Cărți Spirit și spiritualitate

Argument.   Vom pune la începutul lucrării noastre în discuţie doi termeni destul de des utilizaţi în lucrările de specialitate: simbolism şi simbolică. Intenţia noastră nu este aceea de a face un „inventar” al tuturor simbolurilor de la nivelul riturilor de trecere, ci doar să descoperim acele raporturi logice ce se stabilesc între diferitele tipuri de simboluri, atenţia nu va cădea cu precădere asupra simbolismului, ci asupra simbolicii, pentru că vrem să redesco-perim formele specifice de comunicare între imaginar şi real la nivelul mediilor tradiţionale. Aşadar, simbolică şi nu simbolism, pentru că lucrarea îşi propune să urmărească o serie de simboluri în contextul mai larg al unei clase de rituri puse sub semnul riturilor de trecere. Doar în interiorul unei simbolici simbolul îşi dezvăluie funcţia sa de a camufla, de a codifica, dar şi de a releva „o categorie a inteligenţei umane, interpenetraţia realului cu irealul, pluri-dimensionalitatea experienţei totale.”1   Interpretarea simbolicii presupune luarea în consideraţie atât a simbolurilor, cât şi a transsimbolurilor. Nu trebuie uitat că folclorul este un sistem deschis (după formula profesorului Mihai Pop), iar urmărirea modului în care evoluează anumite simboluri este obligatorie. Având în vedere acest aspect, vom porni de la ideea că riturile de trecere sunt forme totale de comunicare rituală care actualizează un mit, recreându-l mereu. Pentru   1 Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979, p. 248.   Descoperi însă adevăratul sens ultim al acestora, trebuie să ajungem la cunoaşterea codului comunicării rituale. Această cunoaştere va fi făcută posibilă de acţiunea de identificare a schemei pe baza căreia se construiesc semnificaţiile şi se ajunge la transmiterea unui mesaj.   Schema ne pune la dispoziţie un număr de simboluri specifice, care toate îşi unesc ariile de semnificare în acelaşi sens unic: A fi înseamnă A aparţine. Riturile de trecere nu sunt altceva decât forme de afirmare a apartenenţei. Trecerea presupune în mod obligatoriu devenirea; ea va fi cea care va înlocui o formă inconştientă a apartenenţei la Tot, cu una conştientizată.   Acest tip de comunicare rituală ne propune un mesaj ce vizează unirea a două planuri, verticalul, modelul transcendental, cu orizontalul, modelul social; între aceste planuri se realizează un transfer simbolic, cu intenţia de a se ajunge la suprapunerea lor într-un punct din care poate „porni” în orice moment o axă a lumii. De aceea, înainte de a vorbi despre riturile de trecere, considerăm că este necesar să aducem în discuţie simbolismul casei, pentru că ea, după cum vom vedea în interiorul lucrării, are capacitatea de a ordona şi spaţiul, dar şi timpul, devenind simbolul total al Punctului din care se poate porni oricând o acţiune de reordonare, de recosmicizare. Datorită acestui fapt, toate riturile de trecere pornesc din casă şi se reîntorc în casă.   Funcţia dominantă a acestor rituri este de reglare a raporturilor individului cu comunitatea din care face parte, dar, implicit, şi a raporturilor omului cu Cosmosul. Având în vedere această funcţie, vom putea înţelege de ce se pune un atât de mare accent pe iniţiere, toţi actanţii unor astfel de rituri trebuie ca la finalul acţiunii rituale să-şi dovedească pe deplin calitatea de iniţiat. După cum vom vedea, nu doar acţiunile rituale în sine se subordonează acestei funcţionalităţi, ci şi textele ce le însoţesc, născute ca discursuri magico-mitice capabile să susţină întreaga schemă de gesturi şi practici rituale.   Datorită acestui fapt, am considerat absolut necesar să apelăm în lucrare şi la reconstituirea unor ritualuri şi obiceiuri ce intră sub incidenţa conceptului general de rit de trecere. Descriptivismul nu mai poate fi considerat o metodă suficientă pentru demonstrarea valorilor gândirii de tip tradiţional; prin „descriere” nu am încercat altceva decât să recreăm contextul în care interpretarea să-şi găsească punctele de referinţă. Vom vedea, de altfel, în interiorul lucrării, cât de important este rolul contextului în descoperirea sensului.   Am apelat la o zonă folclorică care conservă încă foarte multe dintre aceste ritualuri ale trecerii. De remarcat este faptul că ne vom situa într-o zonă în care influenţele Banatului sunt destul de puternice. Comuna Şovarna este o aşezare de deal, situată în nord-estul judeţului Mehedinţi, pe un teritoriu cu o formă alungită de la vest spre est, cu o întindere maximă de 12,5-13 km, făcând parte din Plaiul Cloşani. Comuna este alcătuită din patru sate: Şovarna (Şovarna de Jos), Runcu (Şovarna de Sus) şi Ohaba, care se ordonează pe cursul văii pârâului Şovarna, Studina fiind un sat de culme.   Chiar pe teritoriul comunei îşi au zona de contact două unităţi naturale: Podişul Mehedinţi – în partea vestică – şi Piemontul Getic – în partea de est. Condiţiile naturale menţionate au impus locuitorilor de aici ocupaţii precum creşterea animalelor, cultivarea pomilor fructiferi şi cultivarea plantelor leguminoase şi cerealiere. Tot aici, localnicii au valorificat dintotdeauna piatra de var, locuitorii de pe Valea Runcului, în primul rând, fiind cunoscuţi în zonă şi sub numele de „vărari”; la cca 1 km de limita aşezării se găsesc şi astăzi cuptoare, varniţe. Mulţi locuitori, în trecut, practicau cărăuşia, transportând varul, dar şi lemne sau fructe, prin satele cele mai îndepărtate ale Olteniei, dar şi în Banat. Astăzi, în majoritatea cazurilor, bărbaţii sunt mineri, iar femeile casnice.   Cea mai veche menţionare documentară (cunoscută azi) datează din 10 ianuarie ' 1511, pe când era voievod al Tării Româneşti Vlad cel Tânăr (Vlădut), fiul lui Vlad Călugărul.   Documentul original menţionează numele satelor Şovarna (sub numele de Sivarna) şi Runcu. Ohaba este menţionată pentru prima oară într-un document datat 31 mai 1561. Este cert însă faptul că satele au existat cu mult înaintea acestor date.   La început, modul de aşezare a caselor încadra satele în tipul satului împrăştiat, fiecare gospodar avându-şi casa acolo unde avea pământul, distanta dintre case fiind destul de mare. Se mai păstrează şi astăzi numele unor văi sau locuri care amintesc despre familiile ce au locuit acolo: Valea Florii, Valea lui Radu, Poiana lui Dan, La Ioana, La Rădita, Valea Caselor. Ele au evoluat însă spre satul de tip liniar, casele fiind ordonate de un drum principal din care pornesc mai multe uliţe. Drumul principal urmează linia văii pârâului Şovarna, care străbate întreaga comună. Satul Studina mai păstrează încă trăsăturile unui sat de tip împrăştiat, fiind un sat de culme, dar şi aici există tendinţa apropierii de drumul principal.

ÎNCEPEŢI PRIN A VĂ ASCULTA VOCEA INTERIOARĂ cât de des puteţi. Acordaţi atenţie în mod special tiparelor repetitive de gândire, acelor benzi de magnetofon care se tot repetă în capul dumneavoastră probabil de ani întregi.   La acest lucru mă refer când vorbesc despre „observarea gânditorului”. Un alt mod de a o spune este: Ascultaţi vocea din capul dumneavoastră, fiţi acolo ca martor prezent.   Când ascultaţi acea voce ascultaţi-o în mod imparţial. Ceea ce înseamnă că nu o judecaţi. Nu judecaţi şi nu condamnaţi ce auziţi, pentru că aceasta ar însemna că aceeaşi voce a intrat din nou, pe uşa din spate. Şi curând veţi înţelege: Există vocea, iar eu sunt aici, ascultând-o, observând-o. Conştientizarea sentimentului de eu sunt, acest sentiment al propriei prezenţe, nu este un gând. El izvorăşte de dincolo de minte.   Şi astfel, atunci când ascultaţi un gând, nu sunteţi conştient numai de gând, ci şi de propria prezenţă ca martor al gândului. Aşa apare o nouă dimensiune a conştiinţei.   ÎN TIMP CE VĂ ASCULTAŢI GÂNDUL, simţiţi o prezenţă conştientă – sinele dumeavoastră profund – ca şi cum s-ar afla în spatele sau dedesuptul gândului. Atunci gândul îşi pierde puterea asupra dumneavoastră şi îşi pierde cu repeziciune din intensitate, pentru că nu îl mai încărcaţi cu energie prin identificarea cu el. Acesta este începutul sfârşitului gândirii voluntare şi compulsive.   Când un gând cedează, veţi simţi o discontinuitate în fluxul mental – un hiat al nonminţii. La început aceste întreruperi vor fi de scurtă durată, poate de câteva secunde, dar treptat vor deveni mai lungi. Când apar astfel de întreruperi, veţi simţi o anumită linişte şi pace interioară. Acesta este începutul stării naturale de trăire a unităţii cu Fiinţa, sentiment ce este adesea ascuns de către minte.   Prin exerciţiu acest sentiment de linişte şi pace devine mai adânc. De fapt, profunzimea lui nu are limite. Veţi simţi de asemenea cum un sentiment subtil de bucurie va invadează, izvorând din interior: bucuria Fiinţei.   În această stare de conectare interioară sunteţi mult mai alert, mult mai treaz decât în starea de identificare cu mintea. Sunteţi pe deplin prezent. Acest lucru măreşte şi frecvenţa vibraţiei câmpului energetic care dă viaţă corpului fizic.   Pe măsură ce pătrundeţi mai adânc în această dimensiune a nonminţii, cum i se spune uneori în Orient, atingeţi starea de conştiinţă pură. În această stare vă simţiţi propria prezenţă cu o asemenea intensitate şi bucurie, încât orice gând, orice emoţie, trupul fizic precum şi întreaga lume exterioară devin relativ lipsite de importanţă comparativ cu trăirea. Şi totuşi nu este o stare egoistă, ci chiar opusul ei. Va duce dincolo de ceea ce până acum aţi considerat a fi „propriul sine”. Această prezenţa este, în esenţă, ceea ce sunteţi şi, în acelaşi timp, inimaginabil mai mult.   ÎN LOC SĂ „OBSERVAŢI GÂNDITORUL”, puteţi crea un hiat în fluxul mental îndreptându-vă pur şi simplu întreaga atenţie asupra clipei Acum. Deveniţi intens conştient de momentul prezent.   Acesta este un lucru care aduce o adâncă satisfacţie. În acest fel retrageţi conştiinţa din activitatea minţii şi creaţi un interval al nonminţii în care sunteţi extrem de alert şi conştient, dar fără a gândi. Aceasta este esenţa meditaţiei.   ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI puteţi exersa prin a va opri asupra oricărei activităţi de rutină, care de obicei înseamnă doar un mod de a atinge un scop şi de a-i acorda întreaga dumeavoastră atenţie, astfel încât activitatea însăşi să devină scopul. De exemplu, de fiecare dată când urcaţi sau coborâţi scările, acasă sau la locul de muncă, observaţi îndeaproape fiecare pas, fiecare mişcare, chiar şi propria respiraţie. Fiţi total prezent.   Sau când vă spălaţi pe mâini, fiţi atent la toate percepţiile senzoriale asociate acestei activităţi: sunetul apei şi felul în care o simţiţi, mişcările mâinilor, mirosul săpunului s.a.m.d.   Sau atunci când urcaţi în maşină, după ce aţi închis portiera, opriţi-vă pentru câteva secunde şi observaţi-vă respiraţia. Conştientizaţi senzaţia calmă, dar intensă, de prezenţă.   Există un criteriu sigur în funcţie de care vă puteţi măsura succesul în această practică: gradul de pace interioară.   Singurul pas esenţial al călătoriei dumneavoastră spre iluminare este acesta: Învăţaţi să nu vă mai identificaţi cu mintea dumneavoastră. De fiecare dată când creaţi o pauză în fluxul mental, lumina conştiinţei devine mai puternică.   Într-o zi s-ar putea să vă treziţi zâmbindu-i vocii din capul dumneavoastră, aşa cum zâmbiţi la poznele unui copil. Ceea ce înseamnă că nu va mai luaţi atât de în serios conţinutul minţii, pentru că sentimental dumneavoastră de sine nu mai depinde de acesta.   Iluminarea: depăşirea gândului.   Odată cu maturizarea, va formaţi o imagine mentală despre cine sunteţi, bazată pe condiţionarea dumneavoastră personală şi culturală. Putem numi această identitate fantomatică „ego”. El constă în activitatea minţii şi poate fi perpetuat numai printr-o gândire continuă. Termenul ego are semnificaţii diferite pentru diferiţi oameni, dar, în sensul în care îl folosesc eu aici, înseamnă un sine fals creat de identificarea inconştientă cu mintea.   Pentru ego, momentul prezent abia dacă există. Numai trecutul şi viitorul sunt considerate importante. Aceasta inversare totală a adevărului este responsabilă pentru disfuncţionalitatea minţii sub influenţa sinelui fals. Sinele fals este mereu preocupat de menţinerea în viaţă a trecutului, căci cine mai sunteţi fără trecut? Se proiectează necontenit în viitor, pentru a-şi asigura o continuă supravieţuire şi a căuta acolo o anumită eliberare sau împlinire. Şi spune: „Într-o zi, când se a întâmplă cutare lucru, îmi va fi bine, voi fi fericit şi împăcat.”   Chiar şi în cazul în care egoul pare a fi preocupat de prezent, ceea ce percepe nu este prezentul – are o percepţie absolut falsă, pentru care îl priveşte prin ochii trecutului. Sau reduce prezentul la un mod de a atinge un scop, un scop care se afla întotdeauna într-un viitor proiectat de minte. Observaţi-vă mintea şi veţi vedea că aşa funcţionează.   Momentul prezent deţine cheia eliberării. Dar nu puteţi găsi momentul prezent atâta timp cât sunteţi chiar mintea dumneavoastră.   Iluminarea înseamnă depăşirea gândului. În starea de iluminare, gândirea e în continuare folosită atunci când este necesară, dar cu mult mai multă atenţie şi într-un mod mult mai eficient decât înainte. O folosiţi în cea mai mare parte în scopuri practice, dar sunteţi liberi de dialogul intern involuntar şi aveţi linişte interioară.   Când vă folosiţi mintea, şi mai ales atunci când e nevoie de o soluţie creativă, alternaţi la fiecare câteva minute gândirea cu liniştea, activitatea mentală cu tăcerea minţii. Tăcerea minţii este conştiinţa fără gând. Numai în acest fel este posibilă gândirea creativă, pentru că doar aşa are gândul putere reală. Gândul singur, lipsit de concentrarea la dimensiunea vastă a conştiinţei, devine repede sterp, nebunesc, distructiv.   Emoţia: Reacţia corpului la activitatea minţii.   Mintea, în sensul în care folosesc eu acest cuvânt, nu se referă numai la gând. Ea include şi emoţiile, precum şi toate tiparele mental-emoţionale de reacţie inconştienţă. Emoţia apare în locul unde mintea şi corpul se întâlnesc. Este reacţia corpului la activitatea mentală sau, am mai putea spune, o reflectare a minţii în corp.   Cu cât vă identificaţi mai mult cu gândirea, cu preferinţele şi aversiunile, cu judecăţile şi interpretările dumneavoastră – cu alte cuvinte, cu cât sunteţi mai puţin prezent ca şi conştiinţă-martor – cu atât mai puternică va fi încărcătura emoţională, indiferent dacă sunteţi sau nu conştient de aceasta. Dacă nu vă puteţi simţi emoţiile, dacă sunteţi rupt de ele, le veţi trăi până la urmă la nivel pur fizic, ca pe o problemă fizică sau ca pe un simptom.   DACĂ AVEŢI DIFICULTĂŢI ÎN A VĂ SIMŢI EMOŢIILE, începeţi prin a va concentra atenţia asupra câmpului energetic intern al corpului dumneavoastră. Simţiţi-vă corpul din interior. În acest fel veţi intra în contact cu emoţiile dumneavoastră.   Dacă doriţi cu adevărat să vă cunoaşteţi mintea, corpul vă va oferi întotdeauna o reflectare corectă, aşa că observaţi-vă emoţia sau, mai degrabă, simţiţi-o în corp. Dacă între minte şi emoţie există un aparent conflict, gândul este minciună, iar emoţia adevărul. Nu este adevărul ultim despre cine sunteţi, ci adevărul relativ despre starea minţii dumneavoastră în momentul respectiv.   Poate că nu veţi putea conştientiza sub forma gândurilor activitatea mentală inconştientă, dar ea a fi mereu reflectată în corp sub forma unei emoţii, iar de emoţie puteţi deveni conştient.   Observarea unei emoţii în acest mod este, în esenţă, acelaşi lucru cu ascultarea sau observarea gândului, aşa cum am arătat mai devreme. Singura diferenţă este că, pe când gândul se afla în minte, emoţia are o puternică componentă fizică şi va fi simţită în primul rând în corp. Puteţi atunci permite emoţiei să existe, fără a fi însă controlat de ea. Nu mai sunteţi emoţia, sunteţi martorul, prezenţa observatoare.   Dacă puneţi acest exerciţiu în practică, tot ceea ce este inconştient în dumneavoastră va fi adus în lumina conştiinţei.   OBIŞNUIŢI-VĂ SĂ VĂ ÎNTREBAŢI: Ce se întâmplă în mine în acest moment? Întrebarea vă va indica direcţia corectă. Dar nu analizaţi, observaţi numai. Concentraţi-vă atenţia spre interior. Simţiţi energia emoţiei.   Dacă nu există nici o emoţie, îndreptaţi-vă atenţia mai adânc în câmpul energetic interior al corpului dumneavoastră. Este poarta către Fiinţă.

 Antilumea de Adrian Buzdugan Probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă taică-său nu i-ar fi adus din milă la aniversarea celor cinci ani de copilărie nefericită un robot furat. Peste numai trei zile, jucăria costisitoare a fost restituită magazinului păgubit, iar tatăl – azilului de securitate maximă din care fugise. Acesta a fost, de fapt, momentul care l-a schimbat pe micuţul Daniel; privirea sa ceţoasă, melancolică, brusc devenită fixă şi cercetătoare, s-a aşezat nesăţioasă pe lucrurile din jur! Copia robotului răpit a fost reconstituită rapid din electrocasnicele disponibile. Era însă mult mai înalt şi mai periculos: după ce i-a pus bateriile, curtea şi maşina vecinului au fost pârjolite, iar fratele mai mare electrocutat letal. De la aşezămintele cu garduri electrificate a fost salvat de o şcoală obscură pentru cei cu IQ de platină.           Eu am avut şansa să îl întâlnesc la Facultatea de Inginerie şi Mecatronică din Potsdam. Făcuse deja o avere din vopselele termocromatice şi camerele foto termice, întrucât primul doctorat îl obţinuse în domeniul vast al glaciologiei, cu teza Despre albedo şi conductivitatea termică ascunsă.           Inventase deja creionul cu un singur capăt şi ţigara cu trei, pentru fumătorii grăbiţi, un ochian cu trepied mobil de văzut bezna de dincolo (topit în secret de Biserică), drapelul cameleonic şi un convertor de temperament. O brevieră, care împrăştia o putoare insuportabilă, odată ce sesiza că o discuţie trenează, e inutilă ori de umplutură, salvând astfel timp preţios. Tot lui îi aparţinea paternitatea jocului Xantipol, pentru relaxarea bibliotecarilor. Doi cilindri magnetici încapsulaţi în plastic se fugăreau pe o tăviţă învârtită manual. Făceai pariu că la a treizecea tură se inversează ordinea pentru a cincisprezecea oară şi câştigai.           Pusese la punct şi o cutie chirurgicală micuţă, Hypercrat, cam de două palme, care făcea operaţii instant. O puneai în locul unde simţeai durere şi aşteptai să se aprindă ledul verde când totul se termina! Nefiind testată decât ocazional, estimase că nu poate porni în cazul a doi-trei pacienţi la suta de mii, atunci când chip-ul considera că operaţia nu ar fi o reuşită şi refuza intervenţia. Nu i-a patentat-o nimeni, invocându-se varii motive: ba că bâzâie, ba că indicaţiile nu sunt scrise mare pe butoane, sub butoane. că are colectorul pentru extirpări prea mic, prea mare, pus în lateral etc. Tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că odată ce această maşinuţă ar fi intrat în comerţ la preţul aproximativ de 100 USD, principala afacere a lumii medicale s-ar fi prăbuşit. Colegiile medicilor, pline de indignare, insistaseră pe impactul social negativ, numărul mare de şomeri de lux pe care l-ar fi generat. şi alte fleacuri!           Realizase şi un spoveditor digital, nu mecanic, ca ăla cu fise făcut de catolici prin anii ’50. Aparatul în sine era dispus sub un scaun cu zbâcuri şi cu suport moale pentru cap. În cazul acestei blasfemii, reacţiile adverse au venit nu neapărat din partea Ministerului Cultelor, cât din partea găştilor de psihoterapeuţi, care-ar fi rămas fără răspuns la întrebările despre mamele altora. Un extinctor ecologic, care distrugea absolut tot ce atenta la integritatea Naturii naturale: pungile de plastic, pet-urile, mucurile de ţigare, petele de petrol, întreprinderile poluante şi orice tip de noxe. Nu a intrat în producţia de serie, deoarece apăruse o problemă: coroda oamenii care nu protejau mediul înconjurător sau marii consumatori de hârtie (profesori, funcţionari, scriitori, graficieni etc.), categorisindu-i inferiori florei şi faunei. Mai imaginase un traducător automat cu modulaţii intertext, un aparat de depistat purici, acceleratorul gnosologic pentru făcut de-adevăratelea doctori în ştiinţe şi un antivirus care depista inclusiv sursa lansării virusului, complementar, ştergând orice fişier piratat.           Pentru a uşura societatea de o povară, concepuse şi spartan frontal, o şapcă cu biocurenţi τ. Cei cu C. E. S., deficienţe psihice sau motorii o puneau pe cap şi creau impresia normalităţii. La un preţ derizoriu, sefe-ul lui Haniak a dus la avantaje macronomoeconomice imense. Până acum se ştie că nu a mers doar în cazul lui Akir Ekian din Iaşi, căruia răutatea lăuntrică îi comandă să rămână anormal, o postură pe care o apreciază mai convenabilă şi mai profitabilă!           Poate că ar mai trebui amintite: compensatorul ozonic, la a cărui punere în funcţiune a căzut curentul electric în toată emisfera nordică, oikeopragul, cel care după o scurtă analiză a calităţii sinapselor dădea verdicte în privinţa a ceea ce trebuie să faci în viaţă (nu mă mai opresc aici asupra jenantului incident cu regina Marii Britanii.), vaccinul pe bază de serotonină glutamată contra mâniei, această pasiune demolativ-antisocială, şi altipetax-ul, cu care se puteau studia white holes-urile nedescoperite încă.           Într-un hangar ţinea şi un perpetuum mobile incomplet. Socotise el că se va opri undeva cam peste 2317 ani. Mulţi vecini puteau să confirme că o dată la vreo două luni, un resort puternic şi zgomotos dădea un pendul greu peste cap şi îl antrena din nou într-o mişcare hipnotică.           Mâna-i era tăiată de la jumătatea antebraţului, de când testase – cu frică, cum mărturiseşte – un teleportor bosonic. Capătul, tăiat perfect şi uşor fluorescent, intrase în inventarul său de s.d.v. -uri, ca suprafaţa cea mai lipsită de asperităţi şi interstiţii de pe mapamond.           Avea însă şi o serie de invenţii problematice.           Prima invenţie cu adevărat periculoasă pentru el a fost maşina cu scuipat, o berlină clasică ce consuma doar 25 ml de salivă la suta de kilometri. Marii industriaşi şi petrolişti, corporaţii internaţionale şi pro-globalizatori stupefiaţi au tocmit filiala bosniacă a Camorrei să-i facă felul. Decalarea sa temporală l-a ferit de gloanţele lunetiştilor şi mitraliorilor, căci încercarea relativ nereuşită a unei maşini a timpului îi indusese reflexe pretimpurii, matrixiene (oricum, era vizibil că vorbeşte cu vreo câteva secunde bune înainte de a gândi). Maşina, reclamată ca furată, însă nedeclarat vândută americanilor, se pare că a salvat omenirea de la întâia sa invenţie potenţial genocidică en ensemble.           Nu mai mare ca un diplomat, aparent inofensivul Muzantic conţinea un scaner ocular, un minicomputer, soft-ul aferent şi o manetă demontabilă.           Eu conectasem scanerul, tastasem Erato 16 şi-mi dăduse: pe păr ţi-am pus un nufăr, pe frunte, frunze de măslin,  Pe sprâncene flori albe, de câmp,  Pe ochii tăi negri n-am pus nimic.            Pe buze ţi-am pus trandafiri fără spini şi te-am rugat,  „Taci! E un descânt.”            Pe gât o ghirlandă cu garoafe şi frunze de nuc şi sânii i-am înconjurat cu busuioc.  Pe tors şi pe coapse,  Flori de portocal,  Iar genunchii i-am prins în magnolii şi sâmburi de rodii.            Sub tălpi ţi-am pus toporaşi ca mersul tău să se odihnească şi liniştea să-ţi fie parfumată.           La Urania Albastru 2 îmi afişase: hău negru toate le-nfăşoară, unele-adânc în moarte sunt ascunse,  Iar calea înspre ele e plină de nimic.           Rezultatele erau unice, funcţie de datele şi apetenţele individului. Tastând tot Urania Albastru 2, unui amic îi crease: corzi nevăzute ori formule îmbinate perfect nu-l pot cuprinde încă.  Într-o buclă nesfârşită de furii neînlănţuite urzeşte câte-o clipă-n care,  Din haosul ce vine să rămâie doar un fir.           Pe Eutherpe 117 venise o muzică divină, care sfărmase continuumul spaţio-temporal în mii de bucăţi enyace, interconectându-le şi intermodelându-le în stări, amintiri, viziuni şi fantasme extatice.           Problema a apărut însă în sectorul Clio.           Aici alegeai combinaţie de 3-4 puncte condiţionale, spre exemplu: Ce s-ar fi întâmplat dacă: Enola Gay s-ar fi prăbuşit înainte de lansarea bombei atomice, Otto von Bismarck s-ar fi înecat la 11 ani în lacul Schönhausen şi Falcon Scott ar fi atins Polul Sud înaitea lui Amundsen, conectai scanerul ocular, reglai coordonatele şi pentru câteva ceasuri o realitate hologramatică complementară te învăluia, aducându-ţi răspunsurile.           Puteai să întrevezi o lume mirifică dacă alegeai ca împăraţii romani din secolul al IV-lea să nu fi impus ca unică religie oficială creştinismul sau ca Europa să nu fi fost lovită de ciumă de trei, ci de zece ori! Pentru o lume perfectă însă, trebuia să optezi ca mayaşii să-i fi oprit pe tolteci în secolul al X-lea, Wat Tyler să-l fi ucis pe Richard al II-lea, Taiwanul să-şi fi păstrat independenţa, iar Burgoyne să-l fi învins pe Gates la Saratoga.           Voiai să vezi cum ar fi împărţit aliaţii Europa dacă ar fi capturat podurile olandeze sau Stauffenberg ar fi reuşit atentatul împotriva lui Hitler? Cum ar fi arătat lumea fără bolşevici, dacă Denikin ar fi câştigat bătălia de la Orel? Nimic mai simplu! Trăgeai de manetă şi apăreau proiecţiile transcripţionate în real.

