — Da? — Puteţi verifica sus, ca să fiţi sigur că am încărcat totul. Se pare că am terminat acolo. — Grozav! Dar nu-şi dorea nici să urce scările, nici să pună piciorul în camerele alea. Chiar goale, îl apăsau prea tare. „Responsabilitatea”, şi-a zis, în timp ce urca fără nicio tragere de inimă. Viaţa lui fusese mult prea plină de responsabilităţi, ca să le ignore tocmai acum. Ceva îl împingea de-a lungul coridoarelor care duceau spre fosta lui cameră. Camera în care crescuse şi în care continuase să locuiască încă multă vreme după ce rămăsese singur. Dar s-a oprit în uşă chiar înainte de a trece pragul. Cu mâinile înfipte în buzunare, cu pumnii strânşi, aştepta ca amintirile să-l asalteze asemenea unor focuri de armă. În camera aceea a plâns – în secret şi plin de pudoare, desigur. Un bărbat din familia Skimmerhorn nu-şi arată niciodată slăbiciunea în public. Apoi, când lacrimile s-au uscat, a complotat în acea cameră. Răzbunări mărunte, inutile, copilăreşti, care întotdeauna se întorceau împotriva lui. În camera aceea a învăţat să urască. Şi totuşi nu era decât o cameră într-o casă oarecare. A încercat să se convingă singur de asta, cu ani în urmă, când s-a întors să locuiască aici ca bărbat. „Şi a fost mulţumit?” se întreba singur acum. A fost simplu? Până la Elaine. — Jedidiah. Tresări. Aproape că îşi scoase mâna dreaptă din buzunar ca să atingă o armă care nu mai era de mult acolo. Gestul şi faptul că era atât de apăsat de propriile-i gânduri morbide, încât nu-şi dăduse seama că cineva putea să fie în spatele lui, i-au amintit motivul pentru care nu mai avea arma atârnată la şold. Se destinse şi se întoarse spre bunica lui. Honoria Skimmerhorn Rodgers era îmbrăcată elegant. Purta o haină de nurcă, diamantele pentru ţinuta de zi îi licăreau în urechi, iar părul alb ca zăpada era frumos coafat. Arăta ca o doamnă care se pregătea să plece să ia masa la clubul preferat. Dar ochii ei, de un albastru strălucitor ca şi ai lui, erau plini de îngrijorare. — Speram că te-am convins să mai aştepţi, spuse încet şi întinse o mână spre braţul lui. A tresărit fără să vrea. Cei din familia Skimmerhorn nu obişnuiau să se atingă unii pe alţii. — N-am niciun motiv să mai aştept. Dar există vreun motiv care să justifice comportamentul tău? A arătat către camera goală. Ai vreun motiv să goleşti casa şi să arunci tot ce ţi-a aparţinut? — Nimic din casa asta nu mi-a aparţinut. — E absurd. Din tonul vocii ei răzbătea şuieratul uşor al accentului de Boston. — Pentru că n-am fost la datorie? Se întoarse cu spatele la cameră ca s-o privească în faţă. Pentru că se întâmplă să fiu încă în viaţă? Nu, mulţumesc. Dacă n-ar fi fost atât de îngrijorată din cauza lui, i-ar fi răspuns sec, dojenindu-l cu asprime. — Dragul meu, problema nu era să-ţi faci datoria. Şi nici să te consideri vinovat. II privi mai de aproape, spunându-şi că, dacă ar fi ajutat la ceva, l-ar fi zgâlţâit. Se mulţumi însă să-l mângâie pe obraz. Ai nevoie doar de ceva timp. Gestul îl făcu să-şi încordeze muşchii. Se străduia din răsputeri să nu-i respingă mângâierea. — Asta e felul meu de a rezolva lucrurile. — Mutându-te din casa familiei? — Familie? La auzul acestor cuvinte izbucni în hohote de râs, şi ecoul le amplifică, rostogolindu-le răutăcios până jos, în hol. N-am fost niciodată o familie, nici aici, nici în altă parte. Ochii ei, până atunci blânzi şi plini de simpatie, căpătară o expresie dură. — A pretinde că trecutul nu există este ceva la fel de rău ca şi faptul de a trăi în trecut. Ce rezolvi cu asta? Ce rezolvi dacă arunci tot ce ai agonisit şi tot ce ai realizat singur? Poate am fost ceva mai puţin entuziasmată de profesia pe care ţi-ai ales-o, dar a fost alegerea ta şi ai reuşit. Mi se pare că ai făcut mai mult pentru numele Skimmerhorn când ai fost avansat căpitan decât au făcut toţi strămoşii, cu banii şi influenţa lor socială. — Nu m-am făcut poliţai ca să-mi promovez blestematul de nume. — Nu, spuse ea liniştită. Ai făcut-o pentru tine, împotriva uriaşei presiuni a familiei – inclusiv a mea. Se îndepărtă de el şi o luă în jos, spre hol. Cândva, cu mulţi ani înainte, păşise aici prima dată ca mireasă. Una nefericită. Am văzut că ţi-ai schimbat complet viaţa şi asta m-a impresionat. Pentru că am ştiut că o faci doar pentru tine. Întotdeauna m-am întrebat cum de ai avut atâta putere să o faci. Întorcându-se, îl studie pe acest fiu al fiului ei. Moştenise toate trăsăturile familiei