Cărți Spirit și spiritualitate

Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson Om şi Dumnezeu   Iisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influenţei sale, cea mai importantă fiinţă omenească din istorie. În acelaşi timp, este omul despre care s-a scris şi s-a discutat cel mai mult. Cel mai vechi document existent în care se vorbeşte despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat şi publicat) în deceniul şase al primului secol d.Cr., la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Pe vremea aceea, circulau şi biografii scrise în aramaică, limba în care se exprima Iisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au parvenit totuşi patru biografii în limba greacă, publicate în decurs de cincizeci de ani de la moartea lui Iisus. Până spre sfârşitul secolului, apăruseră patruzeci şi cinci de documente autentice despre el, care au supravieţuit şi ele. De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare şi în toate limbile, mai întâi documente şi apoi cărţi întregi despre acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului XXI. Religia care comemorează învăţăturile, moartea şi învierea lui Iisus era bine împământenită în şase ţări în jurul anului 50 d.Cr. Adepţii acestei religii erau deja cunoscuţi sub numele de „creştini”, denumire pe care credincioşii au adoptat-o cu multă bucurie, deşi fusese creată în Antiohia, bine cunoscutul oraş al neologismelor argotice. De atunci, numărul creştinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de miliarde. În ciuda faptului că în unele părţi ale lumii cifra a rămas neschimbată sau este în declin, creştinismul câştigă teren în Asia, America Latină şi mai ales în Africa. Primul loc de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abaţii şi catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile şi mai frumoase construcţii clădite vreodată: într-adevăr, influenţa creştinismului a fost poate factorul suprem în dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. Imaginea lui Iisus este motivul preferat în pictură şi sculptură, dar influenţa creştinismului este de asemenea predominantă în poezie, muzică şi toate celelalte arte, în afară de fotografie, film şi mediile electronice, cu toate că şi în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viaţa lui Iisus şi religia pe care ea a generat-o sunt în multe privinţe – dar mai cu seamă sub aspect cultural şi moral – evenimentele centrale în istoria umanităţii, în jurul cărora gravitează totul, şi prevăd că aşa va fi şi în viitor. Ne-am referit mai sus la influenţa lui Iisus ca om. Dar motivul importanţei lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană şi în personalitatea sa, sau în acţiunile sale, ci în faptul – de care toţi creştinii sunt convinşi ca şi mine – că Iisus era şi este în acelaşi timp şi Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariţia pe pământ a unei fiinţe care să fie şi Dumnezeu, şi om, este esenţa creştinismului. Cum se explică acest fenomen de excepţie? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viaţă, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” De vreme ce Dumnezeu este atotştiutor şi omniprezent, trebuie să presupunem că planul mântuirii – şi deci cea din urmă consecinţă umană – a fost prefigurat în crearea timpului şi spaţiului şi că, de aceea, Dumnezeu a fost ab initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar şi trei-în-unul: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a devenit posibil în anul 4 înaintea erei creştine, odată cu naşterea lui Iisus, şi nu mai devreme sau mai târziu? Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp şi spaţiu – acestea fiind doar nişte instrumente efemere care-i permit umanităţii să evolueze, să fie pusă la încercare şi apoi să fie mântuită –, întrebarea (deşi mi se pare firească) este zadarnică. La fel de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura lui Iisus şi a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă ascuns. Ceea ce putem face totuşi este să scriem despre viaţa lui Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului Ioan, „S-a sălăşuit între noi […] plin de har şi de adevăr” (1, 14). Viaţa lui a fost povestită mai des decât viaţa oricărui alt om, cu o varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de erudiţie, care au dus adesea la controverse şi au trezit resentimente. Erudiţia este, ca orice altceva, determinată de modă. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, era la modă să se nege existenţa lui Iisus. Niciun erudit serios al zilelor noastre nu mai susţine această opinie, şi e greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere abundenţa dovezilor privitoare la existenţa lui Iisus. Pentru autorii laici romani, mult mai apropiaţi de epoca în care a trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existenţa sa era un lucru de la sine înţeles, ca de altfel şi pentru conştiinciosul istoric evreu Iosephus, care a scris în generaţia de după moartea lui Iisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea covârşitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror existenţă n-a fost nicicând pusă la îndoială, Iisus a făcut obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un martor ocular şi celelalte sunt transcrieri ale relatărilor orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în circulaţie între treizeci şi patruzeci de ani de la moartea lui şi toate concordă în punctele esenţiale. Multe detalii sunt confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii lui. Când scrii despre viaţa lui Iisus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundenţa lor, precum şi dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris şi de a tălmăci pe deplin spusele şi episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generaţii. O altă problemă este cum să prezinţi unor cititori aflaţi la două milenii distanţă personalitatea unui om atât de extraordinar şi de versatil, înflăcărat şi chibzuit, clar şi subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, şi totuşi nemărginit de bun, înţelegător, iertător şi iubitor, atât de strălucitor în desăvârşirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără şovăire caracterul divin. Şi totuşi, una dintre splendorile creştinismului este că scriitori din toate timpurile au simţit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Iisus. Schiţa ce urmează este realizată cu trăsături largi de pensulă, dar uneori pointillist, şi reflectă ani îndelungaţi de lecturi şi studii istorice. În afara referinţelor la textele Evangheliei (toate din King James Version[1]), nu citez alte autorităţi, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmaţiile bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar şi concis, în dorinţa de a transmite bucuria şi hrana pe care le capăt mergând pe urmele lui Iisus şi meditând asupra vorbelor lui.     copilăria, tinereţea     Iisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă şi instabilă. Era, în acelaşi timp, o lume materialistă şi tot mai prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care unul dintre iluştrii romani, Pompei, o curăţase definitiv de plaga piraţilor, folosind metode de o brutalitate necruţătoare, torturi şi execuţii publice pe scară largă. Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerţului şi, implicit, faptul că un număr mare de oraşe şi indivizi şi-au dublat bogăţiile în generaţia imediat anterioară naşterii lui Iisus. Roma, lăsând în urmă Mediterana şi avansând în interiorul continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, Egiptul şi ceea ce numim azi Turcia. Între cincizeci şi şaizeci de milioane de oameni se aflau acum sub legislaţia Romei. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea lui Iisus, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franţa timpurilor moderne) şi efectuase două misiuni de recunoaştere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după moartea lui Iisus. Extinderea imperiului avea la bază mai curând forţa muşchilor decât tehnologia, şi asta datorită celor aproximativ cincisprezece milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populaţia urbană şi a căror viaţă a fost descrisă foarte lapidar de Aristotel: „muncă, pedeapsă şi mâncare”. Preţul unui sclav calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau nici oameni de ştiinţă, nici tehnicieni; erau jurişti şi constructori. Legile lor, aceleaşi pentru întreaga lume civilizată, erau aplicate cu o severitate înfiorătoare, iar instrumentul justiţiei era răstignirea, răufăcătorii fiind bătuţi în cuie şi lăsaţi să moară. Romanii au construit drumuri superbe şi au descoperit calităţile cimentului, care, amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă apă proaspătă în oraşe, precum şi să ridice enorme clădiri publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care îşi împodobeau romanii oraşele erau copii după modele greceşti, şi nici nu se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în măreţia sa, iar Panteonul oraşului, construit în timpul vieţii lui Iisus, era revoluţionar prin dimensiunile sale. Roma avea şi o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei naţional, Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naşte Iisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horaţiu, cu patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era încă în viaţă în anul 4 î.Cr. Şi avea treizeci şi nouă de ani. Titus Livius şi-a terminat monumentala sa istorie a Romei când Iisus era adolescent. Seneca, dramaturg şi filozof, s-a născut în acelaşi an ca Iisus. Imensa sculptură cunoscută sub denumirea Laocoon şi fiii săi, care se află la Muzeele Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui Iisus. Dezvoltarea culturală din timpul vieţii lui Iisus a rost posibilă datorită stabilităţii impuse de succesorul lui Cezar, Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei după războiul civil. A murit când Iisus avea optsprezece ani, dar în timpul urmaşului său, Tiberiu, Roma era atât de înfricoşată de garda pretoriană, încât împăratul îşi putea permite să ducă o viaţă de plăceri pe insula Capri, în timp ce comandantul gărzii, Seian, veghea la menţinerea păcii. În locul pe care-l numim Palestina domnea aceeaşi linişte când s-a născut Iisus, sub tirania plutocratică a lui Irod cel Mare. Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin servilismul faţă de cârmuitorii romani (şi oferind daruri somptuoase), a fost stăpân peste străvechiul regat al iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului său. A creat un port nou la Cezareea în Samaria, a refăcut şi a extins Templul din Ierusalim, a construit băi publice, apeducte şi ceea ce noi am numi centre comerciale în şase oraşe, precum şi o serie de fortăreţe puternice, printre care masiva fortăreaţă Antonia (numită astfel după Marcus Antonius) din Ierusalim, care domina Templul şi enormul lui palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naştere, grec ca înclinaţii culturale, Irod cel Mare era socotit eretic de autorităţile religioase iudaice, care-l dezaprobau când sponsoriza jocuri tipic greceşti sau reprezentaţii teatrale şi muzicale. Avea numeroase soţii şi concubine, unele neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a ucis patruzeci de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârşitul domniei – ultimul lui an de viaţă a fost anul naşterii lui Iisus – suspiciunile lui Irod s-au accentuat, şi la curte domnea o atmosferă paranoică. Dar împărăţia lui era prosperă, iar Galileea, deşi considerată sălbatică şi primitivă de către pătura urbană sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine şi aveau din belşug oi pe care le creşteau şi pentru lână, şi pentru carne. Omniprezenţa oilor şi ciobanilor constituie fundalul vieţii lui Iisus şi sursa celor mai multe dintre imaginile sale. Grânele, cultivate în cantităţi mari, erau ieftine şi prinosul lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieţii”, se mânca la toate mesele şi era la rândul ei un permanent izvor de inspiraţie pentru imagistica lui Iisus. Pretutindeni creşteau măslini, şi toate varietăţile de măsline – negre, verzi şi albe – se consumau zilnic şi se foloseau la producerea uleiului pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate şi mirodenii. La mesele principale, lumea obişnuia să bea vin. Evreii se ajutau unii pe alţii şi comunităţile lor organizau acţiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor şi orfanilor. Văduvele nevoiaşe căpătau şi ele ajutor. Existau şi evrei săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă majoritatea celor menţionaţi în Evanghelii drept „săraci” sau „cerşetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o mare parte a populaţiei era formată din comunităţi cu rase amestecate, imigranţi, ţărani desprinşi de triburile lor şi nomazi. Să dai pomană „săracilor” era una dintre îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare de asemenea în reprezentările vieţii lui Iisus. În anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orăşel din Galileea, cu multe ateliere şi mulţi meşteşugari. Unul dintre ei era Iosif, un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al cărui arbore genealogic îl ştia pe de rost. Probabil că era un om cu ştiinţă de carte (în aramaică, limba vorbită, şi în ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soţie o adolescentă de vreo şaisprezece ani, care se numea Maria, era tot din casa lui David şi, foarte probabil, rudă cu el. Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, ştia să scrie şi să citească, să gătească, să ţeasă, să coasă şi se pregătea să fie soţia harnică a unui meseriaş prosper. Avea o memorie uluitoare şi după foarte mulţi ani avea să fie principala sursă de informaţii a Sfântului Luca, doctorul de limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg naşterea şi copilăria lui Iisus. Toţi evreii educaţi citesc Scripturile, în special Tora, cartea sacră unde se povesteşte istoria neamului şi care era îndreptarul ei spiritual şi cartea ei de rugăciuni. Iată cu ce se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut şi i-a spus, potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o şi a nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.” Şi îngerul a mai spus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Putem fi siguri că Maria şi-a amintit cu exactitate aceste cuvinte. Şi-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”), precum şi răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o explicaţie personală. A înştiinţat-o pe Maria că şi verişoara ei, Elisabeta, deşi înaintată în vârstă, zămislise un fiu, şi că era acum în luna a şasea. Această uluitoare veste despre cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să înţeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva real. Aşadar, s-a supus sorţii rostind aceste cuvinte memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Nu există în toată istoria o scenă mai emoţionantă decât aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: nici nu-i de mirare că atâţia mari artişti ai Occidentului au încercat să dea viaţă acestui episod numit „Buna Vestire”. Maria s-a dovedit remarcabil de energică şi hotărâtă pentru vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea verişoarei Elisabeta, aşa că a pornit imediat, singură, la un drum lung prin ţinutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot şi slujea periodic în Templul din Ierusalim. A doua scenă remarcabilă din istoria lui Iisus s-a petrecut la sosirea Mariei şi e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe Maria, Elisabeta şi-a simţit copilul, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, săltând în pântece, şi Sfântul Duh i-a dat de înţeles imediat că şi Maria era însărcinată şi că-l purta pe Fiul lui Dumnezeu. „Şi cu glas mare”, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43) Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele răspunsului ei devin cu uşurinţă versuri şi mi-am luat libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe muzică (Luca 1, 46-53):   Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale: că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic; şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său; risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi; şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.   Acest măreţ imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub denumirea de Magnificat, înalţă spiritul celor săraci şi năpăstuiţi şi prefigurează una dintre temele centrale ale preoţiei lui Iisus. Povestirea din Evanghelie nu conţine doar adevărul, ci şi rodul adevărului, frumuseţea lui, şi iată că Maria, purtându-l pe Iisus în pântece, creează o poezie de o forţă copleşitoare. Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe urmă, s-a întors la Nazaret şi i-a povestit lui Iosif în ce stare se afla. Aflăm din Evanghelia după Matei (1, 19-25), care în multe privinţe este cea mai detaliată şi bazată pe surse aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, a fost şocat de veştile ei. Dar „drept fiind şi ne-vrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea”, i s-a arătat un înger „în vis” şi i-a spus: „… nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune că a făcut cum i-a spus îngerul „şi a luat la el pe logodnica sa”. Tot de la el aflăm că Iosif şi Maria nu au locuit împreună până la naşterea lui Iisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiţii insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viaţa, dar că Iosif le-a arătat ei şi copilului ei toată dragostea unui bărbat devotat. Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la un recensământ necesar pentru taxarea populaţiei, a fost transmis supuşilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în oraşele în care erau născuţi. Având în vedere că erau amândoi din casa lui David, Iosif şi Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, oraşul pe care David l-a cucerit şi l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis la Betleem, un orăşel cu o singură stradă, aflat la o depărtare de zece kilometri şi asociat în mod special cu numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. Odată ajunşi la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, Iustin Martirul, care venea de la o distanţă de aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că ieslea era o peşteră; şi nu este exclus, fiindcă sunt multe peşteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul. Nu se pomeneşte nici de doctor, nici de moaşă, şi se pare că numai Iosif a fost în preajma Mariei la naştere. Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, iar copilaşul ei a fost şi a rămas sănătos pe tot parcursul vieţii. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). Luca povesteşte că nişte păstori de prin părţile locului, „stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”, au tresărit la apariţia unei lumini surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariţie îngerească, „şi s-au înfricoşat cu frică mare”. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. […] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. […] Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” Şi deodată s-a auzit un cor ceresc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la Betleem, şi i-au găsit pe Iisus, Maria şi pe Iosif, întocmai cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea oamenilor de acolo şi „toţi câţi auzeau se mirau”. I-au spus şi Mariei despre lumină, şi despre înger, şi despre cor, aşa încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”. Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit cu daruri: aur, tămâie şi smirnă – comori „din vistierie”, cum zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, deprinşi să observe cerul şi să facă prevestiri urmărind schimbările configuraţiei stelelor. Mai ales poziţia unei anume stele anunţa, credeau ei, că se născuse un rege al iudeilor. Magii au mers la Ierusalim, s-au prezentat la curtea lui Irod şi au cerut să fi se dea instrucţiuni. Irod, „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului”, le-a cerut să i se precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, potrivit profeţiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Şi au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns şi i-a trimis la Betleem. „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” Magii şi povestea lor despre nou-născutul care avea să fie regele iudeilor au stârnit paranoia lui Irod. Matei spune că magii, „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor”. Iosif a fost şi el prevenit într-un vis că Irod le pusese gând rău lui, Mariei şi pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a spus. Şi „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai memorabile, care i-au inspirat pe artişti de-a lungul timpurilor – este subiectul celei mai frumoase opere a lui Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. Cei trei se odihnesc. Iosif ţine o partitură muzicală în faţa unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în timp ce Maria şi pruncul dorm. Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăţia, Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viaţă plină de ticăloşii. A trimis asasini înarmaţi şi „a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acţiune. La câteva săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărţite şi fiul lui, Arhelau, a moştenit Iudeea. Iosif a aflat de toate acestea şi s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi moştenit firea bănuitoare a tatălui său, şi a revenit la Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza şi Samaria. Istoria naşterii lui Iisus, vizita păstorilor şi a magilor formează partea idilică a Naşterii Domnului şi dă copilăriei lui Iisus calitatea unei minunate cărţi de poveşti care, de două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri şi vârstnici. Dar uciderea pruncilor – denumirea sub care a ajuns să fie cunoscut acest episod – ne aminteşte de latura întunecată a vieţii pe care o duceau oamenii primului secol după Cristos într-o provincie mai puţin cunoscută a Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, absenţa oricărei autorităţi legale care să pună stavilă celor puternici şi dispreţului lor faţă de viaţa omenească, chiar şi cea mai firavă. Aceasta era realitatea netrebniciei omeneşti pe care Iisus s-a născut ca s-o elimine şi s-o înfiereze, şi care până la urmă i-a adus sfârşitul. Uciderea pruncilor este o anticipare a Golgotei. Câţiva oameni au putut citi viitorul, aşa cum ne spune Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus că nevasta lui, deşi înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel care avea să fie Ioan Botezătorul, şi ca pedeapsă i s-a luat graiul. Dar, după ce s-a născut copilul şi l-au dus să fie tăiat împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a stăruit să fie numit Ioan. Vecinii şi verii ei s-au împotrivit: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliţă, a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat”. Dar şi mai remarcabil, „îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, aşa cum s-a întâmplat cu multe incidente din istoria lui Iisus, acest fericit episod a fost pus în umbră de lumea ameninţătoare din jur. Cu siguranţă că vestea acestei nemaipomenite naşteri s-a răspândit şi a ajuns şi la urechile mereu bănuitoare ale lui Irod. O veche tradiţie, transcrisă de primii Părinţi, printre care şi Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie ucis „între templu şi altar”. Aşadar, el e venerat ca unul dintre primii martiri. Mai era şi un alt preot care slujea la Templu, Simeon. Luca spune că era „drept şi temător de Dumnezeu”, şi încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o revelaţie şi „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 2, 25-26). Când Maria şi Iosif au venit la Templu pentru ritualul de purificare după naştere şi pentru tăierea împrejur a lui Iisus – ambele potrivit legii iudaice –, bătrânul Simeon era de faţă. A luat pruncul în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns până la noi, străbătând generaţii întregi (2, 29-32):   Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.   Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin de veselie din primele episoade ale vieţii lui Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel. […] Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era şi o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind „proorociță” şi „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani”, care era mereu la Templu, „slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”. Şi ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. Previziunile şi avertismentele rostite de Ana şi Simeon s-au alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfinţenie în inima ei. A observat că, privind profeţiile într-o perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” – chiar întregii omeniri, nu numai evreilor – şi că jertfa lui o va străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de nelinişte cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar şi la bucuria pe care i-o va aduce. Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 42—51) care îi confirma speranţele pentru copil, dar pe care îi era peste putinţă s-o înţeleagă. Maria, Iosif şi copilul formau o familie unită, căreia în credinţa creştină i se spune pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe rugăciuni, praznicele şi rânduielile iudaice erau scrupulos respectate. De Paşte, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca să facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedeşte că Iosif era prosper în meseria lui şi că familia ducea o viaţă relativ îmbelşugată, deoarece călătoria era lungă şi costisitoare, iar Iosif îşi întrerupea lucrul săptămâni întregi. În acest pelerinaj erau însoţiţi de multe „rude şi cunoscuţi”. Când Iisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de mare ca să pornească singur la drum şi să vadă lumea cu ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, era un labirint enorm de curţi, felurite încăperi şi coridoare, iar Ierusalimul în sine era un oraş mare, cu palate, cetăţi şi o puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, „Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau”. Credeau că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri şi măgari şi că o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinşi de frică, şi-au dat seama că rămăsese în urma lor în oraşul acela sfânt şi primejdios. Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame iubitoare, care îşi aminteşte însă şi schimbul de cuvinte ce-a urmat, diferit şi surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus pentru nechibzuinţa lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.” Şi el a răspuns: „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite de Iisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui vieţi şi misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl lui, Iisus ştie şi crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea ce şi spune fără ascunzişuri. Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. Dar acela a fost momentul când şirul povestirilor Mariei despre zămislirea lui Iisus, despre naşterea şi copilăria lui a încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria şi Iosif „şi le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece ani ai vieţii lui Iisus şi o reia când Iisus este botezat de Sfântul Ioan. Aceeaşi tăcere o păstrează şi ceilalţi evanghelişti. Ne întristează că nu ştim absolut nimic referitor la mai bine de jumătate din viaţa lui Iisus, ce a făcut, pe unde a fost sau cum a trăit. Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toţi copiii evrei inteligenţi erau educaţi dacă dispuneau de mijloacele materiale necesare, şi Iisus era dintr-o familie destul de înstărită. Avem dovada că ştia să citească, deoarece cunoştea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt şi de la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era perfect capabil să participe la o discuţie savantă despre semnificaţia lor. Avem şi dovada că ştia să scrie, deşi nu există decât o singură referire în această privinţă. Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii puritani, dar ipocriţi, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un asemenea lucru anevoios şi că scrierea lui a putut fi de îndată citită şi înţeleasă demonstrează că avea un scris neobişnuit de clar şi de citeţ, pe care l-am putea compara cu cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris Iisus n-a supravieţuit. Şi nici nu ştim ce altceva a citit în afară de Scripturi. Ştim însă chiar din spusele lui, consemnate şi transmise nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care îşi alegea cuvintele cu multă grijă şi precizie, blândeţe, acurateţe şi tact – toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte laice şi religioase. Credinţa mea este că latina şi greaca îi erau de asemenea familiare, la fel ca şi limba maternă, aramaica, şi ebraica, pe care le vorbea şi le citea ca orice iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit că exprimarea lui poetică – un dar pe care-l avea din naştere (ca şi mama lui) – a căpătat-o din lectura permanentă a versurilor, pe care de multe ori le învăţa pe de rost. Cred că aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă Cartea lui Iov, care e plină de poezie şi cântece religioase cărora le zicem Psalmi, ci şi poeţii greci, ale căror opere circulau la vremea aceea în imperiu. Cred că Iisus putea să recite din Homer şi Euripide, poate că şi din Vergiliu. Dar aceasta e doar o ipoteză. Probabil că Iisus era în multe privinţe un autodidact. Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun fel de deformaţie academică ori pecetea vreunui sistem. El respingea astfel de lucruri şi dezaproba legalismul din învăţăturile morale. Imaginaţia lui Iisus era neîntinată de sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri şi din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l considerau lipsit de educaţie. Ioan ne informează că iudeii din Templu, uimiţi de învăţăturile lui Iisus, surâdeau dispreţuitor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (7, 15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul Iisus cărţile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri de tot felul în lumea iudaică, chiar şi într-un orăşel ca Nazaretul. Mai lesne de crezut este că Iisus avea cunoştinţe bogate de agricultură şi comerţ, aşa cum rezultă limpede din felul sigur şi competent în care abordează aceste probleme practice în predicile şi pildele sale. Repertoriul imens de care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau să-l asculte atât de mulţi oameni, fiindcă mai toţi recunoşteau şi aprobau referirile la propriile lor ocupaţii. Presupun că aceste cunoştinţe oglindeau o experienţă reală. Când a murit Iosif, în timpul absenţei lui Iisus, gospodăria din Nazaret s-a destrămat şi Maria a plecat să stea ba cu unul, ba cu altul dintre numeroşii membri ai familiei sau clanului ei, care includeau şi o soră cu copii adulţi, numiţi uneori fraţii lui Iisus. Atunci ar fi fost natural ca Iisus, hotărât să nu preia atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă în căutare de noi experienţe, şi pe urmă, la timpul cuvenit, să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să ştim ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar învăţăturile lui Iisus şi comportamentul lui sunt atât de străine tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem din Manuscrisele de la Marea Moartă despre secta esenienilor, încât putem exclude această presupunere. Nu e plauzibil nici că a intrat într-o altă sectă, şi erau multe. Fanatismul de orice fel îi era străin. Nu purta niciunul dintre stigmatele clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era moderat, îi displăceau religiozitatea dusă la extrem şi respectarea strictă a Legii, se simţea bine şi în largul lui alături de bărbaţi şi femei de orice factură temperamentală şi se ferea de singurătate, cu excepţia momentelor de rugăciune. Era sociabil, prietenos şi căuta tot timpul noi tovarăşi, noi prieteni. Toate acestea sunt mărturia unei experienţe vaste în domenii diverse. Credinţa mea e că Iisus a trecut intenţionat de la o ocupaţie la alta nu numai ca să înveţe noi meserii, ci şi ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre motivele pentru care şi-a amânat misiunea până la vârsta de treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre care ştia o mulţime de lucruri. Cred că o perioadă a fost păstor. Oile şi îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele sale, şi figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în învăţăturile lui, încât nu pot crede decât că această îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experienţa lui de viaţă, dar şi în inima lui. Bărbaţii aceia simpli şi aspri care s-au înghesuit în jurul ieslei la naşterea lui l-au făcut, am putea spune, membru onorific pe viaţă al breslei păstorilor. Experienţa lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înţelegem dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se retragă în momentele importante din viaţa lui, sau obiceiul de a-şi alterna convivialitatea normală cu perioade de singurătate în care să se roage. Iată, aşadar, ce ştim despre naşterea şi copilăria lui Iisus şi ce putem ghici despre viaţa lui între doisprezece şi treizeci de ani, când şi-a început preoţia şi şi-a făcut intrarea în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii.   [1]             Toate citatele biblice din traducerea de faţă urmează Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. (N.t.)

