Adevarata invatatura a lui Hristos de Omraam Aivan...
Recent Posts
Alchimia spirituala - cautarea perfectiunii de Omr...
Rugaciune catre Univers : „Eu te iubesc, eu te iub...
Calea tacerii de Omraam Aivanhov
Notă
Dorim ...
Cartea magiei divine de Omraam Aivanhov
Cap. 1 ...
Centrii si corpuri subtile de Omraam Aivanhov
a...
De la om la Dumnezeu de Omraam Aivanhov
Sefirot...
Egregorul porumbelului pacii de Omraam Aivanhov
...
Forta sexuala sau dragonul inaripat de Omraam Aiva...
Galvanoplastia spirituala de Omraam Aivanhov
...
Posts
Adevarata invatatura a lui Hristos de Omraam Aivanhov
Cap. 1 – Tatăl nostru care ești în ceruri…
Tatăl nostru Care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău;
Vie Împărăţia Ta;
facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;
Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.
Amin!
Iisus a dăruit discipolilor săi o rugăciune rostită de atunci de toţi creştinii, şi numită „Tatăl nostru” sau rugăciunea de duminică. EI a ascuns în această rugăciune o ştiinţă străveche ce exista cu mult înainte de venirea sa, şi pe care el a primit-o după datină; dar el a rezumat-o, a condensat-o într-atât, încât ne este foarte greu să îi înţelegem întreaga profunzime.
Un Iniţiat se comportă asemenea naturii. Priviţi: natura reuşeşte să concentreze într-un mod desăvârşit, ideal, un întreg arbore cu rădăcinile, cu trunchiul său, cu ramurile, cu frunzele, cu florile şi fructele sale, într-un mic sâmbure, într-o mică sămânţă, într-un mic bob. întreaga minune reprezentată de arbore cu posibilităţile sale de a produce fructe, de a trăi mult timp şi a rezista intemperiilor, totul stă ascuns într-o sămânţă sădită în pământ. Ei bine, Iisus a procedat la fel: întreaga ştiinţă ce o poseda, a dorit să o rezume în „Tatăl nostru” cu speranţa că oamenii care ar pronunţa-o şi ar medita asupra ei, ar planta această sămânţă în sufletul lor, ar uda-o, ar ocroti-o, ar cultiva-o, ca să descopere acest imens arbore al Ştiinţei Iniţiatice pe care l-a lăsat.
Toţi creştinii: catolicii, protestanţii, ortodocşii pronunţă această rugăciune, dar fără să îi fi înţeles întotdeauna sensul. Unii consideră chiar că ea nu este nici atât de amplă, nici convingătoare, în timp ce ei au inventat altele impresionante, poetice, complete... interminabile, de care sunt foarte satisfăcuţi! Dar oare ce conţin acestea? Nu mare lucru. Să încercăm deci să înţelegem care este semnificaţia acestei rugăciuni, deşi nu vom putea să explicăm totul, fiindcă subiectul este grandios.
„Tatăl nostru Care eşti în ceruri”. Există un Creator, Stăpân al cerului şi al pământului şi al întreg universului. Şi fiindcă se spune că El se află „în ceruri”, înseamnă că în spaţiu există mai multe regiuni. Tradiţia iudaică le-a dat un nume: Kether, Hohmah, Binah, Hased, Gheburah, Tiferet, Neţah, Iesod, Hot, Malkut. Aceste regiuni sunt populate de mulţimi de creaturi: sunt toate ierarhiile îngereşti de la îngeri până la Serafimi, în aceste ceruri (Cabala le numeşte cei 10 Sefiroţi) locuieşte acest Dumnezeu pe care Moise şi profeţii din Vechiul Testament l-au descris ca un foc devorator, un despot îngrozitor care nu putea fi iubit şi în faţa căruia trebuia chiar să tremuri de frică, deoarece „teama de Domnul este începutul înţelepciunii”. Apoi a venit Iisus care ni l-a prezentat ca Tatăl nostru.
Iisus a venit pentru a înlocui teama prin iubire. în loc să se teamă de acest Dumnezeu îngrozitor, omul îl poate iubi, se poate cuibări lângă El ca pe lângă un tată. Această iubire, această tandreţe faţă de Dumnezeu ca faţă de un Tată pentru care toate fiinţele umane sunt fii şi fiice, este ceea ce Iisus a adus nou. „Tatăl Nostru Care eşti în ceruri”... şi dacă El se află în ceruri, aceasta înseamnă că şi noi ne putem găsi acolo; fiindcă acolo unde se găseşte tatăl, va fi şi fiul într-o bună zi. O întreagă speranţă se ascunde în aceste cuvinte, speranţa unui viitor măreţ. Dumnezeu ne-a creat după chipul său, El este Tatăl nostru şi noi îi suntem urmaşi; El ne va da împărăţii, El ne va da planete de organizat, El ne va da totul. (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, capitolele II: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” şi III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” care dezvoltă toate consecinţele acestei idei a omului, fiu al Domnului).
„Sfinţească-se numele Tău”. Dumnezeu are deci un nume ce trebuie să îl cunoaştem pentru a-l putea sfinţi. Creştinii nu dau niciodată un nume Domnului, ei îl numesc Dumnezeu, atâta tot. Dar Iisus care era moştenitorul unei lungi tradiţii, ştia că Dumnezeu are un nume, misterios, necunoscut. Atunci când o dată pe an Marele Preot pronunţa acest nume în sanctuarul Templului din Ierusalim, vocea sa trebuia să fie acoperită de zgomotul a tot felul de instrumente: flaute, trompete, tamburine, chimvale, astfel ca poporul adunat în faţa Templului să nu îl audă. Acest nume pe care îl găsim în Vechiul Testament scris Yahve sau Iehova, ştim numai că este format din patru litere, Iod He Vau He : יחוה.
Tradiţia cabalistică ne învaţă că Numele Domnului este el însuşi compus din 72 de nume sau puteri. Dar ca să înţelegeţi mai bine, aş mai adăuga încă câteva cuvinte despre felul în care Cabala îl prezintă. Fiecare din literele alfabetului ebraic are un număr, şi fiindcă י = 10, ה = 5, ו = 6, ח = 5, suma celor patru litere face 26. Atunci când cabaliştii înscriu Numele Domnului într-un triunghi, ei îl prezintă astfel (De menţionat că limba ebraică se citeşte de la dreapta la stânga):
sau astfel:
Numele scris astfel posedă 24 de noduri care îi reprezintă pe cei 24 de Bătrâni despre care vorbeşte Apocalipsa. Din fiecare nod pleacă 3 inflorescenţe, ceea ce face 72.
Acum, ce semnificaţie are „a sfinţi numele Domnului?” Să nu vă miraţi dacă, pentru a clarifica această problemă, voi începe prin a face apel la cele patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul, cu ajutorul cărora a fost creată lumea. Corpul nostru, inima noastră, intelectul nostru, sufletul şi spiritul nostru sunt în legătură cu
forţele şi calităţile celor patru elemente. Un înger guvernează fiecare din aceste elemente. De aceea, atunci când un Iniţiat doreşte să se purifice, el cere îngerului pământului să înghită impurităţile din corpul său fizic, îngerului apei să îi spele inima, îngerului aerului să îi purifice intelectul, şi îngerului focului să îi sfinţească sufletul şi spiritul. Sfinţirea este deci legată de lumea cea mai înaltă a sufletului şi a spiritului, care este lumea focului, a luminii.
Sfinţenia este însoţită mereu de ideea de lumină. Este de altfel ceea ce ne arată limba bulgară. în bulgară, la sfânt se spune svetia, iar acest cuvânt are aceeaşi rădăcină ca svetlina, lumina. Sfântul (svetia) este o fiinţă care posedă lumina (svetlina). totul este aprins în sinea sa, el străluceşte, el sclipeşte. De altfel, nu-i aşa că un sfânt este reprezentat mereu cu capul aureolat de lumină? Sfinţenia este o calitate a luminii, a luminii pure care străluceşte în spirit.
Numai ce este pur poate purifica, numai ce este sfânt poate sfinţi. Deci, numai lumina singură poate sfinţi fiindcă ea însăşi este sfinţenie. Noi trebuie să sfinţim numele Domnului în cea mai pură lumină a spiritului nostru. Numele reprezintă, rezumă, conţine entitatea care îl poartă, iar acela care pronunţă Numele Domnului impregnându-se de sfinţenia luminii este capabil să îl atragă, să îl facă să coboare în fiecare lucru, să sfinţească toate obiectele, toate creaturile, toate existenţele. Nu trebuie să ne mulţumim să mergem în biserici sau temple şi să pronunţăm: „Sfinţească-se numele Tău!” ci să îl sfinţim cu adevărat în noi înşine, pentru a trăi în bucuria extraordinară de a putea în sfârşit ilumina tot ce atingem, tot ce mâncăm, tot ce privim.
Da, cea mai mare bucurie care există în lume este să ajungi la înţelegerea acestei practici zilnice şi, peste tot unde mergi, să binecuvântezi, să luminezi, să sfinţeşti. Numai în acel moment îndeplinim porunca pe care Hristos ne-a dat-o. Dar a repeta: „Sfinţească-se numele Tău” fără a face nimic ca să îl sfinţim până în faptele noastre, înseamnă că nu am înţeles nimic. Pronunţând numele Domnului, scriindu-l, omul se leagă deja de forţele divine, şi poate să le facă să coboare până în planul fizic. Dar această lucrare începe în mintea sa. „Sfinţească-se numele Tău” se referă la spirit, la gând.
„Vie împărăţia Ta”... Aceasta înseamnă că există o împărăţie a Domnului cu legile sale, organizarea sa, armonia sa...Noi nici măcar nu ne-o putem închipui! Avem însă uneori o viziune fugitivă a ei în clipele cele mai spirituale ale vieţii noastre, fiindcă numai în acele stări minunate începem să înţelegem ce reprezintă împărăţia lui Dumnezeu. Altminteri, ar trebui să ne-o închipuim după împărăţiile pământene cu dezordinile, certurile şi nebuniile lor!... Şi totuşi, împărăţia lui Dumnezeu se poate instala pe pământ, fiindcă există un întreg învăţământ şi nişte metode pentru a o face să vină. Nu este suficient numai să cerem. De două mii de ani de când tot o cerem, ea nu apare deoarece nu facem nimic ca să vină.
Cu această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta”, coborâm în lumea inimii. Numele Domnului trebuie să fie sfinţit în inteligenţa noastră, dar împărăţia Sa trebuie să vină să se instaleze în inima noastră. Această împărăţie nu este un loc, ci o stare interioară în care se reflectă tot ce este bun, generos şi dezinteresat. Despre această împărăţie spunea Ii sus acum două mii de ani: „Ea este aproape”, şi era adevărat pentru unii, dar ea nu a venit încă pentru majoritatea şi nu va veni nici în douăzeci de mii de ani dacă ne vom mulţumi să aşteptăm venirea ei în exterior, fără a face nimic în sinea noastră. în realitate, această împărăţie a venit deja pentru unii; pentru alţii ea vine, iar pentru o altă categorie va veni... dar nu se ştie când! (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 4: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”).
Ajungem acum la a treia cerere care este cea mai puţin înţeleasă şi totuşi cea mai importantă. întreaga Ştiinţă Iniţiatică se găseşte condensată în ea: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. în Cer, voinţa Domnului este mereu executată fără vreo replică, creaturile din înalt acţionează în acord şi în armonie totală cu ea. Dar nu este la fel şi în cazul oamenilor. De aceea Iisus a formulat această cerere, astfel ca noi să lucrăm să ne armonizăm voinţa cu voinţa Cerului. Pentru a exprima această idee se pot găsi tot felul de imagini: oglinda ce reflectă un obiect, sau orice aparat de care ne putem folosi. Fiecare aparat este constituit dintr-un principiu emiţător şi un principiu receptor care trebuie să se acordeze, să se adapteze, să se potrivească principiului emiţător. Postul care emite este Cerul; iar receptorul este pământul, adică planul fizic care trebuie să se sincronizeze cu aceşti curenţi ai Cerului, să se adapteze după formele Cerului, după virtuţile şi calităţile Cerului, pentru a putea împlini întreaga splendoare din înalt.
Oamenii au ca misiune să lucreze pe pământ pentru a-l transforma într-o grădină plină de flori şi fructe unde Dumnezeu va veni să locuiască, dar oare ce fac ei? Cineva va spune: „Să ştiţi că mie pământul nu mai îmi spune nimic”... Ah, tocmai fiindcă nu aţi înţeles învăţătura lui Hristos! Şi totuşi este limpede, iată că se spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Totul este deja perfect în Cer, dar aici, în lumea de jos, nu este minunat. Trebuie deci să coborâm, dar să coborâm într-un mod conştient, îndrăzneţ, spre materie pentru a o domina, a o însufleţi, a o spiritualiza, fiindcă viaţa Spiritului trebuie să se realizeze pe pământ identică cu aceea din înalt.
Depinde de noi, lucrătorii, lucrătorii lui Hristos să ne înhămăm la această misiune. Nu este suficient să pronunţăm rugăciunea, şi apoi, prin viaţa pe care o ducem, să împiedicăm realizarea celor cerute. Procedăm adesea la fel ca acela care vă spune: „Intraţi, intraţi!” şi vă trânteşte apoi uşa în nas. Noi ne rugăm, rostim câteva cuvinte, mormăim, iar apoi trântim uşa! Este extraordinar cât putem fi de inconştienţi în acest caz! Şi apoi ne lăudăm că suntem creştini.
„Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”: eu văd înscrisă în această frază întreaga magie teurgică. Dacă discipolul va înţelege importanţa extraordinară a acestei cereri a lui Iisus, dacă va reuşi să o împlinească, va deveni într-o bună zi un transmiţător, o oglindă a Cerului. Va fi el însuşi un Cer. Este scris şi este ce se aşteaptă de la noi.
Prima cerere: „Sfinţească-se numele Tău” - se referă la gândul nostru. Pentru a sfinţi numele Domnului trebuie să studiem, să medităm, să ne luminăm conştiinţa. A doua: „Vie împărăţia Ta” se referă la inima noastră, deoarece împărăţia lui Dumnezeu nu poate veni decât în inimile pline de iubire. A treia cerere se referă la voinţa noastră: „Facă-se voia ta, precum în cer şi pe pământ” subînţelege lucrări, lupte, constrângeri, victorii, I iar pentru aceasta ne trebuie forţă şi tenacitate. De aceea trebuie să ne exersăm şi să posedăm metode de lucru care ne ajută să ne armonizăm cu Cerul, să vibrăm în acord cu el. De ce credeţi că dimineaţa asistăm la răsăritul soarelui? Ca să devenim asemănători lui, pentru ca pământul, corpul nostru fizic, să dobândească calităţile soarelui. Privind soarele, iubindu-l, vibrând la unison cu el, omul devine luminos, plin de căldură, însufleţitor asemenea soarelui! Aceasta este deci o metodă pentru a împlini indicaţia: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, dar există încă multe altele.
Nimic nu este mai important pentru om decât să-şi dea osteneala să îndeplinească voinţa Domnului. Fiindcă acesta este un act magic. în momentul în care vă decideţi să îndepliniţi voinţa Domnului, fiinţa voastră este rezervată, reţinută, închisă faţă de alte influenţe, şi dacă în acel moment voinţele contrare vor să se folosească de voi, nu vor putea, iar voi vă păstraţi astfel puritatea, forţa, libertatea. Dacă nu vă veţi afla în slujba Domnului, fiţi siguri că alţii vă vor stăpâni, şi vor sluji apoi cele mai interesate şi mai anarhice voinţe ce vă vor duce la pieire.
„Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”... Toate aceste cereri au un sens adânc ce poate fi descoperit numai de cineva care posedă o înţelegere profundă a lucrurilor. Atunci când arheologii studiază anumite manuscrise, anumite obiecte sau monumente foarte vechi, ei încearcă, în funcţie de texte, de scheme sau de amplasarea construcţiilor, să descifreze mentalitatea poporului şi a epocii respective, şi datorită acestor indicii, să-şi reconfirme căutările şi să ghicească ceea ce doreau să exprime. Şi noi înşine putem considera această rugăciune lăsată de Iisus ca un fel de monument, de mărturie asupra căreia trebuie să facem cercetări, şi vom descoperi un întreg învăţământ ascuns.
Aceste trei cereri din „Tatăl nostru” corespund celor trei principii care se află în om. Mai întâi, cel al gândului, care trebuie să fie luminos, pentru a limpezi şi a sfinţi totul. Apoi, cel al sentimentului, al inimii, care este centrul tuturor energiilor şi unde trebuie să se instaleze împărăţia lui Dumnezeu, adică împărăţia păcii şi bunătăţii pentru toate creaturile. în sfârşit, lumea voinţei, adică 'planul fizic unde trebuie să exprimăm şi să repetăm prin faptele noastre tot ceea ce se află în Cer. Este minunat!...Pentru mine, nici o lucrare nu se poate compara cu aceasta. Atunci când vom îndeplini această lucrare, Dumnezeu se va ocupa de noi, de ceea ce El trebuie să ne dea. De altfel, ce ar mai putea să ne ofere? El ne-a dăruit totul. Atunci când împlineşti conţinutul acestor trei cereri, posezi totul: lumina, fiindcă înţelegi totul; fericirea, fiindcă poţi iubi; sănătatea şi forţa, fiindcă lucrezi şi împlineşti. Ce doriţi mai mult?
„Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”. Aici încep cererile care îl privesc pe om însuşi. Primele trei îl priveau pe Domnul (fiindcă întotdeauna trebuie să începem cu Domnul): a cunoaşte şi a sfinţi numele său, a dori împărăţia Sa, a îndeplini voinţa Sa, iar acum omul cere ceva pentru el însuşi. Ceea ce cere mai întâi, (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 5: „Precum în cer şi pe pământ”). este pâinea. De ce pâinea? Deoarece ea reprezintă simbolul hranei indispensabile subzistenţei sale.
Dar pâinea despre care vorbeşte Iisus nu este numai o pâine fizică; în Evanghelii se face aluzie mult mai des la nutriţie într-un sens spiritual decât într-un sens fizic. De exemplu, atunci când el răspunde Diavolului care îi cere să transforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Sau atunci când spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Desigur, el a înmulţit cinci pâini şi doi peşti pentru a hrăni o întreagă mulţime, dar apoi a spus aceleiaşi mulţimi: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”. Această semnificaţie spirituală a hranei este şi mai clară în momentul Cinei, atunci când Iisus binecuvântează pâinea şi vinul şi le-o dă discipolilor săi spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu... Beţi dintru acesta cu toţii, că acesta este sângele meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”.
Prima cerere pe care omul o face pentru sine se referă la pâinea zilnică fără de care el nu poate trăi, dar acest lucru este şi mai adevărat în planul spiritual: omul care nu se hrăneşte spiritual zi de-zi moare.
„Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Traducerea cea mai exactă a textului Evangheliei este mai degrabă: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Orice încălcare de lege este comparabilă cu o faptă necinstită pentru care trebuie să plătim. De exemplu, acela care abuzează de încrederea sau de iubirea unei fiinţe, este ca un hoţ care va trebui să restituie într-un fel sau altul ce şi-a însuşit pe nedrept. Noţiunea de karma se bazează pe acest adevăr conform căruia noi ne întoarcem pe pământ pentru a ne plăti greşelile comise în încarnările anterioare. Acela care şi-a plătit toate datoriile poate să nu se mai încarneze.
Acum, când spunem: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre” sau „Amână-ne datoriile”, ideea principală este de a ierta. Pentru prima dată în istoria umanităţii a apărut ideea unui Dumnezeu milostiv, a unui Dumnezeu iertător. Dumnezeul din Vechiul Testament, pe care Moise îl prezenta, vorbea numai despre răzbunare şi exterminare: vinovaţii erau pedepsiţi fără milă. Şi A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 6: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”.
Chiar dacă unii zei din alte religii aveau un caracter mai puţin vindicativ, niciodată nu s-a insistat, aşa cum a făcut Iisus, asupra milosteniei divine. Această idee a unui Dumnezeu care iartă decurge logic din cele două cuvinte ale rugăciunii: „Tatăl nostru”... Dumnezeu ne iartă, pentru că un tată îşi iartă mereu copiii.
Numai că Iisus precizează: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Din păcate, cum noi nu amânăm datoriile, şi cum nu iertăm jignirile, Dumnezeu nu ne amână datoriile, El nu ne iartă jignirile. Dacă dorim să fim iertaţi, trebuie mai întâi ca noi să iertăm. Această idee a iertării este primordială în religia creştină. Iisus a adus un învăţământ al iubirii, în timp ce alţi fondatori de religii au pus mai degrabă accentul pe dreptate, înţelepciune, cunoaştere, putere. Bineînţeles, îmi veţi spune că Buddha a adus mila. Da, dar nimeni nu a făcut-o precum Iisus, cu o asemenea anvergură, cu o asemenea claritate; în acest domeniu Iisus era cu adevărat excepţional. Şi de aceea el a fost crucificat.
Frecventându-i pe oamenii cei mai simpli şi chiar pe criminali şi prostituate, el a dat peste (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” şi Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste obraz..”). cap toate regulile. Nu se văzuse niciodată aşa ceva: el mânca împreună cu oamenii în care trebuia să se arunce cu pietre, îi vizita şi primea invitaţia lor. De aceea, cei care vegheau la respectarea ierarhiilor sociale nu l-au putut accepta; iar atunci când au observat că el a îndrăznit să dezvăluie cele mai sfinte adevăruri oamenilor obişnuiţi, ei s-au decis să îl omoare. Iisus a fost crucificat fiindcă, aducând religia iubirii, el a răsturnat barierele pe care unii, care aveau interes, s-au străduit să le menţină de veacuri.
„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”... Veţi rămâne desigur şocaţi dacă vă mărturisesc că eu nu sunt sigur că aceste cuvinte pronunţate de Iisus au existat cu adevărat: nu ne duce pe noi în ispită. Vă voi explica imediat de ce.
Pentru moment, să ne mulţumim să constatăm că în pofida acestei rugăciuni, noi suntem mereu ispitiţi şi chiar Iisus a fost. în Evanghelia după Matei se spune: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. întrucât chiar Duhul Sfânt însuşi l-a condus în deşert pentru a fi ispitit, înseamnă că tentaţiile au fost necesare. Acolo, Diavolul l-a provocat pe Iisus spunându-i: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă în pâini”. Apoi, aşezându-l pe aripa templului: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. în sfârşit, după ce l-a condus pe un munte, el i-a arătat toate împărăţiile lumii şi i-a spus: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”.
Aceste trei propuneri făcute de Diavol lui Iisus au un sens bine determinat. Eu vi le-am explicat deja, ele se referă la cele trei planuri fizic, astral şi mental. Dar ceea ce este mai interesant, sunt răspunsurile date de Iisus. Ele ne revelă că, pentru a nu cădea pradă ispitei, trebuie să ştim cum să răspundem, să găsim deci argumentele pe care să le prezentăm celui care ne ademeneşte. Atunci când acesta vede că omul i se opune prin nişte argumente definitive, el înţelege că nu îl va putea seduce şi va pleca.
Trebuie să ştiţi: numai de voi va depinde mereu dacă acceptaţi o influenţă. Nici chiar spiritele infernale nu vă pot forţa. Evident, dacă nu (A se vedea Vol. IV din Opere Complete: „Cele trei mari ispite”). aveţi discernământ, dacă nu sunteţi precauţi, ele vă pot influenţa. Ele ştiu că, pentru a vă duce la marginea prăpastiei, trebuie să vă ispitească prin tot felul de momeli; atunci, dacă aţi înghiţit momeala, aţi căzut în plasă şi apoi, încet-încet, ele vă duc la pieire. Dumnezeu le-a dat această putere, dar numai dacă sunteţi slabi, dacă nu sunteţi luminaţi. Atunci când sunteţi atraşi în direcţia unde doresc să vă conducă, ele posedă nişte puteri formidabile, vă pot face praf şi pulbere, şi voi sunteţi cei vinovaţi; ele sunt ceea ce sunt, au permisiunea de a ademeni, este treaba lor, dar de ce sunteţi atât de proşti să le cădeţi în capcană?
Da, dacă forţele răului reuşesc să îl distrugă pe om, înseamnă că acesta le oferă posibilitatea. Totul depinde de el; dacă nu le lasă să pătrundă în sinea sa, ele nu pot face nimic. Puterea lor vine din faptul că ele ajung să îl seducă făcându-l să-şi închipuie că, înfăptuind una sau alta, el va deveni mai puternic, mai bogat, mai fericit. Dacă omul cedează, ele îl pot înhăţa şi distruge. Dar dacă nu cedează, ele nu îi pot face nimic. De aceea se poate afirma că omul are aceleaşi puteri ca Domnul, dar numai când el spune nu, refuză, se opune unei influenţe. Pentru a-şi impune voinţa, pentru a obţine ce-şi doreşte, este mult mai greu, posibilităţile omeneşti sunt foarte limitate şi este nevoie de mult timp şi muncă. Dar pentru a refuza, pentru a spune nu, în acest caz omul este atotputernic. Nici măcar Infernul nu poate face nimic împotriva sa. Dacă se lasă influenţat, înseamnă că el este neştiutor, nu ştie unde se află adevărata sa putere.
În anumite ţări, precum Turcia, se practică o formă de luptă foarte originală: adversarii sunt aproape dezbrăcaţi şi pielea lor este unsă în întregime cu ulei. Este deci foarte greu pentru fiecare să reuşească să îl apuce pe celălalt, mâinile le devin alunecoase, parcă ar prinde nişte ţipari. Ei bine, acelaşi lucru trebuie făcut şi cu spiritele negative. Atunci când vă opuneţi acestor spirite, sunteţi „unşi” şi ele nu vă pot înhăţa. Dar dacă lăsaţi să zacă nişte fire, nişte corzi în jurul vostru - vorbind în mod simbolic - spiritele se agaţă de ele şi nu veţi mai putea scăpa, sunteţi legaţi şi doborâţi la pământ. Nu trebuie deci să lăsaţi nimic în dezordine, ci să deveniţi netezi, lucioşi, astfel ca nepoftiţii să nu vă poată apuca; iar a fi neted, lucios, înseamnă a şti să spui nu. (A se vedea Colecţia Izvor, nr.215, cap. IX: „Privegheaţi şi vă rugaţi”).
Atunci când vă apare o ispită, spuneţi-vă: „Desigur, totul este atrăgător, seducător, dar nu este pentru mine. Eu vreau să devin un înţelept, un fiu al Domnului, nu mă voi lăsa antrenat, voi învinge această tentaţie, voi fi mai puternic”. Şi nu trebuie să consideraţi ispitele ca nişte inconveniente, nişte obstacole în calea voastră, ci dimpotrivă să le luaţi ca nişte stimulente, fiindcă ele vă ajută să vă întăriţi. Un înţelept, un Iniţiat nu evită tentaţiile, el chiar şi le creează pentru a se stăpâni. Acela care fuge de ispite ajunge mai devreme sau mai târziu să cedeze. Nu rezolvăm problemele fugind de ele.
De aceea eu vă spuneam că nu sunt sigur că Iisus a spus cu adevărat: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, fiindcă trebuie să fim ispitiţi pentru a ne cunoaşte adevăratele posibilităţi şi a ne întări. Ispita este ca o problemă de rezolvat, un examen de trecut: arătaţi de ce sunteţi în stare. Nu trebuie să cerem Domnului să ne scutească de tentaţii, ci numai să ne ajute să nu cedăm în faţa acestora. Răul există, forţele negative există, şi este inutil să îi cerem Domnului să le anihileze, fiindcă El nu o va face. Este scris în Apocalipsă că la sfârşitul veacurilor Diavolul va fi izgonit într-un iezer de foc şi de pucioasă. Dar până atunci, ne vom confrunta fără încetare cu răul, şi este deci mai bine să învăţăm cum să îl considerăm şi să acţionăm cu el.
Să studiem acum ultimul verset: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Pentru a înţelege această frază, trebuie să revenim la alte regiuni ale spaţiului spiritual despre care vă vorbeam la început, regiuni pe care Iisus le-a numit „ceruri”, şi care corespund la ceea ce Cabala numeşte sefiroţi. Ansamblul acestor zece sefiroţi formează Arborele Sefirotic sau Pomul Vieţii. Numele fiecărui sefirot exprimă o calitate, un atribut al Domnului: Kether, coroana; Hohmah, înţelepciunea; Binah, inteligenţa; Hased, mila; Gheburah, forţa; Tiferet, frumuseţea; Neţah, victoria; Hot, slava; Iesod, baza; Malkut, împărăţia. Al zecelea sefirot, Malkut, împărăţia, îi reflectează şi condensează pe toţi ceilalţi sefiroţi.
Iisus a spus: „împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar”. Grăuntele reprezintă mereu un început, începutul unei plante, al unui arbore etc...dar trebuie să înţelegeţi că, dacă în planul fizic începutul se găseşte jos, în planul spiritual unde procesele se desfăşoară invers ca în planul fizic, începutul se găseşte în înalt. De aceea, în timp ce în planul fizic creşterea se produce de jos în sus, în planul spiritual ea se face de sus în jos. Deci, grăuntele plantat este primul sefirot Kether. Atunci când grăuntele se dezvoltă, el se împarte mai întâi în două, apoi el devine tulpină, ramuri, frunze, muguri, flori şi fructe; iar fructul, la rândul său, conţine seminţele. Grăuntele plantat, Kether, devine un arbore trecând succesiv prin toţi ceilalţi sefiroţi până la Malkut. Fructul copt, fructul care dă viaţa, pulpa pe care o mâncăm, este Iesod, şi el poartă sămânţa. Observaţi deci că la sfârşitul creşterii sale, sămânţa plantată devine sămânţă în fruct, iar Malkut, grăuntele de jos este identic cu Kether, grăuntele din înalt, fiindcă începutul şi sfârşitul lucrurilor sunt mereu identice. Fiecare punct de plecare nu este nimic altceva decât o etapă dintr-o dezvoltare anterioară, iar fiecare rezultat, punctul de plecare al unei alte dezvoltări. Orice lucru are un început şi un sfârşit dar nu există un început veritabil. Fiecare cauză produce un efect, iar acest efect este cauza unui nou efect.
Alchimia spirituala - cautarea perfectiunii de Omraam Aivanhov
Cap. 1 - Alchimia spirituală
Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: „Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. - Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. - Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?... Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai „rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? - Păi, cum să mă bucur? - Ai citit cartea lui Gogol, „Taras Bulba”? - Nu. - Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă.
Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni.
„Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”.
Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi.
Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul.
Ce spune Apostolul Pavel? „Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: „Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.
Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: „Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească?
Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi.
Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele... Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele... sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună.
De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza.
Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: „Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!
Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat... şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare!
Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.
Cap. 2 - Arborele uman
Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici prea curate şi care totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al nostru este legat de alte celule şi de alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. Şi dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg de aici consecinţe teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată evenimente dramatice, dar noi trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem din ele forţe pe care apoi să le transformăm.
Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor oameni celebri - bărbaţi sau femei - şi constatând că mulţi dintre ei aveau comportamente anormale, tendinţe monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendinţelor lor inferioare cu care trebuiau în mod continuu să lupte pentru a le domina, aceşti oameni reuşeau, conştient sau inconştient, să realizeze grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor (rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În timp ce mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii şi au trăit o viaţă cu totul neînsemnată şi mediocră.
Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendinţele negative, nu, dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care ne învaţă cum să utilizăm forţele răului pentru a produce creaţii măreţe.
Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înţelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să analizăm acum mai profund această analogie între om şi arbore. Rădăcinile corespund stomacului şi sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească şi sexului care îi permite să se înmulţească. Trunchiul sunt plămânii şi inima, adică sistemul respirator şi cel circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi cu circulaţia sanguină; sistemul arterial poartă sângele curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman.
Frunzele, florile şi fructele corespund capului. Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi frunzele, florile şi fructele sunt legate între ele.
Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac şi diferitele noastre corpuri. Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, astral şi mental formează natura noastră inferioară - personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acţionăm, să simţim şi să gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor şi corpul atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară - individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare.
De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă.
NATURA SUPERIOARĂ
Corp atmic (Acţiuni superioare)…………...Fructe
Corp buddhic (Sentimente superioare)......Flori
Corp cauzal (Gânduri superioare)…….......Frunze
Corp mental (Gânduri)………………….......Ramuri
NATURA INFERIOARĂ
Corp astral (Sentimente)..........................Trunchi
Corp fizic (Acţiuni)...................................Rădăcini
Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între fiinţa noastră fizică şi fiinţa noastră psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără aceste schimburi, în lipsa acestei circulaţii de energii, am muri.
În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe. Dar, dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, trunchi şi ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori şi chiar fără frunze. Bineînţeles că fiecare fiinţă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, pentru aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi să formeze fructe.
Fructele sunt operele diferitelor virtuţi. În frunze, flori şi fructe putem vedea dragostea, înţelepciunea şi adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile dragostea şi fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte nici lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în flori şi în fructe. Cel ce caută înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, în flori şi în fructe: în cele trei corpuri superioare.
Corp atmic (Adevăr).................Fructe - (Viaţa)
Corp buddhic (Dragoste)….......Flori - (Căldura)
Corp cauzal (Înţelepciune).......Frunze - (Lumina)
Corp mintal………………….......Ramuri
Corp astral………………………..Trunchi
Corp fizic………………………….Rădăcini
Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful fiinţei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau seminţele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolţească tulpina. Faptul că unele plante au fructele direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existenţa legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care n-au ştiut să se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ... Vedeţi că există de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între ramuri şi frunze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa superioară. De aceea există schimburi şi o strânsă legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni obişnuiţi şi sfinţi, între oameni cu talent şi genii.
Spirit Fructe Mari maeştrii, Iniţiaţi
Suflet Flori Sfinţi
Inteligenţă Frunze Genii
Intelect Ramuri şi muguri Oameni cu talent
Inimă Trunchi Oameni obişnuiţi
Corp fizic Rădăcini Brute
Şi acum, ia să privim: frunzele sunt cele care transformă seva brută în sevă preparată; tot aşa alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat să introducă în experienţele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul este! Iată de ce unii alchimişti, cu toate că pregăteau totul cu migală, cunoscând la perfecţie formula pietrei filozofale, nu reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în afara elementelor chimice pe care le-a preparat respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai emane o forţă care să declanşeze procesul specific. Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt în posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate căci nu posedă puterea şi virtuţile necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic şi spiritual. Cel care doreşte să obţină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuţile şi să le realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl va asculta.
Cap. 3 - Caracter şi temperament
Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se spune în general că îşi are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de „temperament” sau „caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite.
Temperamentul este prin esenţă legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului.
În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice - să adauge sau să reducă - ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi stăpânite.
Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicţie cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal. El este asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter.
Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice - omul instinctiv - predominanţa laturii afective - omul sentimental - şi predominanţa laturii sentimentale - omul intelectual.
Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă.
Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale.
Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, puţină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri - şi aceasta până la sfârşitul existenţei sale - dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul.
Caracterul este deci o formă de comportament (faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaştere a temperamentului şi a caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens.
Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea ce priveşte caracterul... este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său.
Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el îşi extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter.
La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul şi-o formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi neascultător.
Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume.
Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente? Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii.
Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: „Ei, şi ce-ai văzut acolo? - Oh, nimic deosebit! - Cum, chiar n-ai văzut nimic? - Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot. - Da, dar era acolo ceva esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, întreaga fiinţă”.
Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: „Stâncile, le-ai văzut? - Da. - Şi ai observat ce forme prelucrate au? - Da. - Ei bine, cine a făcut asta? - Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. - Şi ce a determinat apa să facă aceasta? - Aerul. - Şi cine a pus în mişcare aerul? - Probabil că soarele. - Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi atunci i-am explicat.
Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteţi să vă transformaţi dacă înţelegeţi interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona „ stânca voastră „ adică corpul fizic.
Rugaciune catre Univers : „Eu te iubesc, eu te iubesc, eu te iubesc, eu sunt în armonie cu tine!”
Armonie si sanatate de Omraam Aivanhov
Cap. 1 - Viaţa este primordială
I.
La început există viaţa. Observaţi creaturile: la început ele posedă viaţă, şi mai târziu ajung mai mult sau mai puţin să simtă, să gândească, să acţioneze cu eficienţă.
Viaţa... acest cuvânt rezumă toate bogăţiile universului care sunt aici, nediferenţiate, neorganizate, aşteptând ca o ordine să vină să le aşeze şi să le pună la treabă. Astfel, în cuvântul „viaţă” sunt incluse toate prefacerile viitoare. Toate organele care trebuie să apară într-o zi dintr-o celulă sunt deja conţinute în ea ca putere, ca într-o sămânţă ce trebuie plantată, udată, îngrijită pentru ca să rodească. Deci, după un timp, ca şi în cazul grăuntelui, din această magmă, din acest haos, din această realitate nedefinită care este viaţa, totul începe să iasă şi să ia o formă.
Astfel au apărut organele pe care le posedăm acum, şi vor apărea multe altele în viitor...
Dat fiind faptul că trupul fizic este constituit după imaginea corpului astral, corpul astral după imaginea corpului mental şi tot aşa până la planul divin, aşa cum noi posedăm cinci simţuri în planul fizic, tot aşa deţinem şi cinci simţuri în planul astral şi în cel mental: pipăitul, gustul, mirosul, auzul şi vederea... Aceste organe nu sunt încă dezvoltate în celelalte planuri, dar ele există şi aşteaptă să se manifeste. Atunci când ele vor fi formate, noi vom avea posibilităţi extraordinare de a vedea, de a simţi, de a auzi, de a gusta, de a acţiona, de a ne deplasa. Viaţa, fiinţa vie, celula însufleţită, microorganismul conţin toate posibilităţile de dezvoltare, dar este nevoie încă de mii de ani pentru ca ele să ajungă să se exprime din plin. Acesta este misterul, splendoarea vieţii.
Observaţi-i pe oameni: ei lucrează, se distrează, aleargă la stânga şi la dreapta şi iar la stânga, se lasă angrenaţi în tot felul de preocupări, şi în acest timp viaţa lor se reduce, este în pericol, pentru că ei nu sunt preocupaţi de ea. Ei se gândesc că, din moment ce sunt în viaţă, se pot folosi de aceasta pentru a obţine tot ceea ce îşi doresc: bogăţie, plăceri, cunoaştere, glorie... Atunci ei o vlăguiesc, o vlăguiesc... şi când nu le mai rămâne nimic, sunt obligaţi să îşi oprească toate activităţile. Nu are nici un sens să acţionaţi astfel, pentru că pierzându-vă viaţa, pierdeţi totul. Viaţa este cea mai importantă şi trebuie deci să o protejaţi, să o purificaţi, să o sfinţiţi, să eliminaţi tot ceea ce o otrăveşte sau blochează, pentru că datorită ei obţinem apoi sănătatea, forţa, frumuseţea, puterea, inteligenţa.
În conferinţa despre cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci fecioare nebune, eu v-am explicat că uleiul despre care vorbea Iisus reprezintă simbolul vieţii. Atunci când omul nu mai are nici o picătură de viaţă, lampa sa se stinge şi el moare. Uleiul îşi are corespondenţă în toate domeniile: pentru plante, el este apa; pentru toate creaturile terestre, el este aerul, iar pentru fiinţa umană este îndeosebi sângele; pentru afaceri, este aurul sau banul; pentru o maşină, este benzina etc...
Viaţa este materia primordială, rezervorul din care ţâşnesc zilnic noi creaţii ce vor avea nesfârşite ramificaţii. Plecând de la această viaţă nediferenţiată şi inexpresivă ce există ca o posibilitate oarecare, spiritul creează fără încetare noi elemente, noi forme...
Oamenii se ocupă însă de orice în afară de viaţă: dacă ei s-ar fi gândit mai întâi la viaţă, cum să o păstreze, cum să o protejeze, cum să o con-serve în cea mai mare puritate, ei ar fi avut din ce în ce mai mult posibilităţi să obţină ceea ce îşi doresc, pentru că această viaţă iluminată, strălucitoare, intensă, le poate oferi totul. Cum ei nu posedă această filosofie, îşi risipesc viaţa, se gândesc că, din moment ce sunt vii, totul le este permis. Fiecare îşi spune: „Din moment ce sunt în viaţă, trebuie să fac ceva..”. Dar câţi reuşesc să realizeze ceea ce îşi doresc? Foarte puţini, majoritatea au răvăşit totul. De acum înainte trebuie, să aveţi o altă filosofie, să ştiţi că modul în care gândiţi acţionează deja asupra vieţii voastre, asupra rezervelor sale, asupra chintesenţei fiinţei voastre şi că, dacă gândiţi prost, stricaţi totul.
Să luăm un exemplu: un băiat care are un tată foarte bogat, îşi face studiile, lucrează, iar tatăl său îl întreţine. Dar iată că fiul începe să facă prostii, risipeşte în tot felul de plăceri banii pe care îi primeşte de la tatăl său; atunci, tatăl îi taie fondurile, nu îi mai dă nimic... Care este vina fiului? El a comis cea mai mare greşeală ce constă în a-şi compromite propria viaţă, adică condiţiile, energiile şi curenţii ce sunt simbolizaţi în acest caz de bani. Dacă noi procedăm la fel folosind şi abuzând de existenţa noastră după cum ne place, permiţându-ne să încălcăm toate legile, ne epuizăm rezervele şi ajungem în mizerie, poate nu în mizeria materială, fizică, dar în cea interioară. Viaţa este singura bogăţie care există, şi oricare ar fi numele pe care i-l (A se vedea „Parabola celor cinci fecioare înţelepte şi a celor cinci fecioare nebune” în Vol. 217 Colecţia Izvor: „Un nou înţeles al Evangheliilor”) dăm: bogăţie, subvenţii, petrol, energie, chintesenţă, înseamnă la fel, pentru că acest cuvânt „viaţă” poate fi înlocuit de oricare dintre aceşti termeni.
Oamenii îşi petrec însă viaţa risipindu-şi timpul, alergând după achiziţii ce nu sunt la fel de importante ca însăşi viaţa. Ei lucrează ani în şir pentru a-şi satisface ambiţiile şi se regăsesc într-o zi atât de doborâţi, de blazaţi, încât punând în balanţă ceea ce au obţinut şi au pierdut, îşi dau seama că au pierdut tot pentru a câştiga foarte puţin. Dar aşa sunt plămădiţi oamenii: ei sunt gata să piardă totul, fiindcă nu au fost niciodată instruiţi că este mai important să fie sănătoşi şi bucuroşi - chiar dacă nu au nimic altceva - decât să câştige nişte bogăţii de care nu pot profita fiindcă s-au extenuat urmărindu-le. Un proverb spune: „Un câine viu face mai mult decât un leu mort.” Dar mulţi preferă să rămână nişte lei morţi...
Ceea ce lipseşte însă este adevărata filosofie. încă din copilărie, oamenii ar trebui sfătuiţi să nu-şi risipească viaţa pentru a o putea consacra unui scop sublim; fiindcă atunci viaţa se îmbogăţeşte, creşte în forţă şi în intensitate, asemenea unui capital ce este fructificat. Aţi plasat un capital într-o bancă din înalt, şi în loc să fie irosit, împrăştiat, el se măreşte, şi fiindcă sunteţi mai bogaţi, aveţi posibilităţi mai bune de a vă instrui, de a lucra. În timp ce, dedându-vă plăcerilor, emoţiilor, pasiunilor, vă irosiţi viaţa, fiindcă tot ceea ce obţineţi trebuie să plătiţi, şi plătiţi cu viaţa voastră. Nimic nu se obţine niciodată fără vreun sacrificiu. În Franţa spuneţi că nu puteţi face o omletă fără să spargeţi nişte ouă.
Dar eu afirm exact contrariul. Eu cunosc secretul: plasaţi-vă capitalul într-o bancă din înalt, şi cu cât lucraţi mai mult, cu atât deveniţi mai zdraveni şi puternici. Da, în loc să slăbiţi, vă întăriţi fiindcă elemente noi năvălesc puternic în voi pentru a le înlocui pe cele pierdute. Dar pentru aceasta trebuie să vă plasaţi „banii”, „capitalul” vostru într-o bancă celestă...
Iată de ce este atât de important să ştiţi în ce scop lucraţi şi pentru cine, fiindcă în funcţie de caz energiile voastre iau o anumită direcţie. Vorbind simbolic, dacă acela pentru care lucraţi este tatăl vostru, nu numai că nu pierdeţi nimic, dar câştigaţi. Deci, lucrul cel mai important este să ştiţi la ce vă consacraţi forţele, în ce direcţie lucraţi fiindcă viitorul vostru depinde de aceasta: sărăciţi sau vă îmbogăţiţi.
Cei mai mulţi oameni lucrează fără ştirea lor pentru un duşman ascuns în ei înşişi care îi pradă, îi sărăceşte. Un adevărat spiritualist este mai inteligent, el lucrează şi îşi cheltuieşte toate energiile pentru cineva care se găseşte în el însuşi, şi el este acela care câştigă. Iată inteligenţa: să şti să te îmbogăţeşti şi nu să sărăceşti. Şi nu este ceva personal, ceva egoist, dimpotrivă.
Vă hotărâţi de pildă să nu lucraţi pentru voi, ci pentru colectivitate... Şi cum sunteţi legaţi de această colectivitate, sunteţi o parte a acesteia, atunci când colectivitatea se ameliorează, se înfrumuseţează, aceasta se resimte la fiecare individ al colectivităţii, deci şi asupra voastră. Câştigaţi fiindcă v-aţi plasat capitalul într-o bancă ce se numeşte familia, colectivitatea, omenirea, fraternitatea universală, din care sunteţi o parte. În timp ce, atunci când lucraţi pentru voi înşivă, adică pentru micul vostru eu mediocru, energiile voastre se pierd şi nu obţineţi nimic bun. Spuneţi: „Ba da, ba da, fiindcă am lucrat pentru mine”. Nu, fiindcă eul vostru personal, separat, egoist, este o prăpastie, şi lucrând pentru el aţi aruncat totul în această prăpastie. Nu astfel trebuie să lucraţi. Individualiştii, egoiştii nu văd tot ceea ce ar putea obţine lucrând pentru colectivitate; ei spun: „Eu nu sunt prost, lucrez pentru mine, mă descurc..”. şi astfel îşi pierd tot capitalul.
Atunci când spun: colectivitatea, eu nu doresc să vorbesc numai despre omenire, ci şi despre univers, despre toate creaturile din univers, despre Dumnezeu însuşi. Această colectivitate, această imensitate pentru care lucraţi este ca o bancă şi tot ceea ce faceţi pentru ea se va întoarce într-o bună amplificat asupra voastră. Asemenea acestei bănci, universul face mereu afaceri formidabile şi se îmbogăţeşte fără încetare cu noi constelaţii, cu noi nebuloase, cu noi galaxii, iar toate aceste bogăţii se vor îndrepta spre voi.
Aceia care nu lucrează decât pentru ei înşişi în loc să lucreze pentru imensitate, sărăcesc; nimeni nu se mai gândeşte la ei, nimeni nu îi iubeşte, nici chiar familia lor, fiindcă devin prea egoişti. Ei nu s-au gândit niciodată la alţii, de ce s-ar gândi cineva la ei? Şi astfel ei devin trişti, amărâţi, necăjiţi. Dar nu se gândesc niciodată că poate filosofía lor era greşită... Ah, nu, ei aveau dreptate şi ceilalţi au fost nedrepţi şi răi. Ei meritau desigur să fie iubiţi, ajutaţi... Să merite, să merite... dar ce au făcut bine pentru a merita ceva? în timp ce, aceia care sunt plini de iubire, de bunătate, de abnegaţie, chiar dacă la început sunt consideraţi nişte naivi şi proşti, cu cât timpul se va scurge, cu atât mai mult se va vedea că sunt nişte fiinţe excepţionale, şi într-o bună zi întreaga lume va veni să îi recompenseze, să îi răsfeţe, să îi iubească. Ei au lucrat pentru întreg universul şi într-o bună zi îşi vor primi recompensa... Dar nu imediat, desigur.