CAPITOLUL 6   Dizolvarea corpului-durere.   Cea mai mare parte a suferinţei oamenilor este inutilă. Este creată chiar de dumneavoastră, atât timp cât viaţa vă este condusă de mintea care nu este supusă observării. Durerea pe care o creaţi acum este întotdeauna o formă de neacceptare, o formă de rezistenţă inconştientă faţă de ceea ce este.   La nivelul gândului, rezistenţa este o formă de critică. La nivel emoţional, este o formă de negativism. Intensitatea durerii depinde de gradul de rezistenţă faţă de momentul prezent, iar acesta depinde la rândul său de gradul de identificare cu mintea. Mintea caută întotdeauna să nege clipa Acum şi să evadeze din ea.   Cu alte cuvinte, cu cât sunteţi mai identificat cu mintea dumneavoastră, cu atât mai mult suferiţi. Sau puteţi privi acest lucru şi în felul următor: cu cât sunteţi mai capabili să respectaţi şi să acceptaţi clipa Acum, cu atât sunteţi mai liber de durere şi suferinţă – şi de mintea egocentrică.   Unele învăţături spirituale afirmă că toată suferinţa este, în ultimă instanţă, o iluzie, şi acest lucru este adevărat. Se pune întrebarea: este adevărat şi în cazul dumneavoastră? O simplă credinţă nu face ca acest lucru să devină adevărat. Vă doriţi să suferiţi pentru tot restul vieţii, continuând să spuneţi că durerea este o iluzie? Vă eliberează acest lucru de durere? Ceea ce ne interesează aici este modul în care puteţi realiza acest adevăr – ceea ce înseamnă că poate deveni propria dumneavoastră experienţă.   Durerea este inevitabilă atât timp cât vă identificaţi cu mintea, adică atât timp cât sunteţi inconştient din punct de vedere spiritual. Mă refer aici în primul rând la durerea emoţională, care este în acelaşi timp şi principala cauză a durerilor fizice şi a bolilor. Resentimentul, ura, mila de sine, vinovăţia, furia, deprimarea, gelozia s.a.m.d., chiar şi cel mai uşor sentiment de iritare – toate sunt forme ale durerii. Şi orice plăcere sau exaltare conţine în ea sâmburele durerii, fiind inseparabilă de contrariul ei care se va manifesta în timp.   Oricine a folosit vreodată un drog pentru a avea o experienţă de exaltare ştie că exaltarea se transformă într-un final în deprimare, că plăcerea se transformă într-o formă de durere. Mulţi oameni ştiu din proprie experienţă cât de uşor şi de repede se poate transforma o relaţie intimă dintr-o sursă de plăcere într-una de durere. Privit dintr-o perspectivă superioară, atât polul negativ cât şi cel pozitiv sunt feţe ale aceleiaşi monede, fac parte din durerea fundamentală, care este inseparabilă de starea egocentrică de conştiinţă identificată cu mintea.   Există două niveluri ale durerii: durerea pe care o creaţi acum şi durerea din trecut, care încă mai trăieşte în mintea şi capul dumneavoastră.   Atât timp cât nu puteţi accede la puterea clipei de Acum, fiecare durere emoţională pe care o trăiţi lasă în urmă un reziduu de durere care continuă să trăiască în dumneavoastră. Se contopeşte cu durerea din trecut, care se afla deja acolo, şi se fixează în mintea şi corpul dumneavoastră. Acest lucru include, bineînţeles, şi durerea suferită în copilărie, provocată de inconştienţa lumii în care v-aţi născut.   Această durere acumulată este un câmp energetic negativ care vă locuieşte trupul şi mintea. Dacă o priviţi ca pe o entitate invizibilă de sine stătătoare, vă apropiaţi foarte mult de adevăr. Este corpul-durere emoţional.   Corpul-durere are două modalităţi de funcţionare: latentă şi activă. Se poate afla în starea latentă în 90% din timp, însă într-o persoană extrem de nefericită poate fi activ în proporţie de 100%. Unii oameni trăiesc aproape în întregime prin corpul-durere, în timp ce alţii îl pot simţi numai în anumite situaţii, cum ar fi relaţiile intime, situaţiile asociate cu abandonarea sau pierderile din trecut, rănile fizice şi emoţionale s.a.m.d.   Poate fi activat de orice eveniment, mai ales dacă acesta rezonează cu un tipar de durere din trecutul dumneavoastră. Când este pregătit să se trezească din faza latentă, chiar şi numai un gând sau o remarcă inocentă făcută de cineva apropiat îl poate activa.   Renunţarea la identificarea cu corpul-durere.   CORPUL-DURERE NU VREA SĂ ÎL OBSERVAŢI ÎN MOD direct şi să îl vedeţi aşa cum este. În momentul în care observaţi corpul-durere, îi simţiţi câmpul energetic şi va fixaţi atenţia asupra lui, identificarea s-a rupt.   A apărut o dimensiune superioară de conştiinţă. Eu o numesc prezenţă. Sunteţi acum martorul sau observatorul corpului-durere. Aceasta înseamnă că el nu vă mai poate folosi, pretinzând că vă reprezintă, şi nu se mai poate alimenta prin dumneavoastră. V-aţi descoperit puterea interioară autentică.   Unele corpuri-durere sunt neplăcute, dar relativ inofensive, de exemplu ca un copil care nu se mai opreşte din smiorcăit. Altele sunt monştri vicioşi şi distructivi, adevăraţi demoni. Unele sunt violente fizic; cu mult mai multe sunt violente din punct de vedere emoţional. Unele vor ataca oamenii apropiaţi sau pe cei din jurul dumneavoastră, în timp ce altele vă vor ataca pe dumneavoastră, gazda lor. Gândurile şi sentimentele pe care le aveţi despre viaţă devin atunci profund negative şi autodistructive. Bolile şi accidentele apar deseori în acest mod. Unele corpuri-durere îşi împing gazdele la sinucidere.   Când credeţi că ştiţi bine o persoană şi apoi va confruntaţi brusc cu o creatură străină şi îngrozitoare, trăiţi un şoc puternic. Este însă mai important să observaţi corpul durere în dumneavoastră decât în alţii.   ACORDAŢI ATENŢIE ORICĂRUI SEMN DE NEFERICIRE, sub orice formă ar apărea – poate fi corpul-durere pe cale de a se trezi din starea latentă. Acesta poate lua forma iritării, a nerăbdării, a unei proaste dispoziţii, a unei dorinţe de a răni, a enervării, a furiei, a deprimării, a nevoii de a crea un moment dramatic în viaţa dumneavoastră intimă s.a.m.d. Surprindeţi-l chiar în momentul în care se trezeşte din starea latentă.   Corpul-durere vrea să supravieţuiască, precum orice altă entitate vie, şi poate supravieţui numai dacă dumneavoastră vă identificaţi în mod inconştient cu el. Apoi se poate ridica, poate pune stăpânire pe dumneavoastră, poate „deveni” dumneavoastră şi poate trăi prin dumneavoastră.   Are nevoie să-şi primească „hrana” prin dumneavoastră. Se va hrăni cu orice experienţă care rezonează cu propriul său fel de energie, cu orice lucru care creează o nouă durere, indiferent de formă: enervare, distructivitate, ură, mâhnire, dramă emoţională, violentă şi chiar boală. Aşa că, după ce corpul-durere preia controlul, va crea o situaţie în viaţa dumneavoastră care va reflecta propria sa frecvenţă energetică, pentru a se hrăni cu ea. Durerea se poate hrăni doar cu durere. Ea nu se poate hrăni cu bucurie. Îi pare absolut indigesta.   Din momentul în care corpul-durere a preluat controlul, vă doriţi şi mai multă durere. Deveniţi atunci o victimă sau un agresor. Doriţi să răniţi sau doriţi să fiţi rănit, sau amândouă. Nu există o mare diferenţă între ele. Bineînţeles, nu sunteţi conştient de acest lucru, şi veţi afirma cu vehemenţă că nu vă doriţi durerea. Dar priviţi cu atenţie şi veţi descoperi că gândirea şi comportamentul dumneavoastră sunt proiectate în aşa fel încât să facă durerea să continue, atât pentru dumneavoastră cât şi pentru alţii. Dacă aţi conştientiza acest lucru, tiparul s-ar dizolvă, pentru că este o nebunie să-ţi doreşti mai multă durere şi nimeni nu este nebun în mod conştient.   Corpul-durere, care este umbra întunecată aruncată de către ego, se teme de fapt de lumina conştiinţei dumneavoastră. Îi este teamă că va fi descoperit. Supravieţuirea sa depinde de identificarea inconştientă cu el, precum şi de frica dumeavoastră inconştientă de a înfrunta durerea care trăieşte în dumneavoastră. Dar dacă nu o înfruntaţi, dacă nu o aduceţi în lumina conştiinţei, veţi fi constrâns să o retrăiţi de nenumărate ori.   Corpul-durere vă poate părea un monstru periculos pe care nu puteţi suporta să îl priviţi, dar vă asigur că este o fantomă lipsită de substanţă care nu poate triumfa în faţa prezentei dumneavoastră.   CÂND DEVENIŢI OBSERVATOR şi începeţi să anulaţi identificarea, corpul-durere va continua să opereze pentru un timp şi va încerca să vă păcălească să vă identificaţi din nou cu el. Deşi nu îl mai alimentaţi cu energie prin identificare, el are o anumită inerţie, ca un titirez care continua să se învârtească pentru un timp, deşi nimic nu îl mai activează. În acest stadiu poate crea şi dureri fizice în anumite părţi ale corpului, dar acestea nu vor dura.   Rămâneţi în prezent, rămâneţi conştient. Fiţi paznicul mereu vigilent al spaţiului interior. E nevoie să fiţi suficient de prezent pentru a observa corpul-durere în mod direct şi pentru a-i simţi energia. Atunci nu vă mai poate controla gândirea.   În momentul în care gândirea se aliniază la câmpul energetic al corpului durere, v-aţi identificat din nou cu ele şi îl hrăniţi din nou cu gândurile dumneavoastră. De exemplu, dacă furia este vibraţia energetică predominantă a corpului-durere şi nutriţi gânduri pline de furie, stăruind în minte asupra a ceea ce va făcut cineva sau asupra a ce aveţi de gând să-i faceţi dumneavoastră, atunci aţi devenit inconştient şi corpul-durere „v-a luat locul”. Acolo unde există furie, există mereu durere în spatele ei.   Sau atunci când sunteţi cuprins de o dispoziţie întunecată şi începeţi să dezvoltaţi un tipar negativ de gândire, gândind cât de cumplită este viaţa, gândirea vi s-a aliniat la corpul-durere şi aţi devenit inconştient şi vulnerabil în faţă atacului său.   „Inconştient”, aşa cum folosesc eu cuvântul aici, înseamnă a fi identificat cu un tipar mental sau emoţional. Acest lucru înseamnă absenţa totală a martorului.   Transpunerea suferinţei în conştiinţă.   Atenţia conştientă şi susţinută rupe legătura dintre corpul-durere şi procesele mentale şi dă naştere procesului de transmutare. Este ca şi cum durerea ar deveni combustibilul pentru flacăra conştiinţei dumneavoastră, care va arde astfel mai puternic.   Acesta este înţelesul ezoteric al vechii arte a alchimiei: transmutarea metalului obişnuit în aur sau a suferinţei în conştiinţă. Ruptura interioară este vindecată şi deveniţi din nou întreg. Din acel moment responsabilitatea dumneavoastră este de a nu mai crea noi dureri.   CONCENTRAŢI-VĂ ATENŢIA ASUPRA SENTIMENTULUI din interiorul dumneavoastră. Daţi-vă seama că acesta este corpul-durere. Acceptaţi prezenţa lui acolo. Nu vă gândiţi la el – nu lăsti sentimentul să se transforme în gândire. Nu judecaţi şi nu analizaţi. Nu vă creaţi din el o identitate. Rămâneţi prezent şi continuaţi să fiţi observatorul a ceea ce se întâmplă în dumneavoastră.   Conştientizaţi-vă nu doar durerea emoţională, ci deveniţi conştient şi de „cel care observă”, de martorul tăcut. Aceasta este puterea clipei Acum, puterea propriei dumneavoastră prezente. Apoi vedeţi ce se întâmplă.   Identificarea sinelui fals cu corpul-durere.   Procesul pe care tocmai l-am descris este unul extrem de puternic şi totuşi simplu. Îl poate învăţa şi un copil, şi să sperăm că într-o zi va fi unul dintre primele lucruri predate la şcoală. Odată ce aţi înţeles principiul de bază al prezenţei dumneavoastră ca observator al lucrurilor care se întâmplă în interiorul dumneavoastră – „înţelegere” însemnând trăire – aveţi la dispoziţie cel mai puternic instrument de transformare.   Nu neg faptul că veţi mai putea întâmpina o puternică rezistenţă interioară în procesul la renunţare la identificarea cu durerea. Acest lucru se va întâmpla mai ales dacă în cea mai mare parte a vieţii dumneavoastră aţi trăit o strânsă identificare cu corpul-durere emoţional, sau întreaga dumneavoastră identitate sau mare parte din sentimentul dumneavoastră de sine este investită în el. Aceasta înseamnă că aţi creat un sine nefericit din corpul-durere şi credeţi că dumneavoastră sunteţi de fapt aceasta ficţiune construită de minte. În acest caz, frica inconştientă că vă puteţi pierde identitatea va crea o rezistenţă puternică faţă de procesul de renunţare la identificare. Cu alte cuvinte, preferaţi să trăiţi în durere – să fiţi corpul-durere – decât să faceţi un slt în necunoscut şi să riscaţi să vă pierdeţi sinele cel nefericit.   OBSERVAŢI-VĂ REZISTENŢA INTERIOARĂ. Observaţi-vă ataşamentul faţă de durere. Fiţi extrem de atent. Observaţi ciudata plăcere pe care o derivaţi din sentimentul de nefericire. Observaţi impulsul de a vorbi şi de a va gândi la acesta. Rezistenţa va ceda când conştientizaţi aceste lucruri.   Apoi îndreptaţi-vă atenţia asupra corpului-durere, rămâneţi prezent ca martor şi iniţiaţi astfel transpunerea.   Numai dumeavoastră puteţi face aceasta. Nimeni nu o poate face în locul dumneavoastră. Dar dacă sunteţi destul de norocos să găsiţi pe cineva care este intens conştient, dacă vă puteţi afla în prezenţa lui şi îl puteţi urma în starea de prezenţă, acest lucru vă poate ajuta şi va accelera procesul. În acest mod, propria dumneavoastră lumina va deveni cu repeziciune mai puternică.   Când un buştean care tocmai a început să ardă este pus lângă unul care arde puternic, iar după un timp sunt separaţi, cel dintâi va arde cu mult mai mare intensitate. La urma urmei este acelaşi foc. Una dintre misiunile învăţătorului spiritual este să fie un astfel de foc. Este posibil ca unii terapeuţi să fie capabili să împlinească această misiune, cu condiţia să fi depăşit nivelul minţii, şi în acest fel să poată crea şi susţine o stare de intensă prezenţă conştientă în timp ce lucrează cu dumneavoastră.   Primul lucru pe care trebuie să vi-l amintiţi este acesta: atât timp cât a creaţi o identitate din durere, nu vă veţi elibera de ea. Atât timp cât sentimentul de identitate este investit în durerea dumneavoastră emoţională, veţi opune în mod inconştient rezistenţă şi veţi sabota fiecare încercare pe care o faceţi de a va vindeca de durere.   De ce? Pur şi simplu pentru că doriţi să rămâneţi intact, iar durerea a devenit o parte esenţială din dumneavoastră. Acesta este un proces inconştient şi singurul mod prin care îl puteţi depăşi este să îl conştientizaţi.   Puterea prezenţei dumneavoastră.   CONŞTIENTIZAREA BRUSCĂ a faptului că sunteţi sau aţi fost ataşat de durere poate fi o descoperire destul de şocantă. În momentul în care aţi realizat acest lucru, aţi rupt ataşamentul.   Corpul-durere este un câmp de energie, aproape ca o entitate care s-a instalat temporar în spaţiul dumneavoastră interior. Este energie vitală blocată, o energie care nu mai circulă.   Bineînţeles, corpul-durere se află acolo din cauza anumitor lucruri care s-au întâmplat în trecut. Este trecutul viu din dumneavoastră şi, când vă identificaţi cu el vă identificaţi cu trecutul. O identitate de victima este credinţa că trecutul este mai puternic decât prezentul, ceea ce reprezintă exact contrariul adevărului. Este credinţa că alţi oameni şi ceea ce v-au făcut ei poartă responsabilitatea pentru cine sunteţi acum, pentru durerea dumneavoastră emoţională şi pentru incapacitatea dumneavoastră de a fi cel care sunteţi de fapt.   Adevărul este că singura putere care există e conţinută în momentul prezent: puterea propriei dumeavoastră prezenţe. Odată ce înţelegeţi acest lucru, realizaţi de asemenea că dumneavoastră sunteţi acum răspunzător pentru spaţiul dumneavoastră interior – şi nimeni altcineva – şi că trecutul nu poate învinge puterea clipei Acum.   Inconştienţa îl creează; conştiinţa îl transformă în sine însuşi. Sfântul Pavel a exprimat foarte frumos acest lucru. „Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, că tot ceea ce este descoperit, lumină este.” (Efeseni, 5,13)   Aşa cum nu puteţi lupta împotriva întunericului, nu puteţi lupta împotriva corpului-durere. Este suficient să îl observaţi. Observarea implică acceptarea lui ca parte a ceea ce este în momentul prezent.

Meditatii Spirituale                                                       CARTEA 3                                                   Karma şi sănătatea fizică.                         Orice discuţie despre karma conduce firesc la întrebări despre efectul ei asupra sănătăţii. Dacă toate gândurile şi acţiunile noastre se întorc la noi într-o formă oarecare, există o relaţie cauzală între o problemă de sănătate şi o acţiune pe care am realizato sau n-am realizato? Răspunsul este. Posibil, în privinţa cauzei şi efectului fiziologic, este uşor de văzut relaţia. Dacă ai în familie cazuri de boli de inimă şi diabet şi, cu toate că tu însuţi eşti supraponderal şi ai hipertensiune, refuzi să iei decizii mai sănătoase pentru viaţa ta, probabil vei culege roadele sau karma acţiunilor tale: atac de cord, accident vascular, probleme de circulaţie a sângelui şi oftalmologice, ca să enumerăm doar câteva dintre posibilele complicaţii. Unele stări de sănătate se pot datora cauzei şi efectului „cosmic”. De exemplu, în filosofia ezoterică se susţine de multă vreme că dacă provoci durere semenilor tăi sau eşti crud cu animalele, poţi dobândi un anume tip de boală care îţi cauzează dureri mari. Despre alte probleme de sănătate se crede că sunt rezultatul unor acţiuni rele, cum ar fi minciuna, înşelătoria sau hoţia.           Cum poţi spune dacă problema ta de sănătate are o legătură karmică? Mai important, cum o remediezi? Dacă practici exerciţiile din această carte în mod regulat şi ai succes în autovindecare şi totuşi nu reuşeşti sa te eliberezi de problemă, atunci starea ta poate fi legată de karma. Poţi determina acest lucru prin autoexaminare, exerciţiul de conştientizare a sinelui (exerciţiul 3-A) şi meditaţie. Nu este atât de misterios şi dificil pe cât pare. Cei mai mulţi oameni care folosesc autoanaliza dezvoltă un sentiment sau o intuiţie că problema se datorează sau nu cauzelor cosmice ale karmei. Iată un program rapid de acţiuni pentru determinarea implicării karmice într-o problemă de sănătate: 1. Începe cu meditaţia pentru înţelegere.           2. După 5 minute, fixează-ţi atenţia asupra problemei de sănătate.           3. Formulează în minte o întrebare cum ar fi: „A fost această stare cauzată de vreo acţiune sau o lipsă de acţiune din partea mea pe care trebuie s-o rezolv? “.           4. Sfârşeşte cu asta şi revino la starea de conştientizare şi înţelegere.           Se poate să primeşti un răspuns în timpul meditaţiei. Se poate să primeşti un răspuns mai târziu, în cursul zilei, sau în ziua următoare.           Sau se poate să fii nevoit să meditezi asupra problemei câteva zile. Răspunsul poate veni într-un mod indirect, surprinzător sau simbolic. (Mu uita, mintea subconştientă nu comunică întotdeauna verbal.)           Rezolvarea problemelor de sănătate de natură karmică.           Sunt trei paşi de urmat: 1. Învaţă-ţi lecţiile. Trebuie să determini cauza şi s-o corectezi. Fă cât de multe reparaţii poţi. De exemplu, dacă ajungi la concluzia că durerile de gât sunt în parte cauzate de faptul că ai fost ca o „durere în gât” pentru părinţii tăi în timpul copilăriei, trebuie să-ţi îndrepţi acţiunile. Ai putea începe prin a-ţi cere sincer iertare de la ei. Dacă ai furat ceva, începe prin a restitui obiectul.           2. Practică legea iertării. Dacă intenţionezi să ceri iertare pentru ceva ce ai făcut sau n-ai făcut în trecut, trebuie să exersezi iertarea pentru alţii care poate ţi-au făcut ţie rău. Aşa cum este scris în Matei 6.14: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru cel ceresc”. Acest pas poate include îndepărtarea furiei pe care o simţi împotriva cuiva care a greşit sau ţi-a făcut rău. Iertarea are un puternic efect purificator asupra chakrelor frontală şi dorsală ale plexului solar. Unii oameni adună atâta furie şi ură în chakrele acestea, încât fără iertare, indiferent cât de mult sunt curăţate, ele generează din nou energie murdară.           3. Practică legea milei. Pentru a-ţi dezvolta muşchii spirituali şi a dovedi umilinţă, trebuie să fii milos şi tolerant în interacţiunile tale personale curente, în Matei 5.7, citim: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Acest pas poate include faptul de a fi mai puţin dur şi critic în relaţiile cu oamenii.           Paşii spre ispăşire sau „repararea” karmei rele trebuie făcuţi direct, dacă e posibil. Dacă ai făcut un rău cuiva, cere-ţi iertare personal, dacă poţi. La fel, dacă ai furat ceva, restituie persoanei de la care ai furat, dacă poţi. Totuşi, restituirea directă nu e întotdeauna posibilă. Poate persoana pe care ai supărat-o sau de la care ai furat a murit sau ai pierdut legătura cu ea. Dacă e aşa, pur şi simplu invocă, fă câteva cicluri de respiraţie pranică, vizualizează persoana căreia i-ai făcut rău în faţa ta şi exprimă-ţi scuzele sincere pentru faptele tale. Poţi face aceiaşi paşi imaginari pentru a te elibera de furie şi resentimente împotriva oamenilor. Poţi, de asemenea, să repari karma pentru furt făcând o donaţie unei organizaţii caritabile.           În fine, în timp ce mulţi subliniază aspectul „negativ” sau de „pedeapsă” al karmei, există o cale mai bună, pozitivă de a o privi: ca pe un mijloc de a-ţi construi viitorul pe care-l doreşti. Când înţelegi complet implicaţiile legii karmei, dobândeşti putere, înţelegi că poţi să acţionezi pentru a crea noi „cauze” sau „seminţe” în viaţa ta fizică, psihologică, spirituală – şi chiar financiară – şi să culegi „efectele” acestor seminţe pe care le-ai semănat.           Donaţia în bani.           O metodă deosebit de puternică de utilizare a legii karmei pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa şi o cale foarte eficientă de a neutraliza karma negativă este să donezi bani. Conform definiţiei stricte de dicţionar, donaţia în bani (în original tithing, „zeciuială” – n.tr.) înseamnă să dai bisericii a zecea parte din veniturile tale. Într-un sens mai general, totuşi, înseamnă să contribui cu orice sumă de bani poţi, pentru cauze bune şi care merită. Principiul ezoteric din spatele donaţiei băneşti îşi are rădăcinile în legea karmei: „Culegi ceea ce semeni”. Dacă dai cu generozitate din fiinţa ta şi din resursele tale, acea generozitate îţi va fi răsplătită la fel. Dacă îţi vezi karma ca pe „declaraţia ta financiară cosmică”, ai putea considera donaţia bănească o cale de a-ţi construi o „balanţă pozitivă”. Dacă donezi 10 de dolari în scopuri caritabile, la un moment dat în viitor, 10 de dolari sub formă de valoare sau credit de karma bună se vor întoarce la tine. Acest credit karmic poate lua forma banilor, a reuşitei în vreo încercare, a sănătăţii tale sau a familiei tale, a norocului în general sau a orice altceva cu valoare comparabilă de care ai nevoie sau pe care ţi-l doreşti.           Donaţia în bani este folosită în mai multe scopuri, legate de sănătate şi spirituale:           • Pentru a demonstra recunoştinţă pentru binecuvântările vieţii şi pentru energie.           • Pentru a arăta o atitudine potrivită şi umilinţă.           • Pentru a aduna credite de karma bună.           • Pentru a cere iertare pentru acţiunile rele din trecut sau pentru a repara karma rea (în special dacă nu te poţi împăca personal cu cineva).           • Pentru a ajuta la grăbirea vindecării bolilor care pot fi măcar parţial atribuite karmei rele.           • Pentru a sădi seminţele sănătăţii, fericirii, prosperităţii şi împlinirii spirituale.           Cum să plăteşti.           Dacă doreşti să faci din donaţia bănească o parte obişnuită a programului tău de sănătate şi dezvoltare spirituală, iată câteva îndrumări:           Suma. Zece la sută din venitul tău, după plata taxelor, este recomandarea „standard”; totuşi, acest lucru nu e posibil pentru toată lumea. Poţi începe cu un procent mai mic şi să creşti până la 10%.           Beneficiarii adecvaţi ai donaţiei în bani. Este bine să dai bani organizaţiilor care ajută oamenii cu probleme mari. Orice organizaţie care ajută oamenii fără adăpost, victimele dezastrelor sau pe cei ce suferă de boli grave este bună. Contribuie, dacă doreşti, la o cauză specială, mai ales dacă o faci pentru a fi iertat pentru o greşeală din trecut sau ceri ajutor într-o problemă anume. Iată câteva exemple:           • Dacă ceri iertare pentru impulsuri sau acţiuni egoiste şi vrei să fii mai generos, poate fi bine să donezi Armatei Salvării sau unei misiuni de salvare, pentru că ele ajută oameni aflaţi în mare dificultate.           • Dacă ai în vedere cauza karmică a unei probleme de sănătate, poate fi bine să donezi unei organizaţii care adună fonduri pentru cercetarea şi lupta împotriva acelei probleme sau a uneia asemănătoare.           • Dacă ai fost crud cu animalele pe când erai copil, poate fi bine să faci o donaţie unui adăpost pentru animale sau unui fond de salvare a lor.           De asemenea, este bine să dai bani sau echivalentul în bani (cadouri) unor oameni sau organizaţii care au contribuit direct la bunăstarea ta fizică, emoţională, spirituală sau financiară: biserici, organizaţii spirituale, părinţii tăi, angajaţii tăi (dacă administrezi o afacere), ca să dăm doar câteva exemple. Este un aspect critic al donaţiei în bani pe care cele mai multe învăţături îl ignoră. Arată gratitudine pentru binecuvântările pe care le-ai primit.           Frecvenţa. Unii oameni donează pentru un an întreg în avans; al scriu cecuri lunar sau la fiecare două-trei luni. Nu există o cale karmic „optimă” în ceea ce priveşte frecvenţa donaţiilor. Aceasta ţine mai mul de convenienţă şi de opţiunea ta de a dona pentru mai multe cauze numai pentru câteva. Este o decizie individuală.           Iată o mostră de program de donaţii:

            I. Meseria de a trăi se naşte la 6 octombrie 1935, după exerciţiul poetic din Lavorare stanca (Munca oboseşte^), mai precis, în momentul în care exerciţiul, structurat cum se cuvine, urma să fie publicat de către editura florentină „Solaria”. Este un prim mănunchi de pagini, separat numerotate, începând de la data mai sus precizată şi, probabil, nu era destinat să facă imediat parte, ca o primă secvenţă, din jurnal. Dacă ne uităm însă, cu opt ani mai în urmă, prin maldărul de hârtii, încă în manuscris, din timpul tinereţii lui Pavese (hârtii la care se aruncă mai mult decât o privire), dăm de un document şi mai vechi care prevesteşte Meseria de a trăi; sunt mărturia unui jurnal de 10 pagini, scrise pe recto şi pe verso, liniate cu mâna. Nu e un manuscris negândit, din contra, reprezintă un fel de antologie a locurilor interioare (gânduri, confesiuni, răbufniri) aşternute şi pe alte pagini. După spusa lui Pavese, prin această operaţiune secundă, a încercat „să-şi ordoneze fragmentele vieţii, cuprinsă între ultima iarnă şi primăvară, imaginarea unei mari opere, dăruită Ei, şi pe care ea o aşteaptă de la mine”. Destinatara acestei dovezi de iubire, text redactat înainte, dar şi după 25 august 1927, este o anonimă, ce-ar putea fi identificată în copila1 al cărei „dulce chip mic şi blond. a şters” visul şi disperarea trezite, ceva timp mai înainte, în povestitorul-narator de către un alt „chip” feminin aparţinând unei zodii opuse: Măria, Mariuccia, iar pentru rudele ei laborioase, Mary, pe numele ei de artistă (o balerină), întreţinuta unui domn, posesor al unui automobil impresionant, se oprise pentru câteva zile la Torino, în drum spre Milano, în tournee, bineînţeles. Este ştiută pasiunea lui Pavese pentru Milly, soubrette cu o oarecare faimă şi la adresa căreia se păstrează, în primul volum al epistojarului, trei scrisori expediate puţin după plecarea ei1. Dar importantă este nu descoperirea unui profil real sau imaginar, cum ar fi cel al cuplului feminin antitetic, ci să observăm că amândouă, înger şi balerină, fac parte dintr-un jurnal, revăzut, în aşa fel încât să poată fi inserată şi explicată producţia poetică. Frânturi din trecuta mea viaţă (Frammenti della mia via trascorsa), titlu propus de Laura Nay, se pot regăsi şi în alte pagini ale manuscrisului, amestecate cu traduceri (din latină şi germană, mai ales din Horaţiu şi Vergiliu, din romanticii post-goethieni), versuri, piese de teatru etc; ecouri din scrisorile trimise lui Sturani debordând de iubire şi artă. Desprinderea din păienjenişul Frânturilor îşi are raţiunea în faptul că şi Pavese a încercat să-şi înscrie experienţa unei scriituri de tip „Journal intime” în formele unui nesigur, dar dorit, „Journal de l'oevre”, conform unei distincţii dragi, operată de Beatrice Didier2.           Dacă pasiunea pentru balerina Mary aduce cu sine dezastrul şi frustrarea, dacă gândul îl duce imediat la sinucidere, pus în evidenţă şi de o întâmplare adevărată (sinuciderea colegului şi prietenului Elico Baraldi, despre care aminteşte într-o scrisoare adresată lui Sturani la 14 iunie 1926 şi, după aceea, şi în jurnal), toate acestea fac totuşi ca atât iubirea precum şi moartea să fie răgazuri în timpul pelerinajului spre Artă. Chiar din această clipă o defineşte în termeni absoluţi: „universală”, „eternă”, „nemuritoare”, „imensă” într-un crescendo de atribute, desigur nu întâmplătoare, specifice unui idealism întârziat şi, cu toate acestea, în stare să justifice travaliul lui Pavese ce încearcă să devină stăpân al limbilor, limbajelor literare şi mai ales al poeticilor. Aceste Frânturi constituie, deci, un punct de sosire al transformării sale în propria-i operă şi care presupune un parcurs de înfăptuit în producerea jurnalului (de la „journal intime” la „journal de l'oevre”) şi, mai ales, îngăduie, după ce măsura şi rotunjirea operei sunt atinse (citeşte Munca oboseşte), să se pornească din nou la drum, pentru a ieşi din individualizarea emfatică a Artei şi pentru a putea analiza procedeele şi tehnica tot din perspectiva poeziei. Puţina asemănare care rezultă, pe moment, din corespondenţa purtată în paralel cu Sturani, confratele poet şi pictor, nu depăşeşte limitele unui dialog-dispută („tenzone”) scolastic conceput şi concretizat, cum de curând am avut posibilitatea să demonstrez în altă parte1. Referitor la alte mărturisiri şi meditaţii, risipite prin paginile manuscriselor din tinereţe, dar pe care nu le-am ales să facă parte din Frânturi, vom da în cele ce urmează un exemplu. Este amintirea, ce-ar putea fi circumscrisă anului '25, primei poezii, două admirabile catrene, cum ar putea constata orice cititor, prin armonia versurilor şi concizia epigramatică „aşternute” după ce a auzit în casă „vorbindu-se mult despre Revoluţia din Rusia, despre care, mama 50, ferventă cititoare ştia o mulţime de lucruri”:           Troţki şi Lenin omorâţi să fie pentru toate relele o mie revoluţiei descătuşate vina neştiinţa unei armate Sovietele distruse să fie pentru pierduta bătălie a nenorocitei de Antantă de neînţelegere bucuroasă speculantă.2 l Soviet distrutti vanno perche non dan che danno alia disgraziata înţesa che gode i frutti della contesa.           Şi e bine să fie citită şi „Nota bene” care întregeşte însemnarea despre amor de la l ianuarie 1927; fiind un autoportret neconvenţional al artistului:           Nu mai trebuie să mă privesc în oglindă când îmi aduc aminte de rândurile acestea. Faţă prelungă, serioasă, ochelari de savant, dintre cei buni lipsiţi de fior, spatele uşor adus, ipocrit şi caraghios mă fac să mă simt ruşinat când mă uit la paginile astea. Este povestea bătrânei de 80 de ani care se îndrăgosteşte. Oh! Cât am visat şi mi-am dorit un chip cu adevărat chinuit şi îndurerat de poet decadent sau un braţ vajnic şi-o privire strălucitoare de poet inspirat sau erou!

A: Sotia mea are o afecţiune, care nu e înregistrată ca afecţiune. E o dereglare a sistemului nervos autonom. Simptomele sunt ca atunci când iese, are dureri de cap şi ameţeli.           B: Ok. Ar putea sa folosească anumite amestecuri de ierburi care i-ar putea fi de ajutor, insa astea iar putea afecta sistemul într-o maniera prea puternica acum ca e atât de fragila. Mai întâi, o schimbare a energiei i-ar putea fi necesara şi, din nou, i-am putea recomanda următoarea meditaţie:           Spune-l sa se întindă într-o poziţie comoda şi, în imaginaţia ei să-şi dea voie sa creeze ceea ce ar numi “locul ei de pace desăvârşită “. Nu contează unde e, când e sau ce e acest loc, atâta vreme cat pentru ea reprezintă energie şi relaxare. Spune-l sa înceapă sa respire regulat, ritmat, adânc pe măsură ce se relaxează în locul ei de pace. Pe măsură ce respira, spune-l sa îşi imagineze ca trupul ei e înconjurat de o sfera de energie cristalina, transparenta, de culoare albastru strălucitor. Aceasta sfera se extinde de la 30 cm pana aprox. 1 metru deasupra capului, 30 cm pana aprox. 1 metru sub picioare. Trebuie sa fie o sfera întreagă, deci chiar daca e întinsă pe pământ, spune-l să-şi imagineze ca se formează sub corpul ei, prin pământ.           Spune-l apoi să-şi imagineze ca aceasta sfera, chiar daca e transparenta şi poate vedea prin ea, se umple acum cu un lichid albastru deschis. Las-o să-şi imagineze ca inspira şi expira acel lichid. Las-o să-şi imagineze cum fiecare por din trupul ei absoarbe aceasta lumina lichida, apoi cum fiecare celula din corp absoarbe lumina lichida pana se umple în întregime. Las-o să-şi imagineze electricitatea răcoroasă, revigorantă pe care lumina lichida o comunica trupului ei. Las-o să-şi imagineze ca trupul ei e saturat complet cu lumina lichida, de la un capăt la altul. Las-o acum sa simtă acea electricitate trecând prin trupul ei aliniindu-l toţi nervii, aliniindu-l toate celulele, aliniindu-l structura atomica într-un model cristalin – pana când simte energia curgând prin trup din ce în ce mai repede fara nici cea mai mica rezistenta.           Las-o sa simtă energia trecând de la picioare în sus prin corp şi ieşind prin vârful capului şi de jur împrejurul ei, din nou prin picioare în sus, iar şi iar. Pe măsură ce energia circula astfel, spune-l să-şi imagineze ca e un camp de energie, un camp magnetic, trecând dea lungul trupului ei, învârtindu-se în direcţia acelor de ceasornic şi merge de la cap la picioare.           Spune-l apoi să-şi imagineze cum trupul i se dizolva în lumina albastra lichida, pana nu se mai vede forma trupului ci pur şi simplu ea e chiar sfera, plina de energie electromagnetica ce vibrează, în care nici o parte a sferei nu se deosebeşte de alta parte a sferei. E toată o energie omogena, respirând şi pulsând la unison.           Las-o apoi să-şi imagineze o sămânţă mica, cristalina, cum se formează în centrul sferei. E un cristal limpede, transparent, strălucitor. Lasă-l sa crească, sa crească, sa crească, pana devine din nou un trup. Las-o sa observe ca asta e un trup nou, limpede, un trup energizat şi alcătuit din chiar lumina vie. Spune-l sa simtă extinderea acestui nou trup de energie, pana se conectează la toată lumina din Creaţie. Spune-l acum sa inspire acest nou trup şi să-l conecteze acum la Pământul fizic în care exista.           Acum las-o să-şi imagineze cum sfera albastra din jurul noului trup se extinde şi se dispersează devenind realitatea din jurul ei. Şi în acest punct, roag-o să-şi amintească următorul lucru: conştiinţă nu este în trup, trupul e în conştiinţa voastră. Spune-l sa respire adânc şi liber, plina de viaţă şi bucurie. “           Poate face asta o data dimineaţa şi o data seara. Daca vrea, o mai poate face o data şi după-amiază, insa nu mai mult de trei ori pe zi timp de aprox. 10 min.           A propos, oricare din voi şi toţi puteţi folosi aceasta meditaţie pentru orice aliniere doriţi. E un instrument foarte foarte puternic. [.]           Al doilea aspect ce ar putea ajuta un individ în starea de relaxare – ceea ce numiţi meditaţie sau introspecţie – poate fi de ajutor, aşa cum percepem în cazul acestei femei şi în cazul multor altor indivizi, folosind următorul instrument: simpla lovire a unui clopoţel rezonant şi cristalin, permiţând sunetului ce vine de la clopoţel sa spele acea persoana în exterior şi în interior, pentru a începe sa o familiarizezi cu starea energetică vibraţională care e ea de fapt ca persoana. Pentru ca o persoana e energie, e conştiinţa.           Tonalitatea/sunetul poate ajuta în alinierea tuturor porţiunilor conştiinţei prin faptul ca le da tuturor porţiunilor conştiinţei un singur model pe care să-l asculte. Atunci toate porţiunile se pot concentra pe acel model unic şi ar putea permite o aliniere inconştienta. Apoi, în aceasta stare de meditaţie, de centrare, poate profita de acea stare şi îşi poate aplica peste ea înseşi imaginea ei pe care şi-o doreşte, ştiind ca aceasta se poate manifesta atât de repede şi de instantaneu pe cat de mult crede ea ca se poate.           Realizaţi asta: ideea oricărei persoane pe care eşti gata sa o ajuţi, pe care o atragi înspre tine, împreună cu co-creare atracţiei de către acea persoana a cuiva gata sa o ajute, înseamnă ca evident ambii simţiţi ca aveţi ceva în comun şi aveţi nevoie sa interacţionaţi în orice mod pe care imaginaţia îl poate născoci. Fiecare lucruşor pe care-l faci, fie ca îl consideri schimbabil sau nu, e acolo pentru un motiv şi face parte din procesul complet.           Ai încredere în instinct; ai încredere în intuiţia proprie. Fa ceea ce te entuziasmează cel mai mult şi întotdeauna, pur şi simplu împarte dragoste necondiţionată. Ai încredere ca ii vei fi de ajutor acelei persoane în modul optim posibil în care e nevoie să-l fii, pentru ca nu e un accident faptul ca sunteţi unul în viaţa celuilalt. Nu exista accidente.           Ideea de a aplica asta pe o scara larga în lumea voastră poate fi, de asemeni, făcută în multe forme şi multe dintre ele exista deja pe planeta voastră. Multe dintre aceste idei de vindecare sunt conectate direct la chestiuni pe care le-am discutat cu privire la pace şi armonie. Deci, ideea de a crea obiecte ce reflecta ideea de pace şi armonie şi de a împărtăşi acele obiecte cu planeta voastră, va permite acelei vibraţii, într-un sens, sa le permită vibraţiilor actuale sa se schimbe „de la distanta”.           Una dintre ideile care exista deja pe planeta voastră e un proiect iniţiat de un grup numit Peace Pole Project (Proiectul Stâlpul Păcii). Unii dintre voi ar putea sa ştie despre ce e vorba. E doar un mod, o idee şi inca una foarte benefica. E vorba doar de un simplu par/stâlp/prăjină din lemn pe care e scris în mai multe limbi: „Fie ca pacea sa triumfe/sa domneasca pe Pământ.” Iar parul de lemn e înfipt în pământ, stand drept ca o antena, ca un anunţ publicitar pentru ideea de pace. Înţelegeţi ca are cu-adevărat un efect deoarece simplul fapt ca se afla acolo, eliberează un tip de vibraţie. Determina o anumită reacţie în toţi cei care-l vad. La fel şi arta; poate face acelaşi lucru în multe feluri.           Deci, o idee ar fi sa va creşteţi capacitatea de a produce obiecte reprezentative pentru ideea de armonie, de vindecare, de pace şi sa le expuneţi la vedere pe toată întinderea Globului. Daca vor exista destule astfel de monumente închinate păcii şi vindecării, ei bine, s-ar putea sa nu mai rămână loc pentru lupte. Daca fiecare clădire se construieşte în concordanta cu energia vindecătoare şi armonioasa, atunci acea vibraţie va impregna locurile în care trăiţi, în care lucraţi.           Aceste principii au fost înţelese de ceva vreme pe planeta voastră, insa în aceste vremi din ce în ce mai multi artizani înţeleg conceptul proporţiei de aur, raporturilor de aur. E aceeaşi idee a reflecţiilor naturale de care am vorbit anterior. Anumite proporţii reflecta în mod firesc vibraţii care sunt în mod natural armonioase şi centrate. Daca, prin urmare, incorporaţi aceste proporţii în tot ceea ce faceţi, daca urmaţi modelul” firesc al naturii, atunci totul va conţine o vibraţie ce promovează vindecarea şi armonia. Întreaga voastră lume ar putea exista ca şi cum aţi trai cu-adevărat în propria voastră opera de arta, pentru ca trăieşte în interiorul vostru şi tot ceea ce aveţi de făcut e sa o eliberaţi şi sa creaţi vindecarea.           Exista multe locuri pe planeta voastră numite „vortexuri de energie”; în acele puncte exista alinieri de energii electromagnetice foarte puternice. Când te duci în acele locuri, te simţi scufundat în frecventa acelor locuri. Poţi lăsa energia acelui loc sa te alinieze, daca te potriveşti cu vibraţia ei. Apoi, oriunde ai merge pe Pământ, daca creezi acea vibraţie, atunci aduci acel loc în locul unde te afli tu şi toţi cei care sunt cu tine pot simţi energia acelui loc. Vei fi ca o extensie a acelui punct energetic. Tot ceea ce ai de făcut e să-ţi foloseşti imaginaţia şi sa laşi sa te simţi cum te-ai simţit când erai în acel punct energetic şi vei fi astfel acea vibraţie. Acesta ar putea fi un mod de-a te pregăti înainte de a alege sa vindeci pe cineva.           Poţi face la fel daca îţi doreşti sa creezi orice forma de arta. Poţi recrea acea vibraţie, după care sa creezi forma de arta pe care o simţi ca reprezintă acea vibraţie. Atunci acea opera de arta va conţine acea vibraţie.           De exemplu, daca ştii ca Muntele Fuji sau zona Munţilor Shasta e unul dintre punctele energetice ale planetei, poţi crea acea vibraţie în tot ceea ce faci. Daca lucrurile tale artizanale creează vibraţia acelui loc, toţi cei care vor intra în contact cu operele tale de arta vor sta în vibraţia Muntelui Fuji. Natura e întotdeauna foarte echilibrata, vindecătoare. Profitaţi de vibraţiile pe care vi le pune la dispoziţie. Multi dintre voi deja înţeleg ca privind un copac frumos sau o floare frumoasa, creează o vibraţie vindecătoare, o centrare în interiorul vostru.           Înţelegeţi ca atunci când vedeţi o reprezentare în arta de obiecte ce conţin un anumit sentiment, atunci vibraţia acelui obiect e cu-adevărat prezenta. Asta merge mana în mana cu ceea ce am discutat înainte despre faptul ca lumea e o metafora, un simbol. Puteţi folosi ideea metaforei sau simbolului pentru a crea cu-adevărat o vibraţie de armonie şi vindecare deoarece toate obiectele fizice poseda o vibraţie unica. Şi chiar o reprezentare simbolica a acelui obiect fizic are vibraţia acelui obiect într-un mod aparte.           Vedeţi, voi creaţi oricum realitatea fizica. Un obiect fizic este deja doar un simbol al vibraţiei din conştiinţa voastră. Deci, în anumite feluri, nu e cu-adevărat o diferenţă intre vibraţia unui copac şi vibraţia unui tablou al aceluiaşi copac. Puteţi lucra cu simbolurile voastre în acest fel pentru a genera o atmosfera armonioasa, chiar daca nu va aflaţi în apropierea fizica a obiectului în sine reprezentat de simbolismul pe care-l alegeţi.           În trecut, înţelegerea acestui fapt era numita „magie simpatetica”, în sensul de a crea o vibraţie simpatica în forma unui model, sau într-o forma simbolica, care chiar conţine vibraţia lucrului în sine. Prin urmare, creând o conexiune cu acel obiect de la distanta, de fapt ai vibraţia acelui obiect într-o forma simbolica. Magia e în realitate capacitatea de a-ţi transforma sistemul de gândire şi de a transforma realitatea din jurul tau într-un mod cat se poate de conştient. (I-MAGI-NATIE = sunteţi o naţie de magi). Apoi, transmiţând telepatic altor indivizi vibraţia acelei schimbări, ei – daca aleg s-o facă – pot trai şi ei experienta acelei schimbări în realitatea lor. Magie simpatetica. Nu e nici un mister în asta. E doar fizica conştiinţei.           Deci permiteţi-vă sa înţelegeţi ca totul se reduce la vibraţia voastră. Vindecaţi-vă, vindecaţi pe oricine fiind în întregime acel „TU” ce poţi fi. Apoi, daca sunteţi echilibraţi, puteţi permite şi altora, ca prin vibraţie simpatica, sa se afle în armonie cu voi direct sau prin intermediul operelor voastre de arta sau creativitate.           Înainte de a continua, permiteţi-ne sa abordam un subiect ce simţim ca priveşte pe câţiva. Sunt multe fluctuaţii ce au loc în aceste vremuri în campul electromagnetic al planetei voastre şi multi indivizi, ce devin din ce în ce mai sensibili, ar putea simţi aceasta energie în corp în moduri ce ar putea fi dureroase din când în când.           Daca va linişteşte fricile, fara nici o reţinere, consultaţi-vă medicul ca sa fiţi siguri ca nu e nimic în neregula cu voi. Dar daca nu e altceva decât ca deveniţi pur şi simplu din ce în ce mai sensibili fata de acea energie, cu siguranţă nu va vor găsi nimic în neregula. Învăţaţi sa va centraţi cu ideea ca nu e nevoie sa experimentaţi fluctuaţiile ca şi durere, insa din când în când e posibil. Înţelegeţi pur şi simplu ca civilizaţia voastră are multe de procesat prin ea înseşi şi prin urmare, uneori asta se poate manifesta ca şi durere pe ici pe colo, mai ales de cap şi de inima. Pe măsură ce energia noua pătrunde, daca nu eşti obişnuit cu ea, ai putea crede ca îţi va crea neplăceri. Incertitudinea ta şi îndoială pot cauza ca energia sa se traducă în corp ca şi durere.           Relaxaţi-vă. Permiteţi-vă sa respiraţi cu uşurinţă, sa respiraţi viaţa complet. Încurajaţi-vă întotdeauna amintindu-vă ca voi alegeţi sa va schimbaţi în acest fel; cu cat mai mult va veţi aminti ca e alegerea voastră, cu-atât mai putin veţi fi nesiguri. Vom radia o energie liniştitoare în timpul acestei interacţiuni; o puteţi folosi în orice forma sau fel doreşte imaginaţia voastră. Unii dintre voi necesita doar ceea ce numiţi ‘împământare‘. Asta se poate face în mai multe feluri; bineînţeles, imaginaţia voastră poate fi întotdeauna un ghid fara cusur care va spune ce funcţionează cel mai bine pentru voi.           Alte trei moduri pe care le sugeram: Unul e sa va ajutaţi de mineralul numit hematit. Împământează magnetic. Uneori când multi dintre voi au de-a face cu energii mai înalte, picioarele au tendinţa sa părăsească pământul. Când rupi conexiunea cu pământul, când te dezechilibrezi în acest fel, asta poate de asemeni cauza extra sensibilitate şi durere.           Al doilea fel e ca pur şi simplu sa te identifici mai mult cu natura din jurul tau – faceţi plimbări prin pădure, pe Pământ, înotaţi prin raiuri. Deveniţi împământaţi în experienta voastră fizica prin simţuri. Respiraţi aerul, simţiţi Pământul, îmbrăţişaţi un copac.           Al treilea mod e sa va permiteţi sa faceţi o mişcare fizica ce va face placere, care v-ar putea ajuta mult sa va focalizaţi în meditaţii fiziologice de un tip diferit. O metoda ce aţi putea descoperi ca funcţionează foarte bine – nu ca sa va epuizaţi, insa – e sa faceţi următorul lucru: luaţi o bucata mare şi groasa de lemn, luaţi o grămadă de cuie şi bateţi-le cu un ciocan în bucata de lemn în forma oricărui model vreţi. Implicaţi-vă în acţiunea fizica şi simţiţi curgerea acţiunii fizice. Sau poate intimitatea sexuala. Putem continua cu întrebările daca vreţi.           Audienta: Ma întrebam daca ar putea exista o imagine sau un model cu care sa afectam procesul de îmbătrânire?           Bashar: Trăiţi în prezent. Cu cat mai mult trăiţi în moment, cu cat mai mult sunteţi absorbiţi absorbiţi la propriu – sa faceţi ce va place cu-adevărat sa faceţi, cu-atât mai putin veţi îmbătrâni. Cunoaşteţi toţi expresia „timpul zboară” când te simţi bine. Ştii ca timpul nu zboară pe bune. Şi nici nu e ca în realitate ignori trecerea timpului. TU creezi timpul. Iar când faci ceva ce îţi permite sa fii atât de concentrat încât atunci când ieşi din starea asta zici „A, au trecut atâtea ore; unde s-o fi dus timpul?”, de fapt tu nu ai creat acel timp, la propriu. Daca tu simţi ca ai trăit numai o jumătate de ora când poate pentru restul lumii au trecut 3 ore, tu de fapt ai îmbătrânit numai cu o jumătate de ora.           Sa trăieşti în clipa, sa ramai în clipa, să-ţi urmezi starea de entuziasm şi sa ramai în acea vibraţie te eliberează din matricea timpului şi-ţi permite sa te experimentezi pe tine ca relativ fara vârstă. Acum, ideea e ca atunci când realizezi ca au trecut 3 ore, ceea ce faci de fapt, automat şi pentru ca tu alegi, e sa te reconectezi la cursul timpului pe care cu toţii aţi fost de acord să-l împărtăşiţi, fiindcă nu vrei sa te rupi complet de acea matrice. În caz contrar, nu vei mai putea sa interacţionezi cu multi alţii de pe planeta ta acum. Dar cu cat mai multi dintre voi vor trai clipa, cu-atât mai mult veţi putea interacţiona în „Acum” şi cu-atât mai putin veţi îmbătrâni, pentru ca veţi crea la propriu mai putin timp.           Când ramai în clipa, creezi mai puţine detalii, îţi permiţi ţie sa vezi imaginea completa a ceea ce faci, permiţându-l sinelui tau superior sa deschidă detaliile şi sa le plaseze automat la locul lor. Nu trebuie să-ţi fragmentezi conştiinţa ca sa se preocupe de „sa aibă grija la toate detaliile” sau sa încerce sa le manevreze ea la locul lor. Cu cat dai atenţie mai putina detaliilor, în acest fel, de-atât vei avea nevoie de mai putin timp sa faci ce vrei sa faci. Înţelegi? E bun modelul asta pentru tine?           A: Da, putin. Ma întrebam şi despre când dormim. Chiar îmbătrânim mai putin în timpul somnului? B: Da pentru ca trăiţi în Acum. Ceea ce numeşti sau îţi aminteşti ca fiind vis e mai aproape de starea ta naturala. Ţineţi minte, acum visaţi. Voi visaţi realitatea fizica. Desi trăiţi experienta realităţii fizice ca părând sa fie mai mult adevăratul vostru eu; realizaţi ca realitatea voastră fizica e în realitate visul – visul timpului şi spaţiului. Când va veţi trezi, nu veţi mai trai în mod necesar experienta timpului şi spaţiului la fel de mult.           Ideea e sa învăţaţi sa fiţi ca şi copiii; sa învăţaţi sa trăiţi în Acum. Fiindcă cu cat trăiţi mai mult în Acum, cu-atât mai putin timp creaţi. Şi cu cat mai putin timp experimentezi, cu-atât mai putin timp te va îmbătrâni. Înţelegi? Va crea o lipsa de vârstă în interiorul tau. Iar daca exista un scop pentru asta, îţi vei putea apoi permite sa exişti într-un Acum Etern şi vei trai experienta a ceea ce e perceput aici ca un interval mai mare de timp, chiar daca de fapt nu asta se întâmplă pentru ca timpul e iluzia ta.           Ideea e ca este precum – asta e o limitare a limbajului, insa e mai mult ca şi cum ai „sari peste momente”. Nu mai experimentezi atât de multe „momente temporale”/clipe. Ieşi şi intri în diferite momente din timp, astfel ca pentru toţi cei care sunt inca prinşi în timp, pare ca ai trăit mai mult decât intervalul normal de timp, dar tu nu ai făcut ca atare aşa. Tu ai experimentat eternitatea, ideea de suspendare sau dizolvare a timpului şi ai realizat mai multe în Eternul Acum. Fiindcă atunci când nu eşti ghidat de timp poţi realiza toate lucrurile simultan, sau, ma rog, într-o maniera mai aproape de simultan decât înainte.           Efectul ar putea fi ca arăţi la fel, dar eşti de fapt mult mai bătrân. Experienta ta de a trai mai mult nu atârnă de acceptarea altcuiva daca asta e sau nu posibil. Atârna doar de acceptarea ta ca poate fi aşa şi ca e ceea ce e potrivit pentru tine.           Împărtăşiţi aceste idei şi cu alţii. Exprimaţi-vă curgător şi cu curaj, cu convingere. Şi comunicarea vindeca; deschiderea, onestitatea, comunicarea direct din inima, în toate formele relaţionale – sa va permiteţi sa fiţi cine sunteţi cu-adevărat, nu cine credeţi ca voi sau ceilalţi ar trebui sa fiţi. Atunci relaţiile voastre vor vindeca, echilibrând, centrând şi nu vor mai fi o lupta cu toate nivelele societăţii voastre: social, politic şi economic. Nu sunteţi separaţi de guvernele voastre; voi sunteţi guvernele voastre. Nu sunteţi separaţi de sistemul vostru economic; voi sunteţi sistemul vostru economic. Transformaţi-l şi-l recreaţi în aşa fel încât sa fie tămăduitor, sa servească societatea iar nu într-un mod în care forţează societatea sau pe alţii să-l servească. Permiteţi-vă sa fiţi voi atenţia pentru toate detaliile; acestea vor fi create puternic şi vor rezista mult timp.           Orice e creat dintr-o stare de echilibru şi vindecare exista în acea stare şi trăieşte în eternul acum. Lucrurile create în acest fel vor cuprinde veacurile, vor crea mileniul de pace şi sănătate. Dar trebuie sa acţionaţi în privinţa acestor lucruri. Trebuie sa va trăiţi viaţa ca sa puteţi fi sănătoşi. Nu va puteţi eluda vieţii. N-o puteţi trai doar în imaginaţie. Trebuie s-o trăiţi complet.           Sinele vostru natural e un sine echilibrat. E un sine sănătos. Permiteţi-vă sa înţelegeţi ca o preocupare pentru sănătate poate uneori fi o indicaţie ca ţineţi cu dinţii de o credinţă referitoare la boala. Sinele echilibrat nu se gândeşte la ideea de a încerca sa fie sănătos. Nu e nevoie sa încercaţi sa fiţi vindecaţi. Nu e nevoie sa încercaţi să-l vindecaţi pe alţii. Tot ce aveţi de făcut e sa ajungeţi în centrul vostru. Nu trebuie sa „încercaţi” sa ajungeţi în centrul vostru. Centrul vostru e cine sunteţi voi de fapt. Tot ceea ce aveţi de făcut e sa fiţi cine sunteţi. Vindecarea înseamnă îngăduinţa/permisivitate – nu a face, nu a încerca, nu a forţa. Nu trebuie sa „încercaţi” sa va întoarceţi în propriul centru. Doar sa permiteţi sa se întâmple. Renunţaţi la aşteptări; relaxaţi rezistenta şi veţi luneca uşor în mod automat înapoi în centru.           Aceste idei şi sugestii pot funcţiona pentru fiecare dintre voi oriunde şi oricând alegeţi sa le folosiţi. Aveţi încredere ca imaginaţia voastră creativa sclipitoare va crea schimbările ce reflecta individul unic ce sunteţi. Lăsaţi-vă imaginaţia sa se desfăşoare şi transformaţi aceste sugestii în orice fel simţiţi ca e mai bine pentru voi. Nu mai opuneţi rezistenta sinelui vostru natural. Aveţi încredere în el. Credeţi în el. Este cine sunteţi.           Vindecarea e produsul integrării tuturor diferenţelor pe care le-aţi creat sa fiţi, preţuindu-vă propria diversitate, dar în acelaşi timp funcţionând ca un tot integrat. Sunteţi cu toţii creaţi sa va vindecaţi unii pe alţii fiindu-vă de folos unii altora, sa creaţi o atmosfera de susţinere, ajutor şi îndrumare, sa creaţi un echilibru intre susţinerea întregii societăţi şi susţinerea propriei persoane ca şi individ în interiorul acelei societăţi. Daca susţii societatea cu preţul propriei individualităţi, nu poţi susţine societatea pentru ca nu eşti întreg şi în echilibru; daca te susţii numai pe tine cu preţul societăţii tale nu te vei susţine pe tine pentru ca te tai de la suportul Universului.      Vindecarea e şi o echilibrare a întregii dinamici pe care o trăiţi ca experienta în viaţă. Sunteţi un individ, sunteţi întreaga societate, fiecare dintre voi. Vindecaţi-vă cu creativitate şi dragoste făcând cu integritate ce va spune inima sa faceţi. Şi daca alegeţi asta, împărtăşiţi şi altora aceste idei de integrare, echilibrare şi vindecare. Puneţi-le la vedere ca lumea sa le vadă în arta; aplicaţi-le în orice forma doreşte imaginaţia fiecăruia – astfel ca vibraţia lor va fi peste tot. “

EXPLICATIE.           Aceasta’ versiune a cartii este scrisa in intregime cu caractere ASCII. Totushi, eliminarea diacriticelor poate sa creeze ambiguita’tzi. Asha cum deja atzi observat, diacriticele se i’nlocuiesc cu nishte caractere speciale. Astfel, „s” cu coditza’ se i’nlocuieshte cu „sh” iar „t” cu coditza se i’nlocuieshte cu „tz”. Pentru „i” cu ca’ciula’ se foloseshte „i’” iar pentru „a” cu ca’ciula’ se foloseshte „a’”, asha cum deja atzi observat.           Totusi, sunt putine cazuri cind eliminarea diacriticelor poate sa creeze ambiguitati. Din cauza aceasta, acest text va folosi notatia speciala de mai sus numai şi numai în situatiile în care ar putea sa apara ambiguitati.           Astfel, nu vom scrie „i’nva’tza’mi’nt” deoarece scrierea „invatamint” nu creaza ambiguitati dar vom scrie „casa” sau „casa’” în functie de articolul hotarit/nehotarit cerut de sensul frazei.           Aceasta carte se adreseaza numai celor care percep realitatea externa pe baza de logica. Acesti cititori vor avea tendinta naturala sa accepte eliminarea diacriticelor din scriere. In Germania exista’ deja o forma oficiala de scriere a limbii numai cu caractere ASCII şi care a fost impusa de guvern cu toate protestele populatiei. Poate ar trebui ca aceasta problema sa fie pusa, în mod serios, şi la noi. Aici este deci o propunere. Pentru cei care nu agreeaza aceasta scriere, exista şi o versiune W’97 a cartii, cu diacritice.           ATENTIONARE.           Aceasta carte contine un model simbolic asociat functiilor de baza ale creierului.           Un model simbolic este un model bazat în exclusivitate pe logica. In consecinta, cartea nu este recomandata persoanelor care au tendinta de a intelege realitatea externa pe baza de imaginatie.           Cartea poate fi inteleasa cel mai usor de persoane intre 12 şi 20 de ani, cu inclinatii speciale pentru stiintele exacte. De asemenea, cartea este recomandata persoanelor care lucreaza deja în domeniile stiintelor exacte (matematicieni, fizicieni, ingineri, etc.).           CUPRINS:           Introducere 2           Functiile de baza ale creierului 4           Termeni fundamentali 4           Definitiile asociate termenilor fundamentali 4           Celula functionala fundamentala de hardware 6           Probleme de principiu 11           Exemplificarea detaliata a constructiei de modele M-YM-ZM 13           Creierul uman (introducere) 15           Creierul uman fata de creierul animal 16           Creierul uman: evolutie sau interventie externa 20           Deficiente de proiectare ale creierului 23           Structura creierului: modelul PSM 25           Structura creierului: facilitati functionale şi tipuri de modele 26           Fenomene paranormale 32           Creierul uman normal 33           Rezumatul facilitatlor functionale ale unui creier 35           Facilitati functionale de ordinul 2 36           Personalitatea (la oameni) 37           Constiinta ( la oameni) 40           Rezumat: dictionar de modele 43           Exemple, Teste, Aplicatii (ETA) 45           ETA 1: Model 45           ETA 2: Adevar, realitate, comunicatie 47           ETA 3: Probleme fundamentale asociate cunoasterii stiintifice 49           ETA 4: Limba de comunicatie generala (GCL, General Communication Language), Dictionar 51           ETA 5: Modelul NUL 57           ETA 6: Timpul 58           ETA 7: Muzica 59           ETA 8: Cinematograful 62           ETA 9: Fundamentalismele lumii în care traim 63           ETA 10: Terorismul 64           ETA 11: Problemele de evolutie ale creierului omenesc 66           ETA 12: Sarpele cu clopotei 67           ETA 13: Principalele boli psihice: paranoia şi schizofrenia 68           ETA 14: Sinuciderea 72           ETA 15: Teste de normalitate 73           ETA 16: Visele 74           ETA 17: Istoria evolutiei speciei umane conform cu MDT 76           ETA 18: Organizarea societatii omenesti 84           ETA 19: Complexul schizofrenico-paranoic (XSPC) 85           ETA 20: Paranoia indusa (XIP) şi complexul paranoico-schizofrenic (XPSC) 86           ETA 21: Dizarmonii în functionarea creierului 87           ETA 22: Mesaj subliminale 87           ETA 23: Cum functioneaza o stiinta exacta 88           ETA 24: Mica şi marea schizofrenie 90           ETA 25: Demonstratie directa asupra functiei de creare de modele imagine 97           ETA 26: Citiva parametrii de baza ai creierului în vederea masurarii performantelor 98           ETA 27: Animalele 100           ETA 28: Operatii extrem de complicate pe modele imagine (mersul, sariturile, cataratul în copaci) la oameni 104           ETA 29: Creierul evolueaza sub ochii nostri 106           ETA 30: Efecte negative de principiu asociate cu functionarea creierului 107           ETA 31: Poporul roman 109           ETA 32: Masoneria 113           ETA 33: Probleme asociate scenelor filmate 116           ETA 34: Perspectiva optica şi calitatea constructiei de modele imagine 117           ETA 35: Uneori agresivitatea poate sa combata schizofrenia de tip XS1 117           ETA 36: Sexul 119           ETA 37: Corpul intern 120           ETA 38: Spiritul european 121           Postfata 127           Bibliografie 130                 INTRODUCERE.           Aceasta carte contine teoria mea originala, numita MDT (Modeling Devices Theory), asupra functiilor hardware de baza ale unui creier (animal sau uman).           Fiind o teorie stiintifica, ea este de fapt un model simbolic. Orice model simbolic trebuie sa contina un numar foarte limitat de termeni fundamentali şi un numar foarte limitat de relatii fundamentale intre termenii fundamentali. Pentru termenii fundamentali şi numai pentru ei, se accepta' definitii bazate pe descrieri. Toti ceilalti termeni sunt generati de model, odata cu definitiile lor, prin operatii logico-matematice. Acestea sunt caracteristicile fundamentale ale oricarei teorii stiintifice. Teoria prezentata urmeaza aceste reguli de baza.           Aceasta teorie se afla' în totala opozitie cu toate stiintele actuale care studiaza functionarea creierului şi care stiinte nu se bazeaza pe un singur model simbolic. In acest fel, aceasta teorie descalifica' din start tot ce s-a creat în ultimele citeva sute de ani în domenii cum ar fi psihologia, psihiatria, gnoseologia, epistemologia, stiintele comportamentelor animalelor, partial stiintele sociale şi alte domenii conexe.           Aceasta incercare de revolutie totala este necesara şi justificata de urmatoarea situatie, care situayie exista' independent de existenta sau nu a teoriei mele.           În psihologie, de exemplu, se folosesc o serie de termeni (constiinta, realitate, adevar, perceptii, emotii, etc.) care nu au definitii universal acceptate. In fapt, fiecare psiholog are propriile variante de definitii descriptive asupra tuturor termenilor folositi de el. Psihologia nu este o stiinta exacta, lucru universal acceptat. Atunci cind va aparea o stiinta exacta care sa acopere şi domeniul psihologiei, atunci tot ce s-a scris deja în psihologie trebuie abandonat sau rescris în baza acelei teorii stintifice.           Intr-o stiinta exacta cum ar fi Mecanica lui Newton, toti termenii folositi au exact aceleasi definitii pentru oricine, oriunde şi oricind, fara nici o modificare de aproximativ 340 de ani de cind au fost creati.           De exemplu, termenul "viteza" are o definitie generata de modelul simbolic. Acesta definitie este v=s/t (se imparte spatiul la timp). Termenul "viteza" nu este deci introdus prin descriere.           Sa presupunem acum ca cineva a creat sau va crea un model simbolic fundamental (o stiinta exacta) care explica' functionarea creierului în mod acceptabil. Prima consecinta a aparitiei acestui model este ca absolut toti termenii folositi în domeniile acoperite de acel model, vor fi definiti pe baza modelului. Rezultatul este cel care a fost enuntat mai sus şi anume, tot ce s-a scris în ultimii citeva sute de ani în aşa zisele stiinte asociate creierului, va trebui abandonat sau rescris.           Indiferent daca teoria prezentata în aceasta carte va fi sau nu acceptata, mai repede sau mai tirziu, tot va aparea un model simbolic fundamental care sa explice functionarea creierului şi deci, mai repede sau mai tirziu, tot se va intimpla aceasta revolutie.           Aici apare insa o problema suplimentara. Pseudo-stiintele actuale asociate creierului sunt sustinute de o puternica structura academica şi cu caracter aplicativ/lucrativ. Oamenii care sustin aceasta structura nu au cum sa accepte nici o teorie bazata pe un singur model simbolic, deoarece asta inseamna' sa ia totul de la zero.           Consecinta este faptul ca, chiar daca ar aparea un model simbolic fundamental "absolut corect ", opozitia care ar aparea ar fi enorma. Nu-mi creez nici o iluzie ca cineva care deja lucreaza în domeniile acestor pseudo-stiinte va accepta sau chiar va lua în considerare aceasta teorie sau oricare alta de acest fel.           Bazat pe experienta de peste 10 ani de cind exista' aceasta teorie, ea a avut succes la persoanele care lucreaza deja în domeniul stiintelor exacte (matematicieni, fizicieni,.) dar şi la tinerii intre 12 şi 20 de ani. Mai precis, la tinerii care nu sunt inca remorcati de sistemul social-economic actual. Un student care a primit deja o tema de lucrare de diploma, va trebui sa urmeze linia trasata de profesorii lui. El nu are cum sa-si riste viitorul aventurindu-se intr-un domeniu neinteles de profesorii lui.           Sa vedem ce ofera aceasta teorie. In primul rind, fiind un model simbolic, ea este bazata pe logica. Ea da definitii extrem de precise şi neinterpretabile tuturor termenilor folositi în asociatie cu functionarea creierului.           Teoria explica' principiul de functionare al creierului, animal sau uman, pina la a fi în stare sa faca un proiect logic functional, adica un proiect de dispozitiv logic, care poate sintetiza functiile de baza ale creierului animal sau uman.           De fapt, creierul este tratat ca un produs tehnologic. Astfel, se definesc cerintele fundamentale dar şi deficientele fundamentale de proiectare. Sunt explicate problemele şi solutiile legate de implementarea tehnologica a creierului, în multiplele lui variante.