Insuportabila usuratate a fiintei de Milan Kundera PARTEA ÎNTÂI Uşurătatea şi greutatea 1. Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe mulţi filosofi: a gândi că, într-o bună zi. Toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit! Ce vrea să spună acest mit uluitor? Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ţinem seama de ele mai mult decât de un război între două ţări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fata lumii. În ciuda faptului că în el şi-au găsit moartea. În chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri. Se va schimba cu ceva faţa războiului dintre cele două ţări africane din secolul al paisprezecelea, dacă el se va repeta de nenumărate ori în eterna întoarcere? Da, se va schimba: va deveni un bloc, care se va ridica şi va dăinui, iar stupiditatea lui va fi iremediabilă (ireparabilă). Dacă Revoluţia franceză ar trebui să se repete la nesfârşit, istoriografia franceză ar fi mai puţin mândră de Robespierre. Dar, întrucât aceasta vorbeşte de un lucru ce nu mai revine, anii sângeroşi n-au rămas decât simple vorbe, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori ca fulgul, şi nu mai stârnesc teama nimănui. E o diferenţă incomensurabilă între un Robespierre care a apărut în istorie o singură dată şi un Robespierre care ar reveni mereu ca să reteze capetele francezilor. Să spunem, aşadar, că ideea eternei întoarceri indică o anumită perspectivă, din care lucrurile ni se înfăţişează altfel decât le cunoaştem: ele ne apar fără circumstanţa atenuantă a efemeritătii lor. Iar această circumstanţă atenuantă ne împiedică, de fapt. Să pronunţăm un verdict, turn poate fi condamnat efemerul? Roseata amurgului luminează totul cu farmecul nostalgiei: chiar şi ghilotina. \f-am surprins, nu de mult, pradă unei senzaţii incredibile: răsfoind o carte despre Hitler. M-am trezit emoţionat în fata câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele. Pe care i-am trăit în timpul războiului: mai mulţi membri ai familiei mele şi-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste: dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia ui Hitler. Care îmi evoca o vreme apusă a vieţii mele. O vreme ce nu va mai reveni? Aceasta împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morala, inerentă unei lumi întemeiate esenţial pe inexistenta întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat, şi. În consecinţa, totul e îngăduit cu cinism. 2. Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la nesfârşit, înseamnă că suntem răstigniţi (tintuiti) în eternitate ca Iisus Hristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schtverste Cewicht). Dacă eterna revenire este povara cea mai grea. Atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor. Dar este. Într-adevăr. Greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne înco- voiem sub ea. Ne lipeşte de pământ. Dar. În poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este. În acelaşi timp. Imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. În schimb, absenta totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ. De fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative. Si-atunci. Ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea? Această întrebare şi-a pus-o Parmenide în secolul al şaselea înainte de Hristos. După el. Universul se împarte în cupluri de contrarii: lumină-întuneric: gingăsie-groso- lănie: câldura-frig: fiintă-nefiintă. L’n pol al contradicţiei era pentru el pozitiv (lumina, căldura, gingăşia, fiinţa), al doilea negativ. Această împărţire în doi poli. Unul pozitiv şi celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind de o facilitate puerilă. Cu excepţia unui singur caz: ce e pozitiv, greutatea sau uşurătatea? Parmenide a răspuns: uşorul e pozitiv, greul e negativ. A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. I n singur lucru e sigur: contradicţia greu-uşor este cea mai misterioasă şi cea mai plină de semnificaţii dintre toate contradicţiile. 3. Mă gândesc de mulţi ani la Tomas. Dar abia acum. În lumina acestor reflecţii, l-am văzut, cu claritate, pentru întâia oară. L-am văzut stând în dreptul unei ferestre a apartamentului său, cu ochii fixaţi spre partea opusă a curţii interioare, spre zidul din spate al imobilului din faţa sa, şi nu ştia ce să facă. O cunoscuse pe Tereza, cu vreo trei săptămâni în urmă, într-un mic orăşel din Cehia. Petrecuseră împreună cel mult o oră. L-a condus la gară şi a stat acolo cu el până s-a urcat în tren. Zece zile mai târziu, a venit să-l vadă la Praga şi au făcut dragoste în aceeaşi zi. Peste noapte i-a crescut temperatura şi a rămas la el o săptămână întreagă, bolnavă de gripă. L-a încercat atunci un sentiment de dragoste inexplicabilă fată de această fată. Pe care aproape n-o cunoştea, îi părea un copil pe care cineva îl depusese într-un cosulet de nuiele stropit cu smoală şi-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l pescuiască şi să-l tragă pe ţărmul patului său. A zăbovii la el o săptămână întreagă, până s-a însă nătoşit. Apoi a plecat înapoi în orăşelul ei. Aflat la două sute de kilometri depărtare de Praga. Aici se situează momentul despre care vă vorbeam şi care mie mi se pare a fi cheia vieţii lui Tomas: stă în dreptul ferestrei, cu ochii fixaţi în partea opusă a curţii, spre zidul din spate al imobilului din faţa sa. Şi reflectează: E cazul să-i propună să vină şi să se instaleze definitiv la Praga? Se temea de această responsabilitate. Dacă ar invita-o acum. Tereza ar veni ca să-i ofere toată viaţa ei. Sau, mai bine. Să renunţe şi să nu-i mai dea niciun semn? în cazul acesta Tereza ar rămâne o simplă chelneri tă într-un local pierdut undeva, în gaura unui orăşel de provincie, şi el n-ar mai revedea-o niciodată. Vrea s-o cheme să stea cu el. Sau nu vrea? Priveşte curtea interioară cu ochii aţintiţi spre zidul din fata lui şi caută un răspuns. Revine mereu. Încă o dată şi încă o dată. La imaginea acestei femei zăcând pe patul lui: nu-i aminteşte de nimeni din viaţa sa de până atunci. \u-i era nici amantă, nici soţie. Era un copil pe care-l scosese dintr-un coşulet de nuiele stropit cu smoală şi-l aşezase pe ţărmul patului său. Adormise, şi el se lăsase în genunchi lângă ea. Răsuflarea ei fierbinte se accelera şi el auzea un geamăt firav. Şi-a lipit obrazul de obrazul ei şi i-a spus. În şoaptă, cuvinte mângâietoare ca să-i aline somnul. Peste câteva clipe i s-a părut că respiră mai liniştit, şi faţa ei se ridică, involuntar, spre fata lui. Simţea răzbind din gura ei izul dulce-acrişor al febrei, şi-l aspira cu nesaţ, de parcă ar fi vrut să se impregneze cu intimitatea trupului ei. În clipa aceea i-a dat prin minte că Tereza se afla la el de mulţi ani şi acum trăgea să moară. Şi, deodată, a simţit, cu toată claritatea, că n-ar putea să-i supravieţuiască. S-ar întinde lângă ea ca să moară odată cu ea. Înduioşat de această închipuire, îşi cufundă obrazul în pernă, şi-l lipi de obrazul ei, şi rămase aşa multă vreme. Acum stă în picioare în dreptul ferestrei şi invocă această clipă. Ce putea fi altceva dacă nu dragostea, care venise să i se înfăţişeze în felul acesta? Dar era, într-adevăr, dragostea? Sentimentul că voia să moară alături de ea, era. De bună seamă, excesiv: o vedea atunci pentru a doua oară în viaţa lui! Nu era asta mai curând reacţia isterică a unui om care, dându-şi seama în adâncul sufletului său de incapacitatea sa de a iubi, a început să simuleze, pentru sine, comedia dragostei? în acelaşi timp, subconştientul său era atât de laş. Încât o alegea pentru comedia sa tocmai pe această biată chelneriţă de provincie care, practic, n-avea nicio sansă de a pătrunde în viaţa lui! Privea zidurile murdare din curtea interioară, conştient de faptul că nu ştia dacă era vorba de dragoste sau de un acces de isterie. Şi-i părea rău că. Într-o asemenea situaţie, când un bărbat adevărat ar şti pe loc să acţioneze, el ezită, păgubind astfel de orice semnificaţie cea mai frumoasă clipă a vieţii sale (stă în genunchi la căpătâiul tinerei femei, încredinţat că n-ar putea să-i supravieţuiască). Era supărat pe sine, se copleşea cu reproşuri, dar, în cele din urmă, îşi spuse în sinea lui că, de fapt, era cât se poate de firesc ca el să nu ştie ce voia. Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, în- trucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. Ce e mai bine, să fie cu Tereza sau să rămână fără ea? Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici „schiţă44 nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou. Tomas îşi repetă în sinea lui proverbul german: Eiamal ist keinmal, o dată nu înseamnă nimic, e ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată. Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc. Apoi, într-o zi, în pauza dintre două operaţii, o infirmieră îl anunţă că e căutat la telefon. În receptor auzi vocea Terezei. Îl chema de la gară. Se bucură. Din păcate, în seara aceea era prins; avea o întâlnire, drept care o invită să vină la el abia a doua zi. Dar n-apucase bine să aşeze receptorul în furcă, şi îşi făcu reproşuri că nu-i spusese să vină imediat. În fond, mai era destul timp ca să contramandeze amintita întâlnire! Se frământa, întrebându-se ce va face Tereza în decursul celor treizeci şi şase de ore până la întâlnirea lor, şi îi venea să se urce în maşină şi să plece imediat în căutarea ei pe străzile oraşului. Sosi în seara zilei următoare. Avea o poşetă cu un cordon lung petrecut peste umăr şi i se păru mai elegantă decât ultima oară. Ţinea în mână o carte groasă: Anna Karenina de Tolstoi. Era bine dispusă, de o veselie un pic zgomotoasă, şi se străduia să demonstreze că dăduse pe la el, cu totul întâmplător, datorită unei împrejurări speciale: se afla la Praga din motive profesionale, eventual (aluziile ei erau foarte neclare), în căutarea unui alt loc de muncă. Apoi se treziră pe divan, lungiţi unul lângă altul, în pielea goală şi epuizaţi. Între timp se lăsase noaptea. O întrebă unde locuieşte, gândindu-se s-o ducă acolo cu maşina. Îi răspunse, cu un aer jenat, că abia urmează să-şi caute un hotel, iar valiza ei se afla la gară, în depozitul de bagaje. în ziua precedentă se mai temea că dacă ar chema-o să stea cu el, la Praga, ar veni să-i ofere toată viaţa ei. Acum, când o auzi spunându-i că valiza ei se afla în depozitul de bagaje, îi fulgeră prin minte că în valiza aceea era depusă viaţa ei, pe care o lăsase, deocamdată, în gară, înainte de a i-o oferi. Urcă împreună cu ea în maşina parcată în faţa imobilului, se duse la gară, scoase din depozit valiza (era mare şi nespus de grea) şi o aduse la el cu Tereza cu tot. Cum se face că s-a decis atât de repede, de vreme ce ezitase aproape cincisprezece zile, şi nu fusese în stare să-i trimită măcar o carte poştală ilustrată? Era el însuşi surprins de acest comportament. Acţiona împotriva propriilor sale principii. Cu zece ani în urmă, când divorţase de prima lui soţie, îşi trăise divorţul într-o dispoziţie de sărbătoare, aşa cum alţii îşi serbează căsătoria. A înţeles atunci că nu se născuse ca să trăiască alături de o femeie, indiferent care ar fh şi poate fi, într-adevăr, el însuşi numai ca celibatar. În consecinţă, se străduia să-şi făurească şi să-şi organizeze, cu toată grija, un sistem propriu ai vieţii sale, aşa fel, încât nicio femeie să nu se mai poată instala vreodată în casa lui, cu valiză cu tot. Aşa se face că n-avea decât un singur divan. În ciuda faptului ca era un divan destui de lat, Tomas le spunea amantelor sale că nu era în stare să adoarmă alături de o altă persoană pe acelaşi pat, drept care, după miezul nopţii, le conducea la casele lor. De altfel, atunci când Tereza a rămas la el pentru întâia oară, bolnavă de gripă, el n-a dormit lângă ea. Prima noapte şi-a petrecut-o într-un fotoliu voluminos, iar în nopţile următoare s-a dus la spital, unde avea, în cabinetul său de consultaţii, o canapea pe care o folosea în timpul gărzilor de noapte. De data aceasta, însă, adormi lângă ea. Dimineaţa, când se trezi, constată că Tereza, care mai dormea, îl ţinea de mână. Se ţinuseră de mână toată noaptea? Aşa ceva i se părea greu de crezut. Respira adânc în somnul ei netulburat şi-l ţinea de mână (cu atâta putere, încât nu izbutea să se elibereze din strânsoarea ei), iar valiza aceea, nespus de grea, era aşezată de-a lungul patului. Nu se încumeta să-şi smulgă mâna din strânsoarea ei, de teamă să n-o trezească, şi, cu mare grijă, se întoarse pe o parte ca s-o poată examina mai bine. Şi îşi spuse din nou, în sinea lui, că Tereza era un copil pe care cineva îl depusese într-un coşuleţ de nuiele stropit cu smoală şi-l lăsase pe firul apei. Poate fi lăsat să plutească în derivă, pe apele furioase ale unui râu, un coşuleţ ce adăposteşte un copil?!! Dacă fiica faraonului n-ar fi pescuit din valuri coşuleţul cu micuţul Moise, n-ar fi existat Vechiul Testament şi întreaga noastră civilizaţie! La originea atâtor mituri antice se află, întotdeauna, cineva care salvează un copil abandonat. Dacă Polybes nu l-ar fi ocrotit pe micuţul Oedip, Sofocle n-ar fi scris cea mai frumoasă dintre tragediile sale! Tomas nu-şi dădea seama, atunci, că metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naşte -dintr-o singură metaforă. 5. Trăise cu prima lui soţie mai puţin de doi ani, şi zămisliseră împreună un fiu. La judecarea divorţului, tribunalul a încredinţat copilul mamei, iar pe Tomas l-a condamnat să le plătească acestora o treime din salariul său. În acelaşi timp i s-a garantat că va putea să-şi vadă fiul de două ori pe lună. Dar, de fiecare dată când trebuia să-l vadă, mama găsea un pretext ca să amâne întâlnirea. Dacă i-ar fi copleşit cu daruri scumpe, ar fi putut, de bună seamă, să-l vadă mai uşor. A înţeles că trebuia să-i plătească mamei dragostea fiului, şi asta cu anticipaţie. Îşi imagina cum va sădi mai târziu în mintea fiului său propriile sale idei, opuse, în toate privinţele, ideilor mamei. A fost destul să se gândească la asta, şi era gata obosit. Într-o duminică, după ce mama îl împiedicase, din nou, în ultima clipă să iasă cu fiul său, Tomas se hotărî pe loc să nu-l mai vadă niciodată. în definitiv, de ce s-ar ataşa de acest copil mai mult decât de oricare altul? în fond, nu-l lega de el nimic, în afara unei nopţi imprudente. Va depune banii cu scrupu- lozitate, dar să nu vină cineva să-i ceară, în numele nu ştiu căror sentimente paterne, să se bată pentru dreptul de a-şi vedea fiul! Fireşte, nimeni nu era dispus să accepte un asemenea raţionament. Propriii săi părinţi l-au condamnat, de- clarând că dacă Tomas va refuza să se intereseze de fiul său, vor înceta şi ei, la rândul lor, să se intereseze de soarta lui Tomas. În consecinţă, au continuat să întreţină relaţii cordiale, ostentative, cu nora lor, lăudându-se în faţa celor din jur cu atitudinea lor exemplară şi cu simţul dreptăţii de care erau animaţi. Aşa se face că, în puţin timp, Tomas a reuşit să se descotorosească de o soţie, de un fiu, de o mamă şi de un tată. I-a rămas, în schimb, frica de femei. Le dorea, dar se temea de ele. Între teamă şi dorinţă, trebuia găsit un compromis; era ceea ce el numea „prietenia erotică4’. Metreselor sale le spunea: numai o relaţie scutită de sentimentalitate, în care niciunul dintre parteneri nu-şi arogă drepturi asupra vieţii şi libertăţii celuilalt, poate aduce fericirea amândurora. Pentru a avea certitudinea că prietenia erotică nu va ceda niciodată în faţa agresivităţii amoroase, se întâlnea cu fiecare dintre amantele sale permanente la intervale de timp foarte lungi. Considera perfectă această metodă, pe care o lăuda şi o răspândea printre amicii săi: „Trebuie respectată, cu stricteţe, regula de trei. Te poţi vedea cu aceeaşi femeie la intervale foarte apropiate, dar, în cazul acesta, niciodată mai mult de trei ori. Sau poţi avea legături cu ea ani îndelungaţi, dar numai cu condiţia ca între fiecare întâlnire să treacă cel puţin trei săptămâni44. Acest sistem îi oferea lui Tomas posibilitatea de a nu se despărţi de amantele sale permanente, şi de a avea, în acelaşi timp, numeroase amante pasagere. Nu era întotdeauna înţeles. Dintre toate prietenele sale, cel mai bine îl înţelegea Sabina. Era pictoriţă. „Te iubesc, îi spunea ea, fiindcă eşti exact opusul kitschului. În împărăţia kitschului ai fi un monstru. Nu există niciun scenariu de film, american sau rusesc, în care ai putea fi altceva decât un exemplu respingător.44 Drept care, ei i s-a adresat atunci când a avut nevoie să-i găsească Terezei un loc de muncă la Praga. Şi, aşa cum cereau regulile nescrise ale prieteniei erotice, Sabina i-a promis să facă tot ce-i va sta în putinţă şi, într-adevăr, n-a întârziat să descopere un post în laboratorul fotografic al unei publicaţii săptămânale. Postul acesta nu necesita o calificare specială, dar pe Tereza a avansat-o, trecând-o de la statutul de chelneriţă, la statutul breslei gazetăreşti. Sabina a ţinut s-o prezinte ea însăşi redacţiei şi, în clipa aceea, Tomas şi-a spus că în viaţa lui n-a avut o prietenă mai bună. . Convenţia nescrisă a prieteniei erotice presupunea excluderea dragostei din viaţa lui Tomas. În clipa în care ar fi încălcat această convenţie, celelalte amante s-ar fi trezit într-o poziţie inferioară şi s-ar fi revoltat. De aceea îi făcu rost Terezei de o cameră cu chirie unde trebui să-şi ducă valiza aceea nespus de grea. Voia s-o supravegheze, s-o protejeze, să se bucure de prezenţa ei, dar nu simţea deloc nevoia să-şi schimbe modul de viaţă. Totodată, nu voia să se ştie că Tereza dormea la el, căci somnul împreună era socotit corpul delict al dragostei. Cu celelalte femei nu dormea niciodată. Când se ducea la ele, era uşor, putea să plece când poftea. Mai complicat era când veneau ele la el şi trebuia să le spună că după miezul nopţii va trebui să le conducă acasă, întrucât suferea de insomnie şi nu era în stare să adoarmă lângă o altă persoană. Povestea nu era departe de adevăr, dar motivul principal era mai rău şi nu se încumeta să-l mărturisească nimănui: în clipa următoare actului amoros, îl încerca o dorinţă insurmontabilă de a rămâne singur. Nu-i plăcea să se trezească în toiul nopţii alături de o fiinţă străină; deşteptatul matinal al cuplului îl dezgusta; n-avea chef să fie auzit cum îşi periază dinţii în camera de baie, şi nu-l ispitea deloc intimitatea micului dejun în doi. Aşa se explică de ce era atât de surprins când s-a trezit şi Tereza îi strângea mâna cu atâta putere! Se uita la ea, şi cu greu izbutea să înţeleagă ce i se întâmplase. Îşi amintea de ceasurile care tocmai se scurseseră şi avea senzaţia că inhala din ele parfumul unei femei necunoscute. De atunci au început să se bucure şi unul şi altul, aşteptând cu nerăbdare somnul în doi. Aş fi aproape tentat să spun că, pentru ei, scopul actului amoros nu era voluptatea, ci somnul care-i urma. Ea, mai cu seamă, nu putea să doarmă tară el. Dacă se întâmpla, uneori, să rămână singură în garsoniera ei (care devenea, din ce în ce mai mult, un simplu alibi), nu izbutea să închidă ochii toată noaptea. În braţele lui adormea întotdeauna, oricât de tulburată ar fi fost. El îi spunea în şoaptă poveşti de tot felul, inventate, anume pentru ea, nimicuri, cuvinte liniştitoare sau hazoase, pe care le repeta cu o voce monotonă. În mintea Terezei cuvintele acestea se transformau în viziuni confuze, care o transportau în braţele primului vis. Tomas era întotdeauna stăpân pe somnul ei, şi ea adormea în secunda aleasă de el. Când dormeau, Tereza îl ţinea de mână ca în noaptea dintâi: îi strângea cu putere pumnul, un deget sau cotul. Când voia să se îndepărteze de ea, fără s-o trezească, trebuia să procedeze cu viclenie. Îşi elibera încet degetul (pumnul sau cotul) din strânsoarea ei; asta avea darul s-o trezească, întotdeauna, pe jumătate, căci până şi în somn îl supraveghea cu străşnicie. Ca s-o liniştească, îi strecura în mână, în locul pumnului, un obiect (o haină de pijama făcută sul, un pantof, o carte) pe care ea îl strângea apoi cu energie, de parcă ar fi fost o părticică din trupul lui. într-o zi, când tocmai o adormise şi ea se afla în anticamera primului somn, de unde mai putea să răspundă la întrebările lui, Tomas îi spuse: — Bine, acum am plecat! — Unde? îl întrebă ea. — Departe, îi răspunse cu o voce aspră. — Merg cu tine! rosti ea, săltându-se în capul oaselor. — Nu se poate. Plec pentru totdeauna, reluă el, pe acelaşi ton, părăsind camera. Ieşi în vestiar. Se dădu jos din pat şi porni după el, clipind din ochi. Purta pe ea doar o cămăşuţă scurtă, sub care i se vedea goliciunea trupului. Avea o faţă rigidă, fără expresie, dar mişcările ei erau energice. Din vestiar Tomas ieşi pe culoar (culoarul comun al unui bloc de locuinţe) şi trase uşa după el. Tereza o deschise cu o mişcare violentă şi-l urmă, încredinţată, în buimăceala somnului ei înjumătăţit, că el voia să plece pentru totdeauna, şi ea trebuia să-l reţină. Tomas coborî un etaj, se opri pe palier şi acolo o aşteptă. Tereza ajunse lângă el, îl luă de mână şi-l trase înapoi în pat, lângă ea. Şi Tomas îşi spuse în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie şi să dormi cu ea în acelaşi pat – iată două pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea nu se manifestă prin dorinţa de a face dragoste (această dorinţă se aplică la un număr nesfârşit de femei), ci prin dorinţa somnului în doi (dorinţă ce se referă la o singură femeie). 1. în toiul nopţii începu să geamă în somn. Tomas o trezi, dar, văzându-i chipul, Tereza spuse cu ură: — Pleacă! Pleacă! Apoi îi povesti ce visase: erau amândoi undeva cu Sabina. Într-o încăpere imensă, în mijlocul căreia se afla un pat ce aducea cu o scenă de teatru. Tomas îi poruncise să stea într-un colţ, iar el făcea dragoste cu Sabina. Privea acest spectacol înfiorător, care-i pricinuia o suferinţă insuportabilă. Vrând să înăbuşe durerea sufletului cu durerea fizică, îşi înfigea ace sub unghii. — Mă durea îngrozitor, spuse ea încleştându-şi pumnii, ca şi când mâinile i-ar fi fost într-adevăr rănite. O îmbrătişă şi, încet-încet (neîncetând să tremure), Tereza adormi în braţele lui. A doua zi, gândindu-se la acest vis, Tomas îşi aduse aminte de ceva. Deschise sertarul biroului său şi scoase de acolo un pachet cu scrisori primite recent de la Sabina. Curând descoperi pasajul cu pricina: „Aş vrea să fac dragoste cu tine, în atelierul meu, ca pe o scenă de teatru, în faţa unor spectatori, cărora nu le-ar fi îngăduit să se apropie de noi. Dar nici să ne scape din priviri n-ar putea…“ Partea mai proastă era că scrisoarea purta o dată… Era o scrisoare recentă, scrisă pe vremea când Tereza locuia de mult la Tomas. — Ai cotrobăit prin scrisorile mele! se rătoi la ea. — Aşa e, ripostă, fără a încerca să tăgăduiască. Go- neşte-mă dacă vrei! Dar n-o goni. O vedea lipită de perete în atelierul Sabinei, înfigându-şi acele sub unghii. Îi luă degetele în mâna lui, le mângâie, le duse la buzele sale şi le sărută, de parcă ar mai fi rămas pe ele urme de sânge ce trebuiau şterse. Din clipa aceea însă, totul părea a fi un complot împotriva lui. Nu trecea aproape nicio zi fără ca ea să afle ceva nou despre aventurile sale clandestine. Mai întâi, a negat totul. Când dovezile erau prea evidente, se străduia să demonstreze că nu exista nicio contradicţie între viaţa lui poligamă şi dragostea lui pentru Tereza. Nu era consecvent: o dată îşi tăgăduia infidelitatea, altă dată o justifica. Într-o zi, îi telefonă unei prietene spre a stabili o întâlnire cu ea. Când termină convorbirea, auzi din camera alăturată un zgomot ciudat aidoma unui clănţănit zgomotos de dinţi încleştaţi. întâmplarea a făcut ca ea să vină spre el, fără ştirea lui. Ţinea în mână o sticluţă cu un calmant lichid, sorbea din el cu lăcomie şi, cum mâna îi tremura, gâtul sticluţei i se izbea de dinţi provocând zgomotul cu pricina. Se năpusti asupra ei, de parcă ar fi vrut s-o salveze de la înec. Sticluţa cu valeriană căzu pe jos, făcând o pată mare pe covor. Tereza se zbătea, încercând să se smulgă din strânsoarea lui, dar Tomas o ţinu un sfert de oră lipită de el, ca într-o cămaşă de forţă, până se linişti. îşi dădea seama că se afla într-o situaţie nejustificată, ce se întemeia pe o totală inegalitate. Înainte ca ea să fi descoperit corespondenţa lui cu Sabina, fuseseră într-un cabaret împreună cu câţiva prieteni sărbătoreau avansarea Terezei, care părăsise laboratorul fotografic şi devenise fotografa oficială a revistei. Cum lui nu-i plăcea să danseze, unul dintre tinerii săi colegi de spital avea grijă de Tereza. Alunecau pe parchet nespus de frumos şi Tereza i se părea mai frumoasă ca oricând. Urmărea, de-a dreptul uimit, cu câtă precizie şi cu câtă docilitate devansa ea, într-o fracţiune de secundă, intenţia partenerului său… Dansul acela proclama, parcă, faptul că abnegaţia ei, dorinţa ei arzătoare de a face tot ceea ce vedea în ochii lui Tomas nu erau legate de persoana lui Tomas, ci erau gata să răspundă la chemarea oricărui alt bărbat pe care l-ar fi întâlnit în calea ei. Nimic nu era mai uşor decât să şi-o închipuie pe Tereza amanta tânărului său coleg. Până şi facilitatea acestei închipuiri avu darul să-l rănească. Îşi dădea seama că trupul Terezei putea fi imaginat, fără nicio dificultate, într-o împreunare amoroasă cu trupul oricărui bărbat şi asta îl făcu să-şi piardă buna dispoziţie. Abia noaptea, târziu, când au ajuns acasă, i-a mărturisit că e gelos. Această gelozie absurdă, născută dintr-o posibilitate pur teoretică, era dovada că el considera fidelitatea ei drept o condiţie sine qua non. Şi-atunci, cum putea să-i ia în nume de rău faptul de a fi geloasă pe amantele lui absolut reale? 8. Ziua se străduia (chiar dacă nu reuşea decât în parte) să creadă în spusele lui Tomas şi să fie veselă, aşa cum fusese până acum. Dar gelozia, îmblânzită peste zi, se manifesta tot mai sălbatic în visele ei, care se terminau întotdeauna cu un geamăt violent căruia, spre a-i pune capăt, Tomas trebuia s-o trezească din somn. Visele se repetau ca nişte teme cu variaţiuni, sau ca nişte episoade dintr-un serial de televiziune. Adeseori li revenea, de pildă, un vis cu nişte pisici care săreau pe ea şi îşi înfigeau ghearele în obrajii ei. La drept vorbind, acest vis poate fi explicat cu uşurinţă: în limba cehă, pisica este o expresie argotică, semnificând o femeie foarte tânără şi frumoasă. Tereza se simţea ameninţată de femei, de toate femeile. Toate femeile erau, potenţial, amantele lui Tomas, şi ea se temea de ele. în alt ciclu de vise, era trimisă la moarte. Într-o noapte, după ce o trezise din somn în timp ce urla de groază, îi povestise ce visase: — Se întâmpla într-o piscină mare, acoperită. Eram acolo vreo douăzeci. Numai femei. Toate în pielea goală, şi trebuia să mărşăluim aşa în jurul bazinului. Din plafon atârna un coş mare şi în el se afla un bărbat. Purta o pălărie cu borul lat, care-i ascundea faţa, dar eu ştiam că erai tu. Ne dădeai nişte comenzi. Ţipai. Iar noi trebuia să cântăm mărşăluind şi să executăm genuflexiuni. Dacă una greşea genuflexiunea, trăgeai în ea cu pistolul şi ea cădea moartă în bazin. În momentul acela, toate celelalte izbucneau în hohote de râs, şi începeau să cânte şi mai tare. Iar tu nu ne scăpai din ochi, şi dacă vreuna făcea din nou o mişcare greşită, o împuşcai. Bazinul era plin de cadavre, care pluteau uşor, la mică distanţă, sub luciul apei. Eu ştiam că nu voi mai avea putere să fac următoarea genuflexiune şi tu mă vei împuşca! Al treilea ciclu de vise povestea despre ce se întâmpla după moartea ei. Zăcea într-un dric mare cât un camion de mutat mobilă. În jurul ei nu se aflau decât cadavre de femei. Erau atât de multe, încât uşa din spate trebuia să rămână deschisă şi picioarele câtorva dintre ele atârnau în afară. „Dar eu nu sunt moartă! răcnea Tereza. De vreme ce mi-am păstrat toate simţurile! 44 „Şi noi ne-am păstrat toate simţurile44, îşi băteau joc de ea cadavrele. Aveau exact acelaşi râs ca femeile vii care-i spuneau, odinioară, cu vădită plăcere, că şi ea va avea odată dinţii stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită, că acest lucru e cât se poate de normal, întrucât şi ele au dinţii stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită. Cu acelaşi râs batjocoritor, îi explicau ele că acum era moartă şi că totul era în perfectă ordine! Apoi, deodată, îi veni să facă pipi. Şi strigă: „Dar mie îmi vine să fac pipi! Asta-i dovada că nu sunt moartă! 44 Şi, din nou, izbucniră toate în hohote de râs: „E normal să-ţi vină să faci pipi! Senzaţiile astea îţi vor rămâne multă vreme de-acum încolo. E ca atunci când i se amputează cuiva o mână şi bietul om o mai simte multă vreme după aceea. Noi nu mai avem urină şi totuşi ne vine mereu să facem pipi44. Lipindu-se cu putere de trupul lui Tomas, Tereza continuă: — Şi toate mă tutuiau, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea, de parcă ar fi fost prietenele mele, iar eu mă gândeam că voi fi obligată să rămân cu ele pentru totdeauna! 9. Toate limbile ce se trag din latină alcătuiesc cuvântul compasiune din prefixul „corn-44 şi rădăcina „passio44, care, la origine. Înseamnă „suferinţă44. În alte limbi, de pildă în cehă, poloneză, germană sau suedeză, cuvântul acesta se traduce printr-un substantiv alcătuit dintr-un prefix echivalent, urmat de cuvântul „sentiment44 (în cehă: sou-cit; în poloneză wspol-czuzie: în germană: Mit-geful; în suedeză: med-kănslo). în limbile ce se trag din latină cuvântul compasiune înseamnă a nu putea privi cu sânge rece suferinţa altuia; altfel spus: participare cu simpatie la suferinţa altuia. Un alt cuvânt, având aproape aceeaşi semnificaţie, franţuzescul pitie (în engleză pity, în italiană pieta etc., etc.), sugerează chiar un fel de indulgenţă faţă de fiinţa suferindă. Avoir de la pitie pour une femme (a-ţi fi milă de o femeie) înseamnă a fi mai favorizat decât ea, a te înclina în faţa ei, a coborî până la ea. Acesta-i motivul pentru care cuvântul compassion sau pitie inspiră, în general, neîncrederea, sugerând, se pare, un sentiment de ordin secundar, ce nu are aproape nicio legătură cu dragostea. A iubi pe cineva din compasiune înseamnă a nu-l iubi cu adevărat. în limbile ce alcătuiesc cuvântul compasiune nicidecum din rădăcina „passio – suferinţă”, ci din substantivul „sentiment”, acesta e folosit aproape în acelaşi sens; cu toate acestea nu se poate spune că ar sugera un sentiment urât. Sau de ordin secundar. Puterea secretă a etimologiei sale scaldă cuvântul într-o altă lumină, conferindu-i o semnificaţie mai largă; a avea compasiune (co-sentiment) înseamnă a trăi cu cineva nenorocirea lui, dar, totodată, a împărtăşi cu el orice alt sentiment: bucuria, spaima, fericirea, durerea. Această compasiune (cu sensul de soucit, wspolezucie. Mitgefiil, medkănslo) determină, aşadar, capacitatea maximă a imaginaţiei afective, arta telepatiei emoţionale. În ierarhia sentimentelor, acesta e sentimentul suprem. Atunci când Tereza a visat că-şi înfige ace sub unghii, ea s-a trădat, dezvăluindu-i lui Tomas faptul de a fi cotrobăit în taină prin sertarele sale. Dacă această ispravă ar fi făcut-o oricare altă femeie, Tomas n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Tereza ştia acest lucru şi, de aceea, i-a spus: „Hai, dă-mă afară!” Dar el, în loc s-o dea afară, a apucat-o de mână şi i-a sărutat vârfurile degetelor, căci în clipa aceea simţea el însuşi durerea de sub unghiile ei, ca şi când nervii degetelor Terezei ar fi fost legaţi direct de propria-i scoarţă cerebrală. Cel care nu-i înzestrat cu darul diabolic al compasiunii (co-sentiment), nu poate decât să condamne, cu răceală, comportamentul Terezei, căci viaţa intimă a altuia e sfântă şi nu se cade să-i deschizi sertarele în care el îşi păstrează corespondenţa personală. Dar, întrucât compasiunea devenise destinul (sau blestemul) lui Tomas. Acestuia i se părea că el însuşi îngenunchează în faţa sertarului deschis al biroului său. Şi nu era în stare să-şi desprindă ochii de pe frazele scrise de Sabina. O înţelegea pe Tereza şi nu se simţea doar incapabil să se supere pe ea, ci, dimpotrivă, din clipa aceea a început s-o îndrăgească şi mai mult. 10. Cesturile ei deveneau tot mai violente şi mai incoerente. Trecuseră doi ani de când descoperise infidelităţile lui, şi treburile mergeau din rău în mai rău. Situaţia părea fără ieşire. Cum adică?! Nu putea el să renunţe la prieteniile sale erotice?! Nu, nu putea. Asta l-ar fi dat peste cap. L-ar fi distrus. Nu avea puterea să-şi stăpânească pofta de alte femei. Şi-apoi, toată povestea i se părea inutilă. Nimeni nu ştia mai bine ca el că aventurile sale n-o ameninţau cu nimic pe Tereza. Si-atunci, ce rost avea să se lase de ele? Această eventualitate i se părea la fel de absurdă ca aceea de a renunţa la meciurile de fotbal. Dar mai putea fi vorba acum de plăcere? Nicidecum. Din clipa în care pleca să se vadă cu una dintre metresele lui, îl încerca dezgustul faţă de ea şi se jura în sinea lui că aceasta va fi ultima lor întâlnire. Avea mereu în fata ochilor chipul Terezei şi trebuia să se îmbete repede ca să nu se mai gândească la ea. De când o cunoştea, nu mai era în stare să se culce cu alte femei fără ajutorul alcoolului! Numai că răsuflarea lui, marcată de alcool, era semnul după care Tereza descoperea, cu mai multă uşurinţă, infidelitatea lui. Capcana se închisese deasupra lui: de îndată ce se ducea să le întâlnească, nu mai avea niciun chef de ele, dar era de-ajuns să le ducă lipsa o singură zi şi, gata, forma un număr de telefon spre a stabili o întâlnire. Cel mai bine se simţea tot cu Sabina, ea era o femeie discretă şi nu trebuia să-i fie teamă că va fi descoperit. Atelierul ei îl întâmpina ca o amintire plăcută a vieţii sale de odinioară, a vieţii idilice de tânăr celibatar. S-ar putea ca nici ea, nici el să nu-şi fi dat seama cât de mult se schimbase: se temea să se întoarcă târziu acasă, fiindcă Tereza îl aştepta. O dată, Sabina a observat că, în timp ce făceau dragoste, Tomas se uita la ceas şi se străduia să pună capăt cât mai repede actului amoros. Apoi, goală-puşcă, s-a plimbat alene prin tot atelierul, şi, în cele din urmă, oprindu-se în faţa unei pânze neterminate, prinsă pe un şevalet, a tras cu coada ochiului spre Tomas, care se îmbrăca în mare grabă. Curând fu gata îmbrăcat, dar un picior îi rămăsese desculţ. Se uită câteva clipe în jurul lui, pe urmă se lăsă în patru labe şi începu să caute ceva sub masă. Sabina îi spuse: — Când mă uit la tine, am impresia că eşti pe cale să te transformi în tema eternă a tablourilor mele. În- tâlnirea dintre două lumi. O dublă expunere. În spatele siluetei lui Tomas – libertinul, transpare chipul incredibil al îndrăgostitului romantic. Sau, poate, contrariul: prin silueta lui Tristan, care nu se gândeşte decât la Tereza lui, se întrevede frumosul univers, trădat, al libertinului. Tomas se ridicase şi asculta absent vorbele Sabinei. — Ce cauţi? îl întrebă. — Un ciorap. Cercetară împreună încăperea, apoi el se lăsă din nou în patru labe şi se apucă iar să caute sub masă. — Nu văd niciun ciorap aici, spuse Sabina. Cu siguranţă ai venit fără el… — Doar n-oi fi vrând să spui că am venit cu un singur ciorap! strigă- Tomas, uitându-se la ceas. — Exclus n-ar fi. În ultima vreme eşti atât de împrăştiat! Veşnic grăbit, te uiţi mereu la ceas, şi nu e de mirare că ai uitat să-ţi pui un ciorap. Era hotărât să-şi tragă pantoful pe piciorul desculţ. — E frig afară, îi spuse Sabina. Îţi împrumut un ciorap de-al meu. îi întinse un ciorap lung de culoare albă, croşetat cu ochiuri mari, după ultima modă. îşi dădea seama foarte bine că era vorba de un act de răzbunare, pentru faptul de a se fi uitat la ceas în timp ce făceau dragoste, şi-i ascunsese ciorapul într-un loc unde nu putea să-l găsească. Afară era într-adevăr frig, aşa că nu-i rămânea altceva de făcut, decât să i se supună şi, astfel, porni spre casă într-un picior cu un ciorap bărbătesc, iar în celălalt cu un ciorap femeiesc de culoare albă, rulat deasupra gleznei. Ajunsese într-o situaţie fără ieşire: în ochii amantelor era marcat cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar în ochii Terezei cu pecetea infamantă a aventurilor sale amoroase. 11. în dorinţa de a-şi uşura suferinţa, se căsători cu ea (în sfârşit, au putut să renunţe la garsoniera în care, de fapt, ea nu mai locuia de mult), şi-i făcu rost de un căţel. Era o corcitură, a cărui mamă era căţeaua Saint-Ber- nard a unui coleg de-al lui Tomas, iar tatăl, câinele-lup al vecinului acestuia. Nimeni nu-i dorea pe micuţii bastarzi, iar colegului îi era milă să-i ucidă. Tomas trebuia să aleagă unul dintre ei, ştiind că ceilalţi puişori pe care nu-i va alege aveau să moară. Se simţea în postura unui preşedinte de republică având în faţa sa patru condamnaţi ta moarte, dar n-avea puterea să graţieze decât unul. În cele din urmă se hotărî pentru o căţeluşă al cărei trup părea a fi de câine-lup şi al cărei cap îi amintea de căţeaua Saint-Bernard a colegului său. I-o aduse Terezei. O luă în braţe şi-o strânse Ia pieptul ei, iar micuţul animal îi umezi pe loc bluza cu pipi. Apoi începură să-i caute un nume. Tomas ţinea morţiş să se ştie că, până şi după nume. Căţelul îi aparţinea Terezei. Îşi aduse aminte de cartea aceea pe care ea o ţinea la subsuoară în ziua când venise la Praga fără să-l anunţe, şi propuse să i se spună Tolstoi. — Cum o să-i spunem Tolstoi unei fetiţe? obiectă Tereza. Putem să-i spunem Anna Karenina. — Nici vorbă. De unde până unde Anna Karenina, ripostă Tomas, o femeie nu poate avea niciodată un botic atât de nostim. E mai curând Karenin. Da, Karenin! Exact aşa mi l-am imaginat eu întotdeauna. — Şi nu i se va perturba sexualitatea dacă o să-i spunem Karenin? — Exclus n-ar fi, spuse Tomas, ca o căţeluşă căreia stăpânii i se adresează mereu cu un nume de căţel să aibă înclinaţii lesbiene. Partea cea mai proastă era că previziunea lui Tomas se adeveri. De obicei căţeluşele se ataşează mai mult de stăpân decât de stăpâna lor, dar la Karenin se întâmplă contrariul. Hotărî să se îndrăgostească de Tereza, şi Tomas îi era pentru asta îndatoritor. Îl mângâia pe cap şi-i spunea: „Bine faci, Karenin. Ai dreptate. E tocmai ce aşteptam de la tine. Trebuie să mă ajuţi, căci singur nu sunt în stare să mă descurc cu ea.“ Dar nici cu ajutorul lui Karenin nu izbutea s-o facă fericită. A înţeles acest lucru zece zile mai târziu, după ocuparea ţării sale de tancurile ruseşti. Era în august 1968, directorul unei clinici din Ziirich, pe care Tomas îl cunoscuse cu prilejul unui colocviu internaţional, îi telefona de acolo zilnic, interesându-se de soarta lui. Se temea pentru el şi-i oferea un post.

 Antilumea de Adrian Buzdugan Probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă taică-său nu i-ar fi adus din milă la aniversarea celor cinci ani de copilărie nefericită un robot furat. Peste numai trei zile, jucăria costisitoare a fost restituită magazinului păgubit, iar tatăl – azilului de securitate maximă din care fugise. Acesta a fost, de fapt, momentul care l-a schimbat pe micuţul Daniel; privirea sa ceţoasă, melancolică, brusc devenită fixă şi cercetătoare, s-a aşezat nesăţioasă pe lucrurile din jur! Copia robotului răpit a fost reconstituită rapid din electrocasnicele disponibile. Era însă mult mai înalt şi mai periculos: după ce i-a pus bateriile, curtea şi maşina vecinului au fost pârjolite, iar fratele mai mare electrocutat letal. De la aşezămintele cu garduri electrificate a fost salvat de o şcoală obscură pentru cei cu IQ de platină.           Eu am avut şansa să îl întâlnesc la Facultatea de Inginerie şi Mecatronică din Potsdam. Făcuse deja o avere din vopselele termocromatice şi camerele foto termice, întrucât primul doctorat îl obţinuse în domeniul vast al glaciologiei, cu teza Despre albedo şi conductivitatea termică ascunsă.           Inventase deja creionul cu un singur capăt şi ţigara cu trei, pentru fumătorii grăbiţi, un ochian cu trepied mobil de văzut bezna de dincolo (topit în secret de Biserică), drapelul cameleonic şi un convertor de temperament. O brevieră, care împrăştia o putoare insuportabilă, odată ce sesiza că o discuţie trenează, e inutilă ori de umplutură, salvând astfel timp preţios. Tot lui îi aparţinea paternitatea jocului Xantipol, pentru relaxarea bibliotecarilor. Doi cilindri magnetici încapsulaţi în plastic se fugăreau pe o tăviţă învârtită manual. Făceai pariu că la a treizecea tură se inversează ordinea pentru a cincisprezecea oară şi câştigai.           Pusese la punct şi o cutie chirurgicală micuţă, Hypercrat, cam de două palme, care făcea operaţii instant. O puneai în locul unde simţeai durere şi aşteptai să se aprindă ledul verde când totul se termina! Nefiind testată decât ocazional, estimase că nu poate porni în cazul a doi-trei pacienţi la suta de mii, atunci când chip-ul considera că operaţia nu ar fi o reuşită şi refuza intervenţia. Nu i-a patentat-o nimeni, invocându-se varii motive: ba că bâzâie, ba că indicaţiile nu sunt scrise mare pe butoane, sub butoane. că are colectorul pentru extirpări prea mic, prea mare, pus în lateral etc. Tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că odată ce această maşinuţă ar fi intrat în comerţ la preţul aproximativ de 100 USD, principala afacere a lumii medicale s-ar fi prăbuşit. Colegiile medicilor, pline de indignare, insistaseră pe impactul social negativ, numărul mare de şomeri de lux pe care l-ar fi generat. şi alte fleacuri!           Realizase şi un spoveditor digital, nu mecanic, ca ăla cu fise făcut de catolici prin anii ’50. Aparatul în sine era dispus sub un scaun cu zbâcuri şi cu suport moale pentru cap. În cazul acestei blasfemii, reacţiile adverse au venit nu neapărat din partea Ministerului Cultelor, cât din partea găştilor de psihoterapeuţi, care-ar fi rămas fără răspuns la întrebările despre mamele altora. Un extinctor ecologic, care distrugea absolut tot ce atenta la integritatea Naturii naturale: pungile de plastic, pet-urile, mucurile de ţigare, petele de petrol, întreprinderile poluante şi orice tip de noxe. Nu a intrat în producţia de serie, deoarece apăruse o problemă: coroda oamenii care nu protejau mediul înconjurător sau marii consumatori de hârtie (profesori, funcţionari, scriitori, graficieni etc.), categorisindu-i inferiori florei şi faunei. Mai imaginase un traducător automat cu modulaţii intertext, un aparat de depistat purici, acceleratorul gnosologic pentru făcut de-adevăratelea doctori în ştiinţe şi un antivirus care depista inclusiv sursa lansării virusului, complementar, ştergând orice fişier piratat.           Pentru a uşura societatea de o povară, concepuse şi spartan frontal, o şapcă cu biocurenţi τ. Cei cu C. E. S., deficienţe psihice sau motorii o puneau pe cap şi creau impresia normalităţii. La un preţ derizoriu, sefe-ul lui Haniak a dus la avantaje macronomoeconomice imense. Până acum se ştie că nu a mers doar în cazul lui Akir Ekian din Iaşi, căruia răutatea lăuntrică îi comandă să rămână anormal, o postură pe care o apreciază mai convenabilă şi mai profitabilă!           Poate că ar mai trebui amintite: compensatorul ozonic, la a cărui punere în funcţiune a căzut curentul electric în toată emisfera nordică, oikeopragul, cel care după o scurtă analiză a calităţii sinapselor dădea verdicte în privinţa a ceea ce trebuie să faci în viaţă (nu mă mai opresc aici asupra jenantului incident cu regina Marii Britanii.), vaccinul pe bază de serotonină glutamată contra mâniei, această pasiune demolativ-antisocială, şi altipetax-ul, cu care se puteau studia white holes-urile nedescoperite încă.           Într-un hangar ţinea şi un perpetuum mobile incomplet. Socotise el că se va opri undeva cam peste 2317 ani. Mulţi vecini puteau să confirme că o dată la vreo două luni, un resort puternic şi zgomotos dădea un pendul greu peste cap şi îl antrena din nou într-o mişcare hipnotică.           Mâna-i era tăiată de la jumătatea antebraţului, de când testase – cu frică, cum mărturiseşte – un teleportor bosonic. Capătul, tăiat perfect şi uşor fluorescent, intrase în inventarul său de s.d.v. -uri, ca suprafaţa cea mai lipsită de asperităţi şi interstiţii de pe mapamond.           Avea însă şi o serie de invenţii problematice.           Prima invenţie cu adevărat periculoasă pentru el a fost maşina cu scuipat, o berlină clasică ce consuma doar 25 ml de salivă la suta de kilometri. Marii industriaşi şi petrolişti, corporaţii internaţionale şi pro-globalizatori stupefiaţi au tocmit filiala bosniacă a Camorrei să-i facă felul. Decalarea sa temporală l-a ferit de gloanţele lunetiştilor şi mitraliorilor, căci încercarea relativ nereuşită a unei maşini a timpului îi indusese reflexe pretimpurii, matrixiene (oricum, era vizibil că vorbeşte cu vreo câteva secunde bune înainte de a gândi). Maşina, reclamată ca furată, însă nedeclarat vândută americanilor, se pare că a salvat omenirea de la întâia sa invenţie potenţial genocidică en ensemble.           Nu mai mare ca un diplomat, aparent inofensivul Muzantic conţinea un scaner ocular, un minicomputer, soft-ul aferent şi o manetă demontabilă.           Eu conectasem scanerul, tastasem Erato 16 şi-mi dăduse: pe păr ţi-am pus un nufăr, pe frunte, frunze de măslin,  Pe sprâncene flori albe, de câmp,  Pe ochii tăi negri n-am pus nimic.            Pe buze ţi-am pus trandafiri fără spini şi te-am rugat,  „Taci! E un descânt.”            Pe gât o ghirlandă cu garoafe şi frunze de nuc şi sânii i-am înconjurat cu busuioc.  Pe tors şi pe coapse,  Flori de portocal,  Iar genunchii i-am prins în magnolii şi sâmburi de rodii.            Sub tălpi ţi-am pus toporaşi ca mersul tău să se odihnească şi liniştea să-ţi fie parfumată.           La Urania Albastru 2 îmi afişase: hău negru toate le-nfăşoară, unele-adânc în moarte sunt ascunse,  Iar calea înspre ele e plină de nimic.           Rezultatele erau unice, funcţie de datele şi apetenţele individului. Tastând tot Urania Albastru 2, unui amic îi crease: corzi nevăzute ori formule îmbinate perfect nu-l pot cuprinde încă.  Într-o buclă nesfârşită de furii neînlănţuite urzeşte câte-o clipă-n care,  Din haosul ce vine să rămâie doar un fir.           Pe Eutherpe 117 venise o muzică divină, care sfărmase continuumul spaţio-temporal în mii de bucăţi enyace, interconectându-le şi intermodelându-le în stări, amintiri, viziuni şi fantasme extatice.           Problema a apărut însă în sectorul Clio.           Aici alegeai combinaţie de 3-4 puncte condiţionale, spre exemplu: Ce s-ar fi întâmplat dacă: Enola Gay s-ar fi prăbuşit înainte de lansarea bombei atomice, Otto von Bismarck s-ar fi înecat la 11 ani în lacul Schönhausen şi Falcon Scott ar fi atins Polul Sud înaitea lui Amundsen, conectai scanerul ocular, reglai coordonatele şi pentru câteva ceasuri o realitate hologramatică complementară te învăluia, aducându-ţi răspunsurile.           Puteai să întrevezi o lume mirifică dacă alegeai ca împăraţii romani din secolul al IV-lea să nu fi impus ca unică religie oficială creştinismul sau ca Europa să nu fi fost lovită de ciumă de trei, ci de zece ori! Pentru o lume perfectă însă, trebuia să optezi ca mayaşii să-i fi oprit pe tolteci în secolul al X-lea, Wat Tyler să-l fi ucis pe Richard al II-lea, Taiwanul să-şi fi păstrat independenţa, iar Burgoyne să-l fi învins pe Gates la Saratoga.           Voiai să vezi cum ar fi împărţit aliaţii Europa dacă ar fi capturat podurile olandeze sau Stauffenberg ar fi reuşit atentatul împotriva lui Hitler? Cum ar fi arătat lumea fără bolşevici, dacă Denikin ar fi câştigat bătălia de la Orel? Nimic mai simplu! Trăgeai de manetă şi apăreau proiecţiile transcripţionate în real.

Capela Excomunicatilor de Adrian Buzdugan În fiecare dimineaţă trebuie să reconstruiesc lumea.           Ştiu că e mult mai comod să laşi divinitatea să-ţi ofere una gata făcută, tu doar s-o ajustezi, dar asta-l alegerea mea, să fiu zidar, nu chiriaş!           Ei, tocmai în zorii unei zile, când încă buimac îmi regrupam amintirile în spatele intenţiilor, i-am văzut! Scunzi, crăcănaţi, coloraţi diferit şi îngreunaţi de zeci de aparate. Într-un cuvânt, dezgustători! Îşi zgâiau ochii mici, bilobaţi înspre noi.           După un timp, doi dintre şi-au făcut curaj şi s-au apropiat de mine. Prin semne ne-am asigurat că aparenţele sunt dublate de lipsa unor gânduri belicoase. Mai târziu, aveam să aflu că erau Cavalerul Montprier şi Sir Candlewick, doi dintre conducătorii misiunii de cucerire spirituală a raselor primitive.           În urmă cu zece cicluri atiliene, se hotărâse că trebuie să reflectez la problema timpului. Ieri însă, cei din Pisc mi-au retras domeniul; de-acum trebuie să acumulez noi cunoştinţe doar despre ei şi despre cultura lor. Ca persoană de contact îl voi avea la dispoziţie permanent pe călugărul Javier Manuel de Solestoya y Rubajar; el va fi dealtfel şi cel care va traduce aproximativ zicerile mele.           — Fără nici o cenzură!           — Bineînţeles, domnule Harian Kărsadusar! Şi mi-a zâmbit familiar, plin de grosolănie.           După primele atribuiri empirice, pentru stabilirea unei judicioase corespondenţe lingvistice am tălmăcit împreună „Hamlet”, operă considerată reprezentativă pentru cultura lor laică.           M-am îngrozit! Adulter, tăinuiri, crime, otravă, nebunie, sinucidere, fantome şi dueluri formau versificat o cheie de boltă a inconştienţei amorale ce pare că îi caracterizează!           Seminţia lor este divizată în „naţiuni”, grupuri mari care-şi apără cu arma în mina trăsăturile specifice: albeaţa dinţilor şi dorinţa de a stăpâni lumea, hoţia şi lenea, spiritul ordonat sau meschinăria şi ranchiuna etc. Comunică doar în scris sau oral şi au un vocabular oarecum fix, tare sărăcăcios.           Până acum câteva sute de ani, aceşti primitivi credeau că planeta de pe care vin e PLATĂ! Că lumea are capete şi că totul gravitează în jurul lor!           Sute de milioane dintre ei lucrează în industria „diversimentului”. Sunt angajaţi de ceilalţi, care nu posedă capacitatea de a se distra singuri şi fac tot ce li se cere: de la mimarea morţii! Şi înghiţirea de obiecte tăioase până la sex şi portretistică.           Ştirile despre lumea lor nebună sunt prezentate pe mii de canale video de femele care sunt plătite şi operate periodic. Zâmbind mereu, ele citesc – pentru că oricum n-ar fi în stare să ţină minte mare lucru – ce nenorociri s-au mai întâmplat.           Masculii, în schimb, sunt adulaţi dacă se bat bine sau cântă, dacă intră pe „scena politicii” sau aleargă de bezmetici după nişte chestii umplute cu aer de-al lor – mai mari sau mai mici, în funcţie de dioptriile privitorilor.           Între altele, vor să aibă şi să risipescă! Pun mare preţ pe diverse metale inoxidabile, pe obiecte fără rost numite lux (într-o limbă antică de-a lor, înseamnă lumină!) şi pe mijloacele de locomoţie, întrucât călătoresc şi caută zadarnic, nedorind să recunoască sau pur şi simplu neştiind că individul conştient s-a născut cu rost într-un loc. Că au totul în ei!           Le place să bea alcool, o substanţă care le alterează fiinţa şi-l ajută să depăşească limitele prostiei.           …Şi sunt plini de tot soiul de boli! Norocul este că pe Atilia, nici o infecţie nu se transmite în regnul animal de la inferior la superior. Natura, atât de îngăduitoare la ei, nu permite aici acest lucru care i-ar prejudicia lucrarea.           Altă treabă a fost cu lecturarea uneia dintre cărţile lor sfinte – au câte una de fiecare mare religie! Am început să râd cu lacrimi. Conform summum-ului de informaţii developate, Divinitatea făcuse Universul cu aproximativ 7600 de ani în urmă şi asta la viteză, doar în câteva zile de-ale lor. La început la ei ar fi fost ştiinţa! Dar nu ştiinţa despre ceva anume, ci ştiinţa aşa, în general şi, întrucât nu putea fi cuprinsă, a trebuit luată drept ceva divin. Zeul a instituit apoi Ordinea, a separat negurile de străluciri, solidul de lichid, iar steaua centrală a sistemului a alcătuit-o după ce făurise planeta lor atât de specială! Apoi Demiurgul a creat viruşii, plantele şi animalele; ei sunt cică încununarea creaţiei!           Mai întâi a desăvârşit un el. Acest model original, ca să nu înnebunească de singurătate, a început să vorbească cu lucrurile din jur; ca să aibă o oarecare decenţă şi coerenţă, le-a numit mai întâi, frunza frunză, cocorul cocor, ciuboţica cucului ciuboţica cucului ş.a.m.d. (Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat în cazul unui prototip afazic!) Mai târziu, plinindu-şi greşeala, Marele lor Idol i-a creat prin clonare adaptată o femelă-ajutor.           Apoi. Şi-a alungat culmile creaţiei din Grădină (pentru că doreau să ştie!) şi-a mazilit poporul ales, a făcut o groază de victime printre nonconformiştii de-atunci, a coordonat o succesiune de plăgi şi dezastre climatice, a omorât odraslele egipeţilor etc.           Specialist în rostirea despre Dumnezeu, călugărul Manuel m-a stropşit şi mi-a spus că nu trebuie să interpretez nici literal, nici uzitând extensii alegorice ori simbolice! Altcumva trebuie, con sentimientu, amor Dei şi altele!           S-a autoflagelat, reproşându-şi faptul că se grăbise, că nu eram încă pregătit pentru studierea holibibiliei.           Cartea lor revelată, apoi tăiată, corectată şi adăugită de înalţii ierarhi, e în două părţi! În prima, Zeul lor e neiertător, setos de sânge, aducător de molime, bombe, fulgere împotriva oricărei emulaţii dărama orice altceva ajunge până la cer etc. În partea a doua, e plin de speranţă şi iubire, dar nu se poate stăpâni să nu povestească în patru rânduri cum i-a pus să-l omoare fiul!           Da! I-au născocit şi un fiu, întrupat într-un membru din specia lor! După ce a murit însă, l-a înviat, căci trebuia să-l ia locul în ultimul capitol, unde, în numele dreptei credinţe, le-a promis că va rade aproape întreaga populaţie a planetei!           Cei din vechime, care au sesizat uriaşa ipocrizie a consubstanţialităţii, au fost arşi de vii cu tot cu scrierile lor. Arse au mai fost şi alte sute de mii de pergamente şi persoane, iar mai târziu chiar au întemeiat o instituţie care să se ocupe cu asta. Complementar, au făcut şi un lagăr, Skythopolis, unde au ucis şi torturat alte mii de eretici, cei care credeau altfel!           — Păi de ce revelaţia divină se manifestă individual? Mi-am călcat eu pe inimă şi l-am întrebat.           — Divinităţii nu-l poate fi imputată neputinţa de a se adresa unei mulţimi! El îi caută pe Cei Aleşi, revelaţia fiind o chestiune tainică, intimă!           — Aha! Neverificabilă, vecină cu fabulaţia, delirul mistic şi schizofrenia! Ai observat că întotdeauna când nu ştii să explici ceva sau să răspunzi, foloseşti cuvântul „taină”?           — Şi până la urmă, ce vrei tu, dragă Harian? Gura îi puţea a mâncare nedigerată, aşa că l-am îndepărtat uşor. Ca toţi să dea în demenţa raţionalităţii?! De ce să aduni cunoştinţe despre tonalită sau vaalbara, să te încurci în miliarde de ani temporali sau luminici, când e mai simplu să te închini. Fericit?           — Fericit sau ignorant? Din câte am citit, marea masă a practicanţilor nici nu ştiu ce înseamnă „Aleluia” sau „Bogdaproste”. Nu ştiu de ce se prosternează în faţa crucii şi nu a peştelui, cum îi cheamă pe cei doisprezece apostoli sau pe protagoniştii cântării iubirii carnale. Câte cărţi are prima secţiune a scrierii în numele căreia vi le-aţi distrus pe celelalte? A meritat să distrugeţi mare parte din ştiinţa anterioară sau care încerca să se dezvolte simultan, pentru că zeci de generaţii să nu ştie câte epistole sunt în noua scriere?           Era vizibil încurcat. Clar, nici el nu ştia unele răspunsuri! Am pufnit:           — Fericiţi şi mulţi! Două miliarde de impostori!           A dat-o la-ntors cum că astea sunt presupuneri diavoleşti! Mult mai important era că legile morale, sacrosancte, fuseseră inculcate şi că viaţa în univers avea aceeaşi sursă, provenea din acelaşi germene.           — Sigur avem strămoşi comuni!           — Noi?! Am zburat de-acolo, simţind pentru prima oară ce-nseamnă să-ţi pierzi cumpătul!           Gestual, îşi fac cruce (un simbol al torturii şi al Morţii!) când trec doar pe lângă anumite clădiri, aşa-zise Case ale Domnului, de parcă Dumnezeu, Zeul sau Omphal nu ar fi pretutindeni şi ar avea nevoie de anumite aşezăminte, precum şi de oameni specializaţi în intermediere! În aceste case înalte – concepute aşa pentru a le induce un sentiment de nimicnicie – se adună, se-nchină laolată şi audiază pasaje din cărţile lor sfinte, lălăite sau spuse-ntr-o altă limbă, pentru a fi îngreunată înţelegerea lor! Funcţie de confesiune, casele sunt pline de desene, statui antropomorfe sau cuvinte, iar ei par spăşiţi sau veseli la grămadă, manifestându-se mecanic, imitativ, repetitiv.           Până nu demult, angrenarea lor în fenomenul religios le cerea să privească viaţa ca pe un fenomen singular în Univers, să accepte nu limitarea raţiunii, ci însăşi bagatelizarea ei, ceea ce este de neconceput! Nici nu vreau să-mi imaginez ce am fi făcut noi într-o atare situaţie! Noi l-am instituit pe Omphal raţional, pentru a avea un sprijin şi pentru a eluda misterul apariţiei vieţii. Ei au ajuns altfel la omphalul lor, prin credinţă oarbă, sentimente şi multă patimă! Preamărind absurd Nimicul, interpelând Absolutul şi tăind mii de păduri ca să publice comentarii teologale!

Rotoghila de Adrian Buzdugan Mă uitam înmărmurit la valurile de verdeaţă care mă-nconjurau şi simţeam că-mi pierd minţile! Dădeam fără spor cu maceta în dreapta şi-n stânga şi aproape că-mi venea să bocesc. În ce coşmar putuse să se transforme o banală expediţie de hidrografiere a Amazonului inferior!           Dacă n-aş fi băut atâta destruidor – un cocteil preparat cu mişcări hipnotice din aguardente, alune stoarse şi-o lămâie tăiată-n patru, n-aş fi ajuns aici!           Din cine ştie ce calcule meschine şi obscure, îmi izbucnise-n mintea rasă de alcool ideea să-l trimit mătuşă-mii o vedere pe care o primisem în Santana, rest la un pachet de ţigări. Dar ce-o fi fost în capul celui care-mi închiriase barca în halul în care eram? De fapt, poate multele bancnote pe care i le pusesem în palmă îl convinseseră să-şi ia rămas bun de la ambarcaţiunea peticită.           Terminasem Metrologie hidrografică şi lucram de ani de zile într-un birou la Agenţia Naţională de Hidrologie. Meseria mea de hârţogar se reducea la fişarea informaţiilor de profil apărute în presă, studierea de-a dreptul inutilă a maldărelor de noi statistici şi monitorizarea influenţei debitelor istorice asupra culturilor agricole, silvicole şi piscicole. Noroc că mă mai luăm cu Balomir, Coliac Balomir, coleg întru ratare. Ne lamentam continuu că nu suntem în situaţia privilegiată a celor puţini care muncesc din plăcere, jucam popice şi, peste toate, verificam cu o consecvenţă patologică noile sortimente de băuturi.           Ei, de asta intrasem într-o stare de exuberanţă vecină cu demenţa când văzusem mail-ul cu recrutarea pentru expediţia internaţională Macapá – Santarém.           Scot cartea poştală comună şi neclară, de-acum şi pătată, cu obeliscul ăla găurit şi anost care marca la o adică un punct zero ca atâtea altele de pe linia ecuatorului! Ce bine s-ar fi aranjat toate, dacă aş fi zvârlit-o de-atunci, dar îmi fusese jenă de vânzătoarea aia, teribil de amabilă şi zâmbitoare. Aşa că o strecurasem sfios în sân.           Marco Zero. O mototolesc şi o arunc în hăul verde.           Tare şi mişcându-mi buzele ca pentru surzi, l-am întrebat pe acel Ramón care mă ajutase să trag barca la mal:           — Unde-aş pu – tea să gă – sesc nişte tim – bre?           Am rămas cu ochii holbaţi când i-am auzit tirada nativului brazilian. N-ar fi fost mare necaz că nu făceam absolut nici o diferenţă între portugheză şi portugheza braziliană, însă apetenţa mea pentru limbi străine se mărginea la pronunţarea oarecum corectă a câtorva cuvinte şi expresii uzuale, de circulaţie internaţională: Ciao, merçi, maître d’hotel, ich liebe dich şi hasta la vista, baby!           — Dos reales! Dos stampas! Am hispanizat eu englezescul „stamp” pentru marca de scrisoare. Fi – la – te – lía! Şi-am făcut cu degetele un pătrăţel micuţ, apoi un semn apăsat cu ştampila pe-un dreptunghi imaginar.           Din noul potop de cuvinte am reţinut doar senhor şi direita, care sigur nu putea să însemne decât dreapta. Da şi gestul lui întărea asta!           …Şi iată-mă aici, undeva între doi afluenţi ai Amazonului, Matapí şi braţul nordic al Villanovei, cred. Căutând un râuleţ, o apă curgătoare, ceva care să-mi indice un posibil drum de întoarcere.           Prin buzunare, nimicuri. Telefonul, fără semnal. Noroc cu maceta asta sănătoasă, cu mâner de os pe care o găsisem pe fundul bărcii. Un model robust, cu o lamă tăioasă ca briciul.           Deodată, am simţit ceva nelămurit, o pornire lăuntrică incontrolabilă! După vreo câteva zeci de metri, „împins de la spate” şi plin de spaimă, mă opresc. Genunchii îmi tremură şi sunt transpirat leoarcă din cauza efortului depus. În urmă, un adevărat tunel, tăiat cu o forţă supraomenească; în faţă, un tufiş ciudat cu frunze vişinii. Deşi nu sunt prea superstiţios, mă întreb totuşi dacă nu cumva vreun Spirit al Pădurii m-a purtat spre acest minunat exemplar. Iau o frunză, prudent. Are un gust neutru, insipid. Nu mă simt nici mai bine, nici mai rău. Mă uit după niscaiva fructe şi de-abia atunci ameţesc.           Mi-e foame, mi-e sete, mi-e silă de verde şi cad.           14:22 pe ceas. Dormisem vreo două ore. M-am ridicat cu greu din tufa încolăcită. Aveam creierul mai limpede, mai apropiat parcă de starea de vid normală.           Maceta! În patru labe am început să o caut furibund, cazând iarăşi pradă gândurilor negre.           Mi-a venit să urlu de fericire când am zărit-o! Am strâns-o în mâna ca un real Stăpân al Naturii şi. Am rămas cu gura căscată!           Forfota zilnică a unui trib umplea un luminiş imens în mijlocul căruia trona un templu vechi, în ruină, un soi de Angkor Wat în miniatură. Înspre mine părea să fie un teren cultivat cu. Nişte legume, iar în partea opusă se zăreau nişte colibe rotunde.           Rezervaţie, canibali, periculoşi sau nu? Instinctul de autoconservare m-a făcut să mă tupilez repede în iarba deasă. Am început să mă uit sistematic după suliţe, topoare, arme în general. Păreau mai degrabă nişte caucazieni bronzaţi, decât cine ştie ce sălbăticiuni mă temusem eu! Erau înalţi, viguroşi, iar corpurile lor aproape perfecte, date-n acel bronz ciocolatiu minunat, mă duceau cu gândul la un club exclusivist de nudişti. Dar colibele? Or fi fost şi excentrici! No!           Afrodita! Artemis! Demetra! Toate trei într-una goală puşcă ce-mi întindea prietenoasă cu un coş larg cu fructe:           — Paki, saki, and-amaka!           Rămăsesem pe vine într-o poziţie mai mult decât stânjenitoare. M-am ridicat stângaci, înroşindu-mă progresiv.           — Merçi!           L-am luat încetişor, iar ea a dat din cap şi s-a îndepărtat bucuroasă.           M-au remarcat şi alţii din trib, au aruncat priviri curioase, dar nu s-au apropiat prea mult, neîndrăznind probabil.           Erau aproape goi, doar părţile ruşinoase le erau superficial acoperite c-un fel de frunze prinse de-un şnur pe talie.

Sensul Vietii de Adler Alfred       „Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială. „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt – reiterează el perseverent – wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt.” Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei.” Dr. Leonard Gavriliu             CUPRINS:           Un mesaj de eternă actualitate, cuvânt introductiv, de dr. LEONARD GAVRILIU. 4           Prefaţă, de dr. ALFRED ADLER. 6           1. Opinia despre sine şi despre lume. 10           2. Mijloace şi modalităţi psihologice de studiere a stilului de viaţă. 17           3. Imperativele vieţii. 23           4. Problema raportului corp-suflet. 37           5. Formă corporală, dinamică şi caracter. 47           6. Complexul de inferioritate. 53           7. Complexul de superioritate. 64           8. Tipuri de eşec în viaţă. Semnificaţia sinuciderii. 70           9. Lumea fictivă a răsfăţatului. 79           10. Ce este de fapt o nevroză? 85           11. Perversiunile sexuale. 99           12. Primele amintiri din copilărie. 110           13. Obstacole în calea dezvoltării sociale a copilului şi înlăturarea acestora. 120           14. Reverii şi vise. 133           15. Sensul vieţii. 149           Anexă: Funcţia consilierului. 159           Chestionar de psihologie individuală pentru cunoaşterea şi tratamentul copiilor greu educabili. 167           Chestionar pentru adulţi.                 UN MESAJ DE ETERNĂ ACTUALITATE.           Sensul vieţii, carte apărută în 1933, cu numai patru ani înainte de moartea neaşteptată a lui Alfred Adler, survenită ca urmare a unui atac de apoplexie care l-a surprins pe una din străzile oraşului scoţian Aberdeen, nu departe de hotelul unde se cazase, reprezintă o densă sinteză a întregii concepţii psihologice şi terapeutice a autorului, pe care – cred că pe bună dreptate – am numit-o parapsihanaliză 1. Într-adevăr, oricât s-ar fi „inspirat” Adler din opera lui Sigmund Freud, de unde realmente a preluat unele concepte-cheie, el a demonstrat în acelaşi timp o excepţională capacitate de asimilare creatoare a acestora, capacitate despre care nu ar putea fi vorba în absenţa unui mod personal de a vedea lucrurile şi de a le sistematiza, ceea ce presupune investigarea independentă a realităţii umane. Nu numai idei ale lui Freud, ci şi importante idei şi descoperiri ale lui Lamarck, Darwin, Nietzsche, Kretschmer, Pavlov, Cannon, Georg Simmel, Bergson, dar şi ale behavioriştilor (Watson, Thorndike ş.a.), la care Wolfgang Metzger adaugă concepţia americană a „educaţiei progresive” şi pe aceea a educaţiei „antiautoritare”2, se topesc în aşa-numita psihologie individuală profesată cu ardoare de Adler, într-o viziune pe cât de originală tot pe atât de judicioasă, asupra omului şi destinului acestuia, dar şi în principiile unui instrument de influenţare a integrării pozitive a omului în societate, în virtutea unei fundamentale trebuinţe de colectivitate (Not der Gemeinschaft). Pe scurt, adlerismul este o teorie şi o practică a învăţului şi dezvăţului, care sfidează limitele eredităţii, fără a le ignora însă. De aici pedagogia sa profund optimistă.           Dar în adlerism îşi dau mâna nu numai psihologia, sociologia şi medicopedagogia (dominată, deşi nu în mod explicit, de teoria stereotipului dinamic a lui Pavlov), ci şi o metafizică sui generis, în măsura în care omul este privit şi descifrat în inserţiile sale cosmice, ca obiect, dar şi ca subiect al unei evoluţii căreia, deocamdată, nu i se întrezăreşte punctul terminus. În calitate de factor cosmic, omul are menirea de a evita orice individualism patologic şi de a coopera la progres, în conformitate cu vectorii generaţi de sentimentul de comuniune socială (Gemeinschaftsgefühl), acea energie psihică superioară proprie fiinţei umane nedegenerate de o educaţie lipsită de orizont social, sentiment pe care Adler îl consideră a sta la baza tuturor cuceririlor culturii şi civilizaţiei. Pentru el solidaritatea umană (Mitmenschlichkeit) este câmpul de forţe cel mai prielnic fiinţării elevate.           Mesajul filosofic şi etic al cărţii lui Alfred Adler este, desigur, de o eternă actualitate. Dacă mă simt totuşi obligat să atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui mesaj peren, este pentru că poate niciodată mai mult ca astăzi nu a avut loc la noi, prin însăşi forţa împrejurărilor, un colaps catastrofal al sentimentului de comuniune socială, colaps tradus prin pusee de liberalism iraţional, anarhic, destructurant. Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială.           „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt           — Reiterează el perseverent —, wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt”3. Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei. Ca membru activ al întregului, individul suie către punctul culminant al devenirii sale, afirmându-se ca personalitate.           Aşadar, psihologia individuală a lui Adler ne deschide o perspectivă goetheană, aş spune, într-o direcţie apoteotică.           Sensul vieţii? Să urcăm cu consecvenţă la înălţimea fiinţării întru solidaritatea umană autentică, eminamente creatoare, mai sus decât Turnul Babei al încurcării limbilor şi mai ales al demonicei încurcări a religiilor.           Dr. LEONARD GAVRILIU  NOTE           1A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 7-l1.           2Wolfgang Metzger, „Einführung” la Alfred Adler, Der Sinn des Lebens, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1993, p. 15. 3 Afred Adler, op. Cât., p. 171.           „Omul ştie mult mai multe decât înţelege”.           A. ADLER.           PREFAŢĂ.           Pe parcursul vieţii mele, în calitate de consilier medical în cazurile de tulburări psihice, ca şi în calitate de psiholog şi de educator în şcoală şi în familii, am avut în permanenţă ocazia să trec în revistă un foarte vast material uman. Mi-am făcut un imperativ riguros din a nu afirma nimic care să nu poată fi argumentat şi demonstrat pe baza experienţei mele. Nu este de mirare că uneori m-am aflat în contradicţie cu opiniile preconcepute ale altora care, adesea, nu au observat decât foarte superficial destinul oamenilor. Mi-am dat silinţa să examinez cu sânge rece argumentele reale ale altora, ceea ce am putut face cu atât mai lesne cu cât nu mă socot legat de nici o regulă strictă şi de nici o prejudecată, ba încă şi mai mult, respect principiul: totul poate fi şi altfel (alles kann auch anders sein). Unicitatea individului nu se lasă cuprinsă într-o scurtă formulă, iar regulile generale pe care le instituie psihologia individuală, aşa cum am creat-o eu, nu trebuie să fie decât un mijloc auxiliar care să lumineze în mod provizoriu un câmp vizual în care individul concret1 îşi poate găsi sau nu locul. Această evaluare a regulilor, accentul mai puternic pus pe elasticitate şi intuiţie2 în sesizarea nuanţelor, mi-a întărit mereu convingerea cu privire la forţa creatoare nezăgăzuită a individului în prima copilărie şi cu privire la forţa sa îngrădită de mai târziu, de îndată ce copilul şi-a dat o lege de mişcare sigură pentru viaţa sa. Din această perspectivă, care îi lasă copilului o cale liberă spre perfecţiune, realizare, superioritate sau evoluţie, pot fi luate în considerare infuenţele capacităţilor native, fie la modul general sau omeneşte modificate, precum şi influenţele mediului şi educaţiei, ca pietre de construcţie din care copilul îşi structurează, în joacă, stilul său de viaţă (seinen Lebensstil).      În conştiinţa mea şi-a făcut loc şi o altă convingere. Edificiul stilului de viaţă infantil putea să reziste vieţii, fără a suferi surpături, numai dacă era clădit realmente sub specie aeternitatis 3. Individul este în permanenţă confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate nici cu ajutorul reflexelor învăţate (reflexe condiţionate), nici cu acela al capacităţilor psihice înnăscute. Ar fi un risc imens să expui încercărilor lumii, care ridică mereu probleme noi, un copil dotat cu reflexe învăţate sau echipat cu capacităţi înnăscute. Cea mai importantă problemă de reţinut este aceea a spiritului creator mereu activ, care, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viaţă infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferitele şcoli psihologice poartă numele de instincte, impulsii, sentimente, idei, acţiuni, atitudine faţă de plăcere şi neplăcere şi, în sfârşit, iubirea de sine şi sentimentul de comuniune socială. Stilul de viaţă dispune de toate formele de expresie, întregul primând faţă de parte. Dacă există o deficienţă, ea este de găsit în legea de mişcare, în ţelul final al stilului de viaţă şi nu într-o expresie parţială.