Atunci când plasaţi bani într-o bancă, nu primiţi a doua zi dobânda, trebuie să aşteptaţi, şi cu cât aşteptaţi mai mult, cu atât aceasta este mai mare. Exact aceeaşi lege funcţionează şi în domeniul spiritual. Lucraţi cu multă iubire, cu multă răbdare, cu multă încredere şi nu aveţi la început nici un rezultat... Să nu vă descurajaţi; dacă vă descurajaţi, înseamnă că nu aţi descifrat bine legile care vă guvernează viaţa zilnică. Da, trebuie să cunoaşteţi legile băncii şi ale administraţiei! Dacă le cunoaşteţi, înţelegeţi că trebuie să aşteptaţi. Apoi bogăţiile vor apărea din toate părţile şi va fi imposibil chiar să vă salvaţi!... întreg universul va ploua peste voi cu bogăţii extraordinare fiindcă voi sunteţi aceia care le-aţi produs. Aceasta este dreptatea!
înţelegeţi cât de prostească este filosofía egoistă. Ne încredem în aparenţe, dar aparenţele sunt mincinoase, v-am spus-o de atâtea ori! Pentru a descoperi adevărul, trebuie să căutăm dincolo de aparenţe; ceea ce este considerat drept profitabil şi folositor în prezent, este în realitate adesea dăunător în viitor.
Nu vă risipiţi deci viaţa pentru nimic în lume, fiindcă nimic ca valoare nu se poate compara cu viaţa. Există desigur cazuri deosebite în care unii oameni şi-au dat viaţa pentru a-i salva pe alţii, pentru a apăra anumite idei. Profeţii, Iniţiaţii care şi-au dat viaţa pentru o idee, pentru slava Domnului, nu au pierdut nimic în realitate, fiindcă Cerul le-a dat imediat o viaţă nouă, mai bogată şi mai frumoasă, fiindcă şi-au sacrificat viaţa pentru bine. Eu nu spun că trebuie neapărat să ne salvăm viaţa; nu, există cazuri excepţionale... Dar în general, discipolul trebuie să-şi păstreze, să-şi purifice şi să-şi intensifice propria viaţă, fiindcă ea este izvorul, rezervorul, punctul de plecare al tuturor celorlalte evoluţii: intelectuală, afectivă, estetică etc...
Atunci când spun că oamenii nu se preocupă de viaţă, că nu lucrează ca să o păstreze, îmi puteţi reproşa că nu este adevărat, că toţi lucrează pentru a-şi prelungi viaţa. Da, să şi-o prelungească, dar nu să o spiritualizeze, să o purifice, să o ilumineze, să o sfinţească, să o divinizeze. Prelungirea vieţii este destinată plăcerilor, afacerilor necurate, crimelor. Vă închipuiţi oare că medicii se gândesc să prelungească viaţa oamenilor pentru ca aceasta să fie consacrată luminii sau binelui întregii lumi... deloc! Am dreptate deci atunci când afirm că nu ne ocupăm de viaţă, adică nu suntem în stare să obţinem bucuria, frumuseţea, puterea, bogăţia, gloria, cunoaşterea, fără a ne risipi viaţa. Orice am face, ajungem mereu să ne risipim viaţa.
Hotărându-vă să lucraţi numai pentru înfrumuseţarea vieţii voastre, intensificând-o, purificând-o, sfinţind-o, vă lărgiţi toate capacităţile. Fiindcă această viaţă care este pură, armonioasă, va atinge alte regiuni unde acţionează asupra altor entităţi care vin apoi să vă ajute, să vă inspire. Indirect, viaţa este aceea care se ocupă să vă aducă tot restul, dar numai dacă este pură şi armonioasă.
în ziua în care veţi înţelege că esenţialul constă în modalitatea de a trăi, veţi primi tot ceea ce doriţi fără chiar a cere. De aceea doresc să vă spun exact contrariul cuvintelor lui Iisus: „Să nu cereţi şi vi se va da!... Să nu bateţi şi vi se va deschide!..”. Da, dar când? Atunci când veţi trăi o viaţă divină. Şi va fi scris într-o zi în noua Evanghelie, fiindcă Iisus o gândea deopotrivă, dar nu a putut să o spună: în epoca când vorbea, oamenii nu ar fi putut înţelege. Dacă ar reveni, el ar spune: „Trăiţi o viaţă divină şi nu cereţi nimic. Veţi avea totul!” De ce ? Fiindcă trăind această viaţă divină, daţi. Şi atunci primiţi. Chiar dacă nu v-aţi exprimat nici o dorinţă, aceasta nu are nici o importanţă, Cerul vă copleşeşte cu binefacerile sale.
II.
În ziua în care veţi învăţa cum să emanaţi viaţa pentru ca ea să vă facă revelaţii şi să vă deschidă toate porţile, veţi şti în sfârşit ceea ce ea este cu adevărat. De aceea, de acum înainte, lucraţi să intensificaţi şi să fructificaţi această viaţă, ce poate produce fenomene din cea mai înaltă magie asupra inimilor, a sufletelor, a inteligenţelor, a entităţilor şi forţelor naturii, şi chiar asupra obiectelor lumii fizice. Da, se apropie clipa în care toţi trebuie să înţeleagă cât de deplorabil este să risipească o veşnicie de splendoare pentru o existenţă mediocră pe care să şi-o petreacă mâncând, bând, dormind şi alergând aiurea pentru a-şi satisface poftele nemăsurate; oare este cu adevărat inteligent acest lucru?
Dacă Iniţiaţii au reuşit să obţină echilibrul, pacea şi toate binecuvântările, este pentru că ei s-au ocupat de viaţă, înţelegând că cea mai puternică magie care există se găseşte numai în viaţă şi nu în altă parte. Da, viaţa, a putea insufla viaţa, nu există magie mai mare: a însufleţi fiinţele, a le stimula, a le exalta, a le învia. Acela care nu a înţeles acest adevăr este gata să distrugă rădăcinile existenţei sale. El nu va şti niciodată ce este adevărata viaţă!
De ce vă hrăniţi de trei ori pe zi, poate chiar de patru ori? Mâncaţi, beţi, apoi lucraţi, citiţi etc... Dar de ce mai întâi mâncaţi? Oare vă instruiţi, lucraţi atunci când mâncaţi? Nu, introduceţi viaţa în voi şi atunci când ea începe să pătrundă, merge peste tot şi stropeşte celulele braţelor, picioarelor, urechilor, gurii, creierului etc... care primesc energii. Picioarele pot atunci să alerge şi câştigaţi locul întâi la o întrecere. Braţele pot lovi, sunteţi un boxeur sau altceva şi iată încă un premiu! Apoi vorbiţi, iar limba voastră care este ca o mitralieră, vă mai aduce încă un succes... Şi tot aşa şi în cazul urechilor, al creierului. Dar dacă nu v-aţi hrănit, nu puteţi nici alerga, nici lovi, nici vorbi. Vedeţi dar că, atunci când aţi introdus-o în voi, viaţa se însărcinează să vă viziteze celulele, să le întărească, să le stimuleze, şi toate capacităţile voastre se trezesc. La bază se află deci viaţa ce însufleţeşte, alimentează întregul organism.
În acelaşi mod viaţa ne poate pune în contact cu lumea divină. Am tras această concluzie despre ceea ce se petrece în existenţa cotidiană. Eu nu inventez nimic, voi sunteţi aceia care nu ştiţi să observaţi. Ochii voştri pot vedea şi urechile voastre pot auzi pentru că aţi mâncat. Dacă nu mâncaţi câteva zile, nu veţi vedea şi nici nu veţi mai auzi la fel de bine. Atunci când viaţa lipseşte, totul merge prost... Dar în ziua în care veţi reuşi să vă faceţi viaţa luminoasă, pură, spirituală, ea va deschide în voi alte urechi şi alţi ochi: atunci veţi începe să auziţi şi să vedeţi în planul invizibil, veţi vedea legi, adevăruri, corespondenţe... Adevăraţii Iniţiaţi nu studiază din cărţi, ei descoperă în lumea invizibilă realităţi încă necunoscute filosofilor şi savanţilor. Ei le sesizează pentru că posedă această viaţă superioară ce însufleţeşte corpurile lor subtile. Ea este aceea care îşi asumă sarcina să le facă revelaţii. Problema este numai să dobândeşti această viaţă.
Mulţi spun: „Dar eu trăiesc, trăiesc... mănânc, beau, fac afaceri”. Nu, ei nu trăiesc, se mulţumesc să vegeteze, ei încă nu ştiu ce înseamnă să trăieşti. Fiindcă viaţa posedă grade, miliarde de grade. De aceea Iisus spunea că a venit pentru ca discipolii săi să aibă viaţa din plin. Despre ce viaţă vorbea? Discipolii lui erau vii!... Ce viaţă dorea pentru ei? în realitate, el vorbea despre o altă viaţă, despre un nivel de viaţă atât de subtil, de spiritual, de luminos, de divin ce permite să vadă, să audă, să simtă, să guste, să atingă ceea ce nu poate fi atins printr-o viaţă pur fizică, animalică. Iată cum înţelegea Iisus viaţa şi se ruga ca Cerul să le dăruiască discipolilor această viaţă spirituală, singura care permite să înţelegi şi să respiri în regiunile celeste.
Cunoaşteţi şi cântecul Maestrului Peter Deunov: „Sine moi, pazi jivota: Fiul meu, păstrează viaţa, scânteie ascunsă în tine..”. Aceasta dovedeşte că Maestrul Peter Deunov înţelegea în acelaşi fel importanţa vieţii. Da, acum sunt necesari instructori, pedagogi care vor clarifica această problemă esenţială: viaţa.
Plantaţi o sămânţă şi ea devine într-o bună zi un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori, fructe. Cum a putut sămânţa produce o asemenea bogăţie? Viaţa are toate posibilităţile, trebuie numai să îi imprimi direcţia, trebuie să o orientezi aşa cum orientezi apa. Dacă nu orientezi apa, pentru ca ea să treacă exact pe acolo pe unde cresc legumele şi fructele, ea nu le va putea uda, şi ele se vor usca. Grădinarul, care ştie acest lucru, sapă şanţuri şi lasă apa să treacă pe drumul trasat pentru a alimenta toate plantele. De ce nu v-aţi oprit la acest lucru? Veţi înţelege că, înainte de toate, trebuie să lucraţi asupra vieţii, adică să găsiţi apa şi apoi să o canalizaţi. Iar pentru fiinţa umană, a o canaliza, înseamnă a o îndrepta spre înălţimi, aşa cum se procedează în cazul clădirilor care au douăzeci, cincizeci, o sută de etaje.
Deoarece fiinţa umană este comparabilă cu un zgârie-nori, dar ea nu are o sută cincizeci de etaje, nu, ea posedă mii de etaje în sinea sa şi ai căror locuitori trebuie alimentaţi până la ultimul etaj, adică până la creier. Dar ce fac aceştia? Ei lasă să curgă această apă numai în jos, acolo unde se află instinctele, pasiunile, dorinţele cele mai joase şi nu le mai rămâne deloc pentru a alimenta celulele spirituale. Atunci locuitorii dorm, sunt amorţiţi, paralizaţi, şi nu pot produce nimic. Da, în creier trăiesc entităţi al căror rol este de a face cercetări, de a observa, de a trimite mesaje sau de a le capta, dar ele sunt anemiate - lipsa apei! - ele nu le pot face treburile, nici îndeplini funcţiile lor.
Dacă omul nu evoluează, este pentru că nu îşi orientează viaţa spre regiunile sublime. Viaţa este ceea ce înfloreşte, ce aduce rod. Când plantaţi o sămânţă, după un timp veţi vedea că viaţa începe să se manifeste. Limbajul ei se află aici: apariţia micilor rădăcini, a frunzuliţelor... Aceasta este viaţa: o înfrumuseţare, o îmbogăţire, o năpădire! Şi pentru voi este la fel: dacă începeţi să vă ocupaţi de viaţa voastră, dacă o plantaţi, o udaţi şi o orientaţi spre înalt, ea va înflori şi înflorind, ea va trezi celule, capacităţi a căror existenţă nici nu o bănuiţi. Vedeţi cum nutriţia explică totul. Hrănindu-vă, introduceţi în voi viaţa iar această viaţă, dacă ştiţi să o dirijaţi, îşi asumă sarcina să se infiltreze peste tot şi să vă aducă bucurii şi stări de conştiinţă de o bogăţie şi o splendoare de nedescris. Chiar şi poeţii şi muzicienii nu sunt capabili să exprime toate formele, culorile, expresiile şi melodiile prin care viaţa se poate manifesta.
Dar de ce acum nimeni, nici chiar printre biologi, nu ştie ce este viaţa? Ei ştiu multe lucruri, ei se pot pronunţa despre o mulţime de combinaţii chimice, dar când este vorba despre viaţă, se mulţumesc să spună: „Este cel mai mare mister”. Este cel mai mare mister pentru că ei nu au înţeles niciodată că trebuie să mergi mult mai sus pentru a descoperi ce reprezintă ea. În înalt putem cunoaşte viaţa, nu jos; jos se află instinctul vital, viaţa animalică, vegetativă, minerală... Dar când vor urca spre regiunile sublime de unde vine viaţa, când vor avea percepţii mai spirituale, mult mai subtile, oamenii vor descoperi ce reprezintă cu adevărat viaţa.
Viaţa este Dumnezeu însuşi. În afara Domnului nu există viaţă. El este cel care a creat şi a distribuit viaţa şi dacă oamenii nu o pot cunoaşte, este pentru că în conştiinţa lor ei rămân separaţi de Dumnezeu. Viaţa îşi are izvorul în Dumnezeu şi numai aceia care se apropie de Divinitate o pot cunoaşte. Numai Dumnezeu creează viaţa şi ne poate învăţa misterul vieţii.
Cel puţin, pentru întâia oară astăzi, înţelegeţi-mă şi spuneţi: „Ne vom orienta acum viaţa într-o altă direcţie, o vom armoniza, valorifica, consacra, sfinţi”. Şi totul va începe să se amelioreze: sănătatea voastră, senzaţia pe care o aveţi despre voi înşivă, iar tot ceea ce va veni după aceea spre voi va fi de o altă natură. Dar dacă vă încăpăţânaţi să vă păstraţi vechile concepţii, cu atât mai rău pentru voi, veţi mai vieţui încă câţiva ani, iar când veţi ajunge pe lumea cealaltă, vi se va arăta cât de săracă v-a fost existenţa, cât de lamentabilă. Chiar dacă aţi citit biblioteci întregi, chiar dacă aţi studiat în cinci sau şase universităţi, vi se va spune că aţi trăit ca nişte animale şi vă veţi întârzia enorm evoluţia.
Eu v-am menţionat deja, esenţialul constă în scopul spre care vă îndreptaţi, spre idealul pentru care lucraţi. Totul se află aici. Să nu mai credeţi că trebuie să trăiţi şi să gândiţi într-un anumit fel pentru a fi apreciaţi de alţii, fiindcă aceasta nu înseamnă adevărata viaţă, ci numai aparenţa ei. Străduiţi-vă să trăiţi viaţa divină, ca toţi aceia care nu s-au temut niciodată, care au avut îndrăzneala şi răbdarea de a continua să meargă în ciuda obstacolelor şi a adversităţilor, şi veţi obţine într-o bună zi forţa, puterea şi lumina.
Desigur, aparenţa vă va oferi mereu câte mărunţişuri de câştigat, dar alături există atâtea tragedii! Aceia care se mulţumesc cu câteva „ronţăieli” nu-şi dau seama că în acest timp ei înşişi sunt ronţăiţi... şi încă cum! în vreme ce, aceia care nu s-au oprit asupra aparenţelor şi au ales adevărata realitate, vă vor putea spune în ce bogăţii şi splendori trăiesc. Aveţi deci încredere în ei, urmaţi-i, nu rămâneţi pe căi bătătorite; evident, este mai sigur, fiindcă întreaga lume a trecut pe acolo, în timp ce drumurile mici ce conduc spre înălţimi sunt poate mai riscante, dar acesta nu este un motiv.
Viaţa este apa care întreţine, care însufleţeşte, iar dacă o orientaţi spre înălţimi pentru a hrăni în sinea voastră toate aceste fiinţe până acum lipsite de vlagă şi somnolente, ele se vor trezi, îşi vor relua lucrările şi, datorită instrumentelor pe care le posedă, vă vor informa despre univers, despre viaţa voastră interioară... Vreţi să vă dau câteva exemple despre felul cum unii îşi irosesc viaţa? Priviţi domeniul iubirii. Atâţia oameni îşi irosesc viaţa în vânt în loc să o trimită să îi hrănească pe locuitorii creierului lor! Ei se îndobitocesc, se întunecă fiindcă şi-au orientat viaţa spre adâncuri. În timp ce alţii, care încearcă să sublimeze şi să transforme această energie, pe care au consacrat-o, au devenit genii, instructori, binefăcători ai omenirii.
Dacă m-aţi înţeles bine astăzi, vă puteţi reconstrui viitorul. Decideţi-vă în sfârşit să însufleţiţi aceste fiinţe care vă locuiesc, astfel ca acestea să-şi poată îndeplini lucrarea. Până acum nu aţi ştiut să interpretaţi fenomenele ce se produc zilnic sub ochii voştri, nu aţi înţeles că aceleaşi fenomene se produc şi în domeniul spiritual. Şi mai ales nu aţi înţeles că viaţa este adevărata magie, ea vă va aduce stima, respectul şi iubirea oamenilor şi a întregului univers. Dacă vreţi să faceţi magie, o puteţi face, dar fără să pronunţaţi formule, fără să trasaţi cercuri, să afumaţi atmosfera şi să faceţi ceremonii: concentraţi- vă numai ca să vă amelioraţi viaţa, să o îmbogăţiţi, să o înfloriţi, plină de iubire, de abnegaţie, de puritate, şi distribuiţi-o, proiectaţi-o peste tot în univers.
Acceptaţi, de acum înainte, ceea ce eu vă spun şi nu vă mai irosiţi viaţa. Veţi replica: „Oare nu trebuie să muncim să câştigăm bani, să ne cumpărăm o casă, o maşină, să ne căsătorim, să avem copii?” Eu nu am afirmat niciodată contrariul. Eu am spus numai că, aşa cum oamenii procedează, ei fac excese şi se distrug. Este foarte bine dacă lucraţi să vă asiguraţi existenţa şi să aveţi posibilitatea să gândiţi, să meditaţi, să iubiţi. Dar ce de să doriţi să înghiţiţi totul? Vă doriţi un lucru, apoi un altul, şi încă un altul... şi vă irosiţi viaţa pentru a le obţine. Nu, trebuie să lucraţi cu chibzuinţă, consacrând această lucrare unei idei divine. Toţi aceia care doresc să devină şefi, preşedinţi, campioni, într-un domeniu sau altul, sunt obligaţi să depăşească anumite limite, şi atunci îşi pierd desigur sănătatea şi echilibrul, sfârşind adesea în clinici sau ospicii psihiatrice. Iată oamenii pe care întreaga lume îi iau drept modele!
Iar pentru tineret, acestea sunt vedetele cinematografului sau ale muzicii, nişte şefi musulmani, sau nişte drogaţi, sau nişte anarhişti luaţi drept modele, urmându-i fără reţinere pentru a-i imita. Presa, cinematograful, teatrul, publicitatea, totul contribuie să îi orienteze pe o cale dăunătoare. S-ar spune că au jurat cu toţii pieirea omenirii... deopotrivă de fapt cu propria lor pieire! Oamenii se îndreaptă spre abisuri, dar cum acestea nu apar imediat, ei nu le întrevăd şi aleargă în continuare după ele. Dacă ar fi fost posibil să le vadă de la distanţă, şi-ar fi luat măsuri de siguranţă; dar cum acestea sunt departe şi ascunse, ei aleargă, aleargă... şi cum nu se pot opri, ei clachează. Există un moment când este însă prea târziu, şi chiar atunci când văd prăpastia, ei nu mai pot da înapoi, totul s-a sfârşit. Am auzit mulţi oameni spunând: „Eu văd în faţa mea prăpastia, dar nu mai am cum să o evit!”
Dacă mi-aţi pune acum întrebarea: „De ce există atât de puţine fiinţe care se decid să-şi schimbe viaţa, felul de a gândi, de a simţi, de a acţiona? Care sunt motivaţiile?” în primul rând, înseamnă că ele nu au o idee clară despre avantajele aduse de o asemenea schimbare. Ele sunt convinse că viaţa trăită de întreaga lume reprezintă adevărata viaţă. Dovada stă în felul lor de a se exprima: „Aşa e viaţa!” în faţa tuturor lucrurilor triste şi groaznice, ele repetă: „Ce vrei, dragă, aşa e viaţa!” Cum să te mai poţi schimba dacă nu eşti convins că există o viaţă mai bună? în al doilea rând, oamenii nu cred că este posibil să se schimbe. Şi în al treilea rând, pentru cei mai mulţi este dificil, aceasta le cere prea mult efort, de aceea ei nu sunt foarte hotărâţi. În rest, comparativ, totul este uşor: să obţină diplome, să câştige bani este foarte uşor... dar a-şi schimba viaţa, a se transforma, oh, la, la!
Biologii încearcă desigur să amelioreze specia umană, dar ei lucrează numai în planul fizic. Ei gândesc că, operând schimbări la nivelul cromozomilor, vor produce dintr-odată nişte genii. Este posibil... dar aceasta este o altă chestiune, şi este adevărat că este greu să te ameliorezi. Iar eu v-am dat până acum atâtea metode de a vă schimba viaţa, de a vă transforma... de exemplu cum să faceţi grefe. Să ne închipuim că aveţi în grădină un pom fructifer, un gutui care dă fructe cu gust foarte acid. Dar cum are multă sevă, multă forţă, îl puteţi altoi şi veţi obţine fructe gustoase. Aşa cum v-am explicat, aceste grefe (A se vedea: Cap. „Grefa” în „Alchimia spirituală: căutarea perfecțiunii”) trebuie interpretate în domeniul interior, psihic.
În realitate, nu este aşa de greu să te transformi, totul depinde de dorinţa pe care o ai de a reuşi. Atunci când eşti dezgustat, scârbit de pro- pria-ţi persoană, până a nu te mai suporta, dacă nutreşti cu adevărat o dorinţă intensă de schimbare, de a deveni puţin mai bun, această dorinţă poate produce efecte extraordinare. Au însă cu adevărat oamenii această dorinţă intensă?... Poate o zi, două zile, apoi o abandonează şi toate hotărârile lor înţelepte se năruie. Trebuie să hrăniţi în mod constant această dorinţă, şi într-o bună zi vă veţi schimba, vă veţi transforma, şi aceasta reprezintă învierea. Mulţi îşi închipuie că pentru a învia trebuie să aştepte sfârşitul veacurilor, atunci când toţi morţii se vor trezi şi vor ieşi din morminte. Iată cum interpretează creştinii lucrurile. Şi atunci, ce spectacol, ce splendoare! Nu-i aşa?... Toţi morţii care se trezesc la viaţă!... Ei nu, acum, imediat, în această viaţă trebuie să înviem. poate produce efecte extraordinare. Au însă cu adevărat oamenii această dorinţă intensă?... Poate o zi, două zile, apoi o abandonează şi toate hotărârile lor înţelepte se năruie. Trebuie să hrăniţi în mod constant această dorinţă, şi într-o bună zi vă veţi schimba, vă veţi transforma, şi aceasta reprezintă învierea. Mulţi îşi închipuie că pentru a învia trebuie să aştepte sfârşitul veacurilor, atunci când toţi morţii se vor trezi şi vor ieşi din morminte. Iată cum interpretează creştinii lucrurile. Şi atunci, ce spectacol, ce splendoare! Nu-i aşa?... Toţi morţii care se trezesc la viaţă!... Ei nu, acum, imediat, în această viaţă trebuie să înviem.
Cap. 2 - Lumea armoniei
M-am gândit să vă vorbesc despre armonie, dar îmi dau seama cât de greu vă va fi să mă înţelegeţi, nu din punct de vedere intelectual, desigur, ci în interior, în sinele vostru. Fiindcă această problemă nu îi preocupă pe oameni. Dimpotrivă, modul lor de viaţă contribuie la antrenarea lor în preocupări şi activităţi atât de îndepărtate de armonie, mai ales de cea pe care Iniţiaţii o concep!... încercaţi totuşi să mă ascultaţi cu atenţie.
Dacă credeţi cu adevărat în perfecţionarea voastră, în împlinirea fiinţei voastre, în mântuirea voastră, trebuie să lucraţi asupra armoniei, echilibrându-vă fiinţa cu toate forţele universului, întreaga putere a spiritualistului se găseşte tocmai în voinţa sa de a se afla în armonie cu întreg corpul universului, de a atinge vârful şi de a trăi viaţa Domnului.
Există o lume a armoniei, o lume veşnică de unde a ieşit multitudinea infinită a formelor, a culorilor, a sunetelor, a parfumurilor, iar eu am pătruns în această lume. Cerul mi-a acordat în trecut permisiunea de a gusta această armonie: eu am fost smuls din corp şi am ascultat armonia sferelor... Nu am mai trăit niciodată asemenea senzaţii, de o asemenea bogăţie, de o asemenea intensitate... Aceasta nu se poate compara cu nimic. Este ceva de nedescris, aproape imposibil de suportat, atât de mult trăieşti senzaţia de înălţare, de dilatare în spaţiu. Era atât de frumos, de divin, încât mi-a fost frică... M-am temut de această splendoare, fiindcă îmi simţeam întreaga fiinţă dilatându-se până la dizolvare şi dispariţie în spaţiu. În acel moment am întrerupt acel extaz şi am revenit pe pământ. Acum regret că am făcut-o... dar cel puţin, pentru câteva secunde, eu am trăit, am văzut, am ascultat cum vibra întreg universul. Pietrele, arborii, munţii, mările, stelele, sorii şi toate creaturile cântau într-o armonie atât de măreaţă, de sublimă, încât puteai spune... că nu se compară cu nimic cu ceea ce există în planul fizic. Mi-a fost frică fiindcă totul era atât de puternic, de intens încât, dacă ar mai fi durat câteva secunde, eu aş fi murit, transformându-mă în pulbere. Cerul m-a pus să experimentez astfel pentru a-mi forma o idee despre ceea ce reprezintă armonia celestă. Pitagora, Platon şi alţi mulţi filosofi au vorbit despre această armonie, dar eu mă întreb câţi dintre ei au putut să o trăiască cu adevărat.
Amintirea acestei experienţe îmi umple acum sufletul, ca şi cum ar fi suficientă să menţină, să susţină şi să alimenteze întreaga mea viaţă spirituală. Da, să descoperi cum a fost construit universul, cum vibrează în armonie prin voinţa acestei Inteligenţe Cosmice care a dat un sunet, o voce, fiecărui lucru, fiecărei fiinţe...
Unii s-au mirat deseori că toate aceste conferinţe pe care le ţin de ani de zile prezintă o asemenea unitate, că nu au existat niciodată contradicţii în cuvintele mele, ca şi cum totul venea dintr-un singur şi acelaşi punct, din centru. Cunoaşterea acestei unităţi nu mi-a fost dată de lectura unor cărţi, ci datorită faptului că am ascultat muzica sferelor. În faţa acestei armonii, înţelegem cum trăieşte universul, cum vibrează, care este structura sa, care este destinaţia sa. Mulţi îşi închipuie că trebuie să citească, să studieze, pentru a afla adevărul. Nu, adevărul se găseşte în lumea de sus, nu în lumea de jos. Eu m-am dedublat mulţi ani pentru a contempla această construcţie, această organizare care este cosmosul. Eu am contemplat universul, nu acela pe care îl vedem cu toţii, cel fizic, ci unul al structurii, al lumii arhetipurilor. Şi am reuşit. Această armonie a sferelor pe care am ascultat-o a fost rezultatul tuturor cercetărilor mele, al tuturor lucrărilor mele, al tuturor exerciţiilor mele de dedublare. Iar de atunci, ea a rămas pentru mine un criteriu, o mostră, un model, un punct de referinţă pentru a înţelege şi evalua apoi fiecare lucru.
Acum veţi înţelege că toate cunoştinţele mele, întreaga mea inspiraţie provin din această regiune unde am ascultat armonia celestă, muzica sferelor. Ea îmi explică tot. Şi, de altfel, nu sunt atât de multe lucruri de explicat. Voi realizaţi această armonie şi înţelegeţi totul dintr-odată: înţelegeţi înţelepciunea Domnului, înţelegeţi pacea, înţelegeţi iubirea. De multe ori, unii dintre voi mi-au spus: „Ieri am crezut că am înţeles totul, iar acum nu mai înţeleg nimic!” Ei da, fiindcă ei au pierdut această armonie. De aceea, trebuie să vă impregnaţi fără încetare cu acest cuvânt „armonie”, să nu vă mai gândiţi la un altul, să îl păstraţi ca un fel de diapazon, şi imediat ce vă simţiţi neliniştiţi sau îngrijoraţi, luaţi acest diapazon şi ascultaţi-l pentru a vă acorda întreaga fiinţă cu această regiune a armoniei.
Deoarece această regiune există cu adevărat, cabaliştii o menţionează în Pomul Vieţii, Arborele Sefirotic. Fiecare sefirot din Pomul Vieţii exprimă o nuanţă a armoniei divine, dar sefirotul care guvernează armonia sferelor este Hohmah, unde domneşte Iah. Iah este numele Domnului în acest sefirot. Servitorul său este Raziei, Arhanghelul luminii, al ştiinţei, al înţelepciunii, al puterii Cuvântului; el îi are sub comandă pe Ofanimi, numiţi Heruvimi în religia creştină, care veghează sub puterea Cuvântului asupra armoniei cosmice. Imperiul lor este imens; el se întinde până la zodiac al cărui nume ebraic este Mazalot.
Dacă vă doriţi fericirea, împlinirea, trebuie să vă gândiţi la armonie, să lucraţi să vă puneţi în armonie cu întreg universul. Perseverând, veţi simţi într-o zi că, de la picioare până la cap, totul în voi intră în comunicare şi vibrează la unison cu viaţa cosmică. În acel moment, veţi înţelege ce reprezintă viaţa, creaţia, iubirea... Nu înainte. înainte nu puteţi înţelege. Din punct de vedere intelectual, exterior, ne închipuim că înţelegem ceva, dar nu, înţelegerea, adevărata înţelegere nu se face prin câteva celule ale creierului, ea se face prin întreg corpul, chiar şi prin braţe, stomac, ficat... întreg corpul, toate celulele trebuie să înţeleagă. înţelegerea este o senzaţie. Simţiţi, şi în acel moment înţelegeţi şi ştiţi, fiindcă aţi gustat.
Nici o înţelegere intelectuală nu se poate compara cu senzaţia. Când simţiţi iubire, ură, furie, necaz, ştiţi ce reprezintă. Este fals dacă afirmaţi: „Eu ştiu ce este iubirea” fără să fi fost niciodată îndrăgostiţi. Dar dacă aţi simţit iubirea, o cunoaşteţi. Poate că nu o veţi putea nici explica, nici exprima, dar o cunoaşteţi şi o cunoaşteţi cu adevărat. Aceasta este cunoaşterea, a vibra la unison cu tot ceea ce există. Atunci când întregul vostru corp vibrează la unison cu un adevăr, cu o senzaţie, cu un obiect, voi le cunoaşteţi. De aceea discipolul trebuie să fie preocupat în mod special să intre în armonie cu toate creaturile tuturor ierarhiilor celeste pentru a vibra la unison cu ele. Dacă lucrează astfel, noapte şi zi, pentru această armonie, va gusta senzaţii nespus de frumoase şi preţioase. În timp ce acela care propagă dezordinea va fi el însuşi într-o zi distrus, strivit, fiindcă lucrează cu forţe negative, cu forţe ostile şi distructive. Trebuie, odată pentru totdeauna, să vă decideţi să cunoaşteţi legile naturii, dar şi să învăţaţi cum este construit omul şi care trebuie să fie raporturile sale cu aceste legi.
Atunci când ajungeţi să atingeţi inima unei persoane, îi atingeţi întreaga fiinţă. Dacă îi atingeţi picioarele, degetele sau urechile, nu veţi produce un efect prea mare asupra ei, dar atingeţi-i inima, şi întreaga sa fiinţă va începe să simtă că este atinsă, prinsă. Pentru a exprima faptul că am fost emoţionaţi de cineva, spunem adesea: „Mi-a ajuns până la inimă.” Trebuie deci să atingem inima, inima fiinţelor, inima lucrurilor, inima universului. Iar inima universului o veţi atinge numai prin armonie. Datorită armoniei veţi atrage la voi toate calităţile şi virtuţile; ele vor veni spre voi fiindcă veţi atinge inima şi nu numai periferia, undeva, jos...
Iar dacă doriţi să atingeţi inima universului, nu veţi reuşi cu măruntele voastre calităţi. Fie că sunteţi avari sau generoşi, nervoşi sau calmi, tandri sau duri, aceasta nu are mare importanţă. Există fiinţe care, în pofida virtuţilor lor, nu au reuşit să atingă inima Domnului. Nu o putem atinge decât intrând în armonie cu El, vibrând la unison cu El. Fiecare încearcă să lucreze asupra unei mici calităţi, a unei mici virtuţi: răbdarea, milostenia, dărnicia... Este bine, dar aceste sunt numai nişte firimituri în comparaţie cu această imensitate care este armonia. Evident, este bine să fii generos, milos, bun, blând, modest; dar mulţi oameni care posedă aceste calităţi trăiesc încă într-o lipsă de armonie, ei nu devin perfecţi datorită acestor calităţi. Acestea trebuie lăsate deoparte, nu trebuie să vă mai preocupe. Veţi spune: „Da este îngrozitor ceea ce ne sfătuiţi! Religia nu ne-a învăţat niciodată aşa ceva.” Lăsaţi în pace şi religia! Ocupaţi-vă numai de armonie, fiindcă ea vă va conduce spre toate celelalte virtuţi.
Dacă lucraţi asupra armoniei pentru a o forma, a o trăi şi a o propaga, nu este nevoie să vă ocupaţi în mod deosebit de fiecare virtute, de fiecare calitate. Da, pentru întâia oară vă spun că nu trebuie să dezvoltaţi neapărat o virtute fiindcă aceasta cere mult timp. Poate că nici întreaga viaţă nu vă va fi de ajuns, şi ce veţi face ca să le dezvoltaţi pe celelalte? Existenţa voastră se va scurge devenind miloşi, blânzi sau răbdători, iar celelalte calităţi le veţi lăsa deoparte.
Eu vă reamintesc totuşi să nu vă ocupaţi de o anumită virtute, ci să vă concentraţi asupra armoniei şi, dintr-odată, ea va face să crească toate virtuţile dintr-odată. Eu aşa procedez. Eu las în pace toate virtuţile; eu nu încerc să devin nici generos, nici răbdător, nici indulgent; nu merită, este timp pierdut. Eu vreau numai să trăiesc în armonie şi întrezăresc faptul că pot dintr-odată să exprim celelalte virtuţi, fiindcă această armonie mă obligă să devin inteligent, înţelept şi înţelegător. În timp ce, dacă în sinea voastră sunteţi dezordonaţi, încercaţi cel puţin să fiţi înţelepţi şi amabili! Nu veţi reuşi, fiindcă vă găsiţi într-o lipsă îngrozitoare de armonie.
Iată un subiect de reflexie. Armonizaţi totul în voi şi veţi fi în stare să acţionaţi cu o asemenea înţelepciune, cu o asemenea perspicacitate, cu o asemenea inteligenţă, încât vă veţi întreba: „De unde îmi vin toate acestea?” Da, rezolvaţi situaţiile, găsiţi soluţii, daţi sfaturi, deoarece armonia vă va educa. Feriţi-vă însă de lipsa armoniei, ca de cel mai mare duşman pe care îl puteţi introduce în voi, fiindcă totul este apoi pierdut şi nici o virtute nu vă mai putea salva.
Armonia este deci sinteza tuturor calităţilor, a tuturor virtuţilor reunite. Lucrând asupra armoniei, atingeţi miezul lucrurilor, Sufletul Universal, centrul, şi de acolo vin ordinele, curenţii, forţele care transformă şi organizează totul. Atunci când nu ne aflăm în armonie, când suntem agitaţi, încordaţi, iritaţi, chiar dacă am lucrat asupra unei calităţi, nu este nimic de făcut: tot ceea ce există rău în noi înşine ne macină, ne înţeapă, ne loveşte, ne distruge. Orice strădanie am depune, nu înaintăm prea mult fiindcă am nesocotit stăpâna tuturor calităţilor, a tuturor virtuţilor: armonia. Totul înfloreşte în armonie: privirea, exprimarea voastră se înfrumuseţează, gesturile voastre sunt mai cumpătate, cuvintele mai constructive, gândurile mai inteligente. Se spune că lenea este stăpâna tuturor viciilor, dar nu se vorbeşte deloc despre stăpâna tuturor virtuţilor: este armonia.
Desigur, muzicienii vă vor vorbi despre armonie şi veţi rămâne surprinşi despre multitudinea explicaţiilor lor, dar ei nu vă vor revela aspectul iniţiatic al armoniei fiindcă nu îl cunosc nici ei înşişi. Din punct de vedere strict muzical, ei vă vor învăţa mult, dar despre armonia înţeleasă aşa cum eu v-am revelat-o, nici un muzician nu vă va putea vorbi: armonia legată de toate virtuţile, de perfecţiune şi chiar de sănătate. Da, de sănătate, fiindcă lipsa armoniei vă macină şi roade sănătatea. Acela care înţelege se gândeşte numai cum să se acorde cu toate entităţile şi inteligenţele divine, el caută să creeze armonia şi să o introducă în toate celulele sale.
Numai armonia vă poate aduce toate binecuvântările, toate comorile Cerului. Cerul cedează numai în faţa limbajului armoniei. Dacă doriţi să îi vorbiţi, să îi cereţi ceva, să îl convingeţi să se ocupe de voi, să ştiţi că Cerul nu cunoaşte un alt limbaj. Orice aţi face, dacă l-aţi ameninţa, dacă aţi refuza să mergeţi la biserică închipuindu-vă că îl pedepsiţi, Cerul rămâne insensibil. Dar vorbiţi-i despre limbajul muzicii, adică despre armonia care este muzica absolută, muzica perfectă, muzica superioară, şi atunci Cerul vă ascultă şi vă împlineşte rugăminţile. În Cer nu se vorbesc mai multe limbi, ci una sin gură, aceea a armoniei; iar dacă ştiţi să vorbiţi pe limba sa, Cerul vă răspunde şi vă va satisface.
Eu observ că vă străduiţi în toate domeniile, închipuindu-vă că acestea sunt mai importante şi că, datorită lor, veţi fi la adăpost, ocrotiţi, fericiţi, lăsând deoparte armonia. Dar poate că astăzi mă veţi înţelege mai bine fiindcă vă interesează, eu vă arăt că aveţi un mare interes să lucraţi cu armonia, fără încetare, neobosiţi, ştiind că numai ea vă va aduce tot ceea ce vă doriţi: prietenia, iubirea şi mai ales prezenţa divină. Noi ne apropiem de această armonie perfectă cântând împreună, voi aţi simţit deja de mai multe ori prezenţa unor entităţi celeste... Tocmai armonia le atrage. Ele se plimbă printre noi împărţind flori şi alte cadouri... Simţiţi ceva, dar nu realizaţi că au sosit unele entităţi. Străduiţi-vă şi mai mult, folosiţi-vă cât mai mult voinţa pentru ca Cerul să apară, şi eu vă asigur că el va veni. El este cu noi, în spatele nostru, iar voi veţi deveni martorii unor manifestări extraordinare; veţi simţi o fericire atât de imensă şi nu o veţi putea înfrâna, deoarece curenţi foarte puternici vă vor străbate fiinţa şi vă vor face să tremuraţi şi să vă înfioraţi în cel mai pur extaz.
Armonia se află la baza tuturor succeselor, a tuturor realizărilor divine. Trebuie să vă gândiţi fără încetare să introduceţi în voi armonia, numai astfel veţi putea începe să executaţi lucrările care vor avea rezultate în veşnicie. Dar de câtă muncă, de câtă voinţă, de câtă concentrare este nevoie ca să ajungeţi la această armonie! Dar atunci când reuşiţi, puteţi manevra forţe considerabile pentru binele omenirii. Nu simţiţi oare că întreg universul, toate forţele naturii sunt de acord cu mine şi mă încuviinţează? Observaţi, şi veţi vedea că întreaga natură este de acord, că aprobă spusele mele.
Străduiţi-vă zilnic să intraţi în armonie cu întreaga creaţie. Pentru aceasta, vă armonizaţi mai întâi cu Domnul, Principiul Creator, Cauza Primordială. îi spuneţi: „Dumnezeul meu, până astăzi nu am fost nici înţelept, nici instruit, dar îmi văd greşelile şi sunt gata să mă îndrept, îţi cer iertare. De acum încolo, eu doresc să fiu în armonie cu Tine. Trimite-mi lumina Ta pentru a nu mai încălca legile Tale. Permite-mi să-Ţi intuiesc prezenţa. Te voi asculta, îţi voi îndeplini voinţa”.
Vă adresaţi apoi îngerilor şi Arhanghelilor: „Voi aţi venit adesea să îmi aduceţi mesaje din partea Creatorului pentru a mă avertiza sau lumina, dar eu mă aflam atunci în tumultul pasiunilor şi nu v-am auzit glasul. Vă rog să continuaţi să-mi trimiteţi lumina, fiindcă vă voi asculta. Eu ştiu că voi sunteţi cei mai mari servitori ai Domnului, eu vă respect şi vă iubesc.” Apoi vă adresaţi Maeştrilor, binefăcătorilor omenirii, tuturor acelora care s-au sacrificat până la capăt pentru Cauza Divină: „Maeştri, eu nu v-am ascultat, crezând în atotputernicia ştiinţei omeneşti. Eu înţeleg acum că ceea ce voi aţi înţeles şi descoperit este adevărul, esenţialul; eu vreau să vă ajut şi să vă slujesc. Trimiteţi-mi ştiinţa şi cunoaşterea voastră”.
Vă veţi armoniza apoi cu întreaga omenire. Veţi spune astfel: „Dragii mei fraţi şi surori, fie ca pacea şi armonia să domnească între noi! Să ne uităm slăbiciunile şi imperfecţiunile, să uităm răul pe care l-am putut face şi să lucrăm împreună pe tărâmul Domnului, pentru a transforma pământul într-o grădină a Paradisului în care vom trăi toţi ca fraţi”.
Veţi vorbi apoi animalelor: „Noi trebuie să vă ajutăm pe voi care, la începutul creaţiei, trăiaţi cu noi în armonie şi pace, fiindcă prin greşeala noastră aţi devenit crude şi condiţiile voastre de viaţă au devenit atât de grele. Eu vă trimit lumina astfel ca să avansaţi repede pe calea evoluţiei”.
Veţi vorbi deopotrivă plantelor: „Oh, pomi, plante şi flori atât de încântătoare ce acceptaţi să rămâneţi nemişcaţi şi să suportaţi toate intemperiile, sunteţi un adevărat exemplu pentru noi! Eu vă mulţumesc pentru hrana şi frumuseţea florilor ce ni le oferiţi. Eu vă trimit cele mai bune gânduri, eu vreau să fiu în armonie cu Vol. Daţi-mi prospeţimea şi puritatea voastră, iar eu vă voi dărui iubirea mea”.
Veţi vorbi pietrelor: „Voi care susţineţi omenirea, solul pe care păşim, voi care de mii de ani daţi un exemplu de stabilitate, de forţă, permiţându-ne să vă folosim pentru a ne construi casele şi o mulţime de alte clădiri minunate, daţi-ne forţa voastră; noi vă vom oferi-o în schimb pe a noastră, astfel ca într-o bună zi, în viitor, să vă puteţi trezi... Ce armonie va domni de acum încolo între noi!”
Închideţi ochii şi repetaţi întregului univers: „Eu te iubesc, eu te iubesc, eu te iubesc, eu sunt în armonie cu tine!”
Calea tacerii de Omraam Aivanhov
Notă
Dorim să atragem atenţia cititorilor asupra faptului că învăţătura ezoterică a Fraternităţii Albe, răspândită de Maestrul Omraam Mikhael Aivanhov, este strict orală, ceea ce explică anumite aspecte din textele care alcătuiesc prezentul volum.
De asemenea, am dori să fie limpede cititorilor faptul că termenul „Albă” - în sintagma Fraternitatea Albă Universală - nu se referă, câtuşi de puţin, la culoarea pielii, specifică unei rase. Aşa cum albul este sinteza tuturor celorlalte culori, ideea de Fraternitate Albă Universală se adresează tuturor oamenilor, fără excepţie.”
Ea îi cheamă să împlinească, pe întreg Pământul, o viaţă fraternă, armonioasă, respectând fiecare rasă, fiecare religie, fiecare naţionalitate.
Cap. 1 - Zgomot şi linişte
Mergeţi în vizită la prieteni şi, de la intrare, sunteţi asaltaţi de gălăgie: câinii latră, copiii se hârjonesc şi plâng, radioul şi televizorul urlă, părinţii strigă, uşile se trântesc... Cum să nu-ţi îmbolnăveşti mintea trăind într-un zgomot continuu? Pe străzile oraşelor, în uzine, la locul de muncă, nu există decât zgomot, în natură, găsim din ce în ce mai puţină linişte şi chiar cerul a devenit acum mai zgomotos! Ne întrebăm unde să mai mergem, ca să găsim puţină linişte...
De aceea, când veniţi la reuniunile noastre, vă cer să fiţi atenţi, să nu faceţi prea mult zgomot. Izgrev, Bonfin, toate celelalte centre fraterne, sunt locuri unde veniţi să găsiţi condiţii pe care nu le întâlniţi în viaţa obişnuită, regenerându-vă şi împlinind o lucrare spirituală. De aceea, vă rog mereu să încercaţi să nu aduceţi cu voi, aici, zgomotele lumii obişnuite.
Ştiu că acest lucru pare destul de greu de îndeplinit, la început: păstrarea liniştii nu face parte din principalele preocupări ale oamenilor: ei vorbesc, strigă, răstoarnă obiecte... Nici măcar nu-şi închipuie că acest comportament le poate dăuna lor şi celorlalţi. Aşa cum sunt, aşa se şi poartă; ei sunt mândri de ei, iar anturajul trebuie să îi suporte aşa cum sunt. Iată o formă de egoism foarte dăunătoare evoluţiei. Dimpotrivă, trebuie să fim atenţi să nu-i deranjăm pe ceilalţi cu gălăgia noastră, căci astfel devenim conştienţi, dezvoltând numeroase calităţi, delicateţe, bunătate, generozitate, armonie... Şi vom fi primii care vom beneficia de ele! Trebuie să înţelegem bine importanţa legăturii ce există între o atitudine şi evenimentele vieţii.
Eu am mare nevoie de linişte. Numai în linişte reuşesc să mă împlinesc şi să-mi pregătesc munca, îmi este greu să suport zgomotul, îl îndepărtez cât pot. Când aud zgomote, nu mai am decât o dorinţă, aceea de a lăsa totul baltă, plecând cât mai repede posibil. Bineînţeles, aceia care vin aici pentru prima oară, sunt puţin derutaţi de această linişte şi, nefiind obişnuiţi cu ea, se întreabă: „Unde am aterizat? Cred că într-o mănăstire!” De ce o mănăstire? Liniştea nu aparţine mănăstirii, ea aparţine naturii, înţelepţilor, tuturor Iniţiaţilor şi oamenilor chibzuiţi.
Cu cât evoluăm, cu atât avem nevoie de linişte. Să fii zgomotos nu este un semn bun. Mulţi oameni fac tărăboi, numai ca să fie băgaţi în seamă! Ei vorbesc tare, râd, pătrund zgomotoşi într-o sală unde lumea este instalată deja, trântesc uşile, obiectele, numai ca să pară interesanţi. A face zgomot, constituie pentru ei o modalitate de afirmare, de a-şi face simţită prezenţa. Este bine să ştie că butoaiele goale fac cel mai mare zgomot: imediat li se face simţită prezenţa! Da, mulţi oameni se aseamănă cu butoaiele goale: ei merg peste tot făcând o mare gălăgie, fapt ce le demonstrează incapacitatea şi mediocritatea.
