Omraam Aivanhov

In pragul cetatii sfinte de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Vizită la Patmos   Aş dori să vă iau astăzi cu mine ca să revedem un ţinut ce a încântat atât inima mea cât şi inimile tuturor prietenilor care mă însoţeau. Da, aş dori să ne plimbăm într-un ţinut foarte îndepărtat, un ţinut binecuvântat. El se numeşte Patmos. Patmos este o insulă greacă, dar este situată mai aproape de Turcia decât de Grecia. Nu putem ajunge la ea decât cu vaporul, iar traversarea durează treisprezece ore plecând din Atena. Patmos este pe hartă o insulă micuţă, dar în realitate, prin importanţa sa spirituală, este o mare insulă greacă şi de aceea am dorit să o explorăm. Am plecat spre ea ca într-un pelerinaj, fiindcă aici a trăit sfântul Ioan şi tot aici el a scris Evanghelia şi Apocalipsa. Primul lucru pe care îl vezi apropiindu-te de insulă sunt casele de un alb imaculat, alb a cărui strălucire este accentuată de albastrul mării  şi al cerului. Unele sătuce sunt situate la malul mării, altele, cum este Khora, cu mănăstirea sfântului Ioan Evanghelistul şi grota Apocalipsei, se află situate pe coline. În jurul acestei grote în care a trăit sfântul Ioan s-au construit de-a lungul secolelor numeroase clădiri ce formează astăzi mănăstirea: bazilica sfântului Ioan Teologul (Nume dat în limba greacă sfântului Ioan Evanghelistul) ridicată pe ruinele unui templu al lui Artemis, o capelă dedicată sfântului Hristodoulos, fondatorul mănăstirii în secolul al XII-lea, cât şi alte biserici, capele, chilii monahale, refectorii şi o bibliotecă... Este un complex impresionant pe care îl zărim din orice loc de pe insulă; el este înconjurat de ziduri de fortificaţie datând din secolul al XVII-lea, căci în acea epocă era necesar să te protejezi împotriva atacurilor piraţilor. Am avut acces la unica intrare în mănăstire după ce am urcat câteva trepte săpate în stâncă. Am traversat coridoare, curţi interioare, grădini înflorite mărginite de chilii şi de capele, iar după ce am mai coborât treizeci de trepte săpate şi ele în stâncă, trecând prin faţa altor capele, am reuşit în final să pătrundem în capela sfântei Ana care comunică cu grota Apocalipsei. Această capelă este primul edificiu construit. Dându-i acest nume, Hristodoulos a dorit înainte de toate să îi aducă un omagiu sfintei Ana, mama Măriei (mama lui Iisus), dar şi mamei împăratului Bizanţului, Alexis I Comnenul (împăratul Alexis I Comnenul este acela care i-a dat în posesiune lui Hristodoulos insula Patmos), care se numea tot Ana. Cât despre grota Apocalipsei, vă pot spune că nu este nici mare (în ea pot intra înghesuite câteva persoane), nici înaltă (are aproximativ doi metri). Ni s-a arătat o scobitură în zid unde, conform legendei, sfântul Ioan îşi sprijinea capul, iar deasupra acestei scobituri se află o cruce gravată chiar de el în stâncă. Ni s-a mai arătat o adâncitură în care se sprijinea când dorea să se ridice, pentru că el era deja foarte bătrân. Într-o porţiune a zidului care este foarte dreaptă şi netedă distingem un fel de pupitru, care se spune că aparţinea discipolului său Prokoros şi unde acesta scria Evanghelia ce îi era dictată. Sub bolta grotei, observăm o fantă triplă provocată de un fulger, în momentul în care s-a făcut auzită vocea Apocalipsei, iar această fantă triplă este considerată ca un semn al Trinităţii. Grota este ornată cu obiecte sacre, cu icoane în faţa cărora ard lămpi şi unde putem citi mai multe inscripţii în limba greacă: „La început a fost cuvântul”, şi „Aici, la Patmos, lucrurile s-au desfăşurat”. Sau: „Acesta este un loc extraordinar”. Preotul care ne-a însoţit în vizita noastră ne-a arătat peste tot mari bogăţii: manuscrise extraordinar ilustrate, relicve, icoane, obiecte sfinte. Iar când ne-a povestit viaţa sfântului Ioan după mărturia celor câţiva discipoli pe care acesta i-a format aici, la Patmos, a intrat într-o asemenea stare de inspiraţie, de exaltare, încât nici el nu îşi putea explica ce i s-a întâmplat. El strălucea! Am vizitat această grotă de două ori, pentru a medita, pentru a întâlni spiritul sfântului Ioan. Liniştea este cu adevărat extraordinară. De două mii de ani, contrar numeroaselor prezenţe care au trecut prin acele locuri, urmele fluidice ale sfântului Ioan Evanghelistul s-au păstrat. Am simţit multe lucruri. Este un loc cu adevărat sacru, pur, divin. Vă doresc tuturor să reuşiţi într-o zi să vizitaţi această grotă. Chiar sfântul Ioan este acela care ne spune încă de la începutul Apocalipsei de ce se afla Ia Patmos. „Eu, Ioan, fratele vostru, şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi împărăţia şi la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus“. Sub domnia lui Domiţian, în momentul persecuţiei creştinilor, sfântul Ioan, care se afla Ia Efes, a fost trimis în captivitate la Patmos. A fost îmbarcat înlănţuit împreună cu discipolul său Prokoros. Tradiţia spune că în timpul traversării  a izbucnit o furtună violentă. Marinarii au luptat contra valurilor, încercând să orienteze corabia. Dintr-odată, un tânăr soldat din echipaj a căzut în mare. Pasagerii erau îngroziţi, iar tatăl băiatului, disperat, a încercat să se arunce în apă să-şi urmeze fiul mort. Cu multă greutate au reuşit să-l oprească. În mijlocul acestei tulburări, singur sfântul Ioan rămase liniştit, părând chiar mulţumit El a fost întrebat: „Moartea tânărului nu te-a impresionat deloc? Nu vrei să faci nimic ca să ne ajuţi? - De ce nu vă rugaţi divinităţilor voastre să vă ajute, spuse el, ele îl pot salva. - O facem deja de mai multe ore, dar fără nici un rezultat?” Atunci sfântul Ioan începu să se roage şi după câteva minute băiatul reapăru viu din valurile mării, fiind astfel salvat. Toţi au rămas uimiţi. L-au înconjurat pe sfântul Ioan pentru a-i mulţumi şi pentru a-i cere iertare că l-au înlănţuit. L-au eliberat şi au început să-l privească cu mult respect. Ajuns la Patmos, el a fost găzduit în familia unui om numit Miron. Aici, el a salvat mai întâi copiii acelei familii de spiritele rele care îi acaparaseră. Iar cum făcea bine în jurul lui, reputaţia sa a devenit din ce în ce mai mare, şi tot mai mulţi oameni veneau la casa lui Miron pentru a-l consulta. El începu astfel să le vorbească despre Iisus, cine este, ceea ce el însuşi a văzut şi a auzit alături de acesta. Mulţi au fost  aceia care s-au convertit în casa lui Miron, acesta devenind primul loc de întâlnire al creştinilor. În Patmos se afla însă şi un sanctuar al lui Apollo, ai cărui preoţi erau furioşi văzând influenţa lui Ioan asupra populaţiei, fiindcă templul lor rămăsese gol. Şeful acestor preoţi era Kynops, un foarte periculos magician negru, şi el hotărî împreună cu ceilalţi să scape de sfântul Ioan. Kynops îi trimise un demon foarte puternic pentru a-l ataca, dar sfântul Ioan luptă şi reuşi să îl învingă. Kynops îi trimise atunci un al doilea demon mult mai puternic, şi un al treilea pentru a fi sigur de victorie. Dar şi aşa tot sfântul Ioan ieşi învingător. Atunci Kynops hotărî să îl înfrunte el însuşi. El părăsi templul şi merse să îl întâlnească pe sfântul Ioan care tocmai atunci predica mulţimii. El îl întrerupse adresându-se unora din mulţime: „Hei, tu, unde îţi este tatăl?“ îl întrebă el pe un băieţel. „A murit înecat”. - Şi ţie, unde îţi este fiul? - S-a sinucis, aruncându-se în apă”. Şi alţii au dat aceleaşi răspunsuri, fiecare având pe cineva mort prin înec accidental sau voit. Atunci Kynops se întoarse spre sfântul Ioan cerându-i să îi aducă înapoi pe toţi aceia care au murit înecaţi. La această cerere, Ioan spuse că menirea lui nu este aceea de a învia morţii, ci de a predica Evanghelia lui Iisus. Mândru că şi-a dovedit superioritatea, Kynops pronunţă câteva  formule magice, făcând să iasă din mare toate divinităţile persoanelor moarte. Cei care asistau, acaparaţi de aceste trucuri vrăjitoreşti, crezură din nou în puterea lui Kynops şi, împinşi de acesta, îl atacară pe sfântul Ioan, lovindu-l până când acesta căzu grav rănit. Dar, în mijlocul nopţii, discipolul său Prokoros, apropiindu-se, îşi auzi Maestrul chemându-1: „Prokoros, spune-i lui Miron că trăiesc şi voi reveni. Totul va fi bine”. Când Miron a auzit vestea cea bună, s-a mirat şi a fost bucuros! După un timp, Ioan continuă războiul cu Kynops, şi urmă o nouă poveste la fel de lungă, într-o zi, o mulţime numeroasă îl aduse pe sfântul Ioan pe plaja pe care Kynops tocmai îşi începuse practicile magice pentru a mai demonstra, încă o dată, că el era cel mai puternic. Sfântul Ioan spuse o rugăciune şi când Kynops se aruncă în apă pentru a aduce divinităţile, în loc să revină ca de fiecare dată, dispăru. Mulţi l-au aşteptat degeaba, timp de trei zile, dar atitudinea şi cuvintele sfântului Ioan sfârşiră prin a-i convinge să urmeze şi să accepte învăţătura lui Hristos şi să se întoarcă la casele lor. În zilele noastre, ni se arată în mare o piatră formată din trei bucăţi: se spune că este vorba despre capul, corpul şi membrele pietrificate ale vrăjitorului Kynops. Câţiva ani mai târziu, împăratul Domiţian a murit asasinat şi în locul lui a venit Nerva care a  fost mult mai indulgent cu creştinii. Sub domnia sa, persecuţiile încetară şi sfântul Ioan primi permisiunea de a părăsi insula Patmos, unde a fost exilat, putându-se întoarce la Efes. Da, dar acum populaţia din Patmos se ataşase prea mult de el. El fusese acela care luminase, ajutase şi vindecase mulţi oameni, iar aceştia nu mai doreau să îl lase să plece. L-au rugat, l-au implorat: „Dar trebuie să plec, spuse sfântul Ioan, căci şi alţi fraţi şi surori aşteaptă cuvântul adevărat” Cu toate acestea, ei continuară să îl roage, dar sfântul Ioan nu cedă. Văzând că rugăminţile lor sunt zadarnice, oamenii l-au rugat să le scrie înainte de plecare ceva care să rămână ca o mărturie a cuvântului adevărat pe care l-a adus cu el. Sfântul Ioan acceptă această rugăminte. După mai multe zile de rugăciuni şi de post, a început să-şi redacteze Evanghelia: „La început a fost Cuvântul.”.. dictându-i lui Prokoros. Apoi scrise Apocalipsa. Când a terminat de scris, locuitorii insulei au înţeles că li s-a dat tot ceea ce le era necesar şi l-au lăsat să plece. Se spune că atunci când şi-a simţit sfârşitul aproape, sfântul Ioan le-a cerut câtorva discipoli să îi sape o groapă, a intrat în acea groapă şi apoi i-a rugat să îl acopere cu pământ până la piept şi să revină a doua zi. Când au revenit, l-au găsit în viaţă: „Acum, acoperiţi-mă cu pământ până la umeri şi reveniţi mâine”. A doua zi, el trăia încă. Ei mai adăugară puţin pământ, dar în ziua următoare când veniră, nu l-au mai găsit. Evident, este vorba despre o legendă. Există numeroase mărturii şi povestiri mai mult sau mai puţin legendare privindu-l pe sfântul Ioan, toate spuse de către discipolii săi, şi pe care le putem găsi în anumite biblioteci din Grecia. Şi pe mine m-au interesat mult unele amănunte. Încă de la începuturile Bisericii, o tradiţie inspirată de învăţământul sfântului Ioan s-a menţinut la Patmos. De aceea în secolul al XVIII-lea s-a construit o şcoală aproape de mănăstire. Această şcoală, numită Patmias, a dăruit numeroşi oameni Bisericii, teologi, gânditori, şi astfel creştinismul a fost îmbogăţit de personaje cu adevărat remarcabile. Patmos este un loc cu adevărat minunat şi de aceea mi-aş dori ca Fraternitatea noastră din Grecia să aibă aici un teren pentru a putea veni să ne reculegem uneori. Ce condiţii excepţionale sunt aici pentru a te ruga, a medita şi pentru a trăi o viaţă fraternă! Cu câtă plăcere ar putea fraţii şi surorile să cultive pepeni galbeni şi roşii şi tot felul de fructe! Şoferul de taxi care ne-a condus la mănăstire avea mai multe terenuri pe insulă şi pe unul dintre ele, pe care l-am remarcat şi care era aşezat pe o colină, dorea chiar să ni-l vândă. De acolo se putea vedea răsăritul soarelui,  puteam vedea şi insulele din depărtare, mănăstirea şi portul cu micile căsuţe... Patmos nu este departe de Atena, în schimb drumul este foarte lung, treisprezece ore dus-întors, şi el nu poate fi făcut decât în vapor, nu există linii aeriene. Dacă marea este agitată, aşa cum s-a întâmplat când am fost noi, este o adevărată aventură. Este uimitor că, până la această călătorie, ezitam să iau vaporul pentru că am rău de mare. Dar de această dată, din contră, mi s-a părut minunat să fiu legănat de valuri, mi-a plăcut foarte mult! Vă amuză acest lucru, nu-i aşa?... Ca să-mi satisfac această plăcere de a fi legănat de apă, am închiriat un mic vaporaş pentru a face o plimbare pe mare de două zile. De această dată, am fost însă la Muntele Athos. Iată o altă vizită minunată! Există peste douăzeci de mănăstiri răspândite pe munte, şi noi am vizitat jumătate dintre ele. În limba bulgară noi numim Muntele Athos: Sveta Gora, adică pădurea sfântă. Am vizitat mănăstiri bulgare, iugoslave, ruseşti, etc... am văzut icoane extraordinare. Câtă splendoare! Le-am fotografiat, le-am filmat. Şi călugării erau atât de ospitalieri, de simpatici, nu mai vroiau să ne lase să plecăm. Insistau mereu să ne ofere dulceaţă, rahat, cafea... Şi chiar rachiu. Dacă am fi acceptat, nu am mai fi găsit niciodată drumul spre vapor!... Dar să revenim la. Patmos. Pe parcursul  vizitei, m-am bucurat de frumuseţea acestei ţări, o frumuseţe simplă, căci există puţină vegetaţie pe insulă. Mai ales atmosfera este extraordinară, ca şi cum spiritul sfântului Ioan a pătruns în profunzimea pământului şi a locuitorilor săi. Chiar după două mii de ani, în ciuda atâtor vizitatori, împotriva turismului care distruge, în general, totul, şi care transformă peste tot starea de spirit a oamenilor simpli, naturali, deschişi, călduroşi, introducând în ei cele mai rele aspecte ale vieţii modeme, Patmos rămâne un loc excepţional. Da, chiar şi locuitorii din Patmos au fost pentru mine un motiv de uimire: strălucirea privirii lor, simplitatea comportamentului te fac să simţi că este cu adevărat un loc aparte pe pământ. Niciodată nu am mai întâlnit o populaţie asemănătoare, capabilă să manifeste atâta iubire, bunătate, sinceritate, generozitate, fraternitate. Da, spiritul lor este atât de fratern, de mistic, de religios, de profund! S-ar spune că aici nu există nici o persoană răutăcioasă, necinstită. I-am văzut aproape pe toţi locuitorii, de la aceia care ne-au dus valizele până la călugări, la episcopi, şi toţi au fost extrem de ospitalieri, de călduroşi, încât vă asigur că nu am suficiente cuvinte pentru a mă exprima. Merită strădania să faceţi această călătorie pentru a-i cunoaşte. înfăţişările lor radiau pace, fericire, lumină. Da, emana din ei o lumină, simţeam şi le vedeam aura. Într-o zi, în camera mea de hotel, am meditat, arzând tămâie, pentru a putea pune unele întrebări lumii invizibile. Apoi, am plecat împreună cu prietenii care mă însoţeau într-o plimbare pe coline. Şi iată că, pe marginea drumului am zărit o femeie, foarte simplă în aparenţă, chiar săracă, dar cu o privire minunată. Stătea acolo ca şi cum ne-ar fi aşteptat. Când am ajuns în dreptul ei, s-a apropiat de mine, mi-a sărutat mâna cu mult respect şi mi-a spus câteva cuvinte în limba greacă pe care apoi însoţitorii mei mi le-au tradus. Iar ceea ce mi-a spus, a fost răspunsul întrebării puse de mine. Cerul a folosit-o pe această femeie pentru a-mi răspunde. Eram atât de fericit! Da, pentru că vorbele ei erau profetice, îmi dădeau răspunsul Cerului la ceea ce întrebasem. Pentru Cer este foarte uşor să vă dea răspunsuri prin intermediul unei păsări, unui câine, unui cal, şi evident prin intermediul unei fiinţe umane. Problema este că nu reuşim întotdeauna să descifrăm prea bine, să înţelegem sensul, dar răspunsurile există, nu suntem niciodată lăsaţi fără a le primi. Iar acela dat în acea zi de Cer, mi-a produs o mare bucurie. Apoi am mers şi am vizitat şi alte locuri minunate de pe insulă. Există într-adevăr ceva special la Patmos. Multe persoane cu care am vorbit se exprimau într-un limbaj pe care nu-l mai auzisem până atunci în alt oraş, în altă ţară: un limbaj mistic,  un limbaj spiritual, cu fraze de o înţelepciune şi de o profunzime extraordinară. Şi n-am mai întâlnit niciodată preoţi şi călugări atât de amabili, de luminoşi. Au venit să mă vadă şi am avut lungi conversaţii. Şi câtă bucurie să-ţi încrucişezi privirile pe stradă cu aceşti oameni: priviri pline de respect, de încredere, de iubire... Iată un pământ unde oamenii sunt fericiţi, un pământ nevinovat, curat... Să fie binecuvântat!