Meditatii Spirituale                                                       CARTEA 3                                                   Karma şi sănătatea fizică.                         Orice discuţie despre karma conduce firesc la întrebări despre efectul ei asupra sănătăţii. Dacă toate gândurile şi acţiunile noastre se întorc la noi într-o formă oarecare, există o relaţie cauzală între o problemă de sănătate şi o acţiune pe care am realizato sau n-am realizato? Răspunsul este. Posibil, în privinţa cauzei şi efectului fiziologic, este uşor de văzut relaţia. Dacă ai în familie cazuri de boli de inimă şi diabet şi, cu toate că tu însuţi eşti supraponderal şi ai hipertensiune, refuzi să iei decizii mai sănătoase pentru viaţa ta, probabil vei culege roadele sau karma acţiunilor tale: atac de cord, accident vascular, probleme de circulaţie a sângelui şi oftalmologice, ca să enumerăm doar câteva dintre posibilele complicaţii. Unele stări de sănătate se pot datora cauzei şi efectului „cosmic”. De exemplu, în filosofia ezoterică se susţine de multă vreme că dacă provoci durere semenilor tăi sau eşti crud cu animalele, poţi dobândi un anume tip de boală care îţi cauzează dureri mari. Despre alte probleme de sănătate se crede că sunt rezultatul unor acţiuni rele, cum ar fi minciuna, înşelătoria sau hoţia.           Cum poţi spune dacă problema ta de sănătate are o legătură karmică? Mai important, cum o remediezi? Dacă practici exerciţiile din această carte în mod regulat şi ai succes în autovindecare şi totuşi nu reuşeşti sa te eliberezi de problemă, atunci starea ta poate fi legată de karma. Poţi determina acest lucru prin autoexaminare, exerciţiul de conştientizare a sinelui (exerciţiul 3-A) şi meditaţie. Nu este atât de misterios şi dificil pe cât pare. Cei mai mulţi oameni care folosesc autoanaliza dezvoltă un sentiment sau o intuiţie că problema se datorează sau nu cauzelor cosmice ale karmei. Iată un program rapid de acţiuni pentru determinarea implicării karmice într-o problemă de sănătate: 1. Începe cu meditaţia pentru înţelegere.           2. După 5 minute, fixează-ţi atenţia asupra problemei de sănătate.           3. Formulează în minte o întrebare cum ar fi: „A fost această stare cauzată de vreo acţiune sau o lipsă de acţiune din partea mea pe care trebuie s-o rezolv? “.           4. Sfârşeşte cu asta şi revino la starea de conştientizare şi înţelegere.           Se poate să primeşti un răspuns în timpul meditaţiei. Se poate să primeşti un răspuns mai târziu, în cursul zilei, sau în ziua următoare.           Sau se poate să fii nevoit să meditezi asupra problemei câteva zile. Răspunsul poate veni într-un mod indirect, surprinzător sau simbolic. (Mu uita, mintea subconştientă nu comunică întotdeauna verbal.)           Rezolvarea problemelor de sănătate de natură karmică.           Sunt trei paşi de urmat: 1. Învaţă-ţi lecţiile. Trebuie să determini cauza şi s-o corectezi. Fă cât de multe reparaţii poţi. De exemplu, dacă ajungi la concluzia că durerile de gât sunt în parte cauzate de faptul că ai fost ca o „durere în gât” pentru părinţii tăi în timpul copilăriei, trebuie să-ţi îndrepţi acţiunile. Ai putea începe prin a-ţi cere sincer iertare de la ei. Dacă ai furat ceva, începe prin a restitui obiectul.           2. Practică legea iertării. Dacă intenţionezi să ceri iertare pentru ceva ce ai făcut sau n-ai făcut în trecut, trebuie să exersezi iertarea pentru alţii care poate ţi-au făcut ţie rău. Aşa cum este scris în Matei 6.14: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru cel ceresc”. Acest pas poate include îndepărtarea furiei pe care o simţi împotriva cuiva care a greşit sau ţi-a făcut rău. Iertarea are un puternic efect purificator asupra chakrelor frontală şi dorsală ale plexului solar. Unii oameni adună atâta furie şi ură în chakrele acestea, încât fără iertare, indiferent cât de mult sunt curăţate, ele generează din nou energie murdară.           3. Practică legea milei. Pentru a-ţi dezvolta muşchii spirituali şi a dovedi umilinţă, trebuie să fii milos şi tolerant în interacţiunile tale personale curente, în Matei 5.7, citim: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Acest pas poate include faptul de a fi mai puţin dur şi critic în relaţiile cu oamenii.           Paşii spre ispăşire sau „repararea” karmei rele trebuie făcuţi direct, dacă e posibil. Dacă ai făcut un rău cuiva, cere-ţi iertare personal, dacă poţi. La fel, dacă ai furat ceva, restituie persoanei de la care ai furat, dacă poţi. Totuşi, restituirea directă nu e întotdeauna posibilă. Poate persoana pe care ai supărat-o sau de la care ai furat a murit sau ai pierdut legătura cu ea. Dacă e aşa, pur şi simplu invocă, fă câteva cicluri de respiraţie pranică, vizualizează persoana căreia i-ai făcut rău în faţa ta şi exprimă-ţi scuzele sincere pentru faptele tale. Poţi face aceiaşi paşi imaginari pentru a te elibera de furie şi resentimente împotriva oamenilor. Poţi, de asemenea, să repari karma pentru furt făcând o donaţie unei organizaţii caritabile.           În fine, în timp ce mulţi subliniază aspectul „negativ” sau de „pedeapsă” al karmei, există o cale mai bună, pozitivă de a o privi: ca pe un mijloc de a-ţi construi viitorul pe care-l doreşti. Când înţelegi complet implicaţiile legii karmei, dobândeşti putere, înţelegi că poţi să acţionezi pentru a crea noi „cauze” sau „seminţe” în viaţa ta fizică, psihologică, spirituală – şi chiar financiară – şi să culegi „efectele” acestor seminţe pe care le-ai semănat.           Donaţia în bani.           O metodă deosebit de puternică de utilizare a legii karmei pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa şi o cale foarte eficientă de a neutraliza karma negativă este să donezi bani. Conform definiţiei stricte de dicţionar, donaţia în bani (în original tithing, „zeciuială” – n.tr.) înseamnă să dai bisericii a zecea parte din veniturile tale. Într-un sens mai general, totuşi, înseamnă să contribui cu orice sumă de bani poţi, pentru cauze bune şi care merită. Principiul ezoteric din spatele donaţiei băneşti îşi are rădăcinile în legea karmei: „Culegi ceea ce semeni”. Dacă dai cu generozitate din fiinţa ta şi din resursele tale, acea generozitate îţi va fi răsplătită la fel. Dacă îţi vezi karma ca pe „declaraţia ta financiară cosmică”, ai putea considera donaţia bănească o cale de a-ţi construi o „balanţă pozitivă”. Dacă donezi 10 de dolari în scopuri caritabile, la un moment dat în viitor, 10 de dolari sub formă de valoare sau credit de karma bună se vor întoarce la tine. Acest credit karmic poate lua forma banilor, a reuşitei în vreo încercare, a sănătăţii tale sau a familiei tale, a norocului în general sau a orice altceva cu valoare comparabilă de care ai nevoie sau pe care ţi-l doreşti.           Donaţia în bani este folosită în mai multe scopuri, legate de sănătate şi spirituale:           • Pentru a demonstra recunoştinţă pentru binecuvântările vieţii şi pentru energie.           • Pentru a arăta o atitudine potrivită şi umilinţă.           • Pentru a aduna credite de karma bună.           • Pentru a cere iertare pentru acţiunile rele din trecut sau pentru a repara karma rea (în special dacă nu te poţi împăca personal cu cineva).           • Pentru a ajuta la grăbirea vindecării bolilor care pot fi măcar parţial atribuite karmei rele.           • Pentru a sădi seminţele sănătăţii, fericirii, prosperităţii şi împlinirii spirituale.           Cum să plăteşti.           Dacă doreşti să faci din donaţia bănească o parte obişnuită a programului tău de sănătate şi dezvoltare spirituală, iată câteva îndrumări:           Suma. Zece la sută din venitul tău, după plata taxelor, este recomandarea „standard”; totuşi, acest lucru nu e posibil pentru toată lumea. Poţi începe cu un procent mai mic şi să creşti până la 10%.           Beneficiarii adecvaţi ai donaţiei în bani. Este bine să dai bani organizaţiilor care ajută oamenii cu probleme mari. Orice organizaţie care ajută oamenii fără adăpost, victimele dezastrelor sau pe cei ce suferă de boli grave este bună. Contribuie, dacă doreşti, la o cauză specială, mai ales dacă o faci pentru a fi iertat pentru o greşeală din trecut sau ceri ajutor într-o problemă anume. Iată câteva exemple:           • Dacă ceri iertare pentru impulsuri sau acţiuni egoiste şi vrei să fii mai generos, poate fi bine să donezi Armatei Salvării sau unei misiuni de salvare, pentru că ele ajută oameni aflaţi în mare dificultate.           • Dacă ai în vedere cauza karmică a unei probleme de sănătate, poate fi bine să donezi unei organizaţii care adună fonduri pentru cercetarea şi lupta împotriva acelei probleme sau a uneia asemănătoare.           • Dacă ai fost crud cu animalele pe când erai copil, poate fi bine să faci o donaţie unui adăpost pentru animale sau unui fond de salvare a lor.           De asemenea, este bine să dai bani sau echivalentul în bani (cadouri) unor oameni sau organizaţii care au contribuit direct la bunăstarea ta fizică, emoţională, spirituală sau financiară: biserici, organizaţii spirituale, părinţii tăi, angajaţii tăi (dacă administrezi o afacere), ca să dăm doar câteva exemple. Este un aspect critic al donaţiei în bani pe care cele mai multe învăţături îl ignoră. Arată gratitudine pentru binecuvântările pe care le-ai primit.           Frecvenţa. Unii oameni donează pentru un an întreg în avans; al scriu cecuri lunar sau la fiecare două-trei luni. Nu există o cale karmic „optimă” în ceea ce priveşte frecvenţa donaţiilor. Aceasta ţine mai mul de convenienţă şi de opţiunea ta de a dona pentru mai multe cauze numai pentru câteva. Este o decizie individuală.           Iată o mostră de program de donaţii:

Principiile doctrinei spiritiste cu privire la nemurirea sufletului, natura Spiritelor şi raporturile lor cu oamenii, legile morale, viaţa prezentă, viaţa viitoare şi viitorul umanităţii                         Cuvânt înainte.           Când se evocă spiritismul, cu cortegiul său de măsuţe ce valsează, transe ale mediumilor, fiori de dincolo de moarte şi vizitatori fantomatici, se provoacă mai curând ilaritate decât curiozitate ştiinţifică, chiar şi la cei mai fervenţi căutători ai misterului. Trebuie să recunoaştem că simpla rostire a formulelor consacrate de genul: „Spirit eşti acolo?” este asociată cu zeflemeaua sau hazul nebun.           Totuşi spiritismul nu are nimic în comun cu o organizaţie ce caută să profite de tristeţea şi credulitatea unor văduve bogate, puţin cam isterice şi maniace, puţin cam obosite de operele de binefacere ale diocezei, şi sperând la experienţe spirituale mai tulburătoare, în marginea interdicţiei şi a clandestinităţii. Fapt semnificativ: nenumăraţi savanţi, scriitori, filozofi, şi nu dintre cei mai puţin importanţi, s-au aplecat cu pasiune asupra problemei -fizicianul Crookes, Victor Hugo, astronomul Flammarion, profesorul Richet, Beruson, Victorien Sardou, şi mulţi alţii tot atât de celebri.           Ca multe alte mari curente religioase, spiritismul nu s-a dezvoltat cu adevărat decât departe de patria sa, Franţa, manifestându-se în întreaga plenitudine tocmai în Asia şi mai ales în America. Astfel în 1957 guvernul brazilian a emis un timbru cu efigia lui Allan Kardec pentru a marca centenarul primei ediţii a Cărţii Spiritelor. Or, chiar astăzi, aproape necunoscută marelui public european această lucrare este al doilea bestseller mondial după Biblie.           Chiar de la publicarea acestui text, spiritismul a dezlănţuit atacuri furibunde din partea tuturor orizonturilor ideologice. Cei mai înverşunaţi adversari de odinioară au încheiat un fel de armistiţiu tacit pentru a nimici intrusul. Şi astfel mână în mână scientismul şi biserica romană aruncă asupra lui anatemele cele mai feroce. Din autodafe-ul ordonat de episcopul de Barcelona se simt izurile neplăcute ale Inchiziţiei şi ale vremurilor pe care le credeam apuse.           De ce atâta patimă şi înverşunare? Fără îndoială după iudaism, creştinism şi islamism, spiritismul apărea ca o diferenţă de proporţii: nu mai apare Dumnezeu (sau Iehova, sau Allah) care se adresează direct şi personal aleşilor săi. De data aceasta sunt spiritele, sufletele defuncţilor. Şi ele o fac într-un limbaj clar, simplu, accesibil tuturor. De unde poate proveni reacţia Bisericii? Să fie oare gelozia unui mare negustor care se teme de sustragerea clientelei sale şi de pierderea monopolului trecerii către celălalt tărâm? De altfel chiar spiritele îşi exasperează adversarul şi îi sporesc agresivitatea botezând Cartea Spiritelor „Al Treilea Testament”.           Ca totdeauna în astfel de cazuri luptele fratricide sunt necruţătoare. Aceste divergente virulente maschează totuşi puncte principiale comune. Mai întâi un caracter popular, o vocaţie dogmatică şi universalistă, o fervoare militantă şi aspiraţii misionare. E nevoie să se predice Cuvântul şi a patra religie revelată. Spiritismul nu este altceva decât o „şcoală de înţelepciune”: nici un secret ezoteric, nici un demers initiatic. Spiritele pretind să aşeze credinţa lor pe o serie de evidenţe experimentale, de constatări obiective, cvasiştiinţifice. Acestea fiind spuse, spiritismul ascunde un factor foarte puternic de reuşită şi de eficacitate ce constituie totodată originalitatea sa, specificitatea sa: incredibilul potenţial de speranţă consolatoare vehiculat de doctrina sa, într-un cuvânt ardentul optimism inseparabil de demersul său. Acesta este, cred, primul suport al prodigiosului său impact asupra conştiinţelor.           Pe de altă parte, puţine credinţe pot să se rezume (fără a se trăda) la câteva certitudini clare şi percutante, adaptabile la toate formele şi la toate nivelurile de inteligenţă.           Murind, omul se dezbracă de corpul său ca de un veşmânt uzat, grosier, o podoabă greoaie pentru a putea să plonjeze într-o euforică şi inepuizabilă lumină divină – desigur cu condiţia să fi dus o viaţă morală. În acest sens spiritismul îşi afirmă superioritatea faţă de teologia catolică. În ochii Bisericii, într-adevăr, moartea este un somn lung care, la sfârşitul mileniilor şi în Ziua Judecăţii, se va sfârşi cu o înviere a trupurilor cărora Christos triumfător le va acorda pedepse şi recompense. Ce aşteptare interminabilă şi incertă în putreziciunea cărnii şi în neant, ce de spaime şi angoase în perspectivă! în schimb spiritismul ne promite o eliberare imediată, prin care dragii noştri defuncţii imateriali ne înconjoară cu protecţia lor invizibilă şi cu tandreţea lor activă! Pentru câteva clipe doar, am dori să-i reîntâlnim prematur, înainte de ora fixată de Destin.           Scăldându-se într-un climat evanghelic misionar, spiritismul nu se mulţumeşte să anunţe o doctrină mai mult sau mai puţin euforizantă. El revendică un rol şi o forţă mesianică. Prin tălmăcirea lui Allan Kardec, profetul fondator, se proclamă încoronarea unei noi epoci, a unui nou pact cu Dumnezeu, şi de aici cea mai mare revoluţie după izgonirea din paradis. În sfârşit a venit timpul când trebuie să se sfărâme acest perete impenetrabil ce separa până acum lumea spiritelor dematerializate de lumea celor vii, astfel încât datorită mesajelor de dincolo de mormânt omenirea suferindă să recapete curaj şi încredere.           Faţă de scleroza bisericilor oficiale, de pretenţiile mărginite ale scientismului materialist şi de aroganţa intelectuală seacă a sectelor şi grupurilor de pseudo-iniţiaţi, spiritismul oferă singura speranţă autentică: „Moartea nu există. Totul este viaţă, numai formele şi vibraţiile diferă. Şi iată că se apropie momentul crucial când dialogul unei dimensiuni cu cealaltă va deveni lucru curent, cotidian. Ce salt înainte fantastic!” S-a sfârşit cu labirinturile mentale inextricabile unde psihismul se împotmolea, se rătăcea până la nebunie! Diferenţa dintre „cei vii” şi „cei morţi”? Simplă chestiune de deghizare, de garderobă, chiar de modă vestimentară.           Un cuvânt despre omul care a creat mişcarea spiritistă. Nimic nu părea să-l facă pe Hippolyte-Leon-Denizard Rivail să urmeze straniul drum ce i-a fost hărăzit. Pe la douăzeci şi cinci de ani (1829) Rivail, care făcuse studii strălucite, devine propagatorul ideilor lui Pestalozzi – unul din creatorii pedagogiei moderne. În 1830 Rivail se instalează la Paris. El deschide aici, pe strada Sovres nr. 35, un aşezământ şcolar unde instituie principiile profesiei sale. În 1832 se căsătoreşte cu o femeie cu zece ani mai în vârstă, care va fi de o discreţie şi de o fidelitate cu totul exemplare.           Asociatul său dând faliment, Rivail se vede constrâns să-şi vândă aşezământul pedagogic. Începe atunci să scrie tratate de popularizare, în special lucrări de contabilitate. Pe parcursul mai multor ani desfăşoară o activitate intensă, cuprinzând cursuri de gramatică, matematică, drept şi medicină. În 1849, este profesor de ştiinţe la un liceu parizian. Tot acest travaliu sfârşeşte prin a-i procura o anumită prosperitate, care-i permite să se dedice liber noii sale pasiuni: magnetismul. Astfel că se introduce puţin câte puţin în unele cercuri unde asistă la experienţe cu mediumi.           Hyppolite-Leon-Denizard Rivail are cincizeci de ani şi cuvântul spiritism încă nu există. Prietenii săi: Carlotti, Victorien Sardou, Rene Taillandier, editorul Didier, şi alţi câţiva, îi încredinţează o treabă deosebit de delicată. Ei au adunat o imensă documentaţie provenind din toate colturile Europei şi Americii despre fenomenele paranormale. Acestui morman de hârtie i-au mai adăugat vreo cincizeci de caiete în care sunt descrise cu minuţiozitate experienţele urmărite pe parcursul a cinci ani de zile. I-au cerut lui Rivail să încerce să organizeze toată această harababură, să extragă anumite principii, să realizeze o sinteză.           Începutul este pe cât se poate de dificil. Rivail analizează documentele obscure, adesea absurde, şi dacă acceptă să continue este numai datorită complezenţei amicale.           În timpul unei şedinţe, un mediu afirmă că Rivail a fost într-o viaţă anterioară un druid cu numele de Allan Kardec. Îi mai spune că spiritele îl vor călăuzi în viaţa actuală pentru a aduce umanităţii o nouă doctrină salvatoare. Rivail este frapat de aceste declaraţii. Ca urmare, capătă convingerea că este ajutat, inspirat în cercetările sale. O certitudine îl stăpâneşte: Spiritele au o existenţă reală, verificabilă. Mii de probe s-au acumulat de-a lungul istoriei pentru a demonstra prezenta lor invizibilă şi câteodată intervenţiile lor.      Aceasta este credinţa ridicată la nivel de dogmă pe care-şi edifică întreaga filozofie. Şi începe să redacteze cu febrilitate Cartea Spiritelor. Textul este semnat Allan Kardec. Sub acest nume fondatorul spiritismului va deveni curând celebru.

CUPRINS:           PRIMA PARTE – NOŢIUNI PRELIMINARE.           Capitolul I. Există spirite?           Capitolul II. Miraculosul şi supranaturalul.           Capitolul III. Metoda.           Capitolul IV. Sisteme.           PARTEA A DOUA – DESPRE MANIFESTĂRILE SPIRITISTE.           Capitolul I. Acţiunea spiritelor asupra materiei.           Capitolul II. Manifestări fizice. Mese rotitoare.           Capitolul III. Manifestări inteligente.           Capitolul IV. Teoria manifestărilor fizice.           Mişcări şi ridicări în aer.           Zgomote.           Creşterea şi diminuarea greutăţii corpurilor.           Capitolul V. Manifestări fizice spontane.           Zgomote, gălăgie şi perturbaţii.           Obiecte aruncate.           Fenomene de aport.           Disertaţia unui spirit despre aporturi.           Capitolul VI. Manifestări vizuale.           Întrebări despre apariţii.           Eseu teoretic despre apariţii.           Spirite discoidale.           Teoria halucinaţiei.           Capitolul VII. Bicorporalitate şi transfigurare.           Apariţii ale spiritului celor vii.           Oameni dubli.           Sfântul Alfonso din Liguori şi Sfântul Antonie din Padova.           Vespasian.           Transfigurarea.           Invizibilitate.           Capitolul VIII. Laboratorul lumii invizibile.           Veşmintele spiritelor.           Formarea spontană de obiecte tangibile.           Modificarea proprietăţilor materiei.           Acţiunea magnetică curativă.           Capitolul IX. Locuri bântuite.           Capitolul X. Natura comunicărilor.           Comunicări grosolane.           Comunicări frivole.           Comunicări serioase.           Comunicări instructive.           Capitolul XI. Sematologie şi tiptologie.           Limbajul semnelor şi al bătăilor.           Tiptologia alfabetică.           Capitolul XII. Pneumatografia sau scrierea directă.           Pneumatofonia.           Scrierea directă.           Pneumatofonia.           Capitolul XIII. Psihografia.           Psihografia indirectă: coş şi planşetă.           Psihografia directă sau manuală.           Capitolul XIV. Mediumii.           Mediumi cu efecte fizice.           Persoane electrice.           Mediumi senzitivi şi impresionabili.           Mediumi auditivi.           Mediumi vorbitori.           Mediumii văzători.           Mediumi somnambuli.           Mediumi vindecători.           Mediumi pneumatografi.           Capitolul XV. Mediumi scriitori sau psihografi.           Mediumi mecanici.           Mediumi intuitivi.           Mediumi semimecanici.           Mediumi inspiraţi.           Mediumi cu presentimente.           Capitolul XVI. Mediumi speciali.           Aptitudini speciale ale mediumilor.           Tabloul sinoptic al diferitelor varietăţi de mediumi.           Varietăţi de mediumi scriitori.           Capitolul XVII. Formarea mediumilor.           Dezvoltarea mediumităţii.           Schimbarea scrisului.           Pierderea şi suspendarea mediumităţii.           Capitolul XVIII. Inconvenientele şi pericolele mediumităţii.           Influenţa exercitării mediumităţii asupra sănătăţii, asupra creierului şi a copiilor.           Capitolul XIX. Rolul mediumului în comunicările spiritiste.           Influenţa spiritului personal al mediumului.           Sistemul mediumilor inerţi.           Aptitudinea unor mediumi pentru lucruri pe care nu le cunosc: limbi străine, muzică, desen.           Disertaţia unui spirit despre rolul mediumilor.           Capitolul XX. Influenţa morală a mediumului.           Întrebări diverse.           Disertaţia unui spirit despre influenţa morală.           Capitolul XXI. Influenţa mediului.           Capitolul XXII. Despre medianimitate la animale.           Disertaţia unui spirit despre această problemă.           Capitolul XXIII. Despre obsesie.           Obsesia simplă.           Fascinaţia.           Subjugarea.           Cauzele obsesiei.           Mijloace de combatere.           Capitolul XXIV. Identitatea spiritelor.           Dovezi posibile de identitate.           Distincţia între spiritele bune şi cele rele.           Întrebări despre natura şi identitatea spiritelor.           Capitolul XXV. Despre evocări.           Consideraţii generale.           Spiritele pe care le putem evoca.           Cum trebuie vorbit cu spiritele.           Utilitatea evocărilor particulare.           Întrebări despre evocări.           Evocarea animalelor.           Evocarea persoanelor vii.           Telegrafia umană.           Capitolul XXVI. Întrebări care pot fi adresate spiritelor.           Observaţii preliminare.           Întrebări simpatice sau antipatice spiritelor.           Întrebări despre viitor.           Întrebări despre existenţele trecute şi viitoare.           Întrebări despre interesele morale şi materiale.           Întrebări despre soarta spiritelor.           Întrebări despre sănătate.           Întrebări despre invenţii şi descoperiri.           Întrebări despre comori ascunse.           Întrebări despre alte lumi.           Capitolul XXVII. Despre contradicţii şi mistificări.           Despre contradicţii.           Despre mistificări.           Capitolul XXVIII. Şarlatanism şi jonglerie.           Mediumi interesaţi.           Înşelătorii spiritiste.           Capitolul XXIX. Reuniuni şi societăţi spiritiste.           Despre reuniuni în general.           Despre societăţi propriu-zise.           Subiecte de studiu.           Rivalitatea între societăţi.           Capitolul XXX. Disertaţii spiritiste.           Despre spiritism.           Despre mediumi.           Despre reuniunile spiritiste.           Comunicări apocrife                 PRIMA PARTE.           NOŢIUNI PRELIMINARE.           Capitolul I.           EXISTĂ SPIRITE?           Îndoiala în privinţa existenţei spiritelor are drept primă cauză neştiinţa adevăratei lor naturi.           Ni le închipuim în general ca nişte fiinţe aparte din cadrul Creaţiei şi a căror necesitate nu este demonstrată.           Mulţi le cunosc doar din poveştile fantastice auzite în copilărie, aproape la fel cum cunoaştem istoria din romane; fără a căuta să vadă dacă aceste povestiri, curăţate de accesoriile ridicole, se bazează pe un fond de adevăr, fiind frapaţi doar de latura absurdă.           Fără să se străduiască să dea la o parte scoarţa amară ca să descopere miezul, ei resping totul, aşa cum fac, în cazul religiei, cei care, şocaţi de unele abuzuri, dezaprobă totul la fără discernământ.           Oricare ar fi ideea pe care ne-o facem despre spirite, această credinţă este în mod necesar bazată pe existenţa unui principiu inteligent în afara materiei; ea este incompatibilă cu negarea absolută a acestui principiu.           Luăm, aşadar, drept punct de plecare în existenţă supravieţuirea şi individualitatea sufletului, spiritualismul fiind demonstraţia sa teoretică şi dogmatică, iar spiritismul, demonstraţia evidentă.           Să facem un moment abstracţie de manifestările propriu-zise şi, judecând prin inducţie, să vedem la ce consecinţe vom ajunge.           Din moment ce admitem existenţa sufletului şi individualitatea sa după moarte, trebuie să admitem şi că:           Are o natură diferită de cea a corpului, deoarece, odată separat de el, corpul îşi pierde proprietăţile;           Este conştient de el însuşi, deoarece i se atribuie bucurie sau suferinţă, altfel ar fi o fiinţă inertă şi ar fi mai bine pentru noi să nu-l avem.           Dacă am admis toate acestea, atunci putem spune că sufletul merge undeva.           Ce devine şi unde merge? Conform credinţei comune, merge în cer sau în iad.           Dar unde este cerul şi iadul? Pe vremuri, se spunea că cerul era sus şi infernul jos.           Dar ce înseamnă sus şi jos în univers, de când ştim că Pământul e rotund şi cunoaştem mişcarea aştrilor care face că tot ceea ce este sus la un moment dat să devină jos în decurs de douăsprezece ore, infinitul spaţiului unde privirea se pierde în adâncuri incomensurabile? Este adevărat că prin loc jos se înţelege şi adâncul pământului.           Dar ce a devenit acest adânc de când a fost sondat de geologie? Ce au devenit acele sfere concentrice numite cer de foc, cer de stele de când am aflat că Pământul nu este centrul lumilor, că Soarele nostru este doar unul dintre milioanele de sori care strălucesc în spaţiu, fiecare dintre ei fiind centrul unui vârtej planetar? Ce devine importanţa „pământului pierdut” în această imensitate? Prin ce privilegiu nejustificabil ar putea acest grăunte de nisip – care nu iese în evidenţă nici prin volum, nici prin poziţie, nici printr-un rol deosebit – să fie doar el şi numai el populat de fiinţe raţionale? Raţiunea refuză să admită această inutilitate a infinitului şi totul ne spune că aceste lumi sunt locuite.           Dacă sunt populate, furnizează atunci contingentul lor lumii sufletelor.           Dar, încă o dată, ce devin aceaste suflete, deoarece astronomia şi geologia au „violat” sălaşurile care le fuseseră fixate, şi mai ales după ce teoria atât de raţională a pluralităţii lumilor le-a înmulţit la infinit? Doctrina localizării sufletelor nu poate fi în acord cu datele ştiinţei, o altă doctrină mai logică fixându-le drept domeniu, nu un loc determinat şi circumscris, ci spaţiul universal: este vorba de întreaga lume nevăzută în mijlocul căreia trăim, care ne înconjoară şi se află lângă noi permanent.           Este aceasta o imposibilitate, ceva ce raţiunea respinge? Deloc; totul ne spune că nu poate fi altfel.           Atunci ce se întâmplă cu pedepsele şi cu recompensele viitoare, dacă li se spulberă locurile speciale? Trebuie să observăm că lipsa de credibilităţii faţă de aceste pedepse şi recompense este în general provocată pentru că ele sunt prezentate în condiţii inadmisibile.           Mai bine să ne spunem că sufletele îşi iau fericirea sau nefericirea din ele însele; că soarta lor este subordonată stării lor morale; că reunirea sufletelor bune şi simpatice este o sursă de fericire; că, în funcţie de gradul de purificare, ele pătrund şi întrezăresc lucruri care se sustrag sufletelor grosolane, şi atunci toată lumea va înţelege acest lucru fără greutate.           Să ne mai spunem că sufletele nu ajung la gradul suprem decât prin eforturile pe care le fac ca să devină mai bune şi după o serie de încercări care servesc la purificarea lor; că îngerii sunt sufletele ajunse la ultimul grad la care orice suflet poate să ajungă cu bunăvoinţă; că îngerii sunt mesagerii Domnului, însărcinaţi să vegheze îndeplinirea planurilor sale în tot universul; că sunt fericite pentru aceste misiuni glorioase, iar noi conferim acestei fericiri un scop mai util şi mai atrăgător decât cel al unei contemplări eterne, care nu ar fi altceva decât o inutilitate veşnică; şi să mai spunem că demonii sunt doar sufletele celor răi încă nepurificate, dar care pot să ajungă ca şi celelalte, lucru ce pare mai conform cu dreptatea şi bunătatea Domnului decât doctrina unor fiinţe create pentru rău şi veşnic hărăzite răului, încă o dată, iată ceea ce raţiunea cea mai severă, logica cea mai riguroasă, într-un cuvânt, bunul-simţ poate să admită.           Iar aceste suflete care populează spaţiul sunt tocmai cele care sunt numite spirite.           Aşadar, spiritele nu sunt altceva decât sufletele oamenilor lipsiţi de învelişul lor corporal.

CUPRINS:           Introducere.           Prefaţa.           CAPITOLUL I.           Despre Taoismul erotic.           TAO şi arta de a iubi.           A înţelege calea artei de a iubi.           Tao rau înţeles.           Adevărata voluptate a actului sexual.           Cum se învaţă Tao.           Dezvoltarea senzoriala.           A învăţa sa comunici.           Tao nu se adresează numai bărbaţilor.           Despre importanta unui bun partener.           CAPITOLUL II.           Despre istoricul taoismului erotic Dinastia Han.           De la dinastia So-wei la dinastia Ming  Superstiţii şi vampirism Câteva noţiuni care pot conduce la confuzii.           Vârsta angoasei şi a frustrării.           CAPITOLUL III.           Sărutul erotic şi Tao.           Avantajele sărutului erotic.           Stimularea erotica a femeii.           Cum se săruta mai bine.           CAPITOLUL IV.           Despre penetraţie.           O mie de lovituri amoroase.           Puterea masculina poate fi considerabil crescuta.           Modurile de penetrare.           Profunzimea penetraţiilor.           Variantele maestrului Soen.           CAPITOLUL V.           Despre poziţiile erotice ale actului sexual Poziţiile erotice.           Fiecăruia, poziţia care îi convine Trecerea de la o poziţie la alta Poziţia superioara a femeii.           Avantajele reciproce ale poziţiei superioare a femeii Variante pornind de la poziţia superioara a femeii Pătrunderea pe la spate Nimic nu înlocuieşte experienta personala CAPITOLUL VI.           Despre ejaculare – tehnici de control.           Controlul ejaculării.           Metoda de blocaj.           Metoda moderna de blocaj.           Tehnica compresiunii lui Masters şi Johnson.           Tehnica chineza a compresiunii.           Sfaturi pentru bărbaţii care depăşesc o anumită vârstă.           Frecventa ejaculării.           Variaţia conform indivizilor.           Ejacularea prea rara.           Despre ejacularea precoce.           CAPITOLUL VII.           Despre mărimea şi forma penisului – Exerciţii pentru creştere Atitudinea actuala Metoda lui Won Hien CAPITOLUL VIII.           Despre respiraţie şi influenta sa asupra vieţii sexuale.           Igiena sexuala Concluzii.           Respiraţia Tai-Ki-Kiuan şi Calea artei de a iubi Exerciţii respiratorii Ameliorarea organelor Tai-Ki-Kiuan.           Tai-Ki-Kiuan ca tehnica de apărare.           CAPITOLUL IX.           Despre impotenta.           Victorie împotriva impotentei.           Teama neîntemeiată, nerezonabila de impotenta.           Cum sa învingi impotenta.           Penetraţia nerigida.           Garanţiile oferite de metoda penetraţiei nerigide.           CAPITOLUL X.           Despre longevitate şi actul sexual.           Longevitatea şi actul sexual (Calea artei de a iubi)           Raporturile sexuale şi longevitatea.           Cultul modern al tinereţii.           Ejacularea la vârsta matura.           Controlul ejaculării şi longevitatea.           Confluente – vârste.           Prejudecăţile sociale.           Legătura dintre o femeie tânără şi un bărbat mai în vârstă.           Atracţia se exercita întotdeauna într-un singur sens.           Avantajele uniunii dintre o femeie în vârstă şi un bărbat mai tânăr.           O alimentaţie sănătoasă.           Concluzii – Tao şi bărbatul experimentat.                 INTRODUCERE.           Tao sau arta de a iubi. După ce am citit cu ochiul specialistului dar şi cu ochiul omului, (sunt om şi nimic din ce îmi este omenesc nu îmi este necunoscut sau ruşinos – exceptând bineînţeles faptele civice) m-am întrebat:           Când occidentalii vor înţelege prăpastia enorma care este intre actul sexual şi contactul genital?!           Cel ce va citi cartea şi va reuşi să-şi scoată din cap tendinţa de a considera raportul sexual drept o performanta sportiva în care punctele de reper sunt: durata, poziţiile, numărul partenerilor sau partenerelor; daca va reuşi sa înţeleagă ca preludiul nu este direct proporţional dar mai ales strâns legat de cantitatea de alcool ingerata, acela sau aceia care vor reuşi sa spună:           Oamenii fac dragoste, iar animalele se înmulţesc.           În urma cu câteva luni, într-un interviu dat ziarului gălăţean studenţesc ORIENTĂRI, am susţinut (şi bineînţeles ca voi susţine în continuare) prezenta 1i manifestarea instinctului de reproducere. Ca am pus degetul pe rana, a fost reacţia publicului. Pe de alta parte, tinerii care (sa fiu iertat daca greşesc) mai mult au intuit decât au înţeles corect ce am spus; iar pe de alta parte, o minoritate adulta sau chiar coapta bine, care au înţeles cu un stil folosit tot mai des şi în viaţa zilnica sau politica în a înţelege ceea ce îţi convine sau îţi vine bine. Vai! Puritanismul fariseic al părinţilor de fete pentru care integritatea himenului în noaptea nuntii reprezintă exclusiv garanţia cinstei şi casta a curăţeniei morale, aceasta începând cu anul de gratie după Cristos 1990. Cele sau cei care citesc aceste rânduri cunosc metodele pedagogice de realizare a acestui deziderat, care pe mine, personal, ma face sa gândesc la o expresie a lui nenea Iancu:           Mon cher, daca asta nu-l tâmpit, înseamnă ca ma crede pe mine!           De la acest interviu mi s-au tras multe ponoase, cărora le-am acordat importanta cuvenita în orele mele de somn profund.           Ceea ce trebuie precizat şi considerat necesar pentru cititorul acestei cărţi, sunt câteva elemente banale (pentru tarile în care Universităţile de Medicina au catedra de sexologie iar examenul nu face parte din cele mai uşoare) dar necesare adevăruri ştiinţifice. De la naştere suntem programaţi genetic cu doua instincte fara de care existenta – nu numai a noastră – dar a oricărei vieţuitoare, fie ea vierme, fluture, peste, crocodil, porumbel, girafa, etc ar fi imposibila; instinctul de conservare şi cel de perpetuare a speciei sau de reproducere.           Instinctul de conservare se manifesta prin foame, sete, furie, atac, frica şi fuga; iar cel de reproducere prin atracţia fata de sexul opus Primul se manifesta de la naştere pina la moarte, al doilea, desi prezent, se manifesta de la pubertate pina la climateriu, deoarece manifestarea sa necesita o serie de relee cibernetice intre creier şi glandele sexuale care, pe măsura trecerii timpului, se uzează, îmbătrânesc.           Daca am înţeles ce înseamnă instinctul de procreere, realizarea se poate face numai prin contact genital şi suntem perfect încadrabili la scara zoologica a animalelor nevertebrate sau vertebrate necuvântătoare sau il realizam prin act sexual ca sa putem căpăta denumirea, măcar din acest punct de vedere, de oameni, sau altfel spus animalele se împerechează şi oamenii face dragoste.           Acest lucru trebuie înţeles din paginile ce urmează acestor rânduri. Este de necrezut cum în urma cu 1300 de ani, într-o Europa libera, derivata în state şi stătuleţe, în care instinctul de conservare (foamea, setea, furia, atacul, frica şi fuga) erau considerate puncte de referinţa despre capacităţile intelectuale ale individului, iar cel de reproducere nu depăşea ca manifestare umana pe cel al animalelor, este de neconceput, spun, ca în China sa existe o carte tipărită (in condiţiile de atunci) intitulata TAO (Arta de a iubi) care reprezintă după mine, ca specialist, un tratat de sexologie. Nimic nu este uitat în aceasta carte, dar mai presus de toate este tratarea evoluţiei umane printr-un instinct.           Citirea acestei cărţi trebuie făcută în ritmul unui trata, pe îndelete chiar. Daca cititorul va găsi amuzante unele pasaje, nu pot decât să-l spun:           Înapoi, în copac. Iar pentru cei mai în vârstă, odată cu ultima fila, cred ca am putea murmura:           De ce n-am anii tinereţii şi mintea mea de acum?           Medic primar, Dr. Iuschievici Dumitru.