Mă uit la oameni şi comportamentul lor îmi descoperă pe loc vocaţia, caracterul, temperamentul şi gradul de evoluţie. Totul stă scris în felul lor de a vorbi şi de a se comporta. Unii vorbesc ca şi cum ar dori să acopere, să ascundă câte ceva, temându-se că liniştea ar putea dezvălui ceea ce ei doreau să camufleze. Imediat ce îi întâlniţi, ei vă povestesc tot felul de istorii, impunându-vă o anumită părere despre ei, despre alţii sau chiar despre mersul lucrurilor. Veţi replica că ei doresc să facă cunoştinţă mai bine cu voi. Da, dar ca să faci cunoştinţă cu cineva, liniştea este adesea mai potrivită decât cuvântul. Da, petrecând împreună câteva momente liniştite, ne putem cunoaşte mai bine, decât într-o vorbărie inutilă.
Zgomotul îl reţine pe om în regiunile inferioare ale psihicului: el îl împiedică să intre în acea lume subtilă unde mişcare devine mai uşoară, viziunea mai clară, gândirea mai creativă. Bineînţeles, zgomotul este expresia vieţii, dar nu a gradelor ei superioare, căci el arată mai degrabă o imperfecţiune în construcţia sau funcţionarea obiectelor şi chiar a fiinţelor. Când o maşină sau aparat începe să dea rateuri, acestea sunt însoţite mereu de zgomote; iar, dacă proiectanţii se ocupă să pună la punct aparate silenţioase, aceasta înseamnă că ei sunt conştienţi că aduc prin aceasta, o adevărată schimbare: liniştea este mereu indice al perfecţiunii.
Durerea în sine este un zgomot ce ne previne că lucrurile încep să se strice, într-un corp sănătos, organele sunt liniştite.
Bineînţeles, ele se exprimă, fiind vii, dar o fac în tăcere. Liniştea este semnul că totul funcţionează cum trebuie în organism. Primul scârţâit poate anunţa venirea bolii.
Tăcerea este limbajul perfecţiunii, în timp ce zgomotul este expresia unei defecţiuni, a unei anomalii sau a unei vieţi ce este încă în dezordine, anarhică şi care trebuie controlată, perfecţionată. De exemplu, copiii sunt zgomotoşi pentru că au energie şi o vitalitate copleşitoare. Dimpotrivă, vârstnicii sunt tăcuţi. Veţi spune: „Bineînţeles, este normal, vârstnicii iubesc liniştea pentru că au puţine forţe, deci zgomotul îi deranjează.” Este posibil, dar s-ar mai putea ca ei să fi evoluat, şi spiritul lor să fie acum acela care îi determină să caute liniştea.
Pentru a-şi depăna amintirile, reflectând, revizuind şi concluzionând, ei au nevoie de această linişte, unde se face o lucrare de detaşare, de simplificare, de sinteză. Căutarea liniştii este un proces interior care conduce fiinţele către lumină şi o adevărată înţelegere a lucrurilor. Cu cât omul se maturizează, cu atât mai mult el înţelege că zgomotul este un inconvenient în munca sa, în timp ce liniştea este un factor de inspiraţie; astfel, el o va căuta, oferind inimii sale, sufletului şi spiritului său posibilitatea de a se exprima prin meditaţie, rugăciune, creaţie filosofică sau artistică.
Dar, multora nu le place liniştea, o suportă cu greu; ei sunt asemenea copiilor care nu se simt bine decât în zgomotul mulţimii, ceea ce dovedeşte că ei mai au încă mult de lucru pentru a-şi clădi o adevărată viaţă interioară. Chiar şi liniştea naturii îi tulbură şi când se întâlnesc, se grăbesc să vorbească ca şi cum liniştea i-ar fi deranjat: ei o simt ca pe un gol ce ar trebui umplut prin gesturi şi cuvinte. Este normal, liniştea fizică îi obligă să-şi conştientizeze propriile disonanţe şi dezacorduri interioare, de aceea frica îi copleşeşte: liniştea poate chiar să-i înnebunească. Negăsind nimic în interior, ca să se distreze şi să-şi omoare timpul, ei cad pradă, încet-încet, demonilor interiori.
Liniştea este o expresie a păcii, a armoniei, a perfecţiunii. Acela care începe să iubească liniştea, care înţelege că liniştea îi oferă cele mai bune condiţii pentru activitatea psihică şi spirituală, ajunge, încetul cu încetul, să o împlinească în tot ceea ce face: atunci când mişcă un obiect prin casă, când vorbeşte, când lucrează, în loc să facă o harababură, el devine mai atent, mai delicat, mai simplu; tot ceea ce face pare impregnat de ceva ce coboară dintr-o altă lume, o lume plină de poezie, muzică, dans, inspiraţie.
Ca discipol al învăţământului Fraternităţii Albe Universale, trebuie să ştiţi că există anumite reguli de cunoscut şi de respectat, calităţi ce trebuie să vi le dezvoltaţi, dacă doriţi cu adevărat să vă manifestaţi în această Fraternitate ca un membru activ, însufleţitor, surâzător. Liniştea este una dintre aceste reguli, una dintre aceste calităţi. Deci, învăţaţi să iubiţi şi să realizaţi liniştea, altfel, chiar dacă vă veţi afla acolo în corpul fizic, sufletul şi spiritul vă vor fi mereu în altă parte.
Cap. 2 - Realizarea liniştii interioare
În planul fizic este uşor să obţii liniştea, ajunge să închizi uşa sau ferestrele, să-ţi astupi urechile. Dar, aici nu este vorba despre liniştea exterioară. Desigur, ea este necesară, indispensabilă, în măsura în care ea oferă condiţiile necesare pentru realizarea celeilalte linişti, a celei interioare, a gândurilor şi sentimentelor, ceea ce este mult mai greu de obţinut. Deoarece acolo, în forul tău interior există zgomot, discuţii, harababură, explozii.
Din nefericire, când încercăm să explicăm oamenilor că este în interesul lor să realizeze această linişte interioară, oferindu-le chiar metode de a ajunge la ea, ei nu ascultă, nu înţeleg, iar zgomotul ce îl păstrează în ei se reflectă în întreaga lor conduită, care este dezordonată, haotică.
Dacă veniţi într-o Şcoală iniţiatică, trebuie să învăţaţi lucruri esenţiale, altfel nu merită osteneala. Unul dintre aceste lucruri este tocmai realizarea liniştii interioare. Zilnic, trebuie să vă străduiţi să evitaţi zgomotele ce vă vin din interior: discuţii, revolte, certuri datorate unor gânduri, dorinţe şi sentimente rău stăpânite. Ca să scăpaţi de această gălăgie, trebuie să învăţaţi să nu mai trăiţi la suprafaţa lucrurilor, expuşi agitaţiilor şi necazurilor ce se produc, ci să vă eliberaţi de preocupările prozaice, de griji, şi mai ales să schimbaţi natura nevoilor voastre. Atât timp cât veţi rămâne în lumea nevoilor obişnuite, nu veţi reuşi să vă eliberaţi. Fiecare nevoie, fiecare dorinţă, vă conduce pe căi bine determinate şi, cunoscând natura acestora, veţi ajunge într-o zonă populată cu fiare care urlă sau, dimpotrivă, într-o regiune populată cu creaturi celeste ce vă vor primi cu cântece de armonie.
Pentru moment, liniştea pe care aţi reuşit să o obţineţi nu este una adevărată. De câte ori nu aţi experimentat-o! închideţi ochii, şi toate problemele, toate preocupările sau animozităţile vă sar în faţă. În această aşa-zisă „linişte”, continuaţi să vă certaţi cu soţia, vă bateţi copiii, ţipaţi la un vecin care v-a insultat, îi cereţi mai mulţi bani patronului... şi toate acestea le numiţi linişte! Ei bine nu, acesta este un mare tărăboi!
Există persoane cărora le putem auzi zgomotul interior, chiar şi când stau liniştite: o nelinişte, un freamăt le străbate întreaga fiinţă. Dar, există şi cazuri mai rare, din nefericire, de persoane ce par înconjurate de linişte. Chiar şi atunci când vorbesc, ele emană ceva liniştitor. Da, liniştea este o calitate a vieţii interioare. Dar, nu mă veţi putea înţelege decât atunci când veţi reuşi să rămâneţi cel puţin câteva minute într-o adevărată linişte, ceea ce, poate, nu vi s-a întâmplat niciodată.
Câţi nu se înşeală, gândind că liniştea este neapărat un gol, absenţa oricărei activităţi sau creaţii, într-un cuvânt, neantul, în realitate, există linişte şi linişte... dar într-o manieră mai generală o putem împărţi în două mari categorii: aceea a morţii şi aceea a unei vieţi superioare. Despre această ultimă categorie vorbim aici, căci pe ea trebuie să o înţelegem. Această linişte nu este o inerţie, ci o lucrare, o activitate intensă care se realizează în mijlocul unei armonii profunde. Nu este nici vid, nici absenţă, ci o împlinire comparabilă cu cea trăită de fiinţele unite de o mare iubire şi care trăiesc ceva atât de intens, încât nu poate fi exprimat nici prin gesturi, nici prin cuvinte.
În om, liniştea este rezultatul unei armonii în cele trei planuri, fizic, astral şi mental. Deci, pentru a introduce liniştea în voi, trebuie să încercaţi să creaţi o armonie în corpul fizic, în sentimente şi în gânduri. Vi s-a întâmplat, câteodată, să simţiţi imediat o linişte profundă, instalându-se în voi, ca şi cum zgomotul interior, pe care nu-l mai sesizaţi, trăind zilnic în el, s-ar fi oprit brusc? Această linişte aţi receptat-o ca pe o eliberare, o uşurare, ca şi cum o greutate v-ar fi căzut de pe umeri, s-ar fi produs o eliberare din străfunduri, o poartă vi s-ar fi deschis, lăsând sufletul să plece şi să se dilate în spaţiu.
Această experienţă ce v-a fost dată să o trăiţi ca pe un dar ceresc fără să fi făcut nimic pentru a o obţine, o puteţi repeta, prin străduinţă şi conştientizare. Un anumit număr de activităţi şi exerciţii vă pot ajuta în acest sens; fiecare îşi are felul şi mireasma sa, iar cântecul, de exemplu, este unul dintre acestea. Cântând înainte şi după reuniuni, aşa cum o facem noi, înainte şi după mese, realizăm o stare de armonie, de poezie şi inspiraţie care, ajutată de gândirea şi conştiinţa noastră, uşurează tensiunile interioare. Căci, trebuie să înţelegem că nu cântăm numai pentru plăcerea de a cânta, pentru propria bucurie. Nu, cântăm fiindcă cântecul trezeşte în noi o stare de vibraţii intense, favorabile lucrării spirituale.
Între cântece, facem o pauză, în linişte, iar dacă eu prelungesc această pauză nu trebuie să vă impacientaţi. Prin felul lor, prin inspiraţia lor mistică, cântecele pe care le interpretăm ne ridică nivelul de conştiinţă, iar liniştea ce rămâne între ele va fi impregnată de puritatea lor, de frumuseţea şi profunzimea lor. între noi şi împrejurul nostru, simţim prezenţa unor curenţi, a unor entităţi, a unor lumini. Ce condiţii minunate sunt aici..., de ce să nu le folosim în mod conştient?
Putem regăsi liniştea şi ascultând muzică. De aceea, de ani de zile v-am obişnuit ca la sfârşitul întrunirilor să ascultaţi recviemuri, liturghii muzicale, oratorii, căci această muzică este expresia, reflectarea, unor lumi aflate cu mult deasupra pasiunilor omeneşti, conducându-ne, cel puţin pentru câteva minute, în această lume superioară.
Este inutil să aspiraţi la mari realizări spirituale atâta vreme cât nu veţi stăpâni curentul zgomotos şi dezordonat al gândurilor şi sentimentele voastre; ele vă împiedică să aduceţi în voi adevărata linişte, cea care repară, uşurează, armonizează şi răcoreşte!... Când veţi ajunge să realizaţi această linişte, veţi transmite imperceptibil tuturor faptelor voastre un ritm, o distincţie. Vă deplasaţi, atingeţi obiectele şi totul în voi nu este decât dans şi muzică. Această mişcare armonioasă care se transmite tuturor celulelor organismului vostru vă face bine şi acţionează binefăcător asupra tuturor fiinţelor ce vă-nconjoară: ele se vor simţi uşurate, libere, luminate şi îndemnate, la rândul lor, să se străduiască să regăsească aceste senzaţii trăite alături de voi.
O altă metodă de restabilire a liniştii în sine este postul. De aceea, toate religiile au recomandat postul şi, după caz, au fixat modalităţi şi durata. Postul înseamnă oprirea funcţionării anumitor „uzine” şi această oprire produce o mare uşurare în toate celulele. Dar, înainte de instalarea păcii, se face o curăţenie, însoţită adesea de mult zgomot, căci circulaţia se accelerează, sângele ne pulsează în tâmple, resimţim zgomote în urechi, ameţeli, dureri în diferite părţi ale corpului. Aceste simptome ne vin de la jivinele grădinii zoologice din sânul nostru care strigă de foame. Dar, în curând fiarele se calmează şi o mare linişte, o mare pace, încep să se instaleze.
Bineînţeles, postul este o disciplină ce trebuie practicată cu înţelepciune şi prudenţă, pentru a nu produce altfel de perturbări în organismul fizic şi chiar în cel psihic, în schimb, cântecul şi ascultarea muzicii se pot face fără nici un fel de pericol. Bineînţeles, eu ştiu că voi nu apreciaţi prea mult aceste metode simple pe care vi le prezint, tocmai datorită simplităţii lor. Dar, într-o bună zi le veţi recunoaşte valoarea. Aşteptând, încercaţi totuşi să le aplicaţi.
De mai multe ori pe zi, acordaţi mai multe minute acestui proces de introducere a liniştii în organism, închideţi ochii, lăsaţi gândurile şi grijile zilnice deoparte, dirijaţi-le spre înalt, spre sursele vieţii, ce hrănesc întreg universul. Când simţiţi că aţi putut opri şuvoiul de gânduri şi de imagini ce vă străbat, pronunţaţi imediat cuvântul „mulţumesc”. Iată cel mai simplu cuvânt, care detensionează, căci mulţumind, veţi intra în acord cu Cerul, veţi ieşi din centrul strâmt al propriului eu, intrând în pacea conştiinţei cosmice... Rămâneţi cât mai mult timp posibil în această stare de linişte, şi când veţi reveni la normal, veţi simţi că elemente noi şi foarte preţioase au pătruns în voi: serenitatea, luciditatea şi forţa. Şi, deoarece respiraţia este, de asemenea, un factor de uşurare şi armonizare foarte important, pronunţând cuvântul „mulţumesc”, încercaţi să aveţi o respiraţie regulată: inspiraţi aerul foarte profund, şi expiraţi-l foarte lent, până ce plămânii se golesc complet.
Deci, de mai multe ori pe zi, obişnuiţi-vă să restabiliţi liniştea în voi. Chiar dacă nu veţi putea face acest lucru decât un minut sau două, este bine şi atât. Şi-l puteţi face chiar şi pe stradă, când simţiţi un mare necaz, o stare de rău. Aşezaţi-vă în faţa unei vitrine ca şi cum aţi privi în ea, pentru ca nimeni să nu-şi dea seama ce faceţi; închideţi ochii câteva secunde, încercând să vă izolaţi cu ajutorul gândului, şi să vă legaţi apoi de lumea armoniei şi a luminii. Apoi, vă puteţi continua drumul... Astfel, veţi neutraliza toţi curenţii negativi. Dar, dacă vă lăsaţi demagnetizaţi şi otrăviţi, acest fapt va pregăti terenul tuturor tulburărilor psihice: încet, dar sigur, vă veţi pierde echilibrul, forţele, apoi va veni boala. Să nu vă faceţi cumva iluzii, oricare ar fi remediile ce le poate aduce liniştea, vor exista mereu viruşi şi microbi, aer poluat, hrană stricată, uriaşe tensiuni psihice vor continua să domnească în lume; daca nu vă veţi lega la armonie şi lumină, încet-încet, terenul pe care veţi păşi va fi minat şi veţi sări în aer.
Odată ce aţi realizat această linişte, se pune problema păstrării ei. Altfel, la ce au fost bune toate beneficiile? Odată ce aţi introdus liniştea în voi, prin rugăciune, meditaţie, trebuie să fiţi vigilenţi ca să nu o lăsaţi să vă scape. Înţelegeţi-mă bine, scopul vieţii spirituale nu constă în a încerca, preţ de o jumătate de oră sau o oră pe zi, să restabiliţi legătura cu lumea liniştii şi a luminii, apoi să uitaţi şi să va lăsaţi antrenaţi din nou în dezordinea şi zgomotul existenţial... ca să reîncepeţi din nou mâine... nu, acest lucru nu are sens. Dimpotrivă, pacea, armonia, pe care le gustaţi în timpul meditaţiilor trebuie să vă călăuzească întreaga zi, impregnându-vă toate faptele.
A venit vremea să nu vă mai purtaţi ca nişte copii care, obligaţi să stea câteva minute liniştiţi, nu aşteaptă decât momentul când vor putea să strige şi să gesticuleze din nou. Este normal ca nişte copii să fie copleşiţi de linişte, dar nu este normal în cazul vostru; chiar dacă sunteţi supuşi trepidaţiilor zilnice, trebuie să vă străduiţi să păstraţi liniştea în voi. Mă înţelegeţi aşa cum trebuie?...
Dar, nu ajunge numai să înţelegem. Mai trebuie să şi aplicăm. Pentru mulţi există o mare prăpastie între înţelegere şi punerea în practică. Ei înţeleg, dar când este cazul să realizeze ceva, nu o mai pot face. Ori, în Ştiinţa iniţiatică, înţelegerea nu se separă de realizare. Dacă nu veţi realiza ceea ce aţi pretins că înţelegeţi, înseamnă că nu aţi înţeles nimic. Dacă aţi fi înţeles, aţi fi realizat. Da, pentru Iniţiaţi, a şti înseamnă a putea. Dacă nu puteţi, nu ştiţi, fiindcă vă lipsesc anumite elemente în cunoaştere, pentru a putea ajunge la realizare, la împlinire.
Realizarea liniştii interioare este un indiciu al evoluţiei fiinţelor. Acela care a realizat adevărata linişte, a ştiut să-şi pună ordine în sine însuşi, mulţumită cunoaşterii adevărurilor iniţiatice. Nu numai că această linişte îi va deschide porţile iluminării, dar el însuşi va deveni o sursă de binecuvântare pentru întreaga omenire.
Cartea magiei divine de Omraam Aivanhov
Cap. 1 - Revenirea practicilor magice şi pericolul lor
Iniţierea este o muncă pe care fiecare o face asupra lui însuşi, o muncă neîntreruptă de organizare interioară, de purificare, de stăpânire de sine. Ori, ceea ce se petrece acum, acest interes pe care îl constatăm din ce în ce mai mult pentru lucrările de magie şi ocultism este mai mult decât îngrijorător. Pentru că el nu exprimă nevoia unei spiritualităţi adevărate ci dorinţa de a intra într-un domeniu necunoscut, misterios, interzis. De altfel, vedem rezultatele: aceste cărţi nu fac oamenii mai înţelepţi, mai echilibraţi, mai puri; din contră, ele descătuşează în ei forţe obscure, zăpăcesc ideile lor, fac din ei victime ale entităţilor inferioare, care nu caută decât să se hrănească pe seama oamenilor.
Timp de secole Biserica a combătut, pe nedrept, tradiţia iniţiatică. Dar ceea ce e pe cale de a se produce acum: ştiinţele oculte puse la dispoziţia tuturor oamenilor slabi, vicioşi, rău intenţionaţi, nu e de dorit. Dacă Iniţiaţii din trecut au dat ca precept: „a tăcea” este pentru că ştiau că secretele Ştiinţei iniţiatice puteau deveni arme foarte periculoase în mâinile oamenilor care nu erau pregătiţi să le primească. Pentru că natura umană este astfel făcută că, orice îi veţi revela, adevărurile cele mai sublime, mai divine, ea va încerca să le utilizeze pentru a servi interesele sale cele mai personale şi egoiste. De aceea tot ceea ce se dă oamenilor pentru binele lor, pentru salvarea lor, ei deturnează şi utilizează în realitate pentru ruina lor şi a altora.
Din ce în ce mai multe experimente se fac acum pentru a descoperi puterile gândirii, influenţarea obiectelor sau fiinţelor umane, acţiunea la distanţă, aflarea de informaţii secrete. Există persoane care se exersează pentru a influenţa prin gândire atleţii care participă la competiţii sportive şi astfel să-i facă să câştige pe unii şi să-i facă să piardă pe alţii. Fără să vorbim de cei care se ocupă să impregneze obiecte cu influenţe nocive pentru a le trimite, sub aparenţa cadourilor, unor demnitari sau înalte personalităţi în scopul de a le dăuna şi a slăbi ţara lor. Toate aceste cercetări care se fac asupra puterii gândului, pentru a o utiliza într-un scop distructiv, sunt la fel de periculoase ca şi cercetările asupra armei atomice şi, din punct de vedere moral, ele sunt încă şi mai de condamnat. Omul nu are dreptul de a se servi de acest factor divin, gândirea, pentru a face rău. Aceasta e magie neagră, iar cei ce o practică trebuie să ştie că mai repede sau mai târziu vor fi pedepsiţi.
Nu e nimic rău în sine a vrea să cunoşti puterile gândului. Dar şi aici, există din nefericire tot felul de oameni care vor să utilizeze aceste cunoştinţe în sensul în care le convine. Întotdeauna natura inferioară este cea care se manifestă în om pentru a-l împinge să profite de toate mijloacele care-i cad în mână. Iată de ce atâtea civilizaţii au dispărut până acum, şi a noastră de asemenea va dispărea, dacă aspectul moral, dragostea, bunătatea nu vor fi biruitoare. Când lăsăm intelectul să domine, cum el nu are prin el însuşi nici o moralitate, el nu se preocupă decât de a pune noi mijloace stinţifice şi tehnice la dispoziţia omului, fără să se întrebe cum le va folosi. Şi este de asemenea pentru ştiinţele oculte. Pentru că nu trebuie să credem că, dacă oamenii sunt atraşi de ştiinţele oculte, este pentru că ei au aspiraţii mistice, sau un elan spre spiritualitate. Deloc. Ei pot fi chiar cei mai mari materialişti. Dar, deoarece s-au convins că pot găsi aici mijlocul de a-şi satisface ambiţiile lor, să obţină succese, îşi spun: „De ce nu? Să încercăm, vom vedea cum va fi”, şi încearcă.
Oamenii au dorinţe, nevoi... acestea nu lipsesc! Ceea ce le lipsesc, sunt calităţile de inteligenţă, răbdare, perseverenţă, pentru a obţine ceea ce îşi doresc. Ei caută mereu să ajungă cât mai repede folosind mijloacele cele mai uşoare. Şi când li se propune magia, ei cred că ea le poate aduce succese rapide şi sunt gata să se avânte în orice experienţă.
Priviţi câţi editori, de câţiva ani încoace, s-au apucat să publice lucrări de ocultism! Unele dintre aceste cărţi conţin reţete înspăimântătoare, mergând până la a indică cum să faci un pact cu diavolul. Ceea ce e foarte grav şi poate nu o ştiţi, este că există mulţi oameni, mai mulţi decât vă imaginaţi, care se interesează de aceste practici. Şi cei mai puternici reuşesc! De ce? Pentru că pasiunile lor, ambiţiile lor, invidia şi încăpăţânarea pe care o depun pentru îndeplinirea acestora, serveşte drept hrană, momeală spiritelor infernului; ei reuşesc astfel să le atragă, să comunice cu ele, şi aproape să le dea viaţă.
Oamenii nu îşi dau seama de pericolul pe care îl prezintă practicarea magiei negre. Ce responsabilitate pentru autorii şi editorii acestor cărţi! Cum ei nu se gândesc decât cum să câştige bani, ei se păzesc să explice în detaliu cititorilor toate pericolele care decurg din aplicarea reţetelor lor, nu le pasă că alţii îşi vor pierde sufletul din cauza lor. Ei pun la dispoziţia unor oameni care nu au învăţat încă să-şi stăpânească impulsurile lor instinctive mijloace de satisfacere a tuturor ambiţiilor... Cum putem să credem că aceşti oameni vor rezista? Unii doresc să obţină dragostea unui bărbat sau a unei femei, sau să se răzbune pe un duşman, sau să-şi satisfacă ambiţia sau lăcomia de bani, şi cum aceste dorinţe sunt mai puternice decât gândirea, ei decid să recurgă la magie neagră. E atât de tentant să vezi toate aceste dorinţe îndeplinite! Câţi oameni, care ştiu că alcoolul sau tutunul le distruge sănătatea, nu pot să învingă nevoia de a bea şi de a fuma! Este la fel cu practicile magice: de ce să pui la dispoziţia unor oameni slabi mijloace care, sub influenţa unei dorinţe sau a unei pasiuni necontrolate, le vor folosi la a pierde pe alţii sau a-i pierde pe ei? Ei da! Pentru că ei atrag entităţi malefice care vor să-i prade, de asemenea, şi pe ei. Numai că, nimeni nu-i previne. Autorii cărţilor de magie neagră ar trebui să ştie că sunt nişte criminali şi că într-o zi justiţia divină îi va pedepsi. Să nu fie miraţi, în ziua aceea. Nu avem dreptul de a atrage oamenii în regiunile infernului, nu avem dreptul să-i antrenăm decât spre Cer.
Câte cazuri se cunosc, în istorie, de oameni care au pierit lamentabil pentru că s-au amestecat în magia neagră! Desigur, se pot obţine şi rezultate, dar trebuie cunoscute pericolele pe care aceasta le reprezintă şi ar trebui să nu se angajeze nimeni pe acest drum, pentru că abisul îi aşteaptă pe vrăjitorii şi magicienii negri. La ce serveşte să ai ambiţii spirituale, dacă nu ai conştiinţa consecinţelor apropiate sau depărtate ale actelor tale?
Când oamenii încep să presimtă existenţa lumii invizibile cu fiinţele care o populează şi când devin conştienţi de prezenţa facultăţilor psihice din ei care le permit să acţioneze în această lume, e tentant pentru ei să încerce. Îmi amintesc, când eram foarte tânăr (paisprezece sau cincisprezece ani) făceam experienţe care nu erau totdeauna foarte „catolice”. Aveam prieteni, şi aşa, pentru a vedea dacă reuşesc, mă amuzam concentrându-mă asupra lor pentru a-i sugestiona: unuia i-am ordonat să-şi ridice bereta, altuia să caute un obiect pe pământ sau să se oprească traversând strada. Erau experienţe pe care le făceam aşa, pentru a vedea.
Mi se întâmpla, de asemenea, să mă plimb prin parc pe malul Mării Negre (locuiam la Varna, în acea perioadă), şi câteodată nu găseam nici un loc pe bănci pentru a mă aşeza. Atunci, mă îndepărtam puţin, şi mă concentram asupra unuia care stătea aşezat, gândindu-mă: „Haide, ridicaţi-vă, ridicaţi-vă!” Câteva secunde după aceasta, respectivul se ridica, şi eu, inocent, îi luam locul! Mai aveam un alt prieten, şi într-o zi, văzându-l înaintea mea pe stradă, m-am concentrat asupra piciorului lui drept pentru a nu mai putea avansa. El s-a oprit aproape de un arbore, asupra căruia s-a aplecat, şi, ca şi cum aş fi sosit din întâmplare m-am apropiat de el. „Oh, Mikhael, mi-a spus, nu ştiu ce mi s-a întâmplat, nu mai pot să merg. - Nu te îngrijora, o să treacă”, i-am răspuns, fără a-i spune că eu eram cauza! Iată, făceam astfel de lucruri. Desigur, nu aveam dreptul, dar eram foarte tânăr şi auzisem vorbindu-se de puterile gândului şi nimeni nu mi-a spus ce era bine şi ce era rău.
Dar într-o noapte, stând în pat, mi s-a întâmplat ceva ce n-am mai putut uita de atunci: am văzut apărându-mi două personaje. Nu eram adormit, dar nu eram nici treaz. Deci, în acest semi-somn, mi-au apărut două fiinţe: unul avea o statură împresionantă, respira forţa, puterea, dar faţa sa era dură şi privirea sa sumbră, înspăimântătoare. Celălalt, alături de el, strălucea: era o fiinţă foarte frumoasă, a cărei privire exprima imensitatea dragostei divine... Şi era ca şi cum ar fi trebuit să aleg între cele două fiinţe... Eram impresionat de puterea primului, dar în inima mea, în sufletul meu eram speriat de ceea ce simţeam înspăimântător în el. Atunci, m-am lăsat atras mai mult de celălalt, şi l-am ales pe acela care avea faţa lui Cristos, care era imaginea blândeţii, bunătăţii, sacrificiului.
Acum, când mă gândesc la toate acestea, înţeleg că dacă Providenţa nu m-ar fi ajutat să aleg drumul bun, aş fi putut deveni un mag negru, pentru că aveam din tinereţe capacităţi psihice foarte mari. Ce m-a salvat, a fost faptul că nu eram rău, eram numai curios să fac experienţe. Ei da, dar eram foarte tânăr, fără discernământ, fără un ghid, şi toate acestea se puteau termina foarte prost. Pentru că, să nu credeţi că toţi aceia care au căzut în practicarea magiei negre au făcut-o cu bună ştiinţă. Se poate întâmpla desigur şi aşa, dar sunt foarte puţini oameni care şi-au spus într-o bună zi: „Iată, vreau să devin un mag negru şi am să fac totul pentru a ajunge”. Mulţi dintre ei nu aveau poate la început nici cea mai mică intenţie rea, dar erau ignoranţi, imprudenţi, şi s-au bizuit pe forţele lor şi pe stăpânirea lor de sine şi s-au lăsat antrenaţi.
Trebuie să lăsăm deoparte toate practicile oculte care permit realizarea ambiţiilor personale. De altfel, ocultismul nu e adevărata ştiinţă spirituală şi nu îmi place acest cuvânt „ocult”, pentru că ştiinţele oculte sunt bine cu rău amestecate, şi există mulţi ocultişti care s-au împotmolit în regiunile tenebroase ale acestei ştiinţe. Eu, cu ştiinţa pe care v-o transmit, nu o să vă aduc niciodată spre astfel de practici. La ce v-ar servi să obţineţi bogăţii, puteri, plăceri, pentru a vă trezi mai departe legaţi, persecutaţi, posedaţi şi obligaţi să recurgeţi la exorcişti pentru a vă elibera?
Există magie şi magie. Adevărata magie, magia divină, constă în a şti să utilizezi totul, absolut totul, pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Invers, toate practicile care pun achiziţiile cele mai elevate ale spiritului uman în serviciul naturii inferioare, ţin de vrăjitorie. Din păcate, puţini magi ajung la acest grad superior la care nu-i mai interesează magia în sine, unde încetează chiar să mai facă operaţii magice, unde încetează să mai comande spiritelor, elementalilor, geniilor, de a realiza dorinţele lui personale. Foarte puţini, numai cei mai mari printre ei, nu se gândesc decât cum să-şi folosească forţele, energiile, cunoştinţele lor pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceştia sunt teurgi, adică fiinţe care practică magia sublimă: munca lor e absolut dezinteresată. Desigur, pentru a ajunge la acest grad de elevare, e nevoie de o abnegaţie şi de o puritate excepţionale, ei nu trebuie să caute nici puterea, nici gloria, ei trebuie să dorească să transforme Pământul, pentru ca Dumnezeu să vină să locuiască printre oameni.
Măreţia unui om, puterea sa cea adevărată, este de a nu se servi de puterile pe care le posedă în propriul său interes. De aceea eu cer tuturor fraţilor şi surorilor fraternităţii noastre să nu recurgă niciodată la practicile magice pentru a obţine dragoste, glorie, bani sau pentru a scăpa de un inamic, pentru că aceasta e pură magie neagră. Dacă voi auzi că se întâmplă acestea, voi lua măsuri foarte severe. Discipolul unei Şcoli iniţiatice nu trebuie să caute să-şi satisfacă dorinţele inferioare, trebuie să aibă ca unic ideal de a lucra în lumină şi pentru lumină, pentru a deveni un adevărat fiu a lui Dumnezeu, un binefăcător al umanităţii.
De acum înainte trebuie să exersaţi numai magia albă, să lucraţi cu lumină, cu dragoste. Pentru că vă previn: magii negri se vor manifesta din ce în ce mai mult, deci exersaţi să trimiteţi lumină şi armonie pentru a împiedica tenebrele să triumfe.
Cap. 2 - Cercul magic: aura
Reprezentarea tradiţională a magului - pe care o găsim de altfel mai des în povestiri iniţiatice - este aceea a unui bătrân maiestuos ţinând în mână un baston cu care trasează în jurul lui un cerc magic. Odată cercul trasat, el pronunţă formule pentru a convoca spirite cărora le dă misiuni determinate. Important nu este de a şti dacă această reprezentare corespunde unei realităţi concrete. Important este că simbolic, ea este perfect exactă: bagheta magică, cercul magic, formulele magice sunt realităţi ale lumii spirituale.
În descrierea creării lumii pe care Moise a făcut-o în Geneză, există un punct a cărui importanţă nu a fost bine subliniată de teologi: acela, că prima creaţie a lui Dumnezeu a fost lumina. Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” Odată creată lumina, Dumnezeu a făcut să apară toate celelalte creaturi. După Ştiinţa iniţiatică, pentru a crea lumea, Dumnezeu a proiectat în jurul Său un cerc de lumină prin care a stabilit şi fixat frontierele universului. Apoi, în această lumină Dumnezeu a proiectat imagini care s-au condensat, s-au materializat, devenind plante, animale, oameni. Deci, lumina a furnizat substanţa creaţiei.
Acest proces al creaţiei îl putem regăsi la marii magi. Ei sunt de asemenea înconjuraţi de un cerc de lumină: aura lor. Până acum, nu aţi înţeles prea bine rolul şi importanţa aurei. Atunci când un Iniţiat vrea să creeze, el foloseşte aceleaşi mijloace pe care Dumnezeu Însuşi le-a folosit când a creat universul: el proiectează o imagine sau pronunţă un cuvânt care trebuie să-i traverseze aura. Această aură care îl înconjoară furnizează materia pentru manifestare. Imaginea proiectată, cuvântul pronunţat se îmbracă în materia aurei. Nici o realizare spirituală nu este posibilă fără materia subtilă a aurei. Puterea magilor, a Iniţiaţilor, le vine din faptul că ştiu să impregneze cuvintele pe care le pronunţă în materia aurei lor, care e abundentă, intensă, pură. Cuvântul e ca un recipient, el produce efecte cu atât mai mari cu cât e impregnat mai mult cu un element creator: lumina.
Aţi remarcat, fără îndoială, pentru voi înşivă: în unele zile vorbiţi fără a putea produce nici un efect în sufletele celorlalţi, iar în alte dăţi, din contră, cu nişte cuvinte foarte simple produceţi mari efecte. Acest cuvânt este viu, cuvintele pe care le folosiţi au fost în prealabil scufundate în aura voastră, au prins viaţă, s-au întărit, şi astfel investite cu putere au putut penetra până la sufletul celorlalţi, făcându-i să vibreze. În zilele în care aura voastră e slabă, cuvintele vă sunt nesemnificative, nu există nimic în ele; vorbiţi, dar nu obţineţi nici un rezultat.
Înţelegeţi acum originea cercului pe care magul trebuie să-l traseze în jurul său: această practică provine dintr-o cunoaştere foarte veche privind aura umană. Atunci când se spune că magul trebuie să intre în cercul pe care l-a trasat, aceasta nu semnifică numai că trebuie să deseneze în jurul lui un cerc material, ci că trebuie să creeze un cerc viu al aurei şi să se plaseze în centrul ei, adică spiritul său trebuie să fie activ, vigilent. Dacă magul se mulţumeşte să traseze în jurul lui un cerc material, fără să fi lucrat în prealabil asupra aurei sale pentru a o face pură şi luminoasă, puternică, se expune la mari riscuri; chiar dacă reuşeşte să obţină ceea ce doreşte, în momentul în care va ieşi din cercul magic, toate fiinţele care i s-au supus când era în cerc (pentru că entităţile invizibile respectă acest simbol ca şi cuvintele magice pronunţate) se pun să-l urmărească.
Aceste întâmplări neplăcute le apar tuturor magicienilor care ignoră sau neglijează legile muncii spirituale. Spiritele invizibile, care văd că aura lor nu este nici pură nici luminoasă, se răzbună pentru că au fost constrânse să se supună oamenilor care nu posedau o autoritate veritabilă. Înainte de a se avânta în realizări vaste, discipolul trebuie să-şi construiască aura ca un veritabil cerc de lumină. Acest cerc nu se trasează automat cu creta sau cu un alt mijloc, el se pregăteşte cu dragoste, puritate, abnegaţie, sacrificiu.
De ce, adesea, cei care se lansează în practici magice nu numai că nu obţin nici un rezultat, dar mai mult, atrag nenorociri? Pentru că aura lor nu este nici puternică, nici pură. Atunci când vor să-şi proiecteze gândirea, nu se produce nimic care ar îmbrăca-o, ar face-o puternică. Pentru ca gândirea să-şi ia zborul, trebuie să-i dăm aripi şi aceste aripi se găsesc în aură. Ei da, trebuie să înţelegeţi că adevărata magie nu e prestidigitaţie. Pentru a transforma existenţa noastră, pentru ca dorinţele pe care le formulăm să poată da rezultate, trebuie ca gândurile, sentimentele, cuvintele noastre să fie impregnate de materia aurei noastre. Nici o creaţie spirituală veritabilă nu e posibilă fără materia, lumina pură a aurei.
Cercul aurei este spaţiul în care putem crea; de asemenea el e şi cea mai bună protecţie. Se povesteşte despre unele persoane bolnave a căror boală nu are nici o cauză fizică: aura lor nu este într-o stare bună şi ele sunt expuse tuturor perturbaţiilor atmosferei psihice. O aură pură, luminoasă, puternică e o barieră de netrecut, ea se opune tuturor curenţilor nocivi care parcurg lumea vizibilă sau invizibilă. Înconjurat de o astfel de aură, omul e ca într-o fortăreaţă şi chiar şi atunci când în jurul lui sunt tulburări, dezordini, agitaţii, el rămâne paşnic, stabil, plin de dragoste şi de curaj: el se simte locuit de o lumină interioară. Această aură puternică poate fi creată de oricine prin rugăciune, meditaţie şi prin practicarea virtuţilor.
Dacă aveţi o aură puternică, o fortăreaţă de lumină, aceasta nu înseamnă că nu veţi fi niciodată deranjaţi sau asediaţi. Din nefericire, atât timp cât suntem pe pământ, nu suntem niciodată la adăpost faţă de asalturi şi bătălii. Dar dacă suntem bine baricadaţi cu lumină, este altfel. Chiar şi Iniţiaţii sunt obligaţi să se protejeze. Da, chiar şi cei mai tari, cei mai puternici dintre ei, trebuie să se gândească fără încetare să pună între ei şi spiritele răului care vin să-i asalteze bariere de lumină, cercuri de foc. Atunci, cum pot oamenii slabi să-şi imagineze că nu au nevoie de nici o protecţie?
A sosit momentul să înţelegeţi importanţa muncii asupra aurei. În fiecare zi, de mai multe ori pe zi, gândiţi-vă că vă înconjuraţi cu lumină, cu culori, pentru a forma o barieră de netrecut pentru influenţele negative, pentru entităţile malefice. Formaţi în jurul vostru un cerc de lumină, imaginaţi-vă că plasaţi în acest cerc o sursă luminoasă care străluceşte fără încetare şi că această lumină se răspândeşte pe voi şi în jurul vostru. Iisus spunea: „Vegheaţi şi rugaţi-vă”. A ne ruga înseamnă a trimite curenţi luminoşi în spaţiu. Dacă nu obţineţi ajutorul Cerului este pentru că nu i-aţi trimis lumină. Cerul nu vrea să se ocupe de ceva care se stinge. Vreţi să răspundă apelurilor voastre? Aprindeţi toate luminile.
Unii vor spune: „Dar nu avem timp să facem aceste exerciţii”. Când cineva îmi spune: „Nu am timp, sunt prea ocupat..”. îi răspund: „Ei bine, bine, înţeleg, înţeleg. - Ce înţelegeţi? - Înţeleg că aveţi timp pentru nenorociri, pentru a vă răsuci la stânga şi la dreapta în patul vostru şi pentru a vă lamenta. Când nu ai timp pentru bine, ai timp pentru rău”. Mă priviţi şi vă gândiţi: „Cât e de crud, cât e de dur!” Nu e vorba de aşa ceva, ci aşa se petrec lucrurile în realitate: dacă nu aveţi timp pentru lumină, îl veţi avea pentru tenebre. Ei da, aşa este, e matematic, e absolut.
Cap. 3 - Bagheta magică
Ce este o baghetă magică? Un simplu băţ, dar cu o funcţie specială: cea de a lega două lumi, lumea de sus cu lumea de jos.
O baghetă magică este în general făcută dintr-o ramură de migdal sau de alun, de grosimea unui deget şi lungă de un cot (de la cot la extremitatea degetelor). Pentru a o prepara, magul o taie dimineaţa înainte de răsăritul soarelui pronunţând anumite formule, o cojeşte şi pune pe cele două capete ale sale două mici capişoane: unul de aur, altul de argint, pe care sunt gravate anumite simboluri, şi în final, o consacră Cerului. După acestea, el se poate servi de această baghetă pentru a realiza lucruri foarte bune.
Dar nu e suficient, aşa cum îşi imaginează unii, a ţine o baghetă în mână pentru a fi un mag şi a comanda spiritelor. Nu se comandă atât de uşor spiritelor. Unii au auzit vorbindu-se despre cele şaptezeci şi două de spirite (Genii) planetare, şi iată-i, înarmaţi cu o baghetă magică vor să le dea ordine! Ce ignoranţi sunt! Şi ce cer aceştia? Să îi ajute să facă bine întregii umanităţi, să lucreze pentru pace şi pentru lumină?... Din păcate, nu. Ei vor să le comande celor şaptezeci şi două de spirite pentru ca să le procure bani, dragoste, reuşită, fără a face nici cel mai mic efort pentru a-şi dezvolta facultăţi, virtuţi. Ei bine, ei ar trebui să ştie că astfel intră în Loja neagră, pentru că aceasta îi inspiră să comande spiritelor înainte de a fi demni, înainte de a fi adevăraţi fii a lui Dumnezeu.
E un sacrilegiu a vrea să puneţi spiritele luminoase în serviciul poftelor umane. Şi apoi, trebuie ştiut că ele nu sunt fiinţe care se supun, aşa, primului venit. Trebuie mai întâi să dobândiţi o anumită statură în lumea spirituală, altfel spiritele vor vedea imediat cu cine au de-a face şi vă vor lăsa să plătiţi singur. Cele şaptezeci şi două de spirite nu sunt obligate să vină să vă satisfacă capriciile. Pentru a le da ordine, trebuie să fi dezvoltat o mare puritate, o mare voinţă, o mare stăpânire de sine; nu e suficient să cunoaşteţi numele lor şi să-l pronunţaţi pentru a obţine rezultate.
Trebuie deci să înţelegeţi că adevărata baghetă magică nu e numai un băţ, ci o legătură vie interioară pe care omul a ştiut să o creeze între lumea din înalt şi lumea de jos. Această mică tijă care face legătura între Cer şi Pământ trebuie să se afle, de fapt, în interiorul adevăratului mag.
Rolul baghetei este de a permite o legătură, pentru ca energiile să circule între cele două lumi. Există undeva în înalt o centrală electrică care dă curent, dar pentru ca lampa să se aprindă jos, ea trebuie branşată, întrodusă în priză. Deci, când magul posedă această priză în capul său, în inima sa, în sufletul său, şi în plus ţine în mână bagheta magică care reprezintă această priză în planul fizic, poate face să treacă forţele lumii divine în lumea fizică. Iată simbolul baghetei magice.
Şi când Iisus se ruga spunând: „Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ”, el crea această legătură între sus şi jos, această legătură care e simbolizată de bagheta magică. El voia să spună că toate fiinţele umane au un rol magic de jucat: să atragă din înalt puritatea, lumina, armonia, pentru ca pământul să devină o reflectare a Cerului, un altar pentru Divinitate. Singurul mijloc de a realiza acest ideal este de a ne lega de Cer, de a menţine fără încetare, din toată fiinţa, contactul cu Cerul, pentru a face curentul să circule. Centrala electrică se află sus, în regiunile sublime, şi pentru a face să circule curentul, să aprindem lămpile şi toate aparatele care sunt în noi, trebuie să ne legăm la priză.
Bagheta magică este deci ca o priză pe care o branşăm în primul rând la Cer. Dar trebuie să ştiţi că noi avem în noi mai multe baghete, da, una în fiecare plan: în planul atmic pentru a ne lega spiritul cu Spiritul lui Dumnezeu; în planul budhic pentru a ne lega sufletul cu Sufletul universal, în plan mental pentru a lega intelectul nostru de cel al Inteligenţei cosmice; în planul astral pentru a lega inima noastră la Dragostea dezinteresată, şi în fine, în planul fizic există acest mic baston numit baghetă magică. Dar există şi mâna noastră. Da, mâna este o baghetă magică, şi putem spune că bagheta este o prelungirea a mâinii. Dacă nu aveţi baghetă, puteţi ridica braţul - iată bagheta voastră - şi pronunţa câteva cuvinte. În acel moment, dacă sunteţi pur, luminos, în armonie cu Cerul, forţele naturii vă vor înţelege, vi se vor supune, vă vor asculta, şi vă vor îndeplini rugăminţile. Dacă nu, puteţi să întindeţi braţul cu anii, nu veţi obţine nimic... sau poate veţi atrage câteva observaţii din partea entităţilor celeste care vă vor spune: „De ce te joci aşa? Ne deranjezi!” Ei da, nu trebuie să vă jucaţi cu lumea invizibilă.
În realitate, putem spune că adevărata baghetă magică este fiinţa umană, care este ea însăşi un intermediar între Cer şi pământ. De aceea, trebuie să se pună în contact permanent cu Cerul, pentru a acţiona benefic pe pământ. Adevăraţii Iniţiaţi nu se servesc de bagheta magică, sunt ei înşişi baghete magice.
Cap. 4 - Cuvântul magic
Există două categorii de magi: cei care practică magia cu ajutorul unui instrument, cel mai adesea o baghetă, şi cei care o practică prin unica putere a Cuvântului. Aceştia din urmă sunt mai evoluaţi, pentru că instrumentul lor magic e chiar gura lor: nu e separată de ei, nu o părăsesc, în timp ce ceilalţi sunt obligaţi să aibă o baghetă în mână, şi bagheta rămâne exterioară lor. Caduceul e atributul lui Mercur, zeul magiei, şi Mercur coordonează simultan gura, cuvântul şi mâinile.
Cunoaşteţi primele cuvinte ale Evangheliei Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. Tot ce a fost făcut, a fost făcut prin El..”. Tradiţia povesteşte că, într-un trecut îndepărtat, şi omul ştia să creeze prin Cuvânt. Dar de când a comis întâiul păcat care l-a separat de Dumnezeu, el a coborât încet-încet în materie, pierzând astfel puterea Cuvântului, şi a fost obligat să creeze cu mâinile. La origine, omul era un rege, nu trebuia decât să dea ordine şi aceste ordine erau executate, pentru că un rege are întotdeauna servitori pentru a-i executa ordinele şi a-i îndeplini dorinţele. Dar omul, pierzând regalitatea, nu a mai putut domina materia şi, pentru a obţine de la ea ce voia, a fost obligat să lucreze cu mâinile sale. Astfel, umanitatea e obligată acum să se bată cu materia pentru a o fasona şi a-şi câştiga existenţa, aşa cum Dumnezeu a spus lui Adam: „Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii.”
Dar această putere a Cuvântului omul poate să o regăsească cu condiţia de a începe o muncă de transformare interioară. Această muncă, care a fost tot timpul învăţată în Iniţiere, începe prin stăpânirea gândurilor şi sentimentelor. Pentru că dacă oamenii vorbesc, vorbesc fără a-şi da seama de ceea ce spun şi de ce spun, din cauză că nu-şi controlează nici gândurile nici sentimentele lor. Ei o ştiu, de altfel, dar cred că nu e prea grav. Cuvintele, sunt aer, acestea nu produc consecinţe, iar ei pot aranja uşor lucrurile... Ei nu, tocmai, acestea nu se pot aranja aşa de uşor.