Grauntele fericirii de Omraam Aivanhov 1. Fericirea, un talent de cultivat   Oamenii vin pe Pământ cu anumite aspiraţii: nevoia de a iubi şi a fi iubiţi, nevoia de a cunoaşte, nevoia de a crea. Ei numesc fericirea ca fiind realizarea acestor aspiraţii. Dar pentru a o obţine, ei trebuie să adauge fără încetare câte ceva la bagajul cu care au venit, pentru că nu ajunge să-ţi doreşti ceva pentru ca să-l şi obţii. Ei doresc să iubească şi să fie iubiţi, dar iată că se trezesc singuri şi dezorientaţi... Ei doresc să înţeleagă dar sunt tot timpul mărginiţi şi dezorientaţi...Ei doresc să creeze dar nu fac decât gafe. Pentru a realiza toate aceste aspiraţii e nevoie de o lungă perioadă de învăţare sub controlul unui instructor care-i antrenează pe adevărata cale a dragostei, înţelegerii şi a creaţiei veritabile. Toţi oamenii vor fericirea, dar nu ştiu cum să o obţină şi nu îşi imaginează că pentru a o obţine este nevoie de muncă şi de o disciplină de urmat. Din moment ce au venit pe Pământ şi mănâncă, beau, dorm, se plimbă şi au copii, ei cred că sunt automat fericiţi. Dar şi animalele au aproape aceleaşi activităţi, şi atunci? Nu este suficient doar să fii pe lume pentru a fi fericit. Pentru a fi fericit, există un anumit număr de lucruri care trebuie făcute... şi altele care nu trebuie făcute! Fericirea e ca un talent (dar) care trebuie cultivat. Dacă nu îl cultivăm nu obţinem nimic. Este la fel ca şi cu talentele artistice: chiar şi persoanele cele mai dotate pentru muzică, pictură, dans nu ar fi realizat nimic dacă nu ar fi muncit zi de zi cu înverşunare pentru a cultiva aceste talente. Dacă vreţi fericirea, nu staţi fără să faceţi nimic, începeţi să căutaţi elementele care o alimentează. Aceste elemente aparţin lumii divine şi, când le veţi găsi, veţi iubi lumea întreagă şi veţi fi iubit, veţi poseda o înţelegere superioară a lucrurilor, şi în fine veţi avea puterea de a acţiona şi de a realiza.   2. Fericirea nu este plăcerea.   Nevoia de a găsi fericirea e profund înscrisă în fiinţa umană. Această nevoie ne ghidează şi ne stimulează. Cu toate acestea, urmându-şi temperamentul, omul consideră fericirea în mai multe forme diferite, care îi apar mai degrabă sub forma plăcerii, şi majoritatea oamenilor confundă una cu alta. Ei îşi imaginează că tot ceea ce le pare atrăgător, simpatic, ce le place, ce le spune ceva, îi va face fericiţi. Ei nu, dacă vom analiza ce este cu adevărat plăcerea, cum o găsim, unde o găsim, vom înţelege că e mult mai complicat. Când vedem câtă energie desfăşoară fiinţele umane pentru a se angrena în activităţi care le dau plăcere, e evident că, dacă fericirea ar fi sinonimă cu plăcerea, lumea întreagă ar înota în fericire. Dar mai mult se întâmplă contrariul: adesea acolo unde oamenii îşi găsesc plăcerea, ei îşi găsesc şi nenorocirea. Plăcerea este o senzaţie momentan agreabilă care vă face să credeţi că prelungind-o cât mai mult, veţi fi fericit. Ei bine, nu este aşa. De ce? Pentru că aceste activităţi care vă procură rapid şi uşor plăcere nu se situează, majoritatea, într-un plan prea elevat: ele nu ating decât corpul fizic, poate inima şi un pic intelectul. Ori, nu putem fi fericiţi când căutăm să satisfacem doar corpul fizic, inima sau chiar intelectul, acestea sunt doar satisfacţii parţiale şi efemere. Fericirea, contrar plăcerii, nu e o senzaţie de moment, ci ea priveşte totalitatea fiinţei. Acel care crede că găseşte fericirea în plăcere poate fi comparat cu un beţiv: îşi toarnă vin sau alcool şi bea. Ah, se simte bine, uită de toate necazurile şi trage concluzia că e magnific să bei. Dacă ar fi să ne pronunţăm pentru câteva minute, câteva ore, aceasta poate pare magnific. Dar după câţiva ani, ce se va produce? Pierderea facultăţilor, imposibilitatea de a trăi o viaţă familială şi socială echilibrată, decăderea, crima poate... Ei bine, în numeroase circumstanţe, oamenii se conduc ca şi beţivul: de vreme ce lucrurile le par agreabile, ei trag concluzia că ele vor rămâne aşa pentru eternitate. Din păcate pentru ei sunt obligaţi mai târziu să constate pierderile, stricăciunile, şi suferă.   Este la fel şi când e vorba de persoane cu care ei au ales să formeze o familie, să se împrietenească, sau să se asocieze pentru muncă: ei au tendinţa să se conducă după prima impresie de plăcere sau neplăcere, simpatie sau antipatie. Ei cred: „Oh, acesta îmi spune ceva” şi, fără să gândească, fără să aprofundeze, ei se decid, fără să-şi dea seama că în realitate au de-a face cu un răufăcător. Ei se îndepărtează de un om pe care-l găsesc mai puţin agreabil, dar în realitate acesta e un om corect, cinstit şi bun. Când ne conducem după simpatie şi antipatie, care sunt impresii de moment, şi nu după judecată care vede mult mai departe, ce vreţi, ne vom sparge capul. Iniţiaţii, înţelepţii ne previn despre realitatea lucrurilor, ei ne spun: „Atenţie la ce faceţi: primul moment de satisfacţie trecut, veţi plăti foarte scump lipsa voastră de clarviziune”. Ei da, câte lucruri sunt pe moment agreabile, dar după... Pentru câteva minute agreabile pe aici, pe acolo, trăim ani de suferinţă. De aceea trebuie să fii vigilent şi să nu ai încredere în ceea ce pare agreabil. E adevărat că există anumite plăceri care hrănesc sufletul şi spiritul, dar nu acestea sunt cele preferate de oameni. În plus, a te conduce după plăcere prezintă şi pericole, pentru că ceea ce le place alimentează, cel mai frecvent, instinctele nu sufletul sau spiritul. Proba: nu trebuie decât să vedem unde îşi găsesc plăcerea: în mâncare, în băutură, în a se culca cu cineva, în a juca pe bani la cazino, strivindu-i pe alţii, răzbunându-se, etc., posibilităţile nu lipsesc. Dar unde vor ajunge astfel? Desigur nu la fericire, pentru că fericirea este ceva vast, infinit, în timp ce plăcerea nu atinge decât un domeniu limitat în om, acela al naturii inferioare, egoistă, mărginită. În căutarea fericirii, omul nu se gândeşte decât la el, plăcerea sa este el. El nu caută de loc plăcerea altora, numai a sa. Astfel, el se limitează şi se depreciază, pentru a obţine plăcerea sa şi o apără, el e obligat frecvent de a folosi metode care nu sunt prea catolice: devine incorect, crud, şi dacă e un moment când un altul îl privează de plăcerea lui, devine iritabil, agresiv, vindicativ. Atunci, ce plăcere gustă el? El devine insuportabil pentru alţii, care nu uită să-l facă să simtă aceasta. Desigur, eu nu spun că trebuie să se priveze de toate plăcerile şi satisfacţiile sale, ar fi stupid. De altfel, natura e cea care obligă oamenii să-şi caute plăcerea, altfel viaţa şi-ar pierde gustul, sensul, şi ar deveni întunecată, monotonă. Plăcerea e cea care animă, care dă culoare existenţei şi nu e vorba de a o suprima. Trebuie doar să nu o punem pe primul plan să facem din ea un scop în viaţă, trebuie orientată această tendinţă într-un sens constructiv. Toţi avem instincte, dorinţe şi e normal, dar nu e un motiv pentru a face numai ce ne place. Dacă Cerul ne dă creierul, este pentru ca să ne servim de el şi să ne orientăm corect. Fiinţa umană se aseamănă cu un vapor care navighează pe oceanul vieţii; la bordul acestui vapor sunt mateloţi care se ocupă cu încărcarea combustibilului în cazan pentru propulsie, şi apoi mai există comandantul cu busola sa care se ocupă de orientare. Mateloţii, sunt instinctele, poftele: ei sunt orbi, dar ne fac să avansăm. Comandantul este inteligenţa, înţelepciunea care ne dă direcţia şi supreveghează ca vaporul să nu eşueze pe stânci sau să lovească un alt vapor. Din păcate, aceste vapoare care sunt oamenii sunt ameninţate pentru că comandantul lasă mateloţii să facă ce le place! Cele mai mari deziluzii îl aşteaptă pe cel care se ghidează după plăcere, şi care nu vede consecinţele alegerii pe care e pe cale să o facă. Trebuie căutat un alt ghid: raţiunea, pentru că, ea vede consecinţele fiecărei direcţii pe care sunteţi pe cale să o alegeţi şi vă avertizează: „Atenţie, acolo, îţi vei sparge capul...Acolo, da, poţi să mergi.”.. Din păcate, dacă vorbiţi cu oamenii, veţi vedea că majoritatea oamenilor sunt convinşi că nu pot să-şi descreţească fruntea, să se însenineze, decât dacă fac ce le place. Ei sunt gata pentru asta să sară peste toate regulile, toate tabu-urile, cum se spune. Ei vor să fie liberi. Şi care e această libertate? Aceea de a face nebunii, şi de a se distruge. Dacă ne eliberăm cu bună ştiinţă de lumină, de înţelepciune, de judecată, pentru a gusta câteva momente de plăcere, vom suferi, e inevitabil, şi chiar fizic: vom fi bolnavi, pentru că boala nu e altceva decât manifestarea în plan fizic a dezordinii pe care o lăsăm să se instaleze în planul psihic. Dacă vrei să inversezi aceste prejudecăţi şi reguli pentru a fi tu însuţi, nu e rău, chiar din contră. Dar trebuie ştiut că sub legile moralei umane se găsesc legile eterne stabilite de Inteligenţa cosmică, şi, că vrem sau nu, când călcăm aceste legi, o vom plăti prin durere, suferinţă, boală. V-am spus mai demult: e uşor să prevezi ce noi boli vor apărea în lume din cauza manierei în care oamenii îşi trăiesc libertatea şi, în acest caz ce boli vor fi incurabile. Desigur, Inteligenţa cosmică nu e aşa crudă pentru a strivi imediat pe cineva pentru o greşeală mai mică. Cel care face exces de hrană, de băutură, de tutun, de sexualitate, etc. poate să nu se îmbolnăvească decât după ani de zile. Dar e uşor de prevăzut că dacă nu îşi schimbă conduita nu va putea scăpa bolii. Organismul aceluia care depăşeşte măsura, în orice domeniu ar fi, este ca o construcţie de lemn a cărei pereţi sunt roşi: ea nu se va distruge astăzi sau mâine, dar după ani, dintr-o lovitură casa se dărâmă. Multe lucruri sunt la fel în viaţă şi, cum lumea nu înţelege felul în care aceste legi lucrează, oamenii gândesc doar pe o perioadă de timp prea limitată. Ei spun: „Priviţi-l pe acesta: el e cinstit, rezonabil, bun, dar nu e recompensat”. În timp ce un altul e un şnapan şi tot îi reuşeşte, şi trag concluzia că e mai avantajos să fii şnapan. Iată filozofia ce o are acum lumea: oamenii nu văd mai departe de lungul nasului. În realitate, pentru a înţelege cum lucrează legile, trebuie observaţi oamenii şi evenimentele pe o durată mai lungă. O perioadă mai scurtă e insuficientă pentru a ne pronunţa. Priviţi cum se întâmplă cu ţările: de multe ori numai după secole putem înţelege cum o ţară cade încet, încet în decadenţă; cei care trăiesc în aceasta nu îşi dau seama. La fel e şi pentru oameni. De multe ori, consecinţele unei purtări bune sau rele în încarnarea actuală se vor constata în încarnarea următoare. Ei da, din păcate sau din fericire, fericirea pentru om nu înseamnă a face ce-i place şi cum îi place, pentru că, vă repet, fericirea nu este plăcerea. Deci, atenţie, nu vă lăsaţi influenţaţi. Mulţi găsesc normal să respecţi anumite reguli de conduită, pe care apoi încep să le încalce pentru că au auzit de la alte persoane că acestea sunt baliverne ridicole, de care trebuie să ne eliberăm. Şi, la sfârşit sunt atât de bine eliberaţi că îşi sparg capul. Există de asemenea şi oameni care se cred foarte inteligenţi, şi care intră singuri în catastrofe, şi care atrag o cantitate de naivi care-i urmează. Cunoaşteţi parabola orbilor din Evanghelii: dacă orbii conduc alţi orbi, cad toţi în groapă. Ei bine, câţi savanţi, filozofi, gânditori spun absurdităţi, şi totuşi toţi îi urmează. În timp ce pe Iniţiaţi, care cunosc bazele pe care e construită viaţa, nimeni nu-i ascultă. De ce? Este foarte simplu: pentru că Iniţiaţii nu prezintă lucrurile într-un mod agreabil, ei vorbesc de legi, judecată, înţelepciune, stăpânire de sine şi chiar de sacrificiu! În timp ce ceilalţi vorbesc de dorinţe, plăceri, pasiuni, atunci evident, asta convine la toată lumea. Ei da, dar ce vă spune un Iniţiat este cu adevărat pentru binele vostru. Poate nu pentru ce consideraţi ca binele vostru de moment, dar sigur pentru binele vostru îndepărtat, definitiv, etern. Iată, din acest punct de vedere sunteţi orbi. Da, aceasta e să fi cu adevărat orb: să nu vezi decât momentul prezent, satisfacerea imediată a unei dorinţe, a unei nevoi, a unui instinct, în loc de a vedea un pic mai departe. Desigur, aceste explicaţii nu sunt, poate pentru toată lumea. Deci, trebuie să lăsăm oamenii să caute fericirea aşa cum se pricep: ei vor găsi tot timpul câteva fărâmituri pentru a mânca. Natura e atât de generoasă! Ea lasă peste tot ceva de ronţăit...chiar şi în lada de gunoi, simbolic vorbind. Cei ce nu sunt capabili să se hrănească în altă parte, de ce să moară de foame privându-se de singurele alimente care le excită gustul? Aceste alimente îi înbolnăvesc, desigur, dar ce să facă, dacă nu doresc altele? Când cei ce simt că plenitudinea, fericirea pe care o caută este în altă parte şi doresc să o găsească, trebuie să-i ajutăm. Trebuie să le spunem: „Fericirea, adevărata fericire, este foarte greu de obţinut, dar nu e un lucru imposibil. Trebuie multă muncă, multă voinţă, şi mai cu seamă discernământ: să înţelegem că ceea ce majoritatea oamenilor numesc „fericire” nu este, de fapt, decât o sumă de mici plăceri, mici satisfacţii, aparenţe de fericire. Dacă vreţi să întreprindeţi acest drum lung şi penibil spre adevărata fericire şi, odată ce aţi obţinut-o, să puteţi să o daţi şi la alţii, atunci căutaţi-o în afara cărărilor bătute: în afara plăcerii!”