A: Sotia mea are o afecţiune, care nu e înregistrată ca afecţiune. E o dereglare a sistemului nervos autonom. Simptomele sunt ca atunci când iese, are dureri de cap şi ameţeli.           B: Ok. Ar putea sa folosească anumite amestecuri de ierburi care i-ar putea fi de ajutor, insa astea iar putea afecta sistemul într-o maniera prea puternica acum ca e atât de fragila. Mai întâi, o schimbare a energiei i-ar putea fi necesara şi, din nou, i-am putea recomanda următoarea meditaţie:           Spune-l sa se întindă într-o poziţie comoda şi, în imaginaţia ei să-şi dea voie sa creeze ceea ce ar numi “locul ei de pace desăvârşită “. Nu contează unde e, când e sau ce e acest loc, atâta vreme cat pentru ea reprezintă energie şi relaxare. Spune-l sa înceapă sa respire regulat, ritmat, adânc pe măsură ce se relaxează în locul ei de pace. Pe măsură ce respira, spune-l sa îşi imagineze ca trupul ei e înconjurat de o sfera de energie cristalina, transparenta, de culoare albastru strălucitor. Aceasta sfera se extinde de la 30 cm pana aprox. 1 metru deasupra capului, 30 cm pana aprox. 1 metru sub picioare. Trebuie sa fie o sfera întreagă, deci chiar daca e întinsă pe pământ, spune-l să-şi imagineze ca se formează sub corpul ei, prin pământ.           Spune-l apoi să-şi imagineze ca aceasta sfera, chiar daca e transparenta şi poate vedea prin ea, se umple acum cu un lichid albastru deschis. Las-o să-şi imagineze ca inspira şi expira acel lichid. Las-o să-şi imagineze cum fiecare por din trupul ei absoarbe aceasta lumina lichida, apoi cum fiecare celula din corp absoarbe lumina lichida pana se umple în întregime. Las-o să-şi imagineze electricitatea răcoroasă, revigorantă pe care lumina lichida o comunica trupului ei. Las-o să-şi imagineze ca trupul ei e saturat complet cu lumina lichida, de la un capăt la altul. Las-o acum sa simtă acea electricitate trecând prin trupul ei aliniindu-l toţi nervii, aliniindu-l toate celulele, aliniindu-l structura atomica într-un model cristalin – pana când simte energia curgând prin trup din ce în ce mai repede fara nici cea mai mica rezistenta.           Las-o sa simtă energia trecând de la picioare în sus prin corp şi ieşind prin vârful capului şi de jur împrejurul ei, din nou prin picioare în sus, iar şi iar. Pe măsură ce energia circula astfel, spune-l să-şi imagineze ca e un camp de energie, un camp magnetic, trecând dea lungul trupului ei, învârtindu-se în direcţia acelor de ceasornic şi merge de la cap la picioare.           Spune-l apoi să-şi imagineze cum trupul i se dizolva în lumina albastra lichida, pana nu se mai vede forma trupului ci pur şi simplu ea e chiar sfera, plina de energie electromagnetica ce vibrează, în care nici o parte a sferei nu se deosebeşte de alta parte a sferei. E toată o energie omogena, respirând şi pulsând la unison.           Las-o apoi să-şi imagineze o sămânţă mica, cristalina, cum se formează în centrul sferei. E un cristal limpede, transparent, strălucitor. Lasă-l sa crească, sa crească, sa crească, pana devine din nou un trup. Las-o sa observe ca asta e un trup nou, limpede, un trup energizat şi alcătuit din chiar lumina vie. Spune-l sa simtă extinderea acestui nou trup de energie, pana se conectează la toată lumina din Creaţie. Spune-l acum sa inspire acest nou trup şi să-l conecteze acum la Pământul fizic în care exista.           Acum las-o să-şi imagineze cum sfera albastra din jurul noului trup se extinde şi se dispersează devenind realitatea din jurul ei. Şi în acest punct, roag-o să-şi amintească următorul lucru: conştiinţă nu este în trup, trupul e în conştiinţa voastră. Spune-l sa respire adânc şi liber, plina de viaţă şi bucurie. “           Poate face asta o data dimineaţa şi o data seara. Daca vrea, o mai poate face o data şi după-amiază, insa nu mai mult de trei ori pe zi timp de aprox. 10 min.           A propos, oricare din voi şi toţi puteţi folosi aceasta meditaţie pentru orice aliniere doriţi. E un instrument foarte foarte puternic. [.]           Al doilea aspect ce ar putea ajuta un individ în starea de relaxare – ceea ce numiţi meditaţie sau introspecţie – poate fi de ajutor, aşa cum percepem în cazul acestei femei şi în cazul multor altor indivizi, folosind următorul instrument: simpla lovire a unui clopoţel rezonant şi cristalin, permiţând sunetului ce vine de la clopoţel sa spele acea persoana în exterior şi în interior, pentru a începe sa o familiarizezi cu starea energetică vibraţională care e ea de fapt ca persoana. Pentru ca o persoana e energie, e conştiinţa.           Tonalitatea/sunetul poate ajuta în alinierea tuturor porţiunilor conştiinţei prin faptul ca le da tuturor porţiunilor conştiinţei un singur model pe care să-l asculte. Atunci toate porţiunile se pot concentra pe acel model unic şi ar putea permite o aliniere inconştienta. Apoi, în aceasta stare de meditaţie, de centrare, poate profita de acea stare şi îşi poate aplica peste ea înseşi imaginea ei pe care şi-o doreşte, ştiind ca aceasta se poate manifesta atât de repede şi de instantaneu pe cat de mult crede ea ca se poate.           Realizaţi asta: ideea oricărei persoane pe care eşti gata sa o ajuţi, pe care o atragi înspre tine, împreună cu co-creare atracţiei de către acea persoana a cuiva gata sa o ajute, înseamnă ca evident ambii simţiţi ca aveţi ceva în comun şi aveţi nevoie sa interacţionaţi în orice mod pe care imaginaţia îl poate născoci. Fiecare lucruşor pe care-l faci, fie ca îl consideri schimbabil sau nu, e acolo pentru un motiv şi face parte din procesul complet.           Ai încredere în instinct; ai încredere în intuiţia proprie. Fa ceea ce te entuziasmează cel mai mult şi întotdeauna, pur şi simplu împarte dragoste necondiţionată. Ai încredere ca ii vei fi de ajutor acelei persoane în modul optim posibil în care e nevoie să-l fii, pentru ca nu e un accident faptul ca sunteţi unul în viaţa celuilalt. Nu exista accidente.           Ideea de a aplica asta pe o scara larga în lumea voastră poate fi, de asemeni, făcută în multe forme şi multe dintre ele exista deja pe planeta voastră. Multe dintre aceste idei de vindecare sunt conectate direct la chestiuni pe care le-am discutat cu privire la pace şi armonie. Deci, ideea de a crea obiecte ce reflecta ideea de pace şi armonie şi de a împărtăşi acele obiecte cu planeta voastră, va permite acelei vibraţii, într-un sens, sa le permită vibraţiilor actuale sa se schimbe „de la distanta”.           Una dintre ideile care exista deja pe planeta voastră e un proiect iniţiat de un grup numit Peace Pole Project (Proiectul Stâlpul Păcii). Unii dintre voi ar putea sa ştie despre ce e vorba. E doar un mod, o idee şi inca una foarte benefica. E vorba doar de un simplu par/stâlp/prăjină din lemn pe care e scris în mai multe limbi: „Fie ca pacea sa triumfe/sa domneasca pe Pământ.” Iar parul de lemn e înfipt în pământ, stand drept ca o antena, ca un anunţ publicitar pentru ideea de pace. Înţelegeţi ca are cu-adevărat un efect deoarece simplul fapt ca se afla acolo, eliberează un tip de vibraţie. Determina o anumită reacţie în toţi cei care-l vad. La fel şi arta; poate face acelaşi lucru în multe feluri.           Deci, o idee ar fi sa va creşteţi capacitatea de a produce obiecte reprezentative pentru ideea de armonie, de vindecare, de pace şi sa le expuneţi la vedere pe toată întinderea Globului. Daca vor exista destule astfel de monumente închinate păcii şi vindecării, ei bine, s-ar putea sa nu mai rămână loc pentru lupte. Daca fiecare clădire se construieşte în concordanta cu energia vindecătoare şi armonioasa, atunci acea vibraţie va impregna locurile în care trăiţi, în care lucraţi.           Aceste principii au fost înţelese de ceva vreme pe planeta voastră, insa în aceste vremi din ce în ce mai multi artizani înţeleg conceptul proporţiei de aur, raporturilor de aur. E aceeaşi idee a reflecţiilor naturale de care am vorbit anterior. Anumite proporţii reflecta în mod firesc vibraţii care sunt în mod natural armonioase şi centrate. Daca, prin urmare, incorporaţi aceste proporţii în tot ceea ce faceţi, daca urmaţi modelul” firesc al naturii, atunci totul va conţine o vibraţie ce promovează vindecarea şi armonia. Întreaga voastră lume ar putea exista ca şi cum aţi trai cu-adevărat în propria voastră opera de arta, pentru ca trăieşte în interiorul vostru şi tot ceea ce aveţi de făcut e sa o eliberaţi şi sa creaţi vindecarea.           Exista multe locuri pe planeta voastră numite „vortexuri de energie”; în acele puncte exista alinieri de energii electromagnetice foarte puternice. Când te duci în acele locuri, te simţi scufundat în frecventa acelor locuri. Poţi lăsa energia acelui loc sa te alinieze, daca te potriveşti cu vibraţia ei. Apoi, oriunde ai merge pe Pământ, daca creezi acea vibraţie, atunci aduci acel loc în locul unde te afli tu şi toţi cei care sunt cu tine pot simţi energia acelui loc. Vei fi ca o extensie a acelui punct energetic. Tot ceea ce ai de făcut e să-ţi foloseşti imaginaţia şi sa laşi sa te simţi cum te-ai simţit când erai în acel punct energetic şi vei fi astfel acea vibraţie. Acesta ar putea fi un mod de-a te pregăti înainte de a alege sa vindeci pe cineva.           Poţi face la fel daca îţi doreşti sa creezi orice forma de arta. Poţi recrea acea vibraţie, după care sa creezi forma de arta pe care o simţi ca reprezintă acea vibraţie. Atunci acea opera de arta va conţine acea vibraţie.           De exemplu, daca ştii ca Muntele Fuji sau zona Munţilor Shasta e unul dintre punctele energetice ale planetei, poţi crea acea vibraţie în tot ceea ce faci. Daca lucrurile tale artizanale creează vibraţia acelui loc, toţi cei care vor intra în contact cu operele tale de arta vor sta în vibraţia Muntelui Fuji. Natura e întotdeauna foarte echilibrata, vindecătoare. Profitaţi de vibraţiile pe care vi le pune la dispoziţie. Multi dintre voi deja înţeleg ca privind un copac frumos sau o floare frumoasa, creează o vibraţie vindecătoare, o centrare în interiorul vostru.           Înţelegeţi ca atunci când vedeţi o reprezentare în arta de obiecte ce conţin un anumit sentiment, atunci vibraţia acelui obiect e cu-adevărat prezenta. Asta merge mana în mana cu ceea ce am discutat înainte despre faptul ca lumea e o metafora, un simbol. Puteţi folosi ideea metaforei sau simbolului pentru a crea cu-adevărat o vibraţie de armonie şi vindecare deoarece toate obiectele fizice poseda o vibraţie unica. Şi chiar o reprezentare simbolica a acelui obiect fizic are vibraţia acelui obiect într-un mod aparte.           Vedeţi, voi creaţi oricum realitatea fizica. Un obiect fizic este deja doar un simbol al vibraţiei din conştiinţa voastră. Deci, în anumite feluri, nu e cu-adevărat o diferenţă intre vibraţia unui copac şi vibraţia unui tablou al aceluiaşi copac. Puteţi lucra cu simbolurile voastre în acest fel pentru a genera o atmosfera armonioasa, chiar daca nu va aflaţi în apropierea fizica a obiectului în sine reprezentat de simbolismul pe care-l alegeţi.           În trecut, înţelegerea acestui fapt era numita „magie simpatetica”, în sensul de a crea o vibraţie simpatica în forma unui model, sau într-o forma simbolica, care chiar conţine vibraţia lucrului în sine. Prin urmare, creând o conexiune cu acel obiect de la distanta, de fapt ai vibraţia acelui obiect într-o forma simbolica. Magia e în realitate capacitatea de a-ţi transforma sistemul de gândire şi de a transforma realitatea din jurul tau într-un mod cat se poate de conştient. (I-MAGI-NATIE = sunteţi o naţie de magi). Apoi, transmiţând telepatic altor indivizi vibraţia acelei schimbări, ei – daca aleg s-o facă – pot trai şi ei experienta acelei schimbări în realitatea lor. Magie simpatetica. Nu e nici un mister în asta. E doar fizica conştiinţei.           Deci permiteţi-vă sa înţelegeţi ca totul se reduce la vibraţia voastră. Vindecaţi-vă, vindecaţi pe oricine fiind în întregime acel „TU” ce poţi fi. Apoi, daca sunteţi echilibraţi, puteţi permite şi altora, ca prin vibraţie simpatica, sa se afle în armonie cu voi direct sau prin intermediul operelor voastre de arta sau creativitate.           Înainte de a continua, permiteţi-ne sa abordam un subiect ce simţim ca priveşte pe câţiva. Sunt multe fluctuaţii ce au loc în aceste vremuri în campul electromagnetic al planetei voastre şi multi indivizi, ce devin din ce în ce mai sensibili, ar putea simţi aceasta energie în corp în moduri ce ar putea fi dureroase din când în când.           Daca va linişteşte fricile, fara nici o reţinere, consultaţi-vă medicul ca sa fiţi siguri ca nu e nimic în neregula cu voi. Dar daca nu e altceva decât ca deveniţi pur şi simplu din ce în ce mai sensibili fata de acea energie, cu siguranţă nu va vor găsi nimic în neregula. Învăţaţi sa va centraţi cu ideea ca nu e nevoie sa experimentaţi fluctuaţiile ca şi durere, insa din când în când e posibil. Înţelegeţi pur şi simplu ca civilizaţia voastră are multe de procesat prin ea înseşi şi prin urmare, uneori asta se poate manifesta ca şi durere pe ici pe colo, mai ales de cap şi de inima. Pe măsură ce energia noua pătrunde, daca nu eşti obişnuit cu ea, ai putea crede ca îţi va crea neplăceri. Incertitudinea ta şi îndoială pot cauza ca energia sa se traducă în corp ca şi durere.           Relaxaţi-vă. Permiteţi-vă sa respiraţi cu uşurinţă, sa respiraţi viaţa complet. Încurajaţi-vă întotdeauna amintindu-vă ca voi alegeţi sa va schimbaţi în acest fel; cu cat mai mult va veţi aminti ca e alegerea voastră, cu-atât mai putin veţi fi nesiguri. Vom radia o energie liniştitoare în timpul acestei interacţiuni; o puteţi folosi în orice forma sau fel doreşte imaginaţia voastră. Unii dintre voi necesita doar ceea ce numiţi ‘împământare‘. Asta se poate face în mai multe feluri; bineînţeles, imaginaţia voastră poate fi întotdeauna un ghid fara cusur care va spune ce funcţionează cel mai bine pentru voi.           Alte trei moduri pe care le sugeram: Unul e sa va ajutaţi de mineralul numit hematit. Împământează magnetic. Uneori când multi dintre voi au de-a face cu energii mai înalte, picioarele au tendinţa sa părăsească pământul. Când rupi conexiunea cu pământul, când te dezechilibrezi în acest fel, asta poate de asemeni cauza extra sensibilitate şi durere.           Al doilea fel e ca pur şi simplu sa te identifici mai mult cu natura din jurul tau – faceţi plimbări prin pădure, pe Pământ, înotaţi prin raiuri. Deveniţi împământaţi în experienta voastră fizica prin simţuri. Respiraţi aerul, simţiţi Pământul, îmbrăţişaţi un copac.           Al treilea mod e sa va permiteţi sa faceţi o mişcare fizica ce va face placere, care v-ar putea ajuta mult sa va focalizaţi în meditaţii fiziologice de un tip diferit. O metoda ce aţi putea descoperi ca funcţionează foarte bine – nu ca sa va epuizaţi, insa – e sa faceţi următorul lucru: luaţi o bucata mare şi groasa de lemn, luaţi o grămadă de cuie şi bateţi-le cu un ciocan în bucata de lemn în forma oricărui model vreţi. Implicaţi-vă în acţiunea fizica şi simţiţi curgerea acţiunii fizice. Sau poate intimitatea sexuala. Putem continua cu întrebările daca vreţi.           Audienta: Ma întrebam daca ar putea exista o imagine sau un model cu care sa afectam procesul de îmbătrânire?           Bashar: Trăiţi în prezent. Cu cat mai mult trăiţi în moment, cu cat mai mult sunteţi absorbiţi absorbiţi la propriu – sa faceţi ce va place cu-adevărat sa faceţi, cu-atât mai putin veţi îmbătrâni. Cunoaşteţi toţi expresia „timpul zboară” când te simţi bine. Ştii ca timpul nu zboară pe bune. Şi nici nu e ca în realitate ignori trecerea timpului. TU creezi timpul. Iar când faci ceva ce îţi permite sa fii atât de concentrat încât atunci când ieşi din starea asta zici „A, au trecut atâtea ore; unde s-o fi dus timpul?”, de fapt tu nu ai creat acel timp, la propriu. Daca tu simţi ca ai trăit numai o jumătate de ora când poate pentru restul lumii au trecut 3 ore, tu de fapt ai îmbătrânit numai cu o jumătate de ora.           Sa trăieşti în clipa, sa ramai în clipa, să-ţi urmezi starea de entuziasm şi sa ramai în acea vibraţie te eliberează din matricea timpului şi-ţi permite sa te experimentezi pe tine ca relativ fara vârstă. Acum, ideea e ca atunci când realizezi ca au trecut 3 ore, ceea ce faci de fapt, automat şi pentru ca tu alegi, e sa te reconectezi la cursul timpului pe care cu toţii aţi fost de acord să-l împărtăşiţi, fiindcă nu vrei sa te rupi complet de acea matrice. În caz contrar, nu vei mai putea sa interacţionezi cu multi alţii de pe planeta ta acum. Dar cu cat mai multi dintre voi vor trai clipa, cu-atât mai mult veţi putea interacţiona în „Acum” şi cu-atât mai putin veţi îmbătrâni, pentru ca veţi crea la propriu mai putin timp.           Când ramai în clipa, creezi mai puţine detalii, îţi permiţi ţie sa vezi imaginea completa a ceea ce faci, permiţându-l sinelui tau superior sa deschidă detaliile şi sa le plaseze automat la locul lor. Nu trebuie să-ţi fragmentezi conştiinţa ca sa se preocupe de „sa aibă grija la toate detaliile” sau sa încerce sa le manevreze ea la locul lor. Cu cat dai atenţie mai putina detaliilor, în acest fel, de-atât vei avea nevoie de mai putin timp sa faci ce vrei sa faci. Înţelegi? E bun modelul asta pentru tine?           A: Da, putin. Ma întrebam şi despre când dormim. Chiar îmbătrânim mai putin în timpul somnului? B: Da pentru ca trăiţi în Acum. Ceea ce numeşti sau îţi aminteşti ca fiind vis e mai aproape de starea ta naturala. Ţineţi minte, acum visaţi. Voi visaţi realitatea fizica. Desi trăiţi experienta realităţii fizice ca părând sa fie mai mult adevăratul vostru eu; realizaţi ca realitatea voastră fizica e în realitate visul – visul timpului şi spaţiului. Când va veţi trezi, nu veţi mai trai în mod necesar experienta timpului şi spaţiului la fel de mult.           Ideea e sa învăţaţi sa fiţi ca şi copiii; sa învăţaţi sa trăiţi în Acum. Fiindcă cu cat trăiţi mai mult în Acum, cu-atât mai putin timp creaţi. Şi cu cat mai putin timp experimentezi, cu-atât mai putin timp te va îmbătrâni. Înţelegi? Va crea o lipsa de vârstă în interiorul tau. Iar daca exista un scop pentru asta, îţi vei putea apoi permite sa exişti într-un Acum Etern şi vei trai experienta a ceea ce e perceput aici ca un interval mai mare de timp, chiar daca de fapt nu asta se întâmplă pentru ca timpul e iluzia ta.           Ideea e ca este precum – asta e o limitare a limbajului, insa e mai mult ca şi cum ai „sari peste momente”. Nu mai experimentezi atât de multe „momente temporale”/clipe. Ieşi şi intri în diferite momente din timp, astfel ca pentru toţi cei care sunt inca prinşi în timp, pare ca ai trăit mai mult decât intervalul normal de timp, dar tu nu ai făcut ca atare aşa. Tu ai experimentat eternitatea, ideea de suspendare sau dizolvare a timpului şi ai realizat mai multe în Eternul Acum. Fiindcă atunci când nu eşti ghidat de timp poţi realiza toate lucrurile simultan, sau, ma rog, într-o maniera mai aproape de simultan decât înainte.           Efectul ar putea fi ca arăţi la fel, dar eşti de fapt mult mai bătrân. Experienta ta de a trai mai mult nu atârnă de acceptarea altcuiva daca asta e sau nu posibil. Atârna doar de acceptarea ta ca poate fi aşa şi ca e ceea ce e potrivit pentru tine.           Împărtăşiţi aceste idei şi cu alţii. Exprimaţi-vă curgător şi cu curaj, cu convingere. Şi comunicarea vindeca; deschiderea, onestitatea, comunicarea direct din inima, în toate formele relaţionale – sa va permiteţi sa fiţi cine sunteţi cu-adevărat, nu cine credeţi ca voi sau ceilalţi ar trebui sa fiţi. Atunci relaţiile voastre vor vindeca, echilibrând, centrând şi nu vor mai fi o lupta cu toate nivelele societăţii voastre: social, politic şi economic. Nu sunteţi separaţi de guvernele voastre; voi sunteţi guvernele voastre. Nu sunteţi separaţi de sistemul vostru economic; voi sunteţi sistemul vostru economic. Transformaţi-l şi-l recreaţi în aşa fel încât sa fie tămăduitor, sa servească societatea iar nu într-un mod în care forţează societatea sau pe alţii să-l servească. Permiteţi-vă sa fiţi voi atenţia pentru toate detaliile; acestea vor fi create puternic şi vor rezista mult timp.           Orice e creat dintr-o stare de echilibru şi vindecare exista în acea stare şi trăieşte în eternul acum. Lucrurile create în acest fel vor cuprinde veacurile, vor crea mileniul de pace şi sănătate. Dar trebuie sa acţionaţi în privinţa acestor lucruri. Trebuie sa va trăiţi viaţa ca sa puteţi fi sănătoşi. Nu va puteţi eluda vieţii. N-o puteţi trai doar în imaginaţie. Trebuie s-o trăiţi complet.           Sinele vostru natural e un sine echilibrat. E un sine sănătos. Permiteţi-vă sa înţelegeţi ca o preocupare pentru sănătate poate uneori fi o indicaţie ca ţineţi cu dinţii de o credinţă referitoare la boala. Sinele echilibrat nu se gândeşte la ideea de a încerca sa fie sănătos. Nu e nevoie sa încercaţi sa fiţi vindecaţi. Nu e nevoie sa încercaţi să-l vindecaţi pe alţii. Tot ce aveţi de făcut e sa ajungeţi în centrul vostru. Nu trebuie sa „încercaţi” sa ajungeţi în centrul vostru. Centrul vostru e cine sunteţi voi de fapt. Tot ceea ce aveţi de făcut e sa fiţi cine sunteţi. Vindecarea înseamnă îngăduinţa/permisivitate – nu a face, nu a încerca, nu a forţa. Nu trebuie sa „încercaţi” sa va întoarceţi în propriul centru. Doar sa permiteţi sa se întâmple. Renunţaţi la aşteptări; relaxaţi rezistenta şi veţi luneca uşor în mod automat înapoi în centru.           Aceste idei şi sugestii pot funcţiona pentru fiecare dintre voi oriunde şi oricând alegeţi sa le folosiţi. Aveţi încredere ca imaginaţia voastră creativa sclipitoare va crea schimbările ce reflecta individul unic ce sunteţi. Lăsaţi-vă imaginaţia sa se desfăşoare şi transformaţi aceste sugestii în orice fel simţiţi ca e mai bine pentru voi. Nu mai opuneţi rezistenta sinelui vostru natural. Aveţi încredere în el. Credeţi în el. Este cine sunteţi.           Vindecarea e produsul integrării tuturor diferenţelor pe care le-aţi creat sa fiţi, preţuindu-vă propria diversitate, dar în acelaşi timp funcţionând ca un tot integrat. Sunteţi cu toţii creaţi sa va vindecaţi unii pe alţii fiindu-vă de folos unii altora, sa creaţi o atmosfera de susţinere, ajutor şi îndrumare, sa creaţi un echilibru intre susţinerea întregii societăţi şi susţinerea propriei persoane ca şi individ în interiorul acelei societăţi. Daca susţii societatea cu preţul propriei individualităţi, nu poţi susţine societatea pentru ca nu eşti întreg şi în echilibru; daca te susţii numai pe tine cu preţul societăţii tale nu te vei susţine pe tine pentru ca te tai de la suportul Universului.      Vindecarea e şi o echilibrare a întregii dinamici pe care o trăiţi ca experienta în viaţă. Sunteţi un individ, sunteţi întreaga societate, fiecare dintre voi. Vindecaţi-vă cu creativitate şi dragoste făcând cu integritate ce va spune inima sa faceţi. Şi daca alegeţi asta, împărtăşiţi şi altora aceste idei de integrare, echilibrare şi vindecare. Puneţi-le la vedere ca lumea sa le vadă în arta; aplicaţi-le în orice forma doreşte imaginaţia fiecăruia – astfel ca vibraţia lor va fi peste tot. “

                               A V E R T I S M E N T.           Vrăjitoria există din timpuri imemoriale. În ciuda progresului civilizaţiei umane, practicile de manipulare a semenilor s-au pă strat şi diversificat, multe dintre ele dovedind o regretabilă eficacitate. Nu este vorba despre superstiţii sau autosugestie; din nefericire pentru noi toţi, ritualurile magice posedă o forţă reală.           Doamna parapsiholog NINA PETRE apreciază că problema agresiunilor psihice prin practici vrăjitoreşti este de mare actualitate. Datorită calităţilor sale paranormale, autoarea poate depista prezenţa farmecelor şi blestemelor în biocâmpurile umane. În activitatea sa de consilier parapsihologic, desfăşurată pe parcursul mai multor ani, ea a constatat amploarea îngrijorătoare a atacurilor prin magie neagră.           Vrăjitoria este la ora actuală un fenomen de masă. Efectele sale sunt devastatoare pentru vieţile multor oameni. Nu există un control social sau mijloace legale de combatere a ei. Totuşi, spre norocul nostru, al tuturor, influenţele nefaste ale vrăjitoriei pot fi respinse prin Puterea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi.           Precum terifianta contaminare radioactivă, îndeletnicirile vrăjitoreşti, deşi nu sunt întotdeauna vizibile cu ochiul liber, poluează cumplit minţile şi sufletele oamenilor, degradându-le până şi trupurile. Nutrim speranţa că indivizii tentaţi de a face un astfel de “pact cu Diavolul” vor înţelege că această iniţiativă este nu numai condamnabilă, ci chiar periculoasă pentru ei şi pentru cei ce le sunt dragi. Tot răul la care devin complici se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor.           AGRESIUNEA PSIHICĂ.           În vremurile de astăzi nu mai este elegant să loveşti cu pumnul sau cu bâta pentru a-ţi satisface interesele. În schimb, a luat o amploare greu de controlat aşa-numita “agresiune psihică”. Aceasta izvorăşte din adâncul sentimentelor de ură, invidie, răzbunare sau, pur şi simplu, din setea de a provoca răul cuiva, fără riscul ca agresorul să fie descoperit şi pedepsit.           Din punct de vedere spiritual, răul este o energie întunecată, care, provenind din anumite surse, are posibilitatea de a se răspândi rapid în atmosfera psihică, infestând-o. După cum aerul este indispensabil plămânilor, atmosfera psiho-mentală hrăneşte mintea cu idei, emoţii, intenţii. Poluarea gândurilor, a sentimentelor, este un fenomen la fel de real şi grav ca şi poluarea aerului. Agresorul psihic preia din spaţiu o mare cantitate de energie malefică, pe care o dirijează asupra victimei. Acest flux energetic otrăvitor invadează organismul fiinţei agresate, tulburându-l funcţiile vitale, psihice, mentale.           La baza atacurilor psihice pot sta motive diverse, unele de-a dreptul naive, altele îngrijorător de grave. Printre acestea se află: lipsa de loialitate între concurenţi; setea de parvenire prin distrugerea colegilor competenţi; dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ; complexul culpabilităţii, persistând ca o obsesie periculoasă în mintea celui ce atacă; răutatea specific femeiască, manifestată atunci când apar rivale atrăgătoare; lupta bărbaţilor pentru a li se recunoaşte inteligenţa şi farmecul viril; tendinţa de eliminare a adversarilor politici; răzbunarea unor conducători pe supuşii recalcitranţi; practica anihilării celor consideraţi duşmani, pe fronturile vizibile şi invizibile ale veşnicelor războaie; lupta dintre diversele doctrine politice, filozofice, religioase, etnice; neobosita concurenţă între agenţii secreţi; setea de câştiguri băneşti a “specialiştilor” în magie neagră.           MAGIA NEAGRĂ.           Agresiunea psihică prin magie neagră (vrăjitoria) se aplică în mod direct sau indirect asupra oamenilor, folosindu-se ca armă principală emisia telepatică distructivă.           Atacul psihic direct are loc atunci când victima se află în faţa agresorului. Acesta acţionează pur mental sau combinând influenţa mentală cu manipularea unor obiecte şi vietăţi, cum ar fi: lumânări colorate în negru, brun, cenuşiu, verde murdar, roşu sângeriu spre brun, galben-bej închis etc; animale vii sau moarte (şoareci, şobolani, pisici, câini, broaşte, şopârle etc); crucifixe din lemn sau os, vopsite în culori închise; scoici necurăţate, cu interiorul putred; păsări (găini, bufniţe, pescăruşi ş.a., în funcţie de zona geografică); obiecte de tortură pentru fiinţele sortite sacrificării (foarfeci, cuţite, cleşti folosiţi la scoaterea ochilor şi a măruntaielor, nuiele pentru lovirea victimelor, topoare mici etc).           Prin sacrificarea vietăţilor nevinovate se aduc ofrande unor entităţi inferioare (slab dezvoltate informaţional), supranumite “duhurile Iadului” (demonii). Acestea, satisfăcute prin cruzimea sacrificării unor fiinţe inocente şi slab protejate, devin înţelegătoare şi oarecum docile, executând cererile vrăjitorilor de a provoca suferinţe oamenilor-ţintă. Victima poate fi adusă în casa agresorului sau agresorul, în casa victimei, care, de obicei, se află în stare de inconştienţă (beată, drogată sau hipnotizată).           Atacul psihic indirect se execută în absenţa victimei, care, de obicei, nu are cunoştinţă despre ceea ce i se întâmplă. În majoritatea cazurilor, ea nu află niciodată că, într-o anumită perioadă a vieţii sale, s-a aflat sub incidenţa unor emisii energetice agresive şi distructive. Metodele practice sunt aproape aceleaşi ca la atacul direct. Lor li se adaugă aşa-zisele ”descântece ale depărtării”, care se deosebesc mult de cele folosite în faţa victimei. Acestea din urmă sunt ceva mai blânde, pentru ca nu cumva persoana agresată să moară în timpul ritualului, fapt ce le-ar aduce grave complicaţii celor aflaţi de faţă.           Rezultatele aplicării acestor practici de influenţare a biocâmpurilor umane sunt imprevizibile. Nici vrăjitorul însuşi nu poate garanta efectul “optim” al acţiunilor sale. De la un caz la altul, acesta are o intensitate maximă, medie sau aproape nulă. De multe ori, agresorului îi scapă acţiunea de sub control, făcând, în mod inutil, multe victime, fără a-şi putea atinge scopul propus.           Majoritatea oamenilor rezistă agresiunilor psihice, mai ales dacă ele sunt programate pe termen relativ scurt (o lună, 3 luni, 6 luni). Atacurile programate pe termen lung (ani de zile sau toată viaţa) şi cele repetate la anumite intervale de timp (calculate după norme ştiute numai de către practicieni) pot avea consecinţe deosebit de grave.           Oricare dintre aceste două tipuri de agresiuni psihice ar fi folosit, dacă agresorul are “talentul Satanei”, victima va suferi enorm din punct de vedere fizic şi psihic. Din nefericire, astfel de agresiuni sunt arareori pedepsite şi numai acolo unde există legi pentru judecarea vinovaţilor prinşi asupra faptului.           VRĂJITORIA – OTRĂVITĂ PORŢIE DE LIBERTATE.           Răul de pe lumea aceasta nu se datorează doar prostiei şi slăbiciunilor omeneşti. El este efectul energiilor vehiculate de entităţile malefice invizibile. Acestea îi îndeamnă pe oameni să producă mult rău în ei înşişi, dar şi în jurul lor. Unele persoane sunt foarte receptive la intenţiile negative care li se sugerează “pe nevăzute” şi le pun în practică fără să regrete. O problemă arzătoare a demonilor este cum să le domine vieţile celor ce slujesc Binele şi ascultă vocile curate ale îngerilor lui Dumnezeu. Aici joacă un rol important vrăjitoria.           Vrăjitorul este un colaborator de nădejde, puternic şi instruit înspre rău, al lui Satan. Profitând de interesele meschine şi patimile omeneşti, el trimite energii perverse către victimele indicate de clienţi, transformându-le viaţa într-un coşmar. Astfel, vrăjitorul, prin biocâmpul şi capacităţile sale mentale, amplifică ideile satanice, distructive. Cu scopul de a-şi concretiza intenţiile murdare, el se foloseşte de spiritele negre pentru a-şi satisface clienţii. Dar şi forţele Întunericului profită de talentele lui pentru a-şi împlini planul strategic de distrugere a lumii (suferinţe din belşug, pentru cât mai multe fiinţe nevinovate).           Practica vrăjitoriei are o mare răspândire în România, lucru trist, recunoscut cu îngrijorare şi de către unii slujitori ai Bisericii. Părintele exorcist Ilarion Argatu, de la Mânăstirea Cernica (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) se mira adeseori de amploarea acestor îndeletniciri blestemate. Sfinţia-sa spunea că la începutul carierei sale duhovniceşti, prin anii ‘30, arareori se putea auzi de asemenea fapte. Astăzi, influenţa vrăjitoriei creşte îngrijorător, mai ales de când cu “libertatea şi democraţia”, primite parcă din linguriţă, iar oamenii, ca o consecinţă directă a acestui trist adevăr, devin tot mai mizerabili.           Chiar şi cei care nu cred în vrăji pot să le cadă victime. Bravada şi ignoranţa în faţa acestui fenomen pot alimenta sugestia primită pe cale telepatică – parte componentă a agresiunii prin vrăjitorie – ca individul să suporte pasiv fluxurile malefice năpustite asupra sa. Dacă omul nu crede în puterea farmecelor, nici nu intenţionează să lupte împotriva lor. Dacă s-a întâmplat că a devenit victima acestora, ar putea avea necazuri mari. Urmările acestor practici necurate pot fi: moartea, mutilarea, accidentele, distrugerea psihică, ruinarea sănătăţii trupului, pierderea de persoane dragi sau a unor bunuri materiale, ruperea relaţiilor interumane ş.a. Dacă populaţia noastră, în ansamblu, ar fi ceva mai spiritualizată, ar trata aceste “ocupaţii” cu seriozitate, considerându-le nişte delicte grave. Oare cu ce se deosebeşte un criminal în serie de o vrăjitoare care provoacă de la distanţă, contra-cost, moartea multor indivizi?           Ca un simptom alarmant al ipocriziei omeneşti, slujitoarele “magiei albe” se pretind a fi oponentele “magiei negre, diavoleşti”. Numai că atâta timp cât şi practicile de “magie albă” produc haosul în vieţile victimelor, după bunul plac al celor ce plătesc bine (legând şi dezlegând cununiile, distrugând familii, aducând fete nevinovate în paturile celor bogaţi, ajutând infractorii să câştige bani cu nemiluita etc), atunci care mai este diferenţa? Nici o vrăjitoare nu ţine cont de Binele şi Înţelepciunea Divină.           Nu există altă cale de a lupta cu forţele demonice decât prin Puterea lui Dumnezeu! Salvarea stă în forţa şi tenacitatea victimelor de a invoca personal ajutorul Domnului Dumnezeu. Nu este suficient să ai un suflet minunat şi să faci fapte bune, mai trebuie să ai şi mintea trează, gata de luptă cu răutatea Necuratului. Dacă, spre norocul tău, conştientizezi momentele în care eşti supus unui asalt hipnotic malefic, fereşte-te să iei decizii importante pentru viaţa ta, odihneşte-te şi evită acţiunile periculoase. Roagă-te la Bunul Dumnezeu să-ţi dea puterea de a răbda şi a scăpa cu bine din răul care încearcă să te copleşească!           INFERNUL DIN FAMILIE.           Ce poate fi mai dureros pentru individ şi societate decât numărul mereu crescând al familiilor nefericite? Am descoperit, de-a lungul timpului, manifestări şocante, unele aparent absurde, altele de o violenţă incredibilă, ale unor bărbaţi care se consideră “buni familişti”. Adulterele abundă, alimentând celebrul “triunghi conjugal”, care nu este o formă tocmai liniştită a relaţiilor interumane. De obicei, soţul vine beat acasă, terorizându-şi familia. Salariul, proaspăt încasat, a fost cheltuit rapid cu amanta, iar viaţa familiei se bazează doar pe câştigurile soţiei. Soţul se înfurie din orice, soţia i se pare insuportabilă, iar copiii, plictisitori peste măsură. Ce cauze pot aduce familia într-o situaţie atât de nenorocită şi, din păcate, prea des întâlnită?           Multe femei căsătorite m-au rugat să verific existenţa unor amante şi să aflu prin ce metode au fost înceţoşate minţile celor cu care s-au unit prin cununie. Din păcate, mijloacele de cucerire a bărbaţilor sunt numeroase, unele mai rafinate decât altele. Perversiunile sexuale, învăţate de unele femei cine ştie de pe unde, reprezintă o armă puternică pentru a-şi atinge scopurile. Numeroşi bărbaţi, care până mai ieri erau soţi model, s-au transformat în bestii, donatori de bani sau bijuterii şterpelite din casă, hoţi, traficanţi de orice. Unii şi-au părăsit soţiile şi copiii. Alţii îşi duc mai departe viaţa de familie, încercând să arate lumii că “totul este în regulă”.           Deşi trăim într-o ţară cu oameni care, în majoritate, se tem de pedeapsa Divină, am remarcat a reacţie adversă puternică la credinţa normală în Dumnezeu. Am senzaţia uneori că România s-a transformat într-o “ţară a vrăjitoarelor “. În multe localităţi, aproape fiecare stradă adăposteşte măcar o “specialistă” în farmece. Ea leagă şi dezleagă vieţile şi destinele unor oameni, fără să se gândească prea mult la consecinţele grave ale acestor îndeletniciri. Unele se laudă că ţin cu Dumnezeu şi folosesc lumânări, cruci, sare, cositor, mercur, apă sfinţită, făcându-şi enorm de multă publicitate. Dar, indiferent că acţionează cu bună sau rea intenţie, inconştienţa lor produce victime. Ajutându-l pe unii, îi nenorocesc pe alţii.           Mai rău chiar, unele “specialiste”, ascunse de ochii şi urechile mass-media, folosesc mijloace de manipulare deosebit de periculoase. Multe persoane au găsit în preajma sau în interiorul locuinţelor anumite obiecte ciudate: oase de păsări legate cu aţe colorate; bucăţi de pâine unse cu lichide colorate şi lipicioase; gunoi ciudat pe pragul casei; ouă, în locurile unde găinile nu au acces; păpuşi făcute din cârpe legate cu şnur; broaşte vii sau moarte, ajunse ca din senin în casă; fotografii înţepate cu ace şi multe altele. Oricât am fi de “realişti”, trebuie să remarcăm coincidenţa unor astfel de “apariţii” cu declanşarea perioadelor pline de nenorociri în vieţile oamenilor.           Gravitatea urmărilor diferă de la un caz la altul: familii dezorganizate în timp record, accidente, boli incurabile, devieri de comportament, incendii, decese. Spunând sus şi tare că “astfel de vrăji nu sunt posibile, fiind doar rodul imaginaţiei, încinse de prea multe lecturi despre fenomenele paranormale, a unor persoane instabile psihic”, dovedim o atitudine inconştientă. Ignorând existenţa răului din jurul nostru, acceptăm să convieţuim cu el, îl ajutăm şi, în acest caz, nu mai avem dreptul să ne plângem că faptele reprobabile sunt din ce în ce mai numeroase.           Persoanele atacate prin magie neagră prezintă simptome specifice: depresii, dureri de cap (mai ales în zona cervicală), stări de leşin, senzaţii de întunecare a minţii şi. Nelipsita obsesie a morţii. Când se intervine prin vrăji pentru îndepărtarea soţului de soţie, unul dintre cei doi nu-l mai suportă pe celălalt în preajma sa; are momente când îl vede cu un chip respingător, adeseori simţind nevoia sa o ia la fugă sau să îl omoare. Manifestările pot fi reciproce.           Răul se întinde nestingherit în societatea noastră. Divorţurile abundă, ca şi violenţa – într-un cuvânt, nefericirea. Pe cine să dăm vina? Pe sărăcie, ignoranţă, lipsa de civilizaţie, lipsa de credinţă în Dumnezeu sau pe infinita varietate a destinelor omeneşti?           SUFLETE CHINUITE – VICTIMELE UNOR VRĂJITOARE.           Soacra Iuliei nu o poate suferi şi vrea neapărat să o despartă de fiul ei. A apelat la farmecele unei vrăjitoare. Drept urmare, Iulia a pierdut o sarcină mult dorită de soţu1 ei, iar acesta a părăsit-o. Deşi se iubesc şi îşi telefonează cu mult dor, fiecare locuieşte acum la părinţii săi, fără să aibă speranţe de împăcare.           Maria este căsătorită de 18 ani cu un maghiar. Au 3 copii mari. Soacra ei doreşte să aibă o noră maghiară. Pentru a-şi împlini visul, s-a dus la o vrăjitoare. Consecinţele sunt strigătoare la cer: soţul Mariei şi-a luat o amantă unguroaică, în vârstă de 20 ani, pe care o plimbă cu mândrie în tot oraşul. Nu mai locuieşte cu soţia şi copiii săi, iar certificatul de căsătorie l-a ascuns, ca nu cumva nenorocita de nevastă să intenteze divorţ. Sare cu pumnii la ea când o prinde rugându-se în faţa icoanei. În casă pocnesc uşile din senin, mobila trosneşte jalnic, copiii sunt bolnavi mereu, iar Maria a fost dată afară de la serviciu.           Aurica a cumpărat, împreună cu soţul ei, o casă de la doi bătrâni. A apărut, ca din senin, un nepot, care i-a dat în judecată, având pretenţii de moştenitor. După un proces de 7 ani, au câştigat casa, dar au pierdut la SAFI toţi banii primiţi la nuntă, iar bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer cerebral. Cineva le-a spus în mare taină că nepotul cu pricina s-a dus la o vrăjitoare.           Luiza s-a trezit, în urmă cu doi ani, că-l apar nişte negi mari şi urâţi pe faţă şi pe mâini. Nu i-au trecut cu nici un fel de tratament. Soţul o bate, o insultă, iar certurile se ţin lanţ. Ştie că amanta lui umbla pe la ţigănci.           În timp ce soţii Dumitrache erau la lucru în Italia, o vecină rea şi invidioasă, care se oferise să le ude florile, le-a făcut şi puţină “ordine” prin casă. La întoarcere, un sacou al bărbatului era murdar de ulei pe guler, pe salteaua din dormitor se aflau înfipte ace de cusut, le lipseau multe obiecte de îmbrăcăminte. Curând au început certuri, bătăi, bărbatul a plecat de acasă, lăsându-şi soţia cu cei doi copii, şocaţi de purtarea tatălui lor. A rămas şomeră, iar soţul ei a divorţat, fără să le asigure copiilor o pensie alimentară. Într-o noapte, s-a trezit îngrozită, simţind că o fiinţă nevăzută, căreia îi simţea răsuflarea, îi imobilizase picioarele şi încerca să o sugrume.           Fiul Teodorei a refuzat să se însoare cu o prostituată, îndrăgostită foc de el. Parşiva s-a răzbunat, provocându-l moartea prin „făcături de ţigancă”. Tânărul s-a răsturnat cu un tractor pe care îl conducea, nu a avut nici o contuzie, dar a murit sufocat cu una din bucăţile de friptură pe care le înghiţise cu o jumătate de oră înainte.           Îndrăgostită subit de un poliţist care i-a anchetat soţul pentru comerţ ilegal, Dina a plătit o ţigancă bătrână pentru a-l face să o iubească şi el. Devenind dependentă de „uniformele” poliţiştilor, nenorocita visează zi şi noapte că face amor cu ei.           Având un soţ infidel şi grosolan, Lili a urmat câteva şedinţe „pentru facerea de bine” la o vrăjitoare. Văzând că o costă din ce în ce mai mulţi bani, iar rezultatele „miraculoase” întârzie să apară, a renunţat să mai continue „întrevederile”. Ţiganca a ameninţat-o că o va face să vină în patru labe la ea, pentru a-l cere din nou ajutorul.           O nevastă geloasă a confundat o femeie cinstită cu amanta soţului ei. Solicitând-o cu disperare pe „Spania”, a beneficiat din plin de procedurile „savante” ale acesteia: spargerea oului din care a scos o lipitoare, arderea unei grămăjoare cu hârtii de 100.000 lei, descântece pe o cruce mică de argint etc. Victima a decedat după câteva luni, în urma unui cancer galopant. La nici o lună, fratele acesteia s-a zdrobit mortal într-un accident de maşină. Peste alte două luni, mama lor de la ţară a murit, distrusă de durere. Nu a trecut anul şi nepotul ei cel mai drag s-a spânzurat.           Soţia amantului Emiliei apelează periodic la serviciile unei vrăjitoare pentru a-şi recuceri soţul infidel. În decurs de câţiva ani, Emilia şi-a pierdut serviciul a scăpat ca prin minune de un cancer operat la timp, soţul ei a dat divorţ, iar unicul lor copil, fata ei adorată, s-a apucat de prostituţie, nereuşind să-şi păstreze un loc de muncă mai mult de câteva luni. Amândouă au devenit dependente de ghicitoare şi vrăjitoare, cutreierând toată ţara în căutarea a noi şi noi „făcătoare de bine”.           Neînţelegându-se bine cu soacra, amândouă fiind cam rele de gură, bătrâna a ameninţat-o pe Mia că „o va pune la punct, într-o zi”. Ajunsă la o vrăjitoare, aceasta i-a promis că îi va „linişti” nora. La scurtă vreme, soţul Miei a început să vină beat acasă. A devenit nervos şi agresiv, fără motive întemeiate. Fetiţa lor, scârbită de atmosfera din familie şi-a căutat alinarea în fumat, alcool şi relaţii „deocheate” cu băieţi mai mari decât ea, lipsind prea des de la şcoală. Vigilentă, mama ei a bănuit că răul vine din direcţia soacrei. Şi-a dus fata la biserică, rugând preotul să-l facă rugăciunile de alungare a Răului. Ajunse acasă, copila a început să ţipe că mirul de pe frunte o arde şi miroase urât. Dorind să se spele imediat pe faţă, Mia a oprit-o energic, explicându-l că nu mirul îi face rău, ci Diavolul, care nu vrea să-l părăsească trupul. S-a tăvălit pe podea câteva ore, a ţipat ca o nebună, apoi a adormit. A doua zi s-a dus liniştită la şcoală, ţigara şi băutura nu i-au mai plăcut, iar băieţilor obraznici le-a întors spatele.           MANIFESTĂRILE PERSOANELOR AGRESATE PSIHIC.           Inapetenţă de viaţă, depresii nervoase, coşmaruri frecvente.           Diminuarea capacităţii de discernământ între bine şi rău.           Slaba coordonare a propriilor acţiuni.           Diminuarea intuiţiei, a memoriei.           Comportamentul necontrolat, cu dese exagerări în gesturi şi acţiuni.           Dureri persistente în zona occipitală şi cea parietală a creierului.           Slăbirea vederii (împăienjenirea ochilor).           Dureri frecvente în zona stomacului şi a inimii.           Amorţeală, înţepături ca de cuţit, furnicături în mâini şi picioare.           Apariţia unor alergii, manifestate prin erupţii pe piele (urticarie, negi etc.).           Stări de greaţă, vomă, diaree.           Diminuarea capacităţii de a nutri sentimente pentru cei din jur.           Momente de pierdere a lucidităţii, când devine obsesivă dorinţa de a comite acte de agresiune.           Tendinţa de izolare faţă de familie şi ceilalţi membri ai societăţii.           Căderea în desfrâu, dorinţa de a trăi în murdărie, ţinuta neglijentă.           Lipsa autocontrolului în gândire.           Teama nelămurită, manifestată prin crize de nervi, refuzul de a ieşi pe stradă, refuzul apropierii de persoanele binevoitoare.           Nepăsarea faţă de tot ce se întâmplă în jur.           Refuzul de a respecta normele de conduită civilizată.           Dispreţul faţă de legile statului.           Dorinţa de a evada din realitatea cotidiană prin consumul de alcool, droguri, aberaţii sexuale.           Cel obsedat de ideea sinuciderii este pe cale de a comite cel mai mare păcat omenesc: curmarea propriei vieţi, adică lupta împotriva Creatorului care i-a dăruit-o.           LUPTA PAŞNICĂ ÎMPOTRIVA AGRESIUNILOR PSIHICE.           Dacă prezentaţi unele dintre simptomele menţionate mai sus, încercaţi, printr-un efort de concentrare mentală, să aflaţi cauzele răului pe care îl simţiţi şi să vă identificaţi agresorii. Pentru îndreptarea situaţiei puteţi acţiona pe mai multe căi. De exemplu:           Neînţelegerile dintre soţi, rude şi prieteni se pot soluţiona prin dialog civilizat, fără bârfă, ceartă, bătaie, vrăji, procese.           Lupta politică se poate desfăşura în condiţii paşnice, prin acţiuni acceptate de legile statului şi de regulile bunului-simţ.           Invidia, ura, minciuna, complotul pot fi înlocuite cu manifestări şi acţiuni pozitive, benefice pentru toată lumea, cum ar fi: admiraţia sinceră, prietenia, sinceritatea, colaborarea constructivă.           Dacă persoanele afectate de agresiunile psihice nu reuşesc să anihileze răul prin propriile eforturi, ar fi bine să se adreseze unor oameni capabili să le ajute. Mulţi medici, psihologi, preoţi, călugări, bioterapeuţi, clarvăzători, parapsihologi pot recunoaşte simptomele atacurilor psihice şi se încumetă să le contracareze. Îi avertizez pe cei aflaţi în suferinţă că, în afară de aceste persoane competente, droaia de şarlatani care îşi arogă „harul vindecător” este impresionant de mare. Ei sunt puternici prin insistenţa cu care îşi racolează victimele pentru a le stoarce de bani, fumizându-le informaţii eronate sau răuvoitoare. Cu ei vom avea de luptat şi în mileniul trei.           Anul 2000    

La îndemnul duhovnicului meu am pornit la scrierea acestor rânduri cu gândul de a împărtăşi şi altora tulburătoarea experientă trăită de mine prin practicarea de: yoga, tantra-yoga, dianetică, qi-qong, vindecare bioenergetică, vorbire cu supraeul, meditaţie pozitivă, regimuri alimentare-bionaturiste. Aceste rânduri le scriu atât pentru cei ce practică acestea, cât şi pentru cei care nu le practică, în dorinţa de a le arăta unde şi cum se poate greşi şi mai ales, unde se poate ajunge.           Mai întâi voi prezenta cauzele care m-au condus spre aceste practici: în primul rând a fost vorba de educaţia primită în familie. Trăind în plin comunism, părinţii mi-au orientat formarea mea intelectuală spre normele şi perceptele materialismului ştiinţific.           În al doilea rând a fost vorba de caracteristicile mele sufleteşti. Eu am fost un băiat timid, tăcut, ruşinos, relativ calm, cam fricos, destul de slăbuţ din punct de vedere fizic, cu o fizionomie obişnuită şi având o inteligentă medie. Eram iertător, inclinat spre a face binele, eram putin idealist, însă eram orgolios, îmi plăcea să-l judec pe alţii, să mă înalt, să domin şi îmi plăcea să visez, să las gândurile să-mi zboare.           Alti factori care au uşurat foarte mult receptivitatea fată de practicile orientale au fost: lecturarea din abundentă a – literaturii ştiinţifico-fantastice şi a filmelor pe această temă, a literaturii în care sunt descrise mistere ale civilizaţiei omeneşti, cărţi despre OZN-uri, muzica electronică contemporană, filmele cu arte marţiale în care se putea vedea superioritatea spirituală a orientalilor fată de europeni sau americani.           Toţi factorii enumeraţi mai sus stimulează imaginaţia tânărului, îl duc să viseze şi să creadă că în afară de realitatea pe care o ştie, mai există şi altele neştiute, pline de mister, exotism şi supranatural. În aceste condiţii eu am primit de la un coleg de serviciu o revistă de propagandă a practicilor, exerciţiilor şi universului yoghin. La scurt timp am avut posibilitatea să citesc şi cel de-al doilea număr al revistei.           Când am citit aceste reviste am rămas uimit. Nici măcar în cea mai bună carte ştiinţifico-fantastică nu găsisem un univers, o lume şi o realitate mai uluitoare şi mai fascinantă decât cea pe care o propuneau aceste două reviste. Pentru mine a fost extraordinar să descopăr că în afara lumii obişnuite în care trăim există o alta, că ce este ştiut de mine şi de lume în general este doar o infimă şi mutilată parte a realităţii şi că această realitate este una spirituală.           Dar evenimentul cel mai adânc, cel mai important care s-a petrecut pentru mine, pentru sufletul şi pentru mintea mea, atunci când am citit aceste reviste a fost acela al întâlnirii cu Dumnezeu. Atunci am aflat şi simţit cu tot sufletul că există Dumnezeu, că el ne-a creat şi ne iubeşte; că adevărata raţiune a vieţii este aceea de progres spiritual, de neîncetată şlefuire spirituală pentru a ajunge sau a ne apropia de eliberare, adică a fi buni şi nu răi, de a fi asemănători cu Dumnezeu şi nu doar nişte creaturi de carne şi oase care se zbuciumă fără nici o raţiune şi scop între momentul naşterii şi cel al morţii.           O viaţă întreagă refuzasem să cred că există Dumnezeu pentru că nimeni nu ştiuse să-mi explice existenta Lui într-un mod logic şi ştiinţific, într-un mod care să mă scoată din realitatea înconjurătoare care îl nega pe Dumnezeu şi să mă ducă într-una în care existenta Divinităţii să se descopere de la sine, să fie demonstrată logic, faptic, să se impună intuitiv şi prin dovezi.           Nimeni nu-mi vorbise până atunci că există un univers sufletesc, că trupurile noastre nu sunt decât un suport material pentru suflet, că adevăratul om sunt eu cel sufletesc, sunt eu cel care animă acest trup cu viaţă şi îl foloseşte ca un suport în această lume materială. Dumnezeu există, El a creat lumea cea văzută şi cea nevăzută, El a creat tot ce vieţuieşte, El a creat omul. Omul este alcătuit din trup şi suflet. După moartea pământească sufletul nu moare. Oamenii trebuie să se lupte cu ei înşişi pentru a deveni mai buni, mai plini de iubire, mai frumoşi sufleteşte. Dumnezeu ne iubeşte şi are grijă de fiecare dintre noi în orice clipă.           Când după o viaţă trăită după fel de fel de modele false, artificiale, pline de rău care te duc pană la disperata situaţie de a te întreba” dar oare ce rost are viaţa aceasta a mea, pentru ce trăiesc?” ’ îţi sunt prezentate aceste adevăruri, atunci sufletul, strigând de bucurie că a găsit sau regăsit adevăratul sens al vieţii şi adevărul despre Dumnezeu şi realitatea în care trăieşte, fuge şi îmbrăţişează pe cel ce i-a deschis ochii asupra acestora, adică, în cazul meu, asupra sistemului de practici şi credinţe orientale yoghine.           Insă alături de aceste adevăruri de care sufletul meu fusese despărţit atâta amar de vreme şi de care era atât de însetat, adevăruri pe care orice creştin ortodox le învaţa la cel mai elementar nivel, erau multe alte cunoştinţe şi lucruri care erau adevărate doar pentru cei care practicau sau învăţau pe alţii să practice yoga, adică: credinţa în reîncarnare, în existenta corpurilor omeneşti invizibile pentru privirea oamenilor obişnuiţi, credinţa într-un univers fizic, astral, cauzal, credinţa că scopul vieţii este acela de a te elibera de orice dorinţă lumească şi în final să te uneşti cu divinitatea, ca fiind o parte din ea.           Deci, pe lângă adevărurile şi sensurile de viaţa pe care sufletul meu le căuta de mult, eu am îmbrăţişat şi acceptat de bune şi restul de credinţe şi practici care alcătuiesc sistemul filozofico-religios yoghin. Multe din credinţele şi practicile yoghine erau stranii, contradictorii, greu de înţeles şi crezut. Multe erau dovedite ca fiind adevărate prin dovezi ce nu puteau fi verificate, sau chiar păreau dubioase. Insă eu mi-am zis că n-am încă nivelul spiritual ca să realizez şi să înţeleg adâncimea adevărurilor şi înţelepciunii yoghine.           Pentru că citisem în revistele yoga că universurile invizibile şi cel vizibil sunt brăzdate de o mulţime de energii insesizabile pentru oamenii obişnuiţi şi care nu erau detectabile de către aparatele construite până în prezent, mi-am zis că acestea trebuie să fie energiile cu care lucrează pentru însănătoşire bioenergetienii. Şi într-adevăr, când am fost să audiez o şedinţă ţinută de doamna Ana Pricop în cadrul cercului de” Holoterapie”, am crezut că nu greşisem.

PREFAŢA.           Istoria unei ştiinţe este totdeauna interesantă, fiindcă ne arată întregul ei proces de evoluţie, frâmântările şi fazele prin care a trecut până când a ajuns în stadiul la care se găseşte astăzi. Slnt însă ştiinţe care pot fi cunoscute foarte bine şi fără să li se cunoască istoria, aceasta rămânând să constituie numai obiectul unor cercetări izolate în domeniul disciplinei respective, fiind, ca să spunem aşa, cercetări de ordin arheologic. Cunoaşterea fizicii, de exemplu, a legilor stabilite de această ştiinţă în domeniul fenomenelor fizice, nu presupune cunoaşterea evoluţiei ei, de la încercările cele mai rudimentare şi elementare de a explica aceste fenomene, până la acelea care sunt admise astăzi de ştiinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre astronomie, mecanică, chimie etc. Cercetarea mişcării astrelor cu ajutorul legii gravitaţiei newtoniene sau einsteiniene nu necesită cunoaşterea mecanicii cereşti a celor vechi, teoria hipocicloidelor şi sistemul geocentric aristotelic.           Din acest punct de vedere logica are o situaţie cu totul deosebită. Ea nu se reduce numai la ultimele legi ştiinţifice stabilite în acest domeniu, ci înseamnă tot ce s-a făcut din antichitate şi până acum. Logica este întreaga ei devenire, este însumarea tuturor momentelor istoriei ei. Înţeleasă în acest fel, ea îşi păstrează întregul dinamism, nervul motor, caracterul de ştiinţă care ia naştere şi creşte o dată cu cercetarea ei. Astfel, logica îşi capătă o unitate perfectă, inte-grând critic în corpul ei tot ceea ce s-a făcut în această materie şi în acelaşi timp nerămânând străină de conceptul de ştiinţă în general, perfectibilă în mod continuu.           Cei care au privit-o ca pe o ştiinţă moartă au considerat-o astfel pentru că. au redus-o la câteva reguli de manual. Exemplul lui Kant este celebru. După el, logica nu a mai făcut de la Aristotel nici un pas înainte şi niciunul înapoi, socotind-o „terminată şi desăvârşită”. A fost de ajuns însă să apară Fichte şi Schelling şi mai cu seamă Hegel, pentru ca părerea lui Kant să fie fundamental infirmată, iar logica să fie pusă într-o valoare cu totul nouă şi creatoare, sub forma logicii dialectice.           Cercetările de logică matematică din ultimele decenii nu numai că nu au negat nimic din ceea ce s-a făcut înainte dar au dat la iveală o altă faţă a logicii, în care se regăsesc o serie de descoperiri ale logicienilor stoici şi scolastici. Unitatea logicii cu istoria ei ne apare astfel evidentă.           A cunoaşte cu adevărat logica înseamnă, deci, a cunoaşte întreaga ei istorie, a o cunoaşte în unitatea ei dinamică.           Dificultăţile pe care le implică o lucrare în care autorul îşi propune să înfăţişeze istoria logicii sunt din această cauză enorme şi multiple. Într-adevăr, dacă logica constituie un instrument pentru orice ştiinţă şi orice doctrină, istoria ei înseamnă examinarea aplicării şi funcţiei speciale a acestui instrument în toate domeniile şi în toate timpurile şi descifrarea tuturor aspectelor acestei funcţii.           Variabile în devenirea ei. Cu alte cuvinte, istoria logicii devine o cercetare a instrumentului comun, aşa cum apare sub diverse aspecte în decursul timpului, în istoria tuturor disciplinelor cultivate de om.           În legătură cu „istoricitatea logicii” Engels scrie: „Gândirea teoretică a fiecărei epoci, deci şi a epocii noastre, este un produs istoric care în perioade diferite ia forme foarte diferite şi totodată capătă un conţinut foarte diferit. Prin urmare, ştiinţa gândirii este, ca oricare alta, o ştiinţă istorică, ştiinţa dezvoltării istorice a gândirii omeneşti. Teoria legilor gândirii nu este nicidecum un adevăr etern, stabilit o dată pentru totdeauna, aşa cum mintea filistinului îşi reprezintă cuvântul «logic㻄.           Ideea „istoricităţii” gândirii a fost de asemenea firul conducător în cercetările de istorie a filosofiei, făcute de profesorul nostru, P. P: Negulescu.           Într-adevăr, atât în „Introducere” la Filosofia Renaşterii, cât şi în Geneza Formelor Culturii şi de asemenea în „Introducere” la Istoria filosofiei contemporane (din care au apărut cinci volume), P. P. Negulescu a susţinut teza că „ Un sistem filosofic nu este un produs izolat şi de sine stătător. El face parte din lanţul celorlalte sisteme ce alcătuiesc desfăşurarea istorică, evoluţia cugetării filosofice a omenirii, ca un inel ce nu poate lipsi, chiar când necesitatea care îi determină locul nu este de natură logică, ci de natură psihologică”. Pentru P. P. Negulescu, factorii sociali şi materiali determină în mod esenţial modul de a gândi al filosofilor, sau, cum spune el însuşi, „împrejurările în care trăiesc şi lucrează filozofii’ influenţează, în diverse chipuri, reacţiunile structurii lor sufleteşti, modificând mai mult sau mai puţin raporturile lor componente”.           A scrie istoria logicii este astfel o sarcină considerabilă şi în orice caz realizabilă numai parţial de către un singur cercetător. Dacă istoria filosofiei are totuşi un obiect circumscris modul cum au conceput oamenii explicaţia globală a lumii – istoria logicii înseamnă, după cum am văzut, explicaţia funcţiei gândirii în toate domeniile, nu numai acela al filosofiei. „Istoria logicii nu a fost scrisă. Aceasta ar fi istoria întregii cunoaşteri în toată amploarea ei”, spunea Hegel.           Ţinând seamă de aceste consideraţii, sarcina pe care ne-am luat-o în această privinţă este, evident, mult mai limitată.           Am împărţit lucrarea noastră în două volume, cu titlurile următoare:           Istoria logicii, Evoluţia logicii.           În istoria logicii, care formează prezentul volum, am căutat să înfăţişăm critic faptele privind în special logica formală. Am socotit însă că este necesar să mai prezentăm şi unele concepţii despre logică, care, prin critica pe care au făcut-o logicii formale, critică uneori justă, alteori excesivă sau chiar eronată, servesc totuşi la o mai bună înţelegere şi la precizarea ei. Astfel, logica metodologică, psihologismul în logică, logica lui Kant, logica pură a lui Husserl ne vor arăta bine ce trebuie să înţelegem prin logică şi ne vor ajuta să delimităm precis anumite elemente caracteristice ale logicii formale.           Am trecut în revistă în mod cât se poate de sintetic şi logica dialectică, atu în forma ei hegeliană cât şi în cea materialistă, aceasta fiind necesar pentru 7           Lămurirea şi interpretarea naturii logicii formale prin atitudinea pe care o are faţă de ea dialectica materialistă. Locul logicii dialectice va fi Insă în mod natural în cel de-al doilea volum al lucrării noastre. În acest volum se va putea explica, pe baza materialului expus în primul, evoluţia organică a acestei discipline, cu alte cuvinte, devenirea ei dialectică.           Penuria tratatelor complete de istoria logicii este bine cunoscută. Deşi cercetările în domeniul unor probleme particulare s-au înmulţit în ultimele decenii, datorită mai cu seamă logicii matematice, care a constatat că o serie de rezultate obţinute în cadrul ei fuseseră bine cunoscute de stoici şi mai ales de scolastici, totuşi ele nu constituie decât aspecte particulare ale istoriei logicii şi, oricât ar fi de valoroase, nu pot oferi indicaţii de ansamblu asupra istoriei acestei discipline.           Studiile particulare, ca şi puţinele tratate generale pe care le posedăm, fiind elaborate din anumite puncte de vedere şi urmărind după cum am spus cu deosebire anumite obiective, în general regăsirea rezultatelor obţinute în logica matematică, au făcut ca o mulţime de aspecte ale logicii din trecut să fie neglijate sau de loc cercetate.           Acest defect poate fi văzut studiind cele câteva tratate de istoria generală a logicii care există şi pe care le vom enumera mai jos.           Prima istorie a logicii pare să fie lucrarea lui Petrus Ramus (secolul al XVI-lea), Scholarum Dialecticarum Libri XX „Douăzeci de cărţi ale doctrinelor dialectice”.           Din nefericire, autorul crede în mod naiv că toate personajele istorice au fost logicieni şi în tratatul (capitolul) Logica Patrum citează printre aceştia pe Noe şi Prometeu.           O altă operă, cu un caracter mai ştiinţific, este lucrarea lui B. Keckermann, intitulată „Praecognitorum Logicorum Tractatus/ „ Trei tratate despre logicienii foarte cunoscuţi” (Hanovra, 1598), care este mai mult o enumerare de titluri şi indicaţii de materii, totuşi destul de utilă.           Jacob Friederich Reimann ne-a lăsat o lucrare, scrisă într-o limbă germană defectuoasă, sub titlul Critisirender Geschichts-Calender von der Logica „Calendar istoric şi critic despre logică” (Frankfurt am Main, 1699), valabilă tot pentru unele date bibliografice.           De la Gassendi ne-a rămas un tratat de acelaşi gen, dar de o valoare incontestabilă: De Origine et Varietate Logicae „Despre originea şi diversitatea logicii11 (Lugduni, 1658).           J. A. Fabricius a scris o istorie a logicii foarte scurtă: Specimen elencticum historiae logicae „îndrumător pe subiecte al istoriei logicii^ (Hamburg, 1699).           Acest „îndrumător” este de fapt un catalog al tuturor lucrărilor de logică cunoscute acestui mare erudit, despre care dă toate informaţiile pe care le-a putut culege.           Un tratat, mult deosebit de cele precedente prin corectitudinea informaţiei, dar foarte scurt, se datoreşte lui Johannes Georgius Walchius şi poartă titlul de Historia Logicae „Istoria logicii” (Leipzig, 1721).

Prizonierul se târa abia ţinându-se pe picioarele lui, singurele lucruri care îl împiedicau să se prăbuşească sub influenţa slăbiciunii erau cele două mâini care îl susţineau puternic din fiecare parte a corpului. Nici gardienii din jurul lui nu îl tratau cu menajamente, uneori îmbrâncindu-l să se mişte mai repede, deseori înjurându-l sau vorbindu-i urât.           — Am fost asemenea unui semizeu, gândi prizonierul, şi uite ce am ajuns. Mii de oameni îmi sorbeau orice vorbă, îmi urmăreau orice acţiune memorându-le în esenţa vieţilor lor şi adăugându-le memoriei colective a tuturor oamenilor, a civilizaţiei umane pentru tot restul eternităţii. Dar nu regret nimic, mă aşteptam la aşa ceva. Istoria a dovedit-o de multe ori, este un moment de cumpănă şi o fază absolut necesară pentru a putea reuşi în ceea ce mi-am propus sau a dispărea în inexistenţă ca mulţi alţii.           Culoarele erau late şi spaţioase dar şi foarte lungi, chiar şi pentru cineva cu o condiţie fizică bună, pentru a fi parcurse pe jos. Însă nimănui nu-i părea să îi pese, şi nimeni nu se oferi să oprească vreunul dintre transportoarele ce treceau continuu pe lângă ei pentru a-şi continua drumul mai lejer. Acum, ajunşi la o intersecţie, puteau privi în voie culoarele ce se întindeau în toate părţile pentru a se întretăia cu multe altele până aproape se pierdeau în ceva nedesluşit ce ar putea foarte bine să fie capătul. Clădirea închisorii nu era mare, cel puţin conform standardelor, însă se continua foarte mult sub nivelul solului cu ceea ce luaseră locul catacombelor din vechime conţinând într-un volum imens de spaţiu atât celulele prizonierilor, cât şi birourile avocaţilor şi depozite de aparatură de întreţinere. Sau chiar unele aparaturi în funcţionare.           Într-un final cei şase gardieni se opriră în dreptul unei uşi largi şi luară poziţie de drepţi aşteptând în linişte. Lipsit dintr-o dată de sprijinul celor ce aproape îl purtau pe braţe prizonierul se clătină aproape să cadă dar după un timp reuşi să se redreseze. Sub ghiontul gardianului în cauză el încetă să se mai sprijine de acesta şi spuse:           — Am ajuns, deci.           Vocea îi suna cam tare şi scârţâită, îşi redresă glasul cu o tuse seacă.           — Intrăm?           Şi intrară. Era o sală mare, aproape imensă din punctul lor de vedere – cel al dimensiunilor umane. Mai ales prin goliciunea ei, lipsa oamenilor şi a ornamentelor de pe pereţi sau din interior. Nu era chiar nimeni înăuntru, ceea ce era surprinzător luând în considerare ceea ce urma să se petreacă: un proces urmărit de o lume întreagă. Doar câteva scaune erau împrăştiate prin toată sala însă grupate după o schemă care trecea neobservată la prima vedere, schemă care însă avea să se dezvăluie pe parcurs.           — Aşează-te aici, i se spuse prizonierului de către unul dintre gardieni.           Acesta se conformă, practic trântindu-se epuizat pe scaunul izolat.           — Nu am nici o şansă de scăpare, gândi el privindu-i pe gardienii ce se aşezaseră în jurul lui privindu-i cu atenţie fiecare mişcare. Chiar dacă aş reuşi cumva să trec de ei, nu am unde să mă duc. Însă nu vreau să fug, îi trecu prin minte un alt gând, am ajuns aici pentru că printr-o voie ciudată a sorţii, a istoriei, trebuia să ajung aici de la bun început.           Nu au trebuit să aştepte prea mult până să apară completul de judecată, primul element care le-a vestit sosirea a fost apariţia treptat în încăperea pustie a tuturor detaliilor ce lipseau sub formă de imagini holografice: ferestre luminoase, tablouri tridimensionale cu personaje istorice şi religioase ce se vroiau reprezentative, scaune şi loji pentru privitori şi chiar despărţiturile ce existau odinioară în sălile de judecată din vechime. Podiumul judecătorilor şi cel al avocaţilor era considerate prea importante pentru a lipsi, chiar dacă nu avea să stea nimeni pe ele. O mulţime de oameni ce se vroiau martori la acest proces istoric răsări în spatele prizonierului care, regăsindu-se în centrul încăperii ridicat în picioare la semnalul gardienilor, le aruncă o privire scurtă. Rece şi aproape dispreţuitoare. Chiar şi reprezentanţii statului de drept îşi făcuseră apariţia sub formă de spectre de energie luminoasă, aşa era obiceiul. Doar prizonierul şi gardienii erau singurele fiinţe vii din mulţime, iar prizonierul nu era sigur de cei ce-l păzeau: arătau perfect uman, însă puteau fi foarte bine androizi realizaţi tocmai pentru a arăta astfel.           — Domnule Ovidiu Bufgarschi, eşti pregătit să te supui judecăţii, sosi întrebarea rituală.           — Sunt aici, iar asta spune totul, sosi răspunsul ritual din partea prizonierului.           Slăbiciunea continua să se manifeste în corpul bărbatului între două vârste, dar nu se regăsea nicicum în voce sau atitudinea sfidătoare pe care Ovidiu Bufgarschi o afişă în faţa autorităţilor şi a tuturor celor ce îi urmăreau. Era sigur, deşi nu avea cum să o dovedească prin identificarea transmiţătoarelor audio/video, că tot ceea ce se întâmpla aici era transmis în timp real pe reţeaua mondială – aşa era legea. Judecătorii adevăraţi, cei care peste numai câteva ore aveau să decidă dacă era vinovat sau nu, erau chiar oamenii de rând, martori ai procesului şi juraţi în acelaşi timp. Toţi aceia care îşi făceau timp să se uite la procesul lui pentru a-şi face o părere. Iar acei judecători ale căror imagini stăteau în faţa lui aveau ca unic motiv al existenţei doar conducerea cursului procesului şi stabilirea gradului de vinovăţie – urmat implicit de aplicarea unei pedepse – sau exonerarea de orice acuzaţii. Însă acest ultim lucru nu se întâmplase vreodată – ar fi aflat. Erau nişte Inteligenţe Artificiale date naibii.           — Grefier, spune-le tuturor acuzaţiile, deschise procesul unui dintre judecători.           Ei erau în număr de trei şi reprezentau cea mai mare instanţă a civilizaţiei lor, au fost preferate IA-urile în locul oamenilor pentru că avea acces la un număr imens de informaţii de-a lungul întregii istorii pe care le puteau procesa mai repede şi mai complet decât orice fiinţă vie pentru a lua Decizia Finală. Se spune că au fost modelate după oameni reali, dar nici un om în viaţă nu avea cum să verifice asta – IA-urile existau de prea multă vreme, generaţii, pentru a mai rămâne din originale altceva decât câţiva biţi de înregistrări şi câte o grămăjoară de oase în fiecare mormânt. Însă şi ele aveau limitările lor, motiv pentru care chiar şi după o asemenea perioadă de timp nu au fost capabile să elimine implicarea umană din procesul judecăţii. Deocamdată.           Cu toţii îl ascultau pe grefier cum recita acuzaţiile adresate prizonierului, dar era doar o formalitate. Ca de altfel tot procesul, publicul ştia prea bine despre ce era vorba şi încă de multă vreme. Îşi exprimase deja opinia foarte colorată despre subiect, reţeaua era plină de părerile lor. Exista posibilitatea ca Ovidiu Bufgarschi să scape de toate acuzaţiile şi să iasă din încăpere ca om liber însă nimeni nu se aştepta la asta, rămânea doar o probabilitate teoretică. Mulţi au încercat deja să-l facă scăpat, oameni cu influenţă, dar fără succes – IA-urile rămâneau dure pe poziţie şi nimeni nu le puteau contrazice decât până la un punct.           A durat mult până să termine, dar în esenţă acuzatul era învinuit de o serie de crime împotriva statului de drept prin crearea unei noi religii, a unei secte ce-i manipula pe adepţi transformându-i în unelte la dispoziţia creatorului ei. Pentru a acţiona chiar în opoziţie cu normalitatea începutului de secol XXII. „Religia sexului” i s-a spus pe baza mărturiilor unora, iar ultimele zvonuri au transformat-o în ceva mult mai îngrozitor decât oricare dintre cei de faţă putea bănui. O scurtă enumerare a complicilor cunoscuţi, unii dintre ei chiar mai familiari publicului decât cel judecat, a fost adăugată listei de acuzaţii cu menţiunea că erau de faţă şi că aveau să fie judecaţi curând.           Cele câteva scaune din încăpere, perfect vizibile la început înainte de apariţia peste tot locul a hologramelor, au rămas mai apoi parţial ascunse – învăluite de imaginile tremurătoare de lumină – şi au început să fie treptat ocupate pe măsură ce doctorul şi complicii acuzatului au ajuns şi au fost lăsaţi să intre. Doctorul, o persoană a cărei prezenţă era necesară în cazul unei intervenţii rapide (totuşi acuzatul era o persoană considerată în afara legii şi cu un factor de risc crescut în favoarea rănirii proprii sau a altora) sau chiar în cazul unei condamnări la moarte – sentinţă a cărei probabilitate de existenţă era considerată destul de mare şi care avea să fie dusă la capăt pe loc şi difuzată în timp real pe reţea. În cel mai eficace şi mai deschis mod posibil, ca acest proces în întregime, de altfel. Complicii acuzatului, era datoria lor să fie prezenţi atunci când gurul lor era judecat – rezultatul procesului urma să le influenţeze pe deplin vieţile.           Un grup de holograme se detaşă net şi chiar de la bun început de toate spectrele luminoase ale fiinţelor umane răspândite în toată lumea dar prezente şi aici atunci când îşi făcu apariţia una câte una, grupate într-un loc ce se dorea să fie izolat faţă de restul. Nu un colţ al încăperii, şi niciunul dintre ei nu se amesteca cu mulţimea din jur. Dar nu asta îi deosebea cel mai mult de restul, ci atitudinea: privirile lor, mimica, gesturile trădau că se cunoştea între ei şi că trăiseră o istorie comună, o poveste care le-a marcat fiinţele într-un mod pe care nimeni altcineva nu părea să îl cunoască sau recunoască. Toţi ceilalţi erau curioşi, revoltaţi, ştiau sau li se păreau că ştiu totul în legătură cu subiectul preferat al tuturor, Religia Sexului, şi nu le plăcea deloc. De asta şi erau aici.           — Probabil că aţi auzit multe vorbindu-se pe marginea acestui subiect, spuse judecătorul principal la un moment dat, când grefierul a terminat, dar apelez la raţiunea voastră pentru a ignora toate aceste zvonuri. Vă vom arăta ceea ce s-a întâmplat, iar mărturiile sunt venite chiar de la oamenii care le-au trăit.           — Deci asta era, au gândit aceia care totuşi au observat grupul aparte de holograme. Sunt martorii acestui proces, au făcut parte din secta lui Bufgarschi pentru a se întoarce mai apoi împotriva lui. Apropiaţii lui. Mă întreb ce i-a făcut să ajungă sub influenţa lui, ciudaţii.           Agitaţia îi cuprinsese pe aceştia, poate chiar mai mult decât lăsau să se vadă – nu păreau să se simtă foarte bine ştiind că vor ajunge în curând în atenţia majorităţii oamenilor în viaţă de pe planetă şi a tuturor Inteligenţelor Artificiale ce le ţineau companie.           — Poate ar fi bine să începem cu începutul, se ridică o voce deasupra tuturor şoaptelor lansate în sală impunându-se însă imediat atenţiei tuturor prin calmul şi puterea sa. Ce-ar fi să lăsăm martorii pentru mai târziu şi să aflăm cum a început totul, care este originea acestei… Religii a Sexului, cum vă place să-i spuneţi.           Vocea noului sosit, o siluetă ce apăruse chiar în apropierea acuzatului, suna chiar dispreţuitoare prin superioritatea pe care o etala entitatea proprietară atunci când le scuipă în faţă denumirea alternativă a sectei, aşa cum era ea cunoscută de publicul larg.           — Teo Nadim!           Exclamaţii ale acestui nume răsăriră dinspre mulţimea hologramelor din încăpere, şi chiar dinspre viitorii martori, însă cele mai multe au trecut neauzite de cealaltă parte a holovizoarelor răspândite pe toată planeta. Şi aveau şi de ce:           — Teo Nadim, vorbi cu o voce sobră judecătorul principal, trebuie să ştii deja că acuzatul Ovidiu Bufgarschi a decis să se apere singur şi a cerut explicit să nu îi fie repartizat un avocat din oficiu.           — Da, ştiu, aprobă acesta, însă am ţinut cont că acuzatul nu are pregătire în domeniul legilor şi am decis să îmi ofer serviciile sub formă de consultanţă. Asta cu condiţia ca aceste servicii să fie acceptate, spuse întorcându-se pe jumătate spre acuzat cu un zâmbet politicos.           Acesta aprobă cu o înclinare a capului, înclinare menită să îi ascundă zâmbetul uşor ce-i străbătu cu rapiditate faţa pentru a se stinge imediat.           — Serviciile sunt acceptate, decise judecătorul principal.           Teo Nadim, o Inteligenţă Artificială la fel de veche ca şi sistemul legal computerizat sau chiar mai veche dacă s-ar lua în considerare anumite zvonuri, era de departe cel mai bun avocat al civilizaţiei lor. Cu o activitate foarte lungă ca om al legii, intens urmărită şi chiar şi mai discutată, legenda în care se transformase se întinsese cu mult în afara reţelei – adică chiar şi în atât de puţinele colţuri ale sistemului solar, cele câteva mine de materiale preţioase de pe planetele sistemului, sateliţii lor şi centura de asteroizi, sau staţiile spaţiale experimentale, unde semnalele abia ajungeau cu o întârziere de câteva ore. Era considerat de către unii sau alţii ca făcând parte din primele IA-uri create de oameni la începuturile Erei Calculatoarelor, dar acest lucru era un fapt discutabil: nu existau nici un fel de dovezi care să susţină acest lucru. Însă era cu siguranţă unul dintre pilonii sistemului legal prin metodele deseori surprinzătoare cu care îşi conducea procesele ca acuzator dar şi ca apărător transformându-le în adevărate spectacole demne de urmărit nu atât prin intriga lor cât prin schimbările rapide de situaţie ce puteau trece de la o extremă la alta pe parcursul unui singur proces.           Conform înregistrărilor la care cu toţii aveau acces era prima oară când nu se implica activ în acţiunea de judecare a unui procesul din care făcea totuşi parte dar simpla lui prezenţă alături de acuzat făcea totul suficient de interesant de a fi urmărit mai departe. Zvonul se lansă imediat pe reţea.           — Pot să îţi fac eu prezentarea? îl întrebă pe acuzat, în şoaptă.           Acesta aprobă, dar au mai trecut câteva zeci de secunde până ca toate piedicile de procedură să fie depăşite şi ca Nadim să poată începe:           — Pentru a înţelege acest proces trebuie să înţelegem modul cum a apărut Religia Sexului şi motivele existenţei sale, trebuie să începem cu începutul şi locul acestei religii în viaţa fondatorului ei: Ovidiu Bufgarschi. Îi datorăm măcar acest lucru: el este o persoană la fel ca şi voi şi a existat înainte de acest proces, de acuzaţiile care i-au fost aduse şi chiar înainte de a iniţia Religia Sexului. El va continua să existe şi după încheierea acestui proces, chiar dacă numai în amintirea voastră şi înregistrările de pe reţea.           Nimeni nu protestă atunci când avocatul se opri pentru un timp, câteva secunde, aşteptau cu toţii să continue.           — Probabil că detaliile biografice le ştiţi şi voi, cel puţin o parte dintre ele: este de rasă caucaziană şi cetăţenie română, s-a născut acum 46 de ani, în iunie 2065, în Bucureşti. Este căsătorit, are două neveste oficiale şi 4 copii, sau cel puţin asta era situaţia oficială a sa acum şase ani. Adică la începutul sectei pe care a creat-o. Acum nu mai are pe nimeni alături, poate numai pe mine dar pe noi ne leagă doar o relaţie oficială. Toţi par să-l fi părăsit, familie şi adepţi, prieteni.           — Şi au avut motive foarte bune, spuse tare cineva din mulţimea de holograme pentru a fi auzit de toţi, tipul este un manipulator de oameni şi un profitor.           — Pentru dumneata „tipul” în cauză este domnul Bufgarschi, ripostă dur Nadim într-o izbucnire de reală furie, şi aşa i te vei adresa în continuare. Ai înţeles?           Ameninţarea din tonul acestuia era atât de evidentă încât nimeni nu se putea înşela asupra rahatului în care persoana luată în colimator tocmai intrase: nu neapărat din cauza acuzaţiilor de insultă ce-i puteau fi aduse şi a procesului pe care un avocat de talia lui Nadim nu-l putea pierde, dar duşmănia unei Inteligenţe Artificiale cu multe conexiuni şi căruia mulţi, atât dintre oameni cât şi alte IA-uri din posturi cheie, îi datorau tot atâtea favoruri nu putea fi luată în derâdere decât poate de un sinucigaş. Poate.           Aşa că omul se făcu mititel şi spuse cu voce pierită, livid:           — Da, domnule. Am înţeles. Îmi cer scuze.           — Scuzele sunt acceptate, se grăbi să spună acuzatul – dorea să scape cât mai repede de incidentul respectiv.           Nadim nu părea să fie în vreun fel tulburat de intervenţia atât de neavenită de mai devreme, şi îşi continuă ideea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:           — Înainte de a continua cu mărturiile celor pe care i-aţi adus aici pentru asta aş vrea ca domnul Bufgarschi să ne spună cum a început totul.           — Mie mi-ar place însă să ştiu câţi sunt ca individul acesta acolo, de cealaltă parte a semnalului transmis de aici, gândi acuzatul. Dincolo de holovizoarele din toată lumea, cei care sunt adevăraţii mei judecători.           Aceştia însă aşteptau, tocmai acum Ovidiu Bufgarschi părea să aibă nevoie de timp să îşi găsească cuvintele.           — Nu ştiu foarte bine cu ce să încep, spuse el. Nu a existat un motiv anume care să mă ducă aici, pe calea spre… Religia Sexului…, pot să conştientizez numai etapele de criză care m-au ajutat să mă formez ca persoană. şi să ajung aici. Ceea ce voi numiţi atât de greşit şi o caracterizaţi ca fiind o sectă demnă de dispreţ este doar o altă modalitate de a vedea lumea înconjurătoare – o realitate în care legăturile dintre oameni sunt cele mai importante iar computerele nu sunt atât de integrate în viaţa noastră aşa cum este acum în realitatea oficială.           — Mi se pare irelevant să ascultăm aceste lucruri de care nu avem nevoie, protestă procurorul. Vă sugerez să trecem la fapte reale, la mărturii.           — De acord, spuse judecătorul principal parcă bucuros de intervenţie. Prezintă-ţi martorii.           Iar procurorul se conformă în ciuda protestelor oficiale pe care Nadim i le tot arunca în faţă, proteste care erau cam palide chiar şi după părerea sa şi care nici nu au fost luate în considerare în vreun fel de către judecător. Patru bărbaţi şi şase femei erau astfel chemaţi să depună mărturie în faţa întregii lumi despre chinurilor la care au fost supuşi de-a lungul a mai multor luni de zile, sau chiar ani în funcţie de caz, ar fi fost poate mai mulţi dacă oficialităţile ar fi reuşit să-i convingă şi pe restul. Însă aceştia din urmă au protestat cu vehemenţă refuzând categoric să aibă de-a face cu aşa ceva, sau chiar au preferat să se ascundă în anonimat de teama posibilelor repercusiuni asupra imaginii lor în lume, sau chiar asupra libertăţii lor de mişcare. Ori poate dintre loialitate prost înţeleasă, dar aceste motive aveau prea puţină importanţă – câtă vreme rămâneau dispăruţi nu interesau pe nimeni.           — Cum aţi auzit de secta pe care a iniţiat-o acuzatul?           — De pe reţea, întâmplător. Apoi de la nişte prieteni, un zvon pe care mi l-au transmis acum aproape un an.           — Ce anume aţi auzit?           — Păreri foarte diverse, zvonuri care au început cu mult înainte de acest proces şi de acuzaţiile pe care i-au fost aduse lui Ovidiu.           — I-aţi fost apropiată acuzatului…           — Cu toţii i-am fost apropiaţi, şi într-un fel îi vom rămâne mereu.           A fost un moment care nu i-a făcut deloc plăcere procurorului, însă era un răspuns la propriile sale întrebări.           — Atunci de ce vă aflaţi aici? întrebă el însă. Adică depunând mărturie împotriva lui…

În anul 2.459 Kali Yuga, în a opt-a zi a lunii a patra, pe când primăvara se anunţă cu prevestiri ciudate, se părea ca oamenii vor fi întâmpinaţi de o bucurie mare, în acea vreme, într-un oraş de la poalele munţilor Himalaya se incarna Buddha în corpul unui băieţel. Născut, spune legenda, iconjurat de o lumina asemănătoare primelor raze de soare la răsărit. Drept şi cu mintea limpede, aşa spune legenda, făcuse şapte pasi cumpăniţi, iar urma lor rămăsese aşa de luminoasa ca şapte stele.           * Ca şi regele animalelor, leul, păşind maiestuos, privind încrezător în cele patru zări ale cerului, pătrunse el în miezul principiilor adevărului şi vorbi astfel în deplina constientitate:           Aceasta naştere aduce condiţia unui Buddha; după aceasta nu va mai exista pentru mine o noua naştere; doar pentru aceasta singura data m-am născut, pentru a salva lumea.           * Numele tatălui sau era Śuddhodana, cuvânt care înseamnă apa pura sau rau pur. Mama lui s-a numit Maya=iluzie.           Numele sotiei sale era Yaśodhara, care înseamnă „vasul minunăţiei sau al splendorii”. Toate aceste nume ne indica imediat ca întreaga poveste exoterica a lui Buddha este simbolica, arătând ca el fusese născut de o mama, care se numeşte iluzie şi ca tatăl lui se numea rau pur, în alte cuvinte, inspiraţie pura, care alcătuieşte alimentaţia mintii (substanţa gândirii). Numele sotiei sale, vasul splendorii, ne indica câteva mari calităţi spirituale pe care le deţinea el şi care il înconjurau. Fiecărei parte a vieţii lui, prezentata de legenda, ii sta la baza un fapt esoteric.           * Părinţii, alarmaţi de cele treizecisidoua de semne unei naşteri divine, care s-au arătat înaintea naşterii lui şi preveniţi fiind de înţelepţii acelei vremi; care duceau mai mult sau mai putin o viaţă spirituala în lumina, fiind astfel împuterniciţi sa propavaduiasca, precum şi uimitoarea înţelepciune şi putere intelectuala, de care dădea el-Buddha dovada, au încercat sa il lege la viaţa de familie, da, au încercat sa împiedice natura sa interioara sa se înalţe, înduioşat fiind de tristeţea şi de suferinţa lumii.           * După ce crescuse copilul, chemase Raja pe sfântul Viśvamitra sa vina sa ii aducă la cunoştinţa toate învăţăturile. Dar înţeleptul îşi dădu curând seama, ca tânărul deţinea deja adânci cunoştinţe despre învăţăturile scrise în cărţi, chiar şi a intreagii ştiinţe tradiţionale despre Planete şi Stele, îşi aduna cărţile şi pleca minunându-se.           * şi totuşi veni ziua când printul Siddhartha trebui sa vadă cele patru Semne ale Trezirii, astfel: 1. Un om bătrân, aplecat, 2. Un lepros, respins de ai sai, 3. Un les ars la rugăciunea funerara, iar apoi un Bhikshu cu aceleaşi concepţii, în căutarea acelei realităţi care nu este trecătoare. După ce văzuse aceste semne se întristă şi nu mai găsi linişte, deoarece il măcinau gânduri legate de suferinţele vieţii şi despre cum poate fi salvata omenirea de bătrâneţe, boli, decadenta şi moarte, ca apoi sa fie condusa spre eliberarea finala.           * şi veni în sfârşit vremea în care Buddha începu sa se arate tot mai mult în tânărul bărbat, în acest timp –dupa naşterea fiului sau Rahulaîncepu Trezirea tânărului. Îşi părăsi casa şi plca în Himalaya, încercase tot felul de practici, cercetase totul, căutase înţelepciune; căutând acea lumina măreaţă, începu sa se retragă tot mai adânc în propria fiinţă, fiind astfel tot mai mult iluminat de splendoarea divinităţii interioare, pana în acea zi în care se aşezase sub copacul înţelepciunii –Bodhi, numit astfel deoarece sub crengile lui se petrecuse iluminarea lui completa, devenind astfel un Buddha complet-lnflorit.           * În acel moment se cutremurase pământul de respect, din acel soc se trezi marele Initiant al Cerului. Ochii lui erau plini de fericire, când se deschiseseră spre lumina şi spuse:           Când ii privisem pe Buddha cei vechi, auzisem la fel ca şi acum, acest semn în care pământul se cutremura.           Virtutiile unui Muni sunt atât de maiestuoase, încât pământul întreg nu le poate indura când picioarele lui ating pas cu pas pământul, auzind astfel cum se cutremura pământul. O lumina strălucitoare iluminează acum lumea, la fel ca soarele la răsărit. Vad cincisute de păsări albastrii în dreapta mea zburând în cercuri, în spatiu. Toate aceste semne aducătoare de noroc sunt identice celorlalţi Buddha; de aceea stiu ca acest Bodhisattva va atinge, cu siguranţă, înţelepciunea perfecta.           * Doar Mara Devaraja, dujmanul religiei, marele înşelător, nu se bucura şi nu jubila. Împăratul celor cinci dorinţe, îndemânat în toate tehnicile războiului, potrivnicul tuturor celor care caută eliberarea era învins. Se îndrepta către fiicele sale, spunând astfel:           Lumea are acum un mare Muni; a depus un jurământ spre apărare; tine un arc puternic în mana; înţelepciunea este săgeata de diamant pe care o foloseşte. Obiectivul lui este sa câştige întâietate în lume şi sa îmi ruineze, sa distrugă teritoriul meu. Eu nu ii sunt lui de seama, caci toţi oamenii vor crede în el şi îşi vor găsi refugiul în arta salvării sale. Atunci va fi pământul meu desert şi nelocuit. Dar la fel ca şi atunci când omul se împotriveşte legii moralităţii, iar corpul lui devine gol, la fel acum, atâta vreme cat ochiul înţelepciunii nu s-a deschis inca în acest om şi pe tărâmul meu e inca linişte, voi merge sa ii întorc planurile şi sa ii daram stâlpul de sprijin al casei sale.           * Atunci se ridicase oastea de lupta a întunericului, cele zece păcate, asemănătoare unei mari ameninţând sa il cuprindă. Ceata demonica creştea în ura şi ferocitate, adăugând forţa la forţa spre a continua lupta. Dar când s-au aplecat sa ridice pietrele nu le-au putut ridica, ori daca le-au ridicat nu le-au putut arunca. Săgeţile lor zburatore, lăncile şi buzduganele se opreau în spatiu, refuzând sa cada; stropii rai ai furtunii şi grindina apriga se transformau în petale de lotus –in cinci culori, iar otrava scârboasă a dragonului se schimba într-un aer condimentat. Asfel fuseseră toate aceste nenumărate creaturi, doritoare să-l distrugă pe acest Bodhisattva, ranite cu propriile arme, caci nu erau în putere sa il mişte din loc, oastea lui Mara era plina de suferinţă.           * Atunci se ridica în aer vocea divinităţilor, în forma lor invizibila şi spuse:           Iatal, Marele, gândul lui nemişcat de vreun resentiment, în timp ce întreaga rasa a răutăţii lui Mara încearcă fara succes sa il distrugă. Încetaţi cu gândurile voastre murdare, aducătoare de moarte, împotriva acestui tăcut înţelept, care şede aşa de liniştit! Nici în gând nu veţi putea mişca muntele Sumeru. Bodhisattva care în vieţile precedente a învăţat prin suferinţă, pe el nu-l puteţi rani. Acum is va atinge cu siguranţă scopul, şezând pe tronul întemeiat pe drept, la fel ca şi ceilalţi Buddha, integru şi masiv, ca un diamant.           * Mara, auzind aceste sunete din spatiu şi văzând ca Bodhisattva tot nemişcat şedea, se înspăimântă şi îşi relua drumul spre cer. Gândul lui Bodhisattva era acum plin de pace şi linişte.           Primele raze de soare se arătau în zori, aburul ceţos se risipi; lumina pala a lunii şi a stelelor slabi în intensitate; toate barierele nopţii dispăruseră, în timp ce de sus flori cereşti cădeau în ploaie spre a-l cinsti pe Bodhisattva.           * Apoi în acea linişte sacra, ia te uita –o minune! Conştiinţa care îşi are continuitatea pana în infinit, devenii percepţie, iar Bodhisattva deţinu viziunea vieţilor trecute, a construirii şi distrugerii lumilor şi sistemelor şiragul lanţului cauzei şi efectului, întins de la infinit spre infinit; pana a ajuns în final la izvorul de nepătruns al adevărului. Când trecu pragul casei (somnul lipsit de vise) marelui Rishi, dispăru întunericul şi lumina răsări. Linişte deplina domnea, totul era nemişcat şi astfel pătrunse el în final în inima soarelui. Acolo şedea el, Buddha născut pentru a doua oara, iluminat de întreaga înţelepciune şi îmbăiat de lumina soarelui spiritual, în timp ce întregul pământ se cutremura de acel soc convulsiv. Apoi văzură ochii lui Buddha tot ceea ce trăieşte, simţind în acel moment o adâncă compasiune.           SPECIAL_IMAGE-lmage02. Gif-REPLACE_ME           * Mai târziu îşi continua pelegrinajul prin India, învăţând, adunând discipoli în preajma sa, dar tot timpul învăţând, învăţând, învăţând. El învaţă înţelepciunea esoterica, care era pe acea vreme ţinută secret de putinii Brahmani ai acelei vremi. El o explicase, o dezvoltase şi o continuase atât cat ii era permis sa o împărtăşească cu ceilalţi; cei care erau destul de mari pentru a o primi, cei care il înconjurau pe învăţător deveniseră administratorii marelui sau sistem.           * Astfel trecură anii. Mişcarea pe care o cauzase în tara era mare. Invataceiii se adunau spre el în valuri, din toate colturile lumii. Numele lui se răspândea tot mai departe. A înfăptuit minuni de bunătate omeneasca. Învaţă Evanghelia iubirii, a compasiunii şi a milei, o iubire care nu cunoaşte granite, infinita, care include întreg Universul în raza sa. El învaţa unitatea spiritual-divina esenţială tuturor lucrurilor, unitatea spiritual-divina a fiinţei umane cu Universul spiritual.           Cate doi trimise el discipolii sai peste tot ţinutul Aryavarta şi ii sfătui sa meargă tot mai departe, ceea ce şi făcuseră cu timpul.           * Pe când Buddha ajunsese de optzeci de ani, iar toamna colora frunzele –asa spune legendase întinse el într-o zi şi ultimele sale cuvinte, după scripturile buddhiste, fuseseră:           Fraţii mei! Toate lucrurile sunt compuse. Lucraţi cu ardoare la eliberarea voastră; faceţi după cum v-am poruncit, debarasaţi-vă de acea panza încurcată a grijilor, păşiţi nestingheriţi spre eliberare. Ea nu v-a veni la voi doar pentru ca m-aţi văzut pe mine. Cine nu îmi urmează porunca, m-a cunoscut în zadar, iarăşi cel, care e departe de aici şi urmează întocmai drumul meu, el e întotdeauna aproape de mine. Un om poate sa stea lângă mine şi totuşi daca el nu-mi urmează, sa fie departe de mine. Aveţi grija de inima voastră; nu-l faceţi loc indiferentei, practicaţi conştiincioşi toate lucrurile bune.           * şi apoi spuse el:           Sa nu credeţi ca munca mea v-a muri odată cu mine. Nu doar unul este răspunzător pentru un lucru atât de măreţ.           Priviti înăuntrul vostru. Lumina care s-a aprins acolo prin adevărurile şi regulile Ordinului nostru va v-a conduce mai departe. Fiţi lumina pentru voi înşine.           Continuaţi cu meditaţia, concentraţia şi dăruinţa. Măsuraţi cu atenţie toate învăţăturile pe care le cunoaşteţi. Daca se potrivesc cu învăţăturile fundamentale, care stau la baza frăţiei, atunci este învăţătura dreapta. Daca nu se potriveşte, respingeţi-o.           * Apoi a trecut pentru o vreme în Nirvana şi reveni după ce înfăptuise sacrificiul sublim al individului spre beneficiul tuturora. După aceea trai retras privirior oamenilor, învăţând mai departe putini dintre aleşii sai Arhats. Pleca în Himalaya, în Sambala, unde îşi lua locul în acel centru vechi al inspiraţiei omeneşti. Religia exoterica, numita Buddhism, iniţiată de DomnulBuddha în timpul existentei sale pământeşti este o forma externa a Religiei-Lntelepciunii omenirii, inca din vechime. De aceea este cea mai mare şi mai preţioasă religie exoterica din istorie.           * DomnulBuddha a trăit 10 de ani ca şi om şi ca urmare a legendei ezoterice, în momentul morţii sale, egoul omenesc al lui Buddha se înălţa din conştiinţa obişnuită spre cea spirituala atingând divinitatea. Apoi reveni de-a lungul cărării constituţiei interioare, iar Buddha îşi deschise ochii. Ii închise din nou, iar conştiinţa umana se înaltă pentru a dou-a oara în sferele interioare, de fiecare data mai sus; atinse sau deveni una pentru câteva clipe cu Buddha-Cerestru şi cobori pentru a dou-a oara. Şi pentru a dou-a oara, pe când a ajuns creierul, îşi deschise Buddha ochii. Acelaşi lucru se petrecu şi a trei-a oara, iar după ce îşi deschise Buddha ochii pentru a trei-a oara pali. Manushi-Buddha părăsi principiile de baza a fiinţei sale, spre a se descompune, rămânând astfel în spaţiul astral ca un Nirmanakaya, cu toate părţile constituţiei sale, cu excepţia corpului fizic, corpului astral şi a vitalităţii animale. Aceasta ascensiune este urmarea dezvoltării depline a constituţiei interioare.

            Următorul document a avut rol de probă [dovadă] în cadrul unui proces desfăşurat la Curtea de Justiţie din Washinghton DC, proces intentat de John St. Clair Akwei împotriva NSA, cu sediul la Fort George G. Meade, Maryland (Procesul civil nr. 92-0449); materialul reprodus mai jos dovedeşte cunoaşterea amănunţită de către John Akwei a structurii NSA, a activităţilor privind securitatea naţională, a tehnologiilor brevetate şi a operaţiunilor secrete de monitorizare a cetăţenilor. Documentul dezvăluie o gamă uluitor de largă de tehnologii şi programe proiectate în scopul de a-i urmări şi controla pe cetăţenii americani. (Notă: Actele în rezumat ale procesului au fost publicate în formă integrală în revista Nexus pe lunile aprilie-mai 1996.)           1. ACTIVITĂŢILE ŞI OPERAŢIUNILE NSA PRIVIND SPIONAJUL CIVIL [INTERN]           Spionajul comunicaţiilor (COMINT)           Supravegherea sub acoperire a tuturor comunicaţiilor electronice din USA şi din lume cu scopul de a asigura securitatea naţională. NSA, cu sediul la Fort Meade, Maryland, dispune de cele mai avansate computere din lume începând încă din anii '60. Tehnologia NSA este dezvoltată şi implementată în secret, fără ca opinia publică să aibă cea mai mică idee despre aceasta.           Spionajul semnalelor [electromagnetice] (SIGINT)           Operaţiunea NSA de spionaj al semnalelor s-a transformat într-un program de decodificare a tuturor undelor EMF [electromagnetice] din mediul înconjurător, în vederea reperării de la distanţă şi a urmăririi oamenilor prin intermediul curenţilor electrici care se găsesc în corpul lor. Programul SIGINT porneşte de la faptul că orice obiect din mediul înconjurător care are în sine curent electric generează în jurul său un flux magnetic, flux care emite unde EMF. NSA şi DOD [Departamentul Apărării] au pus la punct şi brevetat echipament digital avansat care poate analiza de la distanţă orice obiect care desfăşoară vreun fel de activitate electrică, fie el de natura organică sau anorganică.           Spionajul civil (DOMINT)           NSA deţine fişiere despre toţi cetăţenii SUA; prin cei 50.000 de agenţi ai săi (HUMINT), NSA strânge informaţii despre orice cetăţean american care îi suscită interesul. Aceşti agenţi sunt împuterniciţi printr-un ordin executiv să spioneze pe oricine. NSA dispune şi de o reţea permanentă de securitate naţională şi supraveghere anti-teroristă, strict secretă şi tăinuită de cunoştinţa opiniei publice. În SUA, supravegherea cetăţenilor este lesne de îndeplinit şi eficientă din punct de vedere economic, întrucât este efectuată cu ajutorul reţelei NSA de supraveghere electronică; reţeaua (DOMINT) acoperă întreaga suprafaţă SUA, are zeci de mii de angajaţi din personalul NSA şi urmăreşte simultan milioane de persoane. Eficienţa economică a misiunilor de supraveghere este asigurată de tehnologia computerizată a NSA, proiectată special pentru a micşora la maximum costurile operaţiunilor de spionaj.           Din punct de vedere al relaţiilor sociale, angajaţii NSA ocupă posturi publice şi desfăşoară atât operaţiuni sub acoperire, cât şi activităţi legale, prin care pot oferi colegilor de spionaj informaţii despre persoanele care trebuie urmărite. Angajaţii NSA au o dublă identitate, putând fi întâlniţi sub masca unui avocat, asistent social sau om de afaceri.           Cetăţeni aleşi ocazional pentru urmărire de către personalul NSA.           Personalul NSA poate controla vieţile a sute de persoane de pe teritoriul SUA făcând uz de reţeaua NSA de spionaj civil şi de operaţiunile sub acoperire. Operaţiunile desfăşurate de ei cu mână liberă pot trece uneori dincolo de graniţele legii. Supravegherea pe termen lung şi sabotarea a zeci de mii de cetăţeni neştiutori prin operaţiunile NSA sunt foarte probabile. Programul DOMINT poate asasina în secret cetăţeni americani şi este în stare să desfăşoare sub acoperire operaţiuni de control psihologic, pentru a determina diagnosticarea celor în cauză ca suferind de boli mentale.           2. REŢEAUA NSA DE SUPRAVEGHERE ELECTRONICĂ CIVILĂ.           Încă de la începutul anilor '60, cele mai performante computere din lume se găseau la NSA, Fort Meade. Cele mai noi şi mai spectaculoase descoperiri în domeniu luau drumul NSA, fiindu-i rezervate. În clipa de faţă, NSA dispune de computere nanotehnologice, care sunt cu 15 ani înaintea tehnologiei actuale. NSA reuşeşte să urmărească toate informaţiile care circulă pe teritoriul SUA folosindu-se de computere foarte performante, care utilizează inteligenţa artificială şi care monitorizează toate comunicaţiile indiferent de mediul prin care sunt transmise, pentru a identifica eventuale cuvinte cheie, de care sunt interesaţi agenţii sau criptologii NSA.           Computerele respective supraveghează tot arealul comunicaţiilor, atât la emiţător, cât şi la receptor. Această supraveghere a teritoriului SUA este un rezultat al operaţiunii NSA SIGINT. Reţeaua de supraveghere electronică se bazează pe un aranjament celular de dispozitive care pot monitoriza întreg spectrul de emisii EMF. Acest echipament a fost dezvoltat, implementat şi ţinut departe de cunoştinţa publicului în acelaşi mod în care au fost ţinute secrete alte programe privind războiul electronic.           Modificarea computerizată de la distanţă prin operaţiunea SIGINT.           NSA ţine sub strictă evidenţă toate computerele şi PCurile vândute în SUA, această constituind o parte integrantă a reţelei de spionaj civil [DOMINT]. Echipamentul EMF al NSA poate repera emisiile RF (radio frecvenţă) provenite de la circuitele electronice ale computerelor personale (filtrând în acelaşi timp emisiile similare provenite de la monitoare şi surse de alimentare). Emisiile RF de la circuitele electronice ale PC-urilor conţin informaţiile digitale stocate în PC. Unde RF codificate, emise special în acest scop, pot intra în rezonanţă cu circuitele PC-urilor, modificându-le. În acest fel NSA se poate furişa în orice computer din ţară în vederea supravegherii (spionării) sau a intervenţiilor de tip antiterorist în războiul electronic.           Detectarea câmpurilor electromagnetice umane în scopul supravegherii Câmpul bioelectric generat de un individ poate fi detectat de la distanţă încât omul poate fi depistat în orice loc s-ar afla. Criptologii NSA, utilizând echipamentele speciale EMF pot depista şi monitoriza de la distanţă potenţialele electrice simulate, ulterior putând deduce prin decodificarea acestora stările cerebrale şi procesele mentale ale persoanei urmărite; în acest fel, subiecţii pot fi supravegheaţi în mod absolut. Personalul NSA poate „suna” pe orice persoană prin intermediul reţelei SIGINT de scanare a câmpurilor electromagnetice, iar după aceea computerele NSA vor supraveghea şi monitoriza respectivul subiect 24 de ore din 24; NSA poate alege şi supraveghea pe oricine din SUA.           3. UTILIZAREA DE CĂTRE PROGRAMUL SIGINT A STIMULĂRII ELECTROMAGNETICE A ENCEFALULUI.           Programul SIGINT al NSA foloseşte stimularea electromagnetică a encefalului în cazul supravegherii neuronale de la distanţă (Remote Neuronal Monitoring, RNM) şi al contactului encefalic electronic (Electronic Brain Link, EBL). Stimularea encefalică de acest tip a început să fie dezvoltată prin programul MKULTRA de la începutul anilor '50, care includea şi investigarea şi controlul neurologic al radiaţiilor (câmpurile electromagnetice neionizate), precum şi dezvoltarea şi cercetarea bioelectrică.           Tehnologia secretă care a rezultat în urma acestui program este catalogată în arhivele NSA drept „informaţii radiative”, informaţii care sunt definite ca „provenind de la generatoare întâmplătoare de câmpuri electromagnetice din mediul înconjurător, excluzând radioactivitatea sau exploziile nucleare”. SIGINT a implementat şi a ţinut secretă toată această tehnologie, aşa cum a făcut şi cu alte proiecte ale Guvernului SUA din domeniul războiului electronic. NSA consumă cu aviditate orice informaţie în domeniu şi ţine departe de cunoştinţa publicului cercetările din această ramură. Există şi acorduri internaţionale menite să păstreze tăcerea despre aceste tehnici secrete.           NSA dispune de echipament electronic brevetat care analizează de la distanţă activitatea electrică a omului. „Harta” encefalică generată de computerele NSA asigură supravegherea neîntreruptă a tuturor proceselor electrice care au loc în creier. NSA înregistrează şi decodifică „hărţile” encefalice a sute de mii de persoane, în scopul siguranţei naţionale. Stimularea encefalică este folosită în secret şi de armată în cazul conexiunilor creier-computer (de pildă în avioanele de atac).           Având ca ţintă supravegherea electronică, activitatea electrică desfăşurată de centrul vorbirii – aflat în encefal – poate fi transpusă într-o redare aproape verbală a gândurilor acelei persoane. RNM poate trimite semnalele codificate către cortexul auditiv din encefal, înlesnind astfel comunicarea audio nemijlocită cu creierul (fără a mai fi nevoie de ajutorul urechilor). Agenţii NSA pot utiliza această metodă în secret îmbolnăvind subiecţii prin emiterea către ei a unor senzaţii auditive halucinante, caracteristice schizofrenicilor şi paranoicilor.           Fără a avea vreun contact cu persoana urmărită, supravegherea neuronală de la distanţă poate întocmi o hartă a activităţilor electrice a cortexului vizual din encefalul persoanei respective, iar după aceea să redea pe un ecran imaginile din creierul subiectului. Agenţii NSA văd exact ceea ce văd ochii persoanei supravegheate. Poate fi „vizionată” în acest mod şi memoria vizuală. RNM poate trimite imagini direct la cortexul vizual, fără a mai folosi ochii şi nervii optici. În acest mod, agenţii NSA pot „aşeza” pe furiş imagini în creierul unei persoane, îndeosebi în timpul somnului de tip REM, pentru a-i programa creierul în anumite scopuri.           Posibilităţile folosirii metodei RNM.           Reţeaua SIGINT există în SUA încă din anii '40. NSA, cu sediul la Fort Meade, dispune de un sistem gigantic de supraveghere neuronală de la distanţă, fără fir, bidirecţionat, folosit pentru a-i urmări pe cei suspecţi şi a monitoriza în mod nedistructiv informaţiile audio-vizuale din creierul lor. Şi toate acestea se desfăşoară fără vreun contact fizic cu subiecţii. RNM este cea mai sofisticată şi mai recentă metodă de supraveghere şi spionaj civil. Către cortexul auditiv al subiectului pot fi trimise fraze întregi, sunete tridimensionale şi sunete subliminale (fără a face uz de urechi), iar către cortexul vizual pot fi trimise imagini RNM poate modifica percepţiile, stările şi controlul mişcărilor unei persoane.           Conexiunea cu cortexul auditiv/vizual a devenit cel mai utilizat şi mai performant sistem de spionaj. RNM permite o interconexiune audiovizuală creier-creier sau computer-creier.           4. TEHNOLOGIA CONTACTULUI ENCEFALIC ELECTRONIC (EBL)           Reţeaua SIGINT poate detecta, identifica şi supraveghea de la distanţă câmpurile bioelectrice ale unei persoane.           SIGINT are capacitatea de a monitoriza de la distanţă informaţiile din creierul uman prin decodificarea digitală a potenţialelor electrice stimulate ale emisiilor electromagnetice encefalice având o frecvenţă între 30 şi 50 Hz şi o putere de 5 mW.           Activitatea neuronală a encefalului generează o activitate electrică fluctuantă, caracterizată printr-un flux magnetic variabil. Acest flux magnetic generează o undă electromagnetică constantă de 30-50 Hz şi 5 mW. În emisia electromagnetică a creierului se află anumite şabloane şi semne caracteristice, denumite „potenţiale stimulate” [de răspuns].           Fiecărui gând, reacţie, comandă de mişcare, fapt auditiv şi imagine vizuală din creier îi corespunde un „potenţial stimulat” sau un grup de asemenea „potenţiale stimulate”. Emisia electromagnetică encefalică poate fi decodificată sub forma gândurilor, imaginilor şi sunetelor aflate în creier.           Reţeaua SIGINT foloseşte stimularea cerebrală ca pe un mod de comunicare şi transmitere a informaţiilor (precum şi a semnalelor sistemului nervos) către spioni şi, de asemenea, pentru diferite transmisiuni către creierul celor supuşi operaţiunilor secrete de supraveghere (la un nivel neperceptibil de om). Stimularea encefalică electromagnetică funcţionează astfel: este trimis un semnal electromagnetic cu o codificare complexă, care să rezoneze cu potenţialele stimulate din creier şi să formeze astfel imagini auditive şi vizuale în circuitele neurale ale creierului. Stimularea encefalică poate modifica starea cerebrală şi poate afecta controlul mişcărilor.

I. DESCRIEREA SUBSTANŢEI şi PROCESUL DE OBŢINERE 1.1. INTRODUCERE.           Substanţele halucinogene produc schimbări asupra percepţiilor, mai ales cele vizuale, de la distorsiuni şi iluzii până la adevărate halucinaţii. Persoanele care prezintă halucinaţii induse de consumul acut de halucinogene sunt conştiente de faptul că acestea sunt provocate de substanţa respectivă, cu testarea realităţii intactă, ceea ce nu se întâmplă în cazul halucinaţiilor din schizofrenie.           Halucinaţia este definită ca percepţie senzorială fără obiect extern.           Iluzia este percepţia falsă a unei imagini senzoriale reale, o deformare a obiectului perceput.           Nu există unanimitate în ceea ce priveşte cuvântul cel mai adecvat pentru a denumi aceste substanţe. În general este utilizat cuvântul halucinogene, dar pot fi întâlnite şi denumiri ca psihodelice, psihedelice, psihotomimetice, psihodisleptice sau psihotogene. Din punct de vedere psihofarmacologic, Lewin le-a clasificat în categoria fantastică.           Aceste substanţe se află în plante, ciuperci, animale sau sunt un produs al sintezei chimice. Se cunosc aproape 100 de plante sau ciuperci care conţin substanţe halucinogene şi care sunt utilizate sau au fost utilizate la oameni.           Există substanţe halucinogene care se cunosc încă din antichitate şi care prezintă o mare importanţă: sociologică, istorică şi culturală.           În prezent, halucinogenele încă constituie centrul ritualurilor religioase şi magice în numeroase culturi, de la cele mai înapoiate la cele mai avansate.           Popoarele indigene ale multor regiuni ale lumii au descoperit substanţe naturale din mediul lor care aveau proprietatea de a modifica simţul timpului, producând distorsiuni ale simţurilor şi modificând organizarea raţională a gândirii, aceste substanţe fiind denumite halucinogene naturale.           În multe culturi halucinogenele naturale au jucat un rol important din perspectiva utilizării liturgico-magice, deoarece se utiliza consumul ritual al acestor substanţe ca modalitate de apropiere de divinitate.           Consumul de halucinogene necesita o învăţare rituală direcţionată/orientată de şaman sau vrăjitor ca fiind cel mai iniţiat şi interpretator al senzaţiilor, viziunilor sau stărilor provocate de substanţă.           Deşi unele dintre aceste substanţe continuă să fie consumate, în majoritatea cazurilor s-a schimbat total mediul şi finalitatea consumului. Substanţele sunt aceleaşi, însă contextul cultural este complet diferit. Aceste circumstanţe explică, în bună parte, faptul că există descrieri foarte diferite ale efectelor aceleiaşi substanţe halucinogene.           Studiul adecvat al farmacologiei unora dintre halucinogene nu este uşor, deoarece, în general, este vorba despre poţiuni sau extracte obţinute din plante, care pot conţine unul sau mai multe principii active. În multe cazuri a fost izolat principalul responsabil al efectelor şi a fost posibilă studierea în urma administrării ca substanţă unică (de exemplu, ciupercile psylocibe din care a fost izolată psilocibina sau cactusul peyote din care s-a izolat mescalina).           În prezent, halucinogenele sunt clasificate în Lista I a Convenţiei cu privire la Substanţele Psihotrope (Viena, 21.02.1971), un loc rezervat pentru acele substanţe pe care Organizaţia Naţiunilor Unite le consideră ca fiind foarte periculoase pentru sănătatea publică şi cărora le lipseşte o utilitate terapeutică recunoscută.           Apogeul consumului de halucinogene în societăţile avansate a apărut în anii ‘60 şi ‘70. Totuşi, de la jumătatea anilor ‘90 s-a observat o creştere a consumului şi un nou interes pentru aceste substanţe. De câţiva ani s-a observat o întoarcere a consumului de astfel de substanţe cu provenienţă vegetală. Multe persoane culeg sau cultivă aceste substanţe pentru consum propriu.           1.2. CLASIFICAREA HALUCINOGENELOR.           Clasificarea cel mai des utilizată ia în considerare asemănarea cu neurotransmiţătorii cerebrali şi unele dintre caracteristicile chimico-structurale. Prezentăm în continuare această clasificare:           Structură chimică relaţionată cu serotonina: indolalchimanine.           Derivaţi ai acidului lisergic:           Amide ale acidului lisergic (ergina) şi isolisergic (isoergina).           Dietilamida acidului lisergic (lisergida, LSD-25).           Triptamide substituite:           Psilocibina, psilocina.           Bufotenina, DMT şi DET (origine sintetică)           Beta-carbolina: alcaloizi ai harmalei (harmina, harmalina, harmalol).           Ibogaina.           Acidul ibotenic şi muscimol.           Structură chimică asemănătoare cu cea a catecolaminelor: fenieltilamine.           Mescalina, elemicina şi miristicina.           Fenilizopropilamine:           Metoxiamfetamine: 2-CB, PMA, TMA, DOM/STP.           Metilendioxiamfetamine: MDMA, MDA, MDE.           Altele.           Aricicloalchilamine:           Fenciclidina (PCP)           — Ketamina.           • Derivaţi tropanici: atropină, hiosciamina şi escopolamina.           • Salvinorina A.           • Tuiona.           • Canabinoide.           Clasificarea conţine unele substanţe care produc singure schimbări relevante în percepţii sau halucinaţii în cazul ingestiei în doze crescute sau la subiecţi susceptibili. De aceea, nu pot fi considerate halucinogene. Chiar şi aşa, mulţi autori le includ în această categorie. Ne referim la canabinoide şi unii derivaţi ai fenietilaminei (MDMA, mDa, MDE).           În continuare ne vom referi doar la LSD, utilizat ca substanţă prototip. 1.3. ORIGINEA ŞI SINTEZA LSD-ului.           Lisergida (LSD sau LSD-25 sau dietilamida acidului lisergic) a fost sintetizată în 1938 de către Albert Hofmann în laboratoarele farmaceutice Sandoz în Basilea. Căutau un derivat ergotic cu proprietăţi situmulente asupra respiraţiei şi contracţiei uterine. Până la acea dată fuseseră izolate şi sintetizate diferite substante ergotice utilizate pentru oprirea hemoragiilor după naştere. Rezultatele la animalele de laborator nu au fost cele sperate iar cercetarea a fost abandonată pentru moment. În 1943 Hofmann a reînceput sinteza LSD şi au apărut rezultatele care vor fi detaliate în acest material.           Astfel, LSD-ul este un derivat sintetic al acidului lisergic, care se află în pintenul (cornul) secarei. Pintenul secarei sau ergot este o ciupercă parazit (Claviceps purpurea) care conţine unii alcaloizi, numiţi ergotici, cum ar fi ergina sau ergonovina.           Încă din Evul Mediu se cunoşteau epidemii de ergotism provocate prin contaminarea făinii pentru pâine cu această ciupercă. Intoxicaţia se manifesta prin convulsii sau cangrenă a extremităţilor, care se făceau negre şi se numea popular focul sacru sau focul din San Antonio.           Există unele plante care conţin amide (R-CON-R) ale acidului lisergic (ergina şi isoergina) cu proprietăţi halucinogene. Astfel, acestea se găsesc în seminţele de volbură, Ololiuqui pentru azteci (Turbina corymbosa de asemenea cunoscută ca Rivea corymbosa sau Ipomoea violacea) sau Argyeia nervosa, răspândită în Hawai (hawaiian baby wood rose). Unele dintre acestea sunt utilizate încă de către indienii din sudul Mexicului.           Descoperirea LSD-ului a fost însoţită de mari aşteptări în ceea ce priveşte posibilitatea de a gestiona în mod adecvat anumite tulburări mintale, mai ales psihozele. La început s-a crezut că era o substanţă capabilă să remedieze exact însăşi boala mintală, astfel încât, cu ajutorul LSD-ului se va putea ajunge rapid şi în mod adecvat la accesul la conştiinţa ascunsă a individului. Astfel a existat un entuziasm iniţial când LSD a fost comercializat (DelysdR) şi introdus în domeniul psihoterapiei, cu două aproximări: psiholitică (administrat în doze mici) şi psihodelică (administrat în doze crescute). A fost utilizat în multe tulburări psihiatrice, în special în cazul psihozelor.           Totuşi, după entuziasmul iniţial a urmat o decepţie rapidă după primele încercări. În realitate, LSD nu reproducea exact tipul de tulburări de care sufereau în mod normal bolnavii. LSD-ul era dificil de utilizat şi, în unele cazuri, chiar exacerba simptomatologia psihotică. În mod lamentabil, în ciuda faptului că LSD a fost încercat de multiple grupuri, toate încercările realizate au fost foarte limitate din punct de vedere metodologic.           Rezultatele fără succes ale aplicaţiei sale în terapie au fost însoţite de retragerea de pe piaţă şi interzicerea internaţională, atunci când au existat dovezi cu privire la consumul în scopuri recreative.           LSD se prezintă în diverse forme, cele mai frecvente sunt hârtia sugativă şi pastile mici numite micropuncte. De asemenea, sub formă de capsule, tablete, fâşii de gelatină şi soluţie. Soluţia se aşează pe fâşii de hârtie sugativă unde rămâne impregnată. Aceste hârtii sunt decorate cu motive atractive. De asemenea, soluţia poate fi pusă pe bucăţi de zahăr. Denumirea populară a LSD-ului este acid sau tripi.           În prezent, LSD-ul este sintetizat în mod clandestin. Provine din transformarea acidului lisergic care, la rândul său, poate proveni din alcaloizi ergotici, cum ar fi ergotamina.

Există o lege bine definită a tămăduirii mentale şi această lege poate fi aplicată oricui, indiferent de puterea mentală sau de puterea voinţei; acest lucru este demonstrat de către lucrarea de faţă – s-ar putea spune, inspirată. Aceasta este o introducere practică în tratamentul mental şi fizic. Este compatibilă cu orice fel de credinţă religioasă.           În timp ce era student la un mare spital londonez, autorul, dr. F. W. Bailes, a observat îndeaproape factorii mentali care interveneau în procesul de vindecare al pacienţilor. A remarcat faptul că unele modele de gândire fundamentale, în mod invariabil, produceau reacţii fizice corespunzătoare şi că el putea provoca aceste reacţii stimulând modelele mentale în cauză. Având o pregătire ştiinţifică, el a considerat că trebuie să existe în lumea mentală certitudini asemănătoare de acţiune.           De-a lungul anilor ce au urmat, el a dovedit că atât boala cât şi sănătatea îşi au originea în stări mentale corespunzătoare, că există o tehnică bine definită de tratament mental şi spiritual care pune în mişcare Legea Mentală şi ca rezultat aduce sănătatea fizică.           În acţiunile sale în acest domeniu a fost sprijinit şi încurajat de către oameni de ştiinţă, prieteni şi medici, unii dintre aceştia chiar vindecaţi de el.           Prima ediţie a fost publicată acum 36 de ani (1942), iar prezenta ediţie este a 10-a (1973).           INTRODUCERE.           Oricine se poate bucura de o sănătate excelentă dacă urmează o cale adevărată spre aceasta. O bună sănătate nu este darul acordat câtorva favorizaţi de către o Providenţă capricioasă, după cum nici boala nu atinge pe unii sau pe alţii pe motivul că o Providenţă, de nepătruns şi de neînţeles, doreşte ca aceştia “Să-şi poarte crucea”, obţinând în acest fel un soi de nebuloasă purificare spirituală.           În ştiinţa medicală, prima Lege a vindecării este: “Înlătură cauza”. Cauza respectivă a fost mai întotdeauna căutată în ţesuturile trupului. Totuşi, nu numai metafizicianul, ci chiar şi medicul practician, a ajuns să-şi dea seama că pricina fundamentală a multor maladii se găseşte în minte. Aceasta nu înseamnă că oamenii îşi închipuie că sunt bolnavi sau, tot aşa, îşi închipuie că se însănătoşesc. Explicaţia se află mult mai profund, în activităţile complexe ale minţii umane.           Cauza reală a bolii se găseşte în stările emoţionale de teamă, gelozie sau anxietate, frustrări şi contradicţii (contrarietăţi), generate de încercările oamenilor de a obţine fericirea şi de a face faţă pretenţiilor vieţii moderne. Impresiile şi învăţămintele din copilărie pot fi cauze ajutătoare; impactul milioanelor de minţi înconjurătoare sigur că are o influenţă determinantă; conversaţia rudelor sau prietenilor îi poate afecta. Se mai poate adăuga la aceste cauze o gamă întreagă de simptome şi insuflarea fricii ce se desprinde din prospectele de desfacere a medicamentelor, precum şi din articole sau publicaţii de popularizare privind bolile şi sănătatea.           Toate acestea nu sunt întotdeauna recepţionate conştient şi totuşi ele creează în mod inconştient în minte un fel de complex subiectiv de frică gând care afectează organismul uman zi şi noapte, fie că este treaz sau că doarme; cu alte cuvinte, se formează inconştient un corp subiectiv de gând-frică de care cel afectat nu-şi poate da seama.           Ajungând la cauze subiective, observarea unor forme de boală la prieteni sau rude creează o stare de teamă ca nu cumva maladii asemănătoare să-l atace şi pe cel care constată. Faptul că părinţii sau alte rude au suferit de anumite boli, conduce la teama că se poate să existe o tendinţă în familie, moştenită de alţi membri.           Oricare ar fi modelul-frică de bază, un fapt este clar şi anume că adevărata maladie nu constă atât în manifestarea fizică exterioară, cât în starea mentală de bază. Boala este semnul exterior al unei tulburări mentale. Reiese de aici că orice încercare de remediere îndreptată asupra formei fizice va lăsa cauza fundamentală neatinsă. Prin urmare, dictonul “înlătură cauza” determină pe cel care caută să-şi refacă sănătatea – a lui sau a altuia – să înveţe cum să şteargă modul de gândire distructiv, mai înainte de a putea obţine dezrădăcinarea tulburării fizice.           Scopul prezentei lucrări este de a scoate în evidenţă, într-un stil curent -evitându-se termenii tehnici – modul în care boala îşi are originea în fluxul de gândire, precum şi metoda precisă pe care o poate folosi cel care doreşte să-şi refacă o stare mentală eliberată de teama de boală, prin înţelegerea forţelor universale ce pot fi utilizate în a vindeca.           CAPITOLUL I – REALITATEA DESPRE MINTE ŞI POSIBILITĂŢILE SALE.           Secretul ştiinţei vindecării se bazează pe o înţelegere corectă a ceea ce este gândirea, modul de acţiune şi legătura cu Mintea Universală.           Inteligenţa cosmică poate fi sesizată de aceia care gândesc mai profund. Sunt legi evidente şi de netăgăduit ale ordinii în Univers şi aceasta pentru că există o Inteligenţă diriguitoare în spatele Universului, care este dovedită de felul în care particulele de materie sunt atrase sau respinse unele faţă de altele. Orice din acest Univers, până la cel mai simplu fir de iarbă, urmează un plan de dezvoltare. Poziţia şi mişcarea astrelor şi planetelor sunt mărturia unei Inteligenţe creatoare şi diriguitoare.           Odată admisă Inteligenţa Universală, se pune întrebarea: Care este legătura dintre noi şi această Inteligenţă? Dacă am putea răspunde la această întrebare, problema îmbolnăvirii ar fi rezolvată. Trebuie spus că secretul vindecării constă în abilitatea omului de a se uni conştient cu această Inteligenţă Universală şi a extrage din ea ceea ce-l trebuie pentru înlăturarea modelelor de gândire-boală şi înlocuirea lor cu modele de gândire-sănătate. Este mult mai uşor de practicat astfel decât îşi închipuie mulţi şi sunt milioane care au reuşit să elimine boala din existenţa lor prin vindecarea mental-spirituală.           Fiind stabilit ştiinţific faptul că Inteligenţa Universală este unică – aşa cum şi materia este unică – iar legile aşa-zis universale se reduc tot la Una, inteligenţa folosită de om în oricare din acţiunile sale face parte integrantă din această Inteligenţă care conduce Universul; diferenţa constă numai în grad şi nu în esenţă. Omul poate nu înţelege această diferenţă, acest adevăr, dar este un fapt real, că atunci când gândeşte, el gândeşte cu Unica Minte a Universului. Nu există un astfel de lucru ca mintea ta sau mintea mea. Ceea ce numim minte individuală este numai acea parte din Mintea Universală pe care cineva o foloseşte la timpul său. Nu există un astfel de lucru, ca aerul tău sau aerul meu, există numai un singur aer distribuit în mod egal pe întreaga planetă.           Când am înţeles că această Minte Universală umple Universul, ne putem reprezenta aceasta ca pe un mare ocean al Minţii ce ne înconjoară şi în care suntem cufundaţi. Aceasta este subiectivă sau subconştientă – ceea ce înseamnă că nu are puterea de a alege, ci trebuie să fie dirijată spre a acţiona. Este extrem de inteligentă, conţine toată cunoaşterea din Univers, dar nu este o minte care judecă. Ştie numai un singur lucru – să acţioneze în direcţia în care este dirijată.           Se poate naşte întrebarea: cine sau ce are alegerea, judecata sau conducerea? Acestea le are Prima Cauză, sau Spiritul. Dacă ne ducem cu gândul înapoi, departe, dincolo de începutul a tot ce este format, suntem forţaţi să tragem concluzia că Universul trebuie să fi fost creaţia gândului. Ştiinţa cunoaşte faptul că Pământul nu s-ar fi putut forma singur. O proprietate importantă a materiei este inerţia, adică ea nu are puterea de a se mişca prin ea însăşi în nici un fel. Asupra materiei trebuie acţionat de către o formă de energie din afara ei – şi acesta este gândul, singura formă de energie din Univers care nu este materie. Gândul este produsul Inteligenţei, deci putem presupune fără grijă că, înainte de a lua formă materia, trebuie să fi fost o Inteligenţă care a putut cauza această condensare în formă. Unii numesc această Inteligenţă, Dumnezeu. Numele nu importă – importanţă are faptul că există.

CUPRINS:           1. LEGEA MENTALISMULUI           2. LEGEA CORESPONDENŢEI           3. LEGEA VIBRAŢIEI           4. LEGEA POLARITĂŢI           5. LEGEA RITMULUI           6. LEGEA CAUZEI ŞI EFECTULUI           7. LEGEA GENULUI                 Din Egipt ne vin învăţăturile ezoterice, fundamentale, care au influenţat filosofiile tuturor raselor, de mai multe mii de ani. Toate ţările au împrumutat câte ceva de la doctrinele sale: India, Persia, Chaldeea, China, Japonia, Siria, vechea Grecie, Roma şi alte neamuri vechi. Acestea au luat parte la banchetul cunoaşterii, pe care Hierofanţii şi Maeştrii ţării lui ISIS le-au oferit celor pregătiţi să cunoască din culmea ştiinţei mistice şi oculte, dezvăluite de Maeştrii acestui vechi ţinut.           În Egipt se afla loja misticilor. Prin porţile templelor intrau neofiţii şi plecau adepţii, maeştrii şi hierofanţii, în toate colţurile lumii. Printre aceştia a fost şi Hermes Trismegistul, tatăl înţelepciunii oculte, fondatorul astrologiei şi alchimiei. Detaliile vieţii lui s-au pierdut, mai multe ţări disputându-şi locul naşterii sale. Perioada şederii sale în Egipt (care constituie ultima sa reîncarnare pe această planetă) nu ne este cunoscută; aproximativ, este fixată în ultimele zile ale celor mai vechi dinastii egiptene, cu mult timp înaintea apariţiei lui Moise. Autorii competenţi îl consideră, totuşi, contemporan cu Abraham. Unele tradiţii iudaice merg până la a afirma că Abraham chiar a fost beneficiarul unei mari părţi din cunoştintele acumulate de Hermes.           În anii care au urmat dispariţiei sale din planul terestru, tradiţia sugerează că ar fi trăit sute de ani „în carne”.           Egiptenii l-au zeificat numindu-L THOTH. Mai târziu, grecii îl aşează în Panteonul zeităţilor proprii, numindu-l HERMES, zeul înţelepciunii.           Egiptenii i-au cinstit memoria zeci de secole, considerându-l „scriitorul zeilor”, ajungând, în cele din urmă, să-l dea vechiul nume, Hermes Trismegistul, care înseamnă „de 3 ori mare”, „Mai Marele Marilor”, „mai mare decât toţi Marii”. În toate ţările, numele de Hermes Trismegistul era sinonim cu Fântâna Înţelepciunii. Folosirea cuvântului „hermetic” este strict legată de sensul „secret închis”, „nimic nu poate scăpa”. Discipolii au păstrat secretul învăţăturilor, nevoind să dea perle porcilor, preferând să dea laptele copiilor şi carne oamenilor neştiutori. Discipolii au fost „hermetici” de teamă de a nu vedea doctrina secretă transformându-se în doctrină (credinţă) religioasă. Vechiul ocultism din India şi Persia a degenerat, pierzându-se, în mare parte, din cauză că apostolii săi au devenit preoţi. Ei au amestecat teologia cu filosofia, având astfel ca efect pierderea ocultismului în noianul superstiţiilor religioase, al cultelor, al credinţei şi al zeilor. La fel, în Grecia şi Roma, învăţăturile hermetice ale gnosticilor şi ale primilor creştini au degenerat sub domnia lui Constantin, al cărui pumn de fier a amestecat filosofia cu teologia. Aceasta a luat şcolii creştine ce era esenţial credinţei: spiritul său, pe care l-a obligat spiritual să bâjbâie mai multe secole înainte de a regăsi vechiul drum al credinţei. În sfârşit, totul arată observatorilor atenţi că în cel de-al douăzecilea secol biserica luptă pentru a reveni la vechile învăţături oculte. Au fost spirite elevate, de iniţiaţi, care au transmis oral flacăra vie a credinţei adevărate; sunt cunoscute rar cazurile când acestea au fost scrise. Chiar şi aşa (rar), transmiterile s-au voalat, în termeni de alchimie şi astrologie, încât numai cei care cunoşteau cheia puteau înţelege corect. În primele zile ale Antichităţii existau un anumit număr de doctrine secrete fundamentale ce se transmiteau de către Maestru elevului şi care erau cunoscute sub numele de Kybalion. Sensul exact şi semnificaţia cuvântului s-au pierdut de mai multe secole. Principiile acesteia nu au fost scrise niciodată; era o culegere de maxime, axiome şi precepte, complet neinteligibile pentru profani, dar pe care adepţii le înţelegeau imediat ce erau aplicate.           Arta alchimiei hermetice dă preponderenţă Forţelor Mentale (mai mult decât elementelor materiale), unei transmutaţii, unui fel de vibraţii mentale prin modificarea în vibraţii de altă natură, mai mult decât transformarea unui fel de mental în altul.           Legenda „pietrei filosofale” capabilă să transforme în aur un metal de rând, nu era decât o alegorie a filosofiei hermetice, bine înţeleasa de către adepţii hermetismului veritabil.           Sfătuim pe elevii noştri – cum este recomandat în Kybalion – să studieze învăţătura hermetică cu umila atitudine de adept, deoarece poarta numele de iniţiat acela care munceşte întotdeauna la picioarele lui Hermes Maestrul.           Mai departe, dam un mare număr de axiome, maxime şi percepte ale Kybalionului, însoţite de explicaţii şi clarificări care ni s-au părut necesare pentru a-l face mai uşor accesibil adepţilor moderni, mai ales ca textul original este scris, înadins, cu termeni obscuri.           Maximele originale, axiomele şi perceptele Kybalionului vor fi subliniate în aceasta lucrare dar în mod distinct; în toate cazurile, textul original a fost respectat. Sperăm că numeroşi elevi, cărora le oferim această lucrare, vor scoate din studiul acestor pagini tot atâta profit cât au scos şi cei care i-au precedat pe drumul măiestriei, timp de secole, cât s-a scurs de la apariţia lui Hermes Trismegistul.           Între cuvintele Kybalionului se găsesc acestea: „Sub paşii Maestrului, urechile celor care sunt pregătiţi să înţeleagă doctrina să se deschidă cât mai mari şi când urechile elevului sunt gata să asculte, atunci vin buzele pentru a le umple de înţelepciune.”           Când elevul va fi gata să primească adevărul, atunci va începe studiul acestei lucrări, atunci va lua cunoştinţă de existenţa ei. Aceasta e Legea Principiului Hermetic al Cauzei şi Efectului sub aspectul de Lege a Atracţiei, ea va uni buzele şi urechile, elevul şi lucrarea, AŞA SĂ FIE!