Se povesteşte de un om care a venit într-o zi la Mahomed şi i-a spus: „Sunt foarte necăjit pentru că m-am purtat rău faţă de un prieten de-al meu. L-am acuzat pe nedrept, l-am calomniat, iar acum nu ştiu cum să repar toate acestea. Ce mă sfătuieşti?” Mahomed a ascultat atent şi i-a răspuns: „Iată ce trebuie să faci: pune o pană în faţa fiecărei case de pe stradă şi revino la mine mâine”. Omul a plecat, a făcut ce i-a spus Mahomed: a pus în faţa fiecărei case de pe strada sa o pană. Următoarea zi s-a dus la el. „Bine, a spus Mahomed, du-te acum şi caută penele şi adu-le aici”. Câteva ore mai târziu omul revine ruşinat: nu a mai găsit decât o pană. Atunci Mohomed îi spuse: „Este la fel şi pentru cuvinte: odată spuse, nu le mai poţi retrage, ele şi-au luat zborul”. Şi omul a plecat foarte necăjit.
Acum, aş vrea să prelungesc această conversaţie. Să presupunem că cineva vine să mă vadă pentru a mă întreba cum să repare o bârfă sau unele acuzaţii injuste pe care le-a făcut. Îi povestesc aceeaşi poveste, dar adaug ceva foarte important. Îi spun: „Trebuie să vorbeşti din nou de această persoană, dar insistând asupra calităţilor sale, virtuţilor sale, bunelor sale intenţii. Cum există totdeauna ceva bun în fiecare creatură, caută şi vei găsi. - Şi în felul acesta îmi voi repara greşeala? - Nu, nu e posibil, pentru că cuvintele pronunţate au provocat deja stricăciuni în regiunile invizibile, şi chiar vizibile câteodată; dar vei crea astfel ceva diferit care va şterge un pic cuvintele tale. Şi când va veni momentul când Karma te va obliga să plăteşti, puţin timp după aceea vor veni şi consecinţele cuvintelor bune pe care le-ai pronunţat de asemenea în trecut, şi vei fi consolat.
Ce e un cuvânt? E o rachetă care parcurge spaţiul, care declanşează forţe, excită entităţi şi provoacă efecte ireversibile. Da, şi dacă este un cuvânt răuvoitor, criminal, stricăciunile pe care le provoacă sunt ireparabile. Evident, dacă putem remedia situaţia imediat nu va fi aşa grav, dar cu cât trece timpul, cu atât acele cuvinte produc mai multe stricăciuni. Veţi spune: „Dar am reparat, pentru că am spus apoi chiar contrariul. - Pentru cuvintele bune vei fi recompensat, dar pentru cuvintele rele va trebui să plăteşti, adică vei fi pedepsit”. Iată ceea ce nu ştiaţi. Credeaţi că putem repara totul? Nu, pentru că binele şi răul pe care-l facem merg în două regiuni diferite, în două straturi diferite, şi aceste straturi se suprapun. Nu putem retrage cuvintele pe care le-am lansat pentru că ele se găsesc deja scufundate sub alte straturi terestre sau supraterestre. Timpul este deci un factor foarte important.
Să presupunem că aţi dat ordinul de tăiere a capului cuiva: cei care trebuie să execute ordinul au plecat deja. Ce puteţi face pentru a repara greşeala, odată ce capul va fi căzut? Oare îl veţi lipi la loc? Când un ordin a fost dat, ce mai putem face? Să dăm un contraordin, deci să trimitem alţi mesageri, alţi servitori mai rapizi, ca să interzică execuţia. Dar dacă a trecut prea mult timp, nu mai e nimic de făcut.
Nu trebuie întârziat, dacă e posibil, pentru a repara răul pe care l-am făcut altora, dacă nu, dreptatea sau Karma vor intra în acţiune şi vom plăti până la ultimul bănuţ. Majoritatea oamenilor nu ştiu cum acţionează legea kharmei: îşi lasă sentimentele să fiarbă, povestesc ce le trece prin minte despre unii şi alţii, dar într-o bună zi karma le va suna la uşă şi va spune: „Plătiţi acum!” Trebuie deci reparat de îndată efectul cuvintelor negative, fără a aştepta ziua de mâine, pentru că cuvântul îşi ia repede zborul: e o forţă, o putere care parcurge spaţiul şi acţionează.
Dar ceea ce trebuie să ştiţi acum este că există o forţă încă mai puternică decât cuvântul, e gândirea; şi dacă vă puneţi imediat la muncă gândirea, puteţi imediat ajunge din urmă unele cuvinte nefericite. E dificil, desigur, pentru că gândirea şi cuvântul aparţin unor regiuni diferite. Cuvântul aparţine planului fizic, e o vibraţie, o deplasare de aer; în timp ce gândirea aparţine deja domeniului eteric. Dacă vreţi să remediaţi consecinţele rele ale cuvintelor voastre puteţi să vă concentraţi şi să cereţi servitorilor lumii invizibile să împiedice răul să se producă. În acest fel, nu veţi repara complet, dar evitaţi să fie mai rău. Numai că, trebuie să fiţi foarte rapid şi gândirea voastră trebuie să fie foarte intensă, dacă nu, ordinul de execuţie va fi dat şi veţi fi responsabil de toate stricăciunile pe care le-aţi produs.
Unii îşi imaginează că e suficient să se scuze pentru răul care l-au comis. Nu, trebuie reparate greşelile, numai în felul acesta ne eliberăm. Spunând: „Sunt mâhnit, iartă-mă...”, e bine, dar aceasta nu ajunge. Când vi se face un cadou spuneţi „Mulţumesc”, dar acest cuvânt nu e echivalent cu ceea ce aţi primit. În aceeaşi manieră, cuvântul „iertare” nu poate repara răul pe care l-aţi făcut. Dacă aţi dat foc casei cuiva, nu e suficient să vă cereţi iertare: trebuie să-i construiţi altă casă, numai atunci veţi fi iertat. Veţi spune: „Şi dacă persoana pe care am lezat-o mă iartă?” Nu, problema nu se rezolvă aşa uşor, pentru că legea şi persoana nu sunt acelaşi lucru. Legea nu vă iartă, ea vă urmăreşte, până când reparaţi totul.
Evident, acel care a iertat a dat dovadă de nobleţe, de generozitate, el se eliberează de frământări, de supărare, care l-ar menţine în regiunile inferioare. În timp ce acela care nu a iertat, suferă, e reţinut de imaginea persoanei care i-a făcut rău, se gândeşte la ea tot timpul, e legat, nu mai avansează. Dacă Iisus a spus că trebuie să ne iertăm duşmanii, e pentru ca omul să se poată elibera de gândurile negative şi ranchiuna care l-ar dezagrega. Da, e o lege extraordinară. Dar când iertaţi pe cineva, problema persoanei care v-a făcut rău nu e rezolvată. Iertarea eliberează pe cel ce a fost maltratat, lezat, calomniat dar nu îl eliberează pe cel care a comis greşeala. Pentru a se elibera, vinovatul trebuie să repare.
Când aţi calomniat pe cineva, i-aţi luat prestigiul sau onoarea sa, şi de atunci vor urma evenimente neplăcute pentru el, pentru evoluţia sa. Să presupunem acum că mergeţi şi cereţi iertare acestei persoane; dacă ea vă iartă, bineînţeles, ea se eliberează, dar cum nu aţi reparat nimic, calomniile pe care le-aţi semănat continuă să producă şerpi, tigri, lupi - simbolic vorbind - care vin să masacreze şi să-şi devoreze oile. Aceasta vrea să spună că relele consecinţe ale cuvintelor voastre vor dăuna de asemenea părinţilor şi prietenilor victimei. Deci, nimic nu s-a rezolvat. Trebuie acum să găsiţi alte cuvinte, alte gânduri, alte forţe, care să repare stricăciunile. În acel moment veţi fi iertat de persoana pe care aţi lezat-o şi de asemenea şi de legea care a înregistrat aceste stricăciuni. Deci, nu vă imaginaţi că puteţi rezolva totul cu scuze: nu, e o rezolvare pentru persoana ce vă iartă, dar nu e o rezolvare din punct de vedere al justiţiei.
Câţi oameni sunt nemulţumiţi de destinul lor! Ei sunt porniţi împotriva lumii întregi pentru că viaţa lor e grea şi cuvintele pe care le aruncă în acel moment împotriva celor care sunt mai privilegiaţi decât ei sau pe care îi cred responsabili de situaţia lor sunt cu adevărat distructive: ele sunt pline de o forţă pe care poate nu o cunosc, dar care crează pagube celorlalţi. Nu e permis a face aceasta, trebuie să o ştiţi. Dacă simţiţi nevoia să-i umiliţi pe alţii sau să le faceţi rău cu cuvintele voastre, pentru că vă simţiţi dezavantajaţi, plângeţi-vă sau compătimiţi-vă, dacă aceasta vă face bine, dar lăsaţi-i pe alţii în pace, dacă nu, kharma va veni într-o zi şi vă va cere socoteală.
Trebuie deci, ca fiecare să se supravegheze, să vadă pericolele acestor tendinţe, să înţeleagă că ele sunt o slăbiciune şi nu o forţă cu care să se mândrească. Dacă nu sunt precauţi şi nu încearcă să domine aceste tendinţe distructive, într-o zi, mai repede sau mai târziu, oamenii vor fi dominaţi de acestea. Nu veţi triumfa niciodată, dacă credeţi că e minunat să acţionaţi aşa. Şi chiar presupunând că un alt individ care îi seamănă i se împotriveşte şi îl striveşte la rândul său, arătându-se tot atât de mândru de atitudinea lui, cel în cauză va constata că nu e atât de corect şi minunat! Ei da, cel care vrea să vorbească tare trebuie să ştie că va găsi oricând pe cineva care va vorbi mai tare decât el, cine e grosolan va găsi pe cineva care e mai grosolan decât el. Trebuie luate precauţii ca acestea să nu se întâmple.
Nici un cuvânt pronunţat nu rămâne fără consecinţe. Atunci, dacă vă scapă nişte cuvinte nejuste sau răutăcioase despre cineva încercaţi, imediat ce vă daţi seama, să vă concentraţi pentru a-i transmite multă iubire, multă lumină. Dar chiar şi în acest caz anumite pagube s-au produs deja şi e nevoie de timp pentru a simţi efectele gândurilor voastre bune. Cuvintele lui Mohamed sunt foarte profunde: penele şi-au luat zborul, nu le mai puteţi găsi. Proiectaţi forţe benefice, pozitive şi veţi avea rezultate benefice, pozitive. Proiectaţi forţe negative, vor urma consecinţe negative. Iată cum binele şi răul coexistă, dar o repet, în două straturi diferite. Răul produce rău, binele produce bine.
De aceea trebuie să lucraţi zilnic pentru a vă face cuvântul inteligent, luminos, armonios, pentru a face minuni asupra voastră înşivă, apoi asupra altora, şi asupra naturii întregi. Adevărata magie este cea a cuvântului puternic, viu, a cuvântului care vine de la Dumnezeu, care curge din sursă.
Încă din antichitate, Iniţiaţii cunoşteau puterea cuvântului. De aceea binecuvântarea ocupă încă un loc de seamă în ritualurile religioase. Cuvântul „a binecuvânta” înseamnă a spune lucruri bune, în sensul pronunţării de cuvinte care aduc binele. Adevărata binecuvântare e un act de magie albă. Bineînţeles, pentru a realiza acest act de magie albă omul trebuie să fie dezinteresat, pur, stăpân pe sine însuşi. Cât despre cel care primeşte această binecuvântare, trebuie ca el să fie cel puţin receptiv, doritor în a se ameliora şi de a munci pentru bine. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, binecuvântarea rămâne fără efect. Dar cu toate acestea e bine a păstra acest ritual al binecuvântării, cu speranţa că într-o zi oamenii vor deveni conştienţi de semnificaţia lui, atunci el va deveni un cuvânt, un gest eficace.
Şi voi, de asemenea, trebuie să vă obişnuiţi să binecuvântaţi, să spuneţi cuvinte bune. Când atingeţi capul copilului vostru, mâinile sau picioarele lui mici, sau când ţineţi în braţe fiinţa pe care o iubiţi, de ce să nu le binecuvântaţi, pentru ca îngerii să vină şi să facă din ele fiinţe magnifice? Trebuie să binecuvântaţi tot ceea ce atingeţi, obiecte, hrană, fiinţe. Trebuie să vorbiţi cu dragoste şi blândeţe, nu numai cu oamenii, dar şi cu florile, păsările, arborii, animalele, pentru că e un obicei divin.
Cel ce ştie să spună cuvinte care inspiră, care dau viaţă, posedă o baghetă magică în gura sa. El nu pronunţă niciodată aceste cuvinte în van, pentru că există tot timpul în natură unul din cele patru elemente: pământ, apă, aer sau foc care e acolo, atent, aşteptând momentul de a participa la realizarea a ceea ce exprimaţi. Se întâmplă, deasemenea, ca realizarea să se producă foarte departe de cel care a dat germenii şi nu mai putem să o vedem. Dar să ştiţi că se produce. Aşa cum vântul duce seminţele departe, tot aşa cuvintele voastre bune îşi iau zborul şi vor produce rezultate magnifice departe de ochii voştri.
Dar, pentru a vorbi pietrelor, plantelor, animalelor trebuie să ştiţi unde se găsesc entităţile lor. În tot cazul, ele nu sunt în planul fizic, ca pentru om. Da, dacă omul posedă conştiinţă, este pentru că entitatea sa a coborât până în planul fizic. Entitatea unui animal se află în planul astral; acelea ale plantelor se află în planul mental, de aceea ele sunt extrem de limitate în privinţa manifestărilor lor. Cât despre entităţile pietrelor, ele se află foarte, foarte departe, în planul cauzal, şi acesta e motivul pentru care ele par moarte; dar chiar dacă viaţa lor e foarte redusă, în realitate, ele sunt vii. Luaţi o piatră în mână şi spuneţi-i cuvinte bune: aceste cuvinte vor fi înregistrate. Vorbiţi de asemenea seminţelor, florilor şi arborilor înainte de a le pune în pământ: ele vor creşte mai bine.
Vedeţi, există tot timpul ceva util de făcut în viaţă. Natura e imensă, e atât de bogată! Dar, evident, pentru ca cuvântul vostru să fie întradevăr eficace şi să dea rezultate benefice trebuie să respectaţi câteva reguli. Dacă aţi învăţat să vă stăpâniţi, să vă puneţi într-o stare de armonie, de puritate, de lumină, veţi putea degaja forţe, puteri, care vor acţiona asupra întregii naturi, altfel, puteţi pronunţa toate cuvintele pe care le vreţi şi nu se va întâmpla nimic, cu excepţia înregistrării câtorva prostii. A înregistra e ceva - totul se înregistrează - dar a ajunge, graţie acestor înregistrări, la a influenţa favorabil natura sau conştiinţa fiinţelor este cu totul altceva.
Cuvintele sunt puternice, dar trebuie să învăţaţi cum să vă serviţi de ele pentru a transforma totul în jurul vostru şi să vă transformaţi pe voi înşivă. Atunci când vă este frig, când vă simţiţi singur, descurajat, când aveţi impresia că nimeni nu vă iubeşte, pronunţaţi cuvântul „iubire” o dată, de două ori, de zece ori şi în diferite feluri: veţi declanşa astfel puterile cosmice ale dragostei şi nu vă veţi mai simţi singur, abandonat... Atunci când vă simţiţi în obscuritate, ca şi cum aţi fi căzut în fundul unei prăpăsti, pronunţaţi cuvintele „înţelepciune”, „lumină”, până când ele vor vibra şi vor cânta în toate celulele corpului vostru. În acel moment, totul se va lumina... Atunci când vă simţiţi îngrijorat, limitat, tulburat pronunţaţi cuvântul „libertate”. Puteţi de asemenea să pronunţaţi cuvintele „frumuseţe”, „adevăr”, „forţă”... Trebuie să faceţi aceste exerciţii în fiecare zi pentru a înţelege ce a vrut să spună sfântul Ioan prin: „La început a fost cuvântul”. (A se vedea „Cuvântul vibrant” cap XI al tomului 32 din Opere Complete)
Centrii si corpuri subtile de Omraam Aivanhov
aura, plexul solar, centrul Hara, chakrele
Cap. 1 Evoluţia umană şi dezvoltarea organelor spirituale
Posedăm un corp fizic care e compus din organe. Chiar şi copiii ştiu asta: întrebaţi-i unde le sunt ochii, ei vă vor arăta; şi gura, urechile, nasul, picioarele vi le vor arăta, de asemenea. Mai târziu, la şcoală, ei vor învăţa că omul are cinci simţuri (vederea, mirosul, auzul, gustul şi simţul tactil), având fiecare funcţii bine determinate: funcţiile senzaţiilor tactile nu sunt cele ale gustului sau ale vederii, etc.
Toate raporturile omului cu lumea sunt bazate pe cele cinci simţuri, de aceea el încearcă să profite la maxim de posibilităţile lor şi, de asemenea, să-şi multiplice senzaţiile pe care le furnizează ochii, urechile, pielea, etc... Printre senzaţii, unele sunt mai mult sau mai puţin necesare şi mai mult sau mai puţin intense. De exemplu, gustul: cine ar nega bogăţia, varietatea senzaţiilor produse de gust, mai ales la o masă suculentă? Sau simţul tactil... Când un bărbat şi o femeie se mângâie, ei simt senzaţii de o mare intensitate; se spune că plăcerea sexuală dă cele mai puternice senzaţii, ceea ce este destul de îndoielnic. În general, da, e adevărat, dar nu pentru toată lumea: anumiţi artişti, înzestraţi cu o mare sensibilitate a vederii sau auzului, trăiesc cele mai puternice impresii graţie culorilor şi sunetelor, mai intense decât cele din cazul actului sexual, care adesea îi lasă indiferenţi şi reci.
Majoritatea oamenilor nu e încă aşa de evoluată, putem spune că simţul tactil (în care includem şi sexualitatea) şi gustul sunt, pe moment, cele două simţuri care guvernează lumea. Vederea, auzul şi mirosul ocupă un loc secundar; sunt oameni pe care parfumurile, sunetele şi culorile îi lasă indiferenţi, cu excepţia cazului când este în joc interesul lor, ca în cazul animalelor, unde mirosul, auzul şi văzul sunt extraordinar de dezvoltate, pentru că au nevoie de aceste simţuri pentru a se proteja şi a-şi căuta hrana.
Vă vorbesc de lucruri pe care le ştiţi, dar o fac pentru a vă atrage atenţia asupra concluziilor la care, sigur, nu aţi ajuns. De milenii oamenii exersează cum să-şi multiplice, cum să-şi amplifice senzaţiile şi percepţiile celor cinci simţuri, şi acest joc pe claviatura celor cinci simţuri îl numesc cultură şi civilizaţie. Ei bine, e puţin cam sărăcăcios acest fel de a vedea lucrurile. Oricare ar fi gradul de fineţe pe care l-ar putea atinge, cele cinci simţuri rămân oricum limitate, pentru că aparţin lumii fizice şi nu explorează decât planul fizic. Natura a prevăzut şi alte clape pe claviatură... da, un al şaselea, al şaptelea simţ, de o altă intensitate, de o altă putere. Numai că, pe moment, oamenii s-au limitat la cele cinci simţuri, nu vor să recunoască că sunt şi alte domenii de explorat, de văzut, de atins, de respirat. Nu este deci de mirare că nu pot avea noi senzaţii, mai extinse, mai bogate, mai subtile. Cum se poate explica faptul că, fără a-şi hrăni în nici un fel cele cinci simţuri, anumite fiinţe au percepţii care le duc până la extaz: o lărgire a conştiinţei, o impresie de plenitudine, de grandoare şi imensitate?
Oamenii trebuie să înţeleagă că, necăutând decât acumularea şi amplificarea senzaţiilor fizice, vor avea mari decepţii, deoarece senzaţiile acestea sunt limitate. De ce? Pentru că fiecare organ este specializat: el îndeplineşte o funcţie determinată şi nu procură decât senzaţii ce corespund naturii sale. Pentru a simţi noi senzaţii, trebuie să ne adresăm altor organe, pe care le posedăm.
Observaţi oamenii: ei au posibilitatea de a vedea totul, de a gusta şi atinge totul, de a cumpăra totul, şi totuşi le lipseşte ceva. De ce? Pentru că ei nu ştiu că, pentru a cunoaşte plenitudinea, a descoperi senzaţii de o putere şi bogăţie într-adevăr excepţionale, trebuie să începă prin a nu mai conta exclusiv pe cele cinci simţuri. În acest domeniu orientalii sunt capabili de a face experienţe absolut de neconceput pentru occidentali. În India sau în Tibet, de exemplu, anumiţi yoghini locuiesc în găuri scobite în pământ. În această obscuritate, în linişte absolută, nu există nici un fel de hrană pentru cele cinci simţuri, pe care yoghinul reuşeşte să le amorţească prin meditaţie. Iar când simţurile se opresc din funcţiune, ele nu mai absorb energia psihică destinată centrilor subtili: atunci, aceştia se trezesc şi yoghinul începe să vadă, să audă şi să simtă, să atingă elementele fluidice din regiunile superioare. Iată deci scopul pentru care aceste fiinţe excepţionale încearcă, unii timp de ani de zile, să-şi suprime senzaţiile vizuale, auditive, olfactive, etc... oprind orice mişcare. Rămâne doar gândirea; în continuare, ei îşi opresc până şi gândirea, pentru a trăi în comunitate totală cu Divinitatea.
Dumnezeu a depus în sufletul uman posibilităţi pe care o existenţă întoarsă prea mult spre exterior le împiedică a se trezi. De altfel, ce faceţi atunci când meditaţi? Închideţi ochii pentru a vă putea întoarce atenţia spre interior... Dar aş dori să aduc o precizare la acest subiect. Când meditaţi, nu rămâneţi prea mult timp cu ochii închişi; altfel, de vreme ce nu sunteţi încă yoghini hinduşi, riscaţi să adormiţi. Deschideţi din când în când ochii, fără a vă lăsa atenţia distrasă de ceea ce vă înconjoară, închideţi-i, apoi deschideţi-i din nou... Bineînţeles, pentru a medita se recomandă în general de a închide ochii, pentru că aceasta ajută la izolare şi concentrare. Dar dacă îi închidem prea mult timp, adormim...
Ce se petrece: deschizând ochii, ne trezim, iar închizându-i, ne pregătim să dormim. Este un proces înregistrat în creier de milioane de ani, iar natura, care este fidelă şi veridică, spune: „Aţi închis ochii? Înseamnă că doriţi să dormiţi. Foarte bine, vom aranja asta!” Şi iată-vă, scufundat într-o... „meditaţie” profundă! Dimpotrivă, când deschideţi ochii, este semnalul de trezire: totul se pune în mişcare, începe să funcţioneze, creierul, braţele, picioarele... Da, o mică mişcare, o nimica toată - deschiderea ochilor - declanşează o lume întreagă! Această problemă, a închiderii şi deschiderii ochilor, este foarte importantă. Vi se spune uneori: „Dar deschideţi ochii!” E un fel de a vorbi, pentru că ochii voştri sunt deschişi; atunci, despre care ochi este vorba? Ei bine, despre alţi ochi care sunt mai lucizi, care au o vedere mult mai profundă, mai spirituală. Ochii corpului vostru sunt deschişi, într-adevăr, dar mai aveţi şi alţi ochi, iar aceştia sunt închişi. Totuşi uneori, observăm că ei există, şi că se pot deschide.
Uneori, pentru a putea deschide aceşti ochi spirituali, care văd aspecte mai subtile ale realităţii, trebuie închişi ochii fizici. Alteori, dimpotrivă: închizând ochii fizici îi închidem pe cei spirituali şi deschizând ochii fizici îi deschidem pe cei spirituali. Vedeţi, sunt nuanţe foarte subtile. Încet-încet, veţi reuşi să distingeţi toate acestea şi să vă serviţi de ele în viaţa cotidiană.
Occidentali au dus la perfecţiune viaţa celor cinci simţuri. Ei îşi imaginează că în acest fel vor cunoaşte totul... şi vor fi fericiţi. Ei cunosc destule lucruri, e adevărat, încearcă multe senzaţii, dar cele cinci simţuri devorează toată energia lor psihică şi nu le rămâne nimic pentru partea spirituală. În occident, oamenii trăiesc prea mult senzaţiile fizice şi nu mai au energie pentru a o concentra spre alte facultăţi, care se pot trezi. Prea multe senzaţii! „Trăim”... desigur că trăim; dar e o viaţă care ascunde adevărata viaţă. Trebuie să înţelegeţi aceasta, şi să vă decideţi să eliminaţi multe senzaţii care împiedică o reală percepţie a lucrurilor.
La ora actuală, folosirea drogurilor se extinde tot mai mult... Din cauza dorinţei de a scăpa din insipida viaţă cotidiană, din ce în ce mai mulţi oameni caută evadarea în opiu, haşiş, marijuana, cocaină, heroină... Toţi acei care folosesc aceste droguri obţin anumite senzaţii de clarvedere, de claraudiţie, etc... care le pot da iluzia de a atinge stări de conştiinţă superioare. Dar se înşeală, şi în timp îşi pierd chiar şi propriile facultăţi intelectuale şi îşi ruinează sănătatea. Aceste droguri, deşi sunt utilizate de secole în Orient sau în America de Sud, sunt foarte nocive pentru sistemul nervos.
Hinduşii şi Tibetanii au o înaltă cunoaştere a ierburilor, e o ştiinţă care se transmite de milenii. Unele, se pare, permit când sunt mâncate a trăi săptămâni fără hrană; altele, de a rămâne zi şi noapte în zăpezile Himalaiei fără a suferi de frig. Acestea mi s-au spus; nu le-am verificat, dar e posibil. Eu cred în puterea ierburilor. Există, de asemenea, preparate foarte puternice graţie cărora putem să ne provocăm viziuni şi dedublare. Citim, în anumite cărţi, că în Evul Mediu se cunoşteau pomade, unguente, cu care vrăjitoarele îşi ungeau corpul pentru a merge la Sabat. În realitate, ele nu mergeau nicăieri cu corpul fizic, ci cu corpul astral. Anumiţi medici au verificat realitatea acestor fenomene. Ei au adaptat reţetele, care sunt dificil de reconstituit exact, pentru că nimic nu era spus clar, şi le-au experimentat. În toate aceste unguente se introduceau substanţe excitante, care provoacă dedublarea.
Dar să lăsăm această problemă. V-am spus aceste lucruri numai pentru a vă arăta că există produse extrem de puternice care vă dau acces la planurile mai subtile decât cel fizic, dar aceste produse sunt adesea foarte nocive. De aceea vă sfătuiesc să nu vă serviţi niciodată de ele. Cea mai bună soluţie este de a căuta toate aceste senzaţii de plenitudine, libertate, bucurie, dilatare prin mijloace spirituale. Iată, este aici drumul regal. Adevăraţii discipoli nu contează pe nimic din exterior, ei ştiu că Dumnezeu a depus toate comorile şi toată bogăţiile, toate produsele tuturor laboratoarelor şi farmaciilor în ei înşişi, e suficient să le caute şi să le folosească. Ar fi păcat pentru voi, după ce aţi stat zece, douăzeci de ani într-o şcoală iniţiatică, să nu fi învăţat să puneţi în valoare bogăţiile pe care le posedaţi.
Fiecare organ de simţ ne procură o parte din cunoaşterea lumii şi e interesant de ştiut cum sunt aceste simţuri ierarhizate. Simţul tactil e specializat în ceea ce este solid, nu atingem nici ceea ce este gazos, nici ceea ce este eteric, un pic lichidele, dar mai ales solidele. Gustul e specializat pentru lichide. Veţi spune: „Ba nu, când pun o bomboană în gură, ea e solidă, şi am totuşi o senzaţie de dulce.”.. Ah! Vă voi răspunde că n-aţi studiat bine problema: gustul nu funcţionează decât cu o condiţie, ca ceea ce puneţi în gură să aibe posibilitatea de a deveni lichid graţie salivei. Să luăm acum mirosul. Este un simţ care percepe mirosurile, adică emanaţiile gazoase. Nasul are încă raporturi cu materia, dar cu o materie mai subtilă ale cărei particule plutesc în aer. Mai departe, în cazul auzului, nu mai e vorba de particule materiale, ci numai de unde, vibraţii. Şi la fel este pentru văz. Cu vederea suntem aproape de lumea eterică. Deci, vedeţi, cele cinci simţuri sunt ierarhizate, de la cel mai grosier la cel mai subtil.
Dar dacă vrem acum să pătrundem în lumea astrală, nu ne mai putem folosi de cele cinci simţuri. Ne trebuie un alt simţ, care să fie adaptat, adică capabil de a percepe o materie şi mai subtilă. Toţi aceia care nu au dezvoltat acest al şaselea simţ nu pot şti că există o altă materie, o altă regiune, ei nu bănuie că universul e parcurs de alte vibraţii, care ne pot provoca senzaţii mai vaste şi intense. Pentru a atinge un obiect, trebuie să te afli lângă el. Pentru a-l gusta, de asemenea. Pentru a respira un parfum, putem fi, deja, la o anumită distanţă. Pentru a capta un sunet, distanţa poate fi puţin mai mare... Şi pentru vedere, şi mai mare, pentru că ochii sunt astfel alcătuiţi încât ne permit să primim informaţii şi instrucţiuni de foarte departe. Vedeţi din nou cum natura a stabilit foarte inteligent această ierarhie între cele cinci simţuri. Dar ea nu s-a oprit aici, şi acum alte simţuri trebuie să ne pună în contact cu regiuni mai vaste şi mai îndepărtate.
Cât timp fiinţa umană nu şi-a dezvoltat organele care pot să o pună în contact cu regiuni şi entităţi mult mai elevate, ea nu va cunoaşte mare lucru. Ea va scrie, va vorbi, va explica, va critica, va judeca, dar se va înşela tot timpul, pentru că nu cunoaşte decât o parte a realităţii. Dacă vrea să cunoască întreaga realitate, trebuie să exerseze, să trezească în ea alte facultăţi pe care le poseda şi înainte, dar care dorm, aşteptând să fie utilizate. Într-o epocă foarte îndepărtată, când omul nu intrase cu adevărat în posesia corpului său fizic, tradiţia iniţiatică spune că trăia tot timpul dedublat, în afara corpului său... Mai târziu, când spiritul său a început să coboare progresiv în materie, el şi-a dezvoltat facultăţi care îi permiteau să lucreze asupra materiei (cele cinci simţuri), în timp ce slăbeau facultăţile sale mediumnice. Dar nu le-a pierdut, le posedă încă.
Priviţi copiii. Până la vârsta de şapte ani nu sunt complet intraţi în corpul lor fizic: aceasta reflectă perioada când umanitatea era în acest stadiu de evoluţie. În acea perioadă, oamenii vorbeau cu spiritele naturii şi cu sufletele morţilor, comunicau cu ele, le întâlneau, şi când mureau ei înşişi, nu ştiau dacă sunt morţi sau vii. Lumea invizibilă, lumea spiritelor era pentru ei cea mai mare realitate; ei pluteau în atmosferă ca şi cum ar fi fost imateriali, şi numai din când în când reintrau în corpul lor fizic. În aceste condiţii, ei nu erau pregătiţi să lucreze asupra materiei. Ori, în evoluţia lor trebuiau să treacă prin aceasta. În prezent, oamenii au ajuns să aibă mijloace intelectuale formidabile pentru a domina materia, dar în acelaşi timp au uitat de existenţa lumii spirituale, au rupt contactul cu ea. La unii, desigur, a rămas o amintire, o intuiţie, dar majoritatea a uitat.
Există două forme de cunoaştere: intelectuală şi spirituală, deci dacă le-am putea dezvolta pe amândouă, e cu atât mai bine. Nu trebuie să uităm că natura însăşi, adică Inteligenţa cosmică are punctul ei de vedere asupra evoluţiei omului: ea a plănuit dezvoltarea fiinţei umane în cele două sensuri, spre materie şi spre spirit. Dar cum e foarte dificil de dezvoltat cele două părţi în acelaşi timp, ea a dat omului secole şi milenii pentru a lucra într-o singură direcţie, lăsând câteva căi deschise în cealaltă, pentru a nu împiedica evoluţia sa spirituală. Deci, pentru epoca actuală, Spiritul cosmic a decis de a permite oamenilor de a se dezvolta în domeniul senzaţiilor, al vederii, al auzului, etc... El îi lasă pe oameni să coboare în materie pentru a o poseda, a o atinge, a o explora, a o cunoaşte, şi mai cu seamă pentru a lucra cu ea.
Nu vă miraţi, aşa este, e un pasaj. Spiritul uman e obligat să coboare, din ce în ce mai profund, în materie pentru a o cunoaşte, pe punctul de a pierde toate amintirile patriei celeste unde trăia în trecutul îndepărtat. Dar, cunoscând din ce în ce mai bine materia, el a făcut numeroase achiziţii, şi mai ales a început să-şi domine materia lui proprie. Pe moment, desigur, numai o mică minoritate este capabilă de aceasta, dar pentru om, scopul existenţei terestre este de a coborî în corpul fizic ca să intre în posesia facultăţilor sale şi să le utilizeze pentru a lucra asupra lumii exterioare.
Când spun că spiritul uman „coboară în materie”, subînțeleg în primul rând în corpul fizic, pentru a se instala, pentru a-l lua în posesie şi a pentru a-i deveni stăpân. Apoi, după ce s-a instalat, el lucrează la rândul său asupra mediului exterior. Aici, de asemenea, manipulează lucruri: el transformă, construieşte, distruge... E o perioadă de involuţie, de coborâre în materie. Dar cum Spiritul divin are proiecte grandioase pentru fiinţa umană, El nu o lasă să coboare indefinit, să se scufunde complet, să piardă contactul cu Cerul şi să-şi uite originile. De îndată ce va atinge un stadiu suficient de posesiune de sine, de stăpânire a propriului creier, a propriilor membre şi tuturor facultăţile sale, de cunoaştere a tuturor proprietăţilor elementelor, atunci alte influenţe, alte forţe, alţi curenţi vor începe să o poarte, să o ridice, şi, progresiv, ea va regăsi facultăţile pe care le poseda în trecut: va cunoaşte în acelaşi timp şi materia şi spiritul.
Se spune în Geneză că Adam şi Eva au mâncat din fructul Arborelui Cunoaşterii Binelui şi al Răului. Aceasta semnifică că nu au vrut să se mulţumească cu cunoaşterea spiritului, şi că au vrut de asemenea să coboare în materie; au început atunci să coboare, şi aici, prin bucurie şi suferinţe, prin sănătate şi boli, studiază - mai mult răul - de milioane de ani. Depindea de ei să rămână sus, în Paradis, să nu fi mâncat decât fructele Arborelui Vieţii eterne, dar, împinşi de curiozitate, au vrut să vadă ce era jos, şi atunci au început să sufere de frig, de obscuritate, de boli şi de moarte.
Omenirea îşi continuă, încă, coborârea... Anumite religii numesc această coborâre „păcatul originar”. Dar o putem interpreta, de asemenea, ca un studiu în care fiinţa umană a vrut să se lanseze. Da, acest Arbore al Cunoaşterii Binelui şi Răului, reprezenta nişte studii de făcut, nişte studii forte dificile, pentru că omul trebuia să înfrunte o materie din ce în ce mai densă. Dar ce era rău în asta? El a ales să coboare să se instruiască, şi a coborât; acum e adâncit în studiile sale până la gât, pe cale de a-şi da seama în ce infern s-a băgat. Pentru moment, el studiază răul, dar într-o bună zi va urca înapoi pentru a studia binele.
Eu cunosc proiectele şi planurile Inteligenţei cosmice, ştiu că atunci când oamenii vor stăpâni şi domina materia graţie celor cinci simţuri, ei vor începe să se avânte spre înălţimi pentru a-şi dezvolta simţurile spirituale. Deci, cei care doresc să avanseze pe drumul evoluţiei, să înceapă să reducă din senzaţiile pe care le încearcă prin cele cinci simţuri pentru a căuta de acum înainte în ei înşişi. Înăuntru e vastitate, bogăţie... trebuie numai să căutăm!
Cap. 2 - Aura
Tot ceea ce există, oamenii, animalele, plantele, şi chiar pietrele, emit particule, produc emanaţii, şi această atmosferă fluidică, subtilă, care înconjoară orice lucru, o numim aură. Evident, ea nu este vizibilă, cu excepţia clarvăzătorilor, multă lume nici nu ştie că există. Aura este deci acest fel de halou care înconjoară fiecare fiinţă umană, cu diferenţa că la unii este vastă, luminoasă, puternică, posedă vibraţii intense, în timp ce la alţii, din contră, e mică, ştearsă, urâtă.
Putem compara aura cu pielea. Cunoaşteţi importanţa pielii pentru corpul fizic. Ea are numeroase funcţii. Mai întâi, are o funcţie de protecţie, e un scut, o carapace: protecţie împotriva şocurilor, contra substanţelor nocive, contra diferenţelor de temperatură, etc... Apoi, o funcţie de schimb, pentru că pielea absoarbe, respiră şi elimină. În fine, pielea este un organ de simţ, pentru că prin intermediul ei simţim temperatura, contactul, durerea, etc... Dar, nu mă voi opri la aceste funcţii, nu e domeniul meu, dacă vreţi informaţii detaliate, le veţi găsi în cărţile de anatomie şi fiziologie. Ceea ce mă interesează e să fac o paralelă între piele şi aură. Aura posedă aceleaşi funcţii ca şi pielea. Putem spune că este pielea sufletului, ea este cea care-l îmbracă, care îl protejază, care îi dă sensibilitatea, şi, în fine, ea e cea care permite să lase să treacă curenţii cosmici care permit schimburi între sufletul uman şi toate creaturile, până la astre, între sufletul unei creaturi şi Sufletul universal.
Putem, de asemenea să comparăm aura cu atmosfera care înconjoară pământul. Da, e extraordinar! Pământul posedă o perdea de protecţie, pielea sa. Ea e un pic mai îngroşată ca a noastră, e adevărat, dar joacă exact acelaşi rol. Graţie atmosferei sale, pământul evită multe pericole în cursa sa prin spaţiu! Toate corpurile ce vin din spaţiu şi care ar putea produce catastrofe dacă ar ajunge pe pământ, sunt obligate să intre mai întâi în contact cu atmosfera unde sunt, în general, dezintegrate. Atmosfera ne protejază de asemenea de alte pericole cum ar fi anumite radiaţii cosmice, care ar fi mortale pentru noi, dar care traversând atmosfera sunt neutralizate de elementele chimice cu care e impregnată.
Prin intermediul aurei noastre se produce un schimb neîntrerupt între noi şi forţele naturii. Toate influenţele cosmice, planetare şi zodiacale care se deversează constant în spaţiu, vin până la noi, şi după calitatea aurei noastre, după sensibilitatea sa, puritatea şi culorile sale primim o anume forţă sau nu. Aura reprezintă, deci, antenele noastre, e un aparat care captează mesaje, unde, forţe care ne vin din univers. Să presupunem acum că există în lume anumite influenţe nefaste. Dacă aveţi o aură foarte puternică, foarte luminoasă, aceste forţe nu pot trece şi ajunge la conştiinţa voastră pentru a vă atinge, a vă zdruncina, a vă vătăma. De ce? Pentru că, înainte de a vă atinge, ele trebuie, mai întâi, să întâlnească aura voastră. Aceasta este o barieră, un zid, sau ca o vamă la frontieră, şi la această vamă se găsesc angajaţi care nu lasă să treacă nimeni, fără să verifice ce are în bagaje, în maşini. Aceşti vameşi acţionează în exteriorul conştiinţei noastre, dar ei pot să ne avertizeze. Diferenţiem funcţiile aurei, dar în realitate ele sunt legate: sensibilitatea, schimbul şi protecţia, toate se fac în acelaşi timp.
Acum, ce factori acţionează pentru formarea aurei? La fel ca la formarea pielii. Există piele ordinară, zgrunţuroasă, uscată, şi altele, din contră sunt suple, fine, plăcute... Aproape oricine e capabil ca dintr-o privire să judece calitatea unei pieli. Şi de ce depinde această calitate? De tot organismul, de buna funcţionare sa fiziologică şi fizică. Omul e cel ce îşi formează pielea.
Da, pielea poate să ne dezvăluie multe lucruri. Dacă ea e fină şi spirituală, înseamnă că omul e spiritual, pentru că nimeni nu-şi poate forma o piele care nu-i corespunde. Inconştient, omul lucrează asupra pielii sale, şi, dacă ştie cum să şi-o facă, poate chiar să o schimbe. Evident, e foarte greu, dar e posibil şi este foarte important. Întreg destinul omului depinde de pielea sa, pentru că relaţiile sale cu oamenii şi lumea exterioară depind de ea. Vă spun acestea pentru a reflecta. Fiecare detaliu al pielii are o semnificaţie. Chiar şi consistenţa sa (lucioasă, suplă, dură, flască, moale) reflectă calităţile, caracteristicile esenţiale ale unei fiinţe: rezistenţa sa, voinţa sa, activitatea sa, sau, din contră, slăbiciunea sa, lenevia sa şi deficienţele sale.
Destinul omului, succesele sale, eşecurile sale, totul este în piele. Strângând mâna cuiva, spunându-i: „Bună ziua! Ce mai faceţi?” putem descoperi calităţile sale esenţiale. Dacă cunoaştem corespondenţele, strângând mâna cuiva, putem să ne facem o idee despre calităţile şi defectele sale. Dar cum mâinile se strâng automat, fără a da atenţie la ceva... nu descoperim nimic. Strângem mâna cuiva pentru a stabili un contact, a face un schimb cu o altă persoană şi, în acest schimb, trebuie să dăm ceea ce avem bun, iar celălalt, la rândul său, trebuie să facă la fel. Dacă acest gest nu aduce nimic, mai bine să nu-l facem.
Dar, să revenim la aură. Cum v-am spus, ea e constituită din emanaţii, dar nu numai ale corpului fizic, pentru că acestea nu sunt suficiente pentru a forma aura. Aura, e mai complexă, e o combinaţie a tuturor emanaţiilor a tuturor corpurilor subtile, şi fiecare dintre ele, prin emanaţiile sale, adaugă noi nuanţe. Corpul eteric al omului formează o aură care penetrează aura corpului fizic şi această aură a corpului fizic şi eteric ne arată sănătatea şi vigoarea sa. Corpurile astral şi mental, prin activitatea lor - sau inerţia lor -, calităţile - sau defectele - lor, adaugă alte emanaţii, alte culori la aura de mai sus, dezvăluind astfel natura sentimentelor şi gândurilor omului. Şi dacă corpurile cauzal, budhic şi atmic sunt trezite, ele adaugă alte culori, mai luminoase, alte vibraţii, mai puternice.
Emanaţiile celor trei corpuri superioare formează corpul de slavă, pe care apostolul Pavel l-a menţionat în Epistolele sale. V-am mai vorbit despre acest lucru. Îl numim de asemenea corpul nemuritor, corpul luminii sau corpul lui Christos. Când, în momentul schimbării la faţă pe muntele Tabor, Iisus a apărut cu Moise şi Ilie discipolilor Petru, Iacov şi Ioan, era atât de luminos şi radios că ei nu au putut suporta această strălucire şi au căzut la pământ. „Faţa sa strălucea ca soarele, spun Evangheliile, veşmintele sale au devenit albe, ca şi lumina”. Această transfigurare era o manifestare a corpului de slavă.
Corpul de slavă, ca şi aura, este o emanaţie a fiinţei umane, dar în timp ce aura exprimă totalitatea fiinţei - defectele ca şi calităţile - corpul de slavă este expresia vieţii spirituale cele mai intense. De aceea, corpul de slavă se manifestă numai la mari Maeştrii. Graţie acestui corp, cu adevărat pur şi luminos ei vindecă bolnavii, aduc binecuvântări pe oriunde trec şi călătoresc prin spaţiu.
Aura este deci fuziunea tuturor emanaţiilor fiinţei întregi. De aceea, când un Iniţiat vrea să cunoască o persoană, el nu observă anume aparenţa sa exterioară: fizionomia, gesturile, limbajul său; nu, ci el se străduie să-i simtă aura. Toate culorile, forţele şi emanaţiile fluidice care omul le răspândeşte în jurul său, şi pe care nu le poate ascunde, nici controla, iată, ce observă Iniţiatul! Anumite persoane sunt adevăraţi artişti în camuflaj: ele îşi stăpânesc perfect gesturile, privirea, vocea, limbajul. Ceea ce nu ştiu, este că ele nu au nici o putere asupra manifestărilor subtile ale vieţii lor interioare. Gândurile lor, sentimentele lor, creează forme, culori pe care ele nu au nici o putere să le schimbe sau să le ascundă. De aceea, pentru un Iniţiat, totul este clar: dacă fiinţele sunt în armonie sau în dezordine, dacă emană din ele ceva constructiv, benefic, luminos, o atmosferă care te întăreşte sau te purifică, sau, din contră, te îmbâcseşte, el simte imediat. Şi chiar şi sănătatea este vizibilă pe aură, starea ficatului, a plămânilor, a creierului, etc... toate acestea sunt vizibile în aură.
Aura reprezintă deci o carte, dar o carte atât de subtilă, încât e dificil să-ţi faci o idee. Şi aşa cum nu există două creaturi cu aceleaşi amprente digitale, nu există, de asemenea, două creaturi care au aceeaşi aură, pentru că aura reprezintă totalitatea fiinţei umane.
Atmosfera pământului e impregnată de emanaţiile oamenilor, animalelor, plantelor, pietrelor, apelor, munţilor şi a tuturor forţelor care vin de la planete şi stele. La fel e şi aura umană; e o sinteză vastă, foarte bogată a tot ceea ce există în om. De altfel, mineralele, plantele şi animalele au de asemenea o aură, dar o aură numai fizică. Mineralele, metalele şi cristalele proiectează anumite forţe care formează în jurul lor un fel de mic câmp magnetic, colorat.
La plante, corpul eteric adaugă vitalitatea, nevoia de a creşte şi conferă o aură mai intensă, de vitalitate mai mare decât cea a mineralelor. La animale, aura e şi mai bogată pentru că ele au deja un corp astral, corpul dorinţelor. În general, ele nu au început să-şi dezvolte corpul mental, în timp ce la unele animale, cum ar fi câinele, calul, elefantul, maimuţa... biologii găsesc un început al facultăţii de a gândi. E o gândire rudimentară, desigur, dar în vecinătatea oamenilor, corpul lor mental începe să se dezvolte, pentru că oamenii, ocupându-se de animale, iubindu-le, îngrijindu-le, contribuie mult la evoluţia lor. Cât despre oameni, ei dezvoltă corpul lor mental într-un mod prodigios; ei nu o fac tot timpul în sensul favorabil, dar cei ce ştiu să se conducă şi să-şi desăvârşească gândirea, îşi întăresc enorm aura.
Cât despre sfinţi, profeţi, Iniţiaţi, prin adorarea şi iubirea lor pentru Creator, ei îşi dezvoltă corpul lor cauzal, corpul lor budhic şi corpul lor atmic care formează o aură de o splendoare extraordinară cu culori într-o continuă mişcare, ca focurile de artificii. Aura lor este, de asemenea, foarte vastă, se povesteşte că aura lui Buddha se întindea pe mai multe leghe. Da, marii Maeştri sunt capabili să-şi mărească aura pentru a putea cuprinde o întreagă regiune sub protecţia lor şi să penetreze în acelaşi timp aura tuturor oamenilor ce locuiesc în acea regiune pentru a le insufla o viaţă nouă. Ei nu au altă dorinţă sau scop decât de a-şi lărgi aura pentru a se întinde şi a prinde sub aripile lor, cum se spune, un număr cât mai mare de creaturi. Iată idealul lor! E grandios, e sublim. Prin aura lor, ei purifică atmosfera în jurul lor, o înfrumuseţează, iluminează şi reînvie creaturile. Prin aură lucrează, de asemenea asupra grânelor şi vegetaţiei şi schimbă curenţii atmosferici. Da, aura Iniţiaţilor este ceva divin!