Skimmerhorn. Avea păr arămiu, zburlit de vânt, pieptănat în jurul feţei colţuroase, încordate din cauza stresului. Era îngrijorată, ca orice femeie, pentru că slăbise, deşi trăsăturile colţuroase îl făceau să pară mai puternic. Forţa emanată de înălţime, trupul cu umeri laţi subliniau frumuseţea masculin-romantică a pielii lui aurii şi a gurii senzuale. Ochii lui, de un albastru intens, erau exact ca ochii ei. La fel de sfidători şi de îndrăzneţi ca şi în tinereţe, ochii lui îi aminteau de băiatul zvăpăiat de odinioară. Dar nu mai era de mult un băiat şi se temea că nu mai avea puterea să ajute un bărbat. — Nu vreau să te văd că-ţi dai din nou viaţa peste cap, din motive greşite. Scutură din cap şi se îndreptă din nou spre el, înainte să apuce să spună ceva. Şi puteam avea rezerve când te-ai mutat înapoi aici, singur, după moartea părinţilor tăi, dar şi asta a fost tot alegerea ta. O vreme a părut că făcuseși încă o dată alegerea bună. Dar acum consideri că soluţia pentru tragedia care s-a întâmplat este să-ţi vinzi casa, să renunţi la carieră? Jed răspunse într-un târziu: — Da. — Mă dezamăgeşti, Jedidiah. Era o frază pe care o folosea rar, dar făcea mai mult decât o duzină din insultele pe care i le adusese tatăl său. — Prefer să te dezamăgesc aşa decât să fiu responsabil pentru viaţa vreunui poliţist. Nu mi-a fost scris să comand. Privi în jos, la mâinile încleştate. In ce priveşte casa, ea trebuia vândută cu mulţi ani în urmă. După accident. Şi ar fi fost vândută dacă Elaine ar fi fost de acord. Simţi un nod în gât. Vinovăţia era la fel de amară ca bila. Acum s-a dus şi ea şi este numai decizia mea. — Da, e a ta, confirmă Honoria. Dar este una greşită. Simţi cum îl năpădea furia. Voia să lovească în ceva, în cineva, să lovească cu pumnii în came. Era o senzaţie care îl copleşea tot mai des. Şi, din cauza asta, nu mai era căpitanul J.T. Skimmerhorn din Departamentul de Poliţie Philadelphia, ci un civil. — Poţi să pricepi? Nu mai pot trăi aici. Nu pot dormi aici. Am nevoie să scap din infern. Mă sufoc aici. — Atunci vino cu mine acasă. Măcar în vacanţă. Cel puţin până după Anul Nou. Gândeşte-te înainte de a face ceva ireversibil. Când îi luă palmele în mâini, vocea îi era din nou blândă. Jedidiah, a trecut doar o lună de când a fost ucisă Elaine. — Ştiu cât timp a trecut. Da, ştia momentul exact al morţii surorii lui. Şi, pe deasupra, el fusese cel care o omorâse, îţi apreciez oferta, dar am alte planuri. Astăzi, mai târziu, o să văd un apartament. Pe South Street. — Un apartament! Privirea Honoriei exprima mânie. Zău, Jedidiah, nu e nevoie de asemenea prostii. Cumpără-ţi o casă dacă trebuie, ia-ţi o vacanţă lungă, dar nu te îngropa în nişte camere mizerabile. Era atât de surprins, că a zâmbit. În anunţ se spunea că era un loc liniştit, plăcut şi bine plasat. Nu suna deloc rău. — Bunico – o strânse de mână înainte să apuce să spună ceva – lasă lucrurile aşa cum sunt. Îl privi din nou, încercând să-l convingă. — Vreau numai ce este mai bine pentru tine. Îşi înăbuşi un oftat, simţind cum pereţii se prăbuşeau peste el. — Întotdeauna ai vrut. Hai să plecăm de aici!             capitolul 1   O sală de teatru fără spectatori avea ceva magic. Totul era magic. Sunetul vocilor actorilor care se rostogolea peste staluri, replicile clare, costumele, energia emoţionantă care se revărsa din mijlocul scenei spre scaunele goale din spate. Isadora Conroy savura magia teatrului în timp ce era instalată într-una din lojele de la teatrul Liberty, urmărind repetiţia generală pentru Poveste de Crăciun. Ca de obicei, îi plăcea piesa, nu numai Dickens, dar şi spectacolul nervilor întinşi, emoţia creaţiei, a replicilor bine spuse, înainte de toate, avea teatrul în sânge. Ceva vibra în ea chiar şi când se odihnea. Ochii ei mari, cafenii, străluceau de emoţie şi păreau că-i domină figura încadrată de părul castaniu cu nuanţe aurii. Faţa avea unghiuri fine şi curbe moi şi respira sănătate şi farmec. Energia care zăcea în trupul ei micuţ şi durduliu răzbătea în afară. Era o femeie interesată de tot ce o înconjura şi credea în iluzii. Urmărindu-şi tatăl, cum zdrăngănea lanţurile lui Marley şi îşi profera groaznicele ameninţări la adresa lui Scrooge, ea chiar credea în năluci1. Şi pentru că credea, el nu mai era tatăl ei, ci condamnatul la avariţie, înlănţuit pe vecie în lanţurile grele ale lăcomiei lui. Apoi Marley devenea din nou Quentin Conroy, actor de când