Cărți Spirit și spiritualitate

Sensul Vietii de Adler Alfred       „Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială. „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt – reiterează el perseverent – wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt.” Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei.” Dr. Leonard Gavriliu             CUPRINS:           Un mesaj de eternă actualitate, cuvânt introductiv, de dr. LEONARD GAVRILIU. 4           Prefaţă, de dr. ALFRED ADLER. 6           1. Opinia despre sine şi despre lume. 10           2. Mijloace şi modalităţi psihologice de studiere a stilului de viaţă. 17           3. Imperativele vieţii. 23           4. Problema raportului corp-suflet. 37           5. Formă corporală, dinamică şi caracter. 47           6. Complexul de inferioritate. 53           7. Complexul de superioritate. 64           8. Tipuri de eşec în viaţă. Semnificaţia sinuciderii. 70           9. Lumea fictivă a răsfăţatului. 79           10. Ce este de fapt o nevroză? 85           11. Perversiunile sexuale. 99           12. Primele amintiri din copilărie. 110           13. Obstacole în calea dezvoltării sociale a copilului şi înlăturarea acestora. 120           14. Reverii şi vise. 133           15. Sensul vieţii. 149           Anexă: Funcţia consilierului. 159           Chestionar de psihologie individuală pentru cunoaşterea şi tratamentul copiilor greu educabili. 167           Chestionar pentru adulţi.                 UN MESAJ DE ETERNĂ ACTUALITATE.           Sensul vieţii, carte apărută în 1933, cu numai patru ani înainte de moartea neaşteptată a lui Alfred Adler, survenită ca urmare a unui atac de apoplexie care l-a surprins pe una din străzile oraşului scoţian Aberdeen, nu departe de hotelul unde se cazase, reprezintă o densă sinteză a întregii concepţii psihologice şi terapeutice a autorului, pe care – cred că pe bună dreptate – am numit-o parapsihanaliză 1. Într-adevăr, oricât s-ar fi „inspirat” Adler din opera lui Sigmund Freud, de unde realmente a preluat unele concepte-cheie, el a demonstrat în acelaşi timp o excepţională capacitate de asimilare creatoare a acestora, capacitate despre care nu ar putea fi vorba în absenţa unui mod personal de a vedea lucrurile şi de a le sistematiza, ceea ce presupune investigarea independentă a realităţii umane. Nu numai idei ale lui Freud, ci şi importante idei şi descoperiri ale lui Lamarck, Darwin, Nietzsche, Kretschmer, Pavlov, Cannon, Georg Simmel, Bergson, dar şi ale behavioriştilor (Watson, Thorndike ş.a.), la care Wolfgang Metzger adaugă concepţia americană a „educaţiei progresive” şi pe aceea a educaţiei „antiautoritare”2, se topesc în aşa-numita psihologie individuală profesată cu ardoare de Adler, într-o viziune pe cât de originală tot pe atât de judicioasă, asupra omului şi destinului acestuia, dar şi în principiile unui instrument de influenţare a integrării pozitive a omului în societate, în virtutea unei fundamentale trebuinţe de colectivitate (Not der Gemeinschaft). Pe scurt, adlerismul este o teorie şi o practică a învăţului şi dezvăţului, care sfidează limitele eredităţii, fără a le ignora însă. De aici pedagogia sa profund optimistă.           Dar în adlerism îşi dau mâna nu numai psihologia, sociologia şi medicopedagogia (dominată, deşi nu în mod explicit, de teoria stereotipului dinamic a lui Pavlov), ci şi o metafizică sui generis, în măsura în care omul este privit şi descifrat în inserţiile sale cosmice, ca obiect, dar şi ca subiect al unei evoluţii căreia, deocamdată, nu i se întrezăreşte punctul terminus. În calitate de factor cosmic, omul are menirea de a evita orice individualism patologic şi de a coopera la progres, în conformitate cu vectorii generaţi de sentimentul de comuniune socială (Gemeinschaftsgefühl), acea energie psihică superioară proprie fiinţei umane nedegenerate de o educaţie lipsită de orizont social, sentiment pe care Adler îl consideră a sta la baza tuturor cuceririlor culturii şi civilizaţiei. Pentru el solidaritatea umană (Mitmenschlichkeit) este câmpul de forţe cel mai prielnic fiinţării elevate.           Mesajul filosofic şi etic al cărţii lui Alfred Adler este, desigur, de o eternă actualitate. Dacă mă simt totuşi obligat să atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui mesaj peren, este pentru că poate niciodată mai mult ca astăzi nu a avut loc la noi, prin însăşi forţa împrejurărilor, un colaps catastrofal al sentimentului de comuniune socială, colaps tradus prin pusee de liberalism iraţional, anarhic, destructurant. Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială.           „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt           — Reiterează el perseverent —, wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt”3. Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei. Ca membru activ al întregului, individul suie către punctul culminant al devenirii sale, afirmându-se ca personalitate.           Aşadar, psihologia individuală a lui Adler ne deschide o perspectivă goetheană, aş spune, într-o direcţie apoteotică.           Sensul vieţii? Să urcăm cu consecvenţă la înălţimea fiinţării întru solidaritatea umană autentică, eminamente creatoare, mai sus decât Turnul Babei al încurcării limbilor şi mai ales al demonicei încurcări a religiilor.           Dr. LEONARD GAVRILIU  NOTE           1A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 7-l1.           2Wolfgang Metzger, „Einführung” la Alfred Adler, Der Sinn des Lebens, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1993, p. 15. 3 Afred Adler, op. Cât., p. 171.           „Omul ştie mult mai multe decât înţelege”.           A. ADLER.           PREFAŢĂ.           Pe parcursul vieţii mele, în calitate de consilier medical în cazurile de tulburări psihice, ca şi în calitate de psiholog şi de educator în şcoală şi în familii, am avut în permanenţă ocazia să trec în revistă un foarte vast material uman. Mi-am făcut un imperativ riguros din a nu afirma nimic care să nu poată fi argumentat şi demonstrat pe baza experienţei mele. Nu este de mirare că uneori m-am aflat în contradicţie cu opiniile preconcepute ale altora care, adesea, nu au observat decât foarte superficial destinul oamenilor. Mi-am dat silinţa să examinez cu sânge rece argumentele reale ale altora, ceea ce am putut face cu atât mai lesne cu cât nu mă socot legat de nici o regulă strictă şi de nici o prejudecată, ba încă şi mai mult, respect principiul: totul poate fi şi altfel (alles kann auch anders sein). Unicitatea individului nu se lasă cuprinsă într-o scurtă formulă, iar regulile generale pe care le instituie psihologia individuală, aşa cum am creat-o eu, nu trebuie să fie decât un mijloc auxiliar care să lumineze în mod provizoriu un câmp vizual în care individul concret1 îşi poate găsi sau nu locul. Această evaluare a regulilor, accentul mai puternic pus pe elasticitate şi intuiţie2 în sesizarea nuanţelor, mi-a întărit mereu convingerea cu privire la forţa creatoare nezăgăzuită a individului în prima copilărie şi cu privire la forţa sa îngrădită de mai târziu, de îndată ce copilul şi-a dat o lege de mişcare sigură pentru viaţa sa. Din această perspectivă, care îi lasă copilului o cale liberă spre perfecţiune, realizare, superioritate sau evoluţie, pot fi luate în considerare infuenţele capacităţilor native, fie la modul general sau omeneşte modificate, precum şi influenţele mediului şi educaţiei, ca pietre de construcţie din care copilul îşi structurează, în joacă, stilul său de viaţă (seinen Lebensstil).      În conştiinţa mea şi-a făcut loc şi o altă convingere. Edificiul stilului de viaţă infantil putea să reziste vieţii, fără a suferi surpături, numai dacă era clădit realmente sub specie aeternitatis 3. Individul este în permanenţă confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate nici cu ajutorul reflexelor învăţate (reflexe condiţionate), nici cu acela al capacităţilor psihice înnăscute. Ar fi un risc imens să expui încercărilor lumii, care ridică mereu probleme noi, un copil dotat cu reflexe învăţate sau echipat cu capacităţi înnăscute. Cea mai importantă problemă de reţinut este aceea a spiritului creator mereu activ, care, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viaţă infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferitele şcoli psihologice poartă numele de instincte, impulsii, sentimente, idei, acţiuni, atitudine faţă de plăcere şi neplăcere şi, în sfârşit, iubirea de sine şi sentimentul de comuniune socială. Stilul de viaţă dispune de toate formele de expresie, întregul primând faţă de parte. Dacă există o deficienţă, ea este de găsit în legea de mişcare, în ţelul final al stilului de viaţă şi nu într-o expresie parţială.

Rotoghila de Adrian Buzdugan Mă uitam înmărmurit la valurile de verdeaţă care mă-nconjurau şi simţeam că-mi pierd minţile! Dădeam fără spor cu maceta în dreapta şi-n stânga şi aproape că-mi venea să bocesc. În ce coşmar putuse să se transforme o banală expediţie de hidrografiere a Amazonului inferior!           Dacă n-aş fi băut atâta destruidor – un cocteil preparat cu mişcări hipnotice din aguardente, alune stoarse şi-o lămâie tăiată-n patru, n-aş fi ajuns aici!           Din cine ştie ce calcule meschine şi obscure, îmi izbucnise-n mintea rasă de alcool ideea să-l trimit mătuşă-mii o vedere pe care o primisem în Santana, rest la un pachet de ţigări. Dar ce-o fi fost în capul celui care-mi închiriase barca în halul în care eram? De fapt, poate multele bancnote pe care i le pusesem în palmă îl convinseseră să-şi ia rămas bun de la ambarcaţiunea peticită.           Terminasem Metrologie hidrografică şi lucram de ani de zile într-un birou la Agenţia Naţională de Hidrologie. Meseria mea de hârţogar se reducea la fişarea informaţiilor de profil apărute în presă, studierea de-a dreptul inutilă a maldărelor de noi statistici şi monitorizarea influenţei debitelor istorice asupra culturilor agricole, silvicole şi piscicole. Noroc că mă mai luăm cu Balomir, Coliac Balomir, coleg întru ratare. Ne lamentam continuu că nu suntem în situaţia privilegiată a celor puţini care muncesc din plăcere, jucam popice şi, peste toate, verificam cu o consecvenţă patologică noile sortimente de băuturi.           Ei, de asta intrasem într-o stare de exuberanţă vecină cu demenţa când văzusem mail-ul cu recrutarea pentru expediţia internaţională Macapá – Santarém.           Scot cartea poştală comună şi neclară, de-acum şi pătată, cu obeliscul ăla găurit şi anost care marca la o adică un punct zero ca atâtea altele de pe linia ecuatorului! Ce bine s-ar fi aranjat toate, dacă aş fi zvârlit-o de-atunci, dar îmi fusese jenă de vânzătoarea aia, teribil de amabilă şi zâmbitoare. Aşa că o strecurasem sfios în sân.           Marco Zero. O mototolesc şi o arunc în hăul verde.           Tare şi mişcându-mi buzele ca pentru surzi, l-am întrebat pe acel Ramón care mă ajutase să trag barca la mal:           — Unde-aş pu – tea să gă – sesc nişte tim – bre?           Am rămas cu ochii holbaţi când i-am auzit tirada nativului brazilian. N-ar fi fost mare necaz că nu făceam absolut nici o diferenţă între portugheză şi portugheza braziliană, însă apetenţa mea pentru limbi străine se mărginea la pronunţarea oarecum corectă a câtorva cuvinte şi expresii uzuale, de circulaţie internaţională: Ciao, merçi, maître d’hotel, ich liebe dich şi hasta la vista, baby!           — Dos reales! Dos stampas! Am hispanizat eu englezescul „stamp” pentru marca de scrisoare. Fi – la – te – lía! Şi-am făcut cu degetele un pătrăţel micuţ, apoi un semn apăsat cu ştampila pe-un dreptunghi imaginar.           Din noul potop de cuvinte am reţinut doar senhor şi direita, care sigur nu putea să însemne decât dreapta. Da şi gestul lui întărea asta!           …Şi iată-mă aici, undeva între doi afluenţi ai Amazonului, Matapí şi braţul nordic al Villanovei, cred. Căutând un râuleţ, o apă curgătoare, ceva care să-mi indice un posibil drum de întoarcere.           Prin buzunare, nimicuri. Telefonul, fără semnal. Noroc cu maceta asta sănătoasă, cu mâner de os pe care o găsisem pe fundul bărcii. Un model robust, cu o lamă tăioasă ca briciul.           Deodată, am simţit ceva nelămurit, o pornire lăuntrică incontrolabilă! După vreo câteva zeci de metri, „împins de la spate” şi plin de spaimă, mă opresc. Genunchii îmi tremură şi sunt transpirat leoarcă din cauza efortului depus. În urmă, un adevărat tunel, tăiat cu o forţă supraomenească; în faţă, un tufiş ciudat cu frunze vişinii. Deşi nu sunt prea superstiţios, mă întreb totuşi dacă nu cumva vreun Spirit al Pădurii m-a purtat spre acest minunat exemplar. Iau o frunză, prudent. Are un gust neutru, insipid. Nu mă simt nici mai bine, nici mai rău. Mă uit după niscaiva fructe şi de-abia atunci ameţesc.           Mi-e foame, mi-e sete, mi-e silă de verde şi cad.           14:22 pe ceas. Dormisem vreo două ore. M-am ridicat cu greu din tufa încolăcită. Aveam creierul mai limpede, mai apropiat parcă de starea de vid normală.           Maceta! În patru labe am început să o caut furibund, cazând iarăşi pradă gândurilor negre.           Mi-a venit să urlu de fericire când am zărit-o! Am strâns-o în mâna ca un real Stăpân al Naturii şi. Am rămas cu gura căscată!           Forfota zilnică a unui trib umplea un luminiş imens în mijlocul căruia trona un templu vechi, în ruină, un soi de Angkor Wat în miniatură. Înspre mine părea să fie un teren cultivat cu. Nişte legume, iar în partea opusă se zăreau nişte colibe rotunde.           Rezervaţie, canibali, periculoşi sau nu? Instinctul de autoconservare m-a făcut să mă tupilez repede în iarba deasă. Am început să mă uit sistematic după suliţe, topoare, arme în general. Păreau mai degrabă nişte caucazieni bronzaţi, decât cine ştie ce sălbăticiuni mă temusem eu! Erau înalţi, viguroşi, iar corpurile lor aproape perfecte, date-n acel bronz ciocolatiu minunat, mă duceau cu gândul la un club exclusivist de nudişti. Dar colibele? Or fi fost şi excentrici! No!           Afrodita! Artemis! Demetra! Toate trei într-una goală puşcă ce-mi întindea prietenoasă cu un coş larg cu fructe:           — Paki, saki, and-amaka!           Rămăsesem pe vine într-o poziţie mai mult decât stânjenitoare. M-am ridicat stângaci, înroşindu-mă progresiv.           — Merçi!           L-am luat încetişor, iar ea a dat din cap şi s-a îndepărtat bucuroasă.           M-au remarcat şi alţii din trib, au aruncat priviri curioase, dar nu s-au apropiat prea mult, neîndrăznind probabil.           Erau aproape goi, doar părţile ruşinoase le erau superficial acoperite c-un fel de frunze prinse de-un şnur pe talie.

La îndemnul duhovnicului meu am pornit la scrierea acestor rânduri cu gândul de a împărtăşi şi altora tulburătoarea experientă trăită de mine prin practicarea de: yoga, tantra-yoga, dianetică, qi-qong, vindecare bioenergetică, vorbire cu supraeul, meditaţie pozitivă, regimuri alimentare-bionaturiste. Aceste rânduri le scriu atât pentru cei ce practică acestea, cât şi pentru cei care nu le practică, în dorinţa de a le arăta unde şi cum se poate greşi şi mai ales, unde se poate ajunge.           Mai întâi voi prezenta cauzele care m-au condus spre aceste practici: în primul rând a fost vorba de educaţia primită în familie. Trăind în plin comunism, părinţii mi-au orientat formarea mea intelectuală spre normele şi perceptele materialismului ştiinţific.           În al doilea rând a fost vorba de caracteristicile mele sufleteşti. Eu am fost un băiat timid, tăcut, ruşinos, relativ calm, cam fricos, destul de slăbuţ din punct de vedere fizic, cu o fizionomie obişnuită şi având o inteligentă medie. Eram iertător, inclinat spre a face binele, eram putin idealist, însă eram orgolios, îmi plăcea să-l judec pe alţii, să mă înalt, să domin şi îmi plăcea să visez, să las gândurile să-mi zboare.           Alti factori care au uşurat foarte mult receptivitatea fată de practicile orientale au fost: lecturarea din abundentă a – literaturii ştiinţifico-fantastice şi a filmelor pe această temă, a literaturii în care sunt descrise mistere ale civilizaţiei omeneşti, cărţi despre OZN-uri, muzica electronică contemporană, filmele cu arte marţiale în care se putea vedea superioritatea spirituală a orientalilor fată de europeni sau americani.           Toţi factorii enumeraţi mai sus stimulează imaginaţia tânărului, îl duc să viseze şi să creadă că în afară de realitatea pe care o ştie, mai există şi altele neştiute, pline de mister, exotism şi supranatural. În aceste condiţii eu am primit de la un coleg de serviciu o revistă de propagandă a practicilor, exerciţiilor şi universului yoghin. La scurt timp am avut posibilitatea să citesc şi cel de-al doilea număr al revistei.           Când am citit aceste reviste am rămas uimit. Nici măcar în cea mai bună carte ştiinţifico-fantastică nu găsisem un univers, o lume şi o realitate mai uluitoare şi mai fascinantă decât cea pe care o propuneau aceste două reviste. Pentru mine a fost extraordinar să descopăr că în afara lumii obişnuite în care trăim există o alta, că ce este ştiut de mine şi de lume în general este doar o infimă şi mutilată parte a realităţii şi că această realitate este una spirituală.           Dar evenimentul cel mai adânc, cel mai important care s-a petrecut pentru mine, pentru sufletul şi pentru mintea mea, atunci când am citit aceste reviste a fost acela al întâlnirii cu Dumnezeu. Atunci am aflat şi simţit cu tot sufletul că există Dumnezeu, că el ne-a creat şi ne iubeşte; că adevărata raţiune a vieţii este aceea de progres spiritual, de neîncetată şlefuire spirituală pentru a ajunge sau a ne apropia de eliberare, adică a fi buni şi nu răi, de a fi asemănători cu Dumnezeu şi nu doar nişte creaturi de carne şi oase care se zbuciumă fără nici o raţiune şi scop între momentul naşterii şi cel al morţii.           O viaţă întreagă refuzasem să cred că există Dumnezeu pentru că nimeni nu ştiuse să-mi explice existenta Lui într-un mod logic şi ştiinţific, într-un mod care să mă scoată din realitatea înconjurătoare care îl nega pe Dumnezeu şi să mă ducă într-una în care existenta Divinităţii să se descopere de la sine, să fie demonstrată logic, faptic, să se impună intuitiv şi prin dovezi.           Nimeni nu-mi vorbise până atunci că există un univers sufletesc, că trupurile noastre nu sunt decât un suport material pentru suflet, că adevăratul om sunt eu cel sufletesc, sunt eu cel care animă acest trup cu viaţă şi îl foloseşte ca un suport în această lume materială. Dumnezeu există, El a creat lumea cea văzută şi cea nevăzută, El a creat tot ce vieţuieşte, El a creat omul. Omul este alcătuit din trup şi suflet. După moartea pământească sufletul nu moare. Oamenii trebuie să se lupte cu ei înşişi pentru a deveni mai buni, mai plini de iubire, mai frumoşi sufleteşte. Dumnezeu ne iubeşte şi are grijă de fiecare dintre noi în orice clipă.           Când după o viaţă trăită după fel de fel de modele false, artificiale, pline de rău care te duc pană la disperata situaţie de a te întreba” dar oare ce rost are viaţa aceasta a mea, pentru ce trăiesc?” ’ îţi sunt prezentate aceste adevăruri, atunci sufletul, strigând de bucurie că a găsit sau regăsit adevăratul sens al vieţii şi adevărul despre Dumnezeu şi realitatea în care trăieşte, fuge şi îmbrăţişează pe cel ce i-a deschis ochii asupra acestora, adică, în cazul meu, asupra sistemului de practici şi credinţe orientale yoghine.           Insă alături de aceste adevăruri de care sufletul meu fusese despărţit atâta amar de vreme şi de care era atât de însetat, adevăruri pe care orice creştin ortodox le învaţa la cel mai elementar nivel, erau multe alte cunoştinţe şi lucruri care erau adevărate doar pentru cei care practicau sau învăţau pe alţii să practice yoga, adică: credinţa în reîncarnare, în existenta corpurilor omeneşti invizibile pentru privirea oamenilor obişnuiţi, credinţa într-un univers fizic, astral, cauzal, credinţa că scopul vieţii este acela de a te elibera de orice dorinţă lumească şi în final să te uneşti cu divinitatea, ca fiind o parte din ea.           Deci, pe lângă adevărurile şi sensurile de viaţa pe care sufletul meu le căuta de mult, eu am îmbrăţişat şi acceptat de bune şi restul de credinţe şi practici care alcătuiesc sistemul filozofico-religios yoghin. Multe din credinţele şi practicile yoghine erau stranii, contradictorii, greu de înţeles şi crezut. Multe erau dovedite ca fiind adevărate prin dovezi ce nu puteau fi verificate, sau chiar păreau dubioase. Insă eu mi-am zis că n-am încă nivelul spiritual ca să realizez şi să înţeleg adâncimea adevărurilor şi înţelepciunii yoghine.           Pentru că citisem în revistele yoga că universurile invizibile şi cel vizibil sunt brăzdate de o mulţime de energii insesizabile pentru oamenii obişnuiţi şi care nu erau detectabile de către aparatele construite până în prezent, mi-am zis că acestea trebuie să fie energiile cu care lucrează pentru însănătoşire bioenergetienii. Şi într-adevăr, când am fost să audiez o şedinţă ţinută de doamna Ana Pricop în cadrul cercului de” Holoterapie”, am crezut că nu greşisem.