Graţie acestei aure imense, care le permite să atingă nenumărate regiuni ale universului, Iniţiaţii ajung la o înţelegere profundă a lucrurilor, care nu este o înţelegere intelectuală. De aceea, voi trebuie, de asemenea, să opriţi intelectul vostru să aibă preocupări care nu vă aduc nici viziuni celeste, nici beatitudine şi să vă avântaţi, graţie unei aure puternice, luminoase, spre regiuni sublime unde veţi învăţa cum a creat Dumnezeu lumea şi ce a scris prin intermediul stelelor, munţilor, lacurilor, păsărilor, animalelor, plantelor. Pentru a creşte intensitatea, puritatea şi puterea aurei, esenţial este să avem un ideal înalt de a munci aspra nouă înşine, să îndeplinim acte nobile şi juste, să avem gânduri şi sentimente pure.
Acei care găsesc că natura actelor, gândurilor şi sentimentelor lor nu are nici o importanţă pentru că morala şi religia sunt acum ceva perimat, de care trebuie să ne debarasăm, îşi urâţesc aura şi nu produc decât culori spălăcite şi murdare, vibraţii haotice şi dizarmonioase, pe care alţii, în mod inconştient, le simt şi se îndepărtează. Nu iubim decât ceea ce este pur, luminos, armonios, şi cel care vrea să fie iubit trebuie să înţeleagă că nu trebuie decât să lase să intre în el forţe pure şi luminoase. Pentru acei care caută dragostea, puterea, sau lumina, nu există altă metodă decât cea de a lucra asupra aurei lor, pentru a înlătura culorile şterse care distrug, prin vibraţiile lor, tot ceea ce este bun în alţii. O ştiţi, cineva stă abia cinci minute aproape de dumneavoastră, apoi vă căutaţi în zadar inspiraţia, bucuria, credinţa în Dumnezeu. Totul a dispărut... Alţii stau cinci minute cu voi şi sunteţi revigoraţi, vechile voastre celule au dispărut şi din nou aveţi credinţă, din nou aveţi elan. Cauza acestor schimbări, trebuie să o ştiţi, este aura lor.
Din acest motiv, aura este ca un instrument magic în mâna Iniţiaţilor. Cum ea face parte din ei înşişi, oriunde merg, ei îmbunătăţesc regatul mineralelor, plantelor, animalelor şi oamenilor. Şi aceasta nu se opreşte aici. Prin aura sa, un Maestru ajută chiar şi desîncarnaţii, care sunt miliarde şi miliarde în spaţiu... Da, aura sa caută să se întindă, chiar şi acolo, în cealaltă lume. Eu cunosc această problemă, am studiat-o. Un Maestru ameliorează destinul a numeroase fiinţe din lumea astrală şi din lumea mentală; dacă pe pământ el nu se ocupă decât de un număr mic de oameni, pe de altă parte, este, fără îndoială, în contact cu o multitudine de creaturi care vin să se încălzească, să se lumineze la aura sa şi să primească un pic de vitalitate pentru a evolua.
Da, munca veritabilă a marilor Maeştrii nu este aici, printre oameni; pe partea cealaltă munca lor e mult mai intensă, chiar dacă nu vedem nimic. Marii Maeştrii, care au realizat din toată inima lor, din tot sufletul lor, din tot spiritul lor acest ideal de a-l servi pe Dumnezeu, au trezit corpurile lor cauzal şi budhic, ale căror vibraţii ating chiar şi creaturi care trăiesc pe alte planete. Şi în acelaşi fel, Maeştrii care trăiesc pe alte planete ating creaturile terestre, şi astfel se face un schimb, nu numai în sistemul solar, dar în întreg cosmosul. Dumnezeu n-a stabilit limite, nici frontiere în univers, şi dacă se spune că dragostea este atotputernică, este pentru că ea poate traversa spaţiul pentru a atinge astrele, planetele şi a atinge entităţile cele mai îndepărtate.
Pentru ce s-au reprezentat sfinţii cu o aureolă în jurul capului? În trecut, exista o întreagă ştiinţă a culorilor care a explicat că fiecare virtute se exprimă prin intermediul unei culori particulare şi aura e formată din culorile produse de aceste virtuţi. Sfinţii au fost fiinţe de o mare puritate, care voiau să se apropie de Dumnezeu, să se topească în El pentru a-L cunoaşte şi a deveni asemenea Lui, şi în această dorinţă de cunoaştere, ei ajungeau la o anume penetrare, o anume înţelepciune şi o culoare galbenă de aur țâșnea din profunzimea fiinţei lor, învăluindu-i. Există tot felul de nuanţe de galben, de la galbenul cel fin, delicat, până la galben de aur. Fiecare nuanţă are o semnificaţie, şi se pot spune multe despre acest subiect care atinge o problemă alchimică: cum să transformi toată materia în aur fluidic.
Dacă discipolul nu-şi dezvoltă anumite calităţi şi virtuţi pentru a se proteja, inamicii intră în el, iar el nu mai poate să scape de ei. Atunci, cum să ne protejăm? Lucrând asupra aurei, asupra purităţii şi grandorii sale. Fiecare dintre aceste caracteristici depind de virtuţile asupra cărora omul a lucrat. Dacă omul este pur, aura sa devine limpede şi transparentă. Dacă e inteligent, aura este din ce în ce mai luminoasă. Dacă trăieşte o viaţă intensă, ea vibrează mult. Dacă are voinţă puternică, ea devine foarte puternică. Dacă se concentrează spre probleme spirituale, ea se lărgeşte, se amplifică şi devine imensă. Şi frumuseţea, adică frumuseţea culorilor, depinde de armonia între calităţi şi virtuţi. Aura mai are multe nuanţe, dar v-am spus esenţialul.
Deci, cei care au tot timpul gânduri bune, credinţă, speranţă, bunătate, puritate, sunt beneficiarii tuturor bogăţiilor naturii şi ceea ce este rău nu poate să-i atingă, să intre în ei. Astfel, ei sunt protejaţi, ca de un scut. Scutul pe care îl poartă cavalerii în poveşti nu e nimic altceva decât simbolul aurei. Şi sabia cavalerului? Acestea sunt proiecţii de lumină care ies din om. Vedeţi, sunt două simboluri. Aura, această incintă care ne înconjoară, reprezintă principiul feminin; şi gândirea pe care omul o proiectează, sau spiritul său care se lansează în spaţiu, reprezintă principiul masculin, activ, dinamic. Aceste două simboluri, al scutului şi al sabiei, care vin din antichitate, reprezintă, deci, cele două principii: principiul feminin, aura, şi principiul masculin, activ, gândirea susţinută de voinţă, care zboară ca o săgeată. De altfel, sabia, săgeata, lancea au reprezentat întotdeauna principiul masculin, activ. În astrologie, Săgetătorul, care trage săgeţi cu arcul, este simbolul Iniţiatului care proiectează gândirea sa. El trage cu arcul pentru a proteja oraşul Iniţiaţilor, pentru ca nici un inamic să nu poată intra.
Priviţi cum, în plan fizic, oamenii au ştiut să perfecţioneze unelte şi aparate cu care trebuie să lucreze sau să se apere. Aspiratoarele au înlocuit măturile, tractoarele au înlocuit căruţele, tancurile, rachetele au înlocuit săgeţile, lăncile şi baionetele. Dar, în plan spiritual, oamenii rămân săraci, dezarmaţi. Şi totuşi, există tot felul de mijloace şi arme. Tot ce am putut găsi în plan fizic are echivalentul său în plan spiritual. În planul fizic, pielea şi veşmintele ne protejează corpul fizic, în planul spiritual aura joacă acest rol.
Nu există protecţie mai eficace decât o aură pură şi luminoasă. Desigur, toate obiectele, figurile şi formulele magice menţionate de tradiţia ezoterică au raţiunea lor de a fi, toate au un sens profund, dar nici o formulă, nici un talisman nu e aşa puternic ca aura. Înainte de a ne adresa spiritelor, şi mai ales spiritelor infernale, un Mag trasează un cerc pentru a înscrie, în interior, numele lui Dumnezeu sau simboluri; acest cerc este o reprezentare a aurei. Nu putem să ne impunem dând ordine spiritelor tenebroase dacă nu avem în jurul nostru un cerc protector, o aură puternică. La modul general, putem spune, de asemenea, că nu vom obţine rezultate spirituale dacă nu avem în jurul nostru un cerc de protecţie, adică aura compusă din virtuţi şi forţe divine care simbolizează numele Domnului înscris în cerc.
Dar multă lume se amestecă în practicile magice fără să cunoască originea simbolurilor pe care le utilizează, fără a înţelege sensul a ceea ce fac. Ei se mulţumesc să se conformeze ritualurilor indicate în cărţi, fără să se gândească că în interior trebuie, de asemenea, să traseze un cerc şi să înscrie numele Domnului, adică să dobândească virtuţi care să formeze o aură de puritate, sfinţenie, de lumină şi de dragoste. Ei ignoră toate acestea, de aceea, în ciuda cercului, ei sunt vulnerabili. Acest cerc nu se trasează în exterior, iar în interior ei nu sunt în regulă, deci nu sunt protejaţi.
Când se spune că magul, ţinând în mână o baghetă sau o sabie, se plasează într-un cerc şi citeşte formule dintr-o carte, este exact, dar pentru Iniţiat, fiecăruia dintre aceste detalii îi corespunde ceva care trebuie să posede în interior. Iniţiatul trebuie, mai întâi, să aibă bagheta magică în interior, sabia în interior, şi cartea de asemenea, în interior. Iniţiatul citeşte, şi cartea reprezintă cunoaşterea tuturor forţelor şi tuturor spiritelor naturii. Bagheta magică, sau sabia, reprezintă voinţa cu care trebuie să lucreze. Dacă nu are această baghetă, aceasta înseamnă că nu posedă voinţă şi nu va putea conjura spiritele.
Şi acum, cum să lucrăm asupra aurei? Putem să o facem în două maniere. Mai întâi, prin voinţa conştientă, adică concentrându-ne asupra culorilor, imaginându-ne că înotăm în culorile cele mai pure, cele mai luminoase. Pentru a avea o idee exactă asupra celor şapte culori, trebuie să vă serviţi de o prismă. Culorile pe care le vedeţi în natură, ale florilor sau ale păsărilor nu sunt exact cele ale luminii solare. În timp ce, cu ajutorul prismei vedeţi exact ce sunt cu adevărat roşul, portocaliul, galbenul, verdele, albastrul şi violetul. Apoi, puteţi face un exerciţiu imaginându-vă cum culorile ies din voi şi se propagă în spaţiu, că sunteţi scufundat în această lumină, în aceste culori, că sunteţi înconjuraţi de o sferă luminoasă şi că trimiteţi în tot universul dragostea voastră. Acestea sunt exerciţii foarte plăcute, se poate să nu mai vreţi să vă opriţi, făcându-le!
A doua metodă este de a munci asupra virtuţilor: puritate, răbdare, indulgenţă, generozitate, bunătate, speranţă, credinţă, smerenie, dreptate, dezinteres. Această a doua metodă este cea mai sigură. Lucraţi asupra virtuţilor şi virtuţile formează aura. Evident, puteţi aplica ambele metode, e şi mai bine. Prin virtuţi aceasta se face natural; prin voinţă conştientă aceasta se face de asemenea, dar e mai puţin eficace. Deoarece, să presupunem că vă concentraţi în fiecare zi asupra aurei, dar în acelaşi timp trăiţi o viaţă ordinară, călcând legile divine: pe de o parte construiţi, dar pe de altă parte distrugeţi. De aceea e mai bine să îmbinaţi cele două metode: să trăiţi o viaţă onestă, pură, plină de iubire, şi în acelaşi timp să lucraţi conştient asupra aurei, prin imaginaţie.
Cum v-am spus, pe măsura dezvoltării sale, aura vă va permite să comunicaţi cu toate regiunile spaţiului. Studiaţi planetele sistemului nostru solar: le separă milioane de kilometri, dar în realitate ele se ating, fuzionează şi formează o unitate. Da, numai în aparenţă sunt separate. Să luăm exemplul Pământului: continentele au o anumită întindere, dar apele sunt în mai mare proporţie decât continentele; la rândul său, atmosfera gazoasă care înconjoară planeta ocupă de mai multe ori volumul său; apoi, deasupra atmosferei, Terra are un corp eteric, un corp astral şi un corp mental, încă şi mai vast... Pentru că Terra e o creatură vie, inteligentă, care are de asemenea suflet şi spirit. Şi cum e la fel şi pentru alte planete, atunci, vedeţi, totul se întrepătrunde. Corpurile lor fizice sunt îndepărtate, dar aura lor, emanaţiile lor se ating, fuzionează. Astfel putem explica, în astrologie, influenţele planetare; graţie aurei lor, planetele se întrepătrund şi acţionează unele asupra altora şi asupra creaturilor care le locuiesc.
Multe lucruri despre aură nu sunt încă explicate, dar esenţialul este să învăţaţi să vă ocupaţi de aura voastră, aşa cum vă ocupaţi de piele. Faceţi băi, o îngrijiţi, nu-i aşa?... Dar, evident, pentru aură e puţin mai greu: nu putem să-i aplicăm loţiuni, creme... sau biftecuri, pentru a o îndulci! De altfel, chiar şi pentru piele, remediile nu sunt grozave. Există femei care nu se spală pe faţă, spunându-şi că nu vor să-şi strice pielea. Dar nu există nimic mai minunat decât apa! Lăsaţi toate aceste loţiuni şi creme care sunt chiar periculoase: nu ştiţi ce vă pătrunde prin pori.
Umanitatea de acum e obişnuită să îmbunătăţească numai aparenţa, dar în viitor se va insista asupra avantajelor aspectelor părţilor interioare, şi, în loc să alerge la toate institutele de frumuseţe terestre, femeile vor intra în propriul lor institut de frumuseţe spiritual, adică vor lucra asupra aurei lor. Acesta e un veritabil institut de frumuseţe. O aură intensă, luminoasă înfrumuseţează... şi, cel puţin, e o frumuseţe durabilă! Pe când, o femeie care iese dintr-un institut de frumuseţe este veselă pentru 24 de ore... dar poimâine, ce tablou vechi! Ei da, aceasta e pentru că îmbunătăţirea nu vine din interior, iar tot ceea ce nu vine din interior, nu durează.
Particulele emanate de un mare Maestru sunt dătătoare de viaţă, intense, luminoase, puternice. Penetrând aura noastră, aceste particule intră în structura noastră şi transformă fiinţa noastră. Aceia care au primit cu dragoste aceste emanaţii, vor începe, într-o zi, să gândească ca şi maestrul lor, să se poarte ca el, să devină liberi ca el. Desigur, aceasta nu se întâmplă decât după ani de zile, dar se întâmplă. Din păcate, oamenii nu se opresc niciodată asupra acestei părţi invizibile. Ei nu se bazează decât pe ceea ce le putem arăta, sau pe ceea ce pot atinge. Partea invizibilă o neglijează. Şi totuşi, e atât de importantă!
Deci, decideţi-vă să lucraţi asupra aurei şi veţi înţelege multe lucruri. Când sunteţi furioşi sunteţi înconjuraţi de culoarea roşie ca focul, dar un roşu întunecos, murdar, foarte diferit de roşul trandafiriu ce corespunde dragostei. Şi dacă nu aveţi credinţă, pace, albastrul aurei voastre este şters, urât; pe măsură ce credinţa voastră creşte, culoarea albastră din aură seamănă cu albastrul cerului.
În fiecare zi faceţi acest exerciţiu. Luaţi o prismă, orientaţi-o în lumina soarelui, şi priviţi cum, traversând-o, lumina se descompune în şapte culori. După ce aţi contemplat adevăratele culori, închideţi ochii şi imaginaţi-vă că sunteţi înconjurat de violet, apoi de albastru, de verde şi aşa mai departe... Sau, începeţi cu roşul, mergând spre violet, păstrând câteva minute fiecare culoare în jurul vostru. Practicând în fiecare zi acest exerciţiu, vă veţi purifica aura, o veţi întări şi vă veţi simţi atât de bine, încât vă veţi mira. Iar când cineva din familia voastră sau dintre prietenii voştri va fi bolnav, sau nefericit, descurajat, dacă veţi vrea, cu adevărat, să-l ajutaţi, faceţi acelaşi lucru asupra lui, trimiteţi-i cele mai frumoase culori ale prismei. Da, câte exerciţii putem face cu aura şi culorile sale!
Toate aceste exerciţii cu culorile le puteţi face dimineaţa mergând la răsăritul soarelui. Privind soarele, vizionând aura cu care este înconjurat şi cum ţâşnesc culorile din el şi se propagă în spaţiu spuneţi: „Eu, de asemenea, vreau să-mi înconjur fiinţa proprie cu lumină de aur, albastră, violetă.”.. Şi scăldaţi-vă îndelung în această splendoare, în aceste culori, contemplaţi-le, imaginaţi-vă că merg foarte departe, că toate creaturile se mişcă în această atmosferă minunată, că înoată în această lumină, că sunt impregnate de această lumină... şi aura voastră va deveni pentru ele o binecuvântare. Puteţi să mergeţi oricât, nu există limite. Oamenii sunt cei care îşi crează tot timpul limite. Trebuie să avem o ambiţie nesfârşită pentru bine şi să spunem: „Voi merge până acolo!” Un Maestru, un discipol evoluat, trimit dragostea lor întregii creaţii, întregului univers, şi această dragoste merge mai departe decât astrele... Da, pentru unii, e o realitate! Ei îşi trimit dragostea lor până la astre şi ca un val, dragostea astrelor revine şi se revarsă asupra lor, iar ei înoată în dragoste, trăiesc în iubirea cosmică.
II.
Una din funcţiile aurei este de a asigura schimburile între astrele exterioare şi astrele care sunt în noi. Dacă aura noastră e impură, întunecată, nu numai că nu poate sesiza curenţii benefici, dar ea îi captează pe cei malefici. Spunem că există planete benefice şi planete malefice. Dar atunci, de ce aceeaşi planetă acţionează favorabil asupra unora şi defavorabil asupra altora? E simplu: acela care nu primeşte decât influenţele proaste nu e pregătit să le capteze pe cele bune. În realitate, toate planetele sunt benefice, dar acţiunea lor asupra omului depinde de aura sa. Dacă în aură se găsesc elemente care nu permit ca influenţele benefice ale unei planete să intre în om, curenţii pe care această planetă îi trimit se alterează, se sparg şi produc efecte nocive. În schimb, dacă aura sa e pură, puternică, toate influenţele, chiar şi cele proaste, devin bune pentru el.
Să nu fiţi miraţi când auziţi că planetele există de asemenea în noi... Omul este o reflectare a cosmosului, toate planetele există de asemenea în el, ca şi în univers, ele se rotesc în jurul soarelui lui interior. Se pot spune multe lucruri despre acestea. Această ştiinţă a fost cunoscută în trecut, acum e aproape pierdută, dar în viitor ea se va fi din nou învăţată.
Marte, Saturn, Uranus, Pluto sunt considerate malefice; în realitate, ele sunt aşa pentru creaturile care nu lasă să treacă virtuţile lor. Calităţile bune a lui Marte sunt voinţa, cutezanţa, dorinţa de a învinge dificultăţile, de a atinge scopul fixat; şi cele rele sunt evident cruzimea, violenţa, nevoia de a distruge. Calităţile bune ale lui Venus sunt bunătatea, farmecul, delicateţea, iar cele rele sunt senzualitatea, frivolitatea, infidelitatea. În om se manifestă aspectele bune sau rele ale acestor planete, după cum aura sa este pură sau obstrucţionată de elemente care, prin afinitate, atrag influenţele bune sau rele.
Aceste legi sunt valabile de asemenea pentru celelalte planete. Calitatea aurei noastre este cea care atrage virtuţile lui Saturn (răbdarea, stabilitatea, dorinţa de a cunoaşte) sau defectele sale (tristeţea, încăpăţânarea, acrimea), virtuţile lui Jupiter (grandoarea, generozitatea, bunătatea, clemenţa) sau defectele sale (ambiţia, vanitatea, dorinţa de a domina pe alţii, de a-i strivi chiar). Deci, problema care se pune pentru discipol este de a şti să lucreze asupra aurei sale pentru a primi numai influenţele favorabile ale planetelor. Pentru că, contrar opiniei majorităţii astrologilor, influenţele bune sau rele ale planetelor asupra unei fiinţe umane nu depind exclusiv de semnul şi de casa în care ele se află, nici de aspectele care există între ele; după gradul de evoluţie a persoanei, aceste influenţe se vor manifesta diferit. De aceea se spune: „astrele predispun, dar nu dispun”.
Vedeţi, problema aurei este foarte importantă. Dacă aura voastră nu e pură, nu pot penetra în voi, nu numai influenţele planetelor ci şi binecuvântările pe care fiinţele angelice le trimit pe pământ, din cauza tuturor straturilor groase care ascund fiinţa voastră adevărată. Când norii sunt îngroşaţi, ei acoperă soarele, care nu mai poate să încălzească, nici să lumineze creaturile. Este la fel şi pentru persoanele îngrijorate, tulburate, furioase sau pline de duşmănie: există nori pe aura lor. De altfel, aura este de o subtilitate infinită a vibraţiilor; ea e animată de mişcări rapide, variază constant după starea noastră de conştiinţă şi chiar după starea de sănătate. Omul posedă, bineînţeles, o aură care nu se schimbă, care arată ceea ce este el în profunzime, dar ea are nuanţe care variază de la un moment la altul. La fel stau lucrurile cu faţa omenească: în timpul unei zile, trece prin tot felul de expresii, fără ca aceasta să-i afecteze forma nasului, frunţii sau gurii. În cazul aurei, ea e compusă din anumite radiaţii, din anumite culori care revelează adevărata natură a omului, care nu se modifică de-a lungul existenţei lui, în timp ce alte vibraţii vin şi pleacă, exprimând stări pasagere.
Deci, acei care se lasă purtaţi de anumite emoţii sau anumite slăbiciuni îşi ard fără încetare aura, şi când forţele benefice vor să pătrundă în ei pentru a-şi face cuib, ele sunt împiedicate de veritabile carapace de culoare ştearsă şi opacă. Să presupunem că trăiţi o viaţă nerezonabilă, haotică, aura voastră va fi atunci traversată de multe turbioane şi vibraţii dezordonate, şi ea nu va mai putea fi un ecran suficient de puternic pentru a rezista atacurilor şi ostilităţilor lumii invizibile. Apoi, schimburile pe care le faceţi cu universul şi cu toate creaturile nu vor mai fi armonioase. După legea afinităţilor, nu veţi atrage din univers numai ceea ce este dezordonat, haotic şi sumbru, iar ceea ce este luminos, veţi respinge. Deci, dacă aura voastră este impură, ştearsă, haotică, toate forţele armonioase, pure şi luminoase vor rămâne în afară, şi numai ceea ce este şters şi urât se va scufunda în ea, pentru că ea nu va lăsa să treacă decât ceea ce i se aseamănă. Cum spunem noi în Bulgaria: „Măgarii râioşi se adulmecă între ei, peste şapte dealuri”... şi se regăsesc!
Deci, dacă aura voastră nu e luminoasă, ea nu e o bună perdea de protecţie, nici un bun aparat pentru a percepe lumea invizibilă şi partea ascunsă a lucrurilor, şi nu veţi avea nici intuiţie, nici presentiment. Nu veţi mai putea face schimburi cu Cerul, şi fiinţele din regiunile îndepărtate nu vor băga în seamă existenţa voastră; fiinţele lumii invizibile, care locuiesc foarte sus, nu vă văd. În timp ce, dacă aura voastră e luminoasă, fiinţele vă văd. De ce? Să presupunem că navigaţi pe ocean în timpul nopţii; dacă vaporul nu e luminat, nimeni nu-l va vedea. Dar dacă lansaţi semnale, proiectaţi lumini, veţi fi zăriţi de îndată, şi comunicarea se va face. Aceasta e o imagine, evident că în zilele noastre există multe alte mijloace de a stabili contacte de comunicare, dar ea vă va face o idee despre ce vreau să vă fac să înţelegeţi.
Terra este ca un ocean pe care noi navigăm noaptea; suntem în obscuritate, şi dacă nu proiectăm, de jos, semnale luminoase, fiinţele invizibile, îngerii, arhanghelii, nu ne vor percepe. Trebuie, deci, să proiectăm lumini, şi aceste lumini sunt proiectate de către aură. Deci, cel ce posedă o aură foarte luminoasă este perceput de lucrătorii Cerului şi dacă el îi cheamă, ei se pot dirija spre el din cauza luminii sale. Aceasta, e tot o imagine... deoarece, dacă spiritele angelice vor să găsească pe cineva, fiţi siguri că au mai mult de un mijloc la dispoziţie. Din totdeauna se spune că Terra e o vale a lacrimilor, a suferinţelor şi a tenebrelor. Ei da, nu e de mirare când oamenii trec neobservaţi când suferă, gem, se revoltă: ei nu emit nici o lumină! Trebuie să emitem semnale luminoase prin intermediul aurei.
Aura vă serveşte, deci, la a atrage atenţia acestor fiinţe celeste asupra voastră. Dar ea vă permite, de asemenea, să aveţi acces la regiunile unde locuiesc aceste fiinţe. Pentru a putea merge în anumite locuri, trebuie să aveţi un paşaport; de îndată ce l-aţi obţinut, porţile vi se dechid. Aşa este şi în planul fizic, şi în planul spiritual. Pentru a intra în anumite regiuni ale lumii invizibile, ne trebuie un paşaport, care e de fapt aura, cu culorile care le conţine. Astfel, pentru a fi admis într-o regiune anumită, trebuie ca aura să posede culorile acestei regiuni. Dacă aveţi, de exemplu, culoarea galbenă, de aur, sunteţi primiţi în bibliotecile naturii şi toate secretele vă sunt revelate. Albastrul vă permite accesul în regiunile muzicii şi religiei, roşul în cele din care veţi sorbi esenţa însăşi a vitalităţii. Aura e determinantă pentru a fi primit în lumea invizibilă. Culorile ei sunt un fel de paşapoarte pentru regiunile cărora le corespund, iar spiritele care locuiesc în aceste regiuni vă recunosc şi vin să vă ajute.
Starea aurei, puritatea sa, limpezimea sa, depind de felul în care trăieşte omul. Dacă el se lasă pradă trândăviei interioare, dezordinii, viciilor, aura sa începe să se asemene cu o mlaştină care emană tot felul de miasme vătămătoare pe care alţii le simt. Chiar dacă nu văd nimic - mai puţin clarvăzătorii - e dificil de văzut aura oamenilor, ei simt o atmosferă apăsătoare, obscură, ca în apropierea unei mlaştini. În timp ce un Iniţiat, un Maestru, care timp de secole, milenii a muncit să dezvolte în el dragostea, înţelepciunea, puritatea, dezinteresul, posedă o aură imensă, în care creaturile vin să se scalde şi unde se simt hrănite, liniştite, reîmprospătate, antrenate într-o direcţie divină. De aceea, discipolii pot primi multe binecuvântări din partea aurei Maestrului, dar cu condiţia să fie conştienţi, pentru că dacă nu sunt conştienţi, orice ar face Maestrul lor, ei rămân închişi influenţei lui.
Dar discipolul nu trebuie să se mulţumească să beneficieze de aura Maestrului său; el trebuie să lucreze asupra propriei aure, şi pentru aceasta trebuie să îşi schimbe viaţa.
Pentru că, dacă nu face nimic pentru a-şi schimba viaţa sa mediocră, plină de slăbiciuni şi stupidităţi, toate exerciţiile de concentrare asupra aurei pe care ar putea să le facă, nu vor servi la mare lucru. E exact ce se întâmplă în cazul sănătăţii: dacă ne mulţumim să luăm medicamente, fără a ne schimba modul de viaţă, medicamentele nu vor fi decât paleative. E greu să faci oamenii să înţeleagă că singura metodă cu adevărat eficace este de a face schimbări în modul lor de a trăi.
O aură pură aduce, mai întâi, ameliorări în voi înşivă, dar ea transformă, de asemenea, şi ambianţa din jurul vostru, de aceea unii încep să vă iubească: fără a şti pentru ce, ei se simt bine în apropierea voastră. În realitate, ei simt prezenţa fiinţelor luminoase pe care aura voastră le atrage. Entităţile celeste iubesc culorile pure, şi când zăresc o fiinţă înconjurată de această lumină şi aceste culori, ele fug spre ea, aşa cum entităţile tenebroase merg după oamenii vicioşi şi răi şi îi fac respingători pentru anturajul lor. Dar oamenii sunt atât de inconştienţi, nu ştiu nici de ce, nici cum atrag lucrurile bune sau rele.
Aura e o lume organizată, ierarhizată. Ca şi arborele vieţii, ea e divizată în regiuni unde locuiesc arhangheli, îngeri, spirite ale naturii, dar de asemenea şi entităţi ale infernului. Aceasta depinde de viaţa omului. Acel care are binecuvântarea de a fi locuit de spirite luminoase se manifestă prin daruri extraordinare de clarviziune, claraudiţie, de vindecător... face miracole! În timp ce, pentru acel care atrage entităţi malefice se vorbeşte de posesiune, de subjugare...
Trebuie făcută, deci, o muncă de desăvârşire, în ani de zile pentru a face din aura noastră o antenă capabilă să atragă ceea ce este cu adevărat frumos şi benefic în univers. Dacă v-aş întreba: „Ţineţi cu adevărat la sănătatea, frumuseţea, pacea, fericirea voastră?” veţi răspunde: „Bineînţeles, nu le vrem decât pe acestea!” Şi atunci, de ce nu faceţi nimic pentru a le dobândi? Toate aceste binecuvântări nu pot veni de sus, prin hazard. Cel mai bun mijloc de a le atrage este de a lucra asupra aurei: prin dragoste o umpleţi de viaţă, prin înţelepciune o faceţi mai luminoasă, prin forţa caracterului o faceţi mai puternică, printr-o viaţă pură o faceţi mai limpede şi mai clară. Calităţile pe care vreţi să le daţi aurei voastre depind de virtuţile pe care vreţi să le dezvoltaţi.
Nu e bine să se creadă că dezvoltând o singură calitate, veţi obţine toate binecuvântările. Nu, fiecare lucru e determinat în univers, şi fiecare virtute atrage o binecuvântare determinată. Ar fi prea lung să vă vorbesc de toate nuanţele, dar puteţi să vă gândiţi voi înşivă. Dacă ştiţi să observaţi, ar fi trebuit să o remarcaţi în circumstanţele simple ale vieţii. Când cineva vorbeşte, se exprimă cu forţă şi convingere, şi această convingere influenţează pe alţii. Dar analizaţi-i bine cuvintele, poate vă veţi da seama că spune multe prostii. Invers, există persoane inteligente şi care vorbesc inteligent, dar nu au capacitate de convingere, nu sunt ascultate. Forţa de convingere e un lucru, iar inteligenţa e un altul! Sunt virtuţi diferite care dau aurei diferite calităţi. Trebuie să reflectaţi la aceasta şi să înţelegeţi că muncind zilnic pentru a vă îmbogăţi aura cu calităţi noi, veţi obţine tot ceea ce vă doriţi.
De la om la Dumnezeu de Omraam Aivanhov
Sefiroturi şi ierarhii îngereşti
Cap. 1 - De la om la Dumnezeu: noţiunea de ierarhie
Oamenii se aseamănă adesea cu vapoare în derivă. Ei se conduc, din fericire, după câteva reguli date de familie, studii, meserie, viaţă socială, dar în interior mulţi sunt ca nişte ambarcaţiuni lansate în plină mare, fără busolă şi fără hartă de navigaţie. Veţi spune că unii au religia... Da, religia ajută mult oamenii, dacă cei care o reprezintă se preocupă cu adevărat de a le da un sistem coerent, plecând de la care ei pot să-şi organizeze viaţa interioară. Dar eu nu vreau să critic bisericile şi clerul, mulţi alţii au făcut-o înaintea mea, poate mai bine ca mine. Ceea ce vreau, e să vă dau metode care vă vor permite să realizaţi ceea ce este scopul tuturor religiilor: stabilirea unei legături cu Dumnezeu.
Da, auzim de atâtea ori repetându-se că cuvântul religie vine din latinescul „religare” adică relegare! Religia e cea care îl releagă pe om la Dumnezeu. Dar ce idee avem despre Dumnezeu, şi cum se poate stabili această legătură? Veţi spune: „E uşor, ne legăm la Dumnezeu prin rugăciune”. Ah! dacă ar fi aşa de simplu! Ca şi cum ar fi suficient să spunem: „Dumnezeul meu... Domnule Dumnezeu.”.. pentru a intra în legătură cu El!
Pentru a pretinde că îl atingem direct pe Dumnezeu, trebuie să ştim ceea ce este! Nu vreau să spun că nu se întâmplă să auzim câte ceva de la El, dar în orice caz nu de la El în persoană. Să luăm un exemplu foarte simplu. Aveţi de trimis o scrisoare... Ea va trece în mod necesar prin intermediari: angajatul de la poştă care pune ştampila, cei care o expediază, calea ferată, vaporul sau avionul. Când ea soseşte în sfârşit la destinaţie, câteodată după zeci de zile, factorul poştal o distribuie: el o pune în cutia de scrisori sau o lasă la portar, care se va ocupa de ea. Şi dacă trebuie să scrieţi unei persoane suspusă, unui monarh, unui preşedinte de Republică sau unui ministru, atunci ea v-a trece prin mâinile secretarilor care o vor transmite... sau nu o vor transmite; dacă conţinutul scrisorii voastre nu e de o importanţă capitală ea nu va ajunge niciodată la destinatar, numai la un colaborator care o va citi şi vă va răspunde.
Iată cum se petrec lucrurile pe pământ. Deci, cel care îşi imaginează că atunci când se adresează lui Dumnezeu mesajul său sau rugămintea sa Îl atinge direct, e un ignorant, asta e! Pe pământ, e imposibil să te adresezi unui personaj înalt fără a trece prin intermediari, dar ei îşi închipuie că pe Dumnezeu, da, îl vor atinge direct! Pentru că Dumnezeu, înţelegeţi, e un bonom foarte drăguţ, foarte accesibil, putem să-L batem pe umăr, să-L tragem de barbă, El ascultă toate plângerile, toate reclamaţiile şi chiar El în persoană răspunde la acestea... Dar ce e cu toţi aceşti ignoranţi care cred că gândurile şi sentimentele lor ajung direct la Dumnezeu şi chiar El Însuşi va veni special să se ocupe de ei? E singur în Cer, înţelegeţi, El nu are servitori, nu are lucrători pentru a face munca, El trebuie să facă totul. Şi e acelaşi care odinioară s-a înhămat să creeze lumea în şase zile. Săracul, câtă muncă! Nu are pe nimeni care să-L ajute.
Pe pământ, cel mai mic patron are una sau mai multe secretare şi echipe de lucrători; dar Dumnezeu, nu, El Însuşi trebuie să facă toată munca şi oricine poate să aibă de-a face cu El. Unii vă vor spune: ei discută cu Dumnezeu şi Dumnezeu le răspunde. Sau uneori, e invers: Dumnezeu le vorbeşte şi ei Îi răspund! Nefericiţii, dacă lucrurile s-ar petrece aşa cum îşi imaginează, de mult ar fi fost fulgeraţi, pulverizaţi, nu ar fi rămas nici cea mai mică urmă din ei. Dumnezeu e o energie de o putere indescriptibilă, nici o fiinţă umană nu a putut nici să-L atingă, nici să-L asculte, nici să-L vadă. Veţi spune că Avraam, Moise şi profeţii Israelului au vorbit cu Dumnezeu. Da, Vechiul Testament e plin de aceste dialoguri, dar în realitate acesta nu este decât un mod figurat de a prezenta lucrurile...
O imagine care ne poate da aproximativ o idee despre Dumnezeu este cea a electricităţii. Ne servim de electricitate pentru a ne lumina, a ne încălzi şi pentru a face să funcţioneze tot felul de aparate. În case, uzine, oraşe, totul funcţionează cu electricitate! Dar ştiţi câte precauţii trebuie luate pentru a nu provoca scurtcircuite şi accidente ca incendii sau electrocutări, de exemplu. Un contact direct cu electricitatea poate fi mortal, pentru că e o energie de o putere imensă. Pentru a o face să vină la noi şi pentru a o putea utiliza cu riscuri mici, trebuie să o adaptăm cu ajutorul transformatoarelor, apoi să o canalizăm prin intermediul circuitelor adesea foarte complicate. Ei bine, este la fel şi cu Dumnezeu. Dumnezeu este comparabil cu o electricitate pură care nu poate coborî până la noi decât prin intermediul transformatoarelor. Aceste transformatoare sunt nenumăratele entităţi luminoase care populează cerurile şi pe care tradiţia le numeşte ierarhiile îngereşti. Prin ele primim lumina divină, şi tot prin ele reuşim să intrăm în relaţie cu Dumnezeu.
Da, iată ce trebuie ştiut: între noi şi Dumnezeu există un întreg drum de parcurs, un spaţiu atât de vast încât e imposibil să-l concepem, şi acest spaţiu nu e gol, el se compune din regiuni locuite de entităţi spirituale. Toate religiile au menţionat într-un fel sau altul existenţa acestor regiuni şi acestor entităţi. Pentru mine, tradiţia evreiască este cea care dă noţiunile cele mai precise, cele mai clare. Atât creştinismul cât şi islamismul au moştenit în parte aceste noţiuni.
Majoritatea oamenilor se poartă ca şi cum ar fi singurele creaturi cu adevărat evoluate. Sub ei sunt animalele, plantele, pietrele, iar deasupra, foarte departe, undeva, este Dumnezeu... câţi încă o cred! Ei ignoră existenţa tuturor acelor fiinţe care fac legătura dintre Dumnezeu şi ei. Sau, chiar dacă ştiu de existenţa lor pentru că au auzit vorbindu-se de ele, ei se gândesc la ele rar, nu încearcă să stabilească legături cu aceste fiinţe. Catolicii, ortodocşii se adresează sfinţilor; e bine, dar chiar şi cei mai mari sfinţi nu sunt decât fiinţe umane, şi cultul acestora aminteşte adesea de culturile păgâne: pentru a regăsi un obiect pierdut trebuie să ne adresăm sfântului Antoine de Padova; pentru a evita un accident, sfântului Christophe... Toţi sfinţii calendarului sau aproape toţi au o funcţie particulară, şi un număr incalculabil de Notre Dame sunt invocate pentru a obţine vindecarea, protecţia, naşterea unui copil, abundenţa recoltelor, întoarcerea soţului sau femeii infidele, etc. Creştinii au tendinţa de a dispreţui religiile politeiste şi multitudinea lor de divinităţi, fără a-şi da seama că şi ei de asemenea, într-un anume fel, au un veritabil panteon.
Acest obicei de a invoca entităţi spirituale cărora li se atribuie diferite puteri provine dintr-o veche antichitate şi creştinii l-au preluat şi l-au prelungit. Aceasta arată clar că, chiar şi pentru ei, Dumnezeu este atât de departe că au nevoie să recurgă la intermediari. De aceea e important de a cunoaşte mai bine existenţa ierarhiilor îngereşti, ce sunt ele, cum se situează şi care sunt puterile lor.
Se menţionează în Geneză un simbol al acestei ierarhii îngereşti care face legătura între om şi Dumnezeu: e scara lui Iacob. „Iacob ajunse într-un loc unde îşi petrecu noaptea, pentru că soarele asfinţise. El a luat o piatră pe care a pus-o căpătâi şi s-a culcat în acel loc. Şi a avut un vis. Se făcea că o scară era sprijinită de pământ iar capătul atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe această scară. Şi iată, Eternul se afla deasupra ei”.
Scara e o imagine interesantă de studiat, pentru că ea exprimă nu numai ideea de intermediar între jos şi sus, dar şi cea a ierarhiei: se vorbeşte de „scară socială” pentru a exprima ierarhia situaţiilor pe care oamenii le ocupă unii faţă de alţii. Se vorbeşte de scara valorilor, scara culorilor... Întreaga viaţă demonstrează necesitatea unor scări... nu numai pentru a urca pe un acoperiş! Veţi spune că există şi alte mijloace. Da, dar şi acestea sunt tot echivalente cu o scară.
Tradiţia creştină, care preia tradiţia evreiască, învaţă despre existenţa a nouă ordine îngereşti: Îngerii, Arhanghelii, Principatele, Virtuţile, Puterile, Dominatorii, Tronurile, Heruvimii, Serafimii. Aceste ordine îngereşti sunt fiecare un aspect al puterii şi virtuţilor divine, dar mai ales reprezintă pentru noi noţiuni mai accesibile decât cuvântul Dumnezeu. Pentru buna noastră dezvoltare spirituală, trebuie să cunoaştem existenţa acestor entităţi care ne depăşesc, pentru că ele sunt pentru noi ca nişte faruri pe drumul nostru.
Desigur, puteţi să vă adresaţi lui Dumnezeu, dar ştiind că nu-L veţi atinge niciodată direct. Servitorii săi îi vor transmite dorinţele, rugăciunile voastre... sau poate nu le vor transmite: multe cereri nu ajung la destinaţie pentru că pe drum există entităţi care fac un triaj. Ele privesc şi spun: „Nu e necesar să aducem aceste lucruri până la Dumnezeu, El are altceva de făcut decât de a asculta acest gen de reclamaţii. La coş cu ele!”
Şi să nu vă imaginaţi că Dumnezeu în persoană va veni să vă viziteze. Va veni poate un Arhanghel aducându-vă un mesaj, un atom de lumină, şi aceasta va fi deja foarte mult. Cine suntem noi pentru ca Dumnezeu, Stăpânul lumilor, să se deplaseze?... Şi de altfel nu am rezista puternicelor vibraţii ale prezenţei Sale. Se spune în Psalmi: „Totul se face ca ceara în faţa Sa”.
Ordinele îngereşti sunt transformatoare care canalizează această putere pentru ca ea să poată sosi până la noi fără a ne pulveriza.
Da, acestea să fie clare pentru voi. Puteţi, desigur, să vă adresaţi direct lui Dumnezeu, şi eu o fac, dar ştiind că sunt alţii care transportă cererile voastre, şi dacă ele nu sunt pure şi dezinteresate ele vor fi aruncate la coş şi nu veţi primi nici un răspuns. E bine să ştiţi de la început cum stau lucrurile pentru a nu vă înşela şi a nu aştepta inutil. Tot ceea ce putem primi de la Dumnezeu este o rază, un efluviu care vine de departe, de foarte departe şi care coboară prin intermediul ierarhiei îngereşti. Tot Dumnezeu este Acela care ne răspunde, pentru că Dumnezeu se găseşte la toate nivelele creaţiei, dar El nu ne răspunde niciodată direct.
Cap. 2 - Prezentarea Arborelui Sefirotic
Pentru cel care simte nevoia de a se apropia de Creator, de a-i penetra imensitatea, religia dă câteva mijloace: rugăciunea, participarea la slujbele religioase, ascultarea unor anumite reguli. E bine, dar e insuficient. Pentru a ne apropia de Dumnezeu, nu e suficient a simţi emoţii mistice şi a respecta reguli, e necesar de a aprofunda un sistem de explicare a lumii.
De la început, am vrut să găsesc un astfel de sistem şi l-am căutat în toate direcţiile. Am studiat ce învaţă marile religii ale lumii, şi sistemul care mi s-a părut cel mai bun - cel mai vast şi în acelaşi timp cel mai precis - l-am găsit în tradiţia evreiască, în Kabbala: Arborele sefirotic, Arborele vieţii. Nu spun că alte doctrine sunt rele sau false, nu, dar noţiunile pe care le prezintă rămân risipite, nu dau o privire aşa de profundă, aşa de structurată şi aşa de sintetică. Arborele sefirotic este o sinteză a universului, el este pentru mine cheia care permite descifrarea misterelor creaţiei. El se prezintă sub forma unei scheme foarte simple, dar conţinutul său e inepuizabil. Şi chiar, multe episoade din Vechiul şi Noul Testament pot fi interpretate în lumina Arborelui sefirotic.
Kabalişti împart universul în zece regiuni sau sefire corespunzătoare primelor zece numere (cuvântul sefiră, la plural sefirot, semnifică numărarea). Fiecare sefiră se identifică cu ajutorul a cinci nume: numele lui Dumnezeu, numele sefirei însăşi, numele şeful ordinului îngeresc, numele ordinului îngeresc şi în fine numele unei planete (planşa de la sfârşitul volumului vă permite să consultaţi în orice moment schema detailată a Arborelui Sefirotic).
Este vorba de cinci planuri distincte şi veţi înţelege mai bine natura lor ştiind că putem să stabilim o corespondenţă între aceste cinci planuri şi cele cinci principii din om care sunt: spiritul, sufletul, intelectul, inima şi corpul fizic: Dumnezeu corespunde spiritului, sefira corespunde sufletului, şeful ordinului îngeresc corespunde intelectului, ordinul îngeresc corespunde inimii şi planeta corespunde corpului fizic.
Fiecare sefiră e deci o regiune locuită de un ordin al spiritelor luminoase având în fruntea sa un arhanghel, el însuşi supus lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu este Cel care dirijează aceste zece regiuni, dar sub un nume diferit în fiecare regiune. Iată de ce Kabbala dă zece nume lui Dumnezeu. Aceste zece nume corespund unor atribute diferite. Dumnezeu este unul, dar El se manifestă diferit în funcţie de aceste regiuni. Este tot timpul acelaşi Dumnezeu unic, dar prezentat sub zece aspecte diferite, şi oricare dintre aceste aspecte nu e inferior sau superior altuia.
Cele zece nume ale lui Dumnezeu sunt:
- Ehieh
- Eloha vaDaath
- Iah
- Iehovah Tsebaoth
- Jehovah
- Elohim Tsebaoth
- El
- Chadai El Hai
- Elohim Gibor
- Adonai Meleh
Semnificaţia acestor nume necesită explicaţii. A se vedea Cap. 4.
Cele zece sefiroturi sunt:
- Kether: Coroana
- Tiphereth: Frumuseţea
- Hohmah: Înţelepciunea
- Netsah: Victoria
- Binah: Inteligenţa
- Hod: Gloria
- Hessed: Graţia
- Iesod: Fundamentul
- Gebourah: Forţa
- Malhouth: Regatul
Şefii ordinelor îngereşti sunt:
- Metatron: care participă la Tron
- Raziel: secretul lui Dumnezeu
- Tsaphkiel: contemplarea lui Dumnezeu
- Tsadkiel: justiţia lui Dumnezeu
- Kamael: dorinţa lui Dumnezeu
- Mikhael: care e ca Dumnezeu
- Haniel: graţia lui Dumnezeu
- Raphael: vindecarea lui Dumnezeu
- Gabriel: forţa lui Dumnezeu
- Ouriel: Dumnezeu este lumina mea, sau Sandalfon care e interpretat ca forţa care uneşte materia în formă.
Ordinele îngereşti sunt:
- Hayoth haKodesch: Animalele sfinţeniei sau, în religia creştină, Serafimii
- Ophanim: Roţile, sau Heruvimii
- Aralim: Leii, sau Tronurile
- Haschmalim: Scânteietorii sau Dominatorii
- Seraphim: Înflăcăraţii, sau Puterile
- Malahim: Regii, sau Virtuţile
- Elohim: dumnezeii, sau Principatele
- Bnei Elohim: Fii de dumnezeu, sau Arhanghelii
- Kerroubim: Puternicii, sau Îngerii
- Ischim: Oamenii sau Comuniunea Sfinţilor
În fine, corpurile cosmice sau planetele care corespund planului fizic sunt:
- Reschith haGalgalim: primele turbioane
- Mazaloth: Zodiacul
- Chabtai: Saturn
- Tsedek: Jupiter
- Madim: Marte
- Chemesch: Soarele
- Noga: Venus
- Kohave: Mercur
- Levana: Luna
- Aretz: Pământul, sau Olam Iesodoth, adică lumea fundamentului.
Cei din vechime, care nu cunoşteau decât şapte planete, nu au plasat pe Arborele sefirotic nici pe Uranus, nici pe Neptun, nici pe Pluton. Ei au făcut să corespundă lui Kether nebuloasele, primele turbioane: Reschith haGalgalim, şi lui Hohmah, Zodiacul: Mazaloth. Putem să păstrăm această atribuire, dar putem de asemenea să-l plasăm pe Uranus la nivelul lui Hohmah, pe Pluton la nivelul lui Daath şi pe Neptun la nivelul lui Kether.