lumea, director al teatrului de comedie, chemat pentru moment să joace alături de ceilalţi. — Dora! 1 Aluzie la personajul avar din Poveste de Crăciun de Charles Dickens (n. red.) Venind grăbită din spate, Ophelia, sora ei, îi spuse:       — Suntem deja în întârziere cu douăzeci de minute faţă de program. — Nu avem un program, murmură Dora, aprobând din cap schimbul perfect de replici. Niciodată nu mi-am făcut un program într-o călătorie pentru cumpărături. Tata e extraordinar, nu-i aşa, Lea? Deşi spiritul ei organizatoric se răzvrătea, Lea aruncă o privire pe scenă urmărindu-şi tatăl. — Da. Deşi numai Dumnezeu ştie cum reuşeşte să obţină asemenea performanţe an după an. — Tradiţia, zâmbi Dora. In tradiţie îşi are teatrul rădăcinile. Faptul că părăsise scena nu îi diminuase iubirea pentru teatru sau admiraţia pentru omul care o învăţase cum să rostească o replică. II urmărea cum intra în pielea a sute de personaje pe scenă. Macbeth, Willie Loman, Nathan Detroit. II văzuse în plin triumf, dar şi când ratase. Însă întotdeauna fusese strălucitor. — Ţi-i aminteşti pe mami şi pe tati în Titania şi Oberon? şi-a dat ochii peste cap, zâmbind. — Cine i-ar putea uita? Mami a rămas în pielea personajului săptămâni întregi. Nu e uşor să trăieşti alături de regina zânelor. Şi dacă nu plecăm de aici mai repede, s-ar putea ca regina să-şi facă apariţia şi să ne spună ce ar putea păţi două femei care călătoresc singure în Virginia. Simţindu-şi sora agitată şi nerăbdătoare, Dora îşi petrecu braţul în jurul umerilor ei. — Calmează-te, iubire, am acceptul ei, iar el o să fie de acord într-o clipă. Ceea ce a şi făcut imediat. Când actorii s-au împrăştiat, Dora a păşit spre mijlocul scenei. — Tati. I-a aruncat o privire lungă, măsurându-l din cap până-n picioare. Ai fost magnific. — Mulţumesc, draga mea. Ridică un braţ şi zdrenţele în care era înfăşurat plutiră în jurul lui. Cred că machiajul este mai bun decât anul trecut. — Absolut. De fapt, fondul de ten şi cărbunele de machiaj erau îngrozitor de realiste; faţa lui frumoasă părea descompusă. Absolut sinistru. II sărută uşor pe buze, atentă să nu se murdărească. Nu te superi că o să lipsim diseară la premieră. — Nicio problemă. Cu toate astea, se îmbufna puţin. Chiar dacă avea un fiu care să ducă mai departe tradiţia familiei Conroy, îşi pierduse cele două fiice, una prin căsătorie şi pe cealaltă când devenise liber-profesionistă. În schimb, din când în când, le dădea câte un mic rol. Deci, cele două fetiţe ale mele pleacă în căutarea aventurii. — Mergem la cumpărături, tati, nu facem o călătorie pe Amazon. — Chiar şi aşa. Clipi şi o sărută pe Lea. Atenţie la şerpi. — Oh, Lea! Trixie Conroy, splendidă în costumul ei cu trenă şi pălărie cu pene, îşi făcu apariţia pe scenă. Datorită excelentei acustici a teatrului Liberty vocea ei profundă se auzea până în rândurile de la balcon. — E John la telefon, dragă. Nu-şi aminteşte dacă Missy are întâlnirea la cercetaşi diseară la cinci sau lecţia de pian la şase. — I-am lăsat o listă, mormăi Lea. Cum o să aibă grijă de copii trei zile dacă nu e în stare să citească o listă? — Un om atât de drăguţ, comentă Trixie ca răspuns la reacţia Leei. Ginerele perfect. Dora, ascultă, te rog să conduci cu atenţie. — Da, mami. — Sunt sigură că aşa o să faci. Tu eşti întotdeauna atentă. N-o să iei niciun autostopist? — Nici dacă mă imploră. — Şi o să opreşti din două în două ore, ca să-ţi odihneşti ochii? — Ca un ceasornic. Războinic cu experienţă, Trixie îşi muşcă buzele. — Totuşi, este un drum îngrozitor de lung până în Virginia. Şi s-ar putea să ningă. — Am cauciucuri de iarnă. Pentru a preveni şi alte speculaţii, Dora îi dădu mamei sale alt sărut. — Există telefon în maşină, mami. O să-l folosesc de câte ori trecem graniţa. — Nu-i aşa că o să fie amuzant? Ideea o mai linişti pe Trixie. Oh, Quentin, dragule, tocmai m-am întors de la casa de bilete. Ii făcu soţului ei o plecăciune adâncă. Am vândut totul pentru o săptămână. — Normal. Quentin îşi ridică soţia pe vârfurile picioarelor şi o învârti într-o piruetă graţioasă, pe care o încheie cu o plecăciune adâncă. Un Conroy nu aşteaptă decât să fie pe scenă. — Baftă! Dora îşi sărută mama pentru ultima dată. Şi ţie la fel, îi spuse lui Quentin. Şi, tati, nu uita să prezinţi apartamentul poimâine. — Niciodată nu uit o promisiune. La drum! strigă el, apoi le făcu fetelor cu ochiul. Drum bun, iubitelor! Dora a auzit lanţurile zdrăngănind, când Quentin şi-a ridicat braţele. Nu şi-ar fi putut imagina un alt fel de a-şi lua rămas-bun. Din punctul de vedere al Dorei, o licitaţie semăna foarte mult cu un spectacol de teatru. Existau o scenă, recuzită, personaje. Aşa cum le-a explicat cu ani în urmă şi părinţilor ei muţi de uimire, ea nu se retrăsese cu totul de pe scenă. Cu siguranţă, îşi punea foarte bine în valoare calităţile de actor în clipa când vindea sau cumpăra. A avut destul timp la dispoziţie ca să studieze terenul pentru spectacolul din acea zi. Clădirea unde Sherman Porter îşi ţinea licitaţiile şi unde exista o piaţă de vechituri care funcţiona zilnic a fost la început o hală de carne care te ducea cu gândul la un hambar. Mărfurile erau împrăştiate direct pe tejgheaua rece de beton, printre antricoate de vacă şi cotlete de porc. Oamenii înfofoliţi cu haine şi mănuşi răscoleau peste tot, ciocănind sticlăria, comentând în faţa picturilor şi discutând despre dulăpioarele chinezeşti şi ramele sculptate. Ambianţa nu era prea plăcută, dar ea fusese şi în locuri mai puţin ademenitoare. Isadora Conroy adora afacerile. Cuvintele „De vânzare” făceau să-i sune în urechi clopoţei de argint. Întotdeauna îi plăcuse să cumpere, căutând să plătească cel mai avantajos preţ pentru obiectele pe care şi le dorea. Aceeaşi satisfacţie o simţea şi atunci când dădea banii pe obiecte pe care nu le folosea niciodată. Tot pasiunea pentru nimicuri o determinase pe Dora să-şi deschidă propriul magazin şi, ca urmare, descoperise că era la fel de plăcut să vinzi ca şi să cumperi. — Lea, priveşte! Dora se întoarse spre sora ei, arătându-i un vas aurit pentru frişca, în formă de pantof de seară. Nu-i grozav? Ophelia Conroy Bradshaw aruncă o privire şi ridică una dintre sprâncenele ei aurii. În ciuda numelui romantic, era o femeie bine ancorată în realitate. — Cred că vrei să spui ridicol, nu? — Haide, încearcă să priveşti dincolo de aspectul estetic. Mormăind, Dora îşi trecu degetul peste vârful papucului. Există un loc pentru cele mai ridicole lucruri din lume. — Ştiu. Magazinul tău. Dora a chicotit, deloc ofensată. A pus obiectul la loc şi s-a hotărât să scotocească în maldărul de lucruri. A scos un carneţel şi un creion şi a notat numărul unei huse de chitară Elvis. — Sunt foarte bucuroasă că ai venit cu mine în călătoria asta, Lea. Mă ajuţi să mă concentrez. — Cineva trebuie s-o facă. Atenţia Leei a fost atrasă de o placă de sticlă încastrată. Pe ea erau fixate două sau trei bucăţi de ambră, care s-ar fi potrivit bine cu colecţia ei. Încă mă simt vinovată că am plecat de acasă în Ajunul Crăciunului. I-am lăsat singuri pe John şi pe copii. — Abia aşteptai să scapi de copii, spuse Dora, în timp ce cerceta o cutie de farduri din lemn de cireş. — Ştiu. De asta mă simt vinovată. — Să te simţi vinovat e un lucru pozitiv. Răsucindu-şi spre spate unul dintre capetele fularului său roşu, Dora se aplecă, încercând să mişte mânerul de alamă al cutiei. Iubito, e vorba de doar trei zile. Practic, suntem pe drumul de întoarcere. O să fim acasă diseară şi o să-i sufoci cu iubirea ta pe copii şi pe John, aşa că toată lumea va fi fericită. Lea şi-a întors privirea şi a zâmbit cuplului care stătea în spatele ei. — Crezi că totul se reduce la cel mai mic numitor comun. Cu un mormăit satisfăcut, Dora se ridică, îşi netezi părul şi dădu din cap. — Cred că am văzut destul pentru moment. Când s-a uitat la ceas şi-a dat seama că, în scurt timp, acasă urma să înceapă matineul. „Bine, s-a gândit, spectacol acolo, spectacol aici”. Îşi frecă mâinile în aşteptarea deschiderii licitaţiei. — Ar trebui să găsim nişte scaune înainte ca ei… O, aşteaptă! Ochii căprui îi străluceau. Priveşte aici! Lea s-a întors spre Dora, care răscolea obiectele chiar de pe pardoseala de ciment. Pictura era cea care îi atrăsese atenţia Dorei. Nu era mare, poate 18x20 de centimetri, cu o ramă simplă, striată, din ebonită. Pânza în sine reprezenta un amestec de culori, dungi şi linii încrucişate de cărămiziu şi albastru, şi o izbucnire de smarald. Ceea ce o atrăgea însă pe Dora erau energia şi verva compoziţiei, la fel de irezistibile pentru ea ca şi un joc nou, deosebit. Dora i-a zâmbit tânărului pictor, care stătea rezemat de zid. — Ai pus-o invers. — Ce? Băiatul a întors pictura şi a şters-o. Avea şaptesprezece ani, şi zâmbetul Dorei l-a răscolit, ca pe un căţel în călduri. Ah, nu, doamnă! Mărul lui Adam îi tremura când a întors pânza ca