                               A V E R T I S M E N T.           Vrăjitoria există din timpuri imemoriale. În ciuda progresului civilizaţiei umane, practicile de manipulare a semenilor s-au pă strat şi diversificat, multe dintre ele dovedind o regretabilă eficacitate. Nu este vorba despre superstiţii sau autosugestie; din nefericire pentru noi toţi, ritualurile magice posedă o forţă reală.           Doamna parapsiholog NINA PETRE apreciază că problema agresiunilor psihice prin practici vrăjitoreşti este de mare actualitate. Datorită calităţilor sale paranormale, autoarea poate depista prezenţa farmecelor şi blestemelor în biocâmpurile umane. În activitatea sa de consilier parapsihologic, desfăşurată pe parcursul mai multor ani, ea a constatat amploarea îngrijorătoare a atacurilor prin magie neagră.           Vrăjitoria este la ora actuală un fenomen de masă. Efectele sale sunt devastatoare pentru vieţile multor oameni. Nu există un control social sau mijloace legale de combatere a ei. Totuşi, spre norocul nostru, al tuturor, influenţele nefaste ale vrăjitoriei pot fi respinse prin Puterea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi.           Precum terifianta contaminare radioactivă, îndeletnicirile vrăjitoreşti, deşi nu sunt întotdeauna vizibile cu ochiul liber, poluează cumplit minţile şi sufletele oamenilor, degradându-le până şi trupurile. Nutrim speranţa că indivizii tentaţi de a face un astfel de “pact cu Diavolul” vor înţelege că această iniţiativă este nu numai condamnabilă, ci chiar periculoasă pentru ei şi pentru cei ce le sunt dragi. Tot răul la care devin complici se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor.           AGRESIUNEA PSIHICĂ.           În vremurile de astăzi nu mai este elegant să loveşti cu pumnul sau cu bâta pentru a-ţi satisface interesele. În schimb, a luat o amploare greu de controlat aşa-numita “agresiune psihică”. Aceasta izvorăşte din adâncul sentimentelor de ură, invidie, răzbunare sau, pur şi simplu, din setea de a provoca răul cuiva, fără riscul ca agresorul să fie descoperit şi pedepsit.           Din punct de vedere spiritual, răul este o energie întunecată, care, provenind din anumite surse, are posibilitatea de a se răspândi rapid în atmosfera psihică, infestând-o. După cum aerul este indispensabil plămânilor, atmosfera psiho-mentală hrăneşte mintea cu idei, emoţii, intenţii. Poluarea gândurilor, a sentimentelor, este un fenomen la fel de real şi grav ca şi poluarea aerului. Agresorul psihic preia din spaţiu o mare cantitate de energie malefică, pe care o dirijează asupra victimei. Acest flux energetic otrăvitor invadează organismul fiinţei agresate, tulburându-l funcţiile vitale, psihice, mentale.           La baza atacurilor psihice pot sta motive diverse, unele de-a dreptul naive, altele îngrijorător de grave. Printre acestea se află: lipsa de loialitate între concurenţi; setea de parvenire prin distrugerea colegilor competenţi; dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ; complexul culpabilităţii, persistând ca o obsesie periculoasă în mintea celui ce atacă; răutatea specific femeiască, manifestată atunci când apar rivale atrăgătoare; lupta bărbaţilor pentru a li se recunoaşte inteligenţa şi farmecul viril; tendinţa de eliminare a adversarilor politici; răzbunarea unor conducători pe supuşii recalcitranţi; practica anihilării celor consideraţi duşmani, pe fronturile vizibile şi invizibile ale veşnicelor războaie; lupta dintre diversele doctrine politice, filozofice, religioase, etnice; neobosita concurenţă între agenţii secreţi; setea de câştiguri băneşti a “specialiştilor” în magie neagră.           MAGIA NEAGRĂ.           Agresiunea psihică prin magie neagră (vrăjitoria) se aplică în mod direct sau indirect asupra oamenilor, folosindu-se ca armă principală emisia telepatică distructivă.           Atacul psihic direct are loc atunci când victima se află în faţa agresorului. Acesta acţionează pur mental sau combinând influenţa mentală cu manipularea unor obiecte şi vietăţi, cum ar fi: lumânări colorate în negru, brun, cenuşiu, verde murdar, roşu sângeriu spre brun, galben-bej închis etc; animale vii sau moarte (şoareci, şobolani, pisici, câini, broaşte, şopârle etc); crucifixe din lemn sau os, vopsite în culori închise; scoici necurăţate, cu interiorul putred; păsări (găini, bufniţe, pescăruşi ş.a., în funcţie de zona geografică); obiecte de tortură pentru fiinţele sortite sacrificării (foarfeci, cuţite, cleşti folosiţi la scoaterea ochilor şi a măruntaielor, nuiele pentru lovirea victimelor, topoare mici etc).           Prin sacrificarea vietăţilor nevinovate se aduc ofrande unor entităţi inferioare (slab dezvoltate informaţional), supranumite “duhurile Iadului” (demonii). Acestea, satisfăcute prin cruzimea sacrificării unor fiinţe inocente şi slab protejate, devin înţelegătoare şi oarecum docile, executând cererile vrăjitorilor de a provoca suferinţe oamenilor-ţintă. Victima poate fi adusă în casa agresorului sau agresorul, în casa victimei, care, de obicei, se află în stare de inconştienţă (beată, drogată sau hipnotizată).           Atacul psihic indirect se execută în absenţa victimei, care, de obicei, nu are cunoştinţă despre ceea ce i se întâmplă. În majoritatea cazurilor, ea nu află niciodată că, într-o anumită perioadă a vieţii sale, s-a aflat sub incidenţa unor emisii energetice agresive şi distructive. Metodele practice sunt aproape aceleaşi ca la atacul direct. Lor li se adaugă aşa-zisele ”descântece ale depărtării”, care se deosebesc mult de cele folosite în faţa victimei. Acestea din urmă sunt ceva mai blânde, pentru ca nu cumva persoana agresată să moară în timpul ritualului, fapt ce le-ar aduce grave complicaţii celor aflaţi de faţă.           Rezultatele aplicării acestor practici de influenţare a biocâmpurilor umane sunt imprevizibile. Nici vrăjitorul însuşi nu poate garanta efectul “optim” al acţiunilor sale. De la un caz la altul, acesta are o intensitate maximă, medie sau aproape nulă. De multe ori, agresorului îi scapă acţiunea de sub control, făcând, în mod inutil, multe victime, fără a-şi putea atinge scopul propus.           Majoritatea oamenilor rezistă agresiunilor psihice, mai ales dacă ele sunt programate pe termen relativ scurt (o lună, 3 luni, 6 luni). Atacurile programate pe termen lung (ani de zile sau toată viaţa) şi cele repetate la anumite intervale de timp (calculate după norme ştiute numai de către practicieni) pot avea consecinţe deosebit de grave.           Oricare dintre aceste două tipuri de agresiuni psihice ar fi folosit, dacă agresorul are “talentul Satanei”, victima va suferi enorm din punct de vedere fizic şi psihic. Din nefericire, astfel de agresiuni sunt arareori pedepsite şi numai acolo unde există legi pentru judecarea vinovaţilor prinşi asupra faptului.           VRĂJITORIA – OTRĂVITĂ PORŢIE DE LIBERTATE.           Răul de pe lumea aceasta nu se datorează doar prostiei şi slăbiciunilor omeneşti. El este efectul energiilor vehiculate de entităţile malefice invizibile. Acestea îi îndeamnă pe oameni să producă mult rău în ei înşişi, dar şi în jurul lor. Unele persoane sunt foarte receptive la intenţiile negative care li se sugerează “pe nevăzute” şi le pun în practică fără să regrete. O problemă arzătoare a demonilor este cum să le domine vieţile celor ce slujesc Binele şi ascultă vocile curate ale îngerilor lui Dumnezeu. Aici joacă un rol important vrăjitoria.           Vrăjitorul este un colaborator de nădejde, puternic şi instruit înspre rău, al lui Satan. Profitând de interesele meschine şi patimile omeneşti, el trimite energii perverse către victimele indicate de clienţi, transformându-le viaţa într-un coşmar. Astfel, vrăjitorul, prin biocâmpul şi capacităţile sale mentale, amplifică ideile satanice, distructive. Cu scopul de a-şi concretiza intenţiile murdare, el se foloseşte de spiritele negre pentru a-şi satisface clienţii. Dar şi forţele Întunericului profită de talentele lui pentru a-şi împlini planul strategic de distrugere a lumii (suferinţe din belşug, pentru cât mai multe fiinţe nevinovate).           Practica vrăjitoriei are o mare răspândire în România, lucru trist, recunoscut cu îngrijorare şi de către unii slujitori ai Bisericii. Părintele exorcist Ilarion Argatu, de la Mânăstirea Cernica (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) se mira adeseori de amploarea acestor îndeletniciri blestemate. Sfinţia-sa spunea că la începutul carierei sale duhovniceşti, prin anii ‘30, arareori se putea auzi de asemenea fapte. Astăzi, influenţa vrăjitoriei creşte îngrijorător, mai ales de când cu “libertatea şi democraţia”, primite parcă din linguriţă, iar oamenii, ca o consecinţă directă a acestui trist adevăr, devin tot mai mizerabili.           Chiar şi cei care nu cred în vrăji pot să le cadă victime. Bravada şi ignoranţa în faţa acestui fenomen pot alimenta sugestia primită pe cale telepatică – parte componentă a agresiunii prin vrăjitorie – ca individul să suporte pasiv fluxurile malefice năpustite asupra sa. Dacă omul nu crede în puterea farmecelor, nici nu intenţionează să lupte împotriva lor. Dacă s-a întâmplat că a devenit victima acestora, ar putea avea necazuri mari. Urmările acestor practici necurate pot fi: moartea, mutilarea, accidentele, distrugerea psihică, ruinarea sănătăţii trupului, pierderea de persoane dragi sau a unor bunuri materiale, ruperea relaţiilor interumane ş.a. Dacă populaţia noastră, în ansamblu, ar fi ceva mai spiritualizată, ar trata aceste “ocupaţii” cu seriozitate, considerându-le nişte delicte grave. Oare cu ce se deosebeşte un criminal în serie de o vrăjitoare care provoacă de la distanţă, contra-cost, moartea multor indivizi?           Ca un simptom alarmant al ipocriziei omeneşti, slujitoarele “magiei albe” se pretind a fi oponentele “magiei negre, diavoleşti”. Numai că atâta timp cât şi practicile de “magie albă” produc haosul în vieţile victimelor, după bunul plac al celor ce plătesc bine (legând şi dezlegând cununiile, distrugând familii, aducând fete nevinovate în paturile celor bogaţi, ajutând infractorii să câştige bani cu nemiluita etc), atunci care mai este diferenţa? Nici o vrăjitoare nu ţine cont de Binele şi Înţelepciunea Divină.           Nu există altă cale de a lupta cu forţele demonice decât prin Puterea lui Dumnezeu! Salvarea stă în forţa şi tenacitatea victimelor de a invoca personal ajutorul Domnului Dumnezeu. Nu este suficient să ai un suflet minunat şi să faci fapte bune, mai trebuie să ai şi mintea trează, gata de luptă cu răutatea Necuratului. Dacă, spre norocul tău, conştientizezi momentele în care eşti supus unui asalt hipnotic malefic, fereşte-te să iei decizii importante pentru viaţa ta, odihneşte-te şi evită acţiunile periculoase. Roagă-te la Bunul Dumnezeu să-ţi dea puterea de a răbda şi a scăpa cu bine din răul care încearcă să te copleşească!           INFERNUL DIN FAMILIE.           Ce poate fi mai dureros pentru individ şi societate decât numărul mereu crescând al familiilor nefericite? Am descoperit, de-a lungul timpului, manifestări şocante, unele aparent absurde, altele de o violenţă incredibilă, ale unor bărbaţi care se consideră “buni familişti”. Adulterele abundă, alimentând celebrul “triunghi conjugal”, care nu este o formă tocmai liniştită a relaţiilor interumane. De obicei, soţul vine beat acasă, terorizându-şi familia. Salariul, proaspăt încasat, a fost cheltuit rapid cu amanta, iar viaţa familiei se bazează doar pe câştigurile soţiei. Soţul se înfurie din orice, soţia i se pare insuportabilă, iar copiii, plictisitori peste măsură. Ce cauze pot aduce familia într-o situaţie atât de nenorocită şi, din păcate, prea des întâlnită?           Multe femei căsătorite m-au rugat să verific existenţa unor amante şi să aflu prin ce metode au fost înceţoşate minţile celor cu care s-au unit prin cununie. Din păcate, mijloacele de cucerire a bărbaţilor sunt numeroase, unele mai rafinate decât altele. Perversiunile sexuale, învăţate de unele femei cine ştie de pe unde, reprezintă o armă puternică pentru a-şi atinge scopurile. Numeroşi bărbaţi, care până mai ieri erau soţi model, s-au transformat în bestii, donatori de bani sau bijuterii şterpelite din casă, hoţi, traficanţi de orice. Unii şi-au părăsit soţiile şi copiii. Alţii îşi duc mai departe viaţa de familie, încercând să arate lumii că “totul este în regulă”.           Deşi trăim într-o ţară cu oameni care, în majoritate, se tem de pedeapsa Divină, am remarcat a reacţie adversă puternică la credinţa normală în Dumnezeu. Am senzaţia uneori că România s-a transformat într-o “ţară a vrăjitoarelor “. În multe localităţi, aproape fiecare stradă adăposteşte măcar o “specialistă” în farmece. Ea leagă şi dezleagă vieţile şi destinele unor oameni, fără să se gândească prea mult la consecinţele grave ale acestor îndeletniciri. Unele se laudă că ţin cu Dumnezeu şi folosesc lumânări, cruci, sare, cositor, mercur, apă sfinţită, făcându-şi enorm de multă publicitate. Dar, indiferent că acţionează cu bună sau rea intenţie, inconştienţa lor produce victime. Ajutându-l pe unii, îi nenorocesc pe alţii.           Mai rău chiar, unele “specialiste”, ascunse de ochii şi urechile mass-media, folosesc mijloace de manipulare deosebit de periculoase. Multe persoane au găsit în preajma sau în interiorul locuinţelor anumite obiecte ciudate: oase de păsări legate cu aţe colorate; bucăţi de pâine unse cu lichide colorate şi lipicioase; gunoi ciudat pe pragul casei; ouă, în locurile unde găinile nu au acces; păpuşi făcute din cârpe legate cu şnur; broaşte vii sau moarte, ajunse ca din senin în casă; fotografii înţepate cu ace şi multe altele. Oricât am fi de “realişti”, trebuie să remarcăm coincidenţa unor astfel de “apariţii” cu declanşarea perioadelor pline de nenorociri în vieţile oamenilor.           Gravitatea urmărilor diferă de la un caz la altul: familii dezorganizate în timp record, accidente, boli incurabile, devieri de comportament, incendii, decese. Spunând sus şi tare că “astfel de vrăji nu sunt posibile, fiind doar rodul imaginaţiei, încinse de prea multe lecturi despre fenomenele paranormale, a unor persoane instabile psihic”, dovedim o atitudine inconştientă. Ignorând existenţa răului din jurul nostru, acceptăm să convieţuim cu el, îl ajutăm şi, în acest caz, nu mai avem dreptul să ne plângem că faptele reprobabile sunt din ce în ce mai numeroase.           Persoanele atacate prin magie neagră prezintă simptome specifice: depresii, dureri de cap (mai ales în zona cervicală), stări de leşin, senzaţii de întunecare a minţii şi. Nelipsita obsesie a morţii. Când se intervine prin vrăji pentru îndepărtarea soţului de soţie, unul dintre cei doi nu-l mai suportă pe celălalt în preajma sa; are momente când îl vede cu un chip respingător, adeseori simţind nevoia sa o ia la fugă sau să îl omoare. Manifestările pot fi reciproce.           Răul se întinde nestingherit în societatea noastră. Divorţurile abundă, ca şi violenţa – într-un cuvânt, nefericirea. Pe cine să dăm vina? Pe sărăcie, ignoranţă, lipsa de civilizaţie, lipsa de credinţă în Dumnezeu sau pe infinita varietate a destinelor omeneşti?           SUFLETE CHINUITE – VICTIMELE UNOR VRĂJITOARE.           Soacra Iuliei nu o poate suferi şi vrea neapărat să o despartă de fiul ei. A apelat la farmecele unei vrăjitoare. Drept urmare, Iulia a pierdut o sarcină mult dorită de soţu1 ei, iar acesta a părăsit-o. Deşi se iubesc şi îşi telefonează cu mult dor, fiecare locuieşte acum la părinţii săi, fără să aibă speranţe de împăcare.           Maria este căsătorită de 18 ani cu un maghiar. Au 3 copii mari. Soacra ei doreşte să aibă o noră maghiară. Pentru a-şi împlini visul, s-a dus la o vrăjitoare. Consecinţele sunt strigătoare la cer: soţul Mariei şi-a luat o amantă unguroaică, în vârstă de 20 ani, pe care o plimbă cu mândrie în tot oraşul. Nu mai locuieşte cu soţia şi copiii săi, iar certificatul de căsătorie l-a ascuns, ca nu cumva nenorocita de nevastă să intenteze divorţ. Sare cu pumnii la ea când o prinde rugându-se în faţa icoanei. În casă pocnesc uşile din senin, mobila trosneşte jalnic, copiii sunt bolnavi mereu, iar Maria a fost dată afară de la serviciu.           Aurica a cumpărat, împreună cu soţul ei, o casă de la doi bătrâni. A apărut, ca din senin, un nepot, care i-a dat în judecată, având pretenţii de moştenitor. După un proces de 7 ani, au câştigat casa, dar au pierdut la SAFI toţi banii primiţi la nuntă, iar bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer cerebral. Cineva le-a spus în mare taină că nepotul cu pricina s-a dus la o vrăjitoare.           Luiza s-a trezit, în urmă cu doi ani, că-l apar nişte negi mari şi urâţi pe faţă şi pe mâini. Nu i-au trecut cu nici un fel de tratament. Soţul o bate, o insultă, iar certurile se ţin lanţ. Ştie că amanta lui umbla pe la ţigănci.           În timp ce soţii Dumitrache erau la lucru în Italia, o vecină rea şi invidioasă, care se oferise să le ude florile, le-a făcut şi puţină “ordine” prin casă. La întoarcere, un sacou al bărbatului era murdar de ulei pe guler, pe salteaua din dormitor se aflau înfipte ace de cusut, le lipseau multe obiecte de îmbrăcăminte. Curând au început certuri, bătăi, bărbatul a plecat de acasă, lăsându-şi soţia cu cei doi copii, şocaţi de purtarea tatălui lor. A rămas şomeră, iar soţul ei a divorţat, fără să le asigure copiilor o pensie alimentară. Într-o noapte, s-a trezit îngrozită, simţind că o fiinţă nevăzută, căreia îi simţea răsuflarea, îi imobilizase picioarele şi încerca să o sugrume.           Fiul Teodorei a refuzat să se însoare cu o prostituată, îndrăgostită foc de el. Parşiva s-a răzbunat, provocându-l moartea prin „făcături de ţigancă”. Tânărul s-a răsturnat cu un tractor pe care îl conducea, nu a avut nici o contuzie, dar a murit sufocat cu una din bucăţile de friptură pe care le înghiţise cu o jumătate de oră înainte.           Îndrăgostită subit de un poliţist care i-a anchetat soţul pentru comerţ ilegal, Dina a plătit o ţigancă bătrână pentru a-l face să o iubească şi el. Devenind dependentă de „uniformele” poliţiştilor, nenorocita visează zi şi noapte că face amor cu ei.           Având un soţ infidel şi grosolan, Lili a urmat câteva şedinţe „pentru facerea de bine” la o vrăjitoare. Văzând că o costă din ce în ce mai mulţi bani, iar rezultatele „miraculoase” întârzie să apară, a renunţat să mai continue „întrevederile”. Ţiganca a ameninţat-o că o va face să vină în patru labe la ea, pentru a-l cere din nou ajutorul.           O nevastă geloasă a confundat o femeie cinstită cu amanta soţului ei. Solicitând-o cu disperare pe „Spania”, a beneficiat din plin de procedurile „savante” ale acesteia: spargerea oului din care a scos o lipitoare, arderea unei grămăjoare cu hârtii de 100.000 lei, descântece pe o cruce mică de argint etc. Victima a decedat după câteva luni, în urma unui cancer galopant. La nici o lună, fratele acesteia s-a zdrobit mortal într-un accident de maşină. Peste alte două luni, mama lor de la ţară a murit, distrusă de durere. Nu a trecut anul şi nepotul ei cel mai drag s-a spânzurat.           Soţia amantului Emiliei apelează periodic la serviciile unei vrăjitoare pentru a-şi recuceri soţul infidel. În decurs de câţiva ani, Emilia şi-a pierdut serviciul a scăpat ca prin minune de un cancer operat la timp, soţul ei a dat divorţ, iar unicul lor copil, fata ei adorată, s-a apucat de prostituţie, nereuşind să-şi păstreze un loc de muncă mai mult de câteva luni. Amândouă au devenit dependente de ghicitoare şi vrăjitoare, cutreierând toată ţara în căutarea a noi şi noi „făcătoare de bine”.           Neînţelegându-se bine cu soacra, amândouă fiind cam rele de gură, bătrâna a ameninţat-o pe Mia că „o va pune la punct, într-o zi”. Ajunsă la o vrăjitoare, aceasta i-a promis că îi va „linişti” nora. La scurtă vreme, soţul Miei a început să vină beat acasă. A devenit nervos şi agresiv, fără motive întemeiate. Fetiţa lor, scârbită de atmosfera din familie şi-a căutat alinarea în fumat, alcool şi relaţii „deocheate” cu băieţi mai mari decât ea, lipsind prea des de la şcoală. Vigilentă, mama ei a bănuit că răul vine din direcţia soacrei. Şi-a dus fata la biserică, rugând preotul să-l facă rugăciunile de alungare a Răului. Ajunse acasă, copila a început să ţipe că mirul de pe frunte o arde şi miroase urât. Dorind să se spele imediat pe faţă, Mia a oprit-o energic, explicându-l că nu mirul îi face rău, ci Diavolul, care nu vrea să-l părăsească trupul. S-a tăvălit pe podea câteva ore, a ţipat ca o nebună, apoi a adormit. A doua zi s-a dus liniştită la şcoală, ţigara şi băutura nu i-au mai plăcut, iar băieţilor obraznici le-a întors spatele.           MANIFESTĂRILE PERSOANELOR AGRESATE PSIHIC.           Inapetenţă de viaţă, depresii nervoase, coşmaruri frecvente.           Diminuarea capacităţii de discernământ între bine şi rău.           Slaba coordonare a propriilor acţiuni.           Diminuarea intuiţiei, a memoriei.           Comportamentul necontrolat, cu dese exagerări în gesturi şi acţiuni.           Dureri persistente în zona occipitală şi cea parietală a creierului.           Slăbirea vederii (împăienjenirea ochilor).           Dureri frecvente în zona stomacului şi a inimii.           Amorţeală, înţepături ca de cuţit, furnicături în mâini şi picioare.           Apariţia unor alergii, manifestate prin erupţii pe piele (urticarie, negi etc.).           Stări de greaţă, vomă, diaree.           Diminuarea capacităţii de a nutri sentimente pentru cei din jur.           Momente de pierdere a lucidităţii, când devine obsesivă dorinţa de a comite acte de agresiune.           Tendinţa de izolare faţă de familie şi ceilalţi membri ai societăţii.           Căderea în desfrâu, dorinţa de a trăi în murdărie, ţinuta neglijentă.           Lipsa autocontrolului în gândire.           Teama nelămurită, manifestată prin crize de nervi, refuzul de a ieşi pe stradă, refuzul apropierii de persoanele binevoitoare.           Nepăsarea faţă de tot ce se întâmplă în jur.           Refuzul de a respecta normele de conduită civilizată.           Dispreţul faţă de legile statului.           Dorinţa de a evada din realitatea cotidiană prin consumul de alcool, droguri, aberaţii sexuale.           Cel obsedat de ideea sinuciderii este pe cale de a comite cel mai mare păcat omenesc: curmarea propriei vieţi, adică lupta împotriva Creatorului care i-a dăruit-o.           LUPTA PAŞNICĂ ÎMPOTRIVA AGRESIUNILOR PSIHICE.           Dacă prezentaţi unele dintre simptomele menţionate mai sus, încercaţi, printr-un efort de concentrare mentală, să aflaţi cauzele răului pe care îl simţiţi şi să vă identificaţi agresorii. Pentru îndreptarea situaţiei puteţi acţiona pe mai multe căi. De exemplu:           Neînţelegerile dintre soţi, rude şi prieteni se pot soluţiona prin dialog civilizat, fără bârfă, ceartă, bătaie, vrăji, procese.           Lupta politică se poate desfăşura în condiţii paşnice, prin acţiuni acceptate de legile statului şi de regulile bunului-simţ.           Invidia, ura, minciuna, complotul pot fi înlocuite cu manifestări şi acţiuni pozitive, benefice pentru toată lumea, cum ar fi: admiraţia sinceră, prietenia, sinceritatea, colaborarea constructivă.           Dacă persoanele afectate de agresiunile psihice nu reuşesc să anihileze răul prin propriile eforturi, ar fi bine să se adreseze unor oameni capabili să le ajute. Mulţi medici, psihologi, preoţi, călugări, bioterapeuţi, clarvăzători, parapsihologi pot recunoaşte simptomele atacurilor psihice şi se încumetă să le contracareze. Îi avertizez pe cei aflaţi în suferinţă că, în afară de aceste persoane competente, droaia de şarlatani care îşi arogă „harul vindecător” este impresionant de mare. Ei sunt puternici prin insistenţa cu care îşi racolează victimele pentru a le stoarce de bani, fumizându-le informaţii eronate sau răuvoitoare. Cu ei vom avea de luptat şi în mileniul trei.           Anul 2000    

Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson Om şi Dumnezeu   Iisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influenţei sale, cea mai importantă fiinţă omenească din istorie. În acelaşi timp, este omul despre care s-a scris şi s-a discutat cel mai mult. Cel mai vechi document existent în care se vorbeşte despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat şi publicat) în deceniul şase al primului secol d.Cr., la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Pe vremea aceea, circulau şi biografii scrise în aramaică, limba în care se exprima Iisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au parvenit totuşi patru biografii în limba greacă, publicate în decurs de cincizeci de ani de la moartea lui Iisus. Până spre sfârşitul secolului, apăruseră patruzeci şi cinci de documente autentice despre el, care au supravieţuit şi ele. De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare şi în toate limbile, mai întâi documente şi apoi cărţi întregi despre acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului XXI. Religia care comemorează învăţăturile, moartea şi învierea lui Iisus era bine împământenită în şase ţări în jurul anului 50 d.Cr. Adepţii acestei religii erau deja cunoscuţi sub numele de „creştini”, denumire pe care credincioşii au adoptat-o cu multă bucurie, deşi fusese creată în Antiohia, bine cunoscutul oraş al neologismelor argotice. De atunci, numărul creştinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de miliarde. În ciuda faptului că în unele părţi ale lumii cifra a rămas neschimbată sau este în declin, creştinismul câştigă teren în Asia, America Latină şi mai ales în Africa. Primul loc de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abaţii şi catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile şi mai frumoase construcţii clădite vreodată: într-adevăr, influenţa creştinismului a fost poate factorul suprem în dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. Imaginea lui Iisus este motivul preferat în pictură şi sculptură, dar influenţa creştinismului este de asemenea predominantă în poezie, muzică şi toate celelalte arte, în afară de fotografie, film şi mediile electronice, cu toate că şi în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viaţa lui Iisus şi religia pe care ea a generat-o sunt în multe privinţe – dar mai cu seamă sub aspect cultural şi moral – evenimentele centrale în istoria umanităţii, în jurul cărora gravitează totul, şi prevăd că aşa va fi şi în viitor. Ne-am referit mai sus la influenţa lui Iisus ca om. Dar motivul importanţei lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană şi în personalitatea sa, sau în acţiunile sale, ci în faptul – de care toţi creştinii sunt convinşi ca şi mine – că Iisus era şi este în acelaşi timp şi Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariţia pe pământ a unei fiinţe care să fie şi Dumnezeu, şi om, este esenţa creştinismului. Cum se explică acest fenomen de excepţie? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viaţă, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” De vreme ce Dumnezeu este atotştiutor şi omniprezent, trebuie să presupunem că planul mântuirii – şi deci cea din urmă consecinţă umană – a fost prefigurat în crearea timpului şi spaţiului şi că, de aceea, Dumnezeu a fost ab initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar şi trei-în-unul: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a devenit posibil în anul 4 înaintea erei creştine, odată cu naşterea lui Iisus, şi nu mai devreme sau mai târziu? Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp şi spaţiu – acestea fiind doar nişte instrumente efemere care-i permit umanităţii să evolueze, să fie pusă la încercare şi apoi să fie mântuită –, întrebarea (deşi mi se pare firească) este zadarnică. La fel de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura lui Iisus şi a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă ascuns. Ceea ce putem face totuşi este să scriem despre viaţa lui Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului Ioan, „S-a sălăşuit între noi […] plin de har şi de adevăr” (1, 14). Viaţa lui a fost povestită mai des decât viaţa oricărui alt om, cu o varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de erudiţie, care au dus adesea la controverse şi au trezit resentimente. Erudiţia este, ca orice altceva, determinată de modă. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, era la modă să se nege existenţa lui Iisus. Niciun erudit serios al zilelor noastre nu mai susţine această opinie, şi e greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere abundenţa dovezilor privitoare la existenţa lui Iisus. Pentru autorii laici romani, mult mai apropiaţi de epoca în care a trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existenţa sa era un lucru de la sine înţeles, ca de altfel şi pentru conştiinciosul istoric evreu Iosephus, care a scris în generaţia de după moartea lui Iisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea covârşitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror existenţă n-a fost nicicând pusă la îndoială, Iisus a făcut obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un martor ocular şi celelalte sunt transcrieri ale relatărilor orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în circulaţie între treizeci şi patruzeci de ani de la moartea lui şi toate concordă în punctele esenţiale. Multe detalii sunt confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii lui. Când scrii despre viaţa lui Iisus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundenţa lor, precum şi dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris şi de a tălmăci pe deplin spusele şi episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generaţii. O altă problemă este cum să prezinţi unor cititori aflaţi la două milenii distanţă personalitatea unui om atât de extraordinar şi de versatil, înflăcărat şi chibzuit, clar şi subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, şi totuşi nemărginit de bun, înţelegător, iertător şi iubitor, atât de strălucitor în desăvârşirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără şovăire caracterul divin. Şi totuşi, una dintre splendorile creştinismului este că scriitori din toate timpurile au simţit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Iisus. Schiţa ce urmează este realizată cu trăsături largi de pensulă, dar uneori pointillist, şi reflectă ani îndelungaţi de lecturi şi studii istorice. În afara referinţelor la textele Evangheliei (toate din King James Version[1]), nu citez alte autorităţi, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmaţiile bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar şi concis, în dorinţa de a transmite bucuria şi hrana pe care le capăt mergând pe urmele lui Iisus şi meditând asupra vorbelor lui.     copilăria, tinereţea     Iisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă şi instabilă. Era, în acelaşi timp, o lume materialistă şi tot mai prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care unul dintre iluştrii romani, Pompei, o curăţase definitiv de plaga piraţilor, folosind metode de o brutalitate necruţătoare, torturi şi execuţii publice pe scară largă. Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerţului şi, implicit, faptul că un număr mare de oraşe şi indivizi şi-au dublat bogăţiile în generaţia imediat anterioară naşterii lui Iisus. Roma, lăsând în urmă Mediterana şi avansând în interiorul continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, Egiptul şi ceea ce numim azi Turcia. Între cincizeci şi şaizeci de milioane de oameni se aflau acum sub legislaţia Romei. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea lui Iisus, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franţa timpurilor moderne) şi efectuase două misiuni de recunoaştere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după moartea lui Iisus. Extinderea imperiului avea la bază mai curând forţa muşchilor decât tehnologia, şi asta datorită celor aproximativ cincisprezece milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populaţia urbană şi a căror viaţă a fost descrisă foarte lapidar de Aristotel: „muncă, pedeapsă şi mâncare”. Preţul unui sclav calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau nici oameni de ştiinţă, nici tehnicieni; erau jurişti şi constructori. Legile lor, aceleaşi pentru întreaga lume civilizată, erau aplicate cu o severitate înfiorătoare, iar instrumentul justiţiei era răstignirea, răufăcătorii fiind bătuţi în cuie şi lăsaţi să moară. Romanii au construit drumuri superbe şi au descoperit calităţile cimentului, care, amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă apă proaspătă în oraşe, precum şi să ridice enorme clădiri publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care îşi împodobeau romanii oraşele erau copii după modele greceşti, şi nici nu se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în măreţia sa, iar Panteonul oraşului, construit în timpul vieţii lui Iisus, era revoluţionar prin dimensiunile sale. Roma avea şi o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei naţional, Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naşte Iisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horaţiu, cu patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era încă în viaţă în anul 4 î.Cr. Şi avea treizeci şi nouă de ani. Titus Livius şi-a terminat monumentala sa istorie a Romei când Iisus era adolescent. Seneca, dramaturg şi filozof, s-a născut în acelaşi an ca Iisus. Imensa sculptură cunoscută sub denumirea Laocoon şi fiii săi, care se află la Muzeele Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui Iisus. Dezvoltarea culturală din timpul vieţii lui Iisus a rost posibilă datorită stabilităţii impuse de succesorul lui Cezar, Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei după războiul civil. A murit când Iisus avea optsprezece ani, dar în timpul urmaşului său, Tiberiu, Roma era atât de înfricoşată de garda pretoriană, încât împăratul îşi putea permite să ducă o viaţă de plăceri pe insula Capri, în timp ce comandantul gărzii, Seian, veghea la menţinerea păcii. În locul pe care-l numim Palestina domnea aceeaşi linişte când s-a născut Iisus, sub tirania plutocratică a lui Irod cel Mare. Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin servilismul faţă de cârmuitorii romani (şi oferind daruri somptuoase), a fost stăpân peste străvechiul regat al iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului său. A creat un port nou la Cezareea în Samaria, a refăcut şi a extins Templul din Ierusalim, a construit băi publice, apeducte şi ceea ce noi am numi centre comerciale în şase oraşe, precum şi o serie de fortăreţe puternice, printre care masiva fortăreaţă Antonia (numită astfel după Marcus Antonius) din Ierusalim, care domina Templul şi enormul lui palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naştere, grec ca înclinaţii culturale, Irod cel Mare era socotit eretic de autorităţile religioase iudaice, care-l dezaprobau când sponsoriza jocuri tipic greceşti sau reprezentaţii teatrale şi muzicale. Avea numeroase soţii şi concubine, unele neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a ucis patruzeci de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârşitul domniei – ultimul lui an de viaţă a fost anul naşterii lui Iisus – suspiciunile lui Irod s-au accentuat, şi la curte domnea o atmosferă paranoică. Dar împărăţia lui era prosperă, iar Galileea, deşi considerată sălbatică şi primitivă de către pătura urbană sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine şi aveau din belşug oi pe care le creşteau şi pentru lână, şi pentru carne. Omniprezenţa oilor şi ciobanilor constituie fundalul vieţii lui Iisus şi sursa celor mai multe dintre imaginile sale. Grânele, cultivate în cantităţi mari, erau ieftine şi prinosul lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieţii”, se mânca la toate mesele şi era la rândul ei un permanent izvor de inspiraţie pentru imagistica lui Iisus. Pretutindeni creşteau măslini, şi toate varietăţile de măsline – negre, verzi şi albe – se consumau zilnic şi se foloseau la producerea uleiului pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate şi mirodenii. La mesele principale, lumea obişnuia să bea vin. Evreii se ajutau unii pe alţii şi comunităţile lor organizau acţiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor şi orfanilor. Văduvele nevoiaşe căpătau şi ele ajutor. Existau şi evrei săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă majoritatea celor menţionaţi în Evanghelii drept „săraci” sau „cerşetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o mare parte a populaţiei era formată din comunităţi cu rase amestecate, imigranţi, ţărani desprinşi de triburile lor şi nomazi. Să dai pomană „săracilor” era una dintre îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare de asemenea în reprezentările vieţii lui Iisus. În anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orăşel din Galileea, cu multe ateliere şi mulţi meşteşugari. Unul dintre ei era Iosif, un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al cărui arbore genealogic îl ştia pe de rost. Probabil că era un om cu ştiinţă de carte (în aramaică, limba vorbită, şi în ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soţie o adolescentă de vreo şaisprezece ani, care se numea Maria, era tot din casa lui David şi, foarte probabil, rudă cu el. Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, ştia să scrie şi să citească, să gătească, să ţeasă, să coasă şi se pregătea să fie soţia harnică a unui meseriaş prosper. Avea o memorie uluitoare şi după foarte mulţi ani avea să fie principala sursă de informaţii a Sfântului Luca, doctorul de limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg naşterea şi copilăria lui Iisus. Toţi evreii educaţi citesc Scripturile, în special Tora, cartea sacră unde se povesteşte istoria neamului şi care era îndreptarul ei spiritual şi cartea ei de rugăciuni. Iată cu ce se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut şi i-a spus, potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o şi a nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.” Şi îngerul a mai spus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Putem fi siguri că Maria şi-a amintit cu exactitate aceste cuvinte. Şi-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”), precum şi răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o explicaţie personală. A înştiinţat-o pe Maria că şi verişoara ei, Elisabeta, deşi înaintată în vârstă, zămislise un fiu, şi că era acum în luna a şasea. Această uluitoare veste despre cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să înţeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva real. Aşadar, s-a supus sorţii rostind aceste cuvinte memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Nu există în toată istoria o scenă mai emoţionantă decât aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: nici nu-i de mirare că atâţia mari artişti ai Occidentului au încercat să dea viaţă acestui episod numit „Buna Vestire”. Maria s-a dovedit remarcabil de energică şi hotărâtă pentru vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea verişoarei Elisabeta, aşa că a pornit imediat, singură, la un drum lung prin ţinutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot şi slujea periodic în Templul din Ierusalim. A doua scenă remarcabilă din istoria lui Iisus s-a petrecut la sosirea Mariei şi e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe Maria, Elisabeta şi-a simţit copilul, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, săltând în pântece, şi Sfântul Duh i-a dat de înţeles imediat că şi Maria era însărcinată şi că-l purta pe Fiul lui Dumnezeu. „Şi cu glas mare”, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43) Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele răspunsului ei devin cu uşurinţă versuri şi mi-am luat libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe muzică (Luca 1, 46-53):   Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale: că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic; şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său; risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi; şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.   Acest măreţ imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub denumirea de Magnificat, înalţă spiritul celor săraci şi năpăstuiţi şi prefigurează una dintre temele centrale ale preoţiei lui Iisus. Povestirea din Evanghelie nu conţine doar adevărul, ci şi rodul adevărului, frumuseţea lui, şi iată că Maria, purtându-l pe Iisus în pântece, creează o poezie de o forţă copleşitoare. Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe urmă, s-a întors la Nazaret şi i-a povestit lui Iosif în ce stare se afla. Aflăm din Evanghelia după Matei (1, 19-25), care în multe privinţe este cea mai detaliată şi bazată pe surse aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, a fost şocat de veştile ei. Dar „drept fiind şi ne-vrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea”, i s-a arătat un înger „în vis” şi i-a spus: „… nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune că a făcut cum i-a spus îngerul „şi a luat la el pe logodnica sa”. Tot de la el aflăm că Iosif şi Maria nu au locuit împreună până la naşterea lui Iisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiţii insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viaţa, dar că Iosif le-a arătat ei şi copilului ei toată dragostea unui bărbat devotat. Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la un recensământ necesar pentru taxarea populaţiei, a fost transmis supuşilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în oraşele în care erau născuţi. Având în vedere că erau amândoi din casa lui David, Iosif şi Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, oraşul pe care David l-a cucerit şi l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis la Betleem, un orăşel cu o singură stradă, aflat la o depărtare de zece kilometri şi asociat în mod special cu numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. Odată ajunşi la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, Iustin Martirul, care venea de la o distanţă de aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că ieslea era o peşteră; şi nu este exclus, fiindcă sunt multe peşteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul. Nu se pomeneşte nici de doctor, nici de moaşă, şi se pare că numai Iosif a fost în preajma Mariei la naştere. Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, iar copilaşul ei a fost şi a rămas sănătos pe tot parcursul vieţii. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). Luca povesteşte că nişte păstori de prin părţile locului, „stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”, au tresărit la apariţia unei lumini surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariţie îngerească, „şi s-au înfricoşat cu frică mare”. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. […] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. […] Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” Şi deodată s-a auzit un cor ceresc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la Betleem, şi i-au găsit pe Iisus, Maria şi pe Iosif, întocmai cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea oamenilor de acolo şi „toţi câţi auzeau se mirau”. I-au spus şi Mariei despre lumină, şi despre înger, şi despre cor, aşa încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”. Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit cu daruri: aur, tămâie şi smirnă – comori „din vistierie”, cum zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, deprinşi să observe cerul şi să facă prevestiri urmărind schimbările configuraţiei stelelor. Mai ales poziţia unei anume stele anunţa, credeau ei, că se născuse un rege al iudeilor. Magii au mers la Ierusalim, s-au prezentat la curtea lui Irod şi au cerut să fi se dea instrucţiuni. Irod, „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului”, le-a cerut să i se precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, potrivit profeţiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Şi au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns şi i-a trimis la Betleem. „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” Magii şi povestea lor despre nou-născutul care avea să fie regele iudeilor au stârnit paranoia lui Irod. Matei spune că magii, „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor”. Iosif a fost şi el prevenit într-un vis că Irod le pusese gând rău lui, Mariei şi pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a spus. Şi „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai memorabile, care i-au inspirat pe artişti de-a lungul timpurilor – este subiectul celei mai frumoase opere a lui Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. Cei trei se odihnesc. Iosif ţine o partitură muzicală în faţa unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în timp ce Maria şi pruncul dorm. Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăţia, Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viaţă plină de ticăloşii. A trimis asasini înarmaţi şi „a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acţiune. La câteva săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărţite şi fiul lui, Arhelau, a moştenit Iudeea. Iosif a aflat de toate acestea şi s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi moştenit firea bănuitoare a tatălui său, şi a revenit la Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza şi Samaria. Istoria naşterii lui Iisus, vizita păstorilor şi a magilor formează partea idilică a Naşterii Domnului şi dă copilăriei lui Iisus calitatea unei minunate cărţi de poveşti care, de două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri şi vârstnici. Dar uciderea pruncilor – denumirea sub care a ajuns să fie cunoscut acest episod – ne aminteşte de latura întunecată a vieţii pe care o duceau oamenii primului secol după Cristos într-o provincie mai puţin cunoscută a Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, absenţa oricărei autorităţi legale care să pună stavilă celor puternici şi dispreţului lor faţă de viaţa omenească, chiar şi cea mai firavă. Aceasta era realitatea netrebniciei omeneşti pe care Iisus s-a născut ca s-o elimine şi s-o înfiereze, şi care până la urmă i-a adus sfârşitul. Uciderea pruncilor este o anticipare a Golgotei. Câţiva oameni au putut citi viitorul, aşa cum ne spune Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus că nevasta lui, deşi înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel care avea să fie Ioan Botezătorul, şi ca pedeapsă i s-a luat graiul. Dar, după ce s-a născut copilul şi l-au dus să fie tăiat împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a stăruit să fie numit Ioan. Vecinii şi verii ei s-au împotrivit: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliţă, a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat”. Dar şi mai remarcabil, „îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, aşa cum s-a întâmplat cu multe incidente din istoria lui Iisus, acest fericit episod a fost pus în umbră de lumea ameninţătoare din jur. Cu siguranţă că vestea acestei nemaipomenite naşteri s-a răspândit şi a ajuns şi la urechile mereu bănuitoare ale lui Irod. O veche tradiţie, transcrisă de primii Părinţi, printre care şi Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie ucis „între templu şi altar”. Aşadar, el e venerat ca unul dintre primii martiri. Mai era şi un alt preot care slujea la Templu, Simeon. Luca spune că era „drept şi temător de Dumnezeu”, şi încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o revelaţie şi „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 2, 25-26). Când Maria şi Iosif au venit la Templu pentru ritualul de purificare după naştere şi pentru tăierea împrejur a lui Iisus – ambele potrivit legii iudaice –, bătrânul Simeon era de faţă. A luat pruncul în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns până la noi, străbătând generaţii întregi (2, 29-32):   Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.   Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin de veselie din primele episoade ale vieţii lui Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel. […] Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era şi o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind „proorociță” şi „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani”, care era mereu la Templu, „slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”. Şi ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. Previziunile şi avertismentele rostite de Ana şi Simeon s-au alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfinţenie în inima ei. A observat că, privind profeţiile într-o perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” – chiar întregii omeniri, nu numai evreilor – şi că jertfa lui o va străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de nelinişte cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar şi la bucuria pe care i-o va aduce. Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 42—51) care îi confirma speranţele pentru copil, dar pe care îi era peste putinţă s-o înţeleagă. Maria, Iosif şi copilul formau o familie unită, căreia în credinţa creştină i se spune pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe rugăciuni, praznicele şi rânduielile iudaice erau scrupulos respectate. De Paşte, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca să facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedeşte că Iosif era prosper în meseria lui şi că familia ducea o viaţă relativ îmbelşugată, deoarece călătoria era lungă şi costisitoare, iar Iosif îşi întrerupea lucrul săptămâni întregi. În acest pelerinaj erau însoţiţi de multe „rude şi cunoscuţi”. Când Iisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de mare ca să pornească singur la drum şi să vadă lumea cu ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, era un labirint enorm de curţi, felurite încăperi şi coridoare, iar Ierusalimul în sine era un oraş mare, cu palate, cetăţi şi o puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, „Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau”. Credeau că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri şi măgari şi că o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinşi de frică, şi-au dat seama că rămăsese în urma lor în oraşul acela sfânt şi primejdios. Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame iubitoare, care îşi aminteşte însă şi schimbul de cuvinte ce-a urmat, diferit şi surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus pentru nechibzuinţa lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.” Şi el a răspuns: „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite de Iisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui vieţi şi misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl lui, Iisus ştie şi crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea ce şi spune fără ascunzişuri. Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. Dar acela a fost momentul când şirul povestirilor Mariei despre zămislirea lui Iisus, despre naşterea şi copilăria lui a încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria şi Iosif „şi le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece ani ai vieţii lui Iisus şi o reia când Iisus este botezat de Sfântul Ioan. Aceeaşi tăcere o păstrează şi ceilalţi evanghelişti. Ne întristează că nu ştim absolut nimic referitor la mai bine de jumătate din viaţa lui Iisus, ce a făcut, pe unde a fost sau cum a trăit. Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toţi copiii evrei inteligenţi erau educaţi dacă dispuneau de mijloacele materiale necesare, şi Iisus era dintr-o familie destul de înstărită. Avem dovada că ştia să citească, deoarece cunoştea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt şi de la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era perfect capabil să participe la o discuţie savantă despre semnificaţia lor. Avem şi dovada că ştia să scrie, deşi nu există decât o singură referire în această privinţă. Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii puritani, dar ipocriţi, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un asemenea lucru anevoios şi că scrierea lui a putut fi de îndată citită şi înţeleasă demonstrează că avea un scris neobişnuit de clar şi de citeţ, pe care l-am putea compara cu cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris Iisus n-a supravieţuit. Şi nici nu ştim ce altceva a citit în afară de Scripturi. Ştim însă chiar din spusele lui, consemnate şi transmise nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care îşi alegea cuvintele cu multă grijă şi precizie, blândeţe, acurateţe şi tact – toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte laice şi religioase. Credinţa mea este că latina şi greaca îi erau de asemenea familiare, la fel ca şi limba maternă, aramaica, şi ebraica, pe care le vorbea şi le citea ca orice iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit că exprimarea lui poetică – un dar pe care-l avea din naştere (ca şi mama lui) – a căpătat-o din lectura permanentă a versurilor, pe care de multe ori le învăţa pe de rost. Cred că aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă Cartea lui Iov, care e plină de poezie şi cântece religioase cărora le zicem Psalmi, ci şi poeţii greci, ale căror opere circulau la vremea aceea în imperiu. Cred că Iisus putea să recite din Homer şi Euripide, poate că şi din Vergiliu. Dar aceasta e doar o ipoteză. Probabil că Iisus era în multe privinţe un autodidact. Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun fel de deformaţie academică ori pecetea vreunui sistem. El respingea astfel de lucruri şi dezaproba legalismul din învăţăturile morale. Imaginaţia lui Iisus era neîntinată de sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri şi din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l considerau lipsit de educaţie. Ioan ne informează că iudeii din Templu, uimiţi de învăţăturile lui Iisus, surâdeau dispreţuitor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (7, 15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul Iisus cărţile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri de tot felul în lumea iudaică, chiar şi într-un orăşel ca Nazaretul. Mai lesne de crezut este că Iisus avea cunoştinţe bogate de agricultură şi comerţ, aşa cum rezultă limpede din felul sigur şi competent în care abordează aceste probleme practice în predicile şi pildele sale. Repertoriul imens de care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau să-l asculte atât de mulţi oameni, fiindcă mai toţi recunoşteau şi aprobau referirile la propriile lor ocupaţii. Presupun că aceste cunoştinţe oglindeau o experienţă reală. Când a murit Iosif, în timpul absenţei lui Iisus, gospodăria din Nazaret s-a destrămat şi Maria a plecat să stea ba cu unul, ba cu altul dintre numeroşii membri ai familiei sau clanului ei, care includeau şi o soră cu copii adulţi, numiţi uneori fraţii lui Iisus. Atunci ar fi fost natural ca Iisus, hotărât să nu preia atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă în căutare de noi experienţe, şi pe urmă, la timpul cuvenit, să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să ştim ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar învăţăturile lui Iisus şi comportamentul lui sunt atât de străine tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem din Manuscrisele de la Marea Moartă despre secta esenienilor, încât putem exclude această presupunere. Nu e plauzibil nici că a intrat într-o altă sectă, şi erau multe. Fanatismul de orice fel îi era străin. Nu purta niciunul dintre stigmatele clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era moderat, îi displăceau religiozitatea dusă la extrem şi respectarea strictă a Legii, se simţea bine şi în largul lui alături de bărbaţi şi femei de orice factură temperamentală şi se ferea de singurătate, cu excepţia momentelor de rugăciune. Era sociabil, prietenos şi căuta tot timpul noi tovarăşi, noi prieteni. Toate acestea sunt mărturia unei experienţe vaste în domenii diverse. Credinţa mea e că Iisus a trecut intenţionat de la o ocupaţie la alta nu numai ca să înveţe noi meserii, ci şi ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre motivele pentru care şi-a amânat misiunea până la vârsta de treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre care ştia o mulţime de lucruri. Cred că o perioadă a fost păstor. Oile şi îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele sale, şi figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în învăţăturile lui, încât nu pot crede decât că această îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experienţa lui de viaţă, dar şi în inima lui. Bărbaţii aceia simpli şi aspri care s-au înghesuit în jurul ieslei la naşterea lui l-au făcut, am putea spune, membru onorific pe viaţă al breslei păstorilor. Experienţa lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înţelegem dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se retragă în momentele importante din viaţa lui, sau obiceiul de a-şi alterna convivialitatea normală cu perioade de singurătate în care să se roage. Iată, aşadar, ce ştim despre naşterea şi copilăria lui Iisus şi ce putem ghici despre viaţa lui între doisprezece şi treizeci de ani, când şi-a început preoţia şi şi-a făcut intrarea în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii.   [1]             Toate citatele biblice din traducerea de faţă urmează Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. (N.t.)

CUPRINS: CUM A APĂRUT – CE ESTE – CE SPUNE.           I: CUM A APĂRUT.           II: CE ESTE.           III: CE SPUNE.           EXERCIŢII ZILNICE PENTRU STUDENŢI – INTRODUCERE.           LECŢIA 1 „Tot ce văd în această cameră (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc) nu înseamnă nimic.”           LECŢIA 2 „Eu am dat fiecărui lucru pe care îl văd în această cameră           (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc) tot înţelesul pe care îl are pentru mine.”           LECŢIA 3 „Nu înţeleg nimic din ce văd în această cameră           (pe această stradă, de la această fereastră, în acest loc).”           LECŢIA 4 „Aceste gânduri nu înseamnă nimic.           LECŢIA 5 „Nu sunt niciodată indispus din motivul presupus de mine.”           LECŢIA 6 „Sunt indispus pentru că văd ceva ce nu există. „           LECŢIA 7 „Văd numai trecutul.”           LECŢIA 8 „Mintea mea este preocupată de gânduri trecute.”           LECŢIA 9 „Nu văd nimic aşa cum este acum.”           LECŢIA 10 „Gândurile mele nu înseamnă nimic.”           LECŢIA 11 „Gândurile mele lipsite de înţeles îmi arată o lume lipsită de înţeles”.           LECŢIA 12 „ Sunt indispus pentru că văd o lume lipsită de înţeles.”           LECŢIA 13„ „ O lume lipsită de înţeles stârneşte teamă.”           LECŢIA 14 „Dumnezeu nu a creat o lume lipsită de înţeles.”           LECŢIA 15 „Gândurile mele sunt imagini pe care eu le-am plăsmuit.”           LECŢIA 16 „Nu am nici un gând neutru.”           LECŢIA 17 „Nu văd lucruri neutre.”           LECŢIA 18 „Nu resimt de unul singur efectele vederii mele. „           LECŢIA 19 „Nu resimt de unul singur efectele gândurilor mele.”           LECŢIA 20 „Sunt hotărât să văd”           LECŢIA 21 „Sunt hotărât să văd lucrurile altfel.”           LECŢIA 22 „Ceea ce văd este o formă de răzbunare.”           LECŢIA 23 „Mă pot desprinde de lumea pe care o văd, renunţând la gândurile de atac.”           LECŢIA 24 „Nu îmi percep propriile interese.”           LECŢIA 25 „Nu cunosc menirea nici unui lucru.”           LECŢIA 26 „Gândurile mele de atac îmi atacă invulnerabilitatea.”           LECŢIA 27 „Mai presus de toate, vreau să văd.”           LECŢIA 28 „Mai presus de toate, vreau să văd altfel lucrurile.”           LECŢIA 29 „Dumnezeu este în tot ce văd.”           LECŢIA 30 „Dumnezeu este în tot ce văd, deoarece Dumnezeu este în mintea mea. „           LECŢIA 31 „Nu sunt victima lumii pe care o văd.”           LECŢIA 32 „Eu am inventat lumea pe care o văd.”           LECŢIA 33 „Există un alt mod de a privi lumea.”           LECŢIA 34 „Aş putea vedea pace în loc de ce văd.”           LECŢIA 35 „Mintea mea este parte din Mintea lui Dumnezeu.           Sunt foarte sfânt.”           LECŢIA 36 „Sfinţenia mea învăluie tot ce văd.”           LECŢIA 37 „Sfinţenia mea binecuvântează lumea.”           LECŢIA 38 „Nimic nu este cu neputinţă pentru sfinţenia mea.”           LECŢIA 39 „Sfinţenia mea îmi este mântuirea.”           LECŢIA 40 „Sunt binecuvântat ca Fiu al lui Dumnezeu.”           LECŢIA 41 „Dumnezeu merge cu mine oriunde mă duc.”           LECŢIA 42 „Dumnezeu îmi este tăria. Viziunea este darul Său.”           LECŢIA 43 „Dumnezeu îmi este Sursa. Nu pot vedea lipsit de El.”           LECŢIA 44 „Dumnezeu este Lumina în care văd.”           LECŢIA 45 „Dumnezeu este Mintea cu care gândesc.”           LECŢIA 46 „Dumnezeu este iubirea în care iert.”           LECŢIA 47 „Dumnezeu este Tăria în care mă încred.”           LECŢIA 48 „Nu este nimic de care să te temi.”           LECŢIA 49 „Vocea lui Dumnezeu îmi vorbeşte în fiecare clipă a zilei.”           LECŢIA 50 „Sunt susţinut de Iubirea lui Dumnezeu.”           LECŢIA 51           Recapitularea de astăzi parcurge următoarele idei: L 1- 5           LECŢIA 52           Recapitularea de astăzi parcurge aceste idei: L 6- 10           LECŢIA 53           Astăzi vom recapitula următoarele: L 11- 15           LECŢIA 54           Acestea sunt ideile de revăzut pentru astăzi: L 16- 20           LECŢIA 55           Recapitularea de astăzi include următoarele: L 21- 25           LECŢIA 56           Recapitularea noastră include următoarele: L 26- 30           LECŢIA 57           Să recapitulăm aceste idei: L 31- 35           LECŢIA 58           Astăzi recapitulăm următoarele idei: L 36- 40           LECŢIA 59           Astăzi avem de recapitulat următoarele idei: L 41- 45           LECŢIA 60           Iată ideile pentru recapitularea de astăzi: L 45- 50           LECŢIA 61 „Eu sunt lumina lumii.”           LECŢIA 62 „ Iertarea îmi este funcţia ca lumină a lumii.”           LECŢIA 63 „Lumina lumii aduce pace fiecărei minţi prin iertarea mea.”           LECŢIA 64 „Fie să nu-mi uit funcţia.”           LECŢIA 65 „Singura mea funcţie este cea hărăzită mie de Dumnezeu.”           LECŢIA 66 „Fericirea mea şi funcţia mea sunt una.”           LECŢIA 67 „Iubirea m-a creat ca pe Sine Însăşi.”           LECŢIA 68 „Iubirea nu reproşează nimic.”           LECŢIA 69 „Reproşurile mele ascund lumina lumii din mine.”           LECŢIA 70 „Mântuirea mea vine de la mine.”           LECŢIA 71 „Numai planul de mântuire al lui Dumnezeu va izbuti.”           LECŢIA 72 „Reproşurile mele sunt un atac la adresa planului de mântuire al lui Dumnezeu.”           LECŢIA 73 „Voiesc să fie lumină.”           LECŢIA 74 „Nu există nici o voie, cu excepţia Voii lui Dumnezeu.”           LECŢIA 75 „A venit lumina.”           LECŢIA 76 „Nu sunt sub nici o lege, cu excepţia legilor lui Dumnezeu.”           LECŢIA 77 „ Sunt îndreptăţit la miracole.”           LECŢIA 78 „Fie ca miracolele să înlocuiască toate reproşurile.”           Lecţia 79 „Fie să recunosc problema, ca să poată fi rezolvată.”           LECŢIA 80 „Fie să recunosc faptul că problemele mi-au fost rezolvate.”           LECŢIA 81           Ideile noastre de recapitulat pentru astăzi sunt: L 61, 62           LECŢIA 82           Astăzi vom recapitula aceste idei: L 63, 64           LECŢIA 83           Să recapitulăm astăzi aceste idei: L 65, 66           LECŢIA 84           Iată ideile pentru recapitularea de astăzi: L 67, 68           LECŢIA 85           Recapitularea de astăzi va parcurge următoarele idei: L 69, 70           LECŢIA 86           Iată ideile de recapitulat pentru astăzi: L 71, 72           LECŢIA 87           Recapitularea noastră de astăzi va parcurge aceste idei: L 73, 74           LECŢIA 88           Astăzi vom recapitula următoarele idei: L 75, 76           LECŢIA 89           Iată ideile pentru recapitularea de astăzi: L 77, 78           LECŢIA 90           Pentru această recapitulare, vom folosi următoarele idei: L 79, 80           LECŢIA 91 „Miracolele se văd în lumină.”           LECŢIA 92 „Miracolele se văd în lumină, iar lumina şi tăria sunt una.”           LECŢIA 93 „Lumina, bucuria şi pacea sălăşluiesc în mine.”           LECŢIA 94 „Eu sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.”           LECŢIA 95 „Sunt Unicul Sine, unit cu Creatorul meu.”           LECŢIA 96 „Mântuirea vine de la Unicul meu Sine.”           LECŢIA 97 „Eu sunt spirit.”           LECŢIA 98 „Voiesc să-mi accept rolul în planul de mântuire al lui Dumnezeu.”           LECŢIA 99 „Mântuirea este unica mea funcţie aici.”           LECŢIA 100 „Rolul meu este esenţial în planul de mântuire al lui Dumnezeu.”           LECŢIA 101 „Voia lui Dumnezeu pentru mine este fericirea desăvârşită.”           LECŢIA 102 „Împărtăşesc Voia lui Dumnezeu pentru mine: desăvârşita mea fericire.”           LECŢIA 103 „Dumnezeu fiind Iubire, este de asemenea şi fericire.”           LECŢIA 104 „ Caut doar ceea ce-mi aparţine cu adevărat.”           Lecţia 105 „Ale mele sunt pacea şi bucuria lui Dumnezeu.”           LECŢIA 106 „Fie ca eu să tac şi să ascult adevărul.”           LECŢIA 107 „ Adevărul va corecta toate greşelile din mintea mea.”           LECŢIA 108 „În adevăr, a dărui şi a dobândi sunt una.”           LECŢIA 109 „Mă odihnesc în Dumnezeu.”           LECŢIA 110 „Sunt aşa cum Dumnezeu m-a creat.”           LECŢIA 111           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 112           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 113           De recapitulat dimineaţa şi seara: Lecţia 114           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 115           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 116           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 117           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 118           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 119           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 120           De recapitulat dimineaţa şi seara: LECŢIA 121 „Iertarea este cheia fericirii.”           LECŢIA 122 „Iertarea oferă tot ce vreau.”           LECŢIA 123 „Mulţumesc Tatălui meu pentru darurile Sale către mine.”           LECŢIA 124 „Fie să-mi aduc aminte că sunt una cu Dumnezeu.”           LECŢIA 125 „ Astăzi primesc în tihnă Cuvântul lui Dumnezeu.”           Volumul IV.           LECŢIA 126 „Tot ce dăruiesc îmi este dăruit mie însumi.”           LECŢIA 127 „Nu există altă iubire decât cea a lui Dumnezeu.”           LECŢIA 128 „Lumea pe care o văd, nu deţine nici un lucru pe care să-l vreau.”           LECŢIA 129 „Dincolo de această lume se află o lume pe care o vreau.”           LECŢIA 130 „Este imposibil să vezi două lumi.”           LECŢIA 131 „Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească.”           LECŢIA 132 „Dezleg lumea de tot ceea ce am crezut despre ea.”           LECŢIA 133 „Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare.”           LECŢIA 134 „Fie să percep iertarea aş cum este ea.”           LECŢIA 135 „Dacă mă apăr, sunt atacat.”           LECŢIA 136 „Boala este o strategie defensivă împotriva adevărului.”           LECŢIA 137 „Atunci când sunt vindecat, nu sunt singurul care se vindecă.”           LECŢIA 138 „Cerul este alternativa pentru care trebuie să mă decid.”           LECŢIA 139 „Voi accepta Ispăşirea pentru mine însumi”.           LECŢIA 140           Numai mântuirea se poate spune că este leac.           LECŢIA 141 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 142 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 143 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 144 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 145 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 146 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 147 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 148 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 149 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           LECŢIA 150 „Mintea mea conţine doar ceea ce gândesc cu Dumnezeu.”           GLOSARINDEX pentru UN CURS ÎN MIRACOLE                 CUM A APĂRUT – CE ESTE – CE SPUNE.           I: CUM A APĂRUT.           UN CURS ÎN MIRACOLE a început cu decizia spontană a doi oameni de a se uni pentru realizarea unui ţel comun. Nu are importanţă cine sunt ei, important este doar faptul că cele ce urmează demonstrează că toate lucrurile sunt posibile împreună cu Dumnezeu. Cei doi erau orice altceva, numai credincioşi nu. Relaţiile dintre ei erau dificile şi de multe ori chiar încordate, fiind preocupaţi de acceptarea lor personală şi profesională, precum şi de statutul lor personal şi profesional. În general, ei investiseră considerabil în valori lumeşti. Vieţile lor erau departe de a fi în acord cu ceea ce susţine CURSUL. Iată cum se descrie pe sine cea care a receptat materialul: „Psiholog, pedagog, conservatoare în teorie şi ateistă în problema credinţei, aveam o poziţie prestigioasă şi înalt academică.           Şi atunci s-a întâmplat ceva ce a declanşat un lanţ de evenimente la care nu m-aş fi aşteptat niciodată… Conducătorul departamentului meu… A anunţat pe neaşteptate că s-a săturat de accesele de furie şi agresivitate reflectate în atitudinile noastre şi a concluzionat că „trebuie să existe o altă cale”. Ca la un semn, am fost de acord să-l ajut să o găsească. Se pare că acest curs este cealaltă cale. „           Deşi intenţia lor era serioasă, au întâmpinat mari dificultăţi în pornirea aventurii lor comune. Dar ei îi dăduseră Sfântului Spirit acel „pic de bunăvoinţă” care, aşa cum va evidenţia CURSUL însuşi iar şi iar, este suficient pentru a-I da Lui posibilitatea să folosească orice situaţie pentru scopurile Sale şi să-I confere puterea Sa.           Să continuăm relatarea la persoana întâi: „Scrisul în sine a fost precedat de trei luni uimitoare, timp în care prietenul meu mi-a sugerat să-mi notez visele şi descrierile, foarte simbolice, ale imaginilor ciudate care îmi apăreau. Deşi de la o vreme devenisem mai obişnuită cu neprevăzutul, am fost totuşi foarte surprinsă când am scris: „Acesta este un curs în miracole…”           Aşa mi s-a prezentat Vocea. Ea nu scotea nici un sunet, dar părea să-mi dea un fel de dictare interioară rapidă, pe care am consemnat-o într-un carnet de stenografie. Scrisul nu a fost niciodată automat. Putea fi întrerupt oricând şi reluat mai târziu. Mă făcea să mă simt foarte stânjenită, dar niciodată nu mi-a dat prin gând, în mod serios, să mă opresc. Părea să fie o funcţie specială pe care am consimţit, cumva, undeva, să o îndeplinesc. Reprezenta o adevărată aventură de colaborare între prietenul meu şi mine, şi o bună parte din semnificaţia sa, sunt sigură, constă în acest lucru.           Notam ceea ce „spunea” Vocea, îi citeam lui a doua zi, iar el scria la maşină după dictarea mea. Mă gândesc că avea şi el sarcina lui specială. Fără încurajarea şi sprijinul lui nu aş fi fost niciodată în stare să mi-o îndeplinesc pe a mea. Întregul proces a durat în jur de şase ani. Mai întâi a venit TEXTUL, apoi EXERCIŢIILE ZILNICE PENTRU STUDENŢI şi, în final, MANUALUL PENTRU ÎNVĂŢĂTORI. Au fost făcute numai câteva modificări minore. Titlurile capitolelor şi subtitlurile au fost inserate în TEXT, şi au fost omise unele din referinţele personale care au apărut la început. Altfel, materialul a rămas substanţial neschimbat”.           Numele colaboratorilor la punerea pe hârtie a CURSULUI nu apar în carte, deoarece CURSUL nu poate fi şi nu trebuie să fie revendicat de cineva. El nu este hărăzit să devină baza a încă unui cult. Singurul său scop este de a arăta o cale pe care unii oameni vor putea să-şi găsească propriul lor Învăţător Lăuntric.           II: CE ESTE Aşa cum implică titlul, CURSUL este alcătuit, de la început până la sfârşit, drept un mijloc didactic. El constă din trei cărţi: un TEXT de 622 de pagini, EXERCIŢIILE ZILNICE PENTRU STUDENŢI de 478 pagini şi un MANUAL PENTRU ÎNVĂŢĂTORI, de 88 de pagini.           Ordinea în care un student ar trebui să folosească aceste cărţi şi felul în care le studiază depind de nevoile şi preferinţele lui particulare.           Planul de învăţare pe care îl propune CURSUL este conceput cu grijă şi explicat, pas cu pas, atât la nivel teoretic cât şi practic. El pune accentul mai mult pe aplicarea practică decât pe teorie, mai mult pe experienţă decât pe teologie, afirmând anume că „o teologie universală este imposibilă, dar o experienţă, o trăire universală este nu numai posibilă, ci şi necesară” (Manual, pag. 73).           Deşi creştinesc în formulare, CURSUL operează cu teme spirituale universale, subliniind faptul că nu este decât o versiune a planului didactic universal. Mai există multe altele, acesta fiind diferit de celelalte numai ca formă. Ele toate duc, în final, la Dumnezeu.           TEXTUL este în mare parte teoretic şi dezvoltă conceptele pe care se bazează sistemul de gândire al CURSULUI. Ideile sale conţin fundamentul pentru lecţiile din setul de EXERCIŢII PENTRU STUDENŢI. Fără aplicarea practică pe care o asigură acestea, TEXTUL ar rămâne numai o înşiruire de abstracţiuni care cu greu ar putea fi de ajuns pentru a determina inversarea gândirii spre care ţinteşte CURSUL.

Am încercat sa va oferim o trecere în revista cât se poate de onesta asupra celor mai sensibile probleme ale unui domeniu pe care, repet pentru a nu stiu câta oara, acum 20 de ani nici un cercetător ştiinţific serios nu ar fi îndrăznit să-l abordeze nici măcar într-o discuţie la cafea cu prietenii, ca sa nu mai vorbim despre o publicaţie ştiinţifică sau chiar una de popularizare, cum este revista noastră. Pe de alta parte, cu cele trei episoade precedente am încercat sa… Pregătim terenul pentru discuţia finala care urmează. şi care începe şi se termina cu câte o întrebare.           Cine crede în teleportare?           Nu stiu. Poate doar Star Trek-istii din lumea larga. Poate doar visătorii. Poate doar… Leneşii (adică, în mare măsură, noi toţi) aşteptând o metoda de a ajunge la serviciu sau într-o vizita, fara nici un efort. Poate unii fizicieni. Poate, în fond, nimeni.           Oricum, chiar daca vom găsi (si evident se va face!) soluţii ieftine şi eficiente pentru deplasările cosmice, problema este alta: vrem, nu vrem, viaţa merge înainte. Ştiinţa pregăteşte în fiecare zi bazele tehnologiilor zilei următoare. Care, la rândul lor, îi pune Ştiinţei la dispoziţie instrumentele pentru încă o zi, şi încă o alta… Este aproape ca un joc. Doar ca cei care îl joaca suntem noi, oamenii reali. Iar jocul acesta are o regula care nu exista la nici un altul: o data ce jocul a început, toată lumea este obligata sa îl joace! Nimeni nu se poate sustrage, chiar daca unii se hotărăsc (sau sunt sortiţi, obligaţi) sa fie doar participanţi pasivi.           În vremurile noastre, cursa – de fapt „ştafeta” – „o cercetare č o aplicaţie (tehnologie) č alte cercetări – alte aplicaţii (tehnologii)” – a devenit nu doar un superspectacol, ci o adevărată nebunie. Daca acum un secol sau doua, distanta în timp între o descoperire şi aplicarea ei se măsura în ani multi, acum se măsoară cel mult în câteva luni. şi nu de puţine ori se întâmpla ca descoperirea (experimentul, teoria) şi aplicaţia sa sa fie practic simultane.           Si, în felul acesta, progresează (vizibil) civilizaţia lumii şi (mai putin vizibil), cultura sa. Si, aproape şi mai important, mai dramatic, se schimba mentalitatea noastră. Când Alexander Graham Bell a inventat telefonul (o prima forma de teleportare – total nedistructiva!), un domn foarte învăţat a spus ca nu prevede nici o aplicaţie utila acestei invenţii. Când a fost pus în funcţiune primul calculator adevărat (mare cât o casa), un alt domn, la fel de învăţat, perfect serios şi de totala buna credinţă, a estimat ca 10 (zece) asemenea calculatoare sunt în măsură sa satisfacă necesităţile Statelor Unite. şi a venit jumătatea secolului trecut. De atunci, orice noua descoperire (reala!) nu mai generează doar aprecieri şi comentarii reţinute ale specialiştilor, ci o preocupare generala privind direct data şi domeniul aplicării acesteia. şi includ aici şi SF-ul. Închipuit ca fantezie pura de Arthur Clarke, ascensorul spaţial nu doar ca parcurge probabil ultimii pasi înainte de a intra efectiv în producţie, dar a generat între timp ideea nanotuburilor şi astfel un întreg nou domeniu de cercetare şi aplicaţii industriale: nanotehnologiile. De ce nu s-ar întâmpla la fel cu teleportarea? Chiar daca aici este vorba de cu totul altceva. Cine crede în teleportare? Cine nu crede – visează…           Problemele.           O prima forma de teleportare a şi fost rezolvata: teleportarea cuantica. Dar ea nu este o teleportare efectiva. Nu se „ia” un foton, de pilda, de „aici” şi sa fie „mutat acolo”. Ceea ce se transmite este doar o anumită proprietate a sa unui alt foto, gazda, iar acest lucru se face prin efect EPR – Einstein-Podolski-Rosen. Ca sa rămânem în spiritul capitolului precedent, doua mari aplicaţii se şi cunosc: criptografia cuantica şi calculatorul cuantic. Prima a şi fost realizata/demonstrata practic, atunci când „cheia de acces” la contul Primăriei Vienei la Bank of Austria a fost „fabricata” şi transmisa de beneficiar prin efect EPR. O cheie, un cod, imposibil de copiat sau de „spart”. În ceea ce priveşte calculatorul cuantic, este aproape o certitudine ca atunci când el va deveni funcţional, informaţiile vor circula în el tot prin efect EPR. Avantajele privind amploarea şi viteza calculelor şi funcţionarea sa paralela sunt atât de evidente încât nici nu mai trebuie comentate. Dar, încă o data, aceasta nu este teleportare, sau, ca sa precizam şi mai bine termenii, nu este Teleportare Star Trek. Pentru ca nici „cineva”, nici „ceva” nu se distruge într-un loc pentru a fi re-creat într-un altul, la o distanta mai mare sau mai mica.           Dar, sa presupunem, doar sa presupunem, ca acceptam, ca ipoteza de lucru, următoarea soluţie/idee: o entitate materiala (fiinţa sau lucru) este transformata într-un loc (locul de plecare), în echivalentul sau energetic (un fel de „corp eteric”, pentru a prelua termenul familiar din esoterismul oriental şi nu numai). Realizam, cu alte cuvinte, un corp dual, capabil – într-un fel practic imposibil chiar şi de formulat într-un limbaj ştiinţific acceptabil la ora actuala – sa se deplaseze instantaneu în spatiu, fara a se mişca (ceea ce este necesar pentru evitarea „pericolelor” evidente cu care ar urma sa se confrunte – interacţia cu alte forme de materie sau de energie, de exemplu). Ajuns „la destinaţie”, acest corp dual se re-materializeaza. Teleportarea este încheiata. Mai trebuie ceva? Da. Trei lucruri: o analiza completa a corpului „la plecare”, o analiza la fel de completa a creierului (pentru corpurile vii care poseda acest organ) şi transmiterea informaţiilor obţinute în paralel cu deplasarea corpului dual, în vederea reintegrării fidele a acestora în corpul re-creat. Sa observam de la început ca, daca aceasta ipoteza ar funcţiona, s-ar evita în primul rând extrem de delicata şi dificila problema a distrugerii, a „omorârii” exemplarului „original”. Se pot însa realiza aceste trei lucruri? Sa vedem: pentru analiza corpului, avem la dispoziţie toate tehnicile actuale de imagerie. Modul în care ele sunt aplicate în medicina şi rezultatele obţinute ne pot face sa credem ca da. Pentru transmiterea informaţiei, putem imagina un subspaţiu – concept lansat tot de literatura SF, termenul fiind preluat însa din Matematica – prin care informaţia sa poată circula în paralel cu corpul dual. Marea dificultate, relevata de toţi cei care vreodată au discutat subiectul, este legata de „copierea” creierului, cu toate „depozitele” sale de memorie, cu toate „instrucţiunile” înscrise în structurile sale. Următoarele doua capitole sunt dedicate acestei probleme.           Creier vs. Calculator.           Într-un fel, invenţia calculatorului a fost o sfidare la adresa creierului uman. Chiar daca, poate, premergătorii performantelor actuale ale inteligentei artificiale nu s-au gândit (conştient) la acest lucru. Dar cred ca „undeva” a existat dorinţa (mărturisita sau nu) de a se demonstra ca omul poate fi capabil sa repete actul Creaţiei, fabricând şi el o „entitate” după asemănarea sa, daca nu şi după chipul sau, şi ca aceasta îl putea chiar depăşi, cel putin în anumite privinţe. Mai mult, a fost convins, el, omul, de la bun început ca aceasta va rămâne veşnic şi permanent sub controlul sau. Sigur, şi-a „îndulcit” evidentul orgoliu, justificându-şi realizarea prin ideea (afirmaţia) de a pune de fapt la dispoziţie un ajutor pentru om. Dar nu s-a întâmplat la fel şi cu Golemul? Primul care a conştientizat problemele, încă înainte de apariţia calculatoarelor de astăzi, a fost cehul Karel Capek, în faimoasa piesa de teatru R. U. R. Acolo, robotii (Capek a fost cel care a introdus termenul), forme de existenta care includ implicit calculatorul, „ameninţa” cu o alternativa teribila: din ajutor al omului, ei devin substitut al acestuia. Pasul următor a fost făcut de abia cu mai putin de 20 de ani în urma, de când ne-am obişnuit cu ideea de „friendly computer”- calculatorul prietenos.           Oricum am privi însa lucrurile, esenţa problemei este una singura: tendinţa (tentaţia?) de a „alinia” calculatorul la capacităţile creierului. Sau, daca preferaţi o formula mai „blânda”, problema este relaţia calculator-creier.           Ce s-a întâmplat de fapt? Marea schimbare pe care a adus-o calculatorul (si marea mândrie!) este digitizarea. În fond, „secretul” performantelor sale: transform totul în secvente de numere, numerele devin (pot deveni) obiect de operaţii aritmetice (singurele care pot fi efectuate de calculator, orice alt tip de operaţie putând fi efectuat doar prin reducerea la ele, în măsura în care acest lucru se poate face). După obţinerea rezultatului, acesta este „tradus înapoi” în „limba” în care a fost formulata problema. Într-un fel, sperând ca nu va voi scandaliza prea tare cu aceasta comparaţie, avem de-a face cu un exerciţiu de Cabala. Caci Cabala practica este exact acest lucru: literelor din alfabetul ebraic li se ataşează numere, cu numerele se executa operaţii, rezultatul acestora se exprima din nou în litere, în final se formează cuvintele şi din/prin comparaţie între cuvintele la care s-a ajuns şi cele de la care s-a plecat, se fac interpretări, se trag concluzii, se fac predicţii.           S-a pierdut însa ceva utilizând un asemenea sistem? Da. Un element esenţial, care reprezintă principala neputinţă a calculatorului, chiar şi la nivelul actual al fenomenalelor sale performante. S-a pierdut ceea ce se numeşte pattern recognition – recunoaşterea formelor. şi aici ne întâlnim cu o a doua confruntare:           Analog vs. Digital.           Voi prelua aici modul de prezentare al Profesorului Raj Reddy. Reddy este decanul Facultăţii de Ştiinţe Computaţionale şi fondator al Institutului de Robotica ale Universităţii Carnegie Mellon, membru al Academiilor de Inginerie şi Arte şi Ştiinţe ale Statelor Unite, a fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franţei în 1984 şi este deţinător al Premiului ACM Turing în 1995.           Plecând de la faptul ca astăzi Blue Gene, deci un singur calculator, a ajuns la o capacitate egala cu a 20-a parte a capacităţii creierului uman, estimarea sa este ca la jumătatea secolului actual (când vom dispune în mod curent de peta-calculatoare, atingând deci viteze de calcul de un miliard de milioane de operaţii pe secunda – petaflops – şi având o capacitate de memorie de acelaşi ordin de mărime), se va putea realiza, din nou, pe un singur calculator, întreaga capacitate a rasei umane. şi aceasta la un cost de numai 1000 de dolari. Dar, chiar daca un calculator va deveni echivalent cu toate creierele dintr-un oraş sau din întreaga omenire, acesta nu va ajunge egal nici măcar cu un singur creier! Pentru ca îi vor lipsi cel putin trei elemente: capacitatea de înţelegere, de reacţie şi mai ales de creaţie. Îi va lipsi deci în continuare capacitatea de recunoaştere a formelor (pattern recognition). Calculatorul funcţionează digital (o face folosind multe milioane de tranzistori), ceea ce îi da viteza de calcul infinit superioara celei a creierului (care şi el poate funcţiona digital, poate efectua câteva sute de trilioane de operaţii, dar într-un timp extrem de lung). Creierul funcţionează însa şi analog (si, daca am făcut comparaţia între digitizare şi Cabala, voi mai spune şi ca principiul analogiei este cel pe care se bazează Alchimia…) Pentru calcule analogice, creierul foloseşte o serie de procese electrochimice specifice, în timp ce în electronica aceleaşi calcule se efectuează cu doar câteva zeci de tranzistori. Mai mult, creierului îi este specifica funcţionarea paralela, executând mai multe sarcini în acelaşi timp (ceea ce la calculator se va putea realiza în mod curent doar la apariţia generaţiei de calculatoare cuantice). Astfel, având în vedere şi faptul ca un dispozitiv digital poate fi echivalent funcţional cu unul analogic (dar invers, nu), concluzia este evidenta: capacitatea unei reţele hibride, digital-analogica trebuie realizata pe un calculator complet digital. Neuronii unui creier de mamifer, spune Reddy, efectuează un „dans haotic”. O reţea neuronala care şi-a „învăţat bine lecţia”, poate produce în final ceea ce ne dorim: un pattern. O forma. Rezultatul deciziei reţelei. şi experimente actuale demonstrează ca se pot construi reţele neuronale ne-biologice care, funcţional, reproduc reţelele neuronale biologice. Implementarea lor într-un sistem de calcul ne poate permite un lucru formidabil: „downloading the brain” – am putea spune, copierea unui creier. Cu toate link-urile sale! Fara sa ne preocupe, fara, de fapt, sa avem nevoie de „atingerea” componentelor sale ultime. Mai ales ca, la fel ca şi în cazul analizei structurii unui corp material „obişnuit”, până în cele mai mici detalii, ne lovim de o dificultate substanţială: care sunt, în fond, aceste detalii ultime? Nucleonii şi electonii? Quarcii? Preonii? Altceva? Ce ne mai rămâne acum este subtransmiterea pachetului de informaţii asupra structurii corpurilor şi a creierelor. În principiu, problema poate fi acum rezolvata. În principiu…           Daca nu noi, cine? Daca nu acum, când?           Daca acum 20 de ani doar SF-ul vorbea despre teleportare, cum va fi peste 20 de ani? Dar peste 200? Cei mai multi dintre noi nu vom mai exista de mult şi nu ne vom putea bucura, emoţiona sau, de ce nu, înfuria de răspunsurile Generaţiilor Următoare. Dar noi, cei de azi, avem un privilegiu imens: cum spunea Carl Sagan, noi suntem cei care trăim vremea în care se formulează şi se pun întrebările. Răspunsurile? Cum spune Hari Seldon în parafraza lui George Zebrovski după ciclul Fundaţiilor al lui Asimov, acestea sunt „treaba dumneavoastră”. A celor tineri care citiţi aceste rânduri. şi a urmaşilor dumneavoastră.           Un singur lucru as vrea sa mai adaug. Ati găsit în acest text trimteri la texte care nu au nici o legătură (directa) cu Fizica: Alchimia şi Cabala. As vrea sa le explic – nu sa le justific! şi una şi cealaltă sunt construcţii ale mintii omeneşti. Mai mult: ale unor oameni (cunoscuţi sau nu) al căror nivel de inteligenta, a căror cultura, ale căror capacitate şi disponibilitate de a gândi şi formaliza sunt dincolo de orice discuţie. A le înlătura, pur şi simplu, cu un gest, cu un gând nedus până la capăt, este ca şi cum am refuza un „click” pe un link de pe Internet, doar asa, ca nu mai avem chef. Ce pierdem? Posibilitatea de a accesa o baza de date clădită în câteva sute, sau mii, sau poate zeci de mii de ani. Poate nu vom găsi acolo exact ceea ce (credem ca) ne poate ajuta acum. Dar daca?… Noi, cei de astăzi, trăim cea mai formidabila confruntare care i-a fost data vreodată omului: confruntarea conştientă cu propria noastră minte. şi nu ne putem permite luxul, în aceasta adevărată lupta, de a lăsa ceva, orice, pe dinafara.           Titlul acestui ultim capitol reia întrebările cu care şi-a încheiat la un moment dat un discurs, una dintre cel mai importante şi charismatice personalităţi politice ale secolului XX. Aici însa, ele nu au nici o încărcătură politica. Sunt pur şi simplu doua întrebări pe care vi le adresez. Răspunsul, cum spune de data aceasta Asimov însuşi, la prima holoaparitie a lui Hari Seldon, „este evident”!

A: Sotia mea are o afecţiune, care nu e înregistrată ca afecţiune. E o dereglare a sistemului nervos autonom. Simptomele sunt ca atunci când iese, are dureri de cap şi ameţeli.           B: Ok. Ar putea sa folosească anumite amestecuri de ierburi care i-ar putea fi de ajutor, insa astea iar putea afecta sistemul într-o maniera prea puternica acum ca e atât de fragila. Mai întâi, o schimbare a energiei i-ar putea fi necesara şi, din nou, i-am putea recomanda următoarea meditaţie:           Spune-l sa se întindă într-o poziţie comoda şi, în imaginaţia ei să-şi dea voie sa creeze ceea ce ar numi “locul ei de pace desăvârşită “. Nu contează unde e, când e sau ce e acest loc, atâta vreme cat pentru ea reprezintă energie şi relaxare. Spune-l sa înceapă sa respire regulat, ritmat, adânc pe măsură ce se relaxează în locul ei de pace. Pe măsură ce respira, spune-l sa îşi imagineze ca trupul ei e înconjurat de o sfera de energie cristalina, transparenta, de culoare albastru strălucitor. Aceasta sfera se extinde de la 30 cm pana aprox. 1 metru deasupra capului, 30 cm pana aprox. 1 metru sub picioare. Trebuie sa fie o sfera întreagă, deci chiar daca e întinsă pe pământ, spune-l să-şi imagineze ca se formează sub corpul ei, prin pământ.           Spune-l apoi să-şi imagineze ca aceasta sfera, chiar daca e transparenta şi poate vedea prin ea, se umple acum cu un lichid albastru deschis. Las-o să-şi imagineze ca inspira şi expira acel lichid. Las-o să-şi imagineze cum fiecare por din trupul ei absoarbe aceasta lumina lichida, apoi cum fiecare celula din corp absoarbe lumina lichida pana se umple în întregime. Las-o să-şi imagineze electricitatea răcoroasă, revigorantă pe care lumina lichida o comunica trupului ei. Las-o să-şi imagineze ca trupul ei e saturat complet cu lumina lichida, de la un capăt la altul. Las-o acum sa simtă acea electricitate trecând prin trupul ei aliniindu-l toţi nervii, aliniindu-l toate celulele, aliniindu-l structura atomica într-un model cristalin – pana când simte energia curgând prin trup din ce în ce mai repede fara nici cea mai mica rezistenta.           Las-o sa simtă energia trecând de la picioare în sus prin corp şi ieşind prin vârful capului şi de jur împrejurul ei, din nou prin picioare în sus, iar şi iar. Pe măsură ce energia circula astfel, spune-l să-şi imagineze ca e un camp de energie, un camp magnetic, trecând dea lungul trupului ei, învârtindu-se în direcţia acelor de ceasornic şi merge de la cap la picioare.           Spune-l apoi să-şi imagineze cum trupul i se dizolva în lumina albastra lichida, pana nu se mai vede forma trupului ci pur şi simplu ea e chiar sfera, plina de energie electromagnetica ce vibrează, în care nici o parte a sferei nu se deosebeşte de alta parte a sferei. E toată o energie omogena, respirând şi pulsând la unison.           Las-o apoi să-şi imagineze o sămânţă mica, cristalina, cum se formează în centrul sferei. E un cristal limpede, transparent, strălucitor. Lasă-l sa crească, sa crească, sa crească, pana devine din nou un trup. Las-o sa observe ca asta e un trup nou, limpede, un trup energizat şi alcătuit din chiar lumina vie. Spune-l sa simtă extinderea acestui nou trup de energie, pana se conectează la toată lumina din Creaţie. Spune-l acum sa inspire acest nou trup şi să-l conecteze acum la Pământul fizic în care exista.           Acum las-o să-şi imagineze cum sfera albastra din jurul noului trup se extinde şi se dispersează devenind realitatea din jurul ei. Şi în acest punct, roag-o să-şi amintească următorul lucru: conştiinţă nu este în trup, trupul e în conştiinţa voastră. Spune-l sa respire adânc şi liber, plina de viaţă şi bucurie. “           Poate face asta o data dimineaţa şi o data seara. Daca vrea, o mai poate face o data şi după-amiază, insa nu mai mult de trei ori pe zi timp de aprox. 10 min.           A propos, oricare din voi şi toţi puteţi folosi aceasta meditaţie pentru orice aliniere doriţi. E un instrument foarte foarte puternic. [.]           Al doilea aspect ce ar putea ajuta un individ în starea de relaxare – ceea ce numiţi meditaţie sau introspecţie – poate fi de ajutor, aşa cum percepem în cazul acestei femei şi în cazul multor altor indivizi, folosind următorul instrument: simpla lovire a unui clopoţel rezonant şi cristalin, permiţând sunetului ce vine de la clopoţel sa spele acea persoana în exterior şi în interior, pentru a începe sa o familiarizezi cu starea energetică vibraţională care e ea de fapt ca persoana. Pentru ca o persoana e energie, e conştiinţa.           Tonalitatea/sunetul poate ajuta în alinierea tuturor porţiunilor conştiinţei prin faptul ca le da tuturor porţiunilor conştiinţei un singur model pe care să-l asculte. Atunci toate porţiunile se pot concentra pe acel model unic şi ar putea permite o aliniere inconştienta. Apoi, în aceasta stare de meditaţie, de centrare, poate profita de acea stare şi îşi poate aplica peste ea înseşi imaginea ei pe care şi-o doreşte, ştiind ca aceasta se poate manifesta atât de repede şi de instantaneu pe cat de mult crede ea ca se poate.           Realizaţi asta: ideea oricărei persoane pe care eşti gata sa o ajuţi, pe care o atragi înspre tine, împreună cu co-creare atracţiei de către acea persoana a cuiva gata sa o ajute, înseamnă ca evident ambii simţiţi ca aveţi ceva în comun şi aveţi nevoie sa interacţionaţi în orice mod pe care imaginaţia îl poate născoci. Fiecare lucruşor pe care-l faci, fie ca îl consideri schimbabil sau nu, e acolo pentru un motiv şi face parte din procesul complet.           Ai încredere în instinct; ai încredere în intuiţia proprie. Fa ceea ce te entuziasmează cel mai mult şi întotdeauna, pur şi simplu împarte dragoste necondiţionată. Ai încredere ca ii vei fi de ajutor acelei persoane în modul optim posibil în care e nevoie să-l fii, pentru ca nu e un accident faptul ca sunteţi unul în viaţa celuilalt. Nu exista accidente.           Ideea de a aplica asta pe o scara larga în lumea voastră poate fi, de asemeni, făcută în multe forme şi multe dintre ele exista deja pe planeta voastră. Multe dintre aceste idei de vindecare sunt conectate direct la chestiuni pe care le-am discutat cu privire la pace şi armonie. Deci, ideea de a crea obiecte ce reflecta ideea de pace şi armonie şi de a împărtăşi acele obiecte cu planeta voastră, va permite acelei vibraţii, într-un sens, sa le permită vibraţiilor actuale sa se schimbe „de la distanta”.           Una dintre ideile care exista deja pe planeta voastră e un proiect iniţiat de un grup numit Peace Pole Project (Proiectul Stâlpul Păcii). Unii dintre voi ar putea sa ştie despre ce e vorba. E doar un mod, o idee şi inca una foarte benefica. E vorba doar de un simplu par/stâlp/prăjină din lemn pe care e scris în mai multe limbi: „Fie ca pacea sa triumfe/sa domneasca pe Pământ.” Iar parul de lemn e înfipt în pământ, stand drept ca o antena, ca un anunţ publicitar pentru ideea de pace. Înţelegeţi ca are cu-adevărat un efect deoarece simplul fapt ca se afla acolo, eliberează un tip de vibraţie. Determina o anumită reacţie în toţi cei care-l vad. La fel şi arta; poate face acelaşi lucru în multe feluri.           Deci, o idee ar fi sa va creşteţi capacitatea de a produce obiecte reprezentative pentru ideea de armonie, de vindecare, de pace şi sa le expuneţi la vedere pe toată întinderea Globului. Daca vor exista destule astfel de monumente închinate păcii şi vindecării, ei bine, s-ar putea sa nu mai rămână loc pentru lupte. Daca fiecare clădire se construieşte în concordanta cu energia vindecătoare şi armonioasa, atunci acea vibraţie va impregna locurile în care trăiţi, în care lucraţi.           Aceste principii au fost înţelese de ceva vreme pe planeta voastră, insa în aceste vremi din ce în ce mai multi artizani înţeleg conceptul proporţiei de aur, raporturilor de aur. E aceeaşi idee a reflecţiilor naturale de care am vorbit anterior. Anumite proporţii reflecta în mod firesc vibraţii care sunt în mod natural armonioase şi centrate. Daca, prin urmare, incorporaţi aceste proporţii în tot ceea ce faceţi, daca urmaţi modelul” firesc al naturii, atunci totul va conţine o vibraţie ce promovează vindecarea şi armonia. Întreaga voastră lume ar putea exista ca şi cum aţi trai cu-adevărat în propria voastră opera de arta, pentru ca trăieşte în interiorul vostru şi tot ceea ce aveţi de făcut e sa o eliberaţi şi sa creaţi vindecarea.           Exista multe locuri pe planeta voastră numite „vortexuri de energie”; în acele puncte exista alinieri de energii electromagnetice foarte puternice. Când te duci în acele locuri, te simţi scufundat în frecventa acelor locuri. Poţi lăsa energia acelui loc sa te alinieze, daca te potriveşti cu vibraţia ei. Apoi, oriunde ai merge pe Pământ, daca creezi acea vibraţie, atunci aduci acel loc în locul unde te afli tu şi toţi cei care sunt cu tine pot simţi energia acelui loc. Vei fi ca o extensie a acelui punct energetic. Tot ceea ce ai de făcut e să-ţi foloseşti imaginaţia şi sa laşi sa te simţi cum te-ai simţit când erai în acel punct energetic şi vei fi astfel acea vibraţie. Acesta ar putea fi un mod de-a te pregăti înainte de a alege sa vindeci pe cineva.           Poţi face la fel daca îţi doreşti sa creezi orice forma de arta. Poţi recrea acea vibraţie, după care sa creezi forma de arta pe care o simţi ca reprezintă acea vibraţie. Atunci acea opera de arta va conţine acea vibraţie.           De exemplu, daca ştii ca Muntele Fuji sau zona Munţilor Shasta e unul dintre punctele energetice ale planetei, poţi crea acea vibraţie în tot ceea ce faci. Daca lucrurile tale artizanale creează vibraţia acelui loc, toţi cei care vor intra în contact cu operele tale de arta vor sta în vibraţia Muntelui Fuji. Natura e întotdeauna foarte echilibrata, vindecătoare. Profitaţi de vibraţiile pe care vi le pune la dispoziţie. Multi dintre voi deja înţeleg ca privind un copac frumos sau o floare frumoasa, creează o vibraţie vindecătoare, o centrare în interiorul vostru.           Înţelegeţi ca atunci când vedeţi o reprezentare în arta de obiecte ce conţin un anumit sentiment, atunci vibraţia acelui obiect e cu-adevărat prezenta. Asta merge mana în mana cu ceea ce am discutat înainte despre faptul ca lumea e o metafora, un simbol. Puteţi folosi ideea metaforei sau simbolului pentru a crea cu-adevărat o vibraţie de armonie şi vindecare deoarece toate obiectele fizice poseda o vibraţie unica. Şi chiar o reprezentare simbolica a acelui obiect fizic are vibraţia acelui obiect într-un mod aparte.           Vedeţi, voi creaţi oricum realitatea fizica. Un obiect fizic este deja doar un simbol al vibraţiei din conştiinţa voastră. Deci, în anumite feluri, nu e cu-adevărat o diferenţă intre vibraţia unui copac şi vibraţia unui tablou al aceluiaşi copac. Puteţi lucra cu simbolurile voastre în acest fel pentru a genera o atmosfera armonioasa, chiar daca nu va aflaţi în apropierea fizica a obiectului în sine reprezentat de simbolismul pe care-l alegeţi.           În trecut, înţelegerea acestui fapt era numita „magie simpatetica”, în sensul de a crea o vibraţie simpatica în forma unui model, sau într-o forma simbolica, care chiar conţine vibraţia lucrului în sine. Prin urmare, creând o conexiune cu acel obiect de la distanta, de fapt ai vibraţia acelui obiect într-o forma simbolica. Magia e în realitate capacitatea de a-ţi transforma sistemul de gândire şi de a transforma realitatea din jurul tau într-un mod cat se poate de conştient. (I-MAGI-NATIE = sunteţi o naţie de magi). Apoi, transmiţând telepatic altor indivizi vibraţia acelei schimbări, ei – daca aleg s-o facă – pot trai şi ei experienta acelei schimbări în realitatea lor. Magie simpatetica. Nu e nici un mister în asta. E doar fizica conştiinţei.           Deci permiteţi-vă sa înţelegeţi ca totul se reduce la vibraţia voastră. Vindecaţi-vă, vindecaţi pe oricine fiind în întregime acel „TU” ce poţi fi. Apoi, daca sunteţi echilibraţi, puteţi permite şi altora, ca prin vibraţie simpatica, sa se afle în armonie cu voi direct sau prin intermediul operelor voastre de arta sau creativitate.           Înainte de a continua, permiteţi-ne sa abordam un subiect ce simţim ca priveşte pe câţiva. Sunt multe fluctuaţii ce au loc în aceste vremuri în campul electromagnetic al planetei voastre şi multi indivizi, ce devin din ce în ce mai sensibili, ar putea simţi aceasta energie în corp în moduri ce ar putea fi dureroase din când în când.           Daca va linişteşte fricile, fara nici o reţinere, consultaţi-vă medicul ca sa fiţi siguri ca nu e nimic în neregula cu voi. Dar daca nu e altceva decât ca deveniţi pur şi simplu din ce în ce mai sensibili fata de acea energie, cu siguranţă nu va vor găsi nimic în neregula. Învăţaţi sa va centraţi cu ideea ca nu e nevoie sa experimentaţi fluctuaţiile ca şi durere, insa din când în când e posibil. Înţelegeţi pur şi simplu ca civilizaţia voastră are multe de procesat prin ea înseşi şi prin urmare, uneori asta se poate manifesta ca şi durere pe ici pe colo, mai ales de cap şi de inima. Pe măsură ce energia noua pătrunde, daca nu eşti obişnuit cu ea, ai putea crede ca îţi va crea neplăceri. Incertitudinea ta şi îndoială pot cauza ca energia sa se traducă în corp ca şi durere.           Relaxaţi-vă. Permiteţi-vă sa respiraţi cu uşurinţă, sa respiraţi viaţa complet. Încurajaţi-vă întotdeauna amintindu-vă ca voi alegeţi sa va schimbaţi în acest fel; cu cat mai mult va veţi aminti ca e alegerea voastră, cu-atât mai putin veţi fi nesiguri. Vom radia o energie liniştitoare în timpul acestei interacţiuni; o puteţi folosi în orice forma sau fel doreşte imaginaţia voastră. Unii dintre voi necesita doar ceea ce numiţi ‘împământare‘. Asta se poate face în mai multe feluri; bineînţeles, imaginaţia voastră poate fi întotdeauna un ghid fara cusur care va spune ce funcţionează cel mai bine pentru voi.           Alte trei moduri pe care le sugeram: Unul e sa va ajutaţi de mineralul numit hematit. Împământează magnetic. Uneori când multi dintre voi au de-a face cu energii mai înalte, picioarele au tendinţa sa părăsească pământul. Când rupi conexiunea cu pământul, când te dezechilibrezi în acest fel, asta poate de asemeni cauza extra sensibilitate şi durere.           Al doilea fel e ca pur şi simplu sa te identifici mai mult cu natura din jurul tau – faceţi plimbări prin pădure, pe Pământ, înotaţi prin raiuri. Deveniţi împământaţi în experienta voastră fizica prin simţuri. Respiraţi aerul, simţiţi Pământul, îmbrăţişaţi un copac.           Al treilea mod e sa va permiteţi sa faceţi o mişcare fizica ce va face placere, care v-ar putea ajuta mult sa va focalizaţi în meditaţii fiziologice de un tip diferit. O metoda ce aţi putea descoperi ca funcţionează foarte bine – nu ca sa va epuizaţi, insa – e sa faceţi următorul lucru: luaţi o bucata mare şi groasa de lemn, luaţi o grămadă de cuie şi bateţi-le cu un ciocan în bucata de lemn în forma oricărui model vreţi. Implicaţi-vă în acţiunea fizica şi simţiţi curgerea acţiunii fizice. Sau poate intimitatea sexuala. Putem continua cu întrebările daca vreţi.           Audienta: Ma întrebam daca ar putea exista o imagine sau un model cu care sa afectam procesul de îmbătrânire?           Bashar: Trăiţi în prezent. Cu cat mai mult trăiţi în moment, cu cat mai mult sunteţi absorbiţi absorbiţi la propriu – sa faceţi ce va place cu-adevărat sa faceţi, cu-atât mai putin veţi îmbătrâni. Cunoaşteţi toţi expresia „timpul zboară” când te simţi bine. Ştii ca timpul nu zboară pe bune. Şi nici nu e ca în realitate ignori trecerea timpului. TU creezi timpul. Iar când faci ceva ce îţi permite sa fii atât de concentrat încât atunci când ieşi din starea asta zici „A, au trecut atâtea ore; unde s-o fi dus timpul?”, de fapt tu nu ai creat acel timp, la propriu. Daca tu simţi ca ai trăit numai o jumătate de ora când poate pentru restul lumii au trecut 3 ore, tu de fapt ai îmbătrânit numai cu o jumătate de ora.           Sa trăieşti în clipa, sa ramai în clipa, să-ţi urmezi starea de entuziasm şi sa ramai în acea vibraţie te eliberează din matricea timpului şi-ţi permite sa te experimentezi pe tine ca relativ fara vârstă. Acum, ideea e ca atunci când realizezi ca au trecut 3 ore, ceea ce faci de fapt, automat şi pentru ca tu alegi, e sa te reconectezi la cursul timpului pe care cu toţii aţi fost de acord să-l împărtăşiţi, fiindcă nu vrei sa te rupi complet de acea matrice. În caz contrar, nu vei mai putea sa interacţionezi cu multi alţii de pe planeta ta acum. Dar cu cat mai multi dintre voi vor trai clipa, cu-atât mai mult veţi putea interacţiona în „Acum” şi cu-atât mai putin veţi îmbătrâni, pentru ca veţi crea la propriu mai putin timp.           Când ramai în clipa, creezi mai puţine detalii, îţi permiţi ţie sa vezi imaginea completa a ceea ce faci, permiţându-l sinelui tau superior sa deschidă detaliile şi sa le plaseze automat la locul lor. Nu trebuie să-ţi fragmentezi conştiinţa ca sa se preocupe de „sa aibă grija la toate detaliile” sau sa încerce sa le manevreze ea la locul lor. Cu cat dai atenţie mai putina detaliilor, în acest fel, de-atât vei avea nevoie de mai putin timp sa faci ce vrei sa faci. Înţelegi? E bun modelul asta pentru tine?           A: Da, putin. Ma întrebam şi despre când dormim. Chiar îmbătrânim mai putin în timpul somnului? B: Da pentru ca trăiţi în Acum. Ceea ce numeşti sau îţi aminteşti ca fiind vis e mai aproape de starea ta naturala. Ţineţi minte, acum visaţi. Voi visaţi realitatea fizica. Desi trăiţi experienta realităţii fizice ca părând sa fie mai mult adevăratul vostru eu; realizaţi ca realitatea voastră fizica e în realitate visul – visul timpului şi spaţiului. Când va veţi trezi, nu veţi mai trai în mod necesar experienta timpului şi spaţiului la fel de mult.           Ideea e sa învăţaţi sa fiţi ca şi copiii; sa învăţaţi sa trăiţi în Acum. Fiindcă cu cat trăiţi mai mult în Acum, cu-atât mai putin timp creaţi. Şi cu cat mai putin timp experimentezi, cu-atât mai putin timp te va îmbătrâni. Înţelegi? Va crea o lipsa de vârstă în interiorul tau. Iar daca exista un scop pentru asta, îţi vei putea apoi permite sa exişti într-un Acum Etern şi vei trai experienta a ceea ce e perceput aici ca un interval mai mare de timp, chiar daca de fapt nu asta se întâmplă pentru ca timpul e iluzia ta.           Ideea e ca este precum – asta e o limitare a limbajului, insa e mai mult ca şi cum ai „sari peste momente”. Nu mai experimentezi atât de multe „momente temporale”/clipe. Ieşi şi intri în diferite momente din timp, astfel ca pentru toţi cei care sunt inca prinşi în timp, pare ca ai trăit mai mult decât intervalul normal de timp, dar tu nu ai făcut ca atare aşa. Tu ai experimentat eternitatea, ideea de suspendare sau dizolvare a timpului şi ai realizat mai multe în Eternul Acum. Fiindcă atunci când nu eşti ghidat de timp poţi realiza toate lucrurile simultan, sau, ma rog, într-o maniera mai aproape de simultan decât înainte.           Efectul ar putea fi ca arăţi la fel, dar eşti de fapt mult mai bătrân. Experienta ta de a trai mai mult nu atârnă de acceptarea altcuiva daca asta e sau nu posibil. Atârna doar de acceptarea ta ca poate fi aşa şi ca e ceea ce e potrivit pentru tine.           Împărtăşiţi aceste idei şi cu alţii. Exprimaţi-vă curgător şi cu curaj, cu convingere. Şi comunicarea vindeca; deschiderea, onestitatea, comunicarea direct din inima, în toate formele relaţionale – sa va permiteţi sa fiţi cine sunteţi cu-adevărat, nu cine credeţi ca voi sau ceilalţi ar trebui sa fiţi. Atunci relaţiile voastre vor vindeca, echilibrând, centrând şi nu vor mai fi o lupta cu toate nivelele societăţii voastre: social, politic şi economic. Nu sunteţi separaţi de guvernele voastre; voi sunteţi guvernele voastre. Nu sunteţi separaţi de sistemul vostru economic; voi sunteţi sistemul vostru economic. Transformaţi-l şi-l recreaţi în aşa fel încât sa fie tămăduitor, sa servească societatea iar nu într-un mod în care forţează societatea sau pe alţii să-l servească. Permiteţi-vă sa fiţi voi atenţia pentru toate detaliile; acestea vor fi create puternic şi vor rezista mult timp.           Orice e creat dintr-o stare de echilibru şi vindecare exista în acea stare şi trăieşte în eternul acum. Lucrurile create în acest fel vor cuprinde veacurile, vor crea mileniul de pace şi sănătate. Dar trebuie sa acţionaţi în privinţa acestor lucruri. Trebuie sa va trăiţi viaţa ca sa puteţi fi sănătoşi. Nu va puteţi eluda vieţii. N-o puteţi trai doar în imaginaţie. Trebuie s-o trăiţi complet.           Sinele vostru natural e un sine echilibrat. E un sine sănătos. Permiteţi-vă sa înţelegeţi ca o preocupare pentru sănătate poate uneori fi o indicaţie ca ţineţi cu dinţii de o credinţă referitoare la boala. Sinele echilibrat nu se gândeşte la ideea de a încerca sa fie sănătos. Nu e nevoie sa încercaţi sa fiţi vindecaţi. Nu e nevoie sa încercaţi să-l vindecaţi pe alţii. Tot ce aveţi de făcut e sa ajungeţi în centrul vostru. Nu trebuie sa „încercaţi” sa ajungeţi în centrul vostru. Centrul vostru e cine sunteţi voi de fapt. Tot ceea ce aveţi de făcut e sa fiţi cine sunteţi. Vindecarea înseamnă îngăduinţa/permisivitate – nu a face, nu a încerca, nu a forţa. Nu trebuie sa „încercaţi” sa va întoarceţi în propriul centru. Doar sa permiteţi sa se întâmple. Renunţaţi la aşteptări; relaxaţi rezistenta şi veţi luneca uşor în mod automat înapoi în centru.           Aceste idei şi sugestii pot funcţiona pentru fiecare dintre voi oriunde şi oricând alegeţi sa le folosiţi. Aveţi încredere ca imaginaţia voastră creativa sclipitoare va crea schimbările ce reflecta individul unic ce sunteţi. Lăsaţi-vă imaginaţia sa se desfăşoare şi transformaţi aceste sugestii în orice fel simţiţi ca e mai bine pentru voi. Nu mai opuneţi rezistenta sinelui vostru natural. Aveţi încredere în el. Credeţi în el. Este cine sunteţi.           Vindecarea e produsul integrării tuturor diferenţelor pe care le-aţi creat sa fiţi, preţuindu-vă propria diversitate, dar în acelaşi timp funcţionând ca un tot integrat. Sunteţi cu toţii creaţi sa va vindecaţi unii pe alţii fiindu-vă de folos unii altora, sa creaţi o atmosfera de susţinere, ajutor şi îndrumare, sa creaţi un echilibru intre susţinerea întregii societăţi şi susţinerea propriei persoane ca şi individ în interiorul acelei societăţi. Daca susţii societatea cu preţul propriei individualităţi, nu poţi susţine societatea pentru ca nu eşti întreg şi în echilibru; daca te susţii numai pe tine cu preţul societăţii tale nu te vei susţine pe tine pentru ca te tai de la suportul Universului.      Vindecarea e şi o echilibrare a întregii dinamici pe care o trăiţi ca experienta în viaţă. Sunteţi un individ, sunteţi întreaga societate, fiecare dintre voi. Vindecaţi-vă cu creativitate şi dragoste făcând cu integritate ce va spune inima sa faceţi. Şi daca alegeţi asta, împărtăşiţi şi altora aceste idei de integrare, echilibrare şi vindecare. Puneţi-le la vedere ca lumea sa le vadă în arta; aplicaţi-le în orice forma doreşte imaginaţia fiecăruia – astfel ca vibraţia lor va fi peste tot. “

CUPRINS:           Introducere.           Prefaţa.           CAPITOLUL I.           Despre Taoismul erotic.           TAO şi arta de a iubi.           A înţelege calea artei de a iubi.           Tao rau înţeles.           Adevărata voluptate a actului sexual.           Cum se învaţă Tao.           Dezvoltarea senzoriala.           A învăţa sa comunici.           Tao nu se adresează numai bărbaţilor.           Despre importanta unui bun partener.           CAPITOLUL II.           Despre istoricul taoismului erotic Dinastia Han.           De la dinastia So-wei la dinastia Ming  Superstiţii şi vampirism Câteva noţiuni care pot conduce la confuzii.           Vârsta angoasei şi a frustrării.           CAPITOLUL III.           Sărutul erotic şi Tao.           Avantajele sărutului erotic.           Stimularea erotica a femeii.           Cum se săruta mai bine.           CAPITOLUL IV.           Despre penetraţie.           O mie de lovituri amoroase.           Puterea masculina poate fi considerabil crescuta.           Modurile de penetrare.           Profunzimea penetraţiilor.           Variantele maestrului Soen.           CAPITOLUL V.           Despre poziţiile erotice ale actului sexual Poziţiile erotice.           Fiecăruia, poziţia care îi convine Trecerea de la o poziţie la alta Poziţia superioara a femeii.           Avantajele reciproce ale poziţiei superioare a femeii Variante pornind de la poziţia superioara a femeii Pătrunderea pe la spate Nimic nu înlocuieşte experienta personala CAPITOLUL VI.           Despre ejaculare – tehnici de control.           Controlul ejaculării.           Metoda de blocaj.           Metoda moderna de blocaj.           Tehnica compresiunii lui Masters şi Johnson.           Tehnica chineza a compresiunii.           Sfaturi pentru bărbaţii care depăşesc o anumită vârstă.           Frecventa ejaculării.           Variaţia conform indivizilor.           Ejacularea prea rara.           Despre ejacularea precoce.           CAPITOLUL VII.           Despre mărimea şi forma penisului – Exerciţii pentru creştere Atitudinea actuala Metoda lui Won Hien CAPITOLUL VIII.           Despre respiraţie şi influenta sa asupra vieţii sexuale.           Igiena sexuala Concluzii.           Respiraţia Tai-Ki-Kiuan şi Calea artei de a iubi Exerciţii respiratorii Ameliorarea organelor Tai-Ki-Kiuan.           Tai-Ki-Kiuan ca tehnica de apărare.           CAPITOLUL IX.           Despre impotenta.           Victorie împotriva impotentei.           Teama neîntemeiată, nerezonabila de impotenta.           Cum sa învingi impotenta.           Penetraţia nerigida.           Garanţiile oferite de metoda penetraţiei nerigide.           CAPITOLUL X.           Despre longevitate şi actul sexual.           Longevitatea şi actul sexual (Calea artei de a iubi)           Raporturile sexuale şi longevitatea.           Cultul modern al tinereţii.           Ejacularea la vârsta matura.           Controlul ejaculării şi longevitatea.           Confluente – vârste.           Prejudecăţile sociale.           Legătura dintre o femeie tânără şi un bărbat mai în vârstă.           Atracţia se exercita întotdeauna într-un singur sens.           Avantajele uniunii dintre o femeie în vârstă şi un bărbat mai tânăr.           O alimentaţie sănătoasă.           Concluzii – Tao şi bărbatul experimentat.                 INTRODUCERE.           Tao sau arta de a iubi. După ce am citit cu ochiul specialistului dar şi cu ochiul omului, (sunt om şi nimic din ce îmi este omenesc nu îmi este necunoscut sau ruşinos – exceptând bineînţeles faptele civice) m-am întrebat:           Când occidentalii vor înţelege prăpastia enorma care este intre actul sexual şi contactul genital?!           Cel ce va citi cartea şi va reuşi să-şi scoată din cap tendinţa de a considera raportul sexual drept o performanta sportiva în care punctele de reper sunt: durata, poziţiile, numărul partenerilor sau partenerelor; daca va reuşi sa înţeleagă ca preludiul nu este direct proporţional dar mai ales strâns legat de cantitatea de alcool ingerata, acela sau aceia care vor reuşi sa spună:           Oamenii fac dragoste, iar animalele se înmulţesc.           În urma cu câteva luni, într-un interviu dat ziarului gălăţean studenţesc ORIENTĂRI, am susţinut (şi bineînţeles ca voi susţine în continuare) prezenta 1i manifestarea instinctului de reproducere. Ca am pus degetul pe rana, a fost reacţia publicului. Pe de alta parte, tinerii care (sa fiu iertat daca greşesc) mai mult au intuit decât au înţeles corect ce am spus; iar pe de alta parte, o minoritate adulta sau chiar coapta bine, care au înţeles cu un stil folosit tot mai des şi în viaţa zilnica sau politica în a înţelege ceea ce îţi convine sau îţi vine bine. Vai! Puritanismul fariseic al părinţilor de fete pentru care integritatea himenului în noaptea nuntii reprezintă exclusiv garanţia cinstei şi casta a curăţeniei morale, aceasta începând cu anul de gratie după Cristos 1990. Cele sau cei care citesc aceste rânduri cunosc metodele pedagogice de realizare a acestui deziderat, care pe mine, personal, ma face sa gândesc la o expresie a lui nenea Iancu:           Mon cher, daca asta nu-l tâmpit, înseamnă ca ma crede pe mine!           De la acest interviu mi s-au tras multe ponoase, cărora le-am acordat importanta cuvenita în orele mele de somn profund.           Ceea ce trebuie precizat şi considerat necesar pentru cititorul acestei cărţi, sunt câteva elemente banale (pentru tarile în care Universităţile de Medicina au catedra de sexologie iar examenul nu face parte din cele mai uşoare) dar necesare adevăruri ştiinţifice. De la naştere suntem programaţi genetic cu doua instincte fara de care existenta – nu numai a noastră – dar a oricărei vieţuitoare, fie ea vierme, fluture, peste, crocodil, porumbel, girafa, etc ar fi imposibila; instinctul de conservare şi cel de perpetuare a speciei sau de reproducere.           Instinctul de conservare se manifesta prin foame, sete, furie, atac, frica şi fuga; iar cel de reproducere prin atracţia fata de sexul opus Primul se manifesta de la naştere pina la moarte, al doilea, desi prezent, se manifesta de la pubertate pina la climateriu, deoarece manifestarea sa necesita o serie de relee cibernetice intre creier şi glandele sexuale care, pe măsura trecerii timpului, se uzează, îmbătrânesc.           Daca am înţeles ce înseamnă instinctul de procreere, realizarea se poate face numai prin contact genital şi suntem perfect încadrabili la scara zoologica a animalelor nevertebrate sau vertebrate necuvântătoare sau il realizam prin act sexual ca sa putem căpăta denumirea, măcar din acest punct de vedere, de oameni, sau altfel spus animalele se împerechează şi oamenii face dragoste.           Acest lucru trebuie înţeles din paginile ce urmează acestor rânduri. Este de necrezut cum în urma cu 1300 de ani, într-o Europa libera, derivata în state şi stătuleţe, în care instinctul de conservare (foamea, setea, furia, atacul, frica şi fuga) erau considerate puncte de referinţa despre capacităţile intelectuale ale individului, iar cel de reproducere nu depăşea ca manifestare umana pe cel al animalelor, este de neconceput, spun, ca în China sa existe o carte tipărită (in condiţiile de atunci) intitulata TAO (Arta de a iubi) care reprezintă după mine, ca specialist, un tratat de sexologie. Nimic nu este uitat în aceasta carte, dar mai presus de toate este tratarea evoluţiei umane printr-un instinct.           Citirea acestei cărţi trebuie făcută în ritmul unui trata, pe îndelete chiar. Daca cititorul va găsi amuzante unele pasaje, nu pot decât să-l spun:           Înapoi, în copac. Iar pentru cei mai în vârstă, odată cu ultima fila, cred ca am putea murmura:           De ce n-am anii tinereţii şi mintea mea de acum?           Medic primar, Dr. Iuschievici Dumitru.

CUPRINS:           PREFAŢĂ.           INTRODUCERE.           Partea întâi pRINCIPII MORALE BUDDHISTE capitolul 1           DHARMA – legea cosmică 1.1. CELE PATRU ADEVĂRURI NOBILE 1.2. COMUNITATEA CĂLUGĂRILOR ŞI ASCEŢILOR 1.2.1. Sărăcia 1.2.2. Celibatul monahal sau castitatea 1.2.3. Nonviolenţa – AHIMSA 1.3. BODHISATTVAFIINŢA MENITĂ ILUMINĂRII 1.4. Yoga 1.5. Comunitatea laicilor. Situaţia şi rolul lor capitolul 2           Disciplina religioasă în buddhism 2.1. Poruncile morale (SILAS) 2.2. EDUCAŢIA INTELECTUALĂ 2.3. ÎNŢELEPCIUNEA – PRAJNA SAU PANNA 2.4. VIRTUŢILE BUDDHISTE capitolul 3           NIRVĀNA 3.1. TRIKAYA: CELE TREI CORPURI ALE LUI BUDDHA 3.2. CUNOAŞTERE ŞI MEDITAŢIE. Doctrina buddhistă despre cunoaştere 3.3. MEDITAŢIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE partea a II-apARTEA a II-a.           CONCLUZII ŞI EVALUĂRI.                 PREFAŢĂ.           Luată fie ca disciplină de studiu, fie ca disciplină de cercetare, istoria şi filosofia religiilor a devenit o necesitate şi aceasta nu numai pentru că reprezintă un element de cultură generală, ci pentru că presupune cunoştinţe privind fenomenul religios în ansamblul lui şi prin aceasta atinge dimensiunea cea mai profundă a spiritului omenesc, aspiraţia spre libertate şi nemurire.           După profundele schimbări care au intervenit în ţara noastră ca rezultat al înlăturării regimului comunist, religia a revenit în prim plan, interesul faţă de religie nefiind doar o pasiune trecătoare ci unul izvorât din străfundurile spiritului poporului român.           În lucrarea noastră vom încerca să abordăm o tematică nu lipsită de interes şi anume problematica structurilor etice aşa cum au fost ele concepute într-una dintre marile religii ale lumii, în speţă buddhismul şi apoi vom schiţa o perspectivă comparativă, pentru a arăta caracterul unic al structurilor moralei creştine.           Istoria cunoscută a relaţiilor europeano-lndiene începe cu anul 326 î. Hr. Când armatele lui Alexandru Macedon invadează partea de nord-vest a Indiei. Atât de demoralizatoare a fost influenţa „barbarilor” asupra indienilor, încât cei care au acceptat să intre în legătură cu ei au avut un sfârşit tragic. Să ne amintim de soarta, indianului Kalanas (Kalyana), despre care Megasthene (ambasadorul lui Seleucus Bicator la curtea lui Chandragupta între anii 306 – 298 î. Hr.), ne relatează că a cedat în faţa ofertelor măgulitoare ale lui Alexandru cel Mare, devenind o prezenţă exotică la curtea acestuia. Acuzat de trădare, parvenitism şi servilism de către prietenii săi, Kalanas are mustrări de conştiinţă şi îşi dă foc. O soartă asemănătoare a avut-o un alt indian, Sarman Cheya (Sarman Acharya). Despre el se spune că ar fi ajuns la Athena, unde îşi dă foc, spre mare uimire a grecilor, care i-au ridicat un mormânt cu inscripţia: „Aici zace indianul Sarman Cheya din Barygaza, care a căutat nemurirea după vechiul obicei ai indienilor”.           Va trece aproape un mileniu până când prezenţa unui alt european va fi semnalată în India. Este vorba de Marco Polo, care ajunge aici în 1288. Evenimentul a rămas doar semnalat şi consemnat în istorie. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în cazul celorlalţi „călători” europeni în India a căror prezenţă va avea consecinţe profunde pentru istoria acestei ţări. Şirul acestora este deschis de către Vasco da Gama, care debarcă la Calicut în 1510. După portughezi, îşi vor face apariţia englezii. Ei rămân în India, din anul 1600, când se înfiinţează East India Company, până în anul 1948, an în care India îşi dobândeşte independenţa.           Dacă pentru populaţia Indiei prezenţa europenilor a fost nu întotdeauna, pentru cultura universală ea a reprezentat un moment de răscruce. Căci prin înfiinţarea Companiei engleze din India, s-au pus temeliile, printre alte îndeletniciri ale acestei companii, studiului culturii indiene, ceea ce a avut un impact deosebit asupra cunoaşterii istoriei şi spiritualităţii tuturor popoarelor cu care indienii antici se înrudesc. Este vorba, aşadar, de popoarele indo-europene sau ido-ariene, ca de exemplu: grecii, romanii, vechii germani, slavii, tracii etc. Prin eforturile susţinute ale companiei engleze şi cu ajutorul nemijlocit al panditi-llor indieni, au fost decifrate în primul rând tainele limbii clasice a Indiei, limba sanscrită şi, în consecinţă, au fost redate în diverse limbi europene (engleză, germană, franceză), textele religioase, filosofice, juridice, literare etc. Ce stau la baza culturii şi spiritualităţii indiene.           Vom încerca prin lucrarea noastră să aruncăm o rază de lumină asupra modului în care ar trebui evaluate alte tradiţii religioase, mai ales acelea cu care creştinismul a intrat în contact ultimele două veacuri.           INTRODUCERE.           Există o mare fascinaţie a Orientului. Fascinaţia lui a marcat din cele mai vechi timpuri pe foarte mulţi oameni, fie că erau poeţi, gânditori sau cuceritori.           Pe poeţi i-a fascinat metafora şi bogăţia mirifică a formelor inspirate de natura exotică, mistică, principiile morale, precum şi metafizica, care a pus la grea încercare pe mulţi gânditori. Iubit, dar neînţeles, căutat cu ardoare, Orientul a rămas un punct de atracţie de mare frumuseţe, profundă gândire şi trăire. Iar dintre toate ţinuturile Orientului, cel care a marcat atracţia cea mai ferventă a fost fără îndoială India „India este antichitatea de astăzi. De azi şi dintotdeauna. Această Indie este o realitate întru totul deosebită, cu care nimic altceva nu poate fi comparat, nici în ceea ce priveşte coeziunea ori gradul general de maturitate, nici în ceea ce priveşte actualitatea sa perenă”, spunea un gânditor român, fascinat de frumuseţile ei. [1]           Vorbind despre India încă „înapoiată” sau rurală, putem afirma liniştiţi de orice tip că tradiţia indiană s-a menţinut intactă în mijlocul a sute de milioane de agricultori uniţi de acest patrimoniu spiritual, rezistând invadatorilor de orice tip şi fărâmiţăriior seculare, aplicând puternica regulă a dharmei şi universale. [2] De fiecare dată considerăm a fi un miracol faptul că India există încă, cu toate încercările prin care a trecut şi mai ales datorită tendinţelor specifice ei de negare a realităţii mundane, empirice şi de proiectare într-un real transcendent ei.           Între popoarele lumii moderne, India deţine permanent o poziţie originală. Această originalitate nu îi revine din tradiţiile ei exotice cu maharaja uimitor de bogaţi, dar şi generoşi, vânători de tigri sau de alte animale la rândul lor exotice şi deosebit de feroce. Atunci când se va cunoaşte în totalitate bogăţia şi ampioarea civilizaţiilor suprapuse care au înflorit şi s-au maturizat pe malurile Indusului sau ale Gangelui Mamă de-a lungul a patru mii de ani de istorie, se va reuşi să se determine cu adevărat caracterul indienilor, solidaritatea lor religioasă, filosofică, mitologică şi artistică. [3]           Gândirea occidentală este astăzi studiată cu pasiune în universităţile indiene, în timp ce şcolile Occidentului propun teme deosebit de puţine legate de cultura orientală. Pentru tinerii indieni, familiarizaţi cu sistemele doctrinare ale vedantinilor sau ale buddhismului, sistemul filosofic al lui Platon, ai lui Descartes sau chiar al lui Kant nu par deloc ciudate sau îndepărtate în spaţiu.           Filosofii din Orient preferă mai degrabă să-şi trăiască înţelepciunea decât să o scrie; prin aceasta, ei se deosebesc total de confraţii lor occidentali. Înţeleptul învaţă fără să vorbească”. [4] Aici se regăseşte una dintre trăsăturile care delimitează modul oriental de cel occidental. Realitatea nu este cea palpabilă. De aceea nu consemnarea în scris a gândului îi dă acestuia valoare sau perenitate, ci transpunerea lui în trăire, în viaţă meditativă. De aceea „în India, filosofia este pentru viaţă, adevărul trebuie trăit. Scopul indianului nu este doar de a cunoaşte realitatea ultimă, ci de a realiza şi de a deveni una cu ea”. [5]           Ca întindere geografică lndia poate fi comparată cu Europa. Ambele ţinuturi sunt alcătuite din vaste regiuni care îşi au limbile proprii şi care, în plus, au avut multă vreme o cultură comună şi un instrument de exprimare comun: latina în Europa, iar în India sanscrita. [6] În India şi în întreaga Asie orientală acolo unde au fost adoptate doctrine indiene, textele filosofilor au fost scrise în sanscrită şi pali, chiar dacă pe parcurs ele au fost traduse în tibetană sau în chineză şi aceasta cu precădere în cazul textelor buddhiste.      Despre o influenţă a Europei asupra Indiei se poate vorbi încă din perioada antichităţii. Sămânţa creştinismului pare că a fost adusă în India, potrivit tradiţiei, de însuşi Suntul Apostol Toma, ceea ce înseamnă că această învăţătură a fost cunoscută aici încă din perioada ei incipientă şi, ca atare, teoria conform căreia ar fi existat aici posibile confiuenţe în plan doctrinar între religiile indiene şi creştinism creşte ca plauzibilitate. Prezenţa misionarilor creştini va fi însă atestată doar din secolul al doilea. De asemenea, se poate spune că, odată cu debarcarea lui Vasco da Gama la Calicut (20 mai 1498), a început în India o nouă perioadă istorică. Totuşi, despre o influenţă statornică şi puternică a Europei asupra Indiei nu se poate vorbi decât de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această influenţă s-a exercitat pe trei căi: prin stăpânirea britanică în India, prin misiunile creştine şi prin lucrările orientaliştilor