Cezar Petrescu

TOBOGGAN ŞI ALTE DESFĂTĂRI JUBILARE     1   Era în anul una mie nouă sute şase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziţie jubiliară. Săli lungi şi răcoroase, sonore, unde pasul vizita­torilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun ase­menea răzleţ trecător, paşii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, şterse din obşteştile itinerarii turistice. Nici trei călă­tori într-un ceas. Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăţi uriaşe, după chipul şi asemă­narea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii şi Agricultură, la care a fost ordonanţă pe vremuri şi-l luase sub ocrotire. Dar în ciuda acestor stufoase şi crunte podoabe ale bărbăţiei, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadenţa fostului său general şi stăpîn, ca să-i treacă timpul, îşi căuta îndeletniciri pe mintea copiilor. Număra paşii — soţ, fără soţ — de la o uşă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă şi neagră de pe marginea preşului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniaţi la front, printre strujenii fenomen şi florile de fîneată îmbălsămate cu rădă­cinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga. Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic şi înduioşător. Părea că de izbînda finală depinde o sentinţă fără apel, de viaţă şi de moarte. Un pariu fatal cu destinul. Dacă dădea greş, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustăţii. Dacă se auzea un pas răzleţit dinspre uşă, prins asupra faptului, îşi întocmea o înfă­ţişare nevinovată. Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci som­noros la rafturile seminţelor orînduite în flacoane ci­lindrice, sferice, ovoide. Îşi strămuta ochii la tablou­rile sinoptice şi la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de maşini agricole şi la pozele preparatelor spiţereşti pen­tru combaterea epizotiilor. Le cunoştea pe derost, deşi abia silabiseşte buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conser­vate în spirt şi la gîngăniile prinse în ac: Duşmanii cîmpurilor noastre. Se aflau acolo rîme urîte şi mama burduhoasă a tuturor coropişniţelor de pe lume; încolăciţi viermi de pămînt şi cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de şarpe în ciulini. Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi mu­iate în toate irizările curcubeului, albastre şi roşii, violete şi verzi; gîze punctate cu aur şi elitre zim­ţate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de ca­tifea sinilie şi cărăbuşi cu antene elegant arcuite. Atît sînt de multe gîzele şi atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori şi de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat fiinţă dintr-un ouşor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din ţesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.   Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spiţe de neamuri şi misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înşiră ca tot atîtea podoabe de topaz şi rubin, de ame- tist şi smaragd, ca tot atîtea coliere de safir şi boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos şi neîntre­cut faur. Paznicul, tîrgoveţ mărginaş rupt de trei generaţii de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinţi odată cu semnul palmelor bătătorite, şi amintirea aces­tor gîngănii atît de vrăjmaşe bucatelor, cu toată ino­centa lor frumuseţe amăgitoare. A suta oară le pri­veşte şi a suta oară nu-i vine să creadă. Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăş să-i ţină de urît. — Ţî-ţî-ţî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropişniţă, înţeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndreţea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd şi păgubind?     2   — Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant... — Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă şi alte soiuri de porumb... Şi aşa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot? Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătă­soasă în furculiţă şi cu panamaua fină înălţată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci şnurul monoclului pe deget, plimbîndu-şi ochii ironici la cele două verişoare. I se păru că nu le-a convins. Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în faţa vitrinelor cu ierbare   şi mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămă­şiţă de curiozitate le ţinea pe loc, ci numai o datorie de cuviinţă să nu părăsească prea grabnic şi ostenta­tiv, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat. Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica ţării s-au supus cu resemnare dorinţei părinteşti. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugăreşti ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori şi verişorul întotdeauna atît de amuzant, Toto. Bătrînii, plăcut impresionaţi de asemenea pretim­purii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrşit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură şi aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanţelor şcolăreşti, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze şi mioape, necunoscînd limba barbară a ţării, între sluj­nice desculţe, rîndaşi, vechili şi ţărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de seminţuri şi piramidele sfecle­lor de nutreţ. Îi aştepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrşi- tul sezonului la Constanţa. Iar cum recolta se vestea îmbelşugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot nea­mul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiţă, îşi rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încer­cat o martingală prodigioasă. Mieritau toate aşadar, această obligatorie corvoadă. O expediţie la pavilionul poreclit de gazetele opozi­ţiei: „Palatul magic al seminţelor de dovleac şi al coce­nilor de porumb!...” Toto îşi ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reţinuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginaţia care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziţiei, gălăgioase şi atractive, departe de acest lugubru cavou. Iar Lili şi Margot întîrziau cu răspunsul. De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea. Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-şi cocul şi buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o guşă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului. — Bon! Alors nous continuons![1]  se resemnă ame­ninţător Toto, înfigîndu-şi monoclul în arcada sprîn­cenei şi începînd a citi cu glas uscat, pedant şi profe­soral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena... — Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intra­rea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]... — Ei şi? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîn­du-se la vitrina alăturată şi înverşunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phase­olus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus şi alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau niţică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borş de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, şi habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrăneşte... — Toto, mai încet, te rog!... — Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viaţă... I-o vînd, şi cu ideia mea pariez că înfundă opoziţia în doi timpi şi trei mişcări, la discuţia mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învi­nuiţi că sîntem reacţionarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hră­nit cu otrrrava cluburrrilor săteşti, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pre­tinşilor generoşi din opoziţie? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O ştiţi prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puţin marrri. Şi dacă n-o ştiţi, să v-o spun! Cul­tiva grîu cîrrrnău şi mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, eţeterrra, eţeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr şi onoraţi colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde şi dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, eţeterrra, eţeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni şi încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? As­tăzi cel din urmă ţerrran cultivă phaseolus nanus şi triticum turgidum, avena sativa şi hordeum hexasti- chon!... Astăzi... — Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puţin frivolă dintre surori, stăpînindu-şi rîsul şi pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tira­delor, în care oricine putea să recunoască patosul, vo­cabularul şi gestul oratoric al vestitului vorbitor de la clubul partidului conservator, al boierilor de viţă, cu arbore genealogic şi blazon. — Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva şi altfel de la tribună? Şi ostrogoţii aplaudă de-şi rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoţi şi mameluci!... Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în şnur şi întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoţi şi de mameluci de la spatele său. Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire şi salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt şi spătos, cu barba rotundă şi sură, din fruntea grupului care îşi aştepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase. Aooperindu-şi la loc cu fina panama cărarea pomă­dată şi prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită. — Să mergem! rosti printre dinţi. Filons![8] Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire. Dar numai o umbră şi numai o clipă. — Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Mar­got, cînd s-au depărtat spţe uşă. — Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova. — Qu’est-ce qui’il fabrique?[11] — Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeaşi fabrică şi aceeaşi marcă a onorabilului meu papà, ea şi a ono­rabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fo­silele din speţa acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică. Verişoara mai tînără îl privi bănuitor: — Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbeşti aşa cum vorbeşti; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de pro­fesor cu ţigara în gură pe bulevard. Toto zîmbi unei amintiri nostime: — Lasă! Nu mai şti şi nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrîneşti prea repede, ma belle ténébreu- se![12]  E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuşi mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu căţel şi purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învăţat în materie de grîu cîrnău şi de orz mucheriu, un om care face agricul­tură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a re­gelui dac Burebista, strămoşul său, şi cam tot cu me­todele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, eţeterrra, eţeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurenţiu, altfel am apu­cat eu din bătrîni, cum au apucat şi părinţii dumitale... Şi în gromovnic spune că trebuie s-aştepţi schimbarea luminei înainte de-a pune sămînţa păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziţia l-a convertit la moder­nizare pînă şi pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce şi-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare! În pragul pavilionului, Toto îşi recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă. Aprinse ţigara şi îşi azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admiraţia şi invidia amicilor de la Capşa, unde era considerat băiat de duh şi de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i. Trecu subsuoară bastonaşul de trestie şi luă co­manda celor două verişoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziţii jubiliare, mai puţin plicticoase şi vrednice de sarcasm.          