să-i arate Dorei cârligul de pe spate. — Hmm. Când o să fie a ei – şi sigur o să fie la sfârşitul acestei zile – o să-i schimbe poziţia. — Uite, ah, transportul ăsta abia a venit! — Văd. Păşi mai aproape. Câteva piese interesante, remarcă ea. Ridică o statuetă reprezentând un basset cu ochi trişti, care se odihnea ghemuit. Era mai grea decât s-a aşteptat şi a întors-o pe toate părţile, s-o studieze mai de-aproape. Nu e nici semnată şi nu are indicat vreun an, îşi spuse. Dar, oricum, era excelent lucrată. — E destul de frivol pentru tine? o întrebă Lea. — Perfect. O proptea excelentă pentru uşă. După ce o puse jos, întinse mâna după o figurină înaltă, care reprezenta un bărbat şi o femeie în veşminte antebelice, înlănţuiţi într-o piruetă de vals. Mâna Dorei se atinse de nişte degete groase şi noduroase. — Scuze. Ridică ochii spre un bărbat în vârstă, care se înclină greoi în faţa ei. Frumos, nu-i aşa? o întrebă el. Soţia mea avea una exact la fel. S-a spart când s-au luat copiii la trântă în salon. Râse dezvelindu-şi dinţii nefiresc de albi şi drepţi. Purta un papion roşu şi mirosea ca un baton de mentă. Dora îi zâmbi. — Faceţi colecţie? — E un fel de a spune. Puse figurina jos şi ochii lui bătrâni şi vicleni măturară tejgheaua, cântărind obiectele cu un aer cunoscător. Sunt Tom Ashworth. Am un magazin aici, în Front Royal. Scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept şi i-o întinse Dorei. Am adunat atât de multe lucruri de-a lungul anilor, încât nu-mi rămânea altceva de făcut decât să deschid un magazin, ori să cumpăr o casă mai mare. — Ştiu ce vreţi să spuneţi. Sunt Dora Conroy. Îi întinse o mână pe care bătrânul i-o strânse anemic. Am un magazin în Philadelphia. — M-am gândit că sunteţi o profesionistă. Clipi încântat. V-am observat imediat. Nu cred să vă fi văzut la o altă licitaţie de la Porter. — Nu, n-am fost niciodată în stare să ajung până aici. De fapt, m-am decis să fac această călătorie dintr-un impuls de moment. Mi-am târât şi sora după mine. Lea, Tom Ashworth. — Încântată să vă cunosc. — Plăcerea e de partea mea. Ashworth strânse mâna îngheţată a Leei. Aici nu e cald niciodată în această perioadă a anului. Probabil că Porter îşi imaginează că lucrurile or să mai încălzească clădirea. — Sper să aibă dreptate. Degetele picioarelor Leei erau îngheţate în ghetele din piele fină. — V-aţi lansat de mult în afaceri, domnule Ashworth? — De aproape patruzeci de ani. Soţia m-a ajutat să pun afacerea pe picioare, croşetând fulare şi eşarfe, şi tot felul de asemenea lucruri pe care le vindeam. La acestea se mai adăugau câteva bijuterii fără valoare. Ne desfăşuram activitatea într-un garaj. Scoase din buzunar o pipă din cocean de porumb şi şi-o puse între dinţi. In '63 aveam atât de multă marfă, încât nu ne mai descurcam, aşa că am închiriat un magazin în centrul oraşului. Am muncit din greu până în primăvara lui '86. Acum am un nepot care lucrează pentru mine. Are o grămadă de idei ciudate, dar e băiat bun. — Afacerile de familie sunt cele mai profitabile, recunoscu Dora. Lea tocmai a început să lucreze part-time la magazin. — Numai Domnul ştie de ce! Lea îşi îndesă în buzunare mâinile îngheţate. Nu ştiu nimic despre antichităţi şi colecţii. — Nu trebuie decât să-ţi imaginezi ce-şi doresc oamenii, îi spuse Ashworth, scăpărând chibritul. Şi cât de mult plătesc pentru asta, adăugă el, înainte de a pufăi ca să se aprindă pipa. — Exact. Încântată de el, Dora îşi strecură o mână pe sub braţul lui. Se pare că trebuie să înceapă. Haideţi să căutăm nişte locuri libere. Ashworth îi oferi Leei celălalt braţ şi, simţindu-se ca un cocoş, conduse femeile spre scaunele din rândul din faţă. Dora îşi scoase carnetul şi se pregăti să joace rolul ei favorit. Clădirea era joasă, dar foarte potrivită. Vocile ricoşau în tavan când se făceau strigările. Dora ardea de nerăbdare. Sigur că existau o mulţime de fleacuri aici, şi ea era decisă să-şi ia partea. A licitat mai mult pentru cutia de farduri din lemn de cireş decât femeia slabă cu gura strânsă pungă, şi-a adjudecat tot lotul care includea vasul pentru frişca şi papucul şi a concurat cu Ashworth pentru o solniţă de cristal. — M-ai depăşit, i-a spus el când Dora a supralicitat. — Am un client care face colecţie, i-a răspuns. „Şi care plăteşte dublul preţului de achiziţie”, a continuat în gând. — Şi ce-i cu asta? Ashworth s-a apropiat mai mult când a început licitaţia pentru lotul următor. Am