Galvanoplastia spirituala de Omraam Aivanhov   Cap. 1 - A instrui mai întâi pe părinţi   Este posibil ca unii dintre voi să se întrebe de ce în calitatea mea de pedagog nu tratez decât foarte rar educaţia copiilor. Toţi pedagogii se ocupă de copii, iar eu nu fac excepţie. De ce? Pentru că eu gândesc că trebuie început prin instruirea părinţilor. Eu nu cred în nici o teorie pedagogică, eu cred doar în modul de a trai al părinţilor, înainte și după naşterea copiilor. Iată de ce eu nu am vrut niciodată să vorbesc prea mult asupra educaţiei copiilor. Dacă părinţii nu fac nimic pentru a se educa pe ei înşişi, cum vor face ei pentru a-și educa copiii? Se vorbeşte părinţilor de educaţia copiilor ca și cum ei ar fi într-adevăr pregătiţi pentru aceasta; din momentul în care au copii, se consideră că sunt pregătiţi. Nu, deseori ei nu sunt și ei sunt cei care mai întâi, trebuie instruiţi și învăţaţi cum să se conducă pentru a-i influența benefic pe copiii lor. Ei da, dar nu se cunoaşte programul meu, sunt criticat: „Pedagog? Pff! Dar nu este un pedagog, el nu vorbeşte niciodată despre educaţia copiilor”. Înseamnă că nu s-a înţeles încă punctul meu de vedere. Atât timp cât părinţii nu sunt pregătiţi, li se pot da cele mai bune explicaţii pedagogice, aceasta nu va servi la nimic și chiar vrând să aplice noţiuni pe care nu le-au înţeles, ei vor face mult rău copiilor lor. Câţi oameni care vor să aibă copii se preocupă de a şti dacă ei îndeplinesc într-adevăr condiţiile pentru aceasta: dacă au o sănătate bună și mijloacele materiale pentru a-i creste și mai ales dacă posedă calităţile necesare astfel încât să fie pentru aceşti copii un exemplu, o securitate, un ajutor în toate circumstanţele vieţii. Ei aduc pe lume copii și aceşti copii vor creste singuri, lăsaţi de capul lor, ei se vor descurca cum vor putea și într-o zi vor avea ei înşişi copii, dar în condiţii tot atât de deplorabile ca și părinţii lor . Sunt totdeauna mirat să văd atâţia tineri băieţi și fete care doresc să se însoare fără a se gândi să se pregătească pentru viitorul lor rol de tată și de mamă. Când întâlnim anumite tinere femei însărcinate, într-adevăr ne întrebam: un copil care poarta alt copil! Se vede pe fața lor, un copil. Atunci, ce rezultate aşteptaţi? Este preferabil să nu aveţi copii atât timp cât nu sunteţi pregătiţi, vă asigur, o veţi plăti foarte scump. Veţi spune: „A ne pregăti. Dar cum să ne pregătim?” A se pregăti, înseamnă a avea gânduri, sentimente, o atitudine care vor atrage în familie fiinţe excepţionale. Da, Ştiinţa iniţiatică ne învaţă ca nu întâmplător un copil sau altul se naşte într-o familie: conştient sau inconştient- și cel mai adesea inconştient - sunt părinţii cei care l-au atras. De aceea părinţii trebuie să cheme în mod conştient genii, divinităţi. Pentru ca ei pot să-și aleagă copiii lor: iată ceea ce majoritatea nu cunoaşte. Trebuie deci totul revăzut încă de la început, iar începutul înseamnă concepţia copiilor. Părinţii nu se gândesc ca trebuie să se pregătească luni, ani de zile înainte, ca pentru un act sacru. Foarte des, într-o seară de chefuri, după ce au mâncat prea mult și au băut prea mult alcool, ei concep un copil! Iată momentul pe care ei îl aleg, dacă încă se poate spune ca l-au „ales” ! Ei puteau decide să aştepte un moment de pace, de luciditate, un moment în care domnea între ei o mare armonie. Dar nu, ei aşteaptă să fie excitați de alcool și să nu mai ştie unde se află. În această stare magnifică ei concep un copil! Dar ce fel de elemente credeţi voi ca ei introduc în el? Un copil care vine pe lume, încărcat cu asemenea elemente, nu poate fi decât prima victimă a propriilor săi părinţi. Atunci, pe cine trebuie oare să educăm? Eu, vă spun că nu pe copii, ci pe părinţi. Dacă acasă, părinţii nu încetează să dea copiilor lor spectacolul disputelor lor, al minciunilor lor, al nesincerității lor, cum pot ei să-și imagineze că-i vor educa? S-a remarcat că un bebeluș se poate îmbolnăvi și să manifeste tulburări nervoase ca urmare a disputelor între părinţii săi: chiar dacă el nu a asistat, aceste certuri creează în jurul lui o atmosferă de dizarmonie pe care o resimte, deoarece este încă foarte legat de părinţii săi. Bebeluşul nu este conştient, dar în schimb este foarte receptiv, corpul sau eteric este cel care primeşte șocurile. Părinţii trebuie să ia cunoştinţă de responsabilităţile lor. Ei nu au dreptul să invite spirite să se încarneze, dacă ei sunt incapabili de a se ridica la înălţimea sarcinii lor. Văd unii dintre ei conducându-se într-un mod de-a dreptul de necrezut, încât nu mă pot împiedica să-i întreb: „Dar în fine, oare voi îi iubiţi pe copiii voştri?” Ei sunt indignaţi: „Cum? Dacă noi nu ne iubim copiii! Dar evident, noi îi iubim!” Ei bine, eu nu o cred, deoarece dacă i-aţi fi iubit, v-aţi fi schimbat atitudinea, aţi fi început să vă corectaţi în voi anumite slăbiciuni care se reflectă foarte negativ asupra lor. Voi nu faceţi nici un efort, asta este iubirea voastră? Eu ştiu că viitorul Fraternităţii se află în copii, dar eu mă ocup de părinţi: eu vreau să-i fac să înţeleagă că nu trebuie să aducă copii pe lume doar pentru a da curs unui instinct atavic de procreere. Acest instinct există, bineînţeles, dar el trebuie să fie înţeles într-o manieră mai spirituală: trebuie ca gândirea, sufletul spiritul să participe la acest act, pentru ca, copilul să fie legat la o lume superioară. În majoritatea cazurilor, oamenii se mulţumesc cu bestialitatea: ei mănâncă, ei beau, ei procreează ca animalele, nu există nimic spiritual în actele lor. Iubirea, aceasta nu are nici o importanță, plăcerea este cea care contează, iar această plăcere de câteva minute o vor plăti după aceea pe timpul unei întregi vieţi și îi vor face să plătească și pe copiii lor. Voi vreţi ca eu sa mă ocup de copii? Ei nu, de voi mă voi ocupa întâi și Ocupându-mă de voi, în mod indirect mă voi ocupa de copiii pe care îi aveţi și de cei pe care îi veţi avea.   Cap. 2 - O educaţie care începe înainte de naştere   Atunci când vor un copil, majoritatea oamenilor îşi imaginează că puterile lor se limitează la a face fizic tot ceea ce trebuie pentru aceasta; tot restul, constituţia copilului, caracterul său, facultăţile sale, calităţile sale, defectele sale depind de hazard, sau de voinţa unui Dumnezeu, despre care nu au o idee prea precisă. Cum ei au auzit totuşi vorbindu-se de legile eredităţii, ei ştiu că acest copil va semăna fizic și moral cu părinţii săi, bunicii săi, cu un unchi sau cu o mătuşă. Dar ei nu se gândesc că pot sa facă și altceva pentru a favoriza sau împiedica aceasta asemănare, nici, într-un mod general, să aleagă ce va fi acest copil. Ei bine, aici ei se înşeală, părinţii pot să acţioneze asupra copilului care va veni să se încarneze în familia lor. Dar înaintea concepţiei deja, părinţii trebuie să se pregătească pentru a putea atrage un spirit sublim, pentru ca o entitate superioară nu poate accepta să vină să se încarneze decât la fiinţe care au ajuns deja la un anumit grad de puritate și de stăpânire. Ceea ce este important pentru o astfel de entitate, nu este de a intra într-o familie bogată și glorioasă; ea preferă uneori chiar familii modeste unde ea nu riscă să fie tentată de facilitate, dar ea are nevoie să primească, de la aceşti părinţi la care ea va coborî să se încarneze, o ereditate care nu va împiedica munca spirituală pentru care ea a decis să vină pe Pământ. Foarte putini bărbaţi și femei prezintă calităţile necesare pentru incarnarea marilor spirite și de aceea Pământul este populat de atâţia oameni obişnuiţi, de bolnavi și de criminali, în loc să fie populat de divinităţi. Învăţământul Fraternităţii Albe Universale învaţă deci pe bărbaţi și pe femei în ce stare de spirit, în ce puritate ei trebuie să se pregătească pentru a concepe un copil, alegând chiar momentul acestei concepţii după cele mai bune influențe planetare. Cum au putut oamenii să coboare atât de jos pentru a lăsa hazardului un eveniment atât de important: concepţia unui copil? Aici trebuie cerut ajutorul Cerului, prezența Îngerilor pentru a putea să atrageţi un spirit puternic, luminos care va fi binefăcător al umanităţii. Ei nu, se cere ajutorul alcoolului sau a mai ştiu eu ce și deseori chiar, în acest moment bărbatul se poartă ca un animal: el se poartă violent cu soţia sa care începe atunci sa nutrească față de el sentimente de dispreţ, de dezgust, de răzbunare. cum să ne mirăm apoi că un monstru apare? Dar să vedem mai detaliat această problemă a concepţiei. Pentru ca un copil să vină pe lume, trebuie ca tatăl sa-i dea germenul mamei, iar mama să aducă acest germen la maturitate. Se poate deci spune ca tatăl este creator, iar mama formatoare. Acest germen pe care îl da tatăl este un rezumat, o condensare a propriei sale chintesenţe. Tot ceea ce el a trăit, tot ceea ce el trăieşte, se exprimă aici, în germen. Deci, după modul său de a trai, tatăl dă un germen de o mai bună sau mai puţin bună calitate. V-am explicat deseori cum modul nostru de viaţă se înscrie, se înregistrează în noi, în cromozomii celulelor noastre. Fiecare celulă posedă o memorie. Nu serveşte la nimic să jucaţi comedie în fața altora arătându-vă onești, gentili, caritabili: ceea ce gândiţi, ceea ce simţiţi în forul vostru interior este ceea ce se înregistrează și se transmite prin moştenire din generaţie în generaţie. Iar dacă sunt boli, vicii care s-au înregistrat, odată transmise, mergeţi să căutaţi profesori, scoli și medici pentru a vindeca copilul! Nimic nu mai este de făcut, este prea târziu. Totul se transmite, iar dacă aceasta nu se manifestă la primul copil, se va manifesta la al doilea sau al treilea. Trebuie să înţelegeţi că natura este fidelă și veridică. Este deci o eroare de a crede ca ceea ce bărbatul dă femeii în momentul concepţiei este întotdeauna de aceeaşi natură. Dacă un bărbat nu a lucrat niciodată asupra lui însuşi pentru a se înnobila și a se purifica, el va da mamei germenul unei fiinţe foarte ordinare sau chiar al unui criminal. Să luăm un exemplu; nu-l veţi găsi poate prea poetic, dar cel puţin este clar. Funcțiunea unui robinet este de a da apă, iar această apă poate fi murdară sau cristalină. Cel care întreţine în mod continuu în el gânduri rele, sentimente rele, nu poate răspândi decât apă murdară, pe când cel care nu încetează să lucreze decât pentru bine, pentru lumină, distribuie apă cristalină, însuflețitoare. Da, nu fiţi miraţi: germenul pe care bărbatul îl da femeii în momentul concepţiei este funcţie de gradul său de evoluţie. La fel cum sămânţa plantată în pământ poartă în ea proiectul a ceea ce va fi arborele sau floarea, germenul pe care tatăl îl dă mamei poartă deci deja în el proiectul a ceea ce va fi copilul, facultăţile sale, darurile sale sau, din contra, lacunele sale, tarele sale. Pe când mama, pe timpul celor nouă luni de gestație, ea aduce materialele care vor servi realizării acestui proiect și aici la fel va pot revela lucruri extrem de importante și interesante. Pe timpul celor nouă luni de gestație, mama nu lucrează doar pentru formarea corpului fizic al copilului; fără ştirea ei, ea lucrează asupra germenului pe care bărbatul i l-a dat creând condiţii favorabile sau defavorabile dezvoltării diferitelor caracteristici conţinute în acest germen. Și cum lucrează ea? Si ea la fel, supraveghindu-și gândurile, sentimentele, viaţa pe care o duce. Este ceea ce eu am numit galvanoplastie spirituală. Voi începe prin a vă descrie procesul chimic al galvanoplastiei spirituale care, în aplicațiile sale spirituale, poate antrena consecinţe de cea mai mare importantă pentru întreaga umanitate. Se introduc doi electrozi într-o cuvă umplută cu o soluţie de sare metalica - aceasta poate fi din aur, din argint, din cupru. Anodul, polul pozitiv, este o placa din acelaşi metal ca și cel al sării dizolvate în cuva. Catodul, polul negativ, este un tipar în gutaperca acoperit de plombagina și reprezentând o figură, o monedă, o medalie. Cu ajutorul unui fir metalic, se leagă cei doi electrozi la cei doi poli ai unei baterii și se da drumul la curent: metalul conţinut în baie se depune atunci pe catod, pe când anodul, descompunându-se, regenerează lichidul soluției. Putin câte puţin tiparul se acoperă cu metalul soluției și se obţine, în funcţie de ceea ce se dorea, o imagine acoperită cu aur, argint sau cupru. Dacă voi observaţi natura, veţi constata că acest fenomen al galvanoplastiei exista pretutindeni. De exemplu, în spaţiu, planeta noastră, Pământul, care primeşte numeroase influente ale altor corpuri cereşti, reprezintă polul negativ, catodul, principiul feminin; iar cerul, adică soarele și astrele, reprezintă polul pozitiv, anodul, principiul masculin. Între Pământ și Soare (sau alt astru), se fac schimburi, deoarece există între ei o permanentă circulaţie. Aceşti doi poli sunt scufundaţi într-o soluţie cosmică: eterul, fluidul universal care spală și înveleşte toate corpurile cereşti. În fine, bateria, gratie căreia se declanşează circulaţia, este Dumnezeu la care cei doi poli sunt legaţi. Atunci, sa presupunem că la catod, Pământul, se plasează un tipar, un grăunţe de exemplu; acest grăunte se găseşte deci scufundat în soluţia cosmică, iar când trece curentul emanat de la Dumnezeu, el provoacă fenomenul galvanoplastiei: materiile conţinute în soluţie încep să se depună la catod, pe grăunţe, iar anodul (soarele sau alt astru), regenerează soluţia pe măsura ce grăuntele creste. Fiecare grăunţe plantat în pământ atrage deci din eterul în care el se scaldă toate elementele care corespund naturii sale. Aceste elemente se depun pe grăunte și astfel el se dezvoltă după elementele pe care le-a atras. Acest fenomen al galvanoplastiei se regăseşte în femeia însărcinată, deoarece ea, la fel, poartă în ea grăuntele, electrozii și soluţia. Grăuntele, este germenul viu pe care tatăl l-a depus în uterul ei, catodul; acest germen este o imagine: câteodată a unui beţiv, a unui criminal sau a unei fiinţe cu totul și cu totul obişnuite, alteori a unui geniu, a unui sfânt. De îndată ce femeia este însărcinată, un curent circulă între creierul său (anod) și germen. Creierul este într-adevăr legat la baterie: Sursa de energie cosmică Dumnezeu, de la care primeşte curentul, iar acest curent circulă după aceea de la creier la embrion. În fine, soluţia este sângele mamei în care sunt scăldaţi anodul (creierul) și catodul (uterul), deoarece sângele scaldă în mod egal toate organele și toate celulele; în el sunt dizolvate toate materiile: aur, argint, cupru etc. Anodul, capul, furnizează deci metalul (gândurile) care va regenera sângele. Germenul poate fi magnific, dar dacă mama pune în capul său gânduri de plumb (simbolic), ea să nu fie mirată dacă, mai târziu, copilul sau se va naşte învelit în plumb, adică de o natură vicioasă, pesimistă, bolnăvicioasă. Trebuie sa înţelegeţi că germenul nu este decât tiparul și admiţând chiar că acest tipar reprezintă o fată magnifică, dacă el este după aceea reprodus într-un metal urât, medalia pierde din valoare. Să presupunem că o mamă cunoscând legile galvanoplastiei decide să le utilizeze pentru a aduce copilul său pe lume. De îndată ce a primit germenul în uterul său (catodul), ea pune în capul său (anodul), o lamă de aur, adică gânduri și sentimente dintre cele mai elevate. Circulaţia se stabileşte, iar sângele care parcurge corpul aduce germenului acest metal superior. Copilul creste, învelit