ACCELERATUL INTRA ÎN GARA de Nord cu o întîrziere de două ceasuri; la unu după miezul nopţii. Cînd au prins a se perinda constelaţiile semnalelor luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpîni neastîmpărul. Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvîrli pardesiul de gabardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire asasină de gangster celor două văduve de funcţionari superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu discuţia lor mai volubilă decît duruitul de ventilator. Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea banchetelor. Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut graiul. Iar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o elocvenţă cu atît mai teribilă. Tot astfel se întinde o neli­niştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte de a se dezlănţui cicloanele. — Şi să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! explodă călătoarea cea voluminoasă cînd îşi recăpătă, în sfîrşit, glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum ţiuie expirînd o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam noi! Iată în a cui pază încredinţează statul averea şi onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui bietu Iorgu... — Magistrat? pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul pre lung. Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta? Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici. — Aşa că mai va cu magistratura lui! trase imediat concluzia stăpîna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere ţinută, scumpă doamnă, demnitate... Nu-i de nasul tuturor zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mîna pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe suflet... Prea nu-şi mai găsea astîmpăr locului!... Amîndouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal pe genunchi. Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi pachetelor. Au răsuflat uşurate. Nu lipsea nimic din inventar. Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, făcînd strajă preţioaselor buclucuri, pe cînd pre-supusul pungaş de tren se vînzolise ieşind pe culoar, sco ţînd capul pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborînd în gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luînd aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi. Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. Pieliţa mîinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima se nilă care o împingea să culeagă petece de hîrtie, ca o emoţie suplimentară, se amesteca şi teama să nu se în toarcă proprietarul de drept al maculaturii ca s-o sur prindă asupra faptului. Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire. Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă.   După doi ani de exil şi de pocăinţă nu-l aştepta nici o bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o înmormîntare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe la amiază, cu sufletul copleşit de mîhnire şi cu ochii neguroşi. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. Se măcinaseră pe măsură ce distanţa se scurta. Cînd a schimbat vagonul în staţia de încrucişare a Braşo­vului, ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsaţia arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din gîtlej, condoleanţele de rigoare, repetate ca un rol dificil. Vie şi din ce în ce mai năvalnică, se deşteptase o barbară însetare de viaţă, inexplicabilă presimţire că se apropie un eveniment unic, decisiv şi providenţial, hărăzit să însemne începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sîngele îi zvîcnea cu o şuvoire plăcută în tîmple, îi vibra în timpan, îi juca priveliştile înaintea ochilor într-o irizaţie care transfigura realitatea, întocmai ca atunci cînd se simţea ameţit după întîile pahare sau după primele mize volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuş, de acum doi ani, pornit prea repede pe povîrnişul pierzaniilor. De astă dată senzaţia era nevinovată. N-au fost irosite-n van îndelungile luni de surghiun şi de expiere la care s-a resemnat mai puţin din buna sa voie şi mai mult din a altora voie într-o dimineaţă de sumară judecată cu neamînată osîndă. Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesaţiul era al unui convalescent, întors cu ochii puri şi cu sîngele regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în pămînt, cu inima de iască şi cu gura amară. Şi cu această proaspătă energie împingea acum burta elastică a unui pasager corpolent, făcîndu-şi scut sprinten din valiză. Călătorul roti peste umăr ochi globuloşi de apoplectic. Voi să spună ceva, pîcnind mînios pe nări. Renunţă, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite prilejurile de enervare. Se răsuci calmat, dar ferm, astupînd cu giganta-i făptură culoarul îngust, ca un dop de cîlţi ud şi prea gros înţepenit în ţeava unei puşti de soc. După salturile cefei învălurate, Sergiu Miclăuş înţelese că uriaşul se înveselea lăuntric. Îl încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înţepe cu un ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, ţiuind ca un balon de gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon cînd se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înţepe, ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gîndi să-l ciupească sau să-l gîdile. Din spate, însă, alţi pasageri nerăbdători îl prinseră în teasc, paralizîndu-i mişcările. Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuş fu astfel ferit de ispitele ghiduşe şi cu totul incompatibile cu demnitatea unui magistrat stagiar, respectat de-un tîrg întreg şi notat cu elogii maxime în fişa de la ministerul zeităţii legate la ochi. Colosul de adineaori îşi savura anticipat răzbunarea. Îi administra o lecţie în felul său, fără să calce prescripţiile medicului. Nu mai părea grăbit şi nervos. Barînd ieşirea, găsise momentul oportun să-şi şteargă năduşeala cu batista şi să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. Încredinţă geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, după o lentă şi matură chibzuinţă de fizionomist, tuşi şi scuipă lat, coborî agale. După el, Sergiu Miclăuş zvîcni pe peron, expulzat în spaţiul gol de presiunea călătorilor de la spate. Sări, simţi sub talpă o dezagreabilă rezistenţă, vie şi elastică, în locul asfaltului dur. N-avu cînd să-şi dea lămurit seamă că a călcat pe un vîrf de pantof feminin şi să-şi ceară iertare, căci un vagonet de bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roţi. Făcu un salt de panteră în lături. Îşi întrevăzu numai o clipită victima. O domnişoară — după statură mai degrabă o şcolăriţă — sărind comic într-un picior, ca elevele obraznice cînd joacă şodronul în stradă şi scot limba la trecători. Îşi ţinea vîrful pantofului cu mîna; obrazul i se crispase de durere; puhoiul dez­lănţuit din vagoane o balansa încoace şi încolo, o tîra tumultuos, pînă ce fetişcana se ancoră de un stîlp şi rămase să-şi aline suferinţa, cum se mîngîie pisicile singure în locul unde au fost lovite. Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuş flutură intenţia caritabilă să se apropie şi să debiteze cuvenitele scuze. Se răzgîndi: o şcolăriţă nu merită mofturile rezervate nu mai unor mai impozante şi coapte reprezentante ale sexului slăvit de poeţi şi maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, aşadar, spatele şi, despicînd mulţimea cu pavăza valizei, se avîntă spre ieşire. Celelalte peroane erau pustii, luminate zgîrcit într-o vas­titate sonoră şi lugubră de gară provincială. După întîrzierea de două ceasuri, în cîmp, pricinuită de deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un orar mort, fără plecări şi sosiri. Hamalii răspundeau somnoros la chemări; impiegaţii circulau, căscînd să-şi strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunţaseră la aşteptare. Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborîţi bui maci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia locul sub lună şi stele. Sergiu Miclăuş înteţi şi el paşii, bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor. Bănuială întru totul întemeiată. Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl fulgeră întorcînd capul tovarăşa ciolănoasă din compar­timent, cu tiara de vlădică zgîlţîită pe creştet şi cu mîna apăsînd la piept trofeul de gazete şi reviste ilustrate, într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se înghesuise pe culoar, şi totuşi a ajuns înaintea lui. Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu Miclăuş imagină o reconstituire la faţa locului. În vreme ce el se poticnise cu nasul în ceafa uriaşului candidat la dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut de pravila ginţilor, se instalau în automobilele jinduite de o duzină de întîrziaţi; iar această amară bancrută a precipitatei şi nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu Miclăuş să bombănească în sine cîteva epitete de neaoş autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea. O slabă consolare îi ogoi aleanul cînd a descoperit că uriaşul împărtăşea aceeaşi soartă. Aştepta şi dînsul, flancat de hamal, tamponîndu-şi sudoarea cu batista despăturită şi rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre orizontul deşert al bulevardului.   Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o în­făţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi ostilă, care nu-i accepta. Printre lăzi, panere şi suluri de pleduri vărgate, femeile gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se aşezau morocănoşi să scîncească; bărbaţii se agitau inutil. Cîţiva hamali abandonaseră bagajele, depărtîndu-se să iasă în calea taxiurilor şi birjelor rătăcite pe undeva, fără ţintă şi fără speranţa unor himerici clienţi la această oră de noapte. Cînd unul mai isteţ, ori numai mai norocos, se întorcea pe scara unui vehicul, se înălţa o clamoare de invidie şi suspiciune în gloata urgisiţilor de destin. Femeile îşi mustrau bărbaţii că au ales un hamal bleg; soţii răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai vechi; copiii, cuprinşi de un brusc elan al iniţiativelor temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă expediţie. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la faptă. O rupea la goană, împiedicîndu-se în bastoane şi călcînd bătături. Glasul şi umbrela maternă îi retezau avîntul. Cîţiva mucaliţi făceau glume, şi toţi fumătorii aprinseseră ţigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă. Cu o remuşcare tîrzie, Sergiu Miclăuş observă apariţia victimei sale, alignind de un picior şi căutînd cu panică în ochi hamalul dispărut cu bagajele. Încruntînd sprîncenele sub basca bleumarin, încercă un apel fără convingere: — Tregher! Treizeci şi trei! Pronunţa cu o graseiere delicioasă şi copilărească: — Thegheh! Theizeci şi thei! — Tregher! Treizeci şi trei! îi sări într-ajutor Sergiu Miclăuş, alăturîndu-se de ea cu un surîs smerit şi şăgalnic. Nu era o fetiţă. Se înşelase. Numai o miniatură încîntătoare de femeiuşcă. O domnişoară în toată puterea cuvîntului, cu toate atributele sexului: corniţele sînilor mici împungînd mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în cingătoarea de lac, buzele de roşul vişinei coapte. Şi ce gene răsucite şi lungi! Victima făcu doi paşi spre stînga. Îl măsură cu severi­ tate din tălpi în creştet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, chinuind nervos între degete o poşetă de dimensiuni exagerate faţă de minuscula făptură a tanagralei în vest mînt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu Miclăuş nu se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de sten tor, detună, făcînd să tresară şi să se răsucească spre el toate privirile emigranţilor: — Treizeci şi trei! Hamal! Treizeci şi treei! — Acilea sîntem, conaşule! răspunse un tregher mărunt şi spînatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. Acilea sîntem, domnişoară! Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, tîrînd o povară de două ori mai mare ca dînsa. — Unde-mi umbli, Tacke? Unde te-ai evaporat, infamule, cu garderoba de nuntă a domnişoarei, hai?! urmă Sergiu Miclăuş, trăgînd cu coada ochiului să surprindă un zîmbet împăciuitor pe buzele de coloarea vişinei coapte. Zîmbetul nu se ivi. „Şi pe drept cuvînt! recunoscu amar Sergiu Miclăuş. Fac hazuri mai tîmpite ca un autentic hamal!” În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. Apropiindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane şi căută să dezlege enigma: — De unde ştii dumneata, conaşule, că mă cheamă Tacke? Sergiu Miclăuş strînse din umeri cu o superioritate blazată, perseverînd în seria „hazurilor tîmpite”, cum îl apuca uneori o demonică atracţie a vulgarităţii: — Mă priveşte personal, onorabile Tacke!... De unde ştiu că te cheamă Tacke 33 ar putea să ţi-o spună domnişoara, logodnica mea, dacă n-ar fi necăjită fiindcă a călcat-o mai adineaori pe vîrful pantofului un mizerabil individ, care nici nu şi-a cerut iertare. Toate le ştiu, Tacke... (se plecă, şoptind confidenţial) fiindcă eu sînt Kama Brahmin, fachirul indian, dacă ai auzit, care ghiceşte tre­cutul, prezentul şi viitorul în stele, drojdie, palmă şi cărţi... Hamalul surîse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă acestui vesel călător şi la asemenea năstruşnice năzbîtii. Dar victima lui Sergiu Miclăuş, cu buzele strînse şi cu o cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit şi că nu are de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vîrful piciorului valid. Se uita în altă parte. Pieliţa brună se învăpăiase şi o adiere uşoară îi flutura lin un cîrlionţ de păr. Tacke 33 îşi reveni la simţul datoriei. Spuse: — Rămîi dumneata atunci cu domnişoara acilea, că eu mă duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, şi-ţi fi grăbiţi, de... cum sîntără logodnicii... Spuse şi nu aşteptă încuviinţare, luînd-o grăbit la picior. Delicat, Sergiu Miclăuş aşeză valiza de-a curmezişul peste cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele. Rosti, schimbînd pardesiul de gabardină de pe un braţ pe celălalt şi admirînd cu exagerată înduioşare grupul ba­gajelor: — Priveşte, domnişoară Gina! Parcă se cunosc de cînd lumea, îşi pierduseră de ştire şi s-au regăsit. Nu-şi întorc spatele, nu se uită urît, nu muşcă, nu-şi arată dinţii. Sînt sigur că în limba lor îşi destăinuiesc la ureche foarte pal­pitante impresii de voiaj.   Domnişoara Gina nu muşcă, nu-şi arătă dinţişorii, în-toarse, însă, cu totul umerii mici şi ceafa cu arămii şuviţe vibratile sub bască. Sergiu Miclăuş descrise un semicerc şi-i apăru în faţă, scoţînd pălăria şi salutînd, cu graţie emfatică de caballero mexican: — Domnişoară Gina, domnişoară Gina, hai să încheiem armistiţiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la domnul cu trei rînduri de guşi. Se bucură, jubilează, mastodontul! Domnişoara Gina se întoarse mînioasă pe călcîiul piciorului teafăr. Mişcare schiţînd rochiţei o învăluire rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu Mi­ clăuş îşi continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus geometriei astrale. Din nou a răsărit în faţă-i, plecîndu-se să-i vadă ochii. Stărui: — Înţeleg, domnişoară Gina, să fii supărată pe animalul care ţi-a strivit pantoful... Amintirea era încă vie şi probabil încă dureroasă. Dom­nişoara Gina nu rezistă. Exclamă tînguit: — De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a strvit degetele. Bruta! — Brută, într-adevăr! aprobă Sergiu Miclăuş cu o mi­ mică scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată!... — Ai văzut şi dumneata? întrebă repede domnişoara Gina, fără să-şi dea seama că rupe aşa legămîntul prudent faţă de sine însăşi de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar şi impertinent. Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi şi limpezi. Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuş cum nu-l cutre­murase încă o privire de femeie. — Fireşte că l-am văzut... mărturisi exagerînd schima de indignare. — Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd hamalul din ochi... Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai văzut înaintea ochilor de durehe. Şi nici măcah politeţa să-şi ceahă iertahe... — Veritabilă brută, domnişoară Gina! E plină lumea de asemenea specimene. Ar merita o corecţie! Cu latul palmei, Sergiu Miclăuş arătă în spaţiu cam ce fel de corecţie ar merita imaginarul individ, pe un obraz şi pe celălalt, succesiv şi metodic. — Desigur c-ah mehita! admise domnişoara Gina. Adică ah fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut... Sergiu Miclăuş scoase din nou pălăria. Se făcu mic, coborînd obrazul la nivelul domnişoarei Gina, şi se oferi mar­tiriului cu o vădită voluptate: — În acest caz, domnişoară Gina, nu mai amîna. Aplică aci sancţiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ţi fie mai uşor, dă-mi să ţin eu poşeta. N-aş vrea să te inco­modeze. — Cum? Dumneata ehai?! se miră domnişoara Gina, refuzînd să dea crezare ochilor şi urechilor. — Precum se vede... gemu pocăit Sergiu Miclăuş. Eu am fost bruta. Şi după o cumplită luptă de conştiinţă, m-am înfăţişat — e drept, cam tîrziu — să cer iertare şi să-mi primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar nu mai aparent, o necuviinţă la alta, permiţîndu-mi să adresez un cuvînt fără să fiu întrebat şi fără să ne cunoaştem... Domnişoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuş i se păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar constatarea îl copleşi de o fericire fără margini. Nu minţea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un cuvînt unei necunoscute. Socotea urîtă şi laşă îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de pierzanie păstrase discreţia bunei-cuviinţe în care a fost crescut şi a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decît raţiunea. Îşi auzea glasul recitînd inepte născociri, se vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la strîmtoare un pui de femeie singură şi fără apărare; îl scîrbeau toate acestea de el însuşi — cel întors purificat şi tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească — dar ce importanţă mai aveau, oare, asemenea autoanalize, ju­decăţi şi osînde? Nu lămurise o mijeală de zîmbet pe buzele domnişoarei Gina şi o simpatie iertătoare în privire? A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul domnişoarei cu ochii verzi şi genele lungi se posomori ca o apă de pe care s-a retras lumina.   