la magazin un set de şase. Cobalt şi argint. — Serios? — Dacă ai timp, vino pe acolo după licitaţie, să arunci o privire. — Chiar o s-o fac. Lea, licitează pentru sticla încastrată. — Eu? îngrozită, Lea îşi săgeta sora cu privirea. — Sigur. Ţi s-au înmuiat picioarele. Zâmbind, Dora îşi întoarse capul spre Ashworth. Fii atent acum. Aşa cum se aştepta Dora, Lea a început cu oferte modeste, pur şi simplu ca să-l deruteze pe cel care conducea licitaţia. Ochii îi străluceau. Pe măsură ce obiectele se vindeau, îşi prezenta oferta pe tonul unui sergent care îşi comanda recruţii. — Nu e grozavă? Foarte mândră, Dora întinse un braţ, cuprinse umerii Leei şi o îmbrăţişa. Întotdeauna a fost foarte iute. Sângele familiei Conroy. — Am cumpărat tot. Lea îşi apăsă mâna pe inima care-i bătea cu putere. Oh Doamne, le-am cumpărat pe toate. De ce nu mă opreşti? — Tocmai când te distrai aşa de bine? — Dar… dar… Surescitată, Lea a sărit de pe scaun. — Am cheltuit o sută de dolari. O sută. — Dar i-ai cheltuit bine. Acum, putem pleca. Privind pictura abstractă, Dora îşi frecă mâinile. A mea eşti, şopti ea. La ora trei, Dora mai adăugase o jumătate de duzină de solniţe de cobalt la comoara ei. Vântul aspru îi îmbujora obrajii, strecurându-se pe sub gulerul hainei. — Miroase a zăpadă, remarcă Ashworth. Stătea pe trotuarul din faţa magazinului său şi, cu pipa în mână, adulmeca aerul. Înainte să ajungeţi acasă, s-ar putea să ningă. — Aşa sper. Dându-şi pe spate părul fluturând, îi zâmbi. Ce este Crăciunul fără zăpadă? Ne bucurăm că v-am cunoscut, domnule Ashworth. Îi dădu mâna din nou. Dacă treceţi prin Philadelphia, să-mi faceţi o vizită. — Poţi conta pe asta. Duse mâna spre buzunarul în care strecurase cartea ei de vizită. Şi voi, doamnelor, aveţi grijă. Conduceţi cu atenţie. — Aşa o să facem. Crăciun fericit! — La fel şi vouă, adăugă Ashworth, în timp ce Dora se urca în maşină. I-a făcut cu mâna pentru ultima oară, a pornit maşina şi a ieşit din curbă. Şi-a îndreptat privirea spre retrovizoare şi a zâmbit când l-a văzut pe Ashworth stând lângă drum, cu pipa între dinţi şi cu mâna ridicată într-un salut de adio. — Ce simpatic! Mă bucur că a luat figurina aceea. Lea tremura şi aştepta cu nerăbdare să se încălzească maşina. — Sper că nu ţi-a luat prea mult pentru solniţe. — Mmm. A câştigat el ceva, o să câştig şi eu, iar doamna O'Malley o să-şi îmbogăţească colecţia. Toată lumea are ce şi-a dorit. — Aşa presupun. Încă nu-mi vine să cred că ai cumpărat pictura aia hidoasă. N-o să fii niciodată în stare s-o vinzi. — Oh, nu se ştie. — La urma urmei, n-ai dat pe ea decât cincizeci de dolari. — Cincizeci şi doi şi şaptesprezece, o corectă Dora. — Just. Răsucindu-se în scaun, Lea se uită la cutiile împachetate din spatele maşinii. Ştii că nu ai o cameră pentru toate vechiturile astea. — O să le găsesc un loc undeva. Nu crezi că lui Missy o să-i placă caruselul? Lea îşi imagină cum o să stea jucăria asta mecanică, foarte mare, în dormitorul roz cu alb al fiicei sale. — Te rog, nu. — Cum vrei. Dora ridică din umeri. După ce va curăţa caruselul, va putea să-l pună pentru un timp în propriul living. Dar cred că o să-i placă. Vrei să-l suni pe John şi să-i spui că ne întoarcem? — Imediat. Cu un oftat, Lea se lăsă pe spate. Mâine, pe vremea asta, o să coc prăjituri şi o să întind aluatul pentru plăcintă. — Asta ţi-ai dorit, îi aminti Dora. Ai vrut să te măriţi, să ai copii, să cumperi o casă. Unde vrei să ia familia masa de Crăciun? — N-aş fi avut de gând să fac nimic, dacă mami n-ar fi insistat să mă ajute la gătit. Serios, femeia asta n-a pregătit niciodată în viaţa ei o masă cu adevărat, nu-i aşa? — Nu una pe care să mi-o amintesc eu. — Şi se instalează la fiecare Crăciun în bucătăria mea şi vântură câteva reţete cu umplutură de rubarbă şi de castane. — Aia îngrozitoare, îşi aminti Dora. Dar a fost mai bună decât mâncărica de cartofi cu porumb dulce. — Să nu mai vorbim despre asta. Şi tati nu e de niciun ajutor, cu căciula lui de Moş Crăciun, ameţit de lichiorul de ouă înainte de prânz. — Poate reuşeşte Will să-l distragă. Vine singur sau cu una dintre drăguţele lui? întrebă Dora, gândindu-se la lista încântătoarelor amoruri ale fratelui lor. — Singur, din câte am auzit. Dora, vrei să fii atentă la camion? — Sunt. Din spirit de competiţie, Dora ambala motorul şi se angaja în depăşire. Şi când ziceau că vine Will? — Ia ultimul tren din New York, în Ajunul Crăciunului. — Destul