Kabaliştii au numit această figură Arborele Vieţii pentru că acest ansamblu format din sefiroturi trebuie înţeles ţinând cont de tocmai de imaginea unui arbore.
Cum e făcut un arbore? El are rădăcini, un trunchi, crengi, frunze, flori şi fructe care sunt solidare între ele. La fel, sefiroturile sunt legate între ele prin căi de comunicare numite „cărări”. Aceste cărări, în număr de 22, sunt desemnate de cele 22 de litere ale alfabetului ebraic:
Cele 22 de cărări şi cele 10 sefiroturi sunt numite cele 32 de căi ale Înţelepciunii care sunt, simbolic, plasate în Hohmah. Veţi înţelege mai bine natura şi funcţiile acestor treizeci şi două de căi dacă veţi încerca să faceţi o legătură cu faptul că avem 32 de dinţi. Da, şi de altfel nu se vorbeşte de „dinţi (măsele) de minte”? Avem 32 de dinţi pentru a mesteca hrana şi cele 32 de căi sunt de asemenea, într-un anumit fel, dinţi cu care mestecăm hrana psihică şi spirituală pe care o primim în fiecare zi. Prin această masticaţie obţinem înţelepciunea. A deveni înţelept înseamnă a mastica experienţele pe care le facem în fiecare zi pentru a reţine sucul nutritiv.
Cele 32 de căi ale Înţelepciunii leagă cele 10 sefiroturi, fiecare cu cele 5 diviziuni, de aceea Kabbala spune că ea conduce spre cele 50 de porţi ale Înţelepciunii care sunt atribuite simbolic sefirei Binah. Pentru a deschide porţile trebuie să avem chei. Şi adevărata cheie în Ştiinţa iniţiatică este cunoaşterea omului însuşi. Iniţiatul poate cunoaşte totul pentru că se cunoaşte pe sine. În unele reprezentări, în anumite fresce egiptene de exemplu, Iniţiatul ţine în mână un fel de cheie de formă identică simbolului lui Venus . Acest simbol reprezintă schematic fiinţa umană cu cap, cele două braţe depărtate şi cele două picioare unite. Iniţiatul posedă cheia care îi permite de a se cunoaşte, şi cunoscându-se, el cunoaşte întreg universul, el poate dechide porţile tuturor regiunilor lui.
Vă veţi întreba fără îndoială: „De ce zece sefiroturi? Universul e divizat chiar în zece regiuni?” Nu, şi la acest subiect există un punct important pe care trebuie să-l cunoaşteţi. Arborele sefirotic nu e destinat să ne înveţe astronomie sau cosmogonie. În realitate, nimeni nu poate spune cu exactitate ce este universul şi cum a fost el creat. Arborele sefirotic reprezintă un sistem de explicare a lumii care e de natură mistică. Bazele sale au fost puse de milenii. Spiritele excepţionale care l-au conceput nu posedau, evident, telescoape sau lunete astronomice. Prin meditaţie, contemplaţie, graţie unei vieţi interioare intense, ele au reuşit să sesizeze o realitate cosmică pe care au tradus-o cu ajutorul imaginilor şi povestirilor simbolice. Această tradiţie, mereu reluată, la care s-a meditat de-a lungul secolelor a ajuns până la noi. Arborele sefirotic nu e o descriere exactă a universului nostru, ceea ce explică absenţa unor planete, locul soarelui, etc...
Dar să revenim la cele zece sefiroturi. De ce zece? Pentru că acest număr reprezintă o totalitate, un ansamblu finit. Sefira, v-am mai spus-o, înseamnă numărare. Plecând de la primele zece numere, toate combinaţiile numerice sunt posibile. Dumnezeu a creat la început zece numere, cele zece sefiroturi, şi cu ajutorul acestor zece numere El poate crea alte numere, adică alte existenţe, până la infinit.
Kabaliştii menţionează, deşi mai rar, o a unsprezecea sefiră: Daath, al cărei nume înseamnă „a şti”. Ei o plasează între Kether şi Tiphereth, dar în general ea nu figurează pe reprezentarea Arborelui sefirotic.
Acest tablou a sefiroturilor, cum vedeţi, nu reprezintă decât puterile binelui. Pentru perfecţionarea voastră numai pe acesta trebuie să-l studiaţi, numai asupra acestuia trebuie să vă concentraţi. Dar adevărul este că Kabbala menţionează de asemenea zece sefiroturi ale tenebrelor care se numesc Kliphoth şi care reprezintă reflectarea inversă ale sefiroturilor divine, exact cum diavolul este reflectarea inversă a lui Dumnezeu. Aceste sefiroturi malefice au de asemenea numele lor, ierarhia lor de spirite, dar nu voi intra în detalii, nu vreau să pronunţ numele lor, pentru că nu vreau să mă leg de acestea.
În fine, deasupra sefirei Kether, kabaliştii plasează o regiune pe care o numesc Ain Soph Aur: lumina fără sfârşit, care e regiunea Absolutului, regiunea lui Dumnezeu nemanifestat.
Pentru kabaliştii, universul e o unitate a cărei expresie perfectă este Arborele sefirotic. Dar în această unitate ei disting mai multe regiuni.
O primă divizare face să apară patru planuri. De sus în jos acestea sunt:
- Olam Atsilouth sau lumea emanaţiilor, formată din sefirele Kether, Hohmah şi Binah.
- Olam Briah sau lumea creaţiei, compusă din sefirele Hessed, Gebourah, Tiphereth.
- Olam Ietsirah sau formaţiei, compusă din sefirele Netsah, Hod, Iesod.
- Olam Assiah sau lumea acţiunii, formată din singura sefiră Malhouth.
Şi aici, între lumea de sus şi lumea de jos, există o ierarhizare care are de asemenea corespondenţa sa în fiinţa umană.
- Planului Olam Atsilouth îi corespunde Neschamah, adică planul divin al sufletului şi al spiritului.
- Planului Olam Briah îi corespunde Rouah, adică planul mental, intelectul.
- Planului Olam Ietsirah îi corespunde Nephesch, adică planul astral, inima.
- Planului Olam Assiah îi corespunde Gouph, adică corpul fizic.
O altă repartiție face să apară trei piloni:
- La dreapta, stâlpul Clemenţei, numit Yak în care e o putere pozitivă, activă, şi care corespunde sefirelor Hohmah, Hessed şi Netsah.
- La stânga, stâlpul Rigorii numit Boaz, care e o putere feminină, pasivă, şi care cuprinde sefirele Binah, Gebourah şi Hod.
- În fine, stâlpul central, care le echilibrează pe celelalte două, e compus din sefirele Kether, Daath, Tiphereth, Iesod şi Malhouth.
Această divizare exprimă ideea că universul este guvernat de două principii antagoniste masculin şi feminin, de atracţie şi respingere, de dragoste şi ură, de clemenţă şi rigoare şi că, pentru a se armoniza, aceste puteri trebuie să se întâlnească la centru.
Iată, posedaţi acum elementele esenţiale ale Arborelui sefirotic. Ce trebuie să faceţi?... E o responsabilitate foarte mare pentru un Instructor să-i facă pe oameni să intre în sanctuarul Divinităţii, pentru că el ştie că foarte puţine persoane sunt pregătite să înţeleagă şi să utilizeze corect aceste noţiuni. Să nu vorbim de cei care o fac pentru a se servi de practici magice condamnabile, pentru că nedându-şi seama de caracterul sacru al acestor noţiuni îşi imaginează imediat că pot să se plimbe în mijlocul acestor nume ca într-o grădină publică şi pot să jongleze cu sefiroturile ca şi cu nişte mingi. Aceste cunoştinţe trebuie abordate cu multă umilinţă şi respect pentru a avea mari revelaţii.
Nu e suficient de a citi de două sau de trei ori acest tablou, de a reţine numele şi a le menţiona din timp în timp în conversaţie. Pentru a deveni baza unei adevărate munci spirituale, Arborele sefirotic trebuie să fie un subiect de meditaţie permanent. Încercaţi să asimilaţi încet aceste noţiuni, să le digeraţi... Şi să nu fiţi miraţi dacă mă veţi auzi folosind termeni care aparţin domeniului nutriţiei. Această meditaţie asupra Arborelui sefirotic poate fi comparată cu nutriţia. În fiecare zi, mâncaţi pentru a vă menţine sănătatea; dintr-un mare număr de alimente alegeţi unele şi acestea nu sunt aceleaşi de la o zi la alta. În Arborele sefirotic veţi descoperi o imensă varietate de „hrană”, pentru că e o reflectare a universului. Religia şi filozofia sunt bine reprezentate, desigur, la fel şi morala, adevărul, dar de asemenea şi ştiinţele şi artele: de voi depinde să învăţaţi să vă hrăniţi zilnic.
Mulţi sfinţi, mistici, e adevărat, au reuşit să progreseze fără a cunoaşte Arborele sefirotic, dar cunoaşterea lui dă o vedere mai clară asupra muncii de făcut, şi această metodă poate să vă însoţească pe toata durata vieţii voastre. Nici un tablou nu depăşeşete Arborele Vieţii. Urmaţi-l, şi gândirea voastră va înceta să vagabondeze şi veţi primi binecuvântări pe măsură ce veţi şti să exersaţi şi să avansaţi pe această cale. Revenind des asupra Arborelui sefirotic veţi aprinde lumini în voi, iar aceste lumini nu numai că vă vor lumina, dar vă vor purifica, vă vor întări, vă vor da viaţă şi vă vor înfrumuseţa. Poate nu veţi înţelege niciodată perfect această reprezentare şi nu veţi ajunge să realizaţi niciodată toate virtuţile şi puterile pe care le reprezintă, dar ea va fi pentru voi reprezentarea unei lumi ideale care vă va atrage tot timpul către înalt.
Egregorul porumbelului pacii de Omraam Aivanhov
Fiecare grupare, fiecare mişcare religioasă, politică, artistică, fiecare ţară, formează un „egregor”. Un egregor este o fiinţă psihică emanată de o colectivitate, formată din gândurile, dorinţele, fluidele tuturor membrilor care lucrează în acelaşi scop. Fiecare egregor are culorile sale, formele sale particulare: pentru Franţa, cocoşul, pentru Rusia, ursul, etc...
Dar nici cocoşul, nici ursul, nici tigrul sau dragonul nu vor rezolva problemele lumii întregi. Adesea, egregorurile se opun unul altuia în lumile subtile; anumiţi clarvăzători văd aceste ciocniri de egregoruri şi puţin timp, după aceea, războaiele izbucnesc pe pământ între oameni... Trebuie, deci, ca acum întreaga omenire să formeze egregorul porumbelului care aduce pacea.
Cap. 1 - Pentru o mai bună înţelegere a păcii
Am asistat într-o zi la o dezbatere publică despre pace. Multe personalităţi cu înaltă calificare, instruite, inteligente, simpatice, amuzante chiar, au luat cuvântul. Mulţumită lor, am aflat că pacea este starea cea mai favorabilă pentru toată omenirea, în timp ce războiul este cel mai mare rău. Într-adevăr, am fost încântat, mi-am spus chiar: „Fiindcă am înţeles, în sfârşit, binefacerile păcii, este evident că omenirea va fi salvată!”
Dar aş fi vrut, totodată, să aud în ce manieră se va instala această pace. Mai mulţi vorbitori şi-au expus proiectele. Unul dintre ei a propus înființarea unei poliții mondiale care ar împiedica ţările să poarte război. Ideea e minunată, dar cum s-o pui în practică? Acest proiect m-a dus cu gândul la fabula lui La Fontaine unde șoarecii ţineau sfat pentru a găsi mijlocul de a se apăra de pisică. După multe discuţii, cel mai bătrân şoarece prezenta soluţia: trebuie, spunea el, să agăţăm un clopoțel la gâtul pisicii şi în acest fel o vom auzi venind de departe. Această soluţie minunată a fost primită cu aplauze. Din nefericire, nu se va găsi niciodată şoarecele, atât de curajos pentru a agăţa clopoțelul la gâtul pisicii. Exact acest lucru se întâmplă cu proiectul poliţiei mondiale. Unde se găseşte o forţă internaţională îndeajuns de cinstită şi imparţială pentru a îndeplini această funcţie, şi apoi cum s-o impunem celorlalte naţiuni?
Un alt vorbitor a explicat că pacea nu se va obţine decât prin federalism, şi s-a lansat în tot felul de teorii din care nimeni n-a înţeles mare lucru. Un al treilea a luat cuvântul pentru a acuza Statul de a abuza de puterea sa şi de a transforma pe cetăţeni în sclavi... În fine, după ce am ascultat încă mulţi vorbitori, am fost obligat să conchid că pacea nu va putea veni prea repede, întrucât nimeni nu o înţelege şi nu ştie cu adevărat ce este.
Numai un punct de vedere iniţiatic poate lămuri problema, căci pentru a realiza pacea, trebuie să ai o bună cunoaştere a fiinţei omeneşti. Veţi spune: „Oh, fiinţa omenească, o cunoaştem!“ Nu, nu se cunoaşte încă structura sa psihică cu diferitele ei corpuri subtile, care au fiecare nevoi bine definite, aspiraţii de satisfăcut. Şi mai ales nu se cunoaşte fiinţa omenească aşa cum am prezentat-o noi, cu cele două naturi ale sale, Eul inferior şi Eul superior, Personalitatea şi Individualitatea... Ei bine, atât timp cât cei care doresc pacea nu cunosc această ştiinţă, pacea nu va veni niciodată în lume. Pentru moment, se pot observa peste tot oameni înverșunați acuzându-se reciproc de a fi factori de război. Astfel îşi imaginează ei că lucrează în favoarea păcii. Pentru unii, cei bogaţi sunt vinovații, pentru alţii, sunt intelectualii, oamenii politici şi savanţii. Credincioşii acuză pe cei care nu aparţin bisericii lor că sunt eretici care duc omenirea la pieire, iar necredincioșii îi acuză pe credincioşi de fanatism... Observaţi şi veţi vedea că întotdeauna prin suprimarea a ceva exterior lui, lucruri sau oameni, fiecare crede că poate instala pacea în lume. Şi aici e greşeala. Chiar dacă s-ar suprima armata şi tunurile, a doua zi oamenii vor inventa alte mijloace pentru a se ucide.
Pacea este o stare interioară şi nu se va obţine niciodată suprimând ceva ce ar veni din exterior. Cauzele războiului trebuie suprimate mai întâi în interiorul fiecăruia. Să luăm un exemplu simplu. Un om consumă la o masă bogată cârnaţi, jambon, pui, udaţi din belşug cu vin bun. După masă îşi spune: „Acum voi căuta un loc liniştit pentru odihnă”. Găseşte, în sfârşit, un loc liniştit, dar în sinea lui simte ceva care începe să se mişte. Ia o ţigară, fumează, apoi se întinde gândindu-se că ar fi plăcut să aibă o femeie frumoasă lângă el. Unde să o găsească? La vecin, bineînţeles. Există un zid, dar acesta nu înseamnă nimic, el sare peste el. Vă închipuiţi urmarea poveștii... Nu mai este cazul să vorbim despre pace!...
Pacea nu este o stare pe care o putem obţine mecanic. Dacă veţi căuta pacea menţinând în voi condiţii de tulburare şi excitare, nu o veţi găsi niciodată.
Pacea este un rezultat, o consecinţă, ea determină ca toate funcţiile şi activităţile interioare şi exterioare ale omului să fie perfect echilibrate şi armonizate. Trebuie, deci, să cunoaştem mijloacele şi metodele capabile de a produce pacea, şi aceasta este o ştiinţă întreagă.
Din momentul în care întreţine în el anumite dorinţe, anumite pofte, omul, orice ar face, nu poate să fie în pace, căci prin aceste dorinţe şi pofte a introdus în forul lui interior, deja, germenul dezordinii. Să luăm exemplul unui hoţ: automat, el gândeşte că poate a fost văzut de cineva şi nu se poate opri să-şi închipuie tot ceea ce i s-ar putea întâmpla: va fi urmărit, arestat, închis... Nu este sigur că nu a fost văzut de cineva, că nu a lăsat câteva urme sau că nu a făcut câteva gesturi care pot dezvălui pungăşia sa, şi nu mai este liniştit: pierde pofta de mâncare, somnul, şi nu gândeşte decât să se ascundă.
Un altul a împrumutat bani promiţând să-i înapoieze, dar cum este incapabil să se abţină puţin pentru a aduna această sumă, nu îi înapoiază, şi iată-l urmărit de creditorul său, de care nu mai ştie cum să scape...
Un altul aruncă câteva cuvinte grele şi jignitoare unui prieten şi îşi face astfel un duşman.
Iată, încă o dată în plus, cum se evaporă pacea. Inutil să continui, se pot găsi sute de exemple. Ei da, oamenii fac întotdeauna proba unui talent nemaipomenit în a-şi pierde pacea.
Dacă aveţi o haită care latră în spatele vostru pentru că aveţi datorii, pentru că aţi furat, prădat, sau pentru că nu v-aţi ţinut promisiunile, cum mai vreţi, atunci, să aveţi pace? „Fugind de creditorii mei”, veţi răspunde. De acord, dar creditorii care sunt în voi, îndoielile, remuşcările care vă urmăresc, cum să fugiţi de ele? Argumentând astfel, înseamnă să fii lipsit de ştiinţa şi cunoştinţele veritabile. Nu vă amăgiți cu iluzii, gândul nu vă va lăsa deloc în pace. În aparenţă este foarte uşor să obţii pacea: este suficient să mergi pe piscul muntelui unde domnesc liniştea şi singurătatea. Dar, iată, ca şi aici omul nu găseşte pacea. Pentru ce? Pentru că a luat cu el un tranzistor în cap, da, un tranzistor de care nu se separă niciodată şi care merge în continuu... Şi ce aude... Adesea, acest tranzistor este conectat la staţiile infernului unde se află, de asemenea, muzică, dar ce fel de muzică, ce vacarm. Şi totuşi este acolo pe piscuri, e linişte. Da, exteriorul este calm, dar interiorul, acolo furtunile şi uraganele bântuie. Atunci, cum să obţinem pacea?
Toată lumea ştie că trupul omenesc este constituit dintr-un mare număr de organe legate între ele. Fiecare face o muncă specifică, dar toate trebuie să fie în concordanţă, în armonie, dacă nu, vor apare dezordini sau, ceea ce în muzică numim disonanţe. Omul nu poate fi în bună sănătate şi pace decât cu condiţia ca toate organele sale să lucreze dezinteresat, impersonal, pentru binele organismului întreg. Dar această sănătate, această pace nu sunt încă decât stări pur fizice.
Pentru a avea pacea sufletului şi a spiritului trebuie mers mult mai sus, trebuie ca toate elementele care constituie celălalt organism, organismul psihic, să vibreze de asemenea la unison, fără egoism, fără dezacorduri, fără idei preconcepute, ca şi organele organismului fizic. Pacea este, deci o stare de conştiinţă superioară. Numai că, deoarece ea este dependentă de sănătatea organismului nostru şi cele mai mici necazuri care apar pot compromite armonia noastră psihică, trebuie ca, aceste două organisme, fizic şi psihic, să fie în armonie, pentru ca pacea să se instaleze complet.
Pacea aşa cum este înţeleasă, în general, nu este pacea veritabilă. Dacă, timp de câteva minute sau ore nu simţiţi în interior agitaţie sau necaz, aceasta nu este pace, căci nu este o stare durabilă. Adevărata pace, odată instalată nu o mai puteţi pierde. Da, pacea nu înseamnă numai să te simţi bine, calm şi fără griji un moment, este ceva mult mai profund, mai preţios...
Pacea, v-am spus-o, este un rezultat. Când instrumentele unei orchestre sunt perfect acordate, când toţi muzicienii, lucrând cu toate puterile şi cunoscând şeful care îi dirijează, îl iubesc şi i se supun, atunci rezultă o extraordinară armonie. În fiinţa omenească, pacea este, de asemenea, o armonie, un acord perfect între elemente, forţe, funcţii, gânduri, sentimente, activităţi.
Această pace profundă, inexprimabilă, este foarte greu de obţinut pentru că îţi trebuie pentru aceasta voinţă, răbdare, dragoste şi o mare ştiinţă. Atunci când discipolul începe să înveţe şi să înţeleagă natura şi proprietăţile fiecărui element, gând, sentiment, dorinţă, în scopul de a nu introduce niciodată în el ceea ce ar putea tulbura armonia sa interioară, şi în fine, atunci când reuşeşte să elimine din organismul său tot ceea ce nu vibrează la unison, atunci şi numai atunci obţine pacea.
Dacă fumaţi, dacă mâncaţi şi beţi orice, introduceţi în organismul vostru anumite elemente nocive care vă îmbolnăvesc şi nu veţi putea avea pace.
Dacă vă dor dinţii, dacă aveţi colici sau palpitaţii, cum vreţi să aveţi pace? Aţi introdus în voi particule care provoacă obstrucții sau fermentaţii şi trebuie acum să le eliminaţi. Aceeaşi lege operează pe partea psihică. Atât timp cât ignoraţi natura sentimentelor voastre, a gândurilor, dorinţelor, pasiunilor, instinctelor, şi le respiraţi hrănindu-vă din ele, fără a şti dacă vă fac bine său rău, nu veţi avea niciodată pace.
Pacea este, deci, consecinţa unei ştiinţe profunde asupra naturii elementelor cu care omul se hrăneşte în toate planurile. Şi cu această ştiinţă, bineînţeles, aşa cum mi-am spus, trebuie o mare atenţie, o voinţă puternică pentru a nu lăsa niciodată să apară elemente perturbatoare. Dacă iniţiaţii dau o asemenea importanţă purităţii, este pentru că ei au verificat demult că, la cea mai mică impuritate în corpul lor fizic, în sentimentele sau gândurile lor, pierdeau imediat pacea.
Pacea, mi-am spus-o deja, este rezultatul unei armonii între toate elementele care constituie omul: spirit, suflet, intelect, inimă, voinţă şi corpul fizic. Şi dacă este aşa de greu de obţinut, este pentru că aceste elemente sunt rar în armonie. Un om are gânduri lucide, inţelepte, dar iată că inima sa unde a alunecat, un sentiment inferior, îl împinge să facă nebunii. Sau, este animat de cele mai frumoase dorinţe, însă voinţa sa e paralizată.
Cum vreţi ca între aceste contradicţii să se simtă în pace? Pacea este ultimul lucru pe care omul îl poate obţine. Dar când, după tot felul de suferinţe şi lupte, de eşecuri şi victorii, ajunge, în sfârşit, să facă să triumfe natura să divină asupra tuturor revoltelor şi vacarmelor naturii sale inferioare, atunci şi numai atunci poate găsi pacea. Mai înainte, se întâmplă poate, să trăiască minute delicioase, dar aceasta nu va dura. Şi astfel auzim mulţi oameni plângându-se: „Mi-am pierdut liniştea, pacea.”
Pacea, veritabila pace, este imposibil de pierdut. Se pot produce, din când în când câteva agitaţii, dar nu sunt decât mişcări superficiale: în interior, în profunzime pacea există.
Este ca oceanul a cărui suprafaţă este tot timpul agitată de valuri şi spumă, dar departe de suprafaţă, în profunzime, domneşte pacea. Când aţi ajuns să aveţi în voi adevărata pace, tulburările care se pot produce la exterior nu vă mai ating, vă simţiţi protejaţi ca într-o fortăreaţă. Se spune în Psalmul 91: „Domnul este locul meu de adăpost şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare”. Turnul de scăpare, este Eul superior.
Atunci când veţi atinge acest punct, piscul fiinţei voastre, atunci veţi cunoaşte pacea. Această pace este o senzaţie divină, inexprimabilă. Dar, înainte de a ajunge la această stare, câte victorii va trebui să obţineţi asupra tendinţelor voastre inferioare.
Pacea provine, deci, dintr-o armonie, dintr-o consonanţă absolută între toţi factorii şi elementele care constituie fiinţa omenească. Aş adăuga: această armonie nu poate exista decât atunci când toate elementele sunt purificate. Dacă ele nu se acordă înseamnă ca s-au strecurat în ele impurităţi. Când un om a consumat un aliment care nu îi convine deloc, el nu se simte bine, devine irascibil: dar dacă ia un purgativ, totul e în ordine. Impurităţile disturbă pacea. Deci, pentru a obţine pacea, primul lucru este să lucrezi pentru purificare, să elimini toate materialele care împiedică buna funcţionare a intelectului, a inimii şi a voinţei. Un veritabil Iniţiat a înţeles numai un singur lucru: că esenţialul, este de a deveni pur, pur ca un lac de munte, pur ca cerul albastru, pur precum cristalul, pur ca lumina soarelui... Cu această puritate va putea obţine tot restul. Evident, nu se poate realiza aşa uşor puritatea, dar cel puţin trebuie înţeleasă, după aceea iubită şi dorită din toată fiinţa, şi în sfârşit încercat a fi realizată.
Când se produc dezordini în corpul fizic, în inima voastră sau în gândire, să ştiţi că aţi absorbit elemente impure, şi impure poate însemna simplu: străine. Impurităţile sunt materiale nedorite, pentru că sunt străine organismului uman. Aceste materiale nu sunt, poate, impure prin ele însele, dar sunt considerate impure pentru că prezenţa lor în organism provoacă perturbaţii. Sunt deci nocive, şi trebuie eliminate. Dacă sunteţi bolnav sau chinuit, este pentru că aţi permis unei impurităţi să între în voi sub forma unui gând, sentiment sau altceva.
Fiecare impuritate, fie în planul mental, fie în planul astral sau în planul fizic, aduce necazuri. Şi când spun „necazuri”, răul este încă mai mic, pentru că impurităţile pot, de asemenea, produce otrăvirea, intoxicarea şi chiar moartea.
Este deci necesară purificarea în toate planurile: în planul fizic prin băi, curăţenie, posturi, etc, şi în planul psihic prin rugăciune, meditaţie şi alte exerciţii spirituale. Numai în aceste condiţii veţi obţine pacea veritabilă.
Când omul va ajunge să fie destul de vigilent pentru a-şi păstra intact regatul, acest regat care îl reprezintă pe sine insuşi, atunci numai va obţine o pace stabilă şi durabilă. Şi ce va reprezenta această pace? O fericire de nedescris, o simfonie fără sfârşit, o stare de conştiinţă sublimă unde toate celulele se scaldă într-un ocean de lumină, înoată în ape vii şi se hrănesc cu ambrozie... Trăieşte dar, într-o astfel de armonie încât tot Cerul se reflectă în el, începe să vadă toate splendorile pe care nu le-a văzut înainte, pentru că era prea îngrijorat, prea agitat şi pentru ca privirea sa interioară şi chiar exterioară, nu se putea fixa spre lucruri pentru a le vedea. Singură pacea permite de a vedea şi înţelege prezenţa realităţilor subtile, de aceea Iniţiaţii, care au ajuns să guste pacea veritabilă, descoperă minunile universului.
Majoritatea oamenilor nu caută decât ceea ce este trecător, iluzoriu şi care le va aduce decepţii şi necazuri. Dar este greu pentru ei să înţeleagă aceasta. Pentru a înţelege, trebuie să suferi, să fii decepţionat... Trebuie cu adevărat să atingi limita, disperarea, pentru a înţelege că ceea ce ţi-ai dorit nu aduce nici pacea, nici împlinirea, nici gloria, nici puterea, nu aduce nimic. Dar, este imposibil a explica aceasta tuturor acelor care sunt încă tineri. Trebuie să fii vârstnic, foarte vârstnic interior sau exterior, pentru a te ataşa la singurele bogăţii eterne. Cel ce este tânăr se joacă încă cu păpuşi, soldaţi de plumb şi castele de nisip; vârsta nu îi permite să se preocupe de lucruri serioase, dar când se va maturiza va abandona totul pentru realizări grandioase şi va cunoaşte pacea.
Pacea se instalează numai când toate celulele vibrează la unison într-o idee sublimă şi dezinteresată. De aceea înţelepţii au dreptate când spun că nu veţi putea cunoaşte pacea atât timp cât nu veţi introduce în celulele voastre, în toată fiinţa, gânduri de dragoste, mai precis compasiune, generozitate, iertare, abnegaţie. Nu veţi putea, căci numai aceste gânduri aduc pacea. Când aveţi ceva de reproşat aproapelui vostru, când nu îl veţi putea ierta şi vă veţi chinui pentru a şti cum să vă răzbunaţi... sau atunci când cineva v-a împrumutat bani şi vă gândiţi tot timpul că va veni să-i ceară, nu este posibil să obţii pacea, aceste gânduri fiind prea personale, prea egoiste. Şi chiar dacă sunteţi liniştiţi pentru câteva minute sau ore, nu este încă pace, este puţină odihnă, o acalmie (acest fel de pace îl pot obţine chiar şi oamenii răi), după care, din nou, sunteţi luaţi de grijile şi neliniştile voastre.
Pacea veritabilă este o stare spirituală care nu poate fi pierdută odată obţinută. Când aveţi dorinţa de a împlini voinţa Domnului, adică de a deveni un binefăcător al umanităţii, de a iubi pe toţi oamenii, de a-i servi, ierta, această idee face să vibreze la unison toate particulele fiinţei voastre şi în acel moment veţi gusta pacea. Şi acea pace, când o veţi obţine, vă urmăreşte peste tot: aţi simţit-o ieri, astăzi este încă acolo, toată ziua... şi mâine, de cum v-aţi sculat, ea va aşteaptă.
Sunteţi uimiţi să constataţi că nu mai aveţi nevoie de a face eforturi pentru a o găsi. Înainte, pentru a vă linişti, eraţi obligaţi să vă concentraţi mult timp, de a vă ruga, cânta sau chiar de a lua câteva tranchilizante, acum nu mai este necesar, pacea este acolo, în voi.
Lucraţi, deci, mult timp asupra acestei idei, de a iubi, de a face bine, de a ierta totul... până când ea va deveni atât de puternică încât să umple toate celulele voastre care vor începe să vibreze la unison cu ea. Atunci pacea nu vă va mai părăsi deloc, şi chiar dacă anumite evenimente vă vor tulbura, privind în voi înşivă veţi descoperi că pacea este acolo, orice s-ar întâmpla. Căci, nu mai este ca înainte, o linişte, un calm fabricat, impus, care nu durează decât timpul eforturilor voastre pentru a o menţine... Este o stare care face parte, să-i spunem aşa, din noi.
Aţi văzut animalele sălbatice? Cât timp îmblânzitorul este acolo, ele par a se înţelege, dar imediat ce acesta pleacă, ele se aruncă din nou, unele contra altora pentru a se sfâşia. Şi copiii într-o sală de clasă: atât timp cât profesorul este acolo, ei stau liniştiţi la locurile lor, dar când acesta iese, ei se agită, strigă, se ciondănesc. La fel se întâmplă cu celulele organismului: atât timp cât faceţi eforturi pentru a le stăpâni, ele acceptă să se calmeze puţin, dar imediat ce lipsiţi, adică vă gândiţi în altă parte, necazurile reîncep. Trebuie deci, să vă ocupaţi de ele, să calmaţi, să curăţaţi, să le hrăniţi, ca şi cum ar fi copiii voştri, elevii voştri. Da, şi atunci când veţi ajunge să le instruiţi, când ele vor şti foarte bine să-şi facă treaba fără certuri şi discuţii între ele, atunci pacea va veni.
În tot cazul, să nu vă închipuiţi niciodată că schimbând locuinţa, prietenii, profesia, cărţile, ţara, religia... sau femeia, veţi avea pacea. Pacea nu depinde deloc de aceste schimbări. O mică linişte, un răgaz, da, dar imediat după acestea, acolo unde veţi fi, alte frământări vă vor asalta, pentru că nu aţi înţeles că pacea depinde numai de o schimbare în modul de a gândi, simţi sau acţiona. Schimbaţi aceasta şi chiar dacă veţi rămâne în aceleaşi locuri, în aceleaşi dificultăţi, veţi avea pacea. Pentru că pacea nu depinde exclusiv de condiţii exterioare, pacea vine din interior şi ea ţâşneşte, vă invadează în ciuda turbulențelor şi trepidaţiilor din lumea întreagă. Este ca un fluviu care coboară din înalt. Şi când posedaţi această pace, sunteţi capabili de a o revărsa, de a o răspândi ca ceva real, grăitor, faceţi o muncă asupra lumii întregi aducând şi altora pacea.
Câţi oameni nu spun acum că lucrează pentru pacea lumii dar, în realitate, ei nu fac nimic pentru ca această pace să se instaleze cu adevărat? Cuvinte numai... Ei crează asociaţii în favoarea păcii, dar numai pentru a se vedea, invita, pentru a primi decoraţii. Viaţa lor însă nu este o viaţă pentru pace. Ei nu s-au gândit niciodată că mai întâi toate celulele corpului lor, toate particulele fiinţei lor fizice şi psihice trebuie să trăiască după legile păcii şi armoniei, înainte de a emana acea pace pentru care, pretind ei că lucrează. În timp ce scriu despre pace şi se adună pentru a vorbi despre pace, ei continuă să alimenteze războiul în ei, căci sunt, fără încetare, pe cale să lupte contra unui lucru sau altul. Atunci, ce fel de pace pot ei să ne aducă? Pacea, omul trebuie mai întâi s-o instaleze în el insuşi, în actele lui, în sentimentele şi gândurile sale. Numai în acel moment el lucrează cu adevărat pentru pace.
Cap. 2 - Avantajele unificării popoarelor
Câte ţări mari, care formează acum o unitate, erau formate nu cu mult timp în urmă, din state separate care se războiau între ele. Într-o zi ele au înţeles ca unitatea era preferabilă şi, după ce s-a făcut, ele au devenit veritabile puteri. Dar este încă o etapă insuficientă, căci fiecare din aceste ţări ce reprezintă realmente o putere reală, simte că vecinul îi face concurenţă: este neliniştită, celălalt la fel, şi iată-le deci pregătindu-şi armamentele. Atunci, cum credeţi că se va sfârşi aceasta? Printr-o distrugere reciprocă.
Toate ţările trebuie să înţeleagă deci că a venit momentul pentru o unitate mult mai vastă, mult mai largă: toate statele de pe Pământ trebuie să se unească şi această unificare, ca şi în organismul uman, va produce sănătatea, bunăstarea, forţa. Omenirea n-a ajuns încă să fie sănătoasă: ea este bolnavă, canceroasă pentru că filozofia separării domneşte peste tot. Fiecare încearcă să lucreze numai pentru ţara sa, pentru familia sa, pentru el însuşi. Ei bine, această tendinţă va crea mereu complicaţii şi războaie, căci în această împărţire vor există totdeauna interesele unora sau altora care vor fi rănite. Trebuie acum simplificate lucrurile, convinse ţările lumii întregi că, dacă acceptă să se unească, toţi oamenii vor trăi mult mai bine: nimănui nu-i va lipsi nimic, toţi vor trăi în abundenţă, liberi să călătorească, să se întâlnească, să se iubească, să se distreze, să creeze.
În trecut, când omul nu era în stare să-şi lărgească orizontul conştiinţei în afara intereselor castei sale, tribului sau naţiunii sale, ideile de separare îşi aveau raţiunea lor de a exista. Chiar mari Iniţiaţi, ca Moise, de exemplu, au întreţinut aceste idei, că trebuie luptat împotriva popoarelor străine, şi Moise însuşi lua parte la aceste războaie. În acea epocă era imposibil de a face înţeleasă dragostea fraternă şi necesitatea unei familii universale. Dar acum, este altfel, şi cu rapiditatea mijloacelor de comunicare şi informare, pământul a devenit, deodată, atât de mic încât este momentul pentru oameni să înţeleagă că trebuie să suprime frontierele şi să se unească, pentru ca lumea întreagă să devină o familie. Se duce război, dar pentru a apăra ce? Priviţi cum toţi se încăpăţânează să apere o stare de lucruri care este destinată dispariţiei. Curând vor fi ruşinaţi să descopere cât de mărginit era punctul lor de vedere.
Totuşi, la ora actuală se constată că o întreagă muncă se încheagă în conştiinţe, şi veţi vedea cum se va intensifica, graţie, dacă nu adulţilor, atunci tinerilor. Căci deja, se observă cum tinerii îi obligă pe adulţi să-şi lărgească concepţiile, să renunţe la rasism, naţionalism, la intoleranţă: ei nu mai pot suporta aceste idei înguste care sunt la originea tuturor războaielor. Da, vine un tineret care va zdruncina din temelii totul în lume: atât în Rusia cât şi în America, el va săvârşi o revoluţie formidabilă.
Conducătorii politici îşi închipuie, de multe ori, că destinul unei ţări este în mâinile lor. Poate, câtva timp, pot să aibă această iluzie, dar aceasta nu durează. Toţi aceia care au crezut că totul depindea de ei au sfârşit rău. Tiranii sfârşesc întotdeauna rău: fac să cadă câteva capete, şi apoi într-o zi, va cădea capul lor, într-o manieră sau alta. Căci, în realitate, nu oamenii cât de puternici ar fi ei dirijează destinul omenirii, ci foarte înalte Entităţi invizibile care observă şi controlează cursul evenimentelor.
Priviţi toate aceste imperii formidabile care au făcut să tremure lumea, şi care au dispărut, îngropate în pulbere sau în nisipurile deşertului. Da, există alte Inteligenţe, alte Forţe care lucrează într-un scop pe care noi nu îl cunoaştem. Trebuie deci ca oamenii să încerce să înţeleagă şi să fie mai smeriţi, dacă nu, mai devreme sau mai târziu, îşi vor sparge capul. Chiar şi societăţile secrete care credeau că vor domina lumea, n-au ajuns niciodată s-o facă, şi multe dintre ele au şi dispărut astfel. În timp ce, acei care urmează proiectele Divinităţii, marii Iniţiaţi, chiar dacă au fost adesea călcaţi în picioare şi masacraţi, idealul lor, acesta n-a dispărut niciodată. Căci proiectele Divinităţii înseamnă totdeauna mântuirea omenirii, eliberarea, fericirea sa, şi ele se vor realiza!
Dragii mei fraţi şi surori, Fraternitatea Albă Universală este aici pentru a reaminti oamenilor că sunt copiii aceluiaşi Tată, Dumnezeu, care le dă viaţă, şi a aceleiaşi Mame, natura. Atunci, pentru ce să se măcelărească? Pentru ce să lupte unii contra altora? Este monstruos, lipsit de sens. Vedeţi, nu putem obiecta cu nimic la aceasta. Acceptând acest adevăr, nu mai putem continua să ne separăm, să ne detestăm, nu este logic. Trebuie să trăim în concordanţă cu acest adevăr, sau atunci trebuie decis să-l refuzăm, va fi mai corect aşa. Când nu ai nici acelaşi tată, nici aceeaşi mamă, în cel mai rău caz este permis a te lupta, dar să faci ca mulţi creştini care, afirmând această credinţă, se măcelăresc între ei şi îi măcelăresc şi pe alţii, atunci aceasta nu mai merge, este o contradicţie formidabilă!
Dumnezeu este deasupra consideraţiilor despre rase, naţionalităţi sau popoare. El dă viaţă tuturor. El nu i-a creat pe oameni pentru a fi, înainte de toate, arieni sau semiţi, slavi sau arabi, chinezi sau americani, El i-a creat, atâta tot. Doar ei, din cauza condiţiilor lor de evoluţie, n-au putut face altfel decât să se împartă în clanuri, familii, societăţi, ţări. Dar într-o zi toate aceste distincţii care provoacă atâtea ostilităţi vor dispare, şi oamenii se vor simţi toţi cetăţeni ai lumii. Iată ce este de salutat şi de dorit. Care este omul politic să pretindă contrariul? Să vină să mă găsească şi îi voi arăta matematic, ştiinţific, istoric că anumite moduri de a vedea lucrurile sunt perimate.
Cu câteva decenii în urmă, francezul care ar fi îndrăznit să preconizeze o reconciliere cu germanii ar fi fost împuşcat. Acum, când este o idee dobândită, nu se mai împuşcă nici francezii, nici germanii; ei îşi întind mâinile, îşi fac vizite, se iubesc şi chiar aduc pe lume grămezi de mici franco-germani. Atunci, de ce n-ar fi o reconciliere între toate celelalte popoare? Germanii şi francezii au devenit prieteni, bine, am înţeles, dar aceasta n-a schimbat mare lucru: alţi duşmani aşteaptă la pândă momentul de a-i înghiţi. Trebuie deci făcută o unitate mult mai vastă pentru a putea scăpa cu adevărat de toate pericolele. Dacă nu, sărmanii oameni, nici armele, nici diplomaţiile lor nu îi vor salva. Dar în curând, în faţa ameninţărilor care vor plana peste omenire, toţi vor fi obligaţi să-şi întindă mâna.
Evident, Marte, instinctul de agresivitate va exista totdeauna, de aceea omul va simţi tot timpul nevoia de a se lupta şi de a obţine victorii. Scopurile şi mijloacele se vor schimba, dar nevoia, tendinţa nu vor dispare. Omul are dreptul de a declara război lumii intregi pentru că este o trebuinţă pe care natura a pus-o în el. Da, are dreptul, dar numai cu armele dragostei şi luminii. În viitor, războiul aşa cum există astăzi sub forme atât de devastatoare va dispare: oamenii vor înţelege cât de costisitoare sunt aceste războaie, în toate domeniile, şi vor înceta să se măcelărească. Dar oricum instinctul războinic va persista.
Inteligenta cosmică, ea însăşi, nu vrea ca el să se stingă; oamenii vor continua să se bată, dar sub alte forme şi instigatorul, în loc să-i distrugă pe alţii, le va da viaţa, bogăţia, lumina, dragostea. Şi va fi atât de frumos. Vor exista deci totdeauna bătălii, dar de un alt fel, ca bătăliile care se duc în spaţiu între stele şi sori care îşi lansează fără încetare săgeţi de lumină.
Forta sexuala sau dragonul inaripat de Omraam Aivanhov
Cap. 1 - Dragonul înaripat
În toate tradiţiile populare, în poveşti, mitologii, găsim imaginea şarpelui sau a balaurului (dragonului), a cărui simbolistică este aproape identică de la o cultură la alta. Nenumărate poveşti vorbesc de un balaur care a prins o prinţesă frumoasă, inocentă şi pură, pe care o ţine prizonieră într-un castel. Săraca prinţesă, plânge, zace în suferinţă şi roagă Cerul să-i trimită un salvator. Dar, unii după alţii, cavalerii care se prezintă pentru a o elibera sunt devoraţi de balaur, care pune mâna pe bogăţiile lor şi le îngrămădeşte în subteranele castelului. În fine, într-o zi, soseşte un cavaler, un prinţ mai nobil, mai frumos şi mai pur decât alţii, căruia un magician i-a revelat secretul pentru a-l învinge pe balaur: care e slăbiciunea sa, în ce moment şi de ce manieră poate fi legat fedeleş sau poate fi rănit... Şi iată că acest prinţ privilegiat, bine înarmat şi instruit obţine victoria: reuşeşte să elibereze prinţesa, şi ce de sărutări îşi dau! Toate comorile care sunt acolo, îngrămădite de secole în castel vor fi ale cavalerului, ale acestui frumos prinţ care a ieşit victorios din luptă graţie cunoştinţelor şi purităţii sale. Apoi, amândoi, urcaţi pe balaur, condus de prinţ, îşi iau zborul în spaţiu şi străbat lumea.
Aceste poveşti pe care le credem, în general, destinate copiilor sunt în realitate poveşti iniţiatice, dar pentru a le putea interpreta trebuie cunoscută ştiinţa simbolurilor. Balaurul nu este altceva decât forţa sexuală. Castelul este corpul omenesc. În castel suspină prinţesa, adică sufletul, pe care forţa sexuală, rău stăpânită, îl ţine prizonier. Cavalerul e Eul, spiritul omului. Armele de care se serveşte pentru a-l învinge pe balaur reprezintă mijloacele de care dispune spiritul: voinţa, ştiinţa de a stăpâni această forţă şi de a o utiliza. Deci, odată stăpânit, balaurul devine servitorul omului, îi serveşte ca mijloc pentru a călători în spaţiu. Pentru că balaurul are aripi. Deşi e reprezentat cu o coadă de şarpe - simbolul forţelor subterane - el posedă de asemenea şi aripi. Ei da, e clar, e simplu, e limbajul etern al simbolurilor.
Găsim o variantă a acestei poveşti în istoria lui Tezeu care, graţie firului pe care i l-a dat Ariadna, a putut să se orienteze traversând labirintul, omorându-l pe Minotaur şi găsind ieşirea. Minotaurul este o altă reprezentare a forţei sexuale, taurul puternic şi prolific, deci natura inferioară pe care trebuie să o înhămăm pentru a lucra pământul ca un bou. Labirintul are aceeaşi semnificaţie ca şi castelul: este corpul fizic, şi Ariadna reprezintă sufletul superior care conduce omul spre victorie.
În tradiţiile evreieşti şi creştine balaurul e asimilat Diavolului, şi Diavolul, cum se spune, miroase a sulf. Toate aceste produse inflamabile ca: benzina, petrolul, praful de puşcă, aceste amestecuri de gaze care produc flăcări şi explozii, toate acestea reprezintă, în natură, Balaurul care scuipă în foc. Acest balaur, care există de asemenea şi în om, e comparabil cu un combustibil. Dacă omul se ştie servi de acesta, el va fi propulsat spre înălţimi, dar dacă nu ştie, pentru că e ignorant, neglijent sau slab, va fi ars, făcut cenuşă sau căzut în abis.
Cap. 2 - Dragoste şi sexualitate
I.
Întrebare: „Maestre, vreţi să ne spuneţi care este diferenţa dintre dragoste şi sexualitate şi cum putem utiliza sexualitatea în viaţa spirituală?”
Iată o problemă foarte interesantă, care atinge ceea ce e mai important în viaţă şi priveşte pe toată lumea. Da, pe tineri şi pe bătrâni...
Eu nu susţin că sunt calificat să răspund la toate aceste întrebări pe care le ridică această problemă. Ceea ce îmi e particular, este că îmi place să văd lucrurile dintr-un anumit punct de vedere şi mi-am consacrat întreaga viaţă formării acestui punct de vedere. Vă voi spune de la început două vorbe înainte de a începe să mă criticaţi spunând: „Oh, la, la! Eu am citit cărţi despre dragoste şi sexualitate unde se spuneau foarte multe lucruri. Ce ignorant e acest instructor!” Ei da, sunt ignorant, de ce nu? Dar cei care au scris aceste cărţi nu aveau punctul meu de vedere şi nu au înţeles această problemă cum o înţeleg eu. Dacă vreţi, puteţi să vă informaţi citind tot ceea ce psihanaliştii şi medicii au scris despre sexualitate, dar eu vreau să vă aduc spre un alt punct de vedere necunoscut până acum.
Care e acest punct de vedere? Mă amuz câteodată ilustrându-l prin imaginea următoare. Un profesor ce a urmat trei sau patru universităţi lucră în laboratorul său unde face tot felul de cercetări şi experienţe... Dar iată că fiul său de doisprezece ani care se joacă în grădină e cocoţat într-un pom şi de sus strigă: „Tată, îi văd pe unchiul şi mătuşa venind... „ Tatăl, care nu vede nimic, îl întreabă: „La ce distanţă sunt? Ce aduc?” Şi copilul îi dă toate informaţiile. În ciuda întregii sale ştiinţe, tatăl nu vede nimic, în timp ce copilul, mic şi ignorant, e capabil de a vedea departe, numai pentru că punctul său de vedere e diferit: e urcat foarte sus, în timp ce tatăl său a rămas jos.
Evident, aceasta nu e decât o imagine, dar ea vă va face să înţelegeţi că deşi e util să aveţi facultăţi intelectuale şi cunoştinţe, punctul de vedere este şi mai important. Dacă observăm Universul din punctul de vedere al Pământului sau al Soarelui obţinem rezultate diferite. Toată lumea spune: „Soarele se ridică, soarele coboară..”. Da, e adevărat, dar e fals. E adevărat din punctul de vedere al Pământului; din punct de vedere geocentric aveţi dreptate. Dar din punctul de vedere heliocentric, solar, e fals. Toţi privesc viaţa din punctul de vedere al pământului, şi evident, din acest punct de vedere, au dreptate. Ei spun: „Trebuie să mâncăm, să câştigăm bani, să profităm de plăceri..”. Dar din punctul de vedere solar, adică din punctul de vedere divin, spiritual, ei ar vedea altfel lucrurile. Şi acesta este punctul meu de vedere, care îmi permite să vă prezint natura dragostei şi sexualităţii într-o altă manieră.
La prima vedere, pare dificil de separat sexualitatea de dragoste. Totul vine de la Dumnezeu şi tot ceea ce se manifestă prin intermediul omului ca energie este, la origine, o energie divină: dar această energie produce efecte diferite după conductorul prin intermediul căruia se manifestă. Putem să o comparăm cu electricitatea. Electricitatea e o energie a cărei natură o ignorăm, dar de îndată ce trece printr-o lampă devine lumină, cu toate că ea nu este lumină. Trecând printr-un reşou, ea devine căldură; trecând printr-un electromagnet, ea devine magnetism; trecând printr-un ventilator, ea devine mişcare. În acelaşi fel, există o forţă cosmică originală care ia acel sau acel aspect urmând organul omului prin intermediul căruia se manifestă. Prin intermediul creierului, ea devine inteligenţă, raţionament, prin intermediul plexului solar sau centrului Hara, ea devine senzaţie şi sentiment; când trece prin sistemul muscular, ea devine mişcare; şi când trece, în fine, prin organele genitale, ea devine atracţie pentru celălalt sex. Dar e tot timpul aceeaşi energie.
Energia sexuală vine, deci, de foarte sus, dar trecând prin organele genitale, ea provoacă senzaţii, o excitaţie, o dorinţă de apropiere, şi se poate ca în aceste manifestări să nu existe de loc dragoste. Aşa este la animale. În anumite perioade ale anului se acuplează, dar o fac din dragoste? Adesea, ele se sfâşie între ele şi la unele insecte cum este călugăriţa sau la anumiţi păianjeni, femela mănâncă masculul. Este aceasta dragoste? Nu, este sexualitate pură. Dragostea începe când această energie atinge în acelaşi timp şi alţi centri în om: inima, creierul, sufletul şi spiritul. În acel moment, această atracţie, această dorinţă de a se apropia de cineva este luminată de gânduri, sentimente, un gust estetic; nu se mai caută o satisfacţie pur egoistă în care nu se mai ţine seama de loc de partener.
Dragostea, e sexualitatea, dacă vreţi, dar lărgită, iluminată, transformată. Dragostea posedă atâtea nuanţe şi manifestări pe care nu putem nici măcar să le enumerăm sau să le clasăm. Se întâmplă, de exemplu, că un bărbat iubeşte o femeie tânără şi drăguţă, dar fără a fi cu adevărat atras fizic de ea: el vrea mai mult să o vadă fericită, sănătoasă, instruită, bogată, bine plasată în societate, etc... Cum se explică aceasta? Nu e numai sexualitate, ci dragoste; este, deci, o gradaţie superioară. Dar trebuie să intre un pic de sexualitate în această dragoste, altfel s-ar putea pune întrebarea: de ce acest bărbat nu s-a ataşat de o altă persoană, de o femeie bătrână şi urâtă, sau de un alt bărbat? Da, dacă analizăm, vom descoperi cel puţin un mic grad de sexualitate.
Sexualitatea... dragostea... nu e decât o chestiune de nuanţe. De vreme ce nu vă opriţi numai asupra unor senzaţii fizice grosiere, ci simţiţi nuanţele superioare ale acestei forţe cosmice ce vă învăluie, aceasta este dragostea, şi comunicaţi cu regiuni celeste. Dar câţi oameni, o dată dorinţa lor îndeplinită se părăsesc sau încep să se bată! Ceea ce contează pentru ei este numai să se descarce, să se debaraseze de o tensiune, şi dacă după un anumit timp această energie se acumulează din nou în ei, devin din nou surâzători şi tandri, dar în singurul scop de a-şi satisface din nou animalitatea. Ce dragoste e aici?
Avem nevoi, dorinţe şi e normal, mai ales când suntem tineri. Natura, care a prevăzut totul, a găsit că e necesar pentru propagarea speciei. Dacă bărbatul şi femeia ar fi rămas reci unul faţă de celălalt, dacă s-ar fi scăpat de aceste impulsuri şi de aceste instincte, ar fi fost sfârşitul umanităţii. Deci natura e cea care împinge creaturile a se apropia fizic, dar dragostea, este altceva.
Putem spune că sexualitatea e o tendinţă pur egocentrică care împinge fiinţa umană a căuta numai plăcerea sa, şi aceasta o face să fie crudă, pentru că nu se gândeşte de loc la altul, nu caută decât să se satisfacă. În timp ce dragostea, adevărata dragoste se gândeşte în primul rând la fericirea altuia, e bazată pe sacrificiu: sacrificiu de timp, de forţe, de bani, pentru a ajuta pe altul, pentru a-i permite să înflorească şi să-şi dezvolte toate posibilităţile. Şi spiritualitatea începe acolo unde dragostea începe să domine sexualitatea, unde fiinţa umană devine capabilă să smulgă ceva din ea însăşi pentru binele alteia. Cât timp nu suntem capabili de ori ce fel de sacrificii, nu este vorba de dragoste. Când un bărbat se aruncă asupra unei fete, se gândeşte la răul pe care i l-ar putea face? Nu, şi e gata să o omoare pentru a-şi satisface instinctele. Pentru că aceasta e sexualitatea, un instinct pur bestial.
Veţi spune: „E evident, nu e nimic divin în ea!” Ba da, sexualitatea este de origine divină, dar cât timp fiinţa umană nu ştie să se stăpânească, manifestările sale nu sunt, evident, divine. Ce este bun în sexualitate este că ea are rol în perpetuarea speciei, dar dacă nu o orientăm decât spre plăcere, e o risipă.
În zilele noastre, s-au inventatat lucruri de neconceput în acest domeniu. Există pilule, desigur, dar se vând de asemenea un număr de produse şi obiecte pe care nici nu vreau să le numesc. Nu mai e vorba, aici, de perpetuarea speciei, ci exclusiv de plăcere.
Nu mă voi opri asupra acestei probleme pentru a discuta dacă aceste lucruri trebuie să existe sau nu. În stadiul actual al umanităţii, chiar şi moraliştii, chiar şi oameni religioşi au găsit necesar, inevitabil ca ele să existe, pentru că natura inferioară, natura animală din om este aşa de puternică încât, dacă nu o lăsăm să se manifeste, ea va produce fenomene şi mai nefaste. Deci, nu vreau să discut despre acestea, spun numai că e păcat că nu se instruiesc oamenii asupra avantajelor de a controla această energie şi de a o utiliza într-un scop divin, pentru munci spirituale, în loc de a avea nevoie de tot felul de produse pentru a se îmbuiba de plăceri.
În manifestările lor exterioare, nu există deloc diferenţă între dragoste şi sexualitate: sunt aceleaşi gesturi, aceleaşi săruturi... Diferenţa există în direcţia pe care o iau energiile. Când sunteţi împins numai de senzualitate, nu vă preocupaţi de loc de cealaltă persoană, în timp ce dacă o iubiţi, nu vă gândiţi decât de a o face fericită. Sexualitatea şi dragostea nu se deosebesc deci în planul fizic, ci numai în planul invizibil, psihic, spiritual. Şi cum? E exact ceea ce vreau să vă revelez.
Toţi cei care au studiat problema sexualităţii, psihologii, psihiatri, sexologii, nu au descoperit ceea ce se petrece în domeniul subtil, eteric, fluidic în timpul actului sexual. Ei ştiau că se produc excitaţii, tensiuni, emisii, şi le-au clasat. Dar ceea ce nu ştiu, este că , atunci când e vorba de sexualitate pur fizic, biologic, egoist, se produc în planurile subtile tot felul de erupţii vulcanice care se manifestă prin forme grosiere, emanaţii foarte îngroşate cu culori şterse, arse, unde predomină roşul, dar un roşu urât... Şi toate aceste emanaţii se scufundă în pământ unde creaturi tenebroase aşteaptă să se ospăteze cu aceste energii vitale. Acestea sunt creaturi puţin evoluate care se hrănesc adesea după îndrăgostiţi. Sunteţi miraţi, dar acesta e adevărul: îndrăgostiţii dau adevărate festinuri lumii invizibile.
În trecut, cu ocazia unei naşteri, unei căsătorii sau unei victorii, regii şi prinţii dădeau festinuri publice care durau mai multe zile. Atunci, toţi xxx, xxx, dezmoşteniţii veneau să se ospăteze pentru că se dădea de mâncare la toată lumea. Şi vedeţi, e acelaşi fenomen care se repetă, dar sub o formă pe care ştiinţa nu a descoperit-o încă. Când un bărbat şi o femeie se atrag, se iubesc şi se unesc, ei dau de asemenea un festin, care e oferit public în faţa a multor altor creaturi. Chiar dacă unirea lor rămâne secretă, ei primesc vizite din lumea invizibilă, şi din păcate aceştia sunt larve, elementali care vin să se ospăteze pe cheltuiala lor şi să absoarbă tot, pentru că în aceste efuzii nu au decât foarte puţine elemente pentru suflet, pentru spirit, pentru partea divină.
Iată pentru ce schimburile pe care le fac îndrăgostiţii le aduc rar mari beneficii; din contră, chiar sărăcesc: în privirea lor, în culoarea feţei lor, în mişcările lor şi în tot felul lor de a fi apare ceva care nu mai e aşa de viu şi luminos. Aceasta e din cauză că dragostea lor, încă inferioară, a atras creaturi tenebroase. De ce nu au putut invita spirite ale naturii sau chiar îngeri şi spirite luminoase care au de asemenea nevoia de a se hrăni?
Când un mag vrea să facă un ritual, el începe prin a trasa un cerc în jurul său pentru a se proteja, iar spiritele răufăcătoare care sunt acolo, în jurul său, îl ameninţă, vor să se hrănească cu el, vor să-l fulgere, dar nu pot intra, pentru că în acest cerc magul stă ca într-un adăpost, ca într-o fortăreaţă. Dar bărbaţii şi femeile nu au fost învăţaţi cum să se protejeze de entităţile tenebroase, şi aceasta m-a determinat să spun într-o zi ceva foarte îndrăzneţ: că la originea tuturor nenorocirilor umanităţii se află dragostea inferioară a bărbaţilor şi femeilor. Din cauza acelora care fac dragoste ca animalele, într-un fel stupid, dezgustant, infernal, se produc războaiele şi epidemiile, pentru că dau astfel materiale tuturor spiritelor doritoare să facă rău umanităţii, le hrănesc, le întăresc. Dacă bărbaţii şi femeile ar şti asta, ar fi cu adevărat trişti şi necăjiţi şi le-ar fi ruşine de ce au făcut, şi ar încerca să înveţe cum să iubească.
Spiritualizarea dragostei este condiţia venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Deci, cei care şi-au dat seama, cei care au un înalt ideal de dragoste, ştiu că pot servi Împărăţia lui Dumnezeu cu această energie care este forţa sexuală; când se iubesc, când se îmbrăţişează o fac cu ideea de a cosacra această dragoste la realizarea a ceva divin. În acel moment, ei produc emanaţii de o asememenea frumuseţe că îngerii înşişi sunt miraţi, uimiţi şi vin să le aducă cadouri.
Deci, repet, oricare ar fi natura dragostei voastre, gesturile pe care le faceţi sunt aceleaşi: va trebui să vă apropiaţi de fiinţa pe care o iubiţi, să o îmbrăţişaţi, să o mângâiaţi; nimic nu se va schimba; diferenţa este în ceea ce puneţi în aceste gesturi, şi aceasta contează. Cineva spune: „Ah! Am văzut un băiat îmbrăţişând o fată!” şi îi condamnă. Cerul nu vede lucrurile aşa, el priveşte ceea ce au pus în sărutările lor: dacă îşi dau ceva frumos, pur, Cerul îi recompensează. Pe pământ ei pot fi condamnaţi de către ignoranţi, dar în înalt, ei sunt recompensaţi.
Dacă puneţi în dragostea voastră viaţa eternă, imortalitatea, puritatea, lumina, şi dacă acel pe care îl iubiţi creşte, avansează şi înfloreşte graţie vouă, atunci e dragoste adevărată, pentru că dragostea adevărată ameliorează totul. Dar dacă iubiţi pe cineva şi persoana în cauză începe să se pericliteze, trebuie să vă puneţi întrebări asupra calităţii sentimentelor voastre şi să vă spuneţi: „Am aprins această fiinţă. Înainte era splendidă şi acum, e o ruină”. Nu aveţi deci de ce să fiţi mândru, şi trebuie să încercaţi să reparaţi erorile ce le-aţi făcut.
Dragostea voastră trebuie să facă să crească o fiinţă. Şi aceasta se întâmplă numai când o vedeţi înflorind graţie dragostei voastre şi atunci puteţi fi fericit şi mândru, şi să mulţumiţi Cerului că aţi reuşit să o ajutaţi şi să o protejaţi. Dar în general nu se preocupă de aceste lucruri, şi astfel vin şi îmi spun: „O iubesc, o iubesc!... - Da, răspund eu, ştiu că o iubiţi, dar ca o găină pe care o puneţi în cratiţă pentru a o mânca: o iubiţi, o devoraţi, şi s-a terminat”. Nu, dragostea nu trebuie niciodată să devoreze, să aprindă fiinţele... Vedeţi, dragostea pe care o înţeleg eu e foarte diferită de tot ceea ce mulţimea sau tinereţea, care nu sunt încă luminate, pot să-şi imagineze.
Oamenii nu ştiu să iubească, şi apoi, pentru a se justifica, îmi spun: „Maestre, nu cunoaşteţi natura umană, ea e teribilă!” Ah bine, eu nu cunosc natura umană!... Dar le răspund că pe cât au făcut ca această natură umană să fie greu de îmblânzit, la fel pot să o cuminţească, să o înnobileze. Ei nu au făcut eforturi în trecut, şi acum, bineînţeles, au moştenit o natură foarte dificilă. Iată cum se explică aceasta; e greşeala lor, nu are rost să se justifice. Mulţi decid să nu mai facă eforturi pentru că, pasămite, e imposibil de se schimba. Ba da, e posibil. Şi de acum înainte, chiar dacă veţi întâlni mari obstacole, va trebui să vă puneţi: „Maestrul ne-a vorbit de această dragoste şi vreau să ajung să o cunosc”. De ce obiectați tot timpul că realitatea este diferită de ceea ce vă prezint? Iată, realitatea, cum poate acest cuvânt scuza totul! Dar există realităţi şi realităţi.
Eu nu neg că sexualitatea e o realitate, dar de ce să ne oprim la această realitate atât de grosieră, inferioară? Există o altă nuanţă a realităţii care e de asemenea reală, dar mai subtilă. Unele fiinţe au ajuns să sesizeze şi să trăiască această realitate, şi acum, pentru nimic în lume nu puteţi să le convingeţi să o abandoneze pentru a se reîntoarce, ele nu o vor. Dar ceilalţi, din păcate, pentru nimic în lume nu puteţi să-i convingeţi să încerce să se lărgească, să ridice gradul iubirii lor; ei neglijează toate aceste adevăruri care ar putea să-i salveze, continuă să coboare spre animalitate, şi astfel, evident, ei vor fi dezaxaţi, sfâșiați. E normal, dragostea lor nu putea fi minunată decât pentru câteva minute; apoi, doar scrum şi cenuşă. Se spune: „A fost atât de frumos..”. Da, a fost dar nu mai este şi aurul a devenit plumb. În timp ce dragostea cerească rămâne veşnic de aur, nimic nu o poate oxida.
Omul are o ereditate împotriva căreia trebuie să lupte; de mii de ani specia omenească şi-a făcut despre dragoste o anumită părere care s-a înregistrat în celulele noastre şi pe care e greu să o ştergi. Dar nu înseamnă că, pentru că nu o puteţi face de pe o zi pe alta, nu trebuie să credeţi ce spun marii Maeştri. Dacă nu vă reuşeşte această schimbare înseamnă doar că sunteţi deformat sau slab, nu că aţi fost înşelat de Iniţiaţi.
Câtă vreme aveţi tendinţe inferioare, sunteţi obligat să le satisfaceţi, dar aceasta nu trebuie să vă împiedice să credeţi că e posibilă o îmbunătăţire. Şi în ziua în care veţi reuşi să vă dezvoltaţi alte tendinţe, sublime, divine, veţi înota în oceanul Iubirii cosmice, pe când înainte nu vă hrăneați decât cu câteva picături împrăştiate pe ici, pe colo (şi acestea găsite după o viaţă de decepţii şi nenorociri!). Acum, că sunteţi scufundat în acest ocean cosmic, puteţi să beţi, nu mai aveţi nevoie să mergeţi să furaţi câteva picături de iubire de la ceilalţi.
Ştiu că ceea ce spun va fi de neînţeles pentru unii. Dar să facă ce pot, cu speranţa că, în câteva încarnări, ei vor ajunge să-şi transforme dragostea. Nu trebuie să se sinucidă! Pentru cei care au lucrat deja în alte încarnări, e mai uşor să ajungă să se mulţumească cu foarte puţin în planul fizic, şi după aceea chiar să se elibereze complet şi să guste dragostea în înalt, în planul spiritual.
Evident, fiinţele care sunt capabile de aceasta sunt foarte rare. Câţi oameni religioşi au făcut legământ de castitate fără să ştie bine în ce se angajează! Erau foarte tineri, nu se cunoşteau, nu cunoşteau deloc natura umană şi într-o zi, când instinctele şi pasiunile li s-au revelat, au fost copleşiţi. Ce tragedie! Da, ce de tragedii în mănăstiri pentru bărbaţi şi femei! Ar fi fost mai bine să se căsătorească şi să aibă copii, decât să se frământe, acolo, într-o mănăstire fiind, aşa zisă, logodnica lui Iisus, neîncetând să facă în imaginaţia lor adultere cu toţi ceilalţi. În acest caz, e mai bine să iasă din mănăstiri. Domnul e mult mai îngăduitor, El nu a cerut nimănui să se consacre absolut Lui dacă trebuie să trăiască torturi pentru aceasta. El preferă mai bine să avem o soţie - sau un soţ - şi copii, decât să trăim o viaţă dezaxată, dezordonată şi să tulburăm atmosfera prin toate aceste dorinţe neîndeplinite.
Chiar sfinţii şi sfintele au fost frământate toată viaţa lor de forţa sexuală, şi e degeaba dacă, la sfârşit, n-au găsit pacea. Sfânta Tereza d’Avila a fost foarte pasională. Şi chiar despre Sfânta Tereza a Copilului-Iisus nu se ştie cum a trăit, nici ce tentaţii a avut de traversat. Ea nu era cum a fost prezentată, o fată mică, cu o faţă tandră şi delicată. Nu, natura sa era tare şi puternică. Eu, o admir foarte mult, o iubesc mult, dar nu sunt de acord cu maniera inexactă în care e prezentată sub pretextul de a salva situaţia.
II.
Mulţi sfinţi şi sfinte au fost foarte ardenţi până în ultimul minut, şi nu a fost rău, ci din contră. Cei care ştiu să utilizeze forţa sexuală sunt cei mai bogaţi şi mai privelegiaţi, pentru că această forţă e o binecuvântare. Mulţi oameni, foarte credincioşi, au vrut să se sinucidă pentru că simţeau această ardoare în ei şi se credeau blestemaţi. Nu au înţeles nimic, şi din păcate Biserica nu explică nimic despre acest subiect. În Iniţiere, se prezintă lucrurile altfel. Forţa sexuală e un dar al lui Dumnezeu, trebuie numai să ştim să o utilizăm. Ţările care au mult cărbune şi petrol în subsol devin arhimiliardare pentru că ştiu să utilizeze aceste bogăţii. Iar cei care nu ştiu să le utilizeze pe acestea se ard. La fel, forţa sexuală e o energie pe care omul trebuie să înveţe să o utilizeze pentru a lumina, a încălzi şi a face ca totul să funcţioneze în interiorul său.
Dar oamenii sunt atât de departe de adevăr că, atunci când văd o tânără fată sau un băiat tânăr care posedă mult din această forţă, sunt gata să le-o reproşeze. Ca şi cum aceşti tineri ar trebui să nu simtă nimic! Ca şi cum ar fi trebuit să fie morţi!... Iată ideile adulţilor, şi în loc să îi ajute, ei vor să-i strice şi să le bareze drumul, nimeni nu le va spune: „Bravo, băiatul meu! Eşti privilegiat să ai această bogăţie... Trebuie numai să ştii că, dacă nu eşti inteligent, chiar această bogăţie va fi cauza tuturor nenorocirilor”. Iată ce trebuie să-i spunem, dar în loc de aceasta, îl plângem, îl criticăm; şi când vedem un băiat rece, ne bucurăm, Dar ce va face el cu răceala? Nimic! Eu, de asemenea, am fost educat astfel, şi chiar mai rău ca voi. Dacă aţi şti cum eram educaţi în Bulgaria la începutul secolului! De aceea mulţumesc Cerului de a fi avut lumina acestui învăţământ.
Şi acum, dacă sunt tinere fete şi tineri băieţi care au venit astăzi să mă asculte pentru prima dată, îmi permit să mai adaug încă câteva cuvinte pentru a-i ajuta. Credeţi, poate că povestesc prea multe lucruri scabroase... Oh, la, la, dar aceasta-i nimic! Dacă aţi şti ceea ce tinerii sunt pe cale să asculte şi să înveţe, de ce vorbesc ei, de ce se ocupă, aţi fi stupefaţi. Chiar şi micuţii de doisprezece sau tresprezece ani îşi povestesc tot felul de istorii! Ce vă spun eu, e nimic pe lângă acestea...
Într-o zi am primit vizita unei tinere fete, era drăguţă, simpatică şi după manierele sale se vedea că este bine educată. Dar iată că mi-a mărturisit că era foarte nefericită fiindcă era obsedată de o imagine: în tot ce privea, florile, fructele, obiectele şi chiar tavanul, nu vedea decât sexul masculin. Şi cum era credincioasă, catolică, se simţea realmente vinovată, respinsă de Cer şi căzută în păcat.
Când am auzit-o, am început să râd. Ea m-a privit puţin mirată şi i-am răspuns: „Ascultaţi-mă, nu e nimic grav, nu este nimic rău în tot ce mi-aţi relatat. Este natural, este normal, sunt lucruri care se întâmplă tuturor, mai mult sau mai puţin, bineînţeles, dar nu aveţi de ce să disperaţi. Natura se ocupă de propagarea speciei şi ea creează aceste reprezentări şi la femeie pentru ca genul uman să nu se stingă. Dar trebuie ştiut cum să acţionăm, cum să utilizăm aceste imagini, dacă nu, vedeţi în ce stare v-au adus...
Iată deci ce trebuie să faceţi de aici înainte. Când vi se întâmplă să vedeţi această imagine, în locul unui fruct sau a unui obiect, în loc să vă mâhniţi, priviţi liniştită... Dar nu vă opriţi prea mult timp pentru că se pot trezi anumite dorinţe şi pentru a vă consola se recurge la gesturi şi aşa mai departe.... Deci pentru ca acestea să nu se producă, deveniţi puţin filozof, adică începeţi să vă gândiţi la Inteligenţa care a supravegheat formarea acestor organe. Reflectaţi, meditaţi, sunteţi impresionată de Inteligenţa care a creat lucruri perfecte, şi aţi uitat tentaţia care v-o puteau aduce. În timp ce, dacă vă cufundaţi în această obsesie, nu veţi mai ieşi. Luaţi această imagine ca pe un punct de plecare, capabilă să vă propulseze până la sursă. Dacă nu aveţi acest punct de plecare, cum veţi ajunge la predestinarea voastră, în înalt? Dar ţineţi bine minte, nu le luaţi decât ca pe nişte puncte de plecare, altfel veţi ajunge să vă scufundaţi şi vă veţi pierde. Trebuie numai să le utilizaţi.”
„Din nefericire, oamenii nu ştiu să meargă mai departe de lumea formelor pentru a reflecta şi a se minuna. Ei nu ştiu că această minunare, chiar, îi va salva. Veţi spune: „Dar ce mi se întâmplă? Este infricoşător, este dezgustător”, şi asta vă pierde. Înlocuiţi aceste concepţii învechite şi nu mai spuneţi „Este înfricoşător” ci „Ce frumuseţe! Ce spendoare! Câtă inteligenţă! Cum a putut natura să formeze un lucru extraordinar, ca acesta?” Sunteţi impresionată, şi vă regăsiţi echilibrul şi pacea!” Iată ce i-am spus acestei tinere şi ea a plecat foarte fericită.
Dumnezeu a făcut bine ceea ce a făcut, atunci de ce să vrem să-i mutilăm creaţia? Unii se comportă faţă de sexualitate ca şi cum Dumnezeu a făcut rău lucrurile... Ei bine, acela care e grav, va fi pedepsit. Trebuie să fim cuprinşi admiraţie în faţa a tot ce a creat Dumnezeu, pentru că El ştia de ce o face. Nu noi trebuie să judecăm. Ce filozofie caraghioasă se dă oamenilor! Veţi spune că aceasta este pentru a-i ţine în puritate, în castitate... Dar chiar aceasta îi împinge să calce toate legile purităţii, pentru că cu cât li se prezintă lucrurile ca diabolice, infernale, cu atât mai mult îi incită să le vadă şi să le guste!
Credeţi că condamnând tot ce atinge sexul ca urât şi dezgustant, nimeni nu se va mai interesa şi nu va mai practica nimic?... Dar atunci, cum se face că majoritatea bărbaţilor care găsesc aceasta dezgustător se tăvălesc zi şi noapte în aceasta. Aceasta nu a împiedicat nimic, dimpotrivă. Baudelaire a spus că acolo unde simţim că comitem o crimă simţim cea mai mare plăcere. Da, pentru că ştim că e interzis, e criminal, plăcerea creşte. Aceasta poate să fie adevărat sau poate să fie fals, nu vreau s-o discut, dar am spus-o numai pentru a vă arăta că a abuza de sex nu a fost niciodată o soluţie, în timp ce dacă gândiţi altfel, veţi fi ajutaţi.
Singura soluţie a problemei sexualităţii este în felul în care bărbaţii şi femeile privesc acest lucru. Cauza tuturor dezordinilor, tuturor nestăpânirilor, este că bărbaţii n-au înţeles niciodată cum să considere femeile, dar nici femeile cum să-i considere pe bărbaţi. Dacă bărbatul consideră femeia ca o femelă, ca o Mesalină, ca un obiect al plăcerii, el îşi determină deja comportamentul şi va fi obligat să dea o ieşire tendinţelor sale pasionale. Dar dacă o consideră ca pe o divinitate, sentimentele sale, comportamentul său va fi schimbat.
Iisus a spus: „Fie să ţi se facă după credinţa ta”. Da, lucrurile devin într-un fel sau altul după maniera de a le considera. E o lege magică pe care umanitatea trebuie de acum înainte să o cunoască. Se crede că se poate schimba forma dragostei fără să se schimbe maniera de a-l considera pe acel sau aceea pe care îi iubim... Nu, e imposibil. În dragoste e foarte dificil să schimbi formele de expresie. Dar schimbând felul vostru de a considera o fiinţă acţionaţi asupra voastră, asupra sentimentelor voastre, asupra tendinţelor voastre, deci asupra manifestărilor dragostei voastre. Eu aşa fac, consider femeia ca o divinitate. Veţi spune: „Biet bătrân, cât de departe eşti de adevăr! Dacă ai şti ce este femeia!..”. Şi credeţi că nu ştiu? Dar nu vreau să mă gândesc la asta, eu nu vreau să ştiu nici ce e ea, nici ce ar putea fi, şi aceasta mă ajută, o fac pentru mine. Dacă credeţi că nu ştiu ce este femeia! Am toate motivele să o consider ca o fiinţă înspăimântătoate, dar nu are importanţă, eu vreau ca ea să reprezinte pentru mine o divinitate. O consider deci ca o divinitate şi eu sunt în beneficiu: dacă aţi şti ce simt şi ce descopăr! Acest punct de vedere conţine o întreagă filozofie...
Acum câţiva ani, a venit să mă vadă un medic, grosolan, burtos, şi a început să-mi vorbească despre femei. Şi ştiţi ce mi-a spus? El mi-a spus: „Femeia, nu e decât un vagin”. Am rămas siderat, da. Spuneţi-mi la ce serveşte să ai concepţii aşa prozaice. E în parte adevărat, desigur, nu putem nega faptul că fiinţa umană posedă intestine şi tot felul de organe care nu sunt tocmai estetice. Dar aceste intestine, aceste funcţii un pic grosiere, bărbaţii sau femeile nu sunt decât atât? Oamenii confundă totul. Fiinţa umană e obligată să aibă un corp fizic cu organe adaptate la cutare sau cutare funcţie, dar e departe de a fi aşa cum apare fizic. Bărbatul, femeia nu se reduc la organe, sunt fiinţe care gândesc şi simt, fiinţe care au un suflet şi un spirit.
Ce bucurie poate să aibă un bărbat gândindu-se că femeia nu e decât un organ? Toată viaţa sa psihică e irosită. Acel medic nu era deloc psiholog: nu a studiat cum gândurile influenţează starea noastră interioară. Pe când pe mine mă interesează tocmai de a şti cum se reflectă asupra mea ceea ce gândesc... Şi prefer să mă gândesc la femeie ca la o divinitate. Veţi spune: „Dar nu e adevărat!” Da, poate aveţi dreptate, dar nu mă interesează şi adevărul vostru este lucrul cel mai dăunător. Eu, trăind în iluzii şi minciuni - presupunând că acestea sunt iluzii şi minciuni - sunt omul cel mai fericit. Eu consider că toate femeile sunt divinităţi, ca un aspect al Mamei Divine, şi atunci ştiţi voi ce fericire, ce bucurie simt numai la gândul că există femei pe pământ, e nemaipomenit!... Credeţi că aş mai fi venit să vă ţin conferinţe dacă gândeam ca acel medic? N-aş mai fi avut dorit să vă văd, să vă vorbesc.
Atunci, afacerea aceasta merge departe! Şi voi, de asemenea, trebuie să vă schimbaţi concepţiile. Bărbaţii trebuie să-şi schimbe concepţiile despre femei, iar femeile concepţiile despre bărbaţi, dacă nu porţile evoluţiei le sunt închise; orice ar face, nu vor face nici un progres. Pentru femei, bărbatul trebuie să fie o divinitate.
Nu trebuie să uităm niciodată că fiinţa umană posedă două naturi: o natură inferioară, animală, şi o natură superioară, divină, pe care le numesc personalitate şi individualitate. Cunoscând aceste două naturi, discipolul unei şcoli iniţiatice se întreabă tot timpul cum poate hrăni individualitatea în el şi în fiinţele pe care le iubeşte. Aceasta e adevărata dragoste.
Dar să ne oprim asupra felului în care oamenii obişnuiesc să procedeze pentru a-şi câştiga partenerul. Fie că e vorba de un bărbat sau o femeie, trebuie îmbunat, trebuie făcute complimente, flatată vanitatea sa, adică trebuie atinsă personalitatea sa, dacă nu, ştim că nu vom obţine nimic. Deci, amândoi ştiu cum să o facă: prin gesturi, cuvinte, cadouri, se adresează mereu personalităţii celuilalt. Când e vorba să le trezească celor iubiţi toate facultăţile sublime, ideale, luminoase, perfecte şi de a le hrăni, măcar cu un cuvânt, cu un surâs, cu o privire... ei nu ştiu nimic. Dar pentru a excita şi a declanşa tot ceea ce le permite să-şi potolească nevoile lor inferioare, aici sunt savanţi. De aceea dragostea umană nu se exprimă încă decât într-un fel animal, instinctiv, pasional; e foarte rar să găseşti un element de poezie, de miraculos.
Rolul Ştiinţei iniţiatice este de a arăta oamenilor cum pot să hrănească natura superioară în fiinţele pe care le iubesc. Ceea ce vă voi spune va părea poate, bizar şi mă întreb dacă mă veţi înţelege, dar vă voi spune de îndată. Să presupunem că o femeie îşi ţine iubitul în braţe: evident îi spune: „Dragul meu Andrei..”. sau „Dragul meu Ion..” sau „Dragul meu Pomponel...”, pentru că, înţelegeţi, trebuie ca el să audă pronunțându-i-se numele, pentru ca personalitatea sa să se poată bucura gândindu-se: „Ah! Cât mă iubeşte!..”. şi astfel ea trimite toate energiile sale în prăpastia personalităţii lui. Dar imaginaţi-vă acum că cei doi cunosc natura personalităţii şi individualităţii, sunt instruiţi în Ştiinţa iniţiatică: când femeia îşi va îmbrăţisa iubitul ea va spune: „O, Tată Ceresc!..”. şi iubitul său va fi fericit de a fi devenit un conductor al energiilor ei care urcă până la Tatăl Ceresc! Şi el, de asemenea, îmbrăţişând-o se adresează prin intermediul ei Mamei Divine, energiile lui se îndreaptă la fel spre Cer.
În loc să-şi limiteze schimburile în partea inferioară, unde nu ştim niciodată ce putregaiuri şi fermentaţii dăm sau absorbim, trebuie ca bărbatul şi femeia să se lege la sursa care este Dumnezeu. Da, trebuie să se lege la această sursă a perfecţiunii şi nu la o fiinţă limitată şi imperfectă ca ei. Iată un bărbat care spune unei femei: „Dragă, te voi face fericită”. Îl priviţi: e slab, ignorant şi nefericit, cum o va face fericită? Numai legându-se şi unul şi altul la Tatăl Ceresc şi la Mama Divină pot absorbi forţe din aceste rezervoare inepuizabile, pot absorbi o dragoste pură, incoruptibilă, şi se vor simţi adăpaţi, luminaţi, reînprospătaţi, întineriţi, fericiţi. Trebuie să ştim să creem şi să menţinem fără încetare legătura cu dragostea divină. Tot ceea ce facem trebuie să fie cu bun simţ, purificat, consacrat, sfânt pentru a servi o idee grandioasă: Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Sa.
Iată cunoştinţe pe care oamenii nu le posedă. Ei nu servesc decât personalitatea lor şi a altora şi cum personalitatea are rădăcini subterane, ea îi antrenează spre abis. Dar, e dificil să schimbi punctul de vedere al oamenilor. Au obiceiuri vechi pe care le repetă fără încetare: ei îşi satisfac fără încetare personalitatea şi nu dau nimic individualităţii lor care rămâne înfometată.
Din păcate, personalitatea care primeşte o cantitate de lucruri zilnic deşi poftele-i sunt satisfăcute, nu e niciodată recunoscătoare. Dovada: o femeie a dat totul bărbatului pe care-l iubeşte, iar el a uitat-o, e deja cu altele. De ce? Pentru că ea satisfăcea doar sexul. Ea nu a reuşit să hrănească în el ceva sublim, o altă natură plină de nobleţe care nu uită niciodată binele pe care i l-a făcut şi rămâne veşnic recunoscătoare. Şi astfel biata femeie se plânge: i-am dat totul, şi uitaţi-vă acum cum mă tratează! Ei da, pentru că ea a hrănit o natură care e tot timpul ingrată.
În ziua când această problemă a celor două naturi vă va fi mai clară, veţi ajunge să vă rezolvaţi mai bine problemele sexuale. Cel ce dă curs liber tendinţelor personale, egoiste, pierde controlul asupra sexualităţii sale: e ca şi cum organele sale ar funcţiona independent faţă de el fără ca el să poată opri sau încetini ori ce ar fi. El constată numai, nu poate nimic, sunt alte forţe care au pus mâna pe el, care iau tot; el numai observă... În timp ce în dragostea spirituală, veţi constata că voi, adică sufletul vostru, individualitatea voastră e cea care domină şi se hrăneşte. Chiar dacă nu e mai mult de o privire, o prezenţă, un parfum, dar sunteţi fericit, dilatat pentru că voi înşivă, natura voastră superioară e cea care a mâncat, care a băut, care a respirat şi nu au făcut-o alte entităţi străine prin intermediul vostru.
Vă dau adevărata lumină asupra acestui subiect, şi credeţi-mă, nu inventez nimic. Dragostea este cel mai mare mister care există; îl cunoaştem foarte puţin şi continuăm să o practicăm fără să ne gândim şi fără să înţelegem. De aceea suntem mereu nesiguri şi ne simţim nefericiţi. Chiar dacă ştiinţa face descoperiri formidabile, cât timp problema dragostei nu va fi înţeleasă şi rezolvată umanitatea nu va ieşi din necazuri. Iată punctul de vedere pe care mi l-a dat Cerul şi care îmi permite să văd clar această problemă.
Galvanoplastia spirituala de Omraam Aivanhov
Cap. 1 - A instrui mai întâi pe părinţi
Este posibil ca unii dintre voi să se întrebe de ce în calitatea mea de pedagog nu tratez decât foarte rar educaţia copiilor. Toţi pedagogii se ocupă de copii, iar eu nu fac excepţie. De ce? Pentru că eu gândesc că trebuie început prin instruirea părinţilor.
Eu nu cred în nici o teorie pedagogică, eu cred doar în modul de a trai al părinţilor, înainte și după naşterea copiilor. Iată de ce eu nu am vrut niciodată să vorbesc prea mult asupra educaţiei copiilor. Dacă părinţii nu fac nimic pentru a se educa pe ei înşişi, cum vor face ei pentru a-și educa copiii? Se vorbeşte părinţilor de educaţia copiilor ca și cum ei ar fi într-adevăr pregătiţi pentru aceasta; din momentul în care au copii, se consideră că sunt pregătiţi. Nu, deseori ei nu sunt și ei sunt cei care mai întâi, trebuie instruiţi și învăţaţi cum să se conducă pentru a-i influența benefic pe copiii lor.
Ei da, dar nu se cunoaşte programul meu, sunt criticat: „Pedagog? Pff! Dar nu este un pedagog, el nu vorbeşte niciodată despre educaţia copiilor”. Înseamnă că nu s-a înţeles încă punctul meu de vedere. Atât timp cât părinţii nu sunt pregătiţi, li se pot da cele mai bune explicaţii pedagogice, aceasta nu va servi la nimic și chiar vrând să aplice noţiuni pe care nu le-au înţeles, ei vor face mult rău copiilor lor.
Câţi oameni care vor să aibă copii se preocupă de a şti dacă ei îndeplinesc într-adevăr condiţiile pentru aceasta: dacă au o sănătate bună și mijloacele materiale pentru a-i creste și mai ales dacă posedă calităţile necesare astfel încât să fie pentru aceşti copii un exemplu, o securitate, un ajutor în toate circumstanţele vieţii. Ei aduc pe lume copii și aceşti copii vor creste singuri, lăsaţi de capul lor, ei se vor descurca cum vor putea și într-o zi vor avea ei înşişi copii, dar în condiţii tot atât de deplorabile ca și părinţii lor .
Sunt totdeauna mirat să văd atâţia tineri băieţi și fete care doresc să se însoare fără a se gândi să se pregătească pentru viitorul lor rol de tată și de mamă. Când întâlnim anumite tinere femei însărcinate, într-adevăr ne întrebam: un copil care poarta alt copil! Se vede pe fața lor, un copil. Atunci, ce rezultate aşteptaţi? Este preferabil să nu aveţi copii atât timp cât nu sunteţi pregătiţi, vă asigur, o veţi plăti foarte scump.
Veţi spune: „A ne pregăti. Dar cum să ne pregătim?” A se pregăti, înseamnă a avea gânduri, sentimente, o atitudine care vor atrage în familie fiinţe excepţionale. Da, Ştiinţa iniţiatică ne învaţă ca nu întâmplător un copil sau altul se naşte într-o familie: conştient sau inconştient- și cel mai adesea inconştient - sunt părinţii cei care l-au atras. De aceea părinţii trebuie să cheme în mod conştient genii, divinităţi. Pentru ca ei pot să-și aleagă copiii lor: iată ceea ce majoritatea nu cunoaşte.
Trebuie deci totul revăzut încă de la început, iar începutul înseamnă concepţia copiilor. Părinţii nu se gândesc ca trebuie să se pregătească luni, ani de zile înainte, ca pentru un act sacru. Foarte des, într-o seară de chefuri, după ce au mâncat prea mult și au băut prea mult alcool, ei concep un copil! Iată momentul pe care ei îl aleg, dacă încă se poate spune ca l-au „ales” ! Ei puteau decide să aştepte un moment de pace, de luciditate, un moment în care domnea între ei o mare armonie. Dar nu, ei aşteaptă să fie excitați de alcool și să nu mai ştie unde se află. În această stare magnifică ei concep un copil! Dar ce fel de elemente credeţi voi ca ei introduc în el? Un copil care vine pe lume, încărcat cu asemenea elemente, nu poate fi decât prima victimă a propriilor săi părinţi. Atunci, pe cine trebuie oare să educăm? Eu, vă spun că nu pe copii, ci pe părinţi.
Dacă acasă, părinţii nu încetează să dea copiilor lor spectacolul disputelor lor, al minciunilor lor, al nesincerității lor, cum pot ei să-și imagineze că-i vor educa? S-a remarcat că un bebeluș se poate îmbolnăvi și să manifeste tulburări nervoase ca urmare a disputelor între părinţii săi: chiar dacă el nu a asistat, aceste certuri creează în jurul lui o atmosferă de dizarmonie pe care o resimte, deoarece este încă foarte legat de părinţii săi. Bebeluşul nu este conştient, dar în schimb este foarte receptiv, corpul sau eteric este cel care primeşte șocurile.
Părinţii trebuie să ia cunoştinţă de responsabilităţile lor. Ei nu au dreptul să invite spirite să se încarneze, dacă ei sunt incapabili de a se ridica la înălţimea sarcinii lor. Văd unii dintre ei conducându-se într-un mod de-a dreptul de necrezut, încât nu mă pot împiedica să-i întreb: „Dar în fine, oare voi îi iubiţi pe copiii voştri?” Ei sunt indignaţi: „Cum? Dacă noi nu ne iubim copiii! Dar evident, noi îi iubim!” Ei bine, eu nu o cred, deoarece dacă i-aţi fi iubit, v-aţi fi schimbat atitudinea, aţi fi început să vă corectaţi în voi anumite slăbiciuni care se reflectă foarte negativ asupra lor. Voi nu faceţi nici un efort, asta este iubirea voastră?
Eu ştiu că viitorul Fraternităţii se află în copii, dar eu mă ocup de părinţi: eu vreau să-i fac să înţeleagă că nu trebuie să aducă copii pe lume doar pentru a da curs unui instinct atavic de procreere. Acest instinct există, bineînţeles, dar el trebuie să fie înţeles într-o manieră mai spirituală: trebuie ca gândirea, sufletul spiritul să participe la acest act, pentru ca, copilul să fie legat la o lume superioară. În majoritatea cazurilor, oamenii se mulţumesc cu bestialitatea: ei mănâncă, ei beau, ei procreează ca animalele, nu există nimic spiritual în actele lor. Iubirea, aceasta nu are nici o importanță, plăcerea este cea care contează, iar această plăcere de câteva minute o vor plăti după aceea pe timpul unei întregi vieţi și îi vor face să plătească și pe copiii lor.
Voi vreţi ca eu sa mă ocup de copii? Ei nu, de voi mă voi ocupa întâi și Ocupându-mă de voi, în mod indirect mă voi ocupa de copiii pe care îi aveţi și de cei pe care îi veţi avea.
Cap. 2 - O educaţie care începe înainte de naştere
Atunci când vor un copil, majoritatea oamenilor îşi imaginează că puterile lor se limitează la a face fizic tot ceea ce trebuie pentru aceasta; tot restul, constituţia copilului, caracterul său, facultăţile sale, calităţile sale, defectele sale depind de hazard, sau de voinţa unui Dumnezeu, despre care nu au o idee prea precisă. Cum ei au auzit totuşi vorbindu-se de legile eredităţii, ei ştiu că acest copil va semăna fizic și moral cu părinţii săi, bunicii săi, cu un unchi sau cu o mătuşă. Dar ei nu se gândesc că pot sa facă și altceva pentru a favoriza sau împiedica aceasta asemănare, nici, într-un mod general, să aleagă ce va fi acest copil. Ei bine, aici ei se înşeală, părinţii pot să acţioneze asupra copilului care va veni să se încarneze în familia lor.
Dar înaintea concepţiei deja, părinţii trebuie să se pregătească pentru a putea atrage un spirit sublim, pentru ca o entitate superioară nu poate accepta să vină să se încarneze decât la fiinţe care au ajuns deja la un anumit grad de puritate și de stăpânire. Ceea ce este important pentru o astfel de entitate, nu este de a intra într-o familie bogată și glorioasă; ea preferă uneori chiar familii modeste unde ea nu riscă să fie tentată de facilitate, dar ea are nevoie să primească, de la aceşti părinţi la care ea va coborî să se încarneze, o ereditate care nu va împiedica munca spirituală pentru care ea a decis să vină pe Pământ.
Foarte putini bărbaţi și femei prezintă calităţile necesare pentru incarnarea marilor spirite și de aceea Pământul este populat de atâţia oameni obişnuiţi, de bolnavi și de criminali, în loc să fie populat de divinităţi.
Învăţământul Fraternităţii Albe Universale învaţă deci pe bărbaţi și pe femei în ce stare de spirit, în ce puritate ei trebuie să se pregătească pentru a concepe un copil, alegând chiar momentul acestei concepţii după cele mai bune influențe planetare. Cum au putut oamenii să coboare atât de jos pentru a lăsa hazardului un eveniment atât de important: concepţia unui copil? Aici trebuie cerut ajutorul Cerului, prezența Îngerilor pentru a putea să atrageţi un spirit puternic, luminos care va fi binefăcător al umanităţii. Ei nu, se cere ajutorul alcoolului sau a mai ştiu eu ce și deseori chiar, în acest moment bărbatul se poartă ca un animal: el se poartă violent cu soţia sa care începe atunci sa nutrească față de el sentimente de dispreţ, de dezgust, de răzbunare. cum să ne mirăm apoi că un monstru apare?
Dar să vedem mai detaliat această problemă a concepţiei.
Pentru ca un copil să vină pe lume, trebuie ca tatăl sa-i dea germenul mamei, iar mama să aducă acest germen la maturitate. Se poate deci spune ca tatăl este creator, iar mama formatoare. Acest germen pe care îl da tatăl este un rezumat, o condensare a propriei sale chintesenţe. Tot ceea ce el a trăit, tot ceea ce el trăieşte, se exprimă aici, în germen. Deci, după modul său de a trai, tatăl dă un germen de o mai bună sau mai puţin bună calitate.
V-am explicat deseori cum modul nostru de viaţă se înscrie, se înregistrează în noi, în cromozomii celulelor noastre. Fiecare celulă posedă o memorie. Nu serveşte la nimic să jucaţi comedie în fața altora arătându-vă onești, gentili, caritabili: ceea ce gândiţi, ceea ce simţiţi în forul vostru interior este ceea ce se înregistrează și se transmite prin moştenire din generaţie în generaţie. Iar dacă sunt boli, vicii care s-au înregistrat, odată transmise, mergeţi să căutaţi profesori, scoli și medici pentru a vindeca copilul! Nimic nu mai este de făcut, este prea târziu. Totul se transmite, iar dacă aceasta nu se manifestă la primul copil, se va manifesta la al doilea sau al treilea. Trebuie să înţelegeţi că natura este fidelă și veridică.
Este deci o eroare de a crede ca ceea ce bărbatul dă femeii în momentul concepţiei este întotdeauna de aceeaşi natură. Dacă un bărbat nu a lucrat niciodată asupra lui însuşi pentru a se înnobila și a se purifica, el va da mamei germenul unei fiinţe foarte ordinare sau chiar al unui criminal.
Să luăm un exemplu; nu-l veţi găsi poate prea poetic, dar cel puţin este clar. Funcțiunea unui robinet este de a da apă, iar această apă poate fi murdară sau cristalină. Cel care întreţine în mod continuu în el gânduri rele, sentimente rele, nu poate răspândi decât apă murdară, pe când cel care nu încetează să lucreze decât pentru bine, pentru lumină, distribuie apă cristalină, însuflețitoare. Da, nu fiţi miraţi: germenul pe care bărbatul îl da femeii în momentul concepţiei este funcţie de gradul său de evoluţie.