în aceste vesminte de aur, iar când se naşte este robust, frumos, nobil, capabil de a învinge dificultăţile, bolile și toate influentele rele. Majoritatea mamelor nu-și dau seama de influenta stărilor lor interioare asupra copilului pe care-l poarta; după ce el se va naşte ele vor începe să se ocupe de el, ele îi vor da educatori, profesori, etc. Nu, după ce copilul se naşte este deja prea târziu, el este deja determinat! Nici un pedagog, nici un profesor nu poate transforma un copil când elementele pe care le-a primit în interiorul mamei sale sunt de o calitate inferioară. Un învățător, un profesor pot să facă mult, dar doar pentru instruirea copilului. Ei nu pot să schimbe natura lui profundă. Dacă natura profundă a copilului este defectuoasă, i se pot da cei mai buni educatori, el nu se va schimba. Oricare ar fi tratamentul pe care îl faceţi asupra plumbului, el rămâne plumb; puteţi să-l polizați, să-l lustruiți, să-l tăiaţi pentru a-l face sa strălucească, în câteva minute după aceea el se întunecă din nou, deoarece este plumb. Trebuie să faceţi un copil din aur și nu din plumb. Deoarece chiar dacă el trebuie să trăiască în cele mai rele condiţii, un astfel de copil va rămâne incoruptibil, pentru că esenţa sa este pură. Înţelegeţi acum care este importanta pentru femeie de a plasa în capul său gânduri luminoase. Gratie acestor gânduri, germenul care creste în ea va absorbi în fiecare zi aceste materii pure și preţioase și astfel ea va da într-o zi un artist remarcabil, un savant luminat, un sfânt, un mesager al lui Dumnezeu. Mama poate face mari miracole deoarece ea posedă cheia forţelor vieţii. Mama mea mi-a povestit că atunci când ea m-a conceput și mai târziu când ea m-a purtat, ea a făcut-o cu gândul de a mă consacra lui Dumnezeu. Se pare chiar că preotul care m-a botezat era atât de fericit în acea zi încât s-a îmbătat pentru prima dată în viaţă (de obicei el nu bea niciodată). El a spus apoi ca dacă s-a îmbătat, se pare într-adevăr că din cauză că aș fi fost un copil diferit de alţii și a făcut o profeție referitor la mine, dar nu sunt obligat să v-o spun. După aceea, crescând, am devenit un mic şnapan: v-am povestit cum furam mere de la un vecin și aprindeam focuri în hambare. Dar aceasta nu a durat mult timp, deoarece germenii depuși în profunzime sunt cei care rămân, celelalte nu sunt decât moduri de a fi superficiale care nu durează. Dar nu vreau să spun că, deoarece mama mea m-a consacrat lui Dumnezeu, sunt o fiinţă extraordinară. Se pot consacra copiii în serviciul lui Dumnezeu, dar nu se ştie în ce grad se vor situa ei în ierarhia servitorilor. Mamele nu o ştiu în mod sigur și eu nu cred ca mama mea a ştiut-o. Deci, faptul că ea m-a consacrat cerului nu vrea să spună nimic asupra elevației mele personale. Mulţi creştini au fost consacraţi de mama lor, dar ei rămân în bisericile lor fără a avansa mult. Ceea ce este sigur doar, este ca părinţii lor au cerut ca în ei să existe o mica scânteie. Iar dacă se suflă asupra acestei scântei, ea poate deveni un foc intens, dar o scânteie nu este nimic dacă voi n-o alimentaţi. Pentru ca ea sa crească, nu trebuie să încetaţi să-i aduceţi lemne, simbolic și să suflaţi deasupra. Este un fapt foarte cunoscut că, pe timpul sarcinii, multe femei sunt pradă unor dorinţe bizare, unor impulsuri necontrolate pe care ele nu le-au resimţit niciodată până atunci; dar ceea ce nu se cunoaște, este cauza acestor fenomene iar eu o sa v-o spun. Femeia însărcinată este deseori vizitată de entităţi răufăcătoare care doresc să ia parte mai târziu la viaţa copilului. Ele împing deci mama să se conducă într-un asemenea mod încât galvanoplastia să se producă în ea în cea mai mare dezordine, ceea ce va permite mai târziu acestor entităţi să intre la acest copil, să vină și să plece din sufletul său și să se hrănească prin el. Este posibil să vă daţi seama foarte repede. În general, toţi copiii care se apropie de mine mă iubesc mult, dar s-a întâmplat de trei sau de patru ori ca unii dintre ei să fugă de mine și nimeni nu înţelegea motivul. Dar eu înţelegeam, pentru că toate aceste fenomene ale vieţii sunt foarte clare pentru mine. Părinţii erau adânc mâhniţi, nefericiţi iar eu eram obligat să-i explic mamei: „iată, pe timpul gestaţiei, în mod sigur v-aţi permis anumite lucruri și aţi atras entităţi care nu cereau decât să rămână lângă copil, pentru a profita de el. Aceste entităţi sunt aici, aşteptând momentul favorabil pentru a se manifesta. Dar ele simt în mine un inamic, deoarece ele ştiu ca dacă acest copil întra sub influenta mea, eu le voi alunga: prin atitudinea mea, prin voinţa mea, prin emanaţiile mele, prin tot ceea ce eu dau copilului, ele vor fi expulzate. (De altfel, eu nu fac decât aceasta, eu înlocuiesc anumite entităţi prin altele, aceasta este plăcerea mea... Și eu la fel, vedeţi voi, am plăcerile mele!) Si atunci aceste entităţi încearcă să îndepărteze copilul vostru de prezenta mea”. Dar eu, eu nu mă dau bătut și cum îi iubesc mult pe părinţi, mă decid să-i ajut: fac o muncă specială și puţin timp după aceea, acelaşi copil care fugea de mine, se precipită spre mine pentru a mă îmbrăţisa. S-a întâmplat chiar uneori sub ochii voştri, nu-i aşa? Pe tot timpul gestaţiei, mama trebuie sa vegheze să-și ferească copilul. În mod conştient, prin gândire, ea trebuie să creeze în jurul lui o atmosferă de puritate și de lumină pentru a-l pune la adăpost de atacurile entităţilor răufăcătoare, dar si, pentru a putea lucra în colaborare cu sufletul care se va încarna. Deoarece contrar la ceea ce gândesc unii, nu pe timpul gestaţiei sufletul întra în corpul copilului. Este adevărat că în uterul mamei, copilul trăieşte, inima sa bate, el se hrăneşte, dar sufletul său nu a pătruns încă în corpul său, el nu întra în el decât în momentul naşterii, odată cu prima sa respiraţie. Până atunci, el stă în apropierea mamei și lucrează în colaborare cu ea la construcţia diferitelor sale corpuri (fizic, astral, mental...). În general mama nu-și dă seama de această muncă, deoarece ea nu este destul de sensibilă, nici luminată. Dar ea, chiar dacă nu poate vedea acest suflet, ea poate cel puţin să-i vorbească, să-i adreseze rugăciuni, spunându-i: „Iată, îţi voi da cele mai bune materiale, te voi ajuta, dar încearcă și tu, să aduci cutare sau cutare calităţi pentru ca, copilul să fie un artist, un filozof, un savant sau un sfânt”. În momentul în care mama pronunţă cu toată iubirea sa aceste cuvinte care sunt puternice, care sunt magice, ea emană deja anumite particule, iar spiritul copilului care trebuie să se încarneze le ia ca materiale pentru a-și construi diferitele corpuri. Copilul, el însuşi nu posedă nimic, el primeşte toate materialele de la mama sa. De aceea, dându-i-le, ea trebuie sa fie foarte conştientă și prin gândurile și sentimentele sale, să nu-i dea decât particulele cele mai luminoase, cele mai pure. Toate aceste fenomene ale lumii invizibile sunt necunoscute de majoritatea oamenilor. Dar este tocmai rolul Învăţământului, de a va face sensibili la toată această lume subtilă, impalpabilă, dar reală, mai reală decât realitatea însăşi. Gratie lui veţi deveni mai conştienţi, mai atenţi la toţi curenţii care vă influenţează, la toate prezentele care vă înconjoară. Aceasta conştiinţă este cea care vă face capabili să lucraţi pentru bine. Bărbaţii și femeile nu trebuie niciodată să uite că, copiii pe care îi vor avea într-o zi vor reflecta într-un mod sau altul, propriul lor mod de a gândi și de a trăi. Deoarece tot ceea ce se petrece în capul sau inima omului se realizează mai devreme sau mai târziu; fiecare din gândurile sale, fiecare din dorinţele sale, în momentul în care apar în el sunt vii, iar copilul care vine exista deja în capul sau inima tatălui sau mamei. Deci, dacă crescând copilul vostru devine un înger care va ajută, este pentru că el era o idee magnifică pe care aţi conservat-o în voi pe timp de ani de zile, o idee care s-a încarnat acum în copilul vostru și care, prin el, continuă să vă ajute. Dar dacă acest copil nu va provoca decât necazuri, să ştiţi că este încarnarea unei idei criminale pe care la fel, aţi alimentat-o. Un copil care se naşte, nu se naşte din nimic, iar dacă voi mă întrebaţi pentru ce motiv copilul vostru s-a născut, vă voi răspunde „pentru ca voi să ştiţi ceea ce aveţi în capul vostru”. Astfel bărbaţii și femeile învaţă să se cunoască: prin copiii lor.

Forta sexuala sau dragonul inaripat de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Dragonul înaripat   În toate tradiţiile populare, în poveşti, mitologii, găsim imaginea şarpelui sau a balaurului (dragonului), a cărui simbolistică este aproape identică de la o cultură la alta. Nenumărate poveşti vorbesc de un balaur care a prins o prinţesă frumoasă, inocentă şi pură, pe care o ţine prizonieră într-un castel. Săraca prinţesă, plânge, zace în suferinţă şi roagă Cerul să-i trimită un salvator. Dar, unii după alţii, cavalerii care se prezintă pentru a o elibera sunt devoraţi de balaur, care pune mâna pe bogăţiile lor şi le îngrămădeşte în subteranele castelului. În fine, într-o zi, soseşte un cavaler, un prinţ mai nobil, mai frumos şi mai pur decât alţii, căruia un magician i-a revelat secretul pentru a-l învinge pe balaur: care e slăbiciunea sa, în ce moment şi de ce manieră poate fi legat fedeleş sau poate fi rănit... Şi iată că acest prinţ privilegiat, bine înarmat şi instruit obţine victoria: reuşeşte să elibereze prinţesa, şi ce de sărutări îşi dau! Toate comorile care sunt acolo, îngrămădite de secole în castel vor fi ale cavalerului, ale acestui frumos prinţ care a ieşit victorios din luptă graţie cunoştinţelor şi purităţii sale. Apoi, amândoi, urcaţi pe balaur, condus de prinţ, îşi iau zborul în spaţiu şi străbat lumea. Aceste poveşti pe care le credem, în general, destinate copiilor sunt în realitate poveşti iniţiatice, dar pentru a le putea interpreta trebuie cunoscută ştiinţa simbolurilor. Balaurul nu este altceva decât forţa sexuală. Castelul este corpul omenesc. În castel suspină prinţesa, adică sufletul, pe care forţa sexuală, rău stăpânită, îl ţine prizonier. Cavalerul e Eul, spiritul omului. Armele de care se serveşte pentru a-l învinge pe balaur reprezintă mijloacele de care dispune spiritul: voinţa, ştiinţa de a stăpâni această forţă şi de a o utiliza. Deci, odată stăpânit, balaurul devine servitorul omului, îi serveşte ca mijloc pentru a călători în spaţiu. Pentru că balaurul are aripi. Deşi e reprezentat cu o coadă de şarpe - simbolul forţelor subterane - el posedă de asemenea şi aripi. Ei da, e clar, e simplu, e limbajul etern al simbolurilor. Găsim o variantă a acestei poveşti în istoria lui Tezeu care, graţie firului pe care i l-a dat Ariadna, a putut să se orienteze traversând labirintul, omorându-l pe Minotaur şi găsind ieşirea. Minotaurul este o altă reprezentare a forţei sexuale, taurul puternic şi prolific, deci natura inferioară pe care trebuie să o înhămăm pentru a lucra pământul ca un bou. Labirintul are aceeaşi semnificaţie ca şi castelul: este corpul fizic, şi Ariadna reprezintă sufletul superior care conduce omul spre victorie. În tradiţiile evreieşti şi creştine balaurul e asimilat Diavolului, şi Diavolul, cum se spune, miroase a sulf. Toate aceste produse inflamabile ca: benzina, petrolul, praful de puşcă, aceste amestecuri de gaze care produc flăcări şi explozii, toate acestea reprezintă, în natură, Balaurul care scuipă în foc. Acest balaur, care există de asemenea şi în om, e comparabil cu un combustibil. Dacă omul se ştie servi de acesta, el va fi propulsat spre înălţimi, dar dacă nu ştie, pentru că e ignorant, neglijent sau slab, va fi ars, făcut cenuşă sau căzut în abis.   Cap. 2 - Dragoste şi sexualitate   I. Întrebare: „Maestre, vreţi să ne spuneţi care este diferenţa dintre dragoste şi sexualitate şi cum putem utiliza sexualitatea în viaţa spirituală?”   Iată o problemă foarte interesantă, care atinge ceea ce e mai important în viaţă şi priveşte pe toată lumea. Da, pe tineri şi pe bătrâni... Eu nu susţin că sunt calificat să răspund la toate aceste întrebări pe care le ridică această problemă. Ceea ce îmi e particular, este că îmi place să văd lucrurile dintr-un anumit punct de vedere şi mi-am consacrat întreaga viaţă formării acestui punct de vedere. Vă voi spune de la început două vorbe înainte de a începe să mă criticaţi spunând: „Oh, la, la! Eu am citit cărţi despre dragoste şi sexualitate unde se spuneau foarte multe lucruri. Ce ignorant e acest instructor!” Ei da, sunt ignorant, de ce nu? Dar cei care au scris aceste cărţi nu aveau punctul meu de vedere şi nu au înţeles această problemă cum o înţeleg eu. Dacă vreţi, puteţi să vă informaţi citind tot ceea ce psihanaliştii şi medicii au scris despre sexualitate, dar eu vreau să vă aduc spre un alt punct de vedere necunoscut până acum. Care e acest punct de vedere? Mă amuz câteodată ilustrându-l prin imaginea următoare. Un profesor ce a urmat trei sau patru universităţi lucră în laboratorul său unde face tot felul de cercetări şi experienţe... Dar iată că fiul său de doisprezece ani care se joacă în grădină e cocoţat într-un pom şi de sus strigă: „Tată, îi văd pe unchiul şi mătuşa venind... „ Tatăl, care nu vede nimic, îl întreabă: „La ce distanţă sunt? Ce aduc?” Şi copilul îi dă toate informaţiile. În ciuda întregii sale ştiinţe, tatăl nu vede nimic, în timp ce copilul, mic şi ignorant, e capabil de a vedea departe, numai pentru că punctul său de vedere e diferit: e urcat foarte sus, în timp ce tatăl său a rămas jos. Evident, aceasta nu e decât o imagine, dar ea vă va face să înţelegeţi că deşi e util să aveţi facultăţi intelectuale şi cunoştinţe, punctul de vedere este şi mai important. Dacă observăm Universul din punctul de vedere al Pământului sau al Soarelui obţinem rezultate diferite. Toată lumea spune: „Soarele se ridică, soarele coboară..”. Da, e adevărat, dar e fals. E adevărat din punctul de vedere al Pământului; din punct de vedere geocentric aveţi dreptate. Dar din punctul de vedere heliocentric, solar, e fals. Toţi privesc viaţa din punctul de vedere al pământului, şi evident, din acest punct de vedere, au dreptate. Ei spun: „Trebuie să mâncăm, să câştigăm bani, să profităm de plăceri..”. Dar din punctul de vedere solar, adică din punctul de vedere divin, spiritual, ei ar vedea altfel lucrurile. Şi acesta este punctul meu de vedere, care îmi permite să vă prezint natura dragostei şi sexualităţii într-o altă manieră. La prima vedere, pare dificil de separat sexualitatea de dragoste. Totul vine de la Dumnezeu şi tot ceea ce se manifestă prin intermediul omului ca energie este, la origine, o energie divină: dar această energie produce efecte diferite după conductorul prin intermediul căruia se manifestă. Putem să o comparăm cu electricitatea. Electricitatea e o energie a cărei natură o ignorăm, dar de îndată ce trece printr-o lampă devine lumină, cu toate că ea nu este lumină. Trecând printr-un reşou, ea devine căldură; trecând printr-un electromagnet, ea devine magnetism; trecând printr-un ventilator, ea devine mişcare. În acelaşi fel, există o forţă cosmică originală care ia acel sau acel aspect urmând organul omului prin intermediul căruia se manifestă. Prin intermediul creierului, ea devine inteligenţă, raţionament, prin intermediul plexului solar sau centrului Hara, ea devine senzaţie şi sentiment; când trece prin sistemul muscular, ea devine mişcare; şi când trece, în fine, prin organele genitale, ea devine atracţie pentru celălalt sex. Dar e tot timpul aceeaşi energie. Energia sexuală vine, deci, de foarte sus, dar trecând prin organele genitale, ea provoacă senzaţii, o excitaţie, o dorinţă de apropiere, şi se poate ca în aceste manifestări să nu existe de loc dragoste. Aşa este la animale. În anumite perioade ale anului se acuplează, dar o fac din dragoste? Adesea, ele se sfâşie între ele şi la unele insecte cum este călugăriţa sau la anumiţi păianjeni, femela mănâncă masculul. Este aceasta dragoste? Nu, este sexualitate pură. Dragostea începe când această energie atinge în acelaşi timp şi alţi centri în om: inima, creierul, sufletul şi spiritul. În acel moment, această atracţie, această dorinţă de a se apropia de cineva este luminată de gânduri, sentimente, un gust estetic; nu se mai caută o satisfacţie pur egoistă în care nu se mai ţine seama de loc de partener. Dragostea, e sexualitatea, dacă vreţi, dar lărgită, iluminată, transformată. Dragostea posedă atâtea nuanţe şi manifestări pe care nu putem nici măcar să le enumerăm sau să le clasăm. Se întâmplă, de exemplu, că un bărbat iubeşte o femeie tânără şi drăguţă, dar fără a fi  cu adevărat atras fizic de ea: el vrea mai mult să o vadă fericită, sănătoasă, instruită, bogată, bine plasată în societate, etc... Cum se explică aceasta? Nu e numai sexualitate, ci dragoste; este, deci, o gradaţie superioară. Dar trebuie să intre un pic de sexualitate în această dragoste, altfel s-ar putea pune întrebarea: de ce acest bărbat nu s-a ataşat de o altă persoană, de o femeie bătrână şi urâtă, sau de un alt bărbat? Da, dacă analizăm, vom descoperi cel puţin un mic grad de sexualitate. Sexualitatea... dragostea... nu e decât o chestiune de nuanţe. De vreme ce nu vă opriţi numai asupra unor senzaţii fizice grosiere, ci simţiţi nuanţele superioare ale acestei forţe cosmice ce vă învăluie, aceasta este dragostea, şi comunicaţi cu regiuni celeste. Dar câţi oameni, o dată dorinţa lor îndeplinită se părăsesc sau încep să se bată! Ceea ce contează pentru ei este numai să se descarce, să se debaraseze de o tensiune, şi dacă după un anumit timp această energie se acumulează din nou în ei, devin din nou surâzători şi tandri, dar în singurul scop de a-şi satisface din nou animalitatea. Ce dragoste e aici? Avem nevoi, dorinţe şi e normal, mai ales când suntem tineri. Natura, care a prevăzut totul, a găsit că e necesar pentru propagarea speciei. Dacă bărbatul şi femeia ar fi rămas reci unul faţă de celălalt, dacă s-ar fi scăpat de aceste impulsuri şi de aceste instincte, ar fi fost sfârşitul umanităţii. Deci natura e cea care împinge creaturile a se apropia fizic, dar dragostea, este altceva. Putem spune că sexualitatea e o tendinţă pur egocentrică care împinge fiinţa umană a căuta numai plăcerea sa, şi aceasta o face să fie crudă, pentru că nu se gândeşte de loc la altul, nu caută decât să se satisfacă. În timp ce dragostea, adevărata dragoste se gândeşte în primul rând la fericirea altuia, e bazată pe sacrificiu: sacrificiu de timp, de forţe, de bani, pentru a ajuta pe altul, pentru a-i permite să înflorească şi să-şi dezvolte toate posibilităţile. Şi spiritualitatea începe acolo unde dragostea începe să domine sexualitatea, unde fiinţa umană devine capabilă să smulgă ceva din ea însăşi pentru binele alteia. Cât timp nu suntem capabili de ori ce fel de sacrificii, nu este vorba de dragoste. Când un bărbat se aruncă asupra unei fete, se gândeşte la răul pe care i l-ar putea face? Nu, şi e gata să o omoare pentru a-şi satisface instinctele. Pentru că aceasta e sexualitatea, un instinct pur bestial. Veţi spune: „E evident, nu e nimic divin în ea!” Ba da, sexualitatea este de origine divină, dar cât timp fiinţa umană nu ştie să se stăpânească, manifestările sale nu sunt, evident, divine. Ce este bun în sexualitate este că ea are rol în perpetuarea speciei, dar dacă nu o orientăm decât spre plăcere, e o risipă. În zilele noastre, s-au inventatat lucruri de neconceput în acest domeniu. Există pilule, desigur, dar se vând de asemenea un număr de produse şi obiecte pe care nici nu vreau să le numesc. Nu mai e vorba, aici, de perpetuarea speciei, ci exclusiv de plăcere. Nu mă voi opri asupra acestei probleme pentru a discuta dacă aceste lucruri trebuie să existe sau nu. În stadiul actual al umanităţii, chiar şi moraliştii, chiar şi oameni religioşi au găsit necesar, inevitabil ca ele să existe, pentru că natura inferioară, natura animală din om este aşa de puternică încât, dacă nu o lăsăm să se manifeste, ea va produce fenomene şi mai nefaste. Deci, nu vreau să discut despre acestea, spun numai că e păcat că nu se instruiesc oamenii asupra avantajelor de a controla această energie şi de a o utiliza într-un scop divin, pentru munci spirituale, în loc de a avea nevoie de tot felul de produse pentru a se îmbuiba de plăceri. În manifestările lor exterioare, nu există deloc diferenţă între dragoste şi sexualitate: sunt aceleaşi gesturi, aceleaşi săruturi... Diferenţa există în direcţia pe care o iau energiile. Când sunteţi împins numai de senzualitate, nu vă preocupaţi de loc de cealaltă persoană, în timp ce dacă o iubiţi, nu vă gândiţi decât de a o face fericită. Sexualitatea şi dragostea nu se deosebesc deci în planul fizic, ci numai în planul invizibil, psihic, spiritual. Şi cum? E exact ceea ce vreau să vă revelez. Toţi cei care au studiat problema sexualităţii, psihologii, psihiatri, sexologii, nu au descoperit ceea ce se petrece în domeniul subtil, eteric, fluidic în timpul actului sexual. Ei ştiau că se produc excitaţii, tensiuni, emisii, şi le-au clasat. Dar ceea ce nu ştiu, este că , atunci când e vorba de sexualitate pur fizic, biologic, egoist, se produc în planurile subtile tot felul de erupţii vulcanice care se manifestă prin forme grosiere, emanaţii foarte îngroşate cu culori şterse, arse, unde predomină roşul, dar un roşu urât... Şi toate aceste emanaţii se scufundă în pământ unde creaturi tenebroase aşteaptă să se ospăteze cu aceste energii vitale. Acestea sunt creaturi puţin evoluate care se hrănesc adesea după îndrăgostiţi. Sunteţi miraţi, dar acesta e adevărul: îndrăgostiţii dau adevărate festinuri lumii invizibile. În trecut, cu ocazia unei naşteri, unei căsătorii sau unei victorii, regii şi prinţii dădeau festinuri publice care durau mai multe zile. Atunci, toţi xxx, xxx, dezmoşteniţii veneau să se ospăteze pentru că se dădea de mâncare la toată lumea. Şi vedeţi, e acelaşi fenomen care se repetă, dar sub o formă pe care ştiinţa nu a descoperit-o încă. Când un bărbat şi o femeie se atrag, se iubesc şi se unesc, ei dau de asemenea un festin, care e oferit public în faţa a multor altor creaturi. Chiar dacă unirea lor rămâne secretă, ei primesc vizite din lumea invizibilă, şi din păcate aceştia sunt larve, elementali care vin să se ospăteze pe cheltuiala lor şi să absoarbă tot, pentru că în aceste efuzii nu au decât foarte puţine elemente pentru suflet, pentru spirit, pentru partea divină. Iată pentru ce schimburile pe care le fac îndrăgostiţii le aduc rar mari beneficii; din contră, chiar sărăcesc: în privirea lor, în culoarea feţei lor, în mişcările lor şi în tot felul lor de a fi apare ceva care nu mai e aşa de viu şi luminos. Aceasta e din cauză că dragostea lor, încă inferioară, a atras creaturi tenebroase. De ce nu au putut invita spirite ale naturii sau chiar îngeri şi spirite luminoase care au de asemenea nevoia de a se hrăni? Când un mag vrea să facă un ritual, el începe prin a trasa un cerc în jurul său pentru a se proteja, iar spiritele răufăcătoare care sunt acolo, în jurul său, îl ameninţă, vor să se hrănească cu el, vor să-l fulgere, dar nu pot intra, pentru că în acest cerc magul stă ca într-un adăpost, ca într-o fortăreaţă. Dar bărbaţii şi femeile nu au fost învăţaţi cum să se protejeze de entităţile tenebroase, şi aceasta m-a determinat să spun într-o zi ceva foarte îndrăzneţ: că la originea tuturor nenorocirilor umanităţii se află dragostea inferioară a bărbaţilor şi femeilor. Din cauza acelora care fac dragoste ca animalele, într-un fel stupid, dezgustant, infernal, se produc războaiele şi epidemiile, pentru că dau astfel materiale tuturor spiritelor doritoare să facă rău umanităţii, le hrănesc, le întăresc. Dacă bărbaţii şi femeile ar şti asta, ar fi cu adevărat trişti şi necăjiţi şi le-ar fi ruşine de ce au făcut, şi ar încerca să înveţe cum să iubească. Spiritualizarea dragostei este condiţia venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Deci, cei care şi-au dat seama, cei care au un înalt ideal de dragoste, ştiu că pot servi Împărăţia lui Dumnezeu cu această energie care este forţa sexuală; când se iubesc, când se îmbrăţişează o fac cu ideea de a cosacra această dragoste la realizarea a ceva divin. În acel moment, ei produc emanaţii de o asememenea frumuseţe că îngerii înşişi sunt miraţi, uimiţi şi vin să le aducă cadouri. Deci, repet, oricare ar fi natura dragostei voastre, gesturile pe care le faceţi sunt aceleaşi: va trebui să vă apropiaţi de fiinţa pe care o iubiţi, să o îmbrăţişaţi, să o mângâiaţi; nimic nu se va schimba; diferenţa este în ceea ce puneţi în aceste gesturi, şi aceasta contează. Cineva spune: „Ah! Am văzut un băiat îmbrăţişând o fată!” şi îi condamnă. Cerul nu vede lucrurile aşa, el priveşte ceea ce au pus în sărutările lor: dacă îşi dau ceva frumos, pur, Cerul îi recompensează. Pe pământ ei pot fi condamnaţi de către ignoranţi, dar în înalt, ei sunt recompensaţi. Dacă puneţi în dragostea voastră viaţa eternă, imortalitatea, puritatea, lumina, şi dacă acel pe care îl iubiţi creşte, avansează şi înfloreşte graţie vouă, atunci e dragoste adevărată, pentru că dragostea adevărată ameliorează totul. Dar dacă iubiţi pe cineva şi persoana în cauză începe să se pericliteze, trebuie să vă puneţi întrebări asupra calităţii sentimentelor voastre şi să vă spuneţi: „Am aprins această fiinţă. Înainte era splendidă şi acum, e o ruină”. Nu aveţi deci de ce să fiţi mândru, şi trebuie să încercaţi să reparaţi erorile ce le-aţi făcut. Dragostea voastră trebuie să facă să crească o fiinţă. Şi aceasta se întâmplă numai când o vedeţi înflorind graţie dragostei voastre şi atunci puteţi fi fericit şi mândru, şi să mulţumiţi Cerului că aţi reuşit să o ajutaţi şi să o protejaţi. Dar în general nu se preocupă de aceste lucruri, şi astfel vin şi îmi spun: „O iubesc, o iubesc!... - Da, răspund eu, ştiu că o iubiţi, dar ca o găină pe care o puneţi în cratiţă pentru a o mânca: o iubiţi, o devoraţi, şi s-a terminat”. Nu, dragostea nu trebuie niciodată să devoreze, să aprindă fiinţele... Vedeţi, dragostea pe care o înţeleg eu e foarte diferită de tot ceea ce mulţimea sau tinereţea, care nu sunt încă luminate, pot să-şi imagineze.      Oamenii nu ştiu să iubească, şi apoi, pentru a se justifica, îmi spun: „Maestre, nu cunoaşteţi natura umană, ea e teribilă!” Ah bine, eu nu cunosc natura umană!... Dar le răspund că pe cât au făcut ca această natură umană să fie greu de îmblânzit, la fel pot să o cuminţească, să o înnobileze. Ei nu au făcut eforturi în trecut, şi acum, bineînţeles, au moştenit o natură foarte dificilă.  Iată cum se explică aceasta; e greşeala lor, nu are rost să se justifice. Mulţi decid să nu mai facă eforturi pentru că, pasămite, e imposibil de se schimba. Ba da, e posibil. Şi de acum înainte, chiar dacă veţi întâlni mari obstacole, va trebui să vă puneţi: „Maestrul ne-a vorbit de această dragoste şi vreau să ajung să o cunosc”. De ce obiectați tot timpul că realitatea este diferită de ceea ce vă prezint? Iată, realitatea, cum poate acest cuvânt scuza totul! Dar există realităţi şi realităţi. Eu nu neg că sexualitatea e o realitate, dar de ce să ne oprim la această realitate atât de grosieră, inferioară? Există o altă nuanţă a realităţii care e de asemenea reală, dar mai subtilă. Unele fiinţe au ajuns să sesizeze şi să trăiască această realitate, şi acum, pentru nimic în lume nu puteţi să le convingeţi să o abandoneze pentru a se reîntoarce, ele nu o vor. Dar ceilalţi, din păcate, pentru nimic în lume nu puteţi să-i convingeţi să încerce să se lărgească, să ridice gradul iubirii lor; ei neglijează toate aceste adevăruri care ar putea să-i salveze, continuă să coboare spre animalitate, şi astfel, evident, ei vor fi dezaxaţi, sfâșiați. E normal, dragostea lor nu putea fi minunată decât pentru câteva minute; apoi, doar scrum şi cenuşă. Se spune: „A fost atât de frumos..”. Da, a fost dar nu mai este şi aurul a devenit plumb. În timp ce dragostea cerească rămâne veşnic de aur, nimic nu o poate oxida. Omul are o ereditate împotriva căreia trebuie să lupte; de mii de ani specia omenească şi-a făcut despre dragoste o anumită părere care s-a înregistrat în celulele noastre şi pe care e greu să o ştergi. Dar nu înseamnă că, pentru că nu o puteţi face de pe o zi pe alta, nu trebuie să credeţi ce spun marii Maeştri. Dacă nu vă reuşeşte această schimbare înseamnă doar că sunteţi deformat sau slab, nu că aţi fost înşelat de Iniţiaţi. Câtă vreme aveţi tendinţe inferioare, sunteţi obligat să le satisfaceţi, dar aceasta nu trebuie să vă împiedice să credeţi că e posibilă o îmbunătăţire. Şi în ziua în care veţi reuşi să vă dezvoltaţi alte tendinţe, sublime, divine, veţi înota în oceanul Iubirii cosmice, pe când înainte nu vă hrăneați decât cu câteva picături împrăştiate pe ici, pe colo (şi acestea găsite după o viaţă de decepţii şi nenorociri!). Acum, că sunteţi scufundat în acest ocean cosmic, puteţi să beţi, nu mai aveţi nevoie să mergeţi să furaţi câteva picături de iubire de la ceilalţi. Ştiu că ceea ce spun va fi de neînţeles pentru unii. Dar să facă ce pot, cu speranţa că, în câteva încarnări, ei vor ajunge să-şi transforme dragostea. Nu trebuie să se sinucidă! Pentru cei care au lucrat deja în alte încarnări, e mai uşor să ajungă să se mulţumească cu foarte puţin în planul fizic, şi după aceea chiar să se elibereze complet şi să guste dragostea în înalt, în planul spiritual. Evident, fiinţele care sunt capabile de aceasta sunt foarte rare. Câţi oameni religioşi au făcut legământ de castitate fără să ştie bine în ce se angajează! Erau foarte tineri, nu se cunoşteau, nu cunoşteau deloc natura umană şi într-o zi, când instinctele şi pasiunile li s-au revelat, au fost copleşiţi. Ce tragedie! Da, ce de tragedii în mănăstiri pentru bărbaţi şi femei! Ar fi fost mai bine să se căsătorească şi să aibă copii, decât să se frământe, acolo, într-o mănăstire fiind, aşa zisă, logodnica lui Iisus, neîncetând să facă în imaginaţia lor adultere cu toţi ceilalţi. În acest caz, e mai bine să iasă din mănăstiri. Domnul e mult mai îngăduitor, El nu a cerut nimănui să se consacre absolut Lui dacă trebuie să trăiască torturi pentru aceasta. El preferă mai bine să avem o soţie - sau un soţ - şi copii, decât să trăim o viaţă dezaxată, dezordonată şi să tulburăm atmosfera prin toate aceste dorinţe neîndeplinite. Chiar sfinţii şi sfintele au fost frământate toată viaţa lor de forţa sexuală, şi e degeaba dacă, la sfârşit, n-au găsit pacea. Sfânta Tereza d’Avila a fost foarte pasională. Şi chiar despre Sfânta Tereza a Copilului-Iisus nu se ştie cum a trăit, nici ce tentaţii a avut de traversat. Ea nu era cum a fost prezentată, o fată mică, cu o faţă tandră şi delicată. Nu, natura sa era tare şi puternică. Eu, o admir foarte mult, o iubesc mult, dar nu sunt de acord cu maniera inexactă în care e prezentată sub pretextul de a salva situaţia.   II. Mulţi sfinţi şi sfinte au fost foarte ardenţi până în ultimul minut, şi nu a fost rău, ci din contră. Cei care ştiu să utilizeze forţa sexuală sunt cei mai bogaţi şi mai privelegiaţi, pentru că această forţă e o binecuvântare. Mulţi oameni, foarte credincioşi, au vrut să se sinucidă pentru că simţeau această ardoare în ei şi se credeau blestemaţi. Nu au înţeles nimic, şi din păcate Biserica nu explică nimic despre acest subiect. În Iniţiere, se prezintă lucrurile altfel. Forţa sexuală e un dar al lui Dumnezeu, trebuie numai să ştim să o utilizăm. Ţările care au mult cărbune şi petrol în subsol devin arhimiliardare pentru că ştiu să utilizeze aceste bogăţii. Iar cei care nu ştiu să le utilizeze pe acestea se ard. La fel, forţa sexuală e o energie pe care omul trebuie să înveţe să o utilizeze pentru a lumina, a încălzi şi a face ca totul să funcţioneze în interiorul său. Dar oamenii sunt atât de departe de adevăr că, atunci când văd o tânără fată sau un băiat tânăr care posedă mult din această forţă, sunt gata să le-o reproşeze. Ca şi cum aceşti tineri ar trebui să nu simtă nimic! Ca şi cum ar fi trebuit să fie morţi!... Iată ideile adulţilor, şi în loc să îi ajute, ei vor să-i strice şi să le bareze drumul, nimeni nu le va spune: „Bravo, băiatul meu! Eşti privilegiat să ai această bogăţie... Trebuie numai să ştii că, dacă nu eşti inteligent, chiar această bogăţie va fi cauza tuturor nenorocirilor”. Iată ce trebuie să-i spunem, dar în loc de aceasta, îl plângem, îl criticăm; şi când vedem un băiat rece, ne bucurăm, Dar ce va face el cu răceala? Nimic! Eu, de asemenea, am fost educat astfel, şi chiar mai rău ca voi. Dacă aţi şti cum eram educaţi în Bulgaria la începutul secolului! De aceea mulţumesc Cerului de a fi avut  lumina acestui învăţământ. Şi acum, dacă sunt tinere fete şi tineri băieţi care au venit astăzi să mă asculte pentru prima dată, îmi permit să mai adaug încă câteva cuvinte pentru a-i ajuta. Credeţi, poate că povestesc prea multe lucruri scabroase... Oh, la, la, dar aceasta-i nimic! Dacă aţi şti ceea ce tinerii sunt pe cale să asculte şi să înveţe, de ce vorbesc ei, de ce se ocupă, aţi fi stupefaţi. Chiar şi micuţii de doisprezece sau tresprezece ani îşi povestesc tot felul de istorii! Ce vă spun eu, e nimic pe lângă acestea... Într-o zi am primit vizita unei tinere fete, era drăguţă, simpatică şi după manierele sale se vedea că este bine educată. Dar iată că mi-a mărturisit că era foarte nefericită fiindcă era obsedată de o imagine: în tot ce privea, florile, fructele, obiectele şi chiar tavanul, nu vedea decât sexul masculin. Şi cum era credincioasă, catolică, se simţea realmente vinovată, respinsă de Cer şi căzută în păcat. Când am auzit-o, am început să râd. Ea m-a privit puţin mirată şi i-am răspuns: „Ascultaţi-mă, nu e nimic grav, nu este nimic rău în tot ce mi-aţi relatat. Este natural, este normal, sunt lucruri care se întâmplă tuturor, mai mult sau mai puţin, bineînţeles, dar nu aveţi de ce să disperaţi. Natura se ocupă de propagarea speciei şi ea creează aceste reprezentări şi la femeie pentru ca genul uman să nu se stingă. Dar trebuie ştiut cum să acţionăm, cum să utilizăm aceste imagini, dacă nu, vedeţi în ce stare v-au adus... Iată deci ce trebuie să faceţi de aici înainte. Când vi se întâmplă să vedeţi această imagine, în locul unui fruct sau a unui obiect, în loc să vă mâhniţi, priviţi liniştită... Dar nu vă opriţi prea mult timp pentru că se pot trezi anumite dorinţe şi pentru a vă consola se recurge la gesturi şi aşa mai departe.... Deci pentru ca acestea să nu se producă, deveniţi puţin filozof, adică începeţi să vă gândiţi la Inteligenţa care a supravegheat formarea acestor organe. Reflectaţi, meditaţi, sunteţi impresionată de Inteligenţa care a creat lucruri perfecte, şi aţi uitat tentaţia care v-o puteau aduce. În timp ce, dacă vă cufundaţi în această obsesie, nu veţi mai ieşi. Luaţi această imagine ca pe un punct de plecare, capabilă să vă propulseze până la sursă. Dacă nu aveţi acest punct de plecare, cum veţi ajunge la predestinarea voastră, în înalt? Dar ţineţi bine minte, nu le luaţi decât ca pe nişte puncte de plecare, altfel veţi ajunge să vă scufundaţi şi vă veţi pierde. Trebuie numai să le utilizaţi.” „Din nefericire, oamenii nu ştiu să meargă mai departe de lumea formelor pentru a reflecta şi a se minuna. Ei nu ştiu că această minunare, chiar, îi va salva. Veţi spune: „Dar ce mi se întâmplă? Este infricoşător, este dezgustător”, şi asta vă pierde. Înlocuiţi aceste concepţii învechite şi nu mai spuneţi „Este înfricoşător” ci „Ce frumuseţe! Ce spendoare! Câtă inteligenţă! Cum a putut natura să formeze un lucru extraordinar, ca acesta?” Sunteţi impresionată, şi vă regăsiţi echilibrul şi pacea!” Iată ce i-am spus acestei tinere şi ea a plecat foarte fericită. Dumnezeu a făcut bine ceea ce a făcut, atunci de ce să vrem să-i mutilăm creaţia? Unii se comportă faţă de sexualitate ca şi cum Dumnezeu a făcut rău lucrurile... Ei bine, acela care e grav, va fi pedepsit. Trebuie să fim cuprinşi admiraţie în faţa a tot ce a creat Dumnezeu, pentru că El ştia de ce o face. Nu noi trebuie să judecăm. Ce filozofie caraghioasă se dă oamenilor! Veţi spune că aceasta este pentru  a-i ţine în puritate, în castitate... Dar chiar aceasta îi împinge să calce toate legile purităţii, pentru că cu cât li se prezintă lucrurile ca diabolice, infernale, cu atât mai mult îi incită să le vadă şi să le guste! Credeţi că condamnând tot ce atinge sexul ca urât şi dezgustant, nimeni nu se va mai interesa şi nu va mai practica nimic?... Dar atunci, cum se face că majoritatea bărbaţilor care găsesc aceasta dezgustător se tăvălesc zi şi noapte în aceasta. Aceasta nu a împiedicat nimic, dimpotrivă. Baudelaire a spus că acolo unde simţim că comitem o crimă simţim cea mai mare plăcere. Da, pentru că ştim că e interzis, e criminal, plăcerea creşte. Aceasta poate să fie adevărat sau poate să fie fals, nu vreau s-o discut, dar am spus-o numai pentru a vă arăta că a abuza de sex nu a fost niciodată o soluţie, în timp ce dacă gândiţi altfel, veţi fi ajutaţi. Singura soluţie a problemei sexualităţii este în felul în care bărbaţii şi femeile privesc acest lucru. Cauza tuturor dezordinilor, tuturor nestăpânirilor, este că bărbaţii n-au înţeles niciodată cum să considere femeile, dar nici femeile cum să-i considere pe bărbaţi. Dacă bărbatul consideră femeia ca o femelă, ca o Mesalină, ca un obiect al plăcerii, el îşi determină deja comportamentul şi va fi obligat să dea o ieşire tendinţelor sale pasionale. Dar dacă o consideră ca pe o divinitate, sentimentele sale, comportamentul său va fi schimbat. Iisus a spus: „Fie să ţi se facă după credinţa ta”. Da, lucrurile devin într-un fel sau altul după maniera de a le considera. E o lege magică pe care umanitatea trebuie de acum înainte să o cunoască. Se crede că se poate schimba forma dragostei fără să se schimbe maniera de a-l considera pe acel sau aceea pe care îi iubim... Nu, e imposibil. În dragoste e foarte dificil să schimbi formele de expresie. Dar schimbând felul vostru de a considera o fiinţă acţionaţi asupra voastră, asupra sentimentelor voastre, asupra tendinţelor voastre, deci asupra manifestărilor dragostei voastre. Eu aşa fac, consider femeia ca o divinitate. Veţi spune: „Biet bătrân, cât de departe eşti de adevăr! Dacă ai şti ce este femeia!..”. Şi credeţi că nu ştiu? Dar nu vreau să mă gândesc la asta, eu nu vreau să ştiu nici ce e ea, nici ce ar putea fi, şi aceasta mă ajută, o fac pentru mine. Dacă credeţi că nu ştiu ce este femeia! Am toate motivele să o consider ca o fiinţă înspăimântătoate, dar nu are importanţă, eu vreau ca ea să reprezinte pentru mine o divinitate. O consider deci ca o divinitate şi eu sunt în beneficiu: dacă aţi şti ce simt şi ce descopăr! Acest punct de vedere conţine o întreagă filozofie... Acum câţiva ani, a venit să mă vadă un medic, grosolan, burtos, şi a început să-mi vorbească despre femei. Şi ştiţi ce mi-a spus? El mi-a spus: „Femeia, nu e decât un vagin”. Am rămas siderat, da. Spuneţi-mi la ce serveşte să ai concepţii aşa prozaice. E în parte adevărat, desigur, nu putem nega faptul că fiinţa umană posedă intestine şi tot felul de organe care nu sunt tocmai estetice. Dar aceste intestine, aceste funcţii un pic grosiere, bărbaţii sau femeile nu sunt decât atât? Oamenii confundă totul. Fiinţa umană e obligată să aibă un corp fizic cu organe adaptate la cutare sau cutare funcţie, dar e departe de a fi aşa cum apare fizic. Bărbatul, femeia nu se reduc la organe, sunt fiinţe care gândesc şi simt, fiinţe care au un suflet şi un spirit. Ce bucurie poate să aibă un bărbat gândindu-se că femeia nu e decât un organ? Toată viaţa sa psihică e irosită. Acel medic nu era deloc psiholog: nu a studiat cum gândurile influenţează starea noastră interioară. Pe când pe mine mă interesează tocmai de a şti cum se reflectă asupra mea ceea ce gândesc... Şi prefer să mă gândesc la femeie ca la o divinitate. Veţi spune: „Dar nu e adevărat!” Da, poate aveţi dreptate, dar nu mă interesează şi adevărul vostru este lucrul cel mai dăunător. Eu, trăind în iluzii şi minciuni - presupunând că acestea sunt iluzii şi minciuni - sunt omul cel mai fericit. Eu consider că toate femeile sunt divinităţi, ca un aspect al Mamei Divine, şi atunci ştiţi voi ce fericire, ce bucurie simt numai la gândul că există femei pe pământ, e nemaipomenit!... Credeţi că aş mai fi venit să vă ţin conferinţe dacă gândeam ca acel medic? N-aş mai fi avut dorit să vă văd, să vă vorbesc. Atunci, afacerea aceasta merge departe! Şi voi, de asemenea, trebuie să vă schimbaţi concepţiile. Bărbaţii trebuie să-şi schimbe concepţiile despre femei, iar femeile concepţiile despre bărbaţi, dacă nu porţile evoluţiei le sunt închise; orice ar face, nu vor face nici un progres. Pentru femei, bărbatul trebuie să fie o divinitate. Nu trebuie să uităm niciodată că fiinţa umană posedă două naturi: o natură inferioară, animală, şi o natură superioară, divină, pe care le numesc personalitate şi individualitate. Cunoscând aceste două naturi, discipolul unei şcoli iniţiatice se întreabă tot timpul cum poate hrăni individualitatea în el şi în fiinţele pe care le iubeşte. Aceasta e adevărata dragoste. Dar să ne oprim asupra felului în care oamenii obişnuiesc să procedeze pentru a-şi câştiga partenerul. Fie că e vorba de un bărbat sau o femeie, trebuie îmbunat, trebuie făcute complimente, flatată vanitatea sa, adică trebuie atinsă personalitatea sa, dacă nu, ştim că nu vom obţine nimic. Deci, amândoi ştiu cum să o facă: prin gesturi, cuvinte, cadouri, se adresează mereu personalităţii celuilalt. Când e vorba să le trezească celor iubiţi toate facultăţile sublime, ideale, luminoase, perfecte şi de a le hrăni, măcar cu un cuvânt, cu un surâs, cu o privire... ei nu ştiu nimic. Dar pentru a excita şi a declanşa tot ceea ce le permite să-şi potolească nevoile lor inferioare, aici sunt savanţi. De aceea dragostea umană nu se exprimă încă decât într-un fel animal, instinctiv, pasional; e foarte rar să găseşti un element de poezie, de miraculos. Rolul Ştiinţei iniţiatice este de a arăta oamenilor cum pot să hrănească natura superioară în fiinţele pe care le iubesc. Ceea ce vă voi spune va părea poate, bizar şi mă întreb dacă mă veţi înţelege, dar vă voi spune de îndată. Să presupunem că o femeie îşi ţine iubitul în braţe: evident îi spune: „Dragul meu Andrei..”. sau „Dragul meu Ion..” sau „Dragul meu Pomponel...”, pentru că, înţelegeţi, trebuie ca el să audă pronunțându-i-se numele, pentru ca personalitatea sa să se poată bucura gândindu-se: „Ah! Cât mă iubeşte!..”. şi astfel ea trimite toate energiile sale în prăpastia personalităţii lui. Dar imaginaţi-vă acum că cei doi cunosc natura personalităţii şi individualităţii, sunt instruiţi în Ştiinţa iniţiatică: când femeia îşi va îmbrăţisa iubitul ea va spune: „O, Tată Ceresc!..”. şi iubitul său va fi fericit de a fi devenit un conductor al energiilor ei care urcă până la Tatăl Ceresc! Şi el, de asemenea, îmbrăţişând-o se adresează prin intermediul ei Mamei Divine, energiile lui se îndreaptă la fel spre Cer. În loc să-şi limiteze schimburile în partea inferioară, unde nu ştim niciodată ce putregaiuri şi fermentaţii dăm sau absorbim, trebuie ca bărbatul şi femeia să se lege la sursa care este Dumnezeu. Da, trebuie să se lege la această sursă a perfecţiunii şi nu la o fiinţă limitată şi imperfectă ca ei. Iată un bărbat care spune unei femei: „Dragă, te voi face fericită”. Îl priviţi: e slab, ignorant şi nefericit, cum o va face fericită? Numai legându-se şi unul şi altul la Tatăl Ceresc şi la Mama Divină pot absorbi forţe din aceste rezervoare inepuizabile, pot absorbi o dragoste pură, incoruptibilă, şi se vor simţi adăpaţi, luminaţi, reînprospătaţi, întineriţi, fericiţi. Trebuie să ştim să creem şi să menţinem fără încetare legătura cu dragostea divină. Tot ceea ce facem trebuie să fie cu bun simţ, purificat, consacrat, sfânt pentru a servi o idee grandioasă: Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Sa. Iată cunoştinţe pe care oamenii nu le posedă. Ei nu servesc decât personalitatea lor şi a altora şi cum personalitatea are rădăcini subterane, ea îi antrenează spre abis. Dar, e dificil să schimbi punctul de vedere al oamenilor. Au obiceiuri vechi pe care le repetă fără încetare: ei îşi satisfac fără încetare personalitatea şi nu dau nimic individualităţii lor care rămâne înfometată. Din păcate, personalitatea care primeşte o cantitate de lucruri zilnic deşi poftele-i sunt satisfăcute, nu e niciodată recunoscătoare. Dovada: o femeie a dat totul bărbatului pe care-l iubeşte, iar el a uitat-o, e deja cu altele. De ce? Pentru că ea satisfăcea doar sexul. Ea nu a reuşit să hrănească în el ceva sublim, o altă natură plină de nobleţe care nu uită niciodată binele pe care i l-a făcut şi rămâne veşnic recunoscătoare. Şi astfel biata femeie se plânge: i-am dat totul, şi uitaţi-vă acum cum mă tratează! Ei da, pentru că ea a hrănit o natură care e tot timpul ingrată.   În ziua când această problemă a celor două naturi vă va fi mai clară, veţi ajunge să vă rezolvaţi mai bine problemele sexuale. Cel ce dă curs liber tendinţelor personale, egoiste, pierde controlul asupra sexualităţii sale: e ca şi cum organele sale ar funcţiona independent faţă de el fără ca el să poată opri sau încetini ori ce ar fi. El constată numai, nu poate nimic, sunt alte forţe care au pus mâna pe el, care iau tot; el numai observă... În timp ce în dragostea spirituală, veţi constata că voi, adică sufletul vostru, individualitatea voastră e cea care domină şi se hrăneşte. Chiar dacă nu e mai mult de o privire, o prezenţă, un parfum, dar sunteţi fericit, dilatat pentru că voi înşivă, natura voastră superioară e cea care a mâncat, care a băut, care a respirat şi nu au făcut-o alte entităţi străine prin intermediul vostru. Vă dau adevărata lumină asupra acestui subiect, şi credeţi-mă, nu inventez nimic. Dragostea este cel mai mare mister care există; îl cunoaştem foarte puţin şi continuăm să o practicăm fără să ne gândim şi fără să înţelegem. De aceea suntem mereu nesiguri şi ne simţim nefericiţi. Chiar dacă ştiinţa face descoperiri formidabile, cât timp problema dragostei nu va fi înţeleasă şi rezolvată umanitatea nu va ieşi din necazuri. Iată punctul de vedere pe care mi l-a dat Cerul şi care îmi permite să văd clar această problemă.

Egregorul porumbelului pacii de Omraam Aivanhov Fiecare grupare, fiecare mişcare religioasă, politică, artistică, fiecare ţară, formează un „egregor”. Un egregor este o fiinţă psihică emanată de o colectivitate, formată din gândurile, dorinţele, fluidele tuturor membrilor care lucrează în acelaşi scop. Fiecare egregor are culorile sale, formele sale particulare: pentru Franţa, cocoşul, pentru Rusia, ursul, etc... Dar nici cocoşul, nici ursul, nici tigrul sau dragonul nu vor rezolva problemele lumii întregi. Adesea, egregorurile se opun unul altuia în lumile subtile; anumiţi clarvăzători văd aceste ciocniri de egregoruri şi puţin timp, după aceea, războaiele izbucnesc pe pământ între oameni... Trebuie, deci, ca acum întreaga omenire să formeze egregorul porumbelului care aduce pacea.   Cap. 1 - Pentru o mai bună înţelegere a păcii   Am asistat într-o zi la o dezbatere publică despre pace. Multe personalităţi cu înaltă calificare, instruite, inteligente, simpatice, amuzante chiar, au luat cuvântul. Mulţumită lor, am aflat că pacea este starea cea mai favorabilă pentru toată omenirea, în timp ce războiul este cel mai mare rău. Într-adevăr, am fost încântat, mi-am spus chiar: „Fiindcă am înţeles, în sfârşit, binefacerile păcii, este evident că omenirea va fi salvată!” Dar aş fi vrut, totodată, să aud în ce manieră se va instala această pace. Mai mulţi vorbitori şi-au expus proiectele. Unul dintre ei a propus înființarea unei poliții mondiale care ar împiedica ţările să poarte război. Ideea e minunată, dar cum s-o pui în practică? Acest proiect m-a dus cu gândul la fabula lui La Fontaine unde șoarecii ţineau sfat pentru a găsi mijlocul de a se apăra de pisică. După multe discuţii, cel mai bătrân şoarece prezenta soluţia: trebuie, spunea el, să agăţăm un clopoțel la gâtul pisicii şi în acest fel o vom auzi venind de departe. Această soluţie minunată a fost primită cu aplauze. Din nefericire, nu se va găsi niciodată şoarecele, atât de curajos pentru a agăţa clopoțelul la gâtul pisicii. Exact acest lucru se întâmplă cu proiectul poliţiei mondiale. Unde se găseşte o forţă internaţională îndeajuns de cinstită şi imparţială pentru a îndeplini această funcţie, şi apoi cum s-o impunem celorlalte naţiuni? Un alt vorbitor a explicat că pacea nu se va obţine decât prin federalism, şi s-a lansat în tot felul de teorii din care nimeni n-a înţeles mare lucru. Un al treilea a luat cuvântul pentru a acuza Statul de a abuza de puterea sa şi de a transforma pe cetăţeni în sclavi... În fine, după ce am ascultat încă mulţi vorbitori, am fost obligat să conchid că pacea nu va putea veni prea repede, întrucât nimeni nu o înţelege şi nu ştie cu adevărat ce este. Numai un punct de vedere iniţiatic poate lămuri problema, căci pentru a realiza pacea, trebuie să ai o bună cunoaştere a fiinţei omeneşti. Veţi spune: „Oh, fiinţa omenească, o cunoaştem!“ Nu, nu se cunoaşte încă structura sa psihică cu diferitele ei corpuri subtile, care au fiecare nevoi bine definite, aspiraţii de satisfăcut. Şi mai ales nu se cunoaşte fiinţa omenească aşa cum am prezentat-o noi, cu cele două naturi ale sale, Eul inferior şi Eul superior, Personalitatea şi Individualitatea... Ei bine, atât timp cât cei care doresc pacea nu cunosc această ştiinţă, pacea nu va veni niciodată în lume. Pentru moment, se pot observa peste tot oameni înverșunați acuzându-se reciproc de a fi factori de război. Astfel îşi imaginează ei că lucrează în favoarea păcii. Pentru unii, cei bogaţi sunt vinovații, pentru alţii, sunt intelectualii, oamenii politici şi savanţii. Credincioşii acuză pe cei care nu aparţin bisericii lor că sunt eretici care duc omenirea la pieire, iar necredincioșii îi acuză pe credincioşi de fanatism... Observaţi şi veţi vedea că întotdeauna prin suprimarea a ceva exterior lui, lucruri sau oameni, fiecare crede că poate instala pacea în lume. Şi aici e greşeala. Chiar dacă s-ar suprima armata şi tunurile, a doua zi oamenii vor inventa alte mijloace pentru a se ucide. Pacea este o stare interioară şi nu se va obţine niciodată suprimând ceva ce ar veni din exterior. Cauzele războiului trebuie suprimate mai întâi în interiorul fiecăruia. Să luăm un exemplu simplu. Un om consumă la o masă bogată cârnaţi, jambon, pui, udaţi din belşug cu vin bun. După masă îşi spune: „Acum voi căuta un loc liniştit pentru odihnă”. Găseşte, în sfârşit, un loc liniştit, dar în sinea lui simte ceva care începe să se mişte. Ia o ţigară, fumează, apoi se întinde gândindu-se că ar fi plăcut să aibă o femeie frumoasă lângă el. Unde să o găsească? La vecin, bineînţeles. Există un zid, dar acesta nu înseamnă nimic, el sare peste el. Vă închipuiţi urmarea poveștii... Nu mai este cazul să vorbim despre pace!... Pacea nu este o stare pe care o putem obţine mecanic. Dacă veţi căuta pacea menţinând în voi condiţii de tulburare şi excitare, nu o veţi găsi niciodată. Pacea este un rezultat, o consecinţă, ea determină ca toate funcţiile şi activităţile interioare şi exterioare ale omului să fie perfect echilibrate şi armonizate. Trebuie, deci, să cunoaştem mijloacele şi metodele capabile de a produce pacea, şi aceasta este o ştiinţă întreagă. Din momentul în care întreţine în el anumite dorinţe, anumite pofte, omul, orice ar face, nu poate să fie în pace, căci prin aceste dorinţe şi pofte a introdus în forul lui interior, deja, germenul dezordinii. Să luăm exemplul unui hoţ: automat, el gândeşte că poate a fost văzut de cineva şi nu se poate opri să-şi închipuie tot ceea ce i s-ar putea întâmpla: va fi urmărit, arestat, închis... Nu este sigur că nu a fost văzut de cineva, că nu a lăsat câteva urme sau că nu a făcut câteva gesturi care pot dezvălui pungăşia sa, şi nu mai este liniştit: pierde pofta de mâncare, somnul, şi nu gândeşte decât să se ascundă. Un altul a împrumutat bani promiţând să-i înapoieze, dar cum este incapabil să se abţină puţin pentru a aduna această sumă, nu îi înapoiază, şi iată-l urmărit de creditorul său, de care nu mai ştie cum să scape... Un altul aruncă câteva cuvinte grele şi jignitoare unui prieten şi îşi face astfel un duşman. Iată, încă o dată în plus, cum se evaporă pacea. Inutil să continui, se pot găsi sute de exemple. Ei da, oamenii fac întotdeauna proba unui talent nemaipomenit în a-şi pierde pacea. Dacă aveţi o haită care latră în spatele vostru pentru că aveţi datorii, pentru că aţi furat, prădat, sau pentru că nu v-aţi ţinut promisiunile, cum mai vreţi, atunci, să aveţi pace? „Fugind de creditorii mei”, veţi răspunde. De acord, dar creditorii care sunt în voi, îndoielile, remuşcările care vă urmăresc, cum să fugiţi de ele? Argumentând astfel, înseamnă să fii lipsit de ştiinţa şi cunoştinţele veritabile. Nu vă amăgiți cu iluzii, gândul nu vă va lăsa deloc în pace. În aparenţă este foarte uşor să obţii pacea: este suficient să mergi pe piscul muntelui unde domnesc liniştea şi singurătatea. Dar, iată, ca şi aici omul nu găseşte pacea. Pentru ce? Pentru că a luat cu el un tranzistor în cap, da, un tranzistor de care nu se separă niciodată şi care merge în continuu... Şi ce aude... Adesea, acest tranzistor este conectat la staţiile infernului unde se află, de asemenea, muzică, dar ce fel de muzică, ce vacarm. Şi totuşi este acolo pe piscuri, e linişte. Da, exteriorul este calm, dar interiorul, acolo furtunile şi uraganele bântuie. Atunci, cum să obţinem pacea? Toată lumea ştie că trupul omenesc este constituit dintr-un mare număr de organe legate între ele. Fiecare face o muncă specifică, dar toate trebuie să fie în concordanţă, în armonie, dacă nu, vor apare dezordini sau, ceea ce în muzică numim disonanţe. Omul nu poate fi în bună sănătate şi pace decât cu condiţia ca toate organele sale să lucreze dezinteresat, impersonal, pentru binele organismului întreg. Dar această sănătate, această pace nu sunt încă decât stări pur fizice. Pentru a avea pacea sufletului şi a spiritului trebuie mers mult mai sus, trebuie ca toate elementele care constituie celălalt organism, organismul psihic, să vibreze de asemenea la unison, fără egoism, fără dezacorduri, fără idei preconcepute, ca şi organele organismului fizic. Pacea este, deci o stare de conştiinţă superioară. Numai că, deoarece ea este dependentă de sănătatea organismului nostru şi cele mai mici necazuri care apar pot compromite armonia noastră psihică, trebuie ca, aceste două organisme, fizic şi psihic, să fie în armonie, pentru ca pacea să se instaleze complet. Pacea aşa cum este înţeleasă, în general, nu este pacea veritabilă. Dacă, timp de câteva minute sau ore nu simţiţi în interior agitaţie sau necaz, aceasta nu este pace, căci nu este o stare durabilă. Adevărata pace, odată instalată nu o mai puteţi pierde. Da, pacea nu înseamnă numai să te simţi bine, calm şi fără griji un moment, este ceva mult mai profund, mai preţios... Pacea, v-am spus-o, este un rezultat. Când instrumentele unei orchestre sunt perfect acordate, când toţi muzicienii, lucrând cu toate puterile şi cunoscând şeful care îi dirijează, îl iubesc şi i se supun, atunci rezultă o extraordinară armonie. În fiinţa omenească, pacea este, de asemenea, o armonie, un acord perfect între elemente, forţe, funcţii, gânduri, sentimente, activităţi. Această pace profundă, inexprimabilă, este foarte greu de obţinut pentru că îţi trebuie pentru aceasta voinţă, răbdare, dragoste şi o mare ştiinţă. Atunci când discipolul începe să înveţe şi să înţeleagă natura şi proprietăţile fiecărui element, gând, sentiment, dorinţă, în scopul de a nu introduce niciodată în el ceea ce ar putea tulbura armonia sa interioară, şi în fine, atunci când reuşeşte să elimine din organismul său tot ceea ce nu vibrează la unison, atunci şi numai atunci obţine pacea. Dacă fumaţi, dacă mâncaţi şi beţi orice, introduceţi în organismul vostru anumite elemente nocive care vă îmbolnăvesc şi nu veţi putea avea pace. Dacă vă dor dinţii, dacă aveţi colici sau palpitaţii, cum vreţi să aveţi pace? Aţi introdus în voi particule care provoacă obstrucții sau fermentaţii şi trebuie acum să le eliminaţi. Aceeaşi lege operează pe partea psihică. Atât timp cât ignoraţi natura sentimentelor voastre, a gândurilor, dorinţelor, pasiunilor, instinctelor, şi le respiraţi hrănindu-vă din ele, fără a şti dacă vă fac bine său rău, nu veţi avea niciodată pace. Pacea este, deci, consecinţa unei ştiinţe profunde asupra naturii elementelor cu care omul se hrăneşte în toate planurile. Şi cu această ştiinţă, bineînţeles, aşa cum mi-am spus, trebuie o mare atenţie, o voinţă puternică pentru a nu lăsa niciodată să apară elemente perturbatoare. Dacă iniţiaţii dau o asemenea importanţă purităţii, este pentru că ei au verificat demult că, la cea mai mică impuritate în corpul lor fizic, în sentimentele sau gândurile lor, pierdeau imediat pacea. Pacea, mi-am spus-o deja, este rezultatul unei armonii între toate elementele care constituie omul: spirit, suflet, intelect, inimă, voinţă şi corpul fizic. Şi dacă este aşa de greu de obţinut, este pentru că aceste elemente sunt rar în armonie. Un om are gânduri lucide, inţelepte, dar iată că inima sa unde a alunecat, un sentiment inferior, îl împinge să facă nebunii. Sau, este animat de cele mai frumoase dorinţe, însă voinţa sa e paralizată. Cum vreţi ca între aceste contradicţii să se simtă în pace? Pacea este ultimul lucru pe care omul îl poate obţine. Dar când, după tot felul de suferinţe şi lupte, de eşecuri şi victorii, ajunge, în sfârşit, să facă să triumfe natura să divină asupra tuturor revoltelor şi vacarmelor naturii sale inferioare, atunci şi numai atunci poate găsi pacea. Mai înainte, se întâmplă poate, să trăiască minute delicioase, dar aceasta nu va dura. Şi astfel auzim mulţi oameni plângându-se: „Mi-am pierdut liniştea, pacea.” Pacea, veritabila pace, este imposibil de pierdut. Se pot produce, din când în când câteva agitaţii, dar nu sunt decât mişcări superficiale: în interior, în profunzime pacea există. Este ca oceanul a cărui suprafaţă este tot timpul agitată de valuri şi spumă, dar departe de suprafaţă, în profunzime, domneşte pacea. Când aţi ajuns să aveţi în voi adevărata pace, tulburările care se pot produce la exterior nu vă mai ating, vă simţiţi protejaţi ca într-o fortăreaţă. Se spune în Psalmul 91: „Domnul este locul meu de adăpost şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare”. Turnul de scăpare, este Eul superior. Atunci când veţi atinge acest punct, piscul fiinţei voastre, atunci veţi cunoaşte pacea. Această pace este o senzaţie divină, inexprimabilă. Dar, înainte de a ajunge la această stare, câte victorii va trebui să obţineţi asupra tendinţelor voastre inferioare. Pacea provine, deci, dintr-o armonie, dintr-o consonanţă absolută între toţi factorii şi elementele care constituie fiinţa omenească. Aş adăuga: această armonie nu poate exista decât atunci când toate elementele sunt purificate. Dacă ele nu se acordă înseamnă ca s-au strecurat în ele impurităţi. Când un om a consumat un aliment care nu îi convine deloc, el nu se simte bine, devine irascibil: dar dacă ia un purgativ, totul e în ordine. Impurităţile disturbă pacea. Deci, pentru a obţine pacea, primul lucru este să lucrezi pentru purificare, să elimini toate materialele care împiedică buna funcţionare a intelectului, a inimii şi a voinţei. Un veritabil Iniţiat a înţeles numai un singur lucru: că esenţialul, este de a deveni pur, pur ca un lac de munte, pur ca cerul albastru, pur precum cristalul, pur ca lumina soarelui... Cu această puritate va putea obţine tot restul. Evident, nu se poate realiza aşa uşor puritatea, dar cel puţin trebuie înţeleasă, după aceea iubită şi dorită din toată fiinţa, şi în sfârşit încercat a fi realizată. Când se produc dezordini în corpul fizic, în inima voastră sau în gândire, să ştiţi că aţi absorbit elemente impure, şi impure poate însemna simplu: străine. Impurităţile sunt materiale nedorite, pentru că sunt străine organismului uman. Aceste materiale nu sunt, poate, impure prin ele însele, dar sunt considerate impure pentru că prezenţa lor în organism provoacă perturbaţii. Sunt deci nocive, şi trebuie eliminate. Dacă sunteţi bolnav sau chinuit, este pentru că aţi permis unei impurităţi să între în voi sub forma unui gând, sentiment sau altceva. Fiecare impuritate, fie în planul mental, fie în planul astral sau în planul fizic, aduce necazuri. Şi când spun „necazuri”, răul este încă mai mic, pentru că impurităţile pot, de asemenea, produce otrăvirea, intoxicarea şi chiar moartea. Este deci necesară purificarea în toate planurile: în planul fizic prin băi, curăţenie, posturi, etc, şi în planul psihic prin rugăciune, meditaţie şi alte exerciţii spirituale. Numai în aceste condiţii veţi obţine pacea veritabilă. Când omul va ajunge să fie destul de vigilent pentru a-şi păstra intact regatul, acest regat care îl reprezintă pe sine insuşi, atunci numai va obţine o pace stabilă şi durabilă. Şi ce va reprezenta această pace? O fericire de nedescris, o simfonie fără sfârşit, o stare de conştiinţă sublimă unde toate celulele se scaldă într-un ocean de lumină, înoată în ape vii şi se hrănesc cu ambrozie... Trăieşte dar, într-o astfel de armonie încât tot Cerul se reflectă în el, începe să vadă toate splendorile pe care nu le-a văzut înainte, pentru că era prea îngrijorat, prea agitat şi pentru ca privirea sa interioară şi chiar exterioară, nu se putea fixa spre lucruri pentru a le vedea. Singură pacea permite de a vedea şi înţelege prezenţa realităţilor subtile, de aceea Iniţiaţii, care au ajuns să guste pacea veritabilă, descoperă minunile universului. Majoritatea oamenilor nu caută decât ceea ce este trecător, iluzoriu şi care le va aduce decepţii şi necazuri. Dar este greu pentru ei să înţeleagă aceasta. Pentru a înţelege, trebuie să suferi, să fii decepţionat... Trebuie cu adevărat să atingi limita, disperarea, pentru a înţelege că ceea ce ţi-ai dorit nu aduce nici pacea, nici împlinirea, nici gloria, nici puterea, nu aduce nimic. Dar, este imposibil a explica aceasta tuturor acelor care sunt încă tineri. Trebuie să fii vârstnic, foarte vârstnic interior sau exterior, pentru a te ataşa la singurele bogăţii eterne. Cel ce este tânăr se joacă încă cu păpuşi, soldaţi de plumb şi castele de nisip; vârsta nu îi permite să se preocupe de lucruri serioase, dar când se va maturiza va abandona totul pentru realizări grandioase şi va cunoaşte pacea. Pacea se instalează numai când toate celulele vibrează la unison într-o idee sublimă şi dezinteresată. De aceea înţelepţii au dreptate când spun că nu veţi putea cunoaşte pacea atât timp cât nu veţi introduce în celulele voastre, în toată fiinţa, gânduri de dragoste, mai precis compasiune, generozitate, iertare, abnegaţie. Nu veţi putea, căci numai aceste gânduri aduc pacea. Când aveţi ceva de reproşat aproapelui vostru, când nu îl veţi putea ierta şi vă veţi chinui pentru a şti cum să vă răzbunaţi... sau atunci când cineva v-a împrumutat bani şi vă gândiţi tot timpul că va veni să-i ceară, nu este posibil să obţii pacea, aceste gânduri fiind prea personale, prea egoiste. Şi chiar dacă sunteţi liniştiţi pentru câteva minute sau ore, nu este încă pace, este puţină odihnă, o acalmie (acest fel de pace îl pot obţine chiar şi oamenii răi), după care, din nou, sunteţi luaţi de grijile şi neliniştile voastre.  Pacea veritabilă este o stare spirituală care nu poate fi pierdută odată obţinută. Când aveţi dorinţa de a împlini voinţa Domnului, adică de a deveni un binefăcător al umanităţii, de a iubi pe toţi oamenii, de a-i servi, ierta, această idee face să vibreze la unison toate particulele fiinţei voastre şi în acel moment veţi gusta pacea. Şi acea pace, când o veţi obţine, vă urmăreşte peste tot: aţi simţit-o ieri, astăzi este încă acolo, toată ziua... şi mâine, de cum v-aţi sculat, ea va aşteaptă.  Sunteţi uimiţi să constataţi că nu mai aveţi nevoie de a face eforturi pentru a o găsi. Înainte, pentru a vă linişti, eraţi obligaţi să vă concentraţi mult timp, de a vă ruga, cânta sau chiar de a lua câteva tranchilizante, acum nu mai este necesar, pacea este acolo, în voi.  Lucraţi, deci, mult timp asupra acestei idei, de a iubi, de a face bine, de a ierta totul... până când ea va deveni atât de puternică încât să umple toate celulele voastre care vor începe să vibreze la unison cu ea. Atunci pacea nu vă va mai părăsi deloc, şi chiar dacă anumite evenimente vă vor tulbura, privind în voi înşivă veţi descoperi că pacea este acolo, orice s-ar întâmpla. Căci, nu mai este ca înainte, o linişte, un calm fabricat, impus, care nu durează decât timpul eforturilor voastre pentru a o menţine... Este o stare care face parte, să-i spunem aşa, din noi.  Aţi văzut animalele sălbatice? Cât timp îmblânzitorul este acolo, ele par a se înţelege, dar imediat ce acesta pleacă, ele se aruncă din nou, unele contra altora pentru a se sfâşia. Şi copiii într-o sală de clasă: atât timp cât profesorul este acolo, ei stau liniştiţi la locurile lor, dar când acesta iese, ei se agită, strigă, se ciondănesc. La fel se întâmplă cu celulele organismului: atât timp cât faceţi eforturi pentru a le stăpâni, ele acceptă să se calmeze puţin, dar imediat ce lipsiţi, adică vă gândiţi în altă parte, necazurile reîncep. Trebuie deci, să vă ocupaţi de ele, să calmaţi, să curăţaţi, să le hrăniţi, ca şi cum ar fi copiii voştri, elevii voştri. Da, şi atunci când veţi ajunge să le instruiţi, când ele vor şti foarte bine să-şi facă treaba fără certuri şi discuţii între ele, atunci pacea va veni.  În tot cazul, să nu vă închipuiţi niciodată că schimbând locuinţa, prietenii, profesia, cărţile, ţara, religia... sau femeia, veţi avea pacea. Pacea nu depinde deloc de aceste schimbări. O mică linişte, un răgaz, da, dar imediat după acestea, acolo unde veţi fi, alte frământări vă vor asalta, pentru că nu aţi înţeles că pacea depinde numai de o schimbare în modul de a gândi, simţi sau acţiona. Schimbaţi aceasta şi chiar dacă veţi rămâne în aceleaşi locuri, în aceleaşi dificultăţi, veţi avea pacea. Pentru că pacea nu depinde exclusiv de condiţii exterioare, pacea vine din interior şi ea ţâşneşte, vă invadează în ciuda turbulențelor şi trepidaţiilor din lumea întreagă. Este ca un fluviu care coboară din înalt. Şi când posedaţi această pace, sunteţi capabili de a o revărsa, de a o răspândi ca ceva real, grăitor, faceţi o muncă asupra lumii întregi aducând şi altora pacea.  Câţi oameni nu spun acum că lucrează pentru pacea lumii dar, în realitate, ei nu fac nimic pentru ca această pace să se instaleze cu adevărat? Cuvinte numai... Ei crează asociaţii în favoarea păcii, dar numai pentru a se vedea, invita, pentru a primi decoraţii. Viaţa lor însă nu este o viaţă pentru pace. Ei nu s-au gândit niciodată că mai întâi toate celulele corpului lor, toate particulele fiinţei lor fizice şi psihice trebuie să trăiască după legile păcii şi armoniei, înainte de a emana acea pace pentru care, pretind ei că lucrează. În timp ce scriu despre pace şi se adună pentru a vorbi despre pace, ei continuă să alimenteze războiul în ei, căci sunt, fără încetare, pe cale să lupte contra unui lucru sau altul. Atunci, ce fel de pace pot ei să ne aducă? Pacea, omul trebuie mai întâi s-o instaleze în el insuşi, în actele lui, în sentimentele şi gândurile sale. Numai în acel moment el lucrează cu adevărat pentru pace.   Cap. 2 - Avantajele unificării popoarelor   Câte ţări mari, care formează acum o unitate, erau formate nu cu mult timp în urmă, din state separate care se războiau între ele. Într-o zi ele au înţeles ca unitatea era preferabilă şi, după ce s-a făcut, ele au devenit veritabile puteri. Dar este încă o etapă insuficientă, căci fiecare din aceste ţări ce reprezintă realmente o putere reală, simte că vecinul îi face concurenţă: este neliniştită, celălalt la fel, şi iată-le deci pregătindu-şi armamentele. Atunci, cum credeţi că se va sfârşi aceasta? Printr-o distrugere reciprocă.  Toate ţările trebuie să înţeleagă deci că a venit momentul pentru o unitate mult mai vastă, mult mai largă: toate statele de pe Pământ trebuie să se unească şi această unificare, ca şi în organismul uman, va produce sănătatea, bunăstarea, forţa. Omenirea n-a ajuns încă să fie sănătoasă: ea este bolnavă, canceroasă pentru că filozofia separării domneşte peste tot. Fiecare încearcă să lucreze numai pentru ţara sa, pentru familia sa, pentru el însuşi. Ei bine, această tendinţă va crea mereu complicaţii şi războaie, căci în această împărţire vor există totdeauna interesele unora sau altora care vor fi rănite. Trebuie acum simplificate lucrurile, convinse ţările lumii întregi că, dacă acceptă să se unească, toţi oamenii vor trăi mult mai bine: nimănui nu-i va lipsi nimic, toţi vor trăi în abundenţă, liberi să călătorească, să se întâlnească, să se iubească, să se distreze, să creeze.  În trecut, când omul nu era în stare să-şi lărgească orizontul conştiinţei în afara intereselor castei sale, tribului sau naţiunii sale, ideile de separare îşi aveau raţiunea lor de a exista. Chiar mari Iniţiaţi, ca Moise, de exemplu, au întreţinut aceste idei, că trebuie luptat împotriva popoarelor străine, şi Moise însuşi lua parte la aceste războaie. În acea epocă era imposibil de a face înţeleasă dragostea fraternă şi necesitatea unei familii universale. Dar acum, este altfel, şi cu rapiditatea mijloacelor de comunicare şi informare, pământul a devenit, deodată, atât de mic încât este momentul pentru oameni să înţeleagă că trebuie să suprime frontierele şi să se unească, pentru ca lumea întreagă să devină o familie. Se duce război, dar pentru a apăra ce? Priviţi cum toţi se încăpăţânează să apere o stare de lucruri care este destinată dispariţiei. Curând vor fi ruşinaţi să descopere cât de mărginit era punctul lor de vedere. Totuşi, la ora actuală se constată că o întreagă muncă se încheagă în conştiinţe, şi veţi vedea cum se va intensifica, graţie, dacă nu adulţilor, atunci tinerilor. Căci deja, se observă cum tinerii îi obligă pe adulţi să-şi lărgească concepţiile, să renunţe la rasism, naţionalism, la intoleranţă: ei nu mai pot suporta aceste idei înguste care sunt la originea tuturor războaielor. Da, vine un tineret care va zdruncina din temelii totul în lume: atât în Rusia cât şi în America, el va săvârşi o revoluţie formidabilă. Conducătorii politici îşi închipuie, de multe ori, că destinul unei ţări este în mâinile lor. Poate, câtva timp, pot să aibă această iluzie, dar aceasta nu durează. Toţi aceia care au crezut că totul depindea de ei au sfârşit rău. Tiranii sfârşesc întotdeauna rău: fac să cadă câteva capete, şi apoi într-o zi, va cădea capul lor, într-o manieră sau alta. Căci, în realitate, nu oamenii cât de puternici ar fi ei dirijează destinul omenirii, ci foarte înalte Entităţi invizibile care observă şi controlează cursul evenimentelor. Priviţi toate aceste imperii formidabile care au făcut să tremure lumea, şi care au dispărut, îngropate în pulbere sau în nisipurile deşertului. Da, există alte Inteligenţe, alte Forţe care lucrează într-un scop pe care noi nu îl cunoaştem. Trebuie deci ca oamenii să încerce să înţeleagă şi să fie mai smeriţi, dacă nu, mai devreme sau mai târziu, îşi vor sparge capul. Chiar şi societăţile secrete care credeau că vor domina lumea, n-au ajuns niciodată s-o facă, şi multe dintre ele au şi dispărut astfel. În timp ce, acei care urmează proiectele Divinităţii, marii Iniţiaţi, chiar dacă au fost adesea călcaţi în picioare şi masacraţi, idealul lor, acesta n-a dispărut niciodată. Căci proiectele Divinităţii înseamnă totdeauna mântuirea omenirii, eliberarea, fericirea sa, şi ele se vor realiza! Dragii mei fraţi şi surori, Fraternitatea Albă Universală este aici pentru a reaminti oamenilor că sunt copiii aceluiaşi Tată, Dumnezeu, care le dă viaţă, şi a aceleiaşi Mame, natura. Atunci, pentru ce să se măcelărească? Pentru ce să lupte unii contra altora? Este monstruos, lipsit de sens. Vedeţi, nu putem obiecta cu nimic la aceasta. Acceptând acest adevăr, nu mai putem continua să ne separăm, să ne detestăm, nu este logic. Trebuie să trăim în concordanţă cu acest adevăr, sau atunci trebuie decis să-l refuzăm, va fi mai corect aşa. Când nu ai nici acelaşi tată, nici aceeaşi mamă, în cel mai rău caz este permis a te lupta, dar să faci ca mulţi creştini care, afirmând această credinţă, se măcelăresc între ei şi îi măcelăresc şi pe alţii, atunci aceasta nu mai merge, este o contradicţie formidabilă! Dumnezeu este deasupra consideraţiilor despre rase, naţionalităţi sau popoare. El dă viaţă tuturor. El nu i-a creat pe oameni pentru a fi, înainte de toate, arieni sau semiţi, slavi sau arabi, chinezi sau americani, El i-a creat, atâta tot. Doar ei, din cauza condiţiilor lor de evoluţie, n-au putut face altfel decât să se împartă în clanuri, familii, societăţi, ţări. Dar într-o zi toate aceste distincţii care provoacă atâtea ostilităţi vor dispare, şi oamenii se vor simţi toţi cetăţeni ai lumii. Iată ce este de salutat şi de dorit. Care este omul politic să pretindă contrariul? Să vină să mă găsească şi îi voi arăta matematic, ştiinţific, istoric că anumite moduri de a vedea lucrurile sunt perimate.  Cu câteva decenii în urmă, francezul care ar fi îndrăznit să preconizeze o reconciliere cu germanii ar fi fost împuşcat. Acum, când este o idee dobândită, nu se mai împuşcă nici francezii, nici germanii; ei îşi întind mâinile, îşi fac vizite, se iubesc şi chiar aduc pe lume grămezi de mici franco-germani. Atunci, de ce n-ar fi o reconciliere între toate celelalte popoare? Germanii şi francezii au devenit prieteni, bine, am înţeles, dar aceasta n-a schimbat mare lucru: alţi duşmani aşteaptă la pândă momentul de a-i înghiţi. Trebuie deci făcută o unitate mult mai vastă pentru a putea scăpa cu adevărat de toate pericolele. Dacă nu, sărmanii oameni, nici armele, nici diplomaţiile lor nu îi vor salva. Dar în curând, în faţa ameninţărilor care vor plana peste omenire, toţi vor fi obligaţi să-şi întindă mâna.  Evident, Marte, instinctul de agresivitate va exista totdeauna, de aceea omul va simţi tot timpul nevoia de a se lupta şi de a obţine victorii. Scopurile şi mijloacele se vor schimba, dar nevoia, tendinţa nu vor dispare. Omul are dreptul de a declara război lumii intregi pentru că este o trebuinţă pe care natura a pus-o în el. Da, are dreptul, dar numai cu armele dragostei şi luminii. În viitor, războiul aşa cum există astăzi sub forme atât de devastatoare va dispare: oamenii vor înţelege cât de costisitoare sunt aceste războaie, în toate domeniile, şi vor înceta să se măcelărească. Dar oricum instinctul războinic va persista.  Inteligenta cosmică, ea însăşi, nu vrea ca el să se stingă; oamenii vor continua să se bată, dar sub alte forme şi instigatorul, în loc să-i distrugă pe alţii, le va da viaţa, bogăţia, lumina, dragostea. Şi va fi atât de frumos. Vor exista deci totdeauna bătălii, dar de un alt fel, ca bătăliile care se duc în spaţiu între stele şi sori care îşi lansează fără încetare săgeţi de lumină.