Vîrful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă dată era piciorul cel care alignise, şi Sergiu Miclăuş, trăind feerica ameţeală a visurilor unde cele mai absurde peripeţii cu cele mai nebuneşti deznodăminte par acceptabile, găsi foarte firească ispita să desfacă şiretul pantofului şi să aline piciorul mic şi gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în copilărie, într-o vacanţă, la ţară, în palme şi lîngă obraz, un pui de turturea înfricoşat şi rătăcit de cuib. Ochii holbaţi ai gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a atins uşor cu degetul numai încălţarea mutilată, întrebînd: — Mai doare?... Te rog, iartă-mă... — Te hog şi eu: sfîrşeşte odată, domnule! îşi pierdu răbdarea domnişoara Gina. Sfîhşeşte, depărtează-te şi ia-ţi bagajul de pe al meu. — E o valiză foarte uşoară, domnişoară Gina, şi nu muşcă... V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun... Sfîrşesc, o iau şi mă depărtez... Dar ce are să spună Tacke 33 cînd va veni cu automobilul şi va constata cu durere că am stricat logodna?... Iată-l, mi se pare că vine... Să salvăm aparenţele, domnişoară Gina... Să păstrăm aerul a doi logodiţi model, la fotograf... Se apropia un automobil, şi în spatele lui altul. Iar ciudat, domnişoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprîncene, ar fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre aceşti curieri norocoşi şi grăbiţi. Cît despre Sergiu Miclăuş, el făgăduia în gînd fabuloase acastihuri şi contribuţii la cutia milelor de la diferite icoane făcătoare de minuni, implorînd pronia cerească pentru urîte şi crude miracole, menite să-l împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei. Într-adevăr, imprecaţiile lui Sergiu Miclăuş au găsit as­cultare la marele orînduitor al destinelor, fiindcă amîndouă maşinile au sosit cu alţi tregheri pe scară. A respirat şi domnişoara Gina, cu un tremur uşor şi involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, punînd arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston şi o abundentă coletărie alimentară de sezon. — Domnişoară Gina... — Te hog! — Domnişoară Gina, am avut noroc. Am trecere la Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în calendar de la orele 12... Presimt. Presimţeam... — De ce spui dumneata că ai avut noroc? — Nu am avut numai eu... Avem amîndoi... Eu şi dum­neata... E o nuanţă. Să privim adevărul curajos şi loial în faţă... Am avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i lipsit de iniţiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în orice caz, bate acum străzile Bucureştilor, cum îi urez eu să-l apuce ziua şi să ajungă pînă la Cotroceni ori la Parcul Carol... În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi şi ai să mă ierţi. Iată norocul meu! Şi îmbunîndu-te, ai să-ţi pierzi ideile urîte despre individul care a fost de două ori necuviincios şi o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu şi are să-ţi dispară cuta aceasta încruntată dintre sprincene, care ţi-o jur că nu-ţi stă bine de loc. Iată norocul dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 şi să-l recompensăm imperial cînd va sosi, cît mai tîrziu, ca să ne spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvîntată catastrofă au dispărut toate vehiculele cu tracţiune mecanică şi animală din Bucureşti... Sergiu Mi­clăuş schimbă glasul, învăluitor şi surd: Domnişoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ţi imaginezi ce mîhnit aş fi să ştiu că nu pot obţine această iertare!... — Se şi cunoaşte cît sufehi! îi reproşă domnişoara Gina surîsul voios, care-i dezminţea gravitatea joasă a glasului. De spăşit ce ehai, ai început povestea cu treghehul... Ce a însemnat, te rog, invenţia stupidă cu logodnica dumi­ tale! Şi phostia cu Tacke theizeci şi thei?... Aşa vine un om să-şi ceahă scuze pentru că a fost brutal?... — Depinde de om, domnişoară Gina, şi de loc... Şi mai ales de starea sufletească în care se află omul... Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuş cu nehotărîre. Îşi aminti că el venea la o înmormîntare şi se mustră că nu are de loc starea sufletească a unui om care vine pen tru o înmormîntare. Alungă amintirea inoportună. Îşi pledă cauza cu o bufonă avîntare: — Va să zică, am greşit şi cu aceasta?... Situaţia mi s-a agravat. Recidivă şi cumul de delicte... Ce să fac? Apelez la indulgenţă şi încerc să mă apăr... Că n-a fost o prostie povestea cu Tacke 33, a dovedit-o realitatea. L-am identificat îndată. Am nimerit. Aşa botez eu chelnerii, birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un Tacke universal. Tacke factor comun. Cîteodată o nimeresc, cîteodată nu... Adică de cele mai multe ori, nu... Dar cîtă bucurie fără nici o osteneală procur omului care-şi închipuie că-l cunosc de undeva şi că nu l-am uitat atunci cînd o nimeresc! Sînt o natură generoasă, domnişoară Gina! Îmi place să împrăştii în jurul meu voie bună şi simpatie... Poate fiindcă uneori simt eu singur atîta nevoie de voie bună şi simpatie, ca toate caracterele inconsistente... — Şi impehtinenţa cu logodnica dumitale? voi să afle numaidecît domnişoara Gina. Cum ţi-ai permis? Sergiu Miclăuş făcu un semn de declinare a responsabi­lităţii spre cerul înalt şi el singur culpabil: — Poate a fost o prostie şi o impertinenţă... Tot aşa cum poate n-a fost o prostie, domnişoară Gina. Aceasta numai cerul o ştie. Mi-a venit pe negîndite. Providenţa grăieşte misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe Tacke 33 l-am minţit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în stele. Dar viitorul cine poate pretinde că-l cunoaşte oare, dom­nişoară Gina? Uneori hazardul intră în viaţa noastră în chipurile cele mai groteşti şi absurde... Sare o brută din tren, îţi striveşte pantoful... Vine — cam tardiv, dar tot vine — să-ţi ceară iertare... Şi descoperi că bruta nu era chiar atît de brută... Da-da... Trăim prea mult în momentul care trece, adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o semnificaţie şi intenţii ascunse, că ne invită pentru cine ştie ce sfîrşit rezervat viitorului... Surîsul lui Sergiu Miclăuş îşi pierduse intenţia bufonă. Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe lîngă al căror avertisment de atîtea ori trecuse fără să ia aminte. Şi cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare. Domnişoara Gina îşi ascunse privirea din nou umbrită. Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate. Amîndoi erau tineri şi din amîndoi muşcase pretimpuriu viaţa. Îi însemnase cu un tainic şi abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cînd privirile lor s-au întîlnit, în sfîrşit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna şi că s-au regăsit. — M-ai iertat, domnişoară Gina?! exclamă cu neţărmurită bucurie Sergiu Miclăuş. — Fie!... Ce impohtanţă poate să aibă aceasta pentru dumneata?... Şi pentru mine, de altfel?... N-o să ne mai vedem niciodată... Iar hazardul, prezentat sub chipul lui Tacke theizeci şi thei al dumitale, vine să ne avertizeze că întîlnihea noastră a durat prea mult... Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca preistorică a industriei automobile. Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă bagajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacşişul „imperial” strecurat de logodnicul domnişoarei Gina. Cu şapca în mînă, le ură noapte bună şi noroc în viitoarea existenţă conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma să evalueze neaşteptata mană de monete; numără, zurui metalul, îl deşertă în punga goală, care îndată se rotunji ca o broască obeză. Iar obrazul spînatic al lui Tacke 33 se zbîrci într-un surîs de beatitudine şi de recunoştinţă, privind din urmă automobilul hodorogit.  