La fel cum sămânţa plantată în pământ poartă în ea proiectul a ceea ce va fi arborele sau floarea, germenul pe care tatăl îl dă mamei poartă deci deja în el proiectul a ceea ce va fi copilul, facultăţile sale, darurile sale sau, din contra, lacunele sale, tarele sale. Pe când mama, pe timpul celor nouă luni de gestație, ea aduce materialele care vor servi realizării acestui proiect și aici la fel va pot revela lucruri extrem de importante și interesante.
Pe timpul celor nouă luni de gestație, mama nu lucrează doar pentru formarea corpului fizic al copilului; fără ştirea ei, ea lucrează asupra germenului pe care bărbatul i l-a dat creând condiţii favorabile sau defavorabile dezvoltării diferitelor caracteristici conţinute în acest germen. Și cum lucrează ea? Si ea la fel, supraveghindu-și gândurile, sentimentele, viaţa pe care o duce. Este ceea ce eu am numit galvanoplastie spirituală.
Voi începe prin a vă descrie procesul chimic al galvanoplastiei spirituale care, în aplicațiile sale spirituale, poate antrena consecinţe de cea mai mare importantă pentru întreaga umanitate.
Se introduc doi electrozi într-o cuvă umplută cu o soluţie de sare metalica - aceasta poate fi din aur, din argint, din cupru. Anodul, polul pozitiv, este o placa din acelaşi metal ca și cel al sării dizolvate în cuva. Catodul, polul negativ, este un tipar în gutaperca acoperit de plombagina și reprezentând o figură, o monedă, o medalie. Cu ajutorul unui fir metalic, se leagă cei doi electrozi la cei doi poli ai unei baterii și se da drumul la curent: metalul conţinut în baie se depune atunci pe catod, pe când anodul, descompunându-se, regenerează lichidul soluției. Putin câte puţin tiparul se acoperă cu metalul soluției și se obţine, în funcţie de ceea ce se dorea, o imagine acoperită cu aur, argint sau cupru.
Dacă voi observaţi natura, veţi constata că acest fenomen al galvanoplastiei exista pretutindeni. De exemplu, în spaţiu, planeta noastră, Pământul, care primeşte numeroase influente ale altor corpuri cereşti, reprezintă polul negativ, catodul, principiul feminin; iar cerul, adică soarele și astrele, reprezintă polul pozitiv, anodul, principiul masculin. Între Pământ și Soare (sau alt astru), se fac schimburi, deoarece există între ei o permanentă circulaţie. Aceşti doi poli sunt scufundaţi într-o soluţie cosmică: eterul, fluidul universal care spală și înveleşte toate corpurile cereşti. În fine, bateria, gratie căreia se declanşează circulaţia, este Dumnezeu la care cei doi poli sunt legaţi.
Atunci, sa presupunem că la catod, Pământul, se plasează un tipar, un grăunţe de exemplu; acest grăunte se găseşte deci scufundat în soluţia cosmică, iar când trece curentul emanat de la Dumnezeu, el provoacă fenomenul galvanoplastiei: materiile conţinute în soluţie încep să se depună la catod, pe grăunţe, iar anodul (soarele sau alt astru), regenerează soluţia pe măsura ce grăuntele creste. Fiecare grăunţe plantat în pământ atrage deci din eterul în care el se scaldă toate elementele care corespund naturii sale. Aceste elemente se depun pe grăunte și astfel el se dezvoltă după elementele pe care le-a atras.
Acest fenomen al galvanoplastiei se regăseşte în femeia însărcinată, deoarece ea, la fel, poartă în ea grăuntele, electrozii și soluţia. Grăuntele, este germenul viu pe care tatăl l-a depus în uterul ei, catodul; acest germen este o imagine: câteodată a unui beţiv, a unui criminal sau a unei fiinţe cu totul și cu totul obişnuite, alteori a unui geniu, a unui sfânt. De îndată ce femeia este însărcinată, un curent circulă între creierul său (anod) și germen. Creierul este într-adevăr legat la baterie: Sursa de energie cosmică Dumnezeu, de la care primeşte curentul, iar acest curent circulă după aceea de la creier la embrion. În fine, soluţia este sângele mamei în care sunt scăldaţi anodul (creierul) și catodul (uterul), deoarece sângele scaldă în mod egal toate organele și toate celulele; în el sunt dizolvate toate materiile: aur, argint, cupru etc.
Anodul, capul, furnizează deci metalul (gândurile) care va regenera sângele. Germenul poate fi magnific, dar dacă mama pune în capul său gânduri de plumb (simbolic), ea să nu fie mirată dacă, mai târziu, copilul sau se va naşte învelit în plumb, adică de o natură vicioasă, pesimistă, bolnăvicioasă. Trebuie sa înţelegeţi că germenul nu este decât tiparul și admiţând chiar că acest tipar reprezintă o fată magnifică, dacă el este după aceea reprodus într-un metal urât, medalia pierde din valoare.
Să presupunem că o mamă cunoscând legile galvanoplastiei decide să le utilizeze pentru a aduce copilul său pe lume. De îndată ce a primit germenul în uterul său (catodul), ea pune în capul său (anodul), o lamă de aur, adică gânduri și sentimente dintre cele mai elevate. Circulaţia se stabileşte, iar sângele care parcurge corpul aduce germenului acest metal superior. Copilul creste, învelit în aceste vesminte de aur, iar când se naşte este robust, frumos, nobil, capabil de a învinge dificultăţile, bolile și toate influentele rele.
Majoritatea mamelor nu-și dau seama de influenta stărilor lor interioare asupra copilului pe care-l poarta; după ce el se va naşte ele vor începe să se ocupe de el, ele îi vor da educatori, profesori, etc. Nu, după ce copilul se naşte este deja prea târziu, el este deja determinat! Nici un pedagog, nici un profesor nu poate transforma un copil când elementele pe care le-a primit în interiorul mamei sale sunt de o calitate inferioară.
Un învățător, un profesor pot să facă mult, dar doar pentru instruirea copilului. Ei nu pot să schimbe natura lui profundă. Dacă natura profundă a copilului este defectuoasă, i se pot da cei mai buni educatori, el nu se va schimba. Oricare ar fi tratamentul pe care îl faceţi asupra plumbului, el rămâne plumb; puteţi să-l polizați, să-l lustruiți, să-l tăiaţi pentru a-l face sa strălucească, în câteva minute după aceea el se întunecă din nou, deoarece este plumb. Trebuie să faceţi un copil din aur și nu din plumb. Deoarece chiar dacă el trebuie să trăiască în cele mai rele condiţii, un astfel de copil va rămâne incoruptibil, pentru că esenţa sa este pură.
Înţelegeţi acum care este importanta pentru femeie de a plasa în capul său gânduri luminoase. Gratie acestor gânduri, germenul care creste în ea va absorbi în fiecare zi aceste materii pure și preţioase și astfel ea va da într-o zi un artist remarcabil, un savant luminat, un sfânt, un mesager al lui Dumnezeu. Mama poate face mari miracole deoarece ea posedă cheia forţelor vieţii.
Mama mea mi-a povestit că atunci când ea m-a conceput și mai târziu când ea m-a purtat, ea a făcut-o cu gândul de a mă consacra lui Dumnezeu. Se pare chiar că preotul care m-a botezat era atât de fericit în acea zi încât s-a îmbătat pentru prima dată în viaţă (de obicei el nu bea niciodată). El a spus apoi ca dacă s-a îmbătat, se pare într-adevăr că din cauză că aș fi fost un copil diferit de alţii și a făcut o profeție referitor la mine, dar nu sunt obligat să v-o spun. După aceea, crescând, am devenit un mic şnapan: v-am povestit cum furam mere de la un vecin și aprindeam focuri în hambare. Dar aceasta nu a durat mult timp, deoarece germenii depuși în profunzime sunt cei care rămân, celelalte nu sunt decât moduri de a fi superficiale care nu durează.
Dar nu vreau să spun că, deoarece mama mea m-a consacrat lui Dumnezeu, sunt o fiinţă extraordinară. Se pot consacra copiii în serviciul lui Dumnezeu, dar nu se ştie în ce grad se vor situa ei în ierarhia servitorilor. Mamele nu o ştiu în mod sigur și eu nu cred ca mama mea a ştiut-o. Deci, faptul că ea m-a consacrat cerului nu vrea să spună nimic asupra elevației mele personale. Mulţi creştini au fost consacraţi de mama lor, dar ei rămân în bisericile lor fără a avansa mult. Ceea ce este sigur doar, este ca părinţii lor au cerut ca în ei să existe o mica scânteie. Iar dacă se suflă asupra acestei scântei, ea poate deveni un foc intens, dar o scânteie nu este nimic dacă voi n-o alimentaţi. Pentru ca ea sa crească, nu trebuie să încetaţi să-i aduceţi lemne, simbolic și să suflaţi deasupra.
Este un fapt foarte cunoscut că, pe timpul sarcinii, multe femei sunt pradă unor dorinţe bizare, unor impulsuri necontrolate pe care ele nu le-au resimţit niciodată până atunci; dar ceea ce nu se cunoaște, este cauza acestor fenomene iar eu o sa v-o spun. Femeia însărcinată este deseori vizitată de entităţi răufăcătoare care doresc să ia parte mai târziu la viaţa copilului. Ele împing deci mama să se conducă într-un asemenea mod încât galvanoplastia să se producă în ea în cea mai mare dezordine, ceea ce va permite mai târziu acestor entităţi să intre la acest copil, să vină și să plece din sufletul său și să se hrănească prin el. Este posibil să vă daţi seama foarte repede.
În general, toţi copiii care se apropie de mine mă iubesc mult, dar s-a întâmplat de trei sau de patru ori ca unii dintre ei să fugă de mine și nimeni nu înţelegea motivul. Dar eu înţelegeam, pentru că toate aceste fenomene ale vieţii sunt foarte clare pentru mine. Părinţii erau adânc mâhniţi, nefericiţi iar eu eram obligat să-i explic mamei: „iată, pe timpul gestaţiei, în mod sigur v-aţi permis anumite lucruri și aţi atras entităţi care nu cereau decât să rămână lângă copil, pentru a profita de el. Aceste entităţi sunt aici, aşteptând momentul favorabil pentru a se manifesta. Dar ele simt în mine un inamic, deoarece ele ştiu ca dacă acest copil întra sub influenta mea, eu le voi alunga: prin atitudinea mea, prin voinţa mea, prin emanaţiile mele, prin tot ceea ce eu dau copilului, ele vor fi expulzate. (De altfel, eu nu fac decât aceasta, eu înlocuiesc anumite entităţi prin altele, aceasta este plăcerea mea... Și eu la fel, vedeţi voi, am plăcerile mele!) Si atunci aceste entităţi încearcă să îndepărteze copilul vostru de prezenta mea”. Dar eu, eu nu mă dau bătut și cum îi iubesc mult pe părinţi, mă decid să-i ajut: fac o muncă specială și puţin timp după aceea, acelaşi copil care fugea de mine, se precipită spre mine pentru a mă îmbrăţisa.
S-a întâmplat chiar uneori sub ochii voştri, nu-i aşa?
Pe tot timpul gestaţiei, mama trebuie sa vegheze să-și ferească copilul. În mod conştient, prin gândire, ea trebuie să creeze în jurul lui o atmosferă de puritate și de lumină pentru a-l pune la adăpost de atacurile entităţilor răufăcătoare, dar si, pentru a putea lucra în colaborare cu sufletul care se va încarna.
Deoarece contrar la ceea ce gândesc unii, nu pe timpul gestaţiei sufletul întra în corpul copilului. Este adevărat că în uterul mamei, copilul trăieşte, inima sa bate, el se hrăneşte, dar sufletul său nu a pătruns încă în corpul său, el nu întra în el decât în momentul naşterii, odată cu prima sa respiraţie. Până atunci, el stă în apropierea mamei și lucrează în colaborare cu ea la construcţia diferitelor sale corpuri (fizic, astral, mental...). În general mama nu-și dă seama de această muncă, deoarece ea nu este destul de sensibilă, nici luminată. Dar ea, chiar dacă nu poate vedea acest suflet, ea poate cel puţin să-i vorbească, să-i adreseze rugăciuni, spunându-i: „Iată, îţi voi da cele mai bune materiale, te voi ajuta, dar încearcă și tu, să aduci cutare sau cutare calităţi pentru ca, copilul să fie un artist, un filozof, un savant sau un sfânt”.
În momentul în care mama pronunţă cu toată iubirea sa aceste cuvinte care sunt puternice, care sunt magice, ea emană deja anumite particule, iar spiritul copilului care trebuie să se încarneze le ia ca materiale pentru a-și construi diferitele corpuri. Copilul, el însuşi nu posedă nimic, el primeşte toate materialele de la mama sa. De aceea, dându-i-le, ea trebuie sa fie foarte conştientă și prin gândurile și sentimentele sale, să nu-i dea decât particulele cele mai luminoase, cele mai pure.
Toate aceste fenomene ale lumii invizibile sunt necunoscute de majoritatea oamenilor. Dar este tocmai rolul Învăţământului, de a va face sensibili la toată această lume subtilă, impalpabilă, dar reală, mai reală decât realitatea însăşi. Gratie lui veţi deveni mai conştienţi, mai atenţi la toţi curenţii care vă influenţează, la toate prezentele care vă înconjoară. Aceasta conştiinţă este cea care vă face capabili să lucraţi pentru bine.
Bărbaţii și femeile nu trebuie niciodată să uite că, copiii pe care îi vor avea într-o zi vor reflecta într-un mod sau altul, propriul lor mod de a gândi și de a trăi. Deoarece tot ceea ce se petrece în capul sau inima omului se realizează mai devreme sau mai târziu; fiecare din gândurile sale, fiecare din dorinţele sale, în momentul în care apar în el sunt vii, iar copilul care vine exista deja în capul sau inima tatălui sau mamei. Deci, dacă crescând copilul vostru devine un înger care va ajută, este pentru că el era o idee magnifică pe care aţi conservat-o în voi pe timp de ani de zile, o idee care s-a încarnat acum în copilul vostru și care, prin el, continuă să vă ajute. Dar dacă acest copil nu va provoca decât necazuri, să ştiţi că este încarnarea unei idei criminale pe care la fel, aţi alimentat-o.
Un copil care se naşte, nu se naşte din nimic, iar dacă voi mă întrebaţi pentru ce motiv copilul vostru s-a născut, vă voi răspunde „pentru ca voi să ştiţi ceea ce aveţi în capul vostru”. Astfel bărbaţii și femeile învaţă să se cunoască: prin copiii lor.
Grauntele fericirii de Omraam Aivanhov
1. Fericirea, un talent de cultivat
Oamenii vin pe Pământ cu anumite aspiraţii: nevoia de a iubi şi a fi iubiţi, nevoia de a cunoaşte, nevoia de a crea. Ei numesc fericirea ca fiind realizarea acestor aspiraţii. Dar pentru a o obţine, ei trebuie să adauge fără încetare câte ceva la bagajul cu care au venit, pentru că nu ajunge să-ţi doreşti ceva pentru ca să-l şi obţii. Ei doresc să iubească şi să fie iubiţi, dar iată că se trezesc singuri şi dezorientaţi... Ei doresc să înţeleagă dar sunt tot timpul mărginiţi şi dezorientaţi...Ei doresc să creeze dar nu fac decât gafe. Pentru a realiza toate aceste aspiraţii e nevoie de o lungă perioadă de învăţare sub controlul unui instructor care-i antrenează pe adevărata cale a dragostei, înţelegerii şi a creaţiei veritabile.
Toţi oamenii vor fericirea, dar nu ştiu cum să o obţină şi nu îşi imaginează că pentru a o obţine este nevoie de muncă şi de o disciplină de urmat. Din moment ce au venit pe Pământ şi mănâncă, beau, dorm, se plimbă şi au copii, ei cred că sunt automat fericiţi. Dar şi animalele au aproape aceleaşi activităţi, şi atunci? Nu este suficient doar să fii pe lume pentru a fi fericit. Pentru a fi fericit, există un anumit număr de lucruri care trebuie făcute... şi altele care nu trebuie făcute! Fericirea e ca un talent (dar) care trebuie cultivat. Dacă nu îl cultivăm nu obţinem nimic. Este la fel ca şi cu talentele artistice: chiar şi persoanele cele mai dotate pentru muzică, pictură, dans nu ar fi realizat nimic dacă nu ar fi muncit zi de zi cu înverşunare pentru a cultiva aceste talente.
Dacă vreţi fericirea, nu staţi fără să faceţi nimic, începeţi să căutaţi elementele care o alimentează. Aceste elemente aparţin lumii divine şi, când le veţi găsi, veţi iubi lumea întreagă şi veţi fi iubit, veţi poseda o înţelegere superioară a lucrurilor, şi în fine veţi avea puterea de a acţiona şi de a realiza.
2. Fericirea nu este plăcerea.
Nevoia de a găsi fericirea e profund înscrisă în fiinţa umană. Această nevoie ne ghidează şi ne stimulează. Cu toate acestea, urmându-şi temperamentul, omul consideră fericirea în mai multe forme diferite, care îi apar mai degrabă sub forma plăcerii, şi majoritatea oamenilor confundă una cu alta. Ei îşi imaginează că tot ceea ce le pare atrăgător, simpatic, ce le place, ce le spune ceva, îi va face fericiţi. Ei nu, dacă vom analiza ce este cu adevărat plăcerea, cum o găsim, unde o găsim, vom înţelege că e mult mai complicat.
Când vedem câtă energie desfăşoară fiinţele umane pentru a se angrena în activităţi care le dau plăcere, e evident că, dacă fericirea ar fi sinonimă cu plăcerea, lumea întreagă ar înota în fericire. Dar mai mult se întâmplă contrariul: adesea acolo unde oamenii îşi găsesc plăcerea, ei îşi găsesc şi nenorocirea.
Plăcerea este o senzaţie momentan agreabilă care vă face să credeţi că prelungind-o cât mai mult, veţi fi fericit. Ei bine, nu este aşa. De ce? Pentru că aceste activităţi care vă procură rapid şi uşor plăcere nu se situează, majoritatea, într-un plan prea elevat: ele nu ating decât corpul fizic, poate inima şi un pic intelectul. Ori, nu putem fi fericiţi când căutăm să satisfacem doar corpul fizic, inima sau chiar intelectul, acestea sunt doar satisfacţii parţiale şi efemere. Fericirea, contrar plăcerii, nu e o senzaţie de moment, ci ea priveşte totalitatea fiinţei.
Acel care crede că găseşte fericirea în plăcere poate fi comparat cu un beţiv: îşi toarnă vin sau alcool şi bea. Ah, se simte bine, uită de toate necazurile şi trage concluzia că e magnific să bei. Dacă ar fi să ne pronunţăm pentru câteva minute, câteva ore, aceasta poate pare magnific. Dar după câţiva ani, ce se va produce? Pierderea facultăţilor, imposibilitatea de a trăi o viaţă familială şi socială echilibrată, decăderea, crima poate...
Ei bine, în numeroase circumstanţe, oamenii se conduc ca şi beţivul: de vreme ce lucrurile le par agreabile, ei trag concluzia că ele vor rămâne aşa pentru eternitate. Din păcate pentru ei sunt obligaţi mai târziu să constate pierderile, stricăciunile, şi suferă.
Este la fel şi când e vorba de persoane cu care ei au ales să formeze o familie, să se împrietenească, sau să se asocieze pentru muncă: ei au tendinţa să se conducă după prima impresie de plăcere sau neplăcere, simpatie sau antipatie. Ei cred: „Oh, acesta îmi spune ceva” şi, fără să gândească, fără să aprofundeze, ei se decid, fără să-şi dea seama că în realitate au de-a face cu un răufăcător. Ei se îndepărtează de un om pe care-l găsesc mai puţin agreabil, dar în realitate acesta e un om corect, cinstit şi bun. Când ne conducem după simpatie şi antipatie, care sunt impresii de moment, şi nu după judecată care vede mult mai departe, ce vreţi, ne vom sparge capul.
Iniţiaţii, înţelepţii ne previn despre realitatea lucrurilor, ei ne spun: „Atenţie la ce faceţi: primul moment de satisfacţie trecut, veţi plăti foarte scump lipsa voastră de clarviziune”. Ei da, câte lucruri sunt pe moment agreabile, dar după... Pentru câteva minute agreabile pe aici, pe acolo, trăim ani de suferinţă. De aceea trebuie să fii vigilent şi să nu ai încredere în ceea ce pare agreabil.
E adevărat că există anumite plăceri care hrănesc sufletul şi spiritul, dar nu acestea sunt cele preferate de oameni. În plus, a te conduce după plăcere prezintă şi pericole, pentru că ceea ce le place alimentează, cel mai frecvent, instinctele nu sufletul sau spiritul. Proba: nu trebuie decât să vedem unde îşi găsesc plăcerea: în mâncare, în băutură, în a se culca cu cineva, în a juca pe bani la cazino, strivindu-i pe alţii, răzbunându-se, etc., posibilităţile nu lipsesc. Dar unde vor ajunge astfel? Desigur nu la fericire, pentru că fericirea este ceva vast, infinit, în timp ce plăcerea nu atinge decât un domeniu limitat în om, acela al naturii inferioare, egoistă, mărginită.
În căutarea fericirii, omul nu se gândeşte decât la el, plăcerea sa este el. El nu caută de loc plăcerea altora, numai a sa. Astfel, el se limitează şi se depreciază, pentru a obţine plăcerea sa şi o apără, el e obligat frecvent de a folosi metode care nu sunt prea catolice: devine incorect, crud, şi dacă e un moment când un altul îl privează de plăcerea lui, devine iritabil, agresiv, vindicativ. Atunci, ce plăcere gustă el? El devine insuportabil pentru alţii, care nu uită să-l facă să simtă aceasta.
Desigur, eu nu spun că trebuie să se priveze de toate plăcerile şi satisfacţiile sale, ar fi stupid. De altfel, natura e cea care obligă oamenii să-şi caute plăcerea, altfel viaţa
şi-ar pierde gustul, sensul, şi ar deveni întunecată, monotonă. Plăcerea e cea care animă, care dă culoare existenţei şi nu e vorba de a o suprima. Trebuie doar să nu o punem pe primul plan să facem din ea un scop în viaţă, trebuie orientată această tendinţă într-un sens constructiv.
Toţi avem instincte, dorinţe şi e normal, dar nu e un motiv pentru a face numai ce ne place. Dacă Cerul ne dă creierul, este pentru ca să ne servim de el şi să ne orientăm corect. Fiinţa umană se aseamănă cu un vapor care navighează pe oceanul vieţii; la bordul acestui vapor sunt mateloţi care se ocupă cu încărcarea combustibilului în cazan pentru propulsie, şi apoi mai există comandantul cu busola sa care se ocupă de orientare. Mateloţii, sunt instinctele, poftele: ei sunt orbi, dar ne fac să avansăm. Comandantul este inteligenţa, înţelepciunea care ne dă direcţia şi supreveghează ca vaporul să nu eşueze pe stânci sau să lovească un alt vapor. Din păcate, aceste vapoare care sunt oamenii sunt ameninţate pentru că comandantul lasă mateloţii să facă ce le place!
Cele mai mari deziluzii îl aşteaptă pe cel care se ghidează după plăcere, şi care nu vede consecinţele alegerii pe care e pe cale să o facă. Trebuie căutat un alt ghid: raţiunea, pentru că, ea vede consecinţele fiecărei direcţii pe care sunteţi pe cale să o alegeţi şi vă avertizează: „Atenţie, acolo, îţi vei sparge capul...Acolo, da, poţi să mergi.”.. Din păcate, dacă vorbiţi cu oamenii, veţi vedea că majoritatea oamenilor sunt convinşi că nu pot să-şi descreţească fruntea, să se însenineze, decât dacă fac ce le place. Ei sunt gata pentru asta să sară peste toate regulile, toate tabu-urile, cum se spune. Ei vor să fie liberi. Şi care e această libertate? Aceea de a face nebunii, şi de a se distruge. Dacă ne eliberăm cu bună ştiinţă de lumină, de înţelepciune, de judecată, pentru a gusta câteva momente de plăcere, vom suferi, e inevitabil, şi chiar fizic: vom fi bolnavi, pentru că boala nu e altceva decât manifestarea în plan fizic a dezordinii pe care o lăsăm să se instaleze în planul psihic.
Dacă vrei să inversezi aceste prejudecăţi şi reguli pentru a fi tu însuţi, nu e rău, chiar din contră. Dar trebuie ştiut că sub legile moralei umane se găsesc legile eterne stabilite de Inteligenţa cosmică, şi, că vrem sau nu, când călcăm aceste legi, o vom plăti prin durere, suferinţă, boală. V-am spus mai demult: e uşor să prevezi ce noi boli vor apărea în lume din cauza manierei în care oamenii îşi trăiesc libertatea şi, în acest caz ce boli vor fi incurabile.
Desigur, Inteligenţa cosmică nu e aşa crudă pentru a strivi imediat pe cineva pentru o greşeală mai mică. Cel care face exces de hrană, de băutură, de tutun, de sexualitate, etc. poate să nu se îmbolnăvească decât după ani de zile. Dar e uşor de prevăzut că dacă nu îşi schimbă conduita nu va putea scăpa bolii. Organismul aceluia care depăşeşte măsura, în orice domeniu ar fi, este ca o construcţie de lemn a cărei pereţi sunt roşi: ea nu se va distruge astăzi sau mâine, dar după ani, dintr-o lovitură casa se dărâmă. Multe lucruri sunt la fel în viaţă şi, cum lumea nu înţelege felul în care aceste legi lucrează, oamenii gândesc doar pe o perioadă de timp prea limitată. Ei spun: „Priviţi-l pe acesta: el e cinstit, rezonabil, bun, dar nu e recompensat”. În timp ce un altul e un şnapan şi tot îi reuşeşte, şi trag concluzia că e mai avantajos să fii şnapan. Iată filozofia ce o are acum lumea: oamenii nu văd mai departe de lungul nasului.
În realitate, pentru a înţelege cum lucrează legile, trebuie observaţi oamenii şi evenimentele pe o durată mai lungă. O perioadă mai scurtă e insuficientă pentru a ne pronunţa. Priviţi cum se întâmplă cu ţările: de multe ori numai după secole putem înţelege cum o ţară cade încet, încet în decadenţă; cei care trăiesc în aceasta nu îşi dau seama. La fel e şi pentru oameni. De multe ori, consecinţele unei purtări bune sau rele în încarnarea actuală se vor constata în încarnarea următoare.
Ei da, din păcate sau din fericire, fericirea pentru om nu înseamnă a face ce-i place şi cum îi place, pentru că, vă repet, fericirea nu este plăcerea. Deci, atenţie, nu vă lăsaţi influenţaţi. Mulţi găsesc normal să respecţi anumite reguli de conduită, pe care apoi încep să le încalce pentru că au auzit de la alte persoane că acestea sunt baliverne ridicole, de care trebuie să ne eliberăm. Şi, la sfârşit sunt atât de bine eliberaţi că îşi sparg capul. Există de asemenea şi oameni care se cred foarte inteligenţi, şi care intră singuri în catastrofe, şi care atrag o cantitate de naivi care-i urmează. Cunoaşteţi parabola orbilor din Evanghelii: dacă orbii conduc alţi orbi, cad toţi în groapă. Ei bine, câţi savanţi, filozofi, gânditori spun absurdităţi, şi totuşi toţi îi urmează. În timp ce pe Iniţiaţi, care cunosc bazele pe care e construită viaţa, nimeni nu-i ascultă. De ce? Este foarte simplu: pentru că Iniţiaţii nu prezintă lucrurile într-un mod agreabil, ei vorbesc de legi, judecată, înţelepciune, stăpânire de sine şi chiar de sacrificiu! În timp ce ceilalţi vorbesc de dorinţe, plăceri, pasiuni, atunci evident, asta convine la toată lumea. Ei da, dar ce vă spune un Iniţiat este cu adevărat pentru binele vostru. Poate nu pentru ce consideraţi ca binele vostru de moment, dar sigur pentru binele vostru îndepărtat, definitiv, etern. Iată, din acest punct de vedere sunteţi orbi. Da, aceasta e să fi cu adevărat orb: să nu vezi decât momentul prezent, satisfacerea imediată a unei dorinţe, a unei nevoi, a unui instinct, în loc de a vedea un pic mai departe.
Desigur, aceste explicaţii nu sunt, poate pentru toată lumea. Deci, trebuie să lăsăm oamenii să caute fericirea aşa cum se pricep: ei vor găsi tot timpul câteva fărâmituri pentru a mânca. Natura e atât de generoasă! Ea lasă peste tot ceva de ronţăit...chiar şi în lada de gunoi, simbolic vorbind. Cei ce nu sunt capabili să se hrănească în altă parte, de ce să moară de foame privându-se de singurele alimente care le excită gustul? Aceste alimente îi înbolnăvesc, desigur, dar ce să facă, dacă nu doresc altele?
Când cei ce simt că plenitudinea, fericirea pe care o caută este în altă parte şi doresc să o găsească, trebuie să-i ajutăm. Trebuie să le spunem: „Fericirea, adevărata fericire, este foarte greu de obţinut, dar nu e un lucru imposibil. Trebuie multă muncă, multă voinţă, şi mai cu seamă discernământ: să înţelegem că ceea ce majoritatea oamenilor numesc „fericire” nu este, de fapt, decât o sumă de mici plăceri, mici satisfacţii, aparenţe de fericire. Dacă vreţi să întreprindeţi acest drum lung şi penibil spre adevărata fericire şi, odată ce aţi obţinut-o, să puteţi să o daţi şi la alţii, atunci căutaţi-o în afara cărărilor bătute: în afara plăcerii!”
In pragul cetatii sfinte de Omraam Aivanhov
Cap. 1 - Vizită la Patmos
Aş dori să vă iau astăzi cu mine ca să revedem un ţinut ce a încântat atât inima mea cât şi inimile tuturor prietenilor care mă însoţeau. Da, aş dori să ne plimbăm într-un ţinut foarte îndepărtat, un ţinut binecuvântat. El se numeşte Patmos.
Patmos este o insulă greacă, dar este situată mai aproape de Turcia decât de Grecia. Nu putem ajunge la ea decât cu vaporul, iar traversarea durează treisprezece ore plecând din Atena. Patmos este pe hartă o insulă micuţă, dar în realitate, prin importanţa sa spirituală, este o mare insulă greacă şi de aceea am dorit să o explorăm. Am plecat spre ea ca într-un pelerinaj, fiindcă aici a trăit sfântul Ioan şi tot aici el a scris Evanghelia şi Apocalipsa.
Primul lucru pe care îl vezi apropiindu-te de insulă sunt casele de un alb imaculat, alb a cărui strălucire este accentuată de albastrul mării şi al cerului. Unele sătuce sunt situate la malul mării, altele, cum este Khora, cu mănăstirea sfântului Ioan Evanghelistul şi grota Apocalipsei, se află situate pe coline. În jurul acestei grote în care a trăit sfântul Ioan s-au construit de-a lungul secolelor numeroase clădiri ce formează astăzi mănăstirea: bazilica sfântului Ioan Teologul (Nume dat în limba greacă sfântului Ioan Evanghelistul) ridicată pe ruinele unui templu al lui Artemis, o capelă dedicată sfântului Hristodoulos, fondatorul mănăstirii în secolul al XII-lea, cât şi alte biserici, capele, chilii monahale, refectorii şi o bibliotecă... Este un complex impresionant pe care îl zărim din orice loc de pe insulă; el este înconjurat de ziduri de fortificaţie datând din secolul al XVII-lea, căci în acea epocă era necesar să te protejezi împotriva atacurilor piraţilor.
Am avut acces la unica intrare în mănăstire după ce am urcat câteva trepte săpate în stâncă. Am traversat coridoare, curţi interioare, grădini înflorite mărginite de chilii şi de capele, iar după ce am mai coborât treizeci de trepte săpate şi ele în stâncă, trecând prin faţa altor capele, am reuşit în final să pătrundem în capela sfântei Ana care comunică cu grota Apocalipsei. Această capelă este primul edificiu construit. Dându-i acest nume, Hristodoulos a dorit înainte de toate să îi aducă un omagiu sfintei Ana, mama Măriei (mama lui Iisus), dar şi mamei împăratului Bizanţului, Alexis I Comnenul (împăratul Alexis I Comnenul este acela care i-a dat în posesiune lui Hristodoulos insula Patmos), care se numea tot Ana.
Cât despre grota Apocalipsei, vă pot spune că nu este nici mare (în ea pot intra înghesuite câteva persoane), nici înaltă (are aproximativ doi metri). Ni s-a arătat o scobitură în zid unde, conform legendei, sfântul Ioan îşi sprijinea capul, iar deasupra acestei scobituri se află o cruce gravată chiar de el în stâncă. Ni s-a mai arătat o adâncitură în care se sprijinea când dorea să se ridice, pentru că el era deja foarte bătrân.
Într-o porţiune a zidului care este foarte dreaptă şi netedă distingem un fel de pupitru, care se spune că aparţinea discipolului său Prokoros şi unde acesta scria Evanghelia ce îi era dictată. Sub bolta grotei, observăm o fantă triplă provocată de un fulger, în momentul în care s-a făcut auzită vocea Apocalipsei, iar această fantă triplă este considerată ca un semn al Trinităţii. Grota este ornată cu obiecte sacre, cu icoane în faţa cărora ard lămpi şi unde putem citi mai multe inscripţii în limba greacă: „La început a fost cuvântul”, şi „Aici, la Patmos, lucrurile s-au desfăşurat”. Sau: „Acesta este un loc extraordinar”.
Preotul care ne-a însoţit în vizita noastră ne-a arătat peste tot mari bogăţii: manuscrise extraordinar ilustrate, relicve, icoane, obiecte sfinte. Iar când ne-a povestit viaţa sfântului Ioan după mărturia celor câţiva discipoli pe care acesta i-a format aici, la Patmos, a intrat într-o asemenea stare de inspiraţie, de exaltare, încât nici el nu îşi putea explica ce i s-a întâmplat. El strălucea!
Am vizitat această grotă de două ori, pentru a medita, pentru a întâlni spiritul sfântului Ioan. Liniştea este cu adevărat extraordinară. De două mii de ani, contrar numeroaselor prezenţe care au trecut prin acele locuri, urmele fluidice ale sfântului Ioan Evanghelistul s-au păstrat. Am simţit multe lucruri. Este un loc cu adevărat sacru, pur, divin. Vă doresc tuturor să reuşiţi într-o zi să vizitaţi această grotă.
Chiar sfântul Ioan este acela care ne spune încă de la începutul Apocalipsei de ce se afla Ia Patmos. „Eu, Ioan, fratele vostru, şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi împărăţia şi la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus“.
Sub domnia lui Domiţian, în momentul persecuţiei creştinilor, sfântul Ioan, care se afla Ia Efes, a fost trimis în captivitate la Patmos. A fost îmbarcat înlănţuit împreună cu discipolul său Prokoros. Tradiţia spune că în timpul traversării a izbucnit o furtună violentă. Marinarii au luptat contra valurilor, încercând să orienteze corabia. Dintr-odată, un tânăr soldat din echipaj a căzut în mare. Pasagerii erau îngroziţi, iar tatăl băiatului, disperat, a încercat să se arunce în apă să-şi urmeze fiul mort. Cu multă greutate au reuşit să-l oprească. În mijlocul acestei tulburări, singur sfântul Ioan rămase liniştit, părând chiar mulţumit El a fost întrebat: „Moartea tânărului nu te-a impresionat deloc? Nu vrei să faci nimic ca să ne ajuţi? - De ce nu vă rugaţi divinităţilor voastre să vă ajute, spuse el, ele îl pot salva. - O facem deja de mai multe ore, dar fără nici un rezultat?” Atunci sfântul Ioan începu să se roage şi după câteva minute băiatul reapăru viu din valurile mării, fiind astfel salvat. Toţi au rămas uimiţi. L-au înconjurat pe sfântul Ioan pentru a-i mulţumi şi pentru a-i cere iertare că l-au înlănţuit. L-au eliberat şi au început să-l privească cu mult respect.
Ajuns la Patmos, el a fost găzduit în familia unui om numit Miron. Aici, el a salvat mai întâi copiii acelei familii de spiritele rele care îi acaparaseră. Iar cum făcea bine în jurul lui, reputaţia sa a devenit din ce în ce mai mare, şi tot mai mulţi oameni veneau la casa lui Miron pentru a-l consulta. El începu astfel să le vorbească despre Iisus, cine este, ceea ce el însuşi a văzut şi a auzit alături de acesta. Mulţi au fost aceia care s-au convertit în casa lui Miron, acesta devenind primul loc de întâlnire al creştinilor.
În Patmos se afla însă şi un sanctuar al lui Apollo, ai cărui preoţi erau furioşi văzând influenţa lui Ioan asupra populaţiei, fiindcă templul lor rămăsese gol. Şeful acestor preoţi era Kynops, un foarte periculos magician negru, şi el hotărî împreună cu ceilalţi să scape de sfântul Ioan. Kynops îi trimise un demon foarte puternic pentru a-l ataca, dar sfântul Ioan luptă şi reuşi să îl învingă. Kynops îi trimise atunci un al doilea demon mult mai puternic, şi un al treilea pentru a fi sigur de victorie. Dar şi aşa tot sfântul Ioan ieşi învingător. Atunci Kynops hotărî să îl înfrunte el însuşi.
El părăsi templul şi merse să îl întâlnească pe sfântul Ioan care tocmai atunci predica mulţimii. El îl întrerupse adresându-se unora din mulţime: „Hei, tu, unde îţi este tatăl?“ îl întrebă el pe un băieţel. „A murit înecat”. - Şi ţie, unde îţi este fiul? - S-a sinucis, aruncându-se în apă”. Şi alţii au dat aceleaşi răspunsuri, fiecare având pe cineva mort prin înec accidental sau voit. Atunci Kynops se întoarse spre sfântul Ioan cerându-i să îi aducă înapoi pe toţi aceia care au murit înecaţi. La această cerere, Ioan spuse că menirea lui nu este aceea de a învia morţii, ci de a predica Evanghelia lui Iisus. Mândru că şi-a dovedit superioritatea, Kynops pronunţă câteva formule magice, făcând să iasă din mare toate divinităţile persoanelor moarte. Cei care asistau, acaparaţi de aceste trucuri vrăjitoreşti, crezură din nou în puterea lui Kynops şi, împinşi de acesta, îl atacară pe sfântul Ioan, lovindu-l până când acesta căzu grav rănit. Dar, în mijlocul nopţii, discipolul său Prokoros, apropiindu-se, îşi auzi Maestrul chemându-1: „Prokoros, spune-i lui Miron că trăiesc şi voi reveni. Totul va fi bine”. Când Miron a auzit vestea cea bună, s-a mirat şi a fost bucuros!
După un timp, Ioan continuă războiul cu Kynops, şi urmă o nouă poveste la fel de lungă, într-o zi, o mulţime numeroasă îl aduse pe sfântul Ioan pe plaja pe care Kynops tocmai îşi începuse practicile magice pentru a mai demonstra, încă o dată, că el era cel mai puternic. Sfântul Ioan spuse o rugăciune şi când Kynops se aruncă în apă pentru a aduce divinităţile, în loc să revină ca de fiecare dată, dispăru. Mulţi l-au aşteptat degeaba, timp de trei zile, dar atitudinea şi cuvintele sfântului Ioan sfârşiră prin a-i convinge să urmeze şi să accepte învăţătura lui Hristos şi să se întoarcă la casele lor. În zilele noastre, ni se arată în mare o piatră formată din trei bucăţi: se spune că este vorba despre capul, corpul şi membrele pietrificate ale vrăjitorului Kynops.
Câţiva ani mai târziu, împăratul Domiţian a murit asasinat şi în locul lui a venit Nerva care a fost mult mai indulgent cu creştinii. Sub domnia sa, persecuţiile încetară şi sfântul Ioan primi permisiunea de a părăsi insula Patmos, unde a fost exilat, putându-se întoarce la Efes. Da, dar acum populaţia din Patmos se ataşase prea mult de el. El fusese acela care luminase, ajutase şi vindecase mulţi oameni, iar aceştia nu mai doreau să îl lase să plece. L-au rugat, l-au implorat: „Dar trebuie să plec, spuse sfântul Ioan, căci şi alţi fraţi şi surori aşteaptă cuvântul adevărat” Cu toate acestea, ei continuară să îl roage, dar sfântul Ioan nu cedă. Văzând că rugăminţile lor sunt zadarnice, oamenii l-au rugat să le scrie înainte de plecare ceva care să rămână ca o mărturie a cuvântului adevărat pe care l-a adus cu el. Sfântul Ioan acceptă această rugăminte. După mai multe zile de rugăciuni şi de post, a început să-şi redacteze Evanghelia: „La început a fost Cuvântul.”.. dictându-i lui Prokoros. Apoi scrise Apocalipsa. Când a terminat de scris, locuitorii insulei au înţeles că li s-a dat tot ceea ce le era necesar şi l-au lăsat să plece.
Se spune că atunci când şi-a simţit sfârşitul aproape, sfântul Ioan le-a cerut câtorva discipoli să îi sape o groapă, a intrat în acea groapă şi apoi i-a rugat să îl acopere cu pământ până la piept şi să revină a doua zi. Când au revenit, l-au găsit în viaţă: „Acum, acoperiţi-mă cu pământ până la umeri şi reveniţi mâine”. A doua zi, el trăia încă.
Ei mai adăugară puţin pământ, dar în ziua următoare când veniră, nu l-au mai găsit. Evident, este vorba despre o legendă. Există numeroase mărturii şi povestiri mai mult sau mai puţin legendare privindu-l pe sfântul Ioan, toate spuse de către discipolii săi, şi pe care le putem găsi în anumite biblioteci din Grecia. Şi pe mine m-au interesat mult unele amănunte.
Încă de la începuturile Bisericii, o tradiţie inspirată de învăţământul sfântului Ioan s-a menţinut la Patmos. De aceea în secolul al XVIII-lea s-a construit o şcoală aproape de mănăstire. Această şcoală, numită Patmias, a dăruit numeroşi oameni Bisericii, teologi, gânditori, şi astfel creştinismul a fost îmbogăţit de personaje cu adevărat remarcabile.
Patmos este un loc cu adevărat minunat şi de aceea mi-aş dori ca Fraternitatea noastră din Grecia să aibă aici un teren pentru a putea veni să ne reculegem uneori. Ce condiţii excepţionale sunt aici pentru a te ruga, a medita şi pentru a trăi o viaţă fraternă! Cu câtă plăcere ar putea fraţii şi surorile să cultive pepeni galbeni şi roşii şi tot felul de fructe! Şoferul de taxi care ne-a condus la mănăstire avea mai multe terenuri pe insulă şi pe unul dintre ele, pe care l-am remarcat şi care era aşezat pe o colină, dorea chiar să ni-l vândă. De acolo se putea vedea răsăritul soarelui, puteam vedea şi insulele din depărtare, mănăstirea şi portul cu micile căsuţe... Patmos nu este departe de Atena, în schimb drumul este foarte lung, treisprezece ore dus-întors, şi el nu poate fi făcut decât în vapor, nu există linii aeriene. Dacă marea este agitată, aşa cum s-a întâmplat când am fost noi, este o adevărată aventură.
Este uimitor că, până la această călătorie, ezitam să iau vaporul pentru că am rău de mare. Dar de această dată, din contră, mi s-a părut minunat să fiu legănat de valuri, mi-a plăcut foarte mult! Vă amuză acest lucru, nu-i aşa?... Ca să-mi satisfac această plăcere de a fi legănat de apă, am închiriat un mic vaporaş pentru a face o plimbare pe mare de două zile. De această dată, am fost însă la Muntele Athos. Iată o altă vizită minunată! Există peste douăzeci de mănăstiri răspândite pe munte, şi noi am vizitat jumătate dintre ele. În limba bulgară noi numim Muntele Athos: Sveta Gora, adică pădurea sfântă. Am vizitat mănăstiri bulgare, iugoslave, ruseşti, etc... am văzut icoane extraordinare. Câtă splendoare! Le-am fotografiat, le-am filmat. Şi călugării erau atât de ospitalieri, de simpatici, nu mai vroiau să ne lase să plecăm. Insistau mereu să ne ofere dulceaţă, rahat, cafea... Şi chiar rachiu. Dacă am fi acceptat, nu am mai fi găsit niciodată drumul spre vapor!...
Dar să revenim la. Patmos. Pe parcursul vizitei, m-am bucurat de frumuseţea acestei ţări, o frumuseţe simplă, căci există puţină vegetaţie pe insulă. Mai ales atmosfera este extraordinară, ca şi cum spiritul sfântului Ioan a pătruns în profunzimea pământului şi a locuitorilor săi. Chiar după două mii de ani, în ciuda atâtor vizitatori, împotriva turismului care distruge, în general, totul, şi care transformă peste tot starea de spirit a oamenilor simpli, naturali, deschişi, călduroşi, introducând în ei cele mai rele aspecte ale vieţii modeme, Patmos rămâne un loc excepţional.
Da, chiar şi locuitorii din Patmos au fost pentru mine un motiv de uimire: strălucirea privirii lor, simplitatea comportamentului te fac să simţi că este cu adevărat un loc aparte pe pământ. Niciodată nu am mai întâlnit o populaţie asemănătoare, capabilă să manifeste atâta iubire, bunătate, sinceritate, generozitate, fraternitate. Da, spiritul lor este atât de fratern, de mistic, de religios, de profund! S-ar spune că aici nu există nici o persoană răutăcioasă, necinstită. I-am văzut aproape pe toţi locuitorii, de la aceia care ne-au dus valizele până la călugări, la episcopi, şi toţi au fost extrem de ospitalieri, de călduroşi, încât vă asigur că nu am suficiente cuvinte pentru a mă exprima. Merită strădania să faceţi această călătorie pentru a-i cunoaşte. înfăţişările lor radiau pace, fericire, lumină. Da, emana din ei o lumină, simţeam şi le vedeam aura.
Într-o zi, în camera mea de hotel, am meditat, arzând tămâie, pentru a putea pune unele întrebări lumii invizibile. Apoi, am plecat împreună cu prietenii care mă însoţeau într-o plimbare pe coline. Şi iată că, pe marginea drumului am zărit o femeie, foarte simplă în aparenţă, chiar săracă, dar cu o privire minunată. Stătea acolo ca şi cum ne-ar fi aşteptat. Când am ajuns în dreptul ei, s-a apropiat de mine, mi-a sărutat mâna cu mult respect şi mi-a spus câteva cuvinte în limba greacă pe care apoi însoţitorii mei mi le-au tradus. Iar ceea ce mi-a spus, a fost răspunsul întrebării puse de mine. Cerul a folosit-o pe această femeie pentru a-mi răspunde. Eram atât de fericit!
Da, pentru că vorbele ei erau profetice, îmi dădeau răspunsul Cerului la ceea ce întrebasem. Pentru Cer este foarte uşor să vă dea răspunsuri prin intermediul unei păsări, unui câine, unui cal, şi evident prin intermediul unei fiinţe umane. Problema este că nu reuşim întotdeauna să descifrăm prea bine, să înţelegem sensul, dar răspunsurile există, nu suntem niciodată lăsaţi fără a le primi. Iar acela dat în acea zi de Cer, mi-a produs o mare bucurie. Apoi am mers şi am vizitat şi alte locuri minunate de pe insulă.
Există într-adevăr ceva special la Patmos. Multe persoane cu care am vorbit se exprimau într-un limbaj pe care nu-l mai auzisem până atunci în alt oraş, în altă ţară: un limbaj mistic, un limbaj spiritual, cu fraze de o înţelepciune şi de o profunzime extraordinară. Şi n-am mai întâlnit niciodată preoţi şi călugări atât de amabili, de luminoşi. Au venit să mă vadă şi am avut lungi conversaţii.
Şi câtă bucurie să-ţi încrucişezi privirile pe stradă cu aceşti oameni: priviri pline de respect, de încredere, de iubire... Iată un pământ unde oamenii sunt fericiţi, un pământ nevinovat, curat... Să fie binecuvântat!