Prizonierul se târa abia ţinându-se pe picioarele lui, singurele lucruri care îl împiedicau să se prăbuşească sub influenţa slăbiciunii erau cele două mâini care îl susţineau puternic din fiecare parte a corpului. Nici gardienii din jurul lui nu îl tratau cu menajamente, uneori îmbrâncindu-l să se mişte mai repede, deseori înjurându-l sau vorbindu-i urât.           — Am fost asemenea unui semizeu, gândi prizonierul, şi uite ce am ajuns. Mii de oameni îmi sorbeau orice vorbă, îmi urmăreau orice acţiune memorându-le în esenţa vieţilor lor şi adăugându-le memoriei colective a tuturor oamenilor, a civilizaţiei umane pentru tot restul eternităţii. Dar nu regret nimic, mă aşteptam la aşa ceva. Istoria a dovedit-o de multe ori, este un moment de cumpănă şi o fază absolut necesară pentru a putea reuşi în ceea ce mi-am propus sau a dispărea în inexistenţă ca mulţi alţii.           Culoarele erau late şi spaţioase dar şi foarte lungi, chiar şi pentru cineva cu o condiţie fizică bună, pentru a fi parcurse pe jos. Însă nimănui nu-i părea să îi pese, şi nimeni nu se oferi să oprească vreunul dintre transportoarele ce treceau continuu pe lângă ei pentru a-şi continua drumul mai lejer. Acum, ajunşi la o intersecţie, puteau privi în voie culoarele ce se întindeau în toate părţile pentru a se întretăia cu multe altele până aproape se pierdeau în ceva nedesluşit ce ar putea foarte bine să fie capătul. Clădirea închisorii nu era mare, cel puţin conform standardelor, însă se continua foarte mult sub nivelul solului cu ceea ce luaseră locul catacombelor din vechime conţinând într-un volum imens de spaţiu atât celulele prizonierilor, cât şi birourile avocaţilor şi depozite de aparatură de întreţinere. Sau chiar unele aparaturi în funcţionare.           Într-un final cei şase gardieni se opriră în dreptul unei uşi largi şi luară poziţie de drepţi aşteptând în linişte. Lipsit dintr-o dată de sprijinul celor ce aproape îl purtau pe braţe prizonierul se clătină aproape să cadă dar după un timp reuşi să se redreseze. Sub ghiontul gardianului în cauză el încetă să se mai sprijine de acesta şi spuse:           — Am ajuns, deci.           Vocea îi suna cam tare şi scârţâită, îşi redresă glasul cu o tuse seacă.           — Intrăm?           Şi intrară. Era o sală mare, aproape imensă din punctul lor de vedere – cel al dimensiunilor umane. Mai ales prin goliciunea ei, lipsa oamenilor şi a ornamentelor de pe pereţi sau din interior. Nu era chiar nimeni înăuntru, ceea ce era surprinzător luând în considerare ceea ce urma să se petreacă: un proces urmărit de o lume întreagă. Doar câteva scaune erau împrăştiate prin toată sala însă grupate după o schemă care trecea neobservată la prima vedere, schemă care însă avea să se dezvăluie pe parcurs.           — Aşează-te aici, i se spuse prizonierului de către unul dintre gardieni.           Acesta se conformă, practic trântindu-se epuizat pe scaunul izolat.           — Nu am nici o şansă de scăpare, gândi el privindu-i pe gardienii ce se aşezaseră în jurul lui privindu-i cu atenţie fiecare mişcare. Chiar dacă aş reuşi cumva să trec de ei, nu am unde să mă duc. Însă nu vreau să fug, îi trecu prin minte un alt gând, am ajuns aici pentru că printr-o voie ciudată a sorţii, a istoriei, trebuia să ajung aici de la bun început.           Nu au trebuit să aştepte prea mult până să apară completul de judecată, primul element care le-a vestit sosirea a fost apariţia treptat în încăperea pustie a tuturor detaliilor ce lipseau sub formă de imagini holografice: ferestre luminoase, tablouri tridimensionale cu personaje istorice şi religioase ce se vroiau reprezentative, scaune şi loji pentru privitori şi chiar despărţiturile ce existau odinioară în sălile de judecată din vechime. Podiumul judecătorilor şi cel al avocaţilor era considerate prea importante pentru a lipsi, chiar dacă nu avea să stea nimeni pe ele. O mulţime de oameni ce se vroiau martori la acest proces istoric răsări în spatele prizonierului care, regăsindu-se în centrul încăperii ridicat în picioare la semnalul gardienilor, le aruncă o privire scurtă. Rece şi aproape dispreţuitoare. Chiar şi reprezentanţii statului de drept îşi făcuseră apariţia sub formă de spectre de energie luminoasă, aşa era obiceiul. Doar prizonierul şi gardienii erau singurele fiinţe vii din mulţime, iar prizonierul nu era sigur de cei ce-l păzeau: arătau perfect uman, însă puteau fi foarte bine androizi realizaţi tocmai pentru a arăta astfel.           — Domnule Ovidiu Bufgarschi, eşti pregătit să te supui judecăţii, sosi întrebarea rituală.           — Sunt aici, iar asta spune totul, sosi răspunsul ritual din partea prizonierului.           Slăbiciunea continua să se manifeste în corpul bărbatului între două vârste, dar nu se regăsea nicicum în voce sau atitudinea sfidătoare pe care Ovidiu Bufgarschi o afişă în faţa autorităţilor şi a tuturor celor ce îi urmăreau. Era sigur, deşi nu avea cum să o dovedească prin identificarea transmiţătoarelor audio/video, că tot ceea ce se întâmpla aici era transmis în timp real pe reţeaua mondială – aşa era legea. Judecătorii adevăraţi, cei care peste numai câteva ore aveau să decidă dacă era vinovat sau nu, erau chiar oamenii de rând, martori ai procesului şi juraţi în acelaşi timp. Toţi aceia care îşi făceau timp să se uite la procesul lui pentru a-şi face o părere. Iar acei judecători ale căror imagini stăteau în faţa lui aveau ca unic motiv al existenţei doar conducerea cursului procesului şi stabilirea gradului de vinovăţie – urmat implicit de aplicarea unei pedepse – sau exonerarea de orice acuzaţii. Însă acest ultim lucru nu se întâmplase vreodată – ar fi aflat. Erau nişte Inteligenţe Artificiale date naibii.           — Grefier, spune-le tuturor acuzaţiile, deschise procesul unui dintre judecători.           Ei erau în număr de trei şi reprezentau cea mai mare instanţă a civilizaţiei lor, au fost preferate IA-urile în locul oamenilor pentru că avea acces la un număr imens de informaţii de-a lungul întregii istorii pe care le puteau procesa mai repede şi mai complet decât orice fiinţă vie pentru a lua Decizia Finală. Se spune că au fost modelate după oameni reali, dar nici un om în viaţă nu avea cum să verifice asta – IA-urile existau de prea multă vreme, generaţii, pentru a mai rămâne din originale altceva decât câţiva biţi de înregistrări şi câte o grămăjoară de oase în fiecare mormânt. Însă şi ele aveau limitările lor, motiv pentru care chiar şi după o asemenea perioadă de timp nu au fost capabile să elimine implicarea umană din procesul judecăţii. Deocamdată.           Cu toţii îl ascultau pe grefier cum recita acuzaţiile adresate prizonierului, dar era doar o formalitate. Ca de altfel tot procesul, publicul ştia prea bine despre ce era vorba şi încă de multă vreme. Îşi exprimase deja opinia foarte colorată despre subiect, reţeaua era plină de părerile lor. Exista posibilitatea ca Ovidiu Bufgarschi să scape de toate acuzaţiile şi să iasă din încăpere ca om liber însă nimeni nu se aştepta la asta, rămânea doar o probabilitate teoretică. Mulţi au încercat deja să-l facă scăpat, oameni cu influenţă, dar fără succes – IA-urile rămâneau dure pe poziţie şi nimeni nu le puteau contrazice decât până la un punct.           A durat mult până să termine, dar în esenţă acuzatul era învinuit de o serie de crime împotriva statului de drept prin crearea unei noi religii, a unei secte ce-i manipula pe adepţi transformându-i în unelte la dispoziţia creatorului ei. Pentru a acţiona chiar în opoziţie cu normalitatea începutului de secol XXII. „Religia sexului” i s-a spus pe baza mărturiilor unora, iar ultimele zvonuri au transformat-o în ceva mult mai îngrozitor decât oricare dintre cei de faţă putea bănui. O scurtă enumerare a complicilor cunoscuţi, unii dintre ei chiar mai familiari publicului decât cel judecat, a fost adăugată listei de acuzaţii cu menţiunea că erau de faţă şi că aveau să fie judecaţi curând.           Cele câteva scaune din încăpere, perfect vizibile la început înainte de apariţia peste tot locul a hologramelor, au rămas mai apoi parţial ascunse – învăluite de imaginile tremurătoare de lumină – şi au început să fie treptat ocupate pe măsură ce doctorul şi complicii acuzatului au ajuns şi au fost lăsaţi să intre. Doctorul, o persoană a cărei prezenţă era necesară în cazul unei intervenţii rapide (totuşi acuzatul era o persoană considerată în afara legii şi cu un factor de risc crescut în favoarea rănirii proprii sau a altora) sau chiar în cazul unei condamnări la moarte – sentinţă a cărei probabilitate de existenţă era considerată destul de mare şi care avea să fie dusă la capăt pe loc şi difuzată în timp real pe reţea. În cel mai eficace şi mai deschis mod posibil, ca acest proces în întregime, de altfel. Complicii acuzatului, era datoria lor să fie prezenţi atunci când gurul lor era judecat – rezultatul procesului urma să le influenţeze pe deplin vieţile.           Un grup de holograme se detaşă net şi chiar de la bun început de toate spectrele luminoase ale fiinţelor umane răspândite în toată lumea dar prezente şi aici atunci când îşi făcu apariţia una câte una, grupate într-un loc ce se dorea să fie izolat faţă de restul. Nu un colţ al încăperii, şi niciunul dintre ei nu se amesteca cu mulţimea din jur. Dar nu asta îi deosebea cel mai mult de restul, ci atitudinea: privirile lor, mimica, gesturile trădau că se cunoştea între ei şi că trăiseră o istorie comună, o poveste care le-a marcat fiinţele într-un mod pe care nimeni altcineva nu părea să îl cunoască sau recunoască. Toţi ceilalţi erau curioşi, revoltaţi, ştiau sau li se păreau că ştiu totul în legătură cu subiectul preferat al tuturor, Religia Sexului, şi nu le plăcea deloc. De asta şi erau aici.           — Probabil că aţi auzit multe vorbindu-se pe marginea acestui subiect, spuse judecătorul principal la un moment dat, când grefierul a terminat, dar apelez la raţiunea voastră pentru a ignora toate aceste zvonuri. Vă vom arăta ceea ce s-a întâmplat, iar mărturiile sunt venite chiar de la oamenii care le-au trăit.           — Deci asta era, au gândit aceia care totuşi au observat grupul aparte de holograme. Sunt martorii acestui proces, au făcut parte din secta lui Bufgarschi pentru a se întoarce mai apoi împotriva lui. Apropiaţii lui. Mă întreb ce i-a făcut să ajungă sub influenţa lui, ciudaţii.           Agitaţia îi cuprinsese pe aceştia, poate chiar mai mult decât lăsau să se vadă – nu păreau să se simtă foarte bine ştiind că vor ajunge în curând în atenţia majorităţii oamenilor în viaţă de pe planetă şi a tuturor Inteligenţelor Artificiale ce le ţineau companie.           — Poate ar fi bine să începem cu începutul, se ridică o voce deasupra tuturor şoaptelor lansate în sală impunându-se însă imediat atenţiei tuturor prin calmul şi puterea sa. Ce-ar fi să lăsăm martorii pentru mai târziu şi să aflăm cum a început totul, care este originea acestei… Religii a Sexului, cum vă place să-i spuneţi.           Vocea noului sosit, o siluetă ce apăruse chiar în apropierea acuzatului, suna chiar dispreţuitoare prin superioritatea pe care o etala entitatea proprietară atunci când le scuipă în faţă denumirea alternativă a sectei, aşa cum era ea cunoscută de publicul larg.           — Teo Nadim!           Exclamaţii ale acestui nume răsăriră dinspre mulţimea hologramelor din încăpere, şi chiar dinspre viitorii martori, însă cele mai multe au trecut neauzite de cealaltă parte a holovizoarelor răspândite pe toată planeta. Şi aveau şi de ce:           — Teo Nadim, vorbi cu o voce sobră judecătorul principal, trebuie să ştii deja că acuzatul Ovidiu Bufgarschi a decis să se apere singur şi a cerut explicit să nu îi fie repartizat un avocat din oficiu.           — Da, ştiu, aprobă acesta, însă am ţinut cont că acuzatul nu are pregătire în domeniul legilor şi am decis să îmi ofer serviciile sub formă de consultanţă. Asta cu condiţia ca aceste servicii să fie acceptate, spuse întorcându-se pe jumătate spre acuzat cu un zâmbet politicos.           Acesta aprobă cu o înclinare a capului, înclinare menită să îi ascundă zâmbetul uşor ce-i străbătu cu rapiditate faţa pentru a se stinge imediat.           — Serviciile sunt acceptate, decise judecătorul principal.           Teo Nadim, o Inteligenţă Artificială la fel de veche ca şi sistemul legal computerizat sau chiar mai veche dacă s-ar lua în considerare anumite zvonuri, era de departe cel mai bun avocat al civilizaţiei lor. Cu o activitate foarte lungă ca om al legii, intens urmărită şi chiar şi mai discutată, legenda în care se transformase se întinsese cu mult în afara reţelei – adică chiar şi în atât de puţinele colţuri ale sistemului solar, cele câteva mine de materiale preţioase de pe planetele sistemului, sateliţii lor şi centura de asteroizi, sau staţiile spaţiale experimentale, unde semnalele abia ajungeau cu o întârziere de câteva ore. Era considerat de către unii sau alţii ca făcând parte din primele IA-uri create de oameni la începuturile Erei Calculatoarelor, dar acest lucru era un fapt discutabil: nu existau nici un fel de dovezi care să susţină acest lucru. Însă era cu siguranţă unul dintre pilonii sistemului legal prin metodele deseori surprinzătoare cu care îşi conducea procesele ca acuzator dar şi ca apărător transformându-le în adevărate spectacole demne de urmărit nu atât prin intriga lor cât prin schimbările rapide de situaţie ce puteau trece de la o extremă la alta pe parcursul unui singur proces.           Conform înregistrărilor la care cu toţii aveau acces era prima oară când nu se implica activ în acţiunea de judecare a unui procesul din care făcea totuşi parte dar simpla lui prezenţă alături de acuzat făcea totul suficient de interesant de a fi urmărit mai departe. Zvonul se lansă imediat pe reţea.           — Pot să îţi fac eu prezentarea? îl întrebă pe acuzat, în şoaptă.           Acesta aprobă, dar au mai trecut câteva zeci de secunde până ca toate piedicile de procedură să fie depăşite şi ca Nadim să poată începe:           — Pentru a înţelege acest proces trebuie să înţelegem modul cum a apărut Religia Sexului şi motivele existenţei sale, trebuie să începem cu începutul şi locul acestei religii în viaţa fondatorului ei: Ovidiu Bufgarschi. Îi datorăm măcar acest lucru: el este o persoană la fel ca şi voi şi a existat înainte de acest proces, de acuzaţiile care i-au fost aduse şi chiar înainte de a iniţia Religia Sexului. El va continua să existe şi după încheierea acestui proces, chiar dacă numai în amintirea voastră şi înregistrările de pe reţea.           Nimeni nu protestă atunci când avocatul se opri pentru un timp, câteva secunde, aşteptau cu toţii să continue.           — Probabil că detaliile biografice le ştiţi şi voi, cel puţin o parte dintre ele: este de rasă caucaziană şi cetăţenie română, s-a născut acum 46 de ani, în iunie 2065, în Bucureşti. Este căsătorit, are două neveste oficiale şi 4 copii, sau cel puţin asta era situaţia oficială a sa acum şase ani. Adică la începutul sectei pe care a creat-o. Acum nu mai are pe nimeni alături, poate numai pe mine dar pe noi ne leagă doar o relaţie oficială. Toţi par să-l fi părăsit, familie şi adepţi, prieteni.           — Şi au avut motive foarte bune, spuse tare cineva din mulţimea de holograme pentru a fi auzit de toţi, tipul este un manipulator de oameni şi un profitor.           — Pentru dumneata „tipul” în cauză este domnul Bufgarschi, ripostă dur Nadim într-o izbucnire de reală furie, şi aşa i te vei adresa în continuare. Ai înţeles?           Ameninţarea din tonul acestuia era atât de evidentă încât nimeni nu se putea înşela asupra rahatului în care persoana luată în colimator tocmai intrase: nu neapărat din cauza acuzaţiilor de insultă ce-i puteau fi aduse şi a procesului pe care un avocat de talia lui Nadim nu-l putea pierde, dar duşmănia unei Inteligenţe Artificiale cu multe conexiuni şi căruia mulţi, atât dintre oameni cât şi alte IA-uri din posturi cheie, îi datorau tot atâtea favoruri nu putea fi luată în derâdere decât poate de un sinucigaş. Poate.           Aşa că omul se făcu mititel şi spuse cu voce pierită, livid:           — Da, domnule. Am înţeles. Îmi cer scuze.           — Scuzele sunt acceptate, se grăbi să spună acuzatul – dorea să scape cât mai repede de incidentul respectiv.           Nadim nu părea să fie în vreun fel tulburat de intervenţia atât de neavenită de mai devreme, şi îşi continuă ideea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:           — Înainte de a continua cu mărturiile celor pe care i-aţi adus aici pentru asta aş vrea ca domnul Bufgarschi să ne spună cum a început totul.           — Mie mi-ar place însă să ştiu câţi sunt ca individul acesta acolo, de cealaltă parte a semnalului transmis de aici, gândi acuzatul. Dincolo de holovizoarele din toată lumea, cei care sunt adevăraţii mei judecători.           Aceştia însă aşteptau, tocmai acum Ovidiu Bufgarschi părea să aibă nevoie de timp să îşi găsească cuvintele.           — Nu ştiu foarte bine cu ce să încep, spuse el. Nu a existat un motiv anume care să mă ducă aici, pe calea spre… Religia Sexului…, pot să conştientizez numai etapele de criză care m-au ajutat să mă formez ca persoană. şi să ajung aici. Ceea ce voi numiţi atât de greşit şi o caracterizaţi ca fiind o sectă demnă de dispreţ este doar o altă modalitate de a vedea lumea înconjurătoare – o realitate în care legăturile dintre oameni sunt cele mai importante iar computerele nu sunt atât de integrate în viaţa noastră aşa cum este acum în realitatea oficială.           — Mi se pare irelevant să ascultăm aceste lucruri de care nu avem nevoie, protestă procurorul. Vă sugerez să trecem la fapte reale, la mărturii.           — De acord, spuse judecătorul principal parcă bucuros de intervenţie. Prezintă-ţi martorii.           Iar procurorul se conformă în ciuda protestelor oficiale pe care Nadim i le tot arunca în faţă, proteste care erau cam palide chiar şi după părerea sa şi care nici nu au fost luate în considerare în vreun fel de către judecător. Patru bărbaţi şi şase femei erau astfel chemaţi să depună mărturie în faţa întregii lumi despre chinurilor la care au fost supuşi de-a lungul a mai multor luni de zile, sau chiar ani în funcţie de caz, ar fi fost poate mai mulţi dacă oficialităţile ar fi reuşit să-i convingă şi pe restul. Însă aceştia din urmă au protestat cu vehemenţă refuzând categoric să aibă de-a face cu aşa ceva, sau chiar au preferat să se ascundă în anonimat de teama posibilelor repercusiuni asupra imaginii lor în lume, sau chiar asupra libertăţii lor de mişcare. Ori poate dintre loialitate prost înţeleasă, dar aceste motive aveau prea puţină importanţă – câtă vreme rămâneau dispăruţi nu interesau pe nimeni.           — Cum aţi auzit de secta pe care a iniţiat-o acuzatul?           — De pe reţea, întâmplător. Apoi de la nişte prieteni, un zvon pe care mi l-au transmis acum aproape un an.           — Ce anume aţi auzit?           — Păreri foarte diverse, zvonuri care au început cu mult înainte de acest proces şi de acuzaţiile pe care i-au fost aduse lui Ovidiu.           — I-aţi fost apropiată acuzatului…           — Cu toţii i-am fost apropiaţi, şi într-un fel îi vom rămâne mereu.           A fost un moment care nu i-a făcut deloc plăcere procurorului, însă era un răspuns la propriile sale întrebări.           — Atunci de ce vă aflaţi aici? întrebă el însă. Adică depunând mărturie împotriva lui…

Există o lege bine definită a tămăduirii mentale şi această lege poate fi aplicată oricui, indiferent de puterea mentală sau de puterea voinţei; acest lucru este demonstrat de către lucrarea de faţă – s-ar putea spune, inspirată. Aceasta este o introducere practică în tratamentul mental şi fizic. Este compatibilă cu orice fel de credinţă religioasă.           În timp ce era student la un mare spital londonez, autorul, dr. F. W. Bailes, a observat îndeaproape factorii mentali care interveneau în procesul de vindecare al pacienţilor. A remarcat faptul că unele modele de gândire fundamentale, în mod invariabil, produceau reacţii fizice corespunzătoare şi că el putea provoca aceste reacţii stimulând modelele mentale în cauză. Având o pregătire ştiinţifică, el a considerat că trebuie să existe în lumea mentală certitudini asemănătoare de acţiune.           De-a lungul anilor ce au urmat, el a dovedit că atât boala cât şi sănătatea îşi au originea în stări mentale corespunzătoare, că există o tehnică bine definită de tratament mental şi spiritual care pune în mişcare Legea Mentală şi ca rezultat aduce sănătatea fizică.           În acţiunile sale în acest domeniu a fost sprijinit şi încurajat de către oameni de ştiinţă, prieteni şi medici, unii dintre aceştia chiar vindecaţi de el.           Prima ediţie a fost publicată acum 36 de ani (1942), iar prezenta ediţie este a 10-a (1973).           INTRODUCERE.           Oricine se poate bucura de o sănătate excelentă dacă urmează o cale adevărată spre aceasta. O bună sănătate nu este darul acordat câtorva favorizaţi de către o Providenţă capricioasă, după cum nici boala nu atinge pe unii sau pe alţii pe motivul că o Providenţă, de nepătruns şi de neînţeles, doreşte ca aceştia “Să-şi poarte crucea”, obţinând în acest fel un soi de nebuloasă purificare spirituală.           În ştiinţa medicală, prima Lege a vindecării este: “Înlătură cauza”. Cauza respectivă a fost mai întotdeauna căutată în ţesuturile trupului. Totuşi, nu numai metafizicianul, ci chiar şi medicul practician, a ajuns să-şi dea seama că pricina fundamentală a multor maladii se găseşte în minte. Aceasta nu înseamnă că oamenii îşi închipuie că sunt bolnavi sau, tot aşa, îşi închipuie că se însănătoşesc. Explicaţia se află mult mai profund, în activităţile complexe ale minţii umane.           Cauza reală a bolii se găseşte în stările emoţionale de teamă, gelozie sau anxietate, frustrări şi contradicţii (contrarietăţi), generate de încercările oamenilor de a obţine fericirea şi de a face faţă pretenţiilor vieţii moderne. Impresiile şi învăţămintele din copilărie pot fi cauze ajutătoare; impactul milioanelor de minţi înconjurătoare sigur că are o influenţă determinantă; conversaţia rudelor sau prietenilor îi poate afecta. Se mai poate adăuga la aceste cauze o gamă întreagă de simptome şi insuflarea fricii ce se desprinde din prospectele de desfacere a medicamentelor, precum şi din articole sau publicaţii de popularizare privind bolile şi sănătatea.           Toate acestea nu sunt întotdeauna recepţionate conştient şi totuşi ele creează în mod inconştient în minte un fel de complex subiectiv de frică gând care afectează organismul uman zi şi noapte, fie că este treaz sau că doarme; cu alte cuvinte, se formează inconştient un corp subiectiv de gând-frică de care cel afectat nu-şi poate da seama.           Ajungând la cauze subiective, observarea unor forme de boală la prieteni sau rude creează o stare de teamă ca nu cumva maladii asemănătoare să-l atace şi pe cel care constată. Faptul că părinţii sau alte rude au suferit de anumite boli, conduce la teama că se poate să existe o tendinţă în familie, moştenită de alţi membri.           Oricare ar fi modelul-frică de bază, un fapt este clar şi anume că adevărata maladie nu constă atât în manifestarea fizică exterioară, cât în starea mentală de bază. Boala este semnul exterior al unei tulburări mentale. Reiese de aici că orice încercare de remediere îndreptată asupra formei fizice va lăsa cauza fundamentală neatinsă. Prin urmare, dictonul “înlătură cauza” determină pe cel care caută să-şi refacă sănătatea – a lui sau a altuia – să înveţe cum să şteargă modul de gândire distructiv, mai înainte de a putea obţine dezrădăcinarea tulburării fizice.           Scopul prezentei lucrări este de a scoate în evidenţă, într-un stil curent -evitându-se termenii tehnici – modul în care boala îşi are originea în fluxul de gândire, precum şi metoda precisă pe care o poate folosi cel care doreşte să-şi refacă o stare mentală eliberată de teama de boală, prin înţelegerea forţelor universale ce pot fi utilizate în a vindeca.           CAPITOLUL I – REALITATEA DESPRE MINTE ŞI POSIBILITĂŢILE SALE.           Secretul ştiinţei vindecării se bazează pe o înţelegere corectă a ceea ce este gândirea, modul de acţiune şi legătura cu Mintea Universală.           Inteligenţa cosmică poate fi sesizată de aceia care gândesc mai profund. Sunt legi evidente şi de netăgăduit ale ordinii în Univers şi aceasta pentru că există o Inteligenţă diriguitoare în spatele Universului, care este dovedită de felul în care particulele de materie sunt atrase sau respinse unele faţă de altele. Orice din acest Univers, până la cel mai simplu fir de iarbă, urmează un plan de dezvoltare. Poziţia şi mişcarea astrelor şi planetelor sunt mărturia unei Inteligenţe creatoare şi diriguitoare.           Odată admisă Inteligenţa Universală, se pune întrebarea: Care este legătura dintre noi şi această Inteligenţă? Dacă am putea răspunde la această întrebare, problema îmbolnăvirii ar fi rezolvată. Trebuie spus că secretul vindecării constă în abilitatea omului de a se uni conştient cu această Inteligenţă Universală şi a extrage din ea ceea ce-l trebuie pentru înlăturarea modelelor de gândire-boală şi înlocuirea lor cu modele de gândire-sănătate. Este mult mai uşor de practicat astfel decât îşi închipuie mulţi şi sunt milioane care au reuşit să elimine boala din existenţa lor prin vindecarea mental-spirituală.           Fiind stabilit ştiinţific faptul că Inteligenţa Universală este unică – aşa cum şi materia este unică – iar legile aşa-zis universale se reduc tot la Una, inteligenţa folosită de om în oricare din acţiunile sale face parte integrantă din această Inteligenţă care conduce Universul; diferenţa constă numai în grad şi nu în esenţă. Omul poate nu înţelege această diferenţă, acest adevăr, dar este un fapt real, că atunci când gândeşte, el gândeşte cu Unica Minte a Universului. Nu există un astfel de lucru ca mintea ta sau mintea mea. Ceea ce numim minte individuală este numai acea parte din Mintea Universală pe care cineva o foloseşte la timpul său. Nu există un astfel de lucru, ca aerul tău sau aerul meu, există numai un singur aer distribuit în mod egal pe întreaga planetă.           Când am înţeles că această Minte Universală umple Universul, ne putem reprezenta aceasta ca pe un mare ocean al Minţii ce ne înconjoară şi în care suntem cufundaţi. Aceasta este subiectivă sau subconştientă – ceea ce înseamnă că nu are puterea de a alege, ci trebuie să fie dirijată spre a acţiona. Este extrem de inteligentă, conţine toată cunoaşterea din Univers, dar nu este o minte care judecă. Ştie numai un singur lucru – să acţioneze în direcţia în care este dirijată.           Se poate naşte întrebarea: cine sau ce are alegerea, judecata sau conducerea? Acestea le are Prima Cauză, sau Spiritul. Dacă ne ducem cu gândul înapoi, departe, dincolo de începutul a tot ce este format, suntem forţaţi să tragem concluzia că Universul trebuie să fi fost creaţia gândului. Ştiinţa cunoaşte faptul că Pământul nu s-ar fi putut forma singur. O proprietate importantă a materiei este inerţia, adică ea nu are puterea de a se mişca prin ea însăşi în nici un fel. Asupra materiei trebuie acţionat de către o formă de energie din afara ei – şi acesta este gândul, singura formă de energie din Univers care nu este materie. Gândul este produsul Inteligenţei, deci putem presupune fără grijă că, înainte de a lua formă materia, trebuie să fi fost o Inteligenţă care a putut cauza această condensare în formă. Unii numesc această Inteligenţă, Dumnezeu. Numele nu importă – importanţă are faptul că există.

Liber arbitru de Diana Alzner       — Doamnă, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie, este în interesul dumneavoastră. Dacă închideţi telefonul, nu veţi mai fi contactaţi niciodată. Dacă puneţi întrebări, discuţia noastră a luat sfârşit.   — Vă fac o ofertă pe care o puteţi accepta sau refuza. Fiul dumneavoastră a murit acum un an. Doriţi să-l primiţi înapoi cu tot ceea ce implică asta? Noi vi-l putem restitui. Nu este vorba de clonare sau de sosii. Îl vom aduce chiar pe el, pe Victor. Victoraş. doamnă. Trebuie să-mi daţi un răspuns acum pe loc.   — Oh! Da! Sigur că vreau! Da.   Legătura telefonică se întrerupse. Femeia căzu pe scaunul de alături tremurând. Victoraş! O, doamne! Victoraş. Numele suna mai dulce decât orice pe lume. Nu mai îndrăznise nici să-l rostească de-atunci, fiindcă începea să plângă nestăpânit. Cum ar fi să-l audă tropăind pe hol, venind în fugă la bucătărie ca să-i arate ce-a desenat? Să-i zică „Mami” cu glasul acela suav. Bineînţeles că-l dorea înapoi. Nu pentru asta se rugase chiar şi-n somn?   — Dragă, cine-a fost? Ce s-a întâmplat?   — Nu ştiu. A spus. a spus că pot. nu-mi vine să cred!   Anton împături ziarul. Elvira iarăşi plângea! Privi umerii mici ai femeii zguduindu-se. Şi el se simţea sfârşit, dar se cuvenea să fie tare ca s-o susţină pe ea. Obosise.   — Am crezut că am reuşit să trecem de ce-a fost mai greu.   — Să trecem? Vom trece vreodată? Hohoti Elvira.   — Nu, sigur că nu. Dar ştii că am stabilit că viaţa merge mai departe indiferent de durerea noastră. Putem avea alt copil, Elvira.   — Crezi că-l pot înlocui pe Victoraş? E o piesă de schimb?   — Pentru Dumnezeu! N-am vrut să spun asta! De ce eşti rea? Cine era la telefon?   — Chiar nu ştiu. Dar au spus. că-l pot aduce pe Victor înapoi.   — Ce porcărie! Nesimţiţii dracului! Să-si bată joc de suferinţa oamenilor!   Elvira tăcea într-un fel anume. Ştia el tăcerea asta! Se gândea la ceva. Parcă vedea cum în capul ei germinează o idee.   — Tu i-ai crezut! Izbucni exasperat.   — Dacă nu speri nesperatul, nu-l vei întâlni.   — Mai lasă-mă cu citatele din cărţi! Asta e realitatea. Crudă. Nu vise şi prostii.   — Deci tu n-ai vrea. Nu l-ai vrea înapoi pe băieţelul meu. Adu-ţi aminte cum te prindea cu mânuţele de după gât şi zicea: „Tati, tati al meu!” Ţii minte c-a făcut febră când ai plecat patru zile la perfecţionare? Şi când te-ai întors ţi-a prins picioarele în braţe, la uşă. Mai ştii?   Anton simţi iar gheara aceea în gât. Sufocându-l.   — Taci! Gemu cu gura uscată. Taci!   — Vezi? Şi-n glasul ei răzbătu o uşoară undă de triumf. Nici tu nu poţi îndura.   Anton îşi dădu drumul pe canapea. Se simţea vinovat. Era vinovat că nu-si putuse ajuta fiul. Boala subţiase trupuşorul drăgălaş până devenise transparent; până durerea se vedea pulsând prin oasele de sticlă, până nu mai putuseră îndura suferinţa lui. De ce? Îi venea să urle la Dumnezeu, să-l scuture, să-i arate: vezi ce-ai făcut?! La ce ţi-a folosit suferinţa unui copil fără vină? Ţi-a adus satisfacţie, te-a mulţumit?   Fiinţa aceea fioroasă, ca orice înger, va consimţi să le dea înapoi ceea ce înghiţise?   Anton îşi închise ochii fierbinţi de lacrimi. Cum să fie cu putinţă? Aşa ceva nu se văzuse niciodată. Iisus înviase? Din toată inima spera că da. Ar fi creat un precedent. Era conştient că felul cum înţelegea el religia era mult prea personalizat. Duhovnicul la care merseseră după. după ce Victor s-a stins. i-a spus că nu pot face târguri cu Dumnezeu; să se încline şi să creadă, să spere.   Să spere ce? Se întrebase în maşină la întoarcere cu Elvira mută şi distantă pe locul din dreapta lui. Şi iată! Dacă ASTA era ceea ce trebuise să spere? Se întâmplă minuni! Se întâmplă minuni?   Suspină răguşit cu faţa în palme. Dumnezeule! Se trezi rugându-se Aceluia care îi luase fiul.   — Elvira. Şi ce ţi-au spus? Ai acceptat, da? Ce răspuns ţi-au dat?   — S-a întrerupt.   — Bineînţeles.   Elvira se ridică palidă ca nevasta lui Lot când se transformase în stâlp de sare:   — Mă duc să-ţi calc o cămaşă pe mâine.   Anton ştia că se duce în celălalt capăt al casei doar ca să bocească netulburată. Avea să mai fie vreodată femeia veselă şi plină de viaţă de care se îndrăgostise?   Se îndreptă şi el spre micul bar din mijlocul servantei. Nu mai era nimic de băut decât gin. Îşi turnă un pahar. Ea avea să devină neglijentă, cenuşie, tristă, şleampătă. El va începe aşa, uşor, să bea câte-un păhărel. Să întârzie acasă; să se uite după alte femei. Chiar să aibă aventuri ocazionale. Ea va fi arţăgoasă şi bănuitoare. Se vor certa tot mai des, neputându-se ierta unul pe altul şi fiecare pe sine însuşi. După aia, nici nu va mai conta dacă vor rămâne împreună sau se vor despărţi. Viaţa lor fusese terciuită, călcată în picioare de toanele sorţii. Amin!   Dădu paharul pe gât. Atunci se auzi soneria de la intrare.   — Toni, răspunzi tu?   Descuie, trase lanţul şi deschise uşa larg. Pe scările verandei, printre plantele Elvirei aştepta o domniţă blondă, în ţinută business, dar cu mii de draci jucându-i pe sub piele. Anton se încruntă ca să fie sigur că nu i se poate citi în ochi impresia de adineauri:   — Da?   — În legătură cu înţelegerea telefonică de mai înainte. Este necesar să semnaţi. Pot intra?   — Desigur, dar.   — Vă rog să nu puneţi întrebări, vă avertizez. Riscaţi să pierdeţi oferta. Doamna? E nevoie şi de semnătura sa.   — Elvira! Vii puţin? Uite, dumneaei. aţi vorbit la telefon despre. zice că trebuie să semnezi.   Îl şocă felul în care arăta nevastă-sa: părea bătută, timorată şi groaznic de contrastantă pe lângă cuconiţa atât de sigură pe ea, cu unghiile lăcuite şi tocurile ei de zece centimetri, cu taiorul cambrat pe sub care precis nu avea decât un sutien de dantelă!   — Gata! S-a făcut! Exclamă dama zâmbind profesional. Mă duc să-l aduc.   — Pe cine? Îngăimă Anton scuturat fără voie de un fior.   — Pe Victoraş. Aşteaptă în maşină. Felicitările mele! Vă doresc multă fericire!   Elvira căzu pe fotoliu. Un colţ al gurii îi zvâcnea şi avea pete albe în jurul ochilor holbaţi neverosimil. Anton făcu câţiva paşi în urma blondei:   — Aşteptaţi aici, vă rog!   Apucă să vadă pe fereastra sufrageriei un automobil negru ca o limuzină, cu geamuri fumurii. Întoarse capul de la imaginea asta când i s-a spus să rămână în casă, dar ceva îi arse parcă retina. Ar fi vrut să-i spună Elvirei. nu ştia ce. că poate visează amândoi. sau că guvernul a făcut probabil nişte descoperiri. Dar auzi pe terasă tocurile şi un pas micuţ, tropăit, inconfundabil.   Îi tremura carnea pe braţe şi-i clănţăneau dinţii în gură. Se întoarse spre uşă exact când se deschise. Fiul lui, Victor, era adus de îngerul blond în deux-pieces.   — Tati!   Elvira răcni şi se repezi spre copil. Îl strângea în braţe, îl pipăia, îi săruta fiecare bucăţică de piele.   — E foarte ciudat că nu ne-au spus nimic. cum să ne comportăm, ce să spunem.   Trecuseră trei zile de când Victoraş era din nou acasă. Nu-l lăsau singur nici o clipă şi erau dispuşi să-i facă toate poftele. Mai întâi Elvira îl cercetase cu de-amănuntul:   — Uite, are semnul din naştere pe genunchi. Şi aluniţa de sub păr, din creştetul capului. Dacă nu e o clonă, e sigur copilul nostru.   Noaptea târziu, Anton răscolea pe net. Bazaconii erau, de toate felurile, însă nu se pomenea de învierea din morţi. Nu scria nicăieri de vreun program de recuperare a celor dragi din lumea cealaltă. Trebuie că era la mare secret. Clasificat.   — Ce bine că n-avem rude! Concluzionă Elvira peste umărul său.   — Tot trebuie să găsim o soluţie. Ce vor spune cunoscuţii, vecinii, toţi care ştiu. Uite, noi lipsim de trei zile de la serviciu. Şi actele! Avem un certificat de deces.   — Doamne, Toni, nu ştiu cum am supravieţuit să scot certificat de moarte copilului meu. Poate că simţeam c-o să se întâmple minunea asta. Am păstrat certificatul de naştere. Ăla pe care-l credeam pierdut, de-am cerut duplicat.   — Mă mir că după ce ne-au prins în program, nu ne urmăresc, nu ne dau instrucţiuni, ceva. Poate aşteaptă să-i contactăm noi.   — Cum?   — Numărul de la care te-a sunat tipa, a rămas înregistrat în memoria telefonului.   — La telefon am vorbit cu domnul care l-a adus, cred. făcu Elvira.   — Care domn?   — Care a venit cu Victor. Cel care ne-a pus să semnăm.   — Tu ai fost în stare de şoc. Păi n-a fost o femeie? O tipesă blondă?   — Tu vezi fuste peste tot! Era un bărbat solid, rasat, în costum de firmă. Am sesizat c-ai zis „dumneaei”; am crezut că te-ai fâstâcit. Apropo, ce-am semnat noi atunci?   — N-am stat să citesc. Probabil ne-am dat acordul. Da’ acum am impresia c-am făcut o prostie.   — Că ne-am luat fiul înapoi? Nu! Aş face la fel. Stabili Elvira categoric.   Anton închise monitorul. Se duse la fereastră şi privi în noapte.   — Ştii, am vrut să-ţi spun. Când l-au adus pe Victoraş, mi s-a părut că văd ceva ciudat.   — Ce?   — Au venit c-o limuzină neagră. Când s-a deschis portiera, din interior au ţâşnit flăcări parcă; în tot cazu’ o lumină puternică roşie. M-au durut ochii.   — Nu înţeleg ce-ai văzut şi nici nu-mi pasă. Mi-au adus copilu.   — Elvira, cine poate să învie morţii? O fi o sectă, un grup de savanţi, extratereştri? Nu te îngrijorează aspectu ăsta?   — Bine, da’ ce mai contează? Eu mă gândeam azi-noapte când nu puteam adormi că poate Victor nici n-a murit. Pe-urmă am visat că ne-am dus la cimitir toţi trei şi mormântul nu mai era. Chiar, du-te mâine dimineaţă până la cimitir şi vezi dacă e umblat. Că doar trebuiau să-l ia de acolo. Doamne, ce groaznic!   Anton înghiţi nodul din gât. Dialogul era neverosimil. Ultimele zile erau neverosimile.   — Copilul are consistenţă, e real. şopti.   — Toni, dacă moartea nu e aşa cum ni s-a spus? Dacă e totuşi reversibilă? Toate cărţile sacre vorbesc de viaţă după moarte. Hai să fim realişti, e posibil!   — Chiar aşa, Elvira, hai să fim realişti! Tu te auzi ce spui?   — Ce spun, domnule Anton Horvat? Copilul nostru a fost bolnav şi a murit, iar acum doarme în camera cealaltă. Asta spun. Dacă a fost mila divină, norocul sau nişte savanţi cu un experiment, mi-e tot una. Le mulţumesc!   — Dar dacă a fost Altceva? Altcineva?   — Anton, am impresia foarte neplăcută că regreţi. Sau ţi-e ciudă că mă vezi fericită. Te-ai obişnuit fără Victoraş. Zi! Aşa-i?   — Evi, spui cuvinte urâte. Dacă mă poţi acuza că nu mi-am iubit băiatu. Interpretezi greşit. Vreau să previn orice rău ni s-ar mai putea întâmpla. Suntem tulburaţi amândoi, e normal. Aşa ceva. nu s-a mai văzut.   — Suferi de boala despicării firului în patru, Anton. Avem lucruri mai importante de stabilit. Nu crezi c-ar trebui să ne mutăm? Să facem ceva, că doar n-o să putem sta închişi în casă pe vecie! Mă duc să caut numărul de telefon.   Bărbatul deschise uşa camerei mici. Victoraş dormea ghemuit, în poziţia lui caracteristică, aşa cum nu-l mai văzuse dormind de-o eternitate, de dinainte de-a se îmbolnăvi. Era atâta inocenţă pe faţa băieţelului, încât se căii pentru ce gândise. Nici nu îi spusese Elvirei ce îi trecuse prin cap, fiindcă era cumplit: că li se returnase un mic demon.   — Toni! Vii puţin?   — Da? Ai găsit?   — Numărul nu există. Ce chestie, chiar şi când sună cineva cu număr la secret, se afişează nişte steluţe. Acum nimic, uită-te şi tu!   * * *   Trecuse un an de când se mutaseră la Sibiu. Anton se văzu silit să recunoască în sinea sa că lucrurile luaseră o întorsătură absolut fericită; parcă se aranjau de la sine. Doar în unele seri când afară era înnorat şi burniţa monoton ca şi cum cerul s-ar fi destrămat fâşii-fâşii, îşi mai amintea vag de vechile lui temeri. Şi ofta.   Cumpăraseră o căsuţă nu prea mare spre Dumbravă, cu o livadă de o mie de metri în faţă, exact cât să alerge Victor şi căţelul cu blană aurie pe care i-l dăruiseră când împlinise cinci ani. Elvira găsise post la o şcoală în cartierul învecinat; cu autobuzul făcea şapte minute. Astă-vară se titularizase. El lucra IT-ist la un patron cumsecade. Victoraş frecventa grupa pregătitoare la grădiniţa din colţul străzii. La prânz, când ieşea de la cursuri, Elvira îl lua acasă. La ora patru şi un sfert îl aştepta zâmbitoare la poartă, iar el intra întâmpinat de chiotele fiului şi lătrăturile fericite ale căţelandrului.   Uneori se oprea şi lăsa acel gând să ciocănească în ţeasta lui: „Copilul meu a fost mort. A fost mort timp de un an. Trei sute şaizeci şi cinci de zile am trăit fără el, timp în care Victor a locuit sub pământ.” Încercase o dată să-l întrebe ce-si amintea când fusese departe de mami şi de tati, dar băiatul nu ştiuse ce să-i răspundă. Când l-a mai întrebat o dată a izbucnit în plâns şi Elvira s-a supărat. De ce necăjea copilul? Ce-i venise să-l întrebe aşa ceva? Dacă ar fi fost după ea, nu s-ar mai fi gândit niciodată la asta!   Seninul acelor zile era atât de perfect, încât Anton îşi făcu reproşuri în sinea lui. Ce-i venise, nu era totul ca-n cele mai frumoase vise? De ce ispitea soarta?   Şi totul a fost frumos până pe întâi mai. Era într-o vineri şi plănuiau să iasă la plimbare, nu prea departe, întrucât nu cumpăraseră încă maşina.   Anton se trezi în acea dimineaţă din cauza unei cumplite dureri de cap şi a unui coşmar: visase ziua când Victoraş fusese adus înapoi. Şocul acelor clipe când i se părea că locuieşte printre imaginile îngheţate din creierul unui nebun, când aerul devenise greoi ca apa şi apăsa pe umerii lui, şocul acela avea un gust de neuitat. I se grefase pe suprafaţa tuturor neuronilor, îl simţea cu toţi porii pielii. Deschisese ochii chiar în clipa când era pe punctul de a se îneca în trecutul vâscos al acelei zile. Era transpirat, sugrumat şi îngrozit. Sări în picioare: în faţa ochilor minţii îi stăruia albul foii de hârtie pe care o semnase. Un alb întinat de un scris prea mărunt pentru a fi lizibil. Un geamăt îi atrase atenţia. Elvira plângea în somn. O trezi:   — Toni, am visat că semnam hârtiile aduse atunci. când cu Victor. ce naiba scria pe hârtiile alea? Atâta m-am chinuit să văd ce e pe ele, c-au început să-mi curgă lacrimi de sânge din ochi. Doamne, a fost groaznic!   — Şi ce scria, ai văzut până la urmă?   — Nu.   După masă, pe când se aflau la plimbare pe sub copacii umbroşi, uriaşi ai Dumbrăvii, Anton avea să-si amintească teroarea visului cu câteva clipe înainte ca Victoraş să se prăbuşească.   — Tati, mă doare capul rău de tot! Dă-mi o pastilă să-mi treacă!   Anton îşi măcina măselele în gură. Aşa începuse şi data trecută.   Elvira încercă să-si menţină calmul: Răcise! Încă nu era atât de cald afară şi copilul alergase cu capul descoperit.   Dar durerea nu voise să se stingă. Urca tot mai sus, mai sus, până Victoraş începu să plângă, să se zvârcolească. Atunci se stinse ceva în ochii Elvirei. Soţii se priviră; acum ştiau. Anton o lăsă la urgenţe. Nu intenţiona să audă iarăşi verdictul acela. De data asta va face ceva.   Porni pe străzi aiurit şi cu gust de cenuşă pe limbă. Constată că pomii înfloriţi îşi scuturau podoaba dintr-odată. Se înnorase; avea să plouă. Dădu peste o biserică. Avea poarta închisă. Anton bătu cu pumnul. Strigă Celui dinăuntru:   — Când ai program cu publicu?   O fi dormind, îşi spuse cu sarcasm. Sau o fi murit, cum citise într-un curs de filosofie la facultate, acum câteva secole.   Se opri pe o bancă, deşi începuse să picure. O pasăre, probabil o mierlă, fluiera tare undeva într-un tufiş. Oh, de-ar fi tăcut! Dacă s-ar concentra, poate ar reuşi să dibuie în capul fiului viermele acela roşu care-l chinuia. L-ar fi vizualizat bine de tot, ar fi tras de el să-l scoată, să-l ciugulească aşa cum ciugulea mierla râmele. Fiindcă dacă nu, viermele se va transforma în tumoare. Doctorii aveau să le spună peste o lună că e inoperabilă. Şi-n acest timp micul Victor va plânge de durere şi se va ruga de ei să-i dea ceva, să-l scape. După aceea vor aştepta încă trei luni până copilul se va dezintegra, se va subţia de chin, implorându-i să-l ajute. Iar ei nu vor face nimic. Se va termina abia în pragul toamnei, când Victoraş va fi de nerecunoscut: un trup vitrificat la miile de grade ale suferinţei. Ei, morţi vii.   De ce? Cui îi folosea, cine se simţea satisfăcut de moartea urâtă a unui copilaş? Auzi paşi apropiindu-se, dar rămase cu fruntea în palme. Apoi desluşi ceva cunoscut: tocurile lovind sonor asfaltul. Duduiţa aceea trecea pe lângă el. Parfumată, elegantă şi fâşneaţă. Ţâşni spre ea abia după ce se îndepărtase pe aleea spre biserică.   — Tu! Stai! Strigă gâfâind.   Domniţa se întoarse numai zâmbet:   — A, domnul cu băieţelul. Dar ce faceţi?   Anton se opri năucit. Era ceva cu femeia asta. Ceva neclar, ambiguu în ţinuta ei, în felul cum zâmbea mieros, dar transmitea, cu toate acestea, pericol, ca un peşte electric, viu colorat.   — Victor se simte rău! Rosti dintr-o suflare.   — Oh! Făcu duduiţa. Aţi ajuns la scadenţă?   Şi adăugă imediat cu solicitudine:   — Dacă insistaţi pot să intervin pentru o prelungire.   — Scadenţă?!   Nu-l observase pe preotul ce se apropiase de poarta bisericii. Nici măcar nu era conştient că se ţinea de gardul de fier cu un aer pierdut.   — Fiule, vrei să te spovedeşti?   Se întoarse spre cel care-l interpelă. Omul în negru făcuse un gest cu mâna. Duduia nu mai era. Dispăruse după colţ?   — Aţi văzut femeia aceea? Se agăţă de unicul martor posibil.   — Era un diavol, nu femeie.   — Ai speriat-o! Trebuia să-mi spună de Victor.   — Eşti liber să alegi. Vrei să-l faci să treacă încă o dată prin durere? Şi încă o dată? Alege!   — Dar nu vreau să aleg! Nu pot să aleg. Nu-mi trebuie această libertate! Îmi vreau copilul! Vreau să fiu fericit cu familia mea.   — Acceptă că nu poţi înţelege tot, aşa cum de aici nu poţi vedea până departe. Dar dacă te urci sus pe deal, sau în clopotniţă, la alt nivel, vei putea zări imaginea întregului.   — Tu cine eşti?   Anton îşi trecu palma aspră peste pleoape. Plânsese, plângea în faţa unui necunoscut. Clipi: străinul dispăruse.   Porni spre spital pe străzile pustii şi umede.      

CAPITOLUL 2   Originea fricii.   Starea psihologică de frică e independentă de orice pericol concret şi imediat. Se manifestă în multe forme: disconfort, îngrijorare, anxietate, nervozitate, încordare, groază, fobie, s.a.m.d. Acest tip de frică psihologică e întotdeauna legat de ceea ce ar putea să se întâmple, şi nu de ceva ce se întâmplă în clipa de faţă. Dumneavoastră vă aflaţi în „acum şi aici”, în timp ce mintea dumneavoastră se afla în viitor. Acest lucru creează o prăpastie de anxietate. Şi dacă v-aţi identificat cu mintea şi aţi pierdut contactul cu puterea şi simplitatea clipei Acum, sentimental de anxietate vă va însoţi constant. Puteţi face oricând faţă momentului prezent, dar nu puteţi face faţă unui lucru care este numai o proiecţie a minţii – nu puteţi face faţa viitorului.   Mai mult decât atât, cât timp vă identificaţi cu mintea, viaţa vă este condusă de către ego. Ca urmare a naturii lui fantomatice şi în ciuda elaboratelor lui mecanisme de apărare, egoul este foarte vulnerabil şi nesigur, şi se vede ameninţat continuu. La fel stau lucrurile şi în cazul în care egoul pare foarte încrezător. Acum amintiţi-vă că emoţia este reacţia corpului la activitatea minţii. Ce mesaj primeşte corpul în mod constant de la ego, acest fals sine făurit de minte? „Pericol, sunt ameninţat.” Şi care este emoţia generate de acest mesaj constant? Frica, desigur. Frica pare a avea multe cauze. Frica de a pierde, frica de eşec, frica de a fi rănit s.a.m.d. Dar, în ultimă instanţă, orice frică înseamnă frica de moarte, de anihilare a sinelui fals. Pentru sinele fals moartea este mereu aproape. În această stare de identificare cu mintea, frica de moarte influenţează toate aspectele vieţii dumneavoastră.   De exemplu, chiar şi un lucru absolut obişnuit şi „normal”, precum nevoia compulsivă de a avea dreptate într-o discuţie şi de a-i dovedi celuilalt că se înşală – apărând poziţia mentală cu care v-aţi identificat – este o consecinţă a fricii de moarte. Dacă vă identificaţi cu o poziţie mentală, atunci când vă înşelaţi, sentimental de identitate bazat pe o construcţie mentală este ameninţat serios cu anihilarea. Aşa că sinele fals nu îşi poate permite să greşească. A greşi înseamnă a muri. Din această cauză s-au purtat războaie şi s-au distrus nenumărate relaţii.   Din clipa în care aţi renunţat la identificarea cu mintea, pentru sentimental dumneavoastră de identitate nu mai are nici o importanţă dacă aveţi dreptate sau greşiţi, aşa că nevoia compulsivă şi profund inconştientă de a avea dreptate, care este o formă de violenţă, nu a mai există. Puteţi afirma clar şi limpede ce gândiţi sau ce simţiţi, fără ca în aceasta să mai existe agresivitate sau nevoie de apărare. Sentimentul de identitate provine atunci dintr-un loc mai profund şi mai adevărat, din interiorul dumneavoastră, şi nu din minte.   URMĂRIŢI APARIŢIA ORICĂRUI SENTIMENT DEFENSIV.   Ce apăraţi? O identitate iluzorie, o imagine din mintea dumneavoastră, o entitate fictivă. Conştientizând acest tipar, observându-l, veţi renunţa să vă mai identificaţi cu el. În lumina conştiinţei dumneavoastră, acest tipar inconştient se va dizolva rapid.   Acesta este sfârşitul tuturor conflictelor şi al jocurilor de putere care subminează atât de mult relaţiile. Puterea asupra altora e slăbiciune deghizată în putere. Adevărata putere se afla în interior şi vă este acum disponibilă.   Mintea caută necontenit să nege clipa Acum şi să evadeze din ea. Cu alte cuvinte, cu cât vă identificaţi cu mintea dumneavoastră, cu atât mai mult suferiţi. Sau o puteţi privi şi aşa: cu cât sunteţi mai capabil să preţuiţi şi să acceptaţi clipa Acum, cu atât sunteţi mai liber de durere şi de suferinţă – liber de mintea egocentrică.   Dacă nu mai doriţi să creaţi suferinţă, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, dacă nu mai doriţi să adăugaţi durere la reziduul de durere care trăieşte încă în dumneavoastră, atunci nu mai creaţi timp, sau cel puţin, nu mai mult decât e necesar pentru a face faţă problemelor practice ale vieţii. Cum să opriţi crearea timpului?   DAŢI-VĂ SEAMA CĂ MOMENTUL PREZENT este tot ce aveţi. Transformaţi clipa Acum în principalul focar de atenţie al vieţii dumneavoastră.   Dacă înainte trăiaţi în timp şi făceaţi din când în când vizite scurte în clipa Acum, trăiţi acum în prezent şi faceţi vizite scurte în trecut şi viitor când situaţiile practice ale vieţii o impun.   Spuneţi mereu „da” momentului prezent.   Puneţi capăt iluziei timpului.   Aceasta este cheia: Puneţi capăt iluziei timpului. Timpul şi mintea sunt inseparabile. Îndepărtaţi timpul din minte şi acesta se opreşte – asta dacă nu alegeţi să îi daţi de lucru.   A te identifica cu propria minte înseamnă a fi prizonierul timpului: impulsul compulsiv de a trăi aproape exclusiv prin memorie şi anticipare. Acest lucru creează o preocupare continuă pentru trecut şi viitor şi un refuz de a preţui şi conştientiza momentul prezent şi a-i permite să existe. Impulsul apare pentru că trecutul vă oferă o identitate, iar viitorul deţine promisiunea salvării sau a împlinirii într-o formă sau alta. Amândouă sunt iluzii.   Cu cât vă concentraţi mai mult asupra timpului – trecut şi viitor – cu atât mai mult pierdeţi clipa Acum, cel mai preţios lucru.   De ce este acesta lucrul cel mai preţios? În primul rând, pentru că este singurul lucru. Este tot ceea ce există. Eternul prezent e spaţial în care vi se desfăşoară întreaga viaţă, singurul factor care rămâne constant. Viaţa este acum. N-a existat niciodată vreun timp în care viaţa dumneavoastră să nu fie acum, şi nici nu va exista.   În al doilea rând, clipa Acum este singurul punct care vă poate trece dincolo de graniţele limitate ale minţii. E singurul punct de acces în dimensiunea fără timp şi fără formă a Fiinţei.   Aţi trăit, făcut, gândit, simţit vreodată ceva în afara clipei Acum? Credeţi că se va întâmpla? Este posibil ca ceva să se întâmple sau să existe în afară clipei Acum? Răspunsul e evident, nu-i aşa?   Nimic nu s-a întâmplat vreodată în trecut; s-a întâmplat în Acum. Nimic nu se va întâmpla în viitor; se va întâmpla în Acum.   Esenţa a ceea ce spun nu poate fi înţeleasă cu mintea. În clipa în care se produce înţelegerea, apare o schimbare în conştiinţă, o trecere de la minte la Fiinţă, de la timp la prezenţă. Dintr-odată totul e simţit ca fiind viu, radiind de energie, emanând Fiinţă.   CAPITOLUL 3   Cum pătrundem în prezent.   Odată cu dimensiunea atemporală apare şi un alt fel de cunoaştere, o cunoaştere care nu „ucide” spiritual care trăieşte în fiecare fiinţă şi în fiecare lucru. O cunoaştere care nu distruge sacralitatea şi misterul vieţii şi care cuprinde o dragoste adâncă şi respect pentru tot ce există.   PUNEŢI CAPĂT VECHIULUI TIPAR de negare a clipei Acum şi de rezistenţa faţă de momentul prezent. Faceţi un obicei din a vă retrage atenţia din trecut şi viitor ori de câte ori nu vă sunt necesare. Ieşiţi din dimensiunea timpului cât mai mult posibil în viaţa de zi cu zi.   Dacă vi se pare greu să pătrundeţi direct în clipa Acum, începeţi prin a observa tendinţa obişnuită a minţii de a dori să evadeze din prezent. Veţi observa că viitorul este de obicei imaginat ca fiind mai bun sau mai rău decât prezentul. Dacă viitorul închipuit este mai bun decât prezentul, acest lucru a dă speranţă şi un sentiment plăcut de anticipare. Dacă este mai rău, creează anxietate. Ambele sunt iluzii.   Prin observarea de sine, starea de prezenţă pătrunde în mod automat în viaţa dumneavoastră. În clipa în care realizaţi că nu sunteţi prezent, aţi devenit prezent. De fiecare dată când vă puteţi observa mintea, nu mai sunteţi prins în ea. A apărut un alt factor, ceva ce nu aparţine minţii: prezenţa observatoare.   Fiţi prezent ca observator al minţii dumneavoastră – al gândurilor şi emoţiilor, precum şi al diferitelor reacţii în diferite situaţii. Fiţi cel puţin la fel de interesat de propria reacţie pe cât sunteţi de situaţia sau de persoana care va determină să reacţionaţi.   Observaţi de asemenea cât de des vi se îndreaptă atenţia spre trecut său viitor. Nu judecaţi sau analizaţi ce observaţi. Priviţi gândul, simţiţi emoţia, observaţi reacţia. Nu faceţi din ele o problemă personală. Veţi simţi atunci ceva cu mult mai puternic decât toate lucrurile pe care le observaţi, veţi simţi însăşi tăcuta prezenţă observatoare din spatele minţii, observatorul tăcut.   Este nevoie de o prezenţă intensă atunci când anumite situaţii declanşează o reacţie cu o puternică încărcătură emoţională., ca de exemplu atunci când vă e ameninţată imaginea de sine, atunci când apare o provocare în viaţa dumneavoastră care declanşează frica, atunci când lucrurile „nu merg cum trebuie” sau este reactivat un moment emoţional din trecut. În aceste momente veţi avea tendinţa să deveniţi „inconştient”. Reacţia sau emoţia pun stăpânire pe dumneavoastră – dumneavoastră „deveniţi” reacţia. O manifestaţi. Vă justificaţi, contraziceţi, atacaţi, vă apăraţi… numai că acesta nu sunteţi dumneavoastră, este doar tiparul de reacţie, este mintea, în modul ei obişnuit de supravieţuire.   Identificarea cu mintea încarcă reacţia cu şi mai multă energie, observarea minţii îi retrage energia. Identificarea cu mintea creează mai mult timp; observarea minţii deschide dimensiunea atemporalităţii. Energia retrasă minţii se transformă în prezenţă. Odată ce aţi simţit ce înseamnă să fii prezent, devine mult mai uşor să alegeţi pur ai simplu să ieşiţi din dimensiunea tipului ori de câte ori timpul nu vă este necesar în scopuri practice, şi să pătrundeţi mai adânc în Acum.   Acest lucru nu vă afectează capacitatea de a folosi timpul – trecut sau viitor – atunci când aveţi nevoie să-l folosiţi în scopuri practice. Şi nu vă diminuează nici capacitatea de a vă folosi mintea. De fapt, chiar o amplifică. Atunci când o veţi folosi, mintea vă va fi mai pătrunzătoare, mai concentrată.   Mintea persoanei iluminate are mereu atenţia concentrată la clipa Acum, rămânând însă conştientă periferic de timp. Cu alte cuvinte, persoana iluminată continuă să folosească „timpul cronologic”, dar este liberă de timpul psihologic.   Renunţarea la timpul psihologic.   Învăţaţi să folosiţi timpul – îl putem numi „timp cronologic” – pentru aspectele practice ale vieţii, dar de îndată ce aţi rezolvat problemele practice, reveniţi la conştiinţa momentului prezent. În felul acesta nu va exista o acumulare de „timp psihologic”, care înseamnă identificarea cu trecutul şi proiectarea continuă şi compulsivă în viitor.   Când vă fixaţi un obiectiv şi lucraţi la îndeplinirea lui, folosiţi „timpul cronologic”. Sunteţi conştient de scopul fixat, dar respectaţi şi acordaţi întreaga atenţie pasului pe care îl faceţi în acest moment. Dacă vă concentraţi excesiv asupra obiectivului, poate din cauză că prin împlinirea lui căutaţi să obţineţi fericire, împlinire sau un sentiment mai complet de identitate, momentul prezent nu mai este preţuit. Este redus la o simplă treaptă spre viitor, fără valoare în sine. Timpul cronologic devine atunci timp psihologic. Călătoria vieţii dumneavoastră nu mai este o aventură, ci doar o nevoie obsesivă de a ajunge, de a obţine, de a reuşi. Nu mai puteţi vedea sau mirosi florile, nici nu mai conştientizaţi frumuseţea şi miracolul vieţii care, atunci când vă aflaţi în clipa Acum se revarsă peste tot.   Încercaţi mereu să ajungeţi într-un alt loc decât locul în care vă aflaţi? Cele mai multe lucruri pe care le faceţi sunt doar un mijloc pentru a împlini un scop? E împlinirea mereu neatinsă sau redusă la plăceri de scurtă durată precum sexul, mâncarea, băutura, drogurile sau senzaţiile tari? Vă concentraţi mereu să deveniţi, să realizaţi, să obţineţi, sau alergaţi mereu după noi senzaţii şi plăceri? Credeţi că dacă acumulaţi mai multe lucruri veţi deveni mai împlinit, mai bun sau mai întreg din punct de vedere psihologic? Aşteptaţi un bărbat sau o femeie care să dea sens vieţii dumneavoastră?   În starea de conştiinţă normală, de identificare cu mintea, sau starea neiluminată, puterea şi infinitul potenţial creativ care se află în Acum sunt complet acoperite de timpul psihologic. Şi în acest fel viaţa dumneavoastră îşi pierde rezonanţa, prospeţimea, sentimentul de uimire în faţa miracolului. Vechile tipare de gândire, de emoţie, de comportament, de reacţie şi de dorinţă sunt jucate în reprezentaţii care repetă la nesfârşit un scenariu din mintea dumneavoastră, care vă oferă un sentiment al identităţii dar care deformează şi ascunde realitatea prezentă. Atunci mintea face o obsesie pentru viitor, ca un mod de evadare din prezentul nesatisfăcător.   Ceea ce percepeţi ca fiind viitor este de fapt o parte intrinsecă a stării prezente de conştiinţă. Dacă mintea dumneavoastră poartă greaua povară a trecutului, veţi repeta trăirea aceloraşi experienţe. Trecutul se perpetuează din lipsa de prezenţă. Calitatea conştiinţei dumneavoastră de acum este ceea ce dă formă viitorului – care, bineînţeles, nu poate fi trăit decât ca un moment prezent.   Dacă ceea ce determină viitorul este calitatea conştiinţei din acest moment, atunci ce determină calitatea conştiinţei? Gradul dumneavoastră de prezenţă. Aşa că singurul loc în care poate avea loc o schimbare autentică şi unde trecutul poate fi dizolvat este momentul Acum.   Poate vi se va părea greu să recunoaşteţi că timpul este cauza suferinţelor sau a problemelor dumneavoastră. Credeţi că ele sunt cauzate de situaţii specifice din viaţa dumneavoastră, şi, dintr-un punct de vedere convenţional, acest lucru este adevărat. Dar, până nu aţi rezolvat principala disfuncţie generatoare de probleme a minţii – ataşamentul ei faţă de trecut şi viitor şi negarea clipei Acum – problemele sunt de fapt interschimbabile.   Dacă toate problemele sau ceea ce percepeţi ca fiind cauzele suferinţei sau ale nefericirii dumneavoastră ar fi îndepărtate astăzi în mod miraculos dar nu aţi devenit mai prezent, mai conştient, în scurt timp vă veţi trezi cu un set similar de probleme sau motive de suferinţă, ca o umbră care vă urmează oriunde aţi merge. În ultimă instanţă, există o singură problemă: mintea prinsă în timp.   Nu există salvare în timp. Nu puteţi fi liber în viitor.   PREZENŢA ESTE CHEIA spre libertate, deci numai acum puteţi fi liber.   Descoperirea vieţii dincolo de situaţia de viaţă.   Ceea ce numiţi „viaţă” ar trebui să se numească „situaţie de viaţă”. Este timp psihologic: trecut şi viitor. Anumite lucruri din trecut n-au mers aşa cum v-aţi fi dorit. Opuneţi încă rezistenţă lucrurilor întâmplate în trecut, iar acum vă împotriviţi situaţiei prezente. Speranţa este cea care a face să mergeţi mai departe, dar speranţa vă ţine atenţia îndreptată asupra viitorului, iar aceasta concentrare continuă asupra viitorului perpetuează negarea clipei Acum şi, prin aceasta, propria dumneavoastră nefericire.   UITAŢI SITUAŢIA DE VIAŢĂ pentru un timp şi acordaţi atenţie vieţii dumneavoastră.   Situaţia dumneavoastră de viaţă există în timp. Viaţa dumneavoastră există acum.   Situaţia dumeavoastră de viaţă este o construcţie a minţii. Viaţa dumneavoastră este reală.   Găsiţi „poarta strâmtă care duce spre viaţă”. E numită „clipa Acum”. Reduceţi-vă viaţa la acest moment. Situaţia dumneavoastră de viaţă poate fi plină de probleme – cele mai multe situaţii de viaţa sunt aşa – dar descoperiţi dacă aveţi vreo problemă în acest moment. Nu mâine, nu peste zece minute, ci acum. Aveţi acum o problemă?   Când sunteţi încărcat de probleme nu mai există loc ca noul să se manifeste, nu mai există loc pentru soluţii. Aşa că, ori de câte ori puteţi, faceţi puţin loc, creaţi un spaţiu, pentru a putea găsi viaţa dincolo de situaţia de viaţă.   FOLOSIŢI-VĂ PE DEPLIN SIMŢURILE. Fiţi acolo unde vă aflaţi. Uitaţi-vă în jur. Priviţi numai, nu interpretaţi. Priviţi lumina, formele, culorile, texturile. Conştientizaţi prezenţa tăcută a fiecărui lucru. Fiţi conştient de spaţiul care permite fiecărui lucru să existe.   Ascultaţi sunetele; nu le judecaţi. Ascultaţi liniştea din spatele sunetelor.   Atingeţi ceva – orice – simţiţi şi conştientizaţi Fiinţa.   Observaţi ritmul propriei respiraţii, simţiţi aerul care intră şi iese, simţiţi energia vieţii în corpul dumneavoastră. Permiteţi fiecărui lucru să existe, înăuntru şi în afară. Permiteţi lucrurilor să fie cum sunt. Pătrundeţi adânc în clipa Acum.   Astfel lăsaţi în urmă lumea distrugătoare a abstracţiilor mentale, lumea timpului. Ieşiţi din mintea nesănătoasă care vă secătuieşte de energie vitală, la fel cum otrăveşte şi distruge încet Pământul. Vă treziţi dintr-un vis al timpului, în prezent.   Toate problemele sunt iluzii ale minţii.   CONCENTRAŢI-VĂ ÎNTREAGA ATENŢIE ASUPRA clipei Acum şi spuneţi-mi ce problemă aveţi în acest moment.   Nu primesc nici un răspuns, pentru că e imposibil să aveţi o problemă când întreaga atenţie vă este absorbită de clipa Acum. O situaţie trebuie ori rezolvată, ori acceptată. De ce să o transformăm într-o problemă?   Mintea îndrăgeşte în mod inconştient problemele, pentru că ele conferă o anumită identitate. Acest lucru este considerat normal, dar este o nebunie. „Problema” înseamnă a stărui mental asupra unei situaţii fără a avea intenţia adevărată sau posibilitatea de a acţiona în acest moment, transformând-o în mod inconştient într-o componentă a sentimentului dumneavoastră de identitate. Situaţia de viaţă vă copleşeşte într-atât, încât pierdeţi senzaţia vieţii, a Fiinţei. Sau purtaţi în minte povara nebunească a sute de lucruri pe care le veţi face sau va trebui să le faceţi în viitor, în loc să vă concentraţi atenţia asupra singurului lucru pe care îl puteţi face acum.   CÂND CREAŢI O PROBLEMĂ, creaţi durere. Este nevoie doar de o simplă alegere, o simplă decizie:”Orice s-ar întâmpla, nu-mi voi mai provoca durere. Nu voi crea probleme.” Deşi e o alegere simplă, este, de asemenea, una foarte radicală. Nu veţi face această alegere decât dacă sunteţi într-adevăr sătul de suferinţă, decât dacă simţiţi cu adevărat că nu o mai doriţi. Şi nu veţi reuşi să vă duceţi decizia la îndeplinire decât dacă accedeţi la puterea clipei Acum. Dacă nu mai creaţi suferinţă pentru dumneavoastră, nu o mai creaţi nici pentru ceilalţi. Şi nici nu mai contaminaţi frumosul Pământ, spaţiul dumneavoastră interior şi psihicul colectiv al omenirii cu negativismul creării de probleme.   Când apare o situaţie căreia trebuie să-i faceţi faţă, veţi acţiona cu limpezime şi fermitate, dacă acţiunea apare din conştiinţa momentului prezent. Şi probabilitatea de a avea succes va fi cu mult mai mare. Nu va fi o reacţie provenită din condiţionarea trecută a minţii dumneavoastră, ci va fi un răspuns intuitiv la situaţie. În alte momente, veţi descoperi că este mai eficient să nu faceţi nimic – să rămâneţi ancorat în clipa Acum, pe când altădată ar fi reacţionat mintea ataşată de timp.   Bucuria fiinţei.   Pentru a testa dacă v-aţi lăsat condus de timpul psihologic puteţi folosi următorul criteriu simplu.   ÎNTREBAŢI-VĂ: fac ceea ce fac cu bucurie, cu uşurinţă şi naturaleţe? Dacă nu este aşa, atunci timpul acoperă momentul prezent şi viaţa este percepută că o povară sau ca o luptă.   Dacă în ceea ce faceţi nu există bucurie, uşurinţă şi naturaleţe, acest lucru nu înseamnă neapărat că trebuie sa vă schimbaţi activitatea. Poate fi suficient să schimbaţi modul în care o faceţi. „Cum” e întotdeauna mai important decât „ce”. Încercaţi să acordaţi mai multă atenţie lucrului pe care îl faceţi decât rezultatului pe care încercaţi să-l obţineţi prin acesta. Acordaţi întreaga dumneavoastră atenţie lucrurilor pe care vi le aduce momentul prezent. Acest lucru implică o acceptare totală a situaţiei prezente, pentru că nu puteţi acorda o atenţie totală unui lucru căruia îi opuneţi în acelaşi timp rezistenţă.   De îndată ce acceptaţi momentul prezent, toată nefericirea şi lupta se dizolvă, iar viaţa începe să curgă cu bucurie şi în pace. Când acţionaţi din conştiinţa momentului prezent, tot ceea ce faceţi abundă de un sentiment de grijă, dragoste şi calitate – chiar şi cele mai simple activităţi.   NU VĂ PREOCUPAŢI DE REZULTATUL ACŢIUNII dumneavoastră, ci acordaţi atenţie acţiunii în sine. Rezultatele vor veni de la sine. Aceasta este o puternică practică spirituală.   Când încercarea compulsivă de a evada din momentul prezent încetează, bucuria Fiinţei se revărsă în tot ceea ce faceţi. În momentul în care atenţia vi se îndreaptă asupra clipei Acum, simţiţi prezenţa, linişte şi pace. Nu mai depindeţi de viitor pentru împlinire şi satisfacţie – nu îl mai căutaţi pentru a vă aduce împlinirea. De aceea, nu mai depindeţi de rezultate. Nici eşecul, nici succesul nu au puterea să vă schimbe starea interioară de unitate cu Fiinţa. Aţi descoperit viaţa dincolo de situaţia de viaţă.   În absenţa timpului psihologic, sentimentul de sine derivă din Fiinţă, şi nu din trecutul personal. De aceea, nevoia psihologică de a deveni altceva decât sunteţi, nu mai există. În lume, la nivelul situaţiei dumneavoastră de viaţă, puteţi să deveniţi bogat, să adunaţi cunoştinţe, succes, să vă eliberaţi de una sau de alta, dar în dimensiunea adâncă a Fiinţei sunteţi acum complet şi întreg.   Starea atemporală de conştiinţă.   Când fiecare celulă din corpul dumneavoastră este atât de prezentă încât o simţiţi vibrând de viaţă şi când în orice moment puteţi simţi această viaţă ca fiind bucuria Fiinţei, atunci se poate spune că v-aţi eliberat de timp. A fi liber de timp înseamnă a fi liber de nevoia psihologică de trecut pentru a avea o identitate, şi de viitor pentru a atinge împlinirea. Aceasta reprezintă cea mai profundă transformare a conştiinţei pe care v-aţi putea-o imagina.   DUPĂ CE AŢI TRĂIT EXPERIENŢA STĂRII ATEMPORALE de conştiinţă pentru scurte momente, începeţi să oscilaţi între dimensiunea timpului şi a prezenţei. La început deveniţi conştient de cât de rar sunteţi cu adevărat prezent în clipa Acum. Dar a şti că nu eşti prezent este deja o mare realizare: această cunoaştere înseamnă prezenţă – chiar dacă la început durează doar câteva secunde în timp cronologic, înainte de a se pierde din nou.   Apoi, din ce în ce mai des, alegeţi să vă concentraţi atenţia asupra momentului prezent în loc de trecut şi de viitor, iar de fiecare dată când vă daţi seama că aţi pierdut clipa Acum sunteţi capabili să rămâneţi în ea nu doar pentru câteva secunde, ci pentru perioade mai lungi de timp, din perspectiva timpului cronologic.   Prin urmare, înainte de a fi ferm ancorat în starea de prezenţă, ceea ce înseamnă că sunteţi pe deplin conştient, veţi oscila pentru un timp între starea conştientă şi cea inconştientă, între starea de prezenţă şi cea de identificare cu mintea. De nenumărate ori veţi pierde clipa prezentă şi veţi reveni la ea. În final, prezenţa va deveni starea dumneavoastră predominantă.

Capela Excomunicatilor de Adrian Buzdugan În fiecare dimineaţă trebuie să reconstruiesc lumea.           Ştiu că e mult mai comod să laşi divinitatea să-ţi ofere una gata făcută, tu doar s-o ajustezi, dar asta-l alegerea mea, să fiu zidar, nu chiriaş!           Ei, tocmai în zorii unei zile, când încă buimac îmi regrupam amintirile în spatele intenţiilor, i-am văzut! Scunzi, crăcănaţi, coloraţi diferit şi îngreunaţi de zeci de aparate. Într-un cuvânt, dezgustători! Îşi zgâiau ochii mici, bilobaţi înspre noi.           După un timp, doi dintre şi-au făcut curaj şi s-au apropiat de mine. Prin semne ne-am asigurat că aparenţele sunt dublate de lipsa unor gânduri belicoase. Mai târziu, aveam să aflu că erau Cavalerul Montprier şi Sir Candlewick, doi dintre conducătorii misiunii de cucerire spirituală a raselor primitive.           În urmă cu zece cicluri atiliene, se hotărâse că trebuie să reflectez la problema timpului. Ieri însă, cei din Pisc mi-au retras domeniul; de-acum trebuie să acumulez noi cunoştinţe doar despre ei şi despre cultura lor. Ca persoană de contact îl voi avea la dispoziţie permanent pe călugărul Javier Manuel de Solestoya y Rubajar; el va fi dealtfel şi cel care va traduce aproximativ zicerile mele.           — Fără nici o cenzură!           — Bineînţeles, domnule Harian Kărsadusar! Şi mi-a zâmbit familiar, plin de grosolănie.           După primele atribuiri empirice, pentru stabilirea unei judicioase corespondenţe lingvistice am tălmăcit împreună „Hamlet”, operă considerată reprezentativă pentru cultura lor laică.           M-am îngrozit! Adulter, tăinuiri, crime, otravă, nebunie, sinucidere, fantome şi dueluri formau versificat o cheie de boltă a inconştienţei amorale ce pare că îi caracterizează!           Seminţia lor este divizată în „naţiuni”, grupuri mari care-şi apără cu arma în mina trăsăturile specifice: albeaţa dinţilor şi dorinţa de a stăpâni lumea, hoţia şi lenea, spiritul ordonat sau meschinăria şi ranchiuna etc. Comunică doar în scris sau oral şi au un vocabular oarecum fix, tare sărăcăcios.           Până acum câteva sute de ani, aceşti primitivi credeau că planeta de pe care vin e PLATĂ! Că lumea are capete şi că totul gravitează în jurul lor!           Sute de milioane dintre ei lucrează în industria „diversimentului”. Sunt angajaţi de ceilalţi, care nu posedă capacitatea de a se distra singuri şi fac tot ce li se cere: de la mimarea morţii! Şi înghiţirea de obiecte tăioase până la sex şi portretistică.           Ştirile despre lumea lor nebună sunt prezentate pe mii de canale video de femele care sunt plătite şi operate periodic. Zâmbind mereu, ele citesc – pentru că oricum n-ar fi în stare să ţină minte mare lucru – ce nenorociri s-au mai întâmplat.           Masculii, în schimb, sunt adulaţi dacă se bat bine sau cântă, dacă intră pe „scena politicii” sau aleargă de bezmetici după nişte chestii umplute cu aer de-al lor – mai mari sau mai mici, în funcţie de dioptriile privitorilor.           Între altele, vor să aibă şi să risipescă! Pun mare preţ pe diverse metale inoxidabile, pe obiecte fără rost numite lux (într-o limbă antică de-a lor, înseamnă lumină!) şi pe mijloacele de locomoţie, întrucât călătoresc şi caută zadarnic, nedorind să recunoască sau pur şi simplu neştiind că individul conştient s-a născut cu rost într-un loc. Că au totul în ei!           Le place să bea alcool, o substanţă care le alterează fiinţa şi-l ajută să depăşească limitele prostiei.           …Şi sunt plini de tot soiul de boli! Norocul este că pe Atilia, nici o infecţie nu se transmite în regnul animal de la inferior la superior. Natura, atât de îngăduitoare la ei, nu permite aici acest lucru care i-ar prejudicia lucrarea.           Altă treabă a fost cu lecturarea uneia dintre cărţile lor sfinte – au câte una de fiecare mare religie! Am început să râd cu lacrimi. Conform summum-ului de informaţii developate, Divinitatea făcuse Universul cu aproximativ 7600 de ani în urmă şi asta la viteză, doar în câteva zile de-ale lor. La început la ei ar fi fost ştiinţa! Dar nu ştiinţa despre ceva anume, ci ştiinţa aşa, în general şi, întrucât nu putea fi cuprinsă, a trebuit luată drept ceva divin. Zeul a instituit apoi Ordinea, a separat negurile de străluciri, solidul de lichid, iar steaua centrală a sistemului a alcătuit-o după ce făurise planeta lor atât de specială! Apoi Demiurgul a creat viruşii, plantele şi animalele; ei sunt cică încununarea creaţiei!           Mai întâi a desăvârşit un el. Acest model original, ca să nu înnebunească de singurătate, a început să vorbească cu lucrurile din jur; ca să aibă o oarecare decenţă şi coerenţă, le-a numit mai întâi, frunza frunză, cocorul cocor, ciuboţica cucului ciuboţica cucului ş.a.m.d. (Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat în cazul unui prototip afazic!) Mai târziu, plinindu-şi greşeala, Marele lor Idol i-a creat prin clonare adaptată o femelă-ajutor.           Apoi. Şi-a alungat culmile creaţiei din Grădină (pentru că doreau să ştie!) şi-a mazilit poporul ales, a făcut o groază de victime printre nonconformiştii de-atunci, a coordonat o succesiune de plăgi şi dezastre climatice, a omorât odraslele egipeţilor etc.           Specialist în rostirea despre Dumnezeu, călugărul Manuel m-a stropşit şi mi-a spus că nu trebuie să interpretez nici literal, nici uzitând extensii alegorice ori simbolice! Altcumva trebuie, con sentimientu, amor Dei şi altele!           S-a autoflagelat, reproşându-şi faptul că se grăbise, că nu eram încă pregătit pentru studierea holibibiliei.           Cartea lor revelată, apoi tăiată, corectată şi adăugită de înalţii ierarhi, e în două părţi! În prima, Zeul lor e neiertător, setos de sânge, aducător de molime, bombe, fulgere împotriva oricărei emulaţii dărama orice altceva ajunge până la cer etc. În partea a doua, e plin de speranţă şi iubire, dar nu se poate stăpâni să nu povestească în patru rânduri cum i-a pus să-l omoare fiul!           Da! I-au născocit şi un fiu, întrupat într-un membru din specia lor! După ce a murit însă, l-a înviat, căci trebuia să-l ia locul în ultimul capitol, unde, în numele dreptei credinţe, le-a promis că va rade aproape întreaga populaţie a planetei!           Cei din vechime, care au sesizat uriaşa ipocrizie a consubstanţialităţii, au fost arşi de vii cu tot cu scrierile lor. Arse au mai fost şi alte sute de mii de pergamente şi persoane, iar mai târziu chiar au întemeiat o instituţie care să se ocupe cu asta. Complementar, au făcut şi un lagăr, Skythopolis, unde au ucis şi torturat alte mii de eretici, cei care credeau altfel!           — Păi de ce revelaţia divină se manifestă individual? Mi-am călcat eu pe inimă şi l-am întrebat.           — Divinităţii nu-l poate fi imputată neputinţa de a se adresa unei mulţimi! El îi caută pe Cei Aleşi, revelaţia fiind o chestiune tainică, intimă!           — Aha! Neverificabilă, vecină cu fabulaţia, delirul mistic şi schizofrenia! Ai observat că întotdeauna când nu ştii să explici ceva sau să răspunzi, foloseşti cuvântul „taină”?           — Şi până la urmă, ce vrei tu, dragă Harian? Gura îi puţea a mâncare nedigerată, aşa că l-am îndepărtat uşor. Ca toţi să dea în demenţa raţionalităţii?! De ce să aduni cunoştinţe despre tonalită sau vaalbara, să te încurci în miliarde de ani temporali sau luminici, când e mai simplu să te închini. Fericit?           — Fericit sau ignorant? Din câte am citit, marea masă a practicanţilor nici nu ştiu ce înseamnă „Aleluia” sau „Bogdaproste”. Nu ştiu de ce se prosternează în faţa crucii şi nu a peştelui, cum îi cheamă pe cei doisprezece apostoli sau pe protagoniştii cântării iubirii carnale. Câte cărţi are prima secţiune a scrierii în numele căreia vi le-aţi distrus pe celelalte? A meritat să distrugeţi mare parte din ştiinţa anterioară sau care încerca să se dezvolte simultan, pentru că zeci de generaţii să nu ştie câte epistole sunt în noua scriere?           Era vizibil încurcat. Clar, nici el nu ştia unele răspunsuri! Am pufnit:           — Fericiţi şi mulţi! Două miliarde de impostori!           A dat-o la-ntors cum că astea sunt presupuneri diavoleşti! Mult mai important era că legile morale, sacrosancte, fuseseră inculcate şi că viaţa în univers avea aceeaşi sursă, provenea din acelaşi germene.           — Sigur avem strămoşi comuni!           — Noi?! Am zburat de-acolo, simţind pentru prima oară ce-nseamnă să-ţi pierzi cumpătul!           Gestual, îşi fac cruce (un simbol al torturii şi al Morţii!) când trec doar pe lângă anumite clădiri, aşa-zise Case ale Domnului, de parcă Dumnezeu, Zeul sau Omphal nu ar fi pretutindeni şi ar avea nevoie de anumite aşezăminte, precum şi de oameni specializaţi în intermediere! În aceste case înalte – concepute aşa pentru a le induce un sentiment de nimicnicie – se adună, se-nchină laolată şi audiază pasaje din cărţile lor sfinte, lălăite sau spuse-ntr-o altă limbă, pentru a fi îngreunată înţelegerea lor! Funcţie de confesiune, casele sunt pline de desene, statui antropomorfe sau cuvinte, iar ei par spăşiţi sau veseli la grămadă, manifestându-se mecanic, imitativ, repetitiv.           Până nu demult, angrenarea lor în fenomenul religios le cerea să privească viaţa ca pe un fenomen singular în Univers, să accepte nu limitarea raţiunii, ci însăşi bagatelizarea ei, ceea ce este de neconceput! Nici nu vreau să-mi imaginez ce am fi făcut noi într-o atare situaţie! Noi l-am instituit pe Omphal raţional, pentru a avea un sprijin şi pentru a eluda misterul apariţiei vieţii. Ei au ajuns altfel la omphalul lor, prin credinţă oarbă, sentimente şi multă patimă! Preamărind absurd Nimicul, interpelând Absolutul şi tăind mii de păduri ca să publice comentarii teologale!

CAPITOLUL 7   De la relaţii de dependenţă la relaţii iluminate.   Relaţii de dragoste/ură.   Atât timp cât nu aveţi acces la frecventa conştientizată a prezenţei, şi dacă nu veţi accede la ea, toate relaţiile, îndeosebi cele intime sunt profund defectuoase şi, în ultimă instanţă, disfuncţionale. Ele pot părea perfecte pentru un timp, ca atunci când sunteţi „îndrăgostit”, dar în mod invariabil această perfecţiune aparentă este distrusă atunci când certurile, conflictele, nemulţumirea, violenţa emoţională sau chiar fizică apar din ce în ce mai frecvent.   Se pare că cele mai multe „relaţii de dragoste” devin în scurt timp relaţii de dragoste/ură. Dragostea se poate transforma instantaneu într-un atac violent, în sentimente de ostilitate sau în dispariţia totală a afecţiunii. Acest lucru este considerat normal.   Dacă în relaţiile dumneavoastră trăiţi experienţa dragostei, dar şi opusul ei – atac, violenta emoţională s.a.m.d. – atunci este foarte probabil să confundaţi ataşamentul sinelui fals şi dependenţa cu dragostea. Nu este posibil să vă iubiţi acum partenerul, pentru ca o clipă mai târziu să-l atacaţi. Dragostea adevărată nu cunoaşte contrariu. Dacă „dragostea” dumneavoastră are un pol opus, atunci nu este dragoste, ci o dorinţă puternică a sinelui fals de a avea un sentiment de identitate mai complet şi mai profund, o nevoie satisfăcută temporar de cealaltă persoană. Este substitutul sinelui fals pentru salvare, şi pentru o scurtă perioadă de timp ne simţim aproape salvaţi.   Dar vine un moment când partenerul se comportă într-un mod care nu mai răspunde nevoilor dumneavoastră sau nevoilor sinelui fals, mai degrabă. Sentimentele de frică, durere şi lipsă, care sunt o parte intrinsecă a conştiinţei egocentrice şi care fuseseră acoperite de „relaţia de dragoste”, revin acum la suprafaţă.   Ca în cazul oricărei dependenţe, sunteţi în extaz atunci când drogul este disponibil, dar vine invariabil un timp când drogul nu îşi mai face efectul.   Când acele sentimente dureroase reapar, le simţiţi şi mai puternic decât înainte şi, mai mult decât atât, acum va percepeţi partenerul ca fiind cauza acelor sentimente. Acest lucru înseamnă că le proiectaţi în exterior şi îl atacaţi pe celălalt cu toată violenţa care face parte din durerea dumneavoastră.   Acest atac poate trezi durerea partenerului dumneavoastră, şi e posibil ca el sau ea să vă răspundă la atac. În acest moment, sinele fals speră încă, în mod inconştient, că atacul său sau încercările sale de manipulare vor fi o pedeapsă suficient de mare pentru a-l determina pe partener să-şi schimbe comportamentul, pentru a-l putea folosi din nou ca sa vă ascundă durerea.   Acesta este motivul pentru care în relaţiile intime, după ce euforia iniţială a trecut, există atât de multă nefericire, atât de multă durere. Nu relaţiile sunt cauza durerii şi a nefericirii. Ele doar aduc la lumina nefericirea care există deja în dumneavoastră. Orice dependenţă o face. Orice dependenţă ajunge la un punct în care nu vă mai satisface, şi atunci vă simţiţi durerea mai intens decât oricând.   Acesta este unul din motivele pentru care majoritatea oamenilor încearcă mereu să evadeze din prezent şi caută un fel de salvare în viitor. Primul lucru cu care s-ar putea confrunta dacă s-ar concentra asupra clipei de Acum este propria lor durere, şi acesta este lucrul de care se tem. Dacă ar şti numai cât de uşor este să ai acces în Acum la puterea prezenţei, care face să se dizolve trecutul şi durerea lui, la realitatea care dizolvă iluzia. Dacă ar şti numai cât de aproape se află de propria realitate, cât de aproape se află de Dumnezeu.   Nici evitarea relaţiilor, într-o încercare de a evita durerea, nu este o soluţie. Durerea există acolo oricum. Există o mare probabilitate ca trei relaţii eşuate în tot atâţia ani să vă oblige să vă treziţi, mai degrabă decât trei ani petrecuţi pe o insulă pustie sau închis în camera dumneavoastră. Dar dacă puteţi fi intens prezent în singurătatea dumneavoastră, şi acest lucru ar putea funcţiona.   De la relaţii de dependenţă la relaţii de iluminare.   INDIFERENT DACĂ TRĂIŢI SINGUR SAU AVEŢI UN PARTENER, cheia rămâne aceasta: să fiţi prezent şi să vă intensificaţi prezenţa printr-o şi mai profundă concentrare a atenţiei în clipa Acum.   Pentru ca iubirea să înflorească este nevoie ca lumina prezenţei dumneavoastră să fie suficient de puternică, în aşa fel încât gândirea sau corpul-durere să nu poată prelua controlul şi să le confundaţi cu cine sunteţi de fapt.   Conştientizarea faptului că eşti Fiinţa din spatele gândirii, liniştea din spatele zgomotului mental, iubirea şi bucuria din spatele durerii, înseamnă libertate, salvare, iluminare.   Să anulezi identificarea cu corpul-durere înseamnă să aduci prezenţa în durere şi, în acest fel să o transformi.   Anularea identificării cu gândirea înseamnă a fi observatorul tăcut al gândurilor şi al comportamentului, şi mai ales al tiparelor repetitive de gândire şi al rolurilor jucate de către ego.   Dacă nu o mai investiţi cu identitate, mintea îşi pierde trăsătura compulsivă, care fundamental înseamnă impulsul compulsiv de a judeca şi de a opune rezistenţă faţă de ceea ce este, lucru care creează conflict, dramă şi noi dureri. De fapt, în momentul în care critica încetează, prin acceptarea realităţii existente, v-aţi eliberat de minte. Aţi făcut loc iubirii, bucuriei, păcii.   PUNEŢI MAI ÎNTÂI CAPĂT CRITICII DE SINE; opriţi-vă apoi din a vă judeca partenerul. Cel mai puternic catalizator pentru transformarea unei relaţii este acceptarea totală a partenerului aşa cum este, fără a simţi nevoia de a-l judeca şi a-l schimba în vreun fel.   Aceasta vă aduce imediat dincolo de ego. Toate jocurile mentale şi toată dependenţa au luat atunci sfârşit. Nu mai există victime şi nici făptaşi, nici acuzatori sau acuzaţi.   Acesta este, de asemenea, sfârşitul oricărei codependenţe, al faptului de a fi atras în tiparul inconştient al altcuiva, permiţându-i în acest fel perpetuarea. Atunci ori vă veţi despărţi – în dragoste – ori veţi pătrunde împreună şi mai profund în clipa Acum în Fiinţă. Poate fi chiar atât de uşor? Da, este atât de uşor.   Iubirea este o stare a Fiinţei. Iubirea nu se afla în afara, ci în adâncul dumneavoastră. Nu o puteţi pierde şi nu vă poate părăsi. Nu depinde de vreun alt corp, de vreo formă exterioară.   ÎN LINIŞTEA PREZENŢEI, vă puteţi simţi propria realitate atemporală şi fără formă, ca viaţă nemanifestată care vă animă forma fizică. Apoi puteţi simţi aceeaşi viaţă în adâncul fiecărui om şi al fiecărei fiinţe. Priviţi dincolo de valul formei şi separării. Acest lucru este realizarea unităţii. Acest lucru este iubirea.   Deşi scurte străfulgerări de iubire sunt posibile, ea nu poate înflori decât dacă sunteţi permanent liber de identificarea cu mintea, iar prezenţa dumneavoastră este suficient de intensă încât să fi dizolvat corpul-durere – sau puteţi cel puţin să rămâneţi prezent ca observator. Corpul-durere nu mai poate prelua atunci controlul asupra dumneavoastră, distrugând astfel dragostea.   Relaţiile ca practică spirituală.   Pentru că oamenii s-au identificat din ce în ce mai mult cu minţile lor, cele mai multe relaţii nu îşi au rădăcinile în Fiinţă şi se transformă într-o sursă de durere, devenind astfel dominate de probleme şi conflicte.   Dacă relaţiile alimentează cu energie şi amplifică tiparele minţii egocentrice şi activează corpul-durere, aşa cum se întâmplă acum, de ce să nu acceptaţi acest fapt, în loc să încercaţi să scăpaţi de el? De ce să nu cooperaţi cu el, în loc să evitaţi relaţiile sau să continuaţi să urmăriţi fantoma partenerului ideal ca răspuns la problemele dumneavoastră sau ca un mijloc de a va simţi împlinit?   Odată cu recunoaşterea şi acceptarea faptelor, apare şi un anumit grad de libertate în raport cu ele.   De exemplu, atunci când ştiţi că există o lipsă de armonie şi păstraţi aceasta „cunoaştere”, datorită cunoaşterii dumneavoastră a apărut un factor nou şi lipsa de armonie nu poate rămâne neschimbată.   CÂND ŞTIŢI CĂ NU AVEŢI PACE, conştiinţa acestui lucru creează un spaţiu de linişte care înconjoară lipsa dumeavoastră de pace într-o îmbrăţişare iubitoare şi afectuoasă, care transformă apoi lipsa de pace în pace.   Nu puteţi face nimic în ceea ce priveşte transformarea interioară. Nu vă puteţi transforma pe dumneavoastră înşivă şi în mod cert nu vă puteţi schimba partenerul sau pe oricine altcineva. Tot ce puteţi face este să creaţi spaţiul în care transformarea să poată avea loc, unde pot intra graţia şi iubirea.   Aşa că, ori de câte ori relaţia dumneavoastră nu merge bine, ori de câte ori aduce la suprafaţă „nebunia” din dumneavoastră şi din partener, bucuraţi-vă. Ceea ce era inconştient este adus la lumină. Este o oportunitate de a vă elibera.   ÎN FIECARE MOMENT, PĂSTRAŢI CONŞTIINŢA MOMENTULUI, mai ales conştiinţa stării dumneavoastră interioare. Dacă există furie, fiţi conştient de furie. Dacă există gelozie, sentimente defensive, nevoia de ceartă, de a avea dreptate, dacă există copilul interior care cere dragoste şi atenţie, sau dacă există durere emoţională de orice fel – orice ar fi, fiţi conştient de realitatea momentului şi păstraţi „cunoaşterea”.   Relaţia devine atunci sadhana dumneavoastră, practica dumeavoastră spirituală. Dacă observaţi comportament inconştient în partenerul dumneavoastră, cuprindeţi-l în îmbrăţişarea iubitoare a cunoaşterii dumneavoastră, în aşa fel încât să nu reacţionaţi.   Inconştienţa şi cunoaşterea nu pot coexista pentru mult timp – chiar dacă numai celălalt deţine această cunoaştere, şi nu şi cel care manifestă inconştienţa. Pentru forma de energie din spatele ostilităţii şi a atacului, prezenţa dragostei este de nesuportat. Dacă reacţionaţi sub orice formă la inconştienţa partenerului, deveniţi şi dumneavoastră inconştient. Dar când vă amintiţi să vă observaţi propria reacţie, nimic nu este pierdut.   Niciodată nu au fost relaţiile atât de pline de probleme şi conflicte ca acum. După cum poate aţi remarcat, relaţiile nu există pentru a vă face fericit sau pentru a vă aduce împlinirea. Dacă veţi continua să urmăriţi ţelul salvării dumneavoastră printr-o relaţie, veţi fi deziluzionat de fiecare dată. Dar dacă acceptaţi că relaţia există pentru a vă face conştient, şi nu nefericit, atunci relaţia vă va oferi salvarea şi vă veţi alinia conştiinţei superioare care vrea să se nască în această lume.   Cei care vor continua să se agaţe de vechile lor tipare or avea parte de tot mai multă durere, violenţă, confuzie şi nebunie.   De câţi oameni este nevoie pentru a vă transforma viaţa într-o practică spirituală? Nu contează dacă partenerul nu va coopera. Sănătatea mintală – conştiinţa – poate intra în această lume numai prin dumneavoastră. Nu aveţi nevoie să aşteptaţi ca lumea să devină sănătoasă sau ca altcineva să devină conştient înainte ca dumneavoastră să realizaţi iluminarea. S-ar putea să aşteptaţi pe vecie.   Nu vă acuzaţi unul pe altul de inconştienţă. În momentul în care începeţi să vă certaţi, v-aţi identificat cu o poziţie mentală şi apăraţi acum nu numai acea poziţie, ci şi sentimentul de sine. Sinele fals a preluat controlul. Aţi devenit inconştient. În anumite momente e poate indicat să menţionaţi anumite aspecte ale comportamentului partenerului dumneavoastră. Dacă sunteţi foarte vigilent, foarte prezent, o puteţi face fără ca sinele fals să fie implicat – fără să învinovăţiţi, să acuzaţi, să încercaţi să-l convingeţi pe celălalt că greşeşte.   Când partenerul are un comportament inconştient, abandonaţi orice critică. Critica înseamnă fie confundarea comportamentului inconştient al altuia cu sinele său real, fie proiectarea propriei inconştienţe asupra celuilalt şi confundarea ei cu acea persoană.   Renunţarea la critică nu înseamnă să nu recunoaşteţi disfuncţionalitatea sau inconştienta atunci când o întâlniţi. Înseamnă „ a fi cunoaşterea” în loc de „a fi reacţia” şi judecătorul. Atunci fie veţi fi complet liber de orice reacţie, fie veţi reacţiona fiind cunoaşterea, spaţiul în care reacţia este observată şi în care i se permite să existe. În loc să luptaţi împotriva întunericului, aduceţi lumina. În loc să reacţionaţi la iluzie, vedeţi iluzia şi în acelaşi timp vedeţi dincolo de ea.   Conştiinţa creează un spaţiu limpede de prezenţă iubitoare, care permite tuturor lucrurilor şi tuturor oamenilor să fie cum sunt. Nu există catalizator mai puternic pentru transformare. Dacă practicaţi acest lucru, partenerul nu poate rămâne lângă dumneavoastră continuând să fie inconştient.   Dacă sunteţi amândoi de acord carelaţia să vă fie practică spirituală, cu atât mai bine. Astfel vă puteţi exprima unul faţă de altul gândurile, sentimentele şi reacţiile chiar în momentul în care acestea apar, pentru a nu se crea un gol temporal în care emoţia sau durerea neexprimată şi nerecunoscută se poate agrava şi amplifica.   ÎNVĂŢAŢI SĂ EXPRIMAŢI ceea ce simţiţi fără să învinovăţiţi. Învăţaţi să vă ascultaţi partenerul într-un mod deschis, nedefensiv.   Acordaţi-i partenerului spaţiu pentru a se putea exprima. Fiţi prezent. Acuzarea, apărarea, atacul – toate acele tipare care sunt proiectate pentru a întări, a proteja sau a răspunde cerinţelor sinelui fals – vor deveni astfel inutile. Să acordaţi spaţiu atât altora, cât şi dumneavoastră înşivă este de o importanţă vitală. În lipsa spaţiului dragostea nu poate înflori.   Când aţi îndepărtat cei doi factori care distrug relaţia – deci atunci când aţi transformat corpul-durere şi nu vă mai identificaţi cu mintea şi cu poziţiile mentale – şi după ce acelaşi lucru a fost făcut şi de partenerul dumneavoastră, veţi trăi fericirea unei relaţii înfloritoare. În loc să oglindiţi durerea şi inconştienţa celuilalt, în loc să va satisfaceţi reciproc dorinţele de dependenţă ale falsului sine, veţi reflecta unul în celălalt dragostea adâncă pe care o simţiţi, acea iubire care apare odată cu conştiinţa unităţii cu tot ceea ce există.   Aceasta este iubirea care nu are contrariu.   Dacă partenerul dumneavoastră se afla încă în starea de identificare cu mintea şi cu corpul-durere, în timp ce dumneavoastră v-aţi eliberat deja, aceasta va reprezenta o provocare majoră – nu pentru dumneavoastră ci pentru partener. Nu este uşor să trăieşti lângă cineva care a atins iluminarea, sau, mai degrabă, este atât de uşor încât sinele fals se simte extrem de ameninţat.   Amintiţi-vă că falsul sine are nevoie de probleme, conflict şi „duşmani” pentru a-şi întări sentimentul de separare de care depinde identitatea lui. Mintea partenerului care nu a atins iluminarea devine profund frustrată, pentru că poziţiilor sale fixe nu li se opune rezistenţă, ceea ce înseamnă că devin nesigure şi slabe, şi există chiar şi „pericolul” cs ele să se prăbuşească de tot, ceea ce înseamnă pierderea sentimentului de sine.   Corpul durere cere un feedback pe care nu îl primeşte. Nu i se răspunde nevoii de ceartă, dramă şi conflict.   Renunţaţi la relaţia cu propria persoană.   Iluminat sau nu, sunteţi bărbat sau femeie, iar la nivelul formei nu sunteţi complet. Sunteţi o jumătate dintr-un întreg. Faptul de a nu fi complet duce la atracţia între bărbat şi femeie, la atracţia către polul opus de energie, indiferent de cât de conştient aţi fi. Dar în starea de conectare interioară simţiţi această atracţie undeva la suprafaţă sau la periferia vieţii.   Aceasta nu înseamnă că nu interacţionaţi în mod profund cu alţi oameni sau cu partenerul dumneavoastră. De fapt, puteţi interacţiona în mod profund numai atunci când sunteţi conştient de Fiinţă. Venind din Fiinţa, sunteţi capabil să priviţi dincolo de valul formei. În Fiinţă, masculinul şi femininul sunt una. Forma dumneavoastră poate continua să aibă anumite nevoi, dar Fiinţa nu cunoaşte nici o nevoie. Este deja completă şi întreagă. E frumos atunci când acelor nevoi li se răspunde, dar pentru starea interioară profundă nu contează dacă sunt satisfăcute sau nu.   Aşa că este perfect posibil ca o persoană care a atins iluminarea, aşa când nevoia ei de polaritatea masculină sau feminină nu este satisfăcută, să aibă un sentiment de lipsă sau neîmplinire la nivelul superficial al fiinţei, şi în acelaşi timp să se simtă absolut completă, împlinită şi împăcată.   Dacă nu vă puteţi simţi împăcat atunci când sunteţi singur, veţi căuta o relaţie pentru a acoperi sentimentul de disconfort. Puteţi fi sigur că această formă de disconfort va reapărea într-o formă sau alta în relaţie şi că vă veţi considera probabil partenerul răspunzător pentru acest lucru.   TOT CE TREBUIE SĂ FACEŢI ESTE SĂ ACCEPTAŢI PE DEPLIN ACEST MOMENT. Atunci vă veţi simţi bine aici şi acum şi veţi fi împăcat cu propria persoană.   Dar este oare nevoie să aveţi o relaţie cu propria persoană? De ce nu puteţi fi pur şi simplu dumneavoastră? Când aveţi o relaţie cu propria persoană, v-aţi împărţit deja în două: „eu” şi „eu însumi”, subiect şi obiect. Aceasta dualitate creată de minte este cauza fundamentală a complexităţii inutile, a tuturor problemelor şi conflictelor din viaţa dumneavoastră.   În starea de iluminare, sunteţi dumneavoastră – „dumneavoastră” şi „sinele dumeavoastră” devin una. Nu vă mai judecaţi pe „dumneavoastră înşivă”, nu vă mai plângeţi de milă, nu vă iubiţi, nu vă urâţi, etc. Ruptura cauzată de conştiinţa autoreflexivă e vindecată, iar blestemul e înlăturat. Nu există nici un „sine” pe care trebuie să-l mai protejaţi, să-l apăraţi sau să-l hrăniţi.   Când atingeţi iluminarea, o singură relaţie nu va mai exista: relaţia cu propria persoană. Odată ce aţi renunţat la ea, toate celelalte relaţii vor fi relaţii de iubire.   Partea a III-a.   Acceptarea şi abandonarea.   Când vă abandonaţi în faţa a ceea ce există.   Şi deveniţi astfel pe deplin prezent, Trecutul încetează să mai aibă vreo putere.   Dimensiunea Fiinţei, care fusese acoperită.   De către minte, se deschide.   Vă invadează brusc o linişte adâncă.   Şi o pace de nepătruns.   Şi în acea pace este bucurie extraordinară.   Şi în acea bucurie este dragoste.   Şi în miezul cel mai intim este sacrul, incomensurabilul, Cel ce nu poate fi numit.

Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare şi viitorul umanităţii                         Cuvânt înainte.           Când se evocă spiritismul, cu cortegiul său de măsuţe ce valsează, transe ale mediumilor, fiori de dincolo de moarte şi vizitatori fantomatici, se provoacă mai curând ilaritate decât curiozitate ştiinţifică, chiar şi la cei mai fervenţi căutători ai misterului. Trebuie să recunoaştem că simpla rostire a formulelor consacrate de genul: „Spirit eşti acolo?” este asociată cu zeflemeaua sau hazul nebun.           Totuşi spiritismul nu are nimic în comun cu o organizaţie ce caută să profite de tristeţea şi credulitatea unor văduve bogate, puţin cam isterice şi maniace, puţin cam obosite de operele de binefacere ale diocezei, şi sperând la experienţe spirituale mai tulburătoare, în marginea interdicţiei şi a clandestinităţii. Fapt semnificativ: nenumăraţi savanţi, scriitori, filozofi, şi nu dintre cei mai puţin importanţi, s-au aplecat cu pasiune asupra problemei -fizicianul Crookes, Victor Hugo, astronomul Flammarion, profesorul Richet, Beruson, Victorien Sardou, şi mulţi alţii tot atât de celebri.           Ca multe alte mari curente religioase, spiritismul nu s-a dezvoltat cu adevărat decât departe de patria sa, Franţa, manifestându-se în întreaga plenitudine tocmai în Asia şi mai ales în America. Astfel în 1957 guvernul brazilian a emis un timbru cu efigia lui Allan Kardec pentru a marca centenarul primei ediţii a Cărţii Spiritelor. Or, chiar astăzi, aproape necunoscută marelui public european această lucrare este al doilea bestseller mondial după Biblie.           Chiar de la publicarea acestui text, spiritismul a dezlănţuit atacuri furibunde din partea tuturor orizonturilor ideologice. Cei mai înverşunaţi adversari de odinioară au încheiat un fel de armistiţiu tacit pentru a nimici intrusul. Şi astfel mână în mână scientismul şi biserica romană aruncă asupra lui anatemele cele mai feroce. Din autodafe-ul ordonat de episcopul de Barcelona se simt izurile neplăcute ale Inchiziţiei şi ale vremurilor pe care le credeam apuse.           De ce atâta patimă şi înverşunare? Fără îndoială după iudaism, creştinism şi islamism, spiritismul apărea ca o diferenţă de proporţii: nu mai apare Dumnezeu (sau Iehova, sau Allah) care se adresează direct şi personal aleşilor săi. De data aceasta sunt spiritele, sufletele defuncţilor. Şi ele o fac într-un limbaj clar, simplu, accesibil tuturor. De unde poate proveni reacţia Bisericii? Să fie oare gelozia unui mare negustor care se teme de sustragerea clientelei sale şi de pierderea monopolului trecerii către celălalt tărâm? De altfel chiar spiritele îşi exasperează adversarul şi îi sporesc agresivitatea botezând Cartea Spiritelor „Al Treilea Testament”.           Ca totdeauna în astfel de cazuri luptele fratricide sunt necruţătoare. Aceste divergente virulente maschează totuşi puncte principiale comune. Mai întâi un caracter popular, o vocaţie dogmatică şi universalistă, o fervoare militantă şi aspiraţii misionare. E nevoie să se predice Cuvântul şi a patra religie revelată. Spiritismul nu este altceva decât o „şcoală de înţelepciune”: nici un secret ezoteric, nici un demers initiatic. Spiritele pretind să aşeze credinţa lor pe o serie de evidenţe experimentale, de constatări obiective, cvasiştiinţifice. Acestea fiind spuse, spiritismul ascunde un factor foarte puternic de reuşită şi de eficacitate ce constituie totodată originalitatea sa, specificitatea sa: incredibilul potenţial de speranţă consolatoare vehiculat de doctrina sa, într-un cuvânt ardentul optimism inseparabil de demersul său. Acesta este, cred, primul suport al prodigiosului său impact asupra conştiinţelor.           Pe de altă parte, puţine credinţe pot să se rezume (fără a se trăda) la câteva certitudini clare şi percutante, adaptabile la toate formele şi la toate nivelurile de inteligenţă.           Murind, omul se dezbracă de corpul său ca de un veşmânt uzat, grosier, o podoabă greoaie pentru a putea să plonjeze într-o euforică şi inepuizabilă lumină divină – desigur cu condiţia să fi dus o viaţă morală. În acest sens spiritismul îşi afirmă superioritatea faţă de teologia catolică. În ochii Bisericii, într-adevăr, moartea este un somn lung care, la sfârşitul mileniilor şi în Ziua Judecăţii, se va sfârşi cu o înviere a trupurilor cărora Christos triumfător le va acorda pedepse şi recompense. Ce aşteptare interminabilă şi incertă în putreziciunea cărnii şi în neant, ce de spaime şi angoase în perspectivă! în schimb spiritismul ne promite o eliberare imediată, prin care dragii noştri defuncţii imateriali ne înconjoară cu protecţia lor invizibilă şi cu tandreţea lor activă! Pentru câteva clipe doar, am dori să-i reîntâlnim prematur, înainte de ora fixată de Destin.           Scăldându-se într-un climat evanghelic misionar, spiritismul nu se mulţumeşte să anunţe o doctrină mai mult sau mai puţin euforizantă. El revendică un rol şi o forţă mesianică. Prin tălmăcirea lui Allan Kardec, profetul fondator, se proclamă încoronarea unei noi epoci, a unui nou pact cu Dumnezeu, şi de aici cea mai mare revoluţie după izgonirea din paradis. În sfârşit a venit timpul când trebuie să se sfărâme acest perete impenetrabil ce separa până acum lumea spiritelor dematerializate de lumea celor vii, astfel încât datorită mesajelor de dincolo de mormânt omenirea suferindă să recapete curaj şi încredere.           Faţă de scleroza bisericilor oficiale, de pretenţiile mărginite ale scientismului materialist şi de aroganţa intelectuală seacă a sectelor şi grupurilor de pseudo-iniţiaţi, spiritismul oferă singura speranţă autentică: „Moartea nu există. Totul este viaţă, numai formele şi vibraţiile diferă. Şi iată că se apropie momentul crucial când dialogul unei dimensiuni cu cealaltă va deveni lucru curent, cotidian. Ce salt înainte fantastic!” S-a sfârşit cu labirinturile mentale inextricabile unde psihismul se împotmolea, se rătăcea până la nebunie! Diferenţa dintre „cei vii” şi „cei morţi”? Simplă chestiune de deghizare, de garderobă, chiar de modă vestimentară.           Un cuvânt despre omul care a creat mişcarea spiritistă. Nimic nu părea să-l facă pe Hippolyte-Leon-Denizard Rivail să urmeze straniul drum ce i-a fost hărăzit. Pe la douăzeci şi cinci de ani (1829) Rivail, care făcuse studii strălucite, devine propagatorul ideilor lui Pestalozzi – unul din creatorii pedagogiei moderne. În 1830 Rivail se instalează la Paris. El deschide aici, pe strada Sovres nr. 35, un aşezământ şcolar unde instituie principiile profesiei sale. În 1832 se căsătoreşte cu o femeie cu zece ani mai în vârstă, care va fi de o discreţie şi de o fidelitate cu totul exemplare.           Asociatul său dând faliment, Rivail se vede constrâns să-şi vândă aşezământul pedagogic. Începe atunci să scrie tratate de popularizare, în special lucrări de contabilitate. Pe parcursul mai multor ani desfăşoară o activitate intensă, cuprinzând cursuri de gramatică, matematică, drept şi medicină. În 1849, este profesor de ştiinţe la un liceu parizian. Tot acest travaliu sfârşeşte prin a-i procura o anumită prosperitate, care-i permite să se dedice liber noii sale pasiuni: magnetismul. Astfel că se introduce puţin câte puţin în unele cercuri unde asistă la experienţe cu mediumi.           Hyppolite-Leon-Denizard Rivail are cincizeci de ani şi cuvântul spiritism încă nu există. Prietenii săi: Carlotti, Victorien Sardou, Rene Taillandier, editorul Didier, şi alţi câţiva, îi încredinţează o treabă deosebit de delicată. Ei au adunat o imensă documentaţie provenind din toate colturile Europei şi Americii despre fenomenele paranormale. Acestui morman de hârtie i-au mai adăugat vreo cincizeci de caiete în care sunt descrise cu minuţiozitate experienţele urmărite pe parcursul a cinci ani de zile. I-au cerut lui Rivail să încerce să organizeze toată această harababură, să extragă anumite principii, să realizeze o sinteză.           Începutul este pe cât se poate de dificil. Rivail analizează documentele obscure, adesea absurde, şi dacă acceptă să continue este numai datorită complezenţei amicale.           În timpul unei şedinţe, un mediu afirmă că Rivail a fost într-o viaţă anterioară un druid cu numele de Allan Kardec. Îi mai spune că spiritele îl vor călăuzi în viaţa actuală pentru a aduce umanităţii o nouă doctrină salvatoare. Rivail este frapat de aceste declaraţii. Ca urmare, capătă convingerea că este ajutat, inspirat în cercetările sale. O certitudine îl stăpâneşte: Spiritele au o existenţă reală, verificabilă. Mii de probe s-au acumulat de-a lungul istoriei pentru a demonstra prezenta lor invizibilă şi câteodată intervenţiile lor.      Aceasta este credinţa ridicată la nivel de dogmă pe care-şi edifică întreaga filozofie. Şi începe să redacteze cu febrilitate Cartea Spiritelor. Textul este semnat Allan Kardec. Sub acest nume fondatorul spiritismului va deveni curând celebru.