de târziu pentru o intrare spectaculoasă, prezise Dora. Uite, dacă îţi zice ceva, pot oricând… oh drace! — Ce este? Lea făcu ochii mari. — Mi-am amintit că noul chiriaş pe care l-a găsit tata a spus că se mută astăzi în apartamentul de vizavi. Sper ca tata să nu uite să fie acolo cu cheile. A fost grozav că a prezentat apartamentul în săptămânile din urmă, cât timp am fost ocupată cu magazinul, dar ştii cât de distrat este când are spectacol. — Tocmai fiindcă ştiu cum este, nu pricep de ce l-ai lăsat pe el să discute cu chiriaşul pentru casa ta. — N-am avut timp, murmură Dora, examinând posibilitatea de a-l suna pe tatăl ei între spectacole. Şi, în plus, tata s-a oferit. — Numai să nu fii surprinsă dacă o să te trezeşti vizavi cu un psihopat sau cu o femeie cu trei copii, încurcată cu un iubit tatuat. Dora îşi strânse buzele. — I-am atras atenţia tatei în mod special – fără psihopaţi şi tatuaţi. Sper să fie cineva care să gătească şi, ca proprietăreasă, mă aştept să-mi aducă din când în când nişte bunătăţi preparate de el. Fiindcă veni vorba, nu vrei să mănânci? — Da, pot foarte bine să iau masa, dacă tot nu o prepar eu. Pentru a pune capăt discuţiei, Dora întoarse spre drumul de ieşire din şosea. Ignoră claxoanele indignate ale celorlalţi şoferi. Un zâmbet i se întipări pe faţă când îşi imagină cum o să-şi despacheteze comorile. Primul lucru pe care dorea să-l facă era să găsească lumina potrivită pentru pictură. La ultimul etaj al turnului strălucitor al clădirii argintii care se înălţa deasupra străzilor întortocheate din LA, Edmund Finley se bucura de manichiura săptămânală. Pe peretele opus masivului său birou din lemn de trandafir, se afla o duzină de ecrane de televizor. CNN, Headline News şi reclama unei reţele de vânzări la domiciliu clipeau în linişte pe perete. Alte ecrane erau orientate spre diferite birouri din firma lui, aşa că-şi putea urmări angajaţii. Dar singurele sunete care răsunau în vastul lui birou erau ariile unei opere de Mozart şi hârşâitul pe care îl făcea pila de unghii a manichiuristei. Lui Finley îi plăcea să privească. A ales ultimul etajul al clădirii, în aşa fel încât de la biroul lui să poată admira panorama oraşului Los Angeles. Asta îi dădea un sentiment de putere, de omnipotenţă şi adesea îşi petrecea câte o oră în faţa ferestrei largi din spatele biroului, urmărind pur şi simplu cum veneau şi plecau oameni, departe, jos. Şi acasă la el, pe una dintre colinele care se înălţau deasupra oraşului, existau televizoare şi monitoare în fiecare cameră. Şi ferestre, multe ferestre de unde putea privi în jos, la luminile oraşului. În fiecare seară, stătea în balconul de la dormitorul său şi îşi imagina că stăpânea totul şi pe toţi, cât putea cuprinde cu privirea. Era un om înzestrat cu simţul proprietăţii. Biroul reflecta gustul lui pentru frumos şi obiecte rare. Atât pereţii, cât şi covoarele erau albe, un alb pur care servea ca fundal imaculat pentru comorile lui. Un vas Ming se înălţa graţios pe un postament de marmură. Sculpturi de Rodin şi Denecheau umpleau nişele săpate în pereţi. Un Renoir atârna într-o ramă aurită deasupra comodei Ludovic al XlV-Iea. O canapea de catifea, care-i aparţinuse Măriei Antoaneta, flanca mesele de mahon lustruit din Anglia victoriană. Două vitrine înalte de sticlă găzduiau obiecte de artă aflate într-o dezordine încântătoare: tabachere bombate din lapis şi acvamarin, bomboniere de fildeş, figurine de Dresda, cutiuţe de bijuterii de Limoge, pumnale din secolul al XV-lea cu mânere bătute cu pietre scumpe, măşti africane. Edmund Finley achiziţiona. Pentru moment, tezauriza. Afacerile lui de import-export aveau un succes enorm. Contrabanda cu diferite obiecte era şi mai înfloritoare. In plus, contrabanda i se părea mult mai provocatoare. Cerea o anume fineţe, o minte ingenioasă, curaj şi un gust desăvârşit. Finley, un bărbat înalt, sobru, cu un aer distins, abia împlinise cincizeci de ani şi începuse să „achiziţioneze” obiecte ca tânăr muncitor în docurile din San Francisco. Era o simplă chestiune de timp plasarea unei lăzi în alt loc decât acolo unde trebuia. Nu era nevoie decât să deschidă lada şi să vândă ce scotea din ea. Pe la treizeci de ani, adunase destul capital ca să-şi poată deschide propria companie. Era destul de sigur pe el ca să joace dur pe piaţa neagră şi să câştige suficiente contracte care să asigure o circulaţie fluentă a mărfurilor. Acum era un om bogat, care prefera hainele italieneşti, franţuzoaicele şi francii elveţieni. Putea, după zeci de ani de tranzacţii, să-şi permită să păstreze pentru el ceea ce considera mai bun. Ceea ce era vechi şi ieftin. — Sunteţi gata, domnule Finley. Manichiurista puse cu grijă mâna lui Finley pe mapa de pe birou. Ştia că o să-i verifice atent munca, în timp ce-şi strângea instrumentele. O dată, a urlat la ea timp de zece minute pentru că îi ciupise pieliţa de la degetul mare. Dar de data asta, în timp ce îi dădea cu lac, a privit mulţumit în jos, la unghii. — Excelent lucrat. Încântat, îşi frecă palmele. Scoţând din buzunar o agrafă din aur pentru bani, Finley luă o hârtie de cincizeci. Apoi, cu unul dintre rarele şi dezarmantele lui zâmbete, mai adăugă o sută. — Crăciun fericit, dragă. — Oh, mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, domnule Finley. Crăciun fericit şi dumneavoastră. Încă zâmbind, a poftit-o să iasă dintr-o mişcare cu degetele. Generozitatea lui întâmplătoare era tot atât de firească, precum şi lăcomia lui constantă. Le savura pe amândouă. Înainte ca uşa să se închidă în urma femeii, Finley se răsuci în scaun şi îşi împreună mâinile pe vesta de mătase. Printre razele de lumină studia panorama Los Angelesului. „Crăciunul, se gândea. Ce moment plăcut al anului!” Unul al înţelegerii între oameni, al sunetelor de clopoţei şi al luminilor colorate. Desigur, era şi vremea singurătăţilor disperate, a deznădejdii şi a sinuciderii. Dar aceste mărunte tragedii umane îl lăsau indiferent. Putea să arunce cu bani peste aceste nevoi simple ale celor din companie şi asupra familiei. Îşi putea cumpăra tovarăşii din companie. Alesese unul dintre cele mai bogate oraşe, unde totul putea fi cumpărat, vândut, posedat. Aici, tinereţea, sănătatea şi puterea erau admirate mai presus de orice altceva. In timpul celor mai strălucitoare sărbători, el se putea bucura şi de sănătate şi de putere. Iar în ceea ce privea tinereţea, banii puteau cumpăra orice iluzie. Finley cercetă clădirile şi ferestrele strălucitoare cu ochii lui de un verde luminos. Realiză cu o vagă senzaţie de surprindere că era fericit. Un ciocănit în uşa biroului îl făcu să se întoarcă, în timp ce spunea: — Intră. — Domnule! Abel Winesap, un bărbat scund, aplecat de umeri, cu importantul titlu de asistent executiv al preşedintelui, îşi drese vocea. Domnule Finley! — Ştii care este adevăratul sens al Crăciunului, Abel? Vocea Iui Finley era moale, ca un coniac turnat peste frişca. — Am deschis-o, aşa cum aţi cerut, domnule Finley. Când am început să cercetez mărfurile am descoperit că e vorba despre o eroare. Prudent, băgă mâna în ladă, cufundându-şi-o în mormanul de hârtie mototolită. Degetele îi tremurau când a scos afară ceaşca de ceai din porţelan chinezesc, decorată cu violete micuţe. Finley a apucat ceaşca şi a răsucit-o în mâini. Era englezească, o piesă minunată, valorând probabil 200 de dolari pe piaţa liberă. Dar reprezenta un produs de serie. Mii de astfel de căni, exact la fel, se vindeau peste tot în lume. Aşa că n-avea nicio valoare pentru el. A aruncat-o înapoi în ladă, împrăştiind hârtiile. — Altceva ce mai este? Tremurând, Winesap îşi băgă mâna adânc în ladă şi scoase o vază de sticlă răsucită. „Italiană, a dedus Finely în timp ce o inspecta. Făcută de mână.” Valora 100, poate 150 de dolari. A aruncat-o, ratând la limită capul lui Winesap. Vasul s-a zdrobit de perete. — Aici sunt… aici sunt farfurioarele de la ceştile de ceai. Winesap îşi plimbă privirea de la ladă la faţa împietrită a şefului său. Şi ceva argint – două platouri, o tavă. O pereche de pocale de cristal cu clopoţei de nuntă. — Unde este marfa mea? întrebă Finley, accentuând fiecare cuvânt. — Domnule, nu pot – asta este, cred că a fost… Vocea i se transformă într-o şoaptă. O greşeală. — O greşeală. Ochii lui Finley căpătaseră strălucirea jadului în timp ce îşi strângea pumnii. „DiCarlo”, şi-a spus el, gândindu-se la omul său din New York. Tânăr, strălucitor, ambiţios. „Dar nu prost”, şi-a amintit Finley. Nu atât de prost cât să facă un joc dublu. Mai mult, o să plătească scump pentru greşeala lui. — Dă-mi-l pe DiCarlo la telefon. — Da, domnule. Dându-şi seama că Finley era pe cale să găsească o altă ţintă, Winesap s-a îndreptat spre birou ca să sune. In timp ce Winesap forma numărul, Finley calcă în picioare, pe covor, cioburile de porţelan. Se apropie de ladă şi distruse sistematic tot ce mai rămăsese.