C A R T E A    Î N T Î I           Prolog   A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ.       1   Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu    o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surîse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub in- scripţia aurită „Henri Clay-Habana”. Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută. Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”... Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii rîzători ai dansatoarei. Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsîndu-se moale, femeia împărţind cu amîndouă mîinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fîlfîire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz... Toate, toate de atît de departe! Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutînd bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vîrful ţigării. Nu    îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură. Cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit coman­dant de regiment de pe planetă! Se resemnă să decapiteze cu dinţii vîrful ţigării, îl scuipă scîrbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mîna grasă şi albă de prelat. Doamna colonel – tanti Laura – strînse buzele vişinii     cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vîrstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus: — Pol, iarăşi începi cu ororile tale?... Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!... Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egip- ţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint. Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gîtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacîmurile de desert. Orchestra tăcuse. Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa-harelor, hohotele şi comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor res-taurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoşi, măgari zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care în-fundă nările, zgîrie gîtlejul şi sureşte părul – răsucit în vîr-tejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea ar- buştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelneri- lor printre scaune, balansînd în vîrful braţelor tăvile încăr- cate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordîndu-şi viorile între genunchii strînşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văp-site, înfăţişînd un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spec-tacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dez-lănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de ar-curi voltaice şi răcorit de briza umedă a mării şi mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini duşmani şi călcînd în movili de gunoaie, îşi va amăgi ne-somnul inspectînd santinelele de noapte. Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tris-teţea şcolarilor la sfîrşit de vacanţă. — Cafele, vă rog? Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclin-tită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărîre diplomatică. — Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi lichioruri! Dă-mi lista!... Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi. — Ştiu! Aniseta domnului colonel.... Marie Brizard!... Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile. Se lumină, cu o mare fericire: — A! Tu erai, Jean? Şi repetă, întîrziind pe cuvinte, plimbîndu-se cu amintirea prin paradisul interzis. — Jean, de la Alcazar!... Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colţul mesei  cu şervetul. Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi şi de noapte ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdea-una proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de sa-lon şi de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în reţetele de mîncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastrono-mice speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima degus-tare, a tuturor pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri. Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paha-    rul cu piciorul înalt, ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant examinînd un elixir miracu- los. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, depu-  tatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel. — Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!... Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de       pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mîna. Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colţul de unde îşi sa- vura îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obra-   zul feminin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. Îşi aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare şi, înăbuşindu-şi gluma, se hotărî   prudent să o amîne pentru alt prilej mai prielnic, zîmbind în sine. — De ce rîzi, Mihai? întrebă Luminiţa. Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi. — Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul!... protestă tanti Laura, apărîndu-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadion şi cîmp de curse. Îşi aminti ceva şi deschizînd portţigaretul de platină, spuse: — Acum, Mihai, cînd eşti bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, nu e aşa că-i daţi permisiunea? Mihai roşi şi mai tare, implorînd: — Vai, tanti! Luminiţa Vardaru îşi scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării şi-l strîmbă, imitîndu-l: — „Vai, tanti!” Uf, ce văr molîu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi con-ţin opiu! Fumez ţigări mai bărbăteşti, de exemplu Regale!”... Uite!... Înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu înde-mînare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portţigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, cînd îşi sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o Regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse şi-i aruncă un colac de fum în nas. — Poftim! Toţi zîmbiră şi Mihai răsuci stîngaci, între degete, ţigara aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţigara decît fumată singur, fără atîţia ochi ţintă asupră-i. Luminiţa îşi scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stîlp al balustradei. Îşi scutură părul tuns şi inelat. Şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizînd ochii negri şi puţin oblici, să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie: — Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecît trebuie să-l dezgheţi! Eu mă declar învinsă!... Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi şopti printre dinţi, în ureche: — Şi pe tine numai popa de la Domniţa Bălaşa are să te domesticească, atunci cînd ţi-o cînta pe nas Isaiia dănţu-ieşte... Apoi, adresîndu-se unei persoane nevăzute: — Domnule Comşa, la primăvară, trebuie s-o iei în pri­mire şi s-o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!... Luminiţa, uimită de o atît de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţigara la jumătatea drumului spre buze. — Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?... Mihai se plecă şi-i şopti a doua oară în ureche, apăsat: — Am zis că numai domnul Radu Comşa are să-ţi scoată sticleţii din cap. Na! — Poftim, domnilor! făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare. Abia i-aţi permis să se emancipeze, că a şi început să-şi schimbe dinţii de lapte! Încearcă să muşte... Bravo! Mergi repede, mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind poliţe, pufăind o coşcogea havană în nasul unchiului Pol şi – mai ştiu eu? – aşezîndu-te, poate, la masa de alături, cu portu­gheza... — Ce portugheză, mă rog? Se mişcă, între braţele jilţului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura. Luminiţa îşi scutură părul pe spate, explicînd volubil:   — O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare impe­riu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!... Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, bana­lizată de poeţi simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg un­chiul Pol. Portugalia, în sfîrşit, patria apei de păr, a lui Ca­moens şi donei Ines de Castro!... Pentru rest şi detalii precise adresaţi-vă domnului, care face pe mironosiţa! Vă poate delecta şi cu un Fado de amor, din repertoriul popular... Luminiţa fredona cu mîna pe inimă, revărsîndu-şi dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea mai patetică înfăţişare:   Amor è sonho que mata, Sorriso que desfalece; Amor è nuevera de prala...   Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă di­sertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvîrşită nepăsare. Dar micşorîndu-şi ochii, ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz. Povestea cu portugheza fusese cea dintîi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cît ţinuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic ni­mănui. Din caietul acela de note, descifrase şi dînsa, la pian, romanţa portugheză populară, numărul Carmencitei la Ma­jestic. Atunci îi apăruse cîntecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de...  

 PREFAŢĂ     Soarta acestui roman al lui Cezar Petrescu este în multe privinţe deosebită de a celorlalte pe care ni le-a lăsat, scrise şi publicate în perioada inter­belică. Mai întîi, este singurul rămas neterminat, şi anume neterminat în latura fundamentală, în chiar substanţa lui. Avem, în Plecat fără adresă, începutul unui destin uman, care promitea să fie de un patetic tragism; descumpănirea, dezechilibrul, falimentul moral la care ajunge un om, păstrîndu-şi integrale însă luciditatea, capacitatea de observaţie, inteli­genţa, spiritul critic, dar plonjînd într-o disperare, care-l determină să-şi ia viaţa. Un mal de siècle din epoca de vîrf a capitalismului, ucigîndu-şi persona­jele cele mai reprezentative, purtătoarele emblemelor supreme ale speţei. În al doilea rînd, nu ni se păstrează nimic con­cludent asupra continuării propriu zise a romanului, asupra epicii lui, deşi avem, programatic, titlul:  Sosit fără adresă; în schimb, prefaţa lui, cuprinzînd schema ideatică a ce trebuia să fie subiectul, o avem în trei variante mereu mai amplificate, totalizînd cu mult mai multe pagini decît va fi trebuit să aibă romanul însuşi. Că şi alte romane ale lui Cezar Petrescu au avut o soartă asemănătoare, aceasta e adevărat. Taina a şasea, Cadavrul, Pămîntul, mare cotidian independent, Madala, ciclul de şapte cărţi ale frescei Neamul Vardarilor, apoi Junimea, Căpitanul Hartular, şi altele n-au trecut, în gene­ral, de proiect, nici chiar acelea declarate de scriitor a fi fost gata scrise, cum  e cazul şi cu urmarea romanului de faţă, Sosit fără adresă. E cu putinţă ca, pentru unele, materia epică să fi fost convertită, filtrată în alt chip decît cel propus iniţial şi care impusese titlul; e cu putinţă deci, ca unele, cel puţin, dintre lucrările în cauză sa se fi scris, totuşi. De exemplu, începutul romanului Tapirul, cu un telefon sunînd obsesiv în camera unui om aflat la graniţa între somn şi trezie, pare să indice că acesta e cel anunţat sub titlul Căpitanul Hartular, căci între manuscrisele lui Cezar Petrescu există mai multe începuturi cu un telefon terorizînd somnul unui personaj, şi pe toate e scris drept titlu: Căpitanul Hartular. O astfel de mărturie nu lipseşte nici în cazul con­tinuării romanului Plecat fără adresă — a noului roman, Sosit fără adresă; manuscrisele scriitorului ne oferă trei pagini cu o indicaţie de titlu înrudindu-le pe acestea cu romanul apărut. Ciudăţenia nu stă însă aici, întrucît, s-a văzut, mai sînt cărţi anunţate de Cezar Petrescu şi rămase pentru tot­deauna pierdute; ea stă în faptul că Plecat fără  adresă e declarat de scriitor drept axul operei sale de romancier, „pe acest roman se centrează aproape toate cărţile tipărite pînă acum, cele cîte stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi rîndul, cele cîte vor veni.” Iar acest „ax” a rămas frînt la jumătate. Explicaţia, indispensabilă, privitoare la sensul acestui ax central, prin raport cu opera sa, ne-o dă autorul în chiar prefaţa — sau prefeţele — romanului de faţă: cartea e un ax, în înţelesul de legătură interioară — motiv literar am zice noi, „cheie” spune Cezar Petrescu, însă „cheia” unei legături „mult mai fragilă şi ascunsă primei priviri” decît simpla traducţie a identificărilor care se pot face între personajele şi intîmplările literaturii şi modelele lor reale, din viaţă. Plecat fără adresă e cartea care „centrează” o în­treagă operă, însă e o carte întreruptă, rămasă fără urmare, deşi desnodămîntul personajului principal ne e cunoscut, căci cu sinuciderea lui începe ro­manul. De fapt, acuma, cînd ştim desăvîrşit că nu vom avea niciodată continuarea intitulată Sosit fără adresă, putem formula totuşi cîteva propoziţii lămu­ritoare pentru cititor, cu prilejul primei reeditări a acestui roman, în a cărui prefaţă scriitorul şi-a expus, contrar practicilor sale de pînă atunci, o ade­vărată teorie asupra epocii, a societăţii, a psihologiei veacului, definind în acest chip coordonatele ideolo­gice ale operei sale, una din cele mai vaste din proza noastră. Mai mult chiar, geneza şi procesul lui de elaborare sînt cu deosebire concludente pentru toată opera scriitorului, şi chiar această incertitudine, sus­pensia desfăşurării epice a romanului, în latura esenţială, sînt simbolic paralele cu ale întregului şan­tier literar declanşat de scriitor, tot mai larg, tot mai cuprinzător şi rămas apoi secţionat brusc într-un moment crucial. Un adevărat roman-portret al lui Cezar Petrescu este Plecat fără adresă, nu prin ase­mănări între autor şi personajul central, ci prin paralelisme cu biografia cărţii, în felul cum s-a scris şi s-a articulat în configuraţia ansamblului unei întinse opere. Tocmai de aceea devin folositoare şi interesante cîteva date de istorie literară privind romanul Plecat fără adresă. A fost scris în iarna 1931—32, mai întîi romanul şi apoi, în primăvară, prefaţa, aşa cum se poate vedea şi din numerotaţia celor două manuscrise, dar şi dintr-un corp epistolar, scris chiar în acest mo­ment, şi avînd certe conexiuni şi proiecţii în evo­luţia subiectului. Venit după Întunecare, Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru, Baletul mecanic şi Oraş patriarhal, după La Paradis general şi cinci volume de nuvele, Plecat fără adresă plasa în centrul acţiunii cărţii un personaj care circulase şi pînă atunci în proza lui Cezar Petrescu, dar numai în roluri de al doilea şi al treilea rang. Un anumit cinism caracterizează acest personaj, o judecată rece, neînduplecată şi de o ciudată precizie, o inteligenţă rea, dominatoare, o vocaţie a cuceririi locurilor prime în societate, la care nu aspiră totuşi, pe care le ocupă fără să-l fi atras şi le părăseşte fără nici un regret, ba chiar cu voluptate, un dar divinatoriu ce echi­valează cu puterea absolută de a citi exact în semnele vieţii sociale, de a revela psihologii şi destine după simpla privire a fizionomiilor. Astfel de personaje sînt admirate fără a putea fi iubite, însă declanşează drame de iubire; individua­liste la extrem, personalitare fără ca individualismul lor să fie egoism, dimensiunea lor este totuşi mereu socială, capaci­tatea lor de afirmare este exclusivă în sfera vieţii celorlalţi oameni; par mai puternici decît toţi şi în ei se adună mai dureros nefericirea celorlalţi, numai ei îi măsoară toată dezastruoasa ei intensitate; biografia lor, deşi ei trăiesc în văzul şi mijlocul mulţimilor, atrăgînd atenţia tuturor, e mai ignorată decît a celui mai obscur necunoscut; sînt în conflict cu familia, dacă o au, în virtutea ace­leiaşi atracţii către un individualism extrem, care e de fapt expresia personalităţii şi, prin extensie, sau prin restricţie, a geniului. Oricum, ei sînt excep­ţii, dar întrunind în ei cu maximă pregnanţă nu doar categoria lor socială, ci sublimînd epoca şi umani­tatea. Aceste personaje sînt, în adevăr, factorul comun cel mai expresiv al operei lui Cezar Petrescu, obse­sia ei, „cheia” ei. Ele reprezintă, judecînd din unghiul gîndirii scriitorului, pe omul veacului, acela care pleacă la drum „odată cu veacul” atunci cînd dema­rează acesta, şi care soseşte odată cu el la o tragică scadenţă, „fără adresă, în neant” — întocmai cum, de fapt, pornise: tot fără adresă, către neant! Toate calificările din paragrafele de mai sus îl para­frazează sau îl interpretează pe scriitor, fie după texte ale prefeţelor la romanul Plecat fără adresă, fie după interviuri, articole sau formulări din alte romane şi nuvele. Ele definesc însă portretul acestor personaje ciudate, întruchipînd „omul” generic — abstract — al secolului XX, cel a cărui biografie Cezar Petrescu a întreprins-o în opera lui, intitu­lată Cronica românească a veacului XX. De fapt, e mai puţin personaj şi mai mult un caracter, în termenii lui Teophrast sau ai lui La Bruyère; o fiziologie, în termenii clasicismului nostru. Toate roma­nele şi nuvelele lui Cezar Petrescu, care-l con­ţin, îi dau conturul, profilul, fără ca el să devină om viu, ca alţi protagonişti ai celorlalte subiecte. Plecat fără adresă trebuia să-l facă şi pe acesta un erou veritabil de roman, dar se opreşte, abia la primul lui stadiu, la promisiunea de personaj. În fond, prima variantă a romanului, cea din 1932, ni-l arăta pe Sântion, — atunci Adrian, acum Enric — în cîteva episoade ale copilăriei şi adolescenţei, abia pregătitoare ale unei evoluţii: contactul cu un pro­fesor inteligent; apoi tripla confruntare: cu o amantă a tatălui său, cu copilul acesteia şi cu propria mamă; apoi cu o fată pe care o iubeşte, dar de care se rupe; apoi cu patru colegi de generaţie. Intervin pe parcurs un lung dialog despre o crimă „gratuită” şi multe consideraţii despre omul „slab” şi omul „tare”. Varianta nouă a romanului adaugă prea puţine componente epice noi, deşi sporită cu pagini nume­roase. Esenţiale sînt o incursiune teoretică a perso­najului, cu subiect de filozofia istoriei, — comunicîndu-l însă pe Cezar Petrescu însuşi din Cuvîntul înainte, în continuarea dizertaţiilor ţinute de conge­nerii lui Sântion despre civili­zaţie, tehnică, maşinism etc. Se poate spune, fără a greşi, că avem în Cuvîntul înainte al romanului un eseu succint despre toate temele enunţate, eseu dezvoltat şi amănunţit în textura epică a romanului, constituit şi el nu­mai în chip de cadru epic, de pretext, de liant pentru a conecta între ele cele cîteva excursuri eseistice de filozofia istoriei, civilizaţiei, societăţii, maşinismului, culturii, dragostei, personalităţii etc. Componente ale lor sînt semănate peste tot în proza şi publicistica lui Cezar Petrescu; aici, în Cuvîntul înainte şi în roman, se află închegate într-un sistem de gîndire. Încă un motiv pentru care această carte este axul unei opere, „cheia” acesteia. Care sînt personajele în speţă, acelea sintetizate, sublimate în personajul Enric Sântion? Cel mai vechi poartă numele Ion, într-o schiţă din ciclul Scrisorile unui răzeş, publicată în Hiena, însă nere­produsă în volumul din 1922. Paralelismul dintre schiţă şi romanul Plecat fără adresă este evident: acest Ion e şi el prăbuşit dintr-o culme a evoluţiei în scara socială, nu însă punîndu-şi capăt vieţii, ci ajungînd în balamuc; tot ca şi în Plecat fără adresă, un prieten măsoară tragica ruină în care a plonjat personajul, nu compătimindu-l, ci mai curînd condamnîndu-l. Schema e, cum se vede, ace­eaşi; identică e şi lipsa oricărei sugestii asupra cauzelor care au dus la prăbuşirea celor doi eroi — din schiţă şi din roman — în afara acelei deter­minări fatale, ca o pedeapsă zeiască, pe care o notează scriitorul în Cuvîntul înainte: „Niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi (autorul se referă la momentul 1930, n.n.), fiindcă nicio­dată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazem interior, într-o socie­tate în lichidare, care se autodevoră”; „...Înverşu­nat să pună stăpînire pe planetă, să-şi creieze o feri­cire planetară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. Lipsa reazemului interior, pierderea sensului cos­mic al vieţii, ca şi „plecarea” sau „sosirea” fără adresă, în neant, eşecul sau revanşa maşinismului, falimen­tul progresului, — astfel de formule sau idei nu spun de fapt nimic concret, dar creiază atmosferă în sensul cuvintelor fatidice de pe zidul ospăţului biblic: Mane, Tekel, Fares — măsurat, cîntărit, împărţit; o atmosferă în care totul apare guvernat de un impla­cabil destin, pe care Cezar Petrescu nu întîrzie să-l accepte, dar dîndu-i dimensiuni şi determinări so­ciale. Totuşi, întreaga terminologie pluteşte nu în istorie sau sociologie, ci în metaforă; ambiţia scrii­torului, de a radiografia un moment al evolu­ţiei societaţii izbuteşte să realizeze numai o viziune litera­ră, chiar cînd componentele epicii sint reduse la scheme. Participant, în adevăr, la agonia unei anumite lumi, la apusul societăţii instituite de ea, la ruina unei men­talităţi specifice, scriitorul intonează un prohod în­tregii umani­tăţi civilizate, omiţînd faptul că toate orînduirile (societă­ţile) au avut perioade de înflorire şi apoi de reflux — ceea ce Gianbatista Vico numise „corsi e ricorsi”, creştere şi descreştere; Montes­quieu vorbise despre „grandeur et décadence”; Cantemir analizase istoria „incrementorum atque decrementorum” (ale împărăţiei turceşti); Grigore Ureche, mai înainte, comparase mersul istoriei cu „şuvo­iul” unei ape, care mai întîi „se adaugă” şi apoi „scade şi îndărăptează”. Toţi analizaseră ştiinţific feno­me­nul şi nu ajunseseră la ideea despre crepusculul ome­nirii întregi, ci doar al unor formaţii social-economice sau puteri politice. Analiza socială a lui Cezar Petrescu generalizează, după „legea artei”, observaţiile unui gazetar atent şi — în limitele gazetăriei — ale unui sociolog-literat; romancie­rul îl surclasează deci pe ziarist şi, ceea ce e firesc în acti­vitatea de gazetă: reluarea obsesivă a unei probleme, a unei discuţii, a unei polemici, — trece şi în practicile romancierului. Este elocvent că scriitorul, care se referă îmbelşugat la mari vizionari străini, în susţinerea tezelor sale, recurge aproape exclusiv la literaţi: Paul Valery, Joseph de Maistre, Paul Morand, Katherine Mans­field, Alexis Carrel, Georges Claude, Eugène Dabit, Charles Péguy — nu la politicieni, economişti sau sociologi. Sin­gura excepţie este Nikolai Berdiaev, la care, de asemenea, elogiul absolut al „actului crea­tor” atribuie difuz sens existenţei omului nu prin observaţie şi cunoaştere, ci prin revelaţie, experienţă interioară, ceea ce rătăceşte gîndirea acestui filozof mai curînd în perimetrul artei decît al filozofiei pro­priu zise, bunăoară ca la Blaga. Este legitim să insistăm întrucîtva, în acest punct al discuţiei, asupra foarte strînsei corelări pe care şi-o decla­ra Cezar Petrescu, în acest Cuvînt înainte, cu Nikolai Berdiaev — dar numai aici, numai reluîndu-i tezele, în timp ce toate ideile despre cronica veacului, despre fantasticul interior, despre „socie­tatea în lichidare care se autodevoră” şi altele, vor reapare mereu ulterior. Cuvîntul înainte publicat în 1932* are autonomia lui, prezenţa lui distinctă în opera scriitorului, de aceea, ală­turi de roman, trece de asemenea prin modificări şi revi­zuiri nu o dată contradictorii, para­lele cu ale romanului, în 1941, 1944 şi 1947. După 15 ani, fascinat încă de pro­pria construcţie ideolo­gică în care-şi încadra literatura — sau pe care şi-o extrăgea din literatura proprie — scriito­rul nu ţine seamă de o serie întreagă de fapte, se abstrage masiv din istoria concretă şi declară a rămîne anco­rat la vechile sale teze, pretinzînd că istoria l-a con­firmat, cînd ea îl dezminţea activ. De unde şi nevoia supraargumentării vechilor afirmaţii, cu exemple noi. Cu acest prilej, iese mai limpede în lumină nu darul profetic al prozatorului în materie de evoluţia istoriei, ci „predilecţia” sa pentru o anumita cate­gorie (sau pentru cîteva) ale vieţii sociale, generali­zate pe planul continental, exact categoriile pe care însuşi le defineşte în Cuvîntul înainte: „dezarmaţii vieţii,... obsedaţi, cei osîndiţi capitulărilor”, învinşii, cei aparent „predestinaţi unei monotone scufundări”. Reducţia umanităţii la această categorie (sau cate- gorii) era seducătoare pentru scriitor, căci ea susţi­nea mai bine filozofia trebuitoare unui tragism indis­pensabil con­strucţiilor realiste şi mai ales unei anu­mite linearităţi şi, cum spune scriitorul, chiar mono­tonii în construcţia per­sonajelor. Argumentarea e ulterioară în mare măsură ope­rei esenţiale, e mai mult o concluzie teoretică obţinută prin însumare, decît expresia unei filozofii proprii a isto­riei — însă, nu mai puţin, chiar în prima dintre „scrisori­le unui răzeş”, din 1920, se enunţa programul acestora, care seamă­nă, în linii mari, cu tonalitatea Cuvîntului îna­inte al roma­nului Plecat fără adresă. Iar acest program era — cum s-a văzut şi în schiţa Ion şi în aproape toate care i-au urmat — copleşit de tragism, de conştiinţa că nu va putea comuni­ca în scrisul său decît intîmplări triste, cu oameni înfrînţi şi des­curajaţi în lupta cu viaţa, sau direct suprimaţi. Exista aşadar la Cezar Petrescu un teren favorabil fi­nalurilor decepţionate, cînd s-a ivit în sfera cunoaş­terilor lui, lucrarea lui Nikolai Berdiaev, fost un timp, la începu­tul secolului, chiar discipol al revoluţiona­rilor marxişti ruşi, îndepărtat însă mereu mai mult spre ortodoxie, spre o filozofie pe care o va contesta în formele ei administra­tive, sinodale, acceptînd-o definitiv în baza ei mistică. El va fi, în toiul primului război mondial, autorul unui eseu despre actul creaţiei şi justificarea existen­ţei omului, conchizînd în sfera direct creştină, des­pre acţiunile umane fundamentale („actele creatoare”) ca prelungiri sau expresii ale actului primor­dial al creaţiunii lumii, me­reu reluat în substanţa şi sensul său. A relua actul crea­ţiunii, a-l repeta şi continua, spunea Berdiaev, înseamnă întoarcerea către el, aşadar omenirea este într-o neîntre­ruptă întoarcere spre esenţa divină, pe măsură ce se de­părtează tot mai mult de ea, în timp şi în esenţa manifes­tărilor sale determinate (de progres, civili­zaţie, cultură etc.). Că lumea nu s-a ivit „desăvîrşită” (din mîinile divini­tăţii), ci că ea „se creează” mereu — deci se desăvîrşeşte — dar că omul are mereu tentaţia regre­siunii inverse (că­tre matricea divină primordială), aşadar tentaţia primi­tivităţii, această teză conţine o contradicţie fundamentală, deloc singura în sistemele de explicaţii ale sensului lumii pornind de la sursele biblice şi de la divinitate. Însă ideea „întoarcerii” (spre ipostaza genezei biblice) e localizată într-o nouă lucrare a sa, cea de mai largă circulaţie în occiden­tul interbelic, Un nou ev mediu (1924), cea cu care Cezar Petrescu se obstinează să caute explicaţii şi ilus­trări ale propriilor teze de sociologie contempo­rană. Pentru Berdiaev din această lucrare, omul e defi­nitiv condamnat, pentru că a ajuns să se autodivinizeze, datori­tă încrederii absolute în propria creaţie, devenită obiect la dispoziţia şi în slujba maselor. Este, în fond, alarma religiei în faţa ştiinţei, cînd aceasta devine bun tot mai larg şi revoluţionează viaţa omului şi a societăţii. Imensa cunoaştere a omului şi a naturii îl îndepărtează pe om de divini­tate dar şi de sine însuşi, spune Berdiaev. Ideea — metaforă şi nu teză filozofică — poate fi capti­vantă nu prin adevărul ei, ci prin textul, formula ei, astfel că Cezar Petrescu, iubitor de antiteze gigantice şi cu aer de tragism universal, o exprimă într-o simetrie identică: „Înverşunat să pună stapînire pe planetă, să-şi creeze o fericire pla­netară, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vieţii”. Sursa nenorocirilor — a crizei spirituale, spune scri­itorul — e maşina. Citarea amplă a lui Paul Valéry şi invocarea lui Berdiaev alături, cad pe o realitate expri­mată simbolic de Cezar Petrescu însuşi, în ro­manul ante­rior cu puţin, Baletul mecanic, unde un grup de păpuşi create şi dirijate de un iscusit ingi­ner, scapă o clipă de sub controlul său şi se între-nimicesc, distrugîndu-l şi pe el. E viziunea tragică a criticii maşinismului, pe care, de exemplu Karel Čapek o dezvoltase în termeni asemănători în roma­nele fantastice Krakatit (1921) sau R.U.R. (1926). Mitul acesta, derivat oarecum din acela al genezei, e vechi, de la greci, şi Galateea lui Pygmalion e o maşină sui-generis, concretizînd aspiraţia către o crea­ţie care să echivaleze cu cea atribuită divinităţii. Timpii moderni o realizaseră miraculos, fără să poată crea permanent, în paralel, echivalentul în ordinea socială, o societate la fel de perfecţionată, dimpotrivă, făcînd şi mai vizibile con­trastele de tot felul. Insatisfacţiile de ordin social (politic, economic), transferate în planul spiritului, descopereau drept factor sau origine a inegalităţii şi contradicţiilor sociale — maşina; aceasta fiind pentru om ceea ce, în termeni biblici, e omul pentru Dumnezeu — aşadar, crea­ţie supremă — devenea cauza a toate, imensa insatis­facţie în domeniul social concretizîndu-se în adversi­tatea faţă de maşină. Chiar Cezar Petrescu, în Cuvîntul înainte, ajunge la maşină şi la ideea pier­derii sensului planetar al existenţei omului, întrebîndu-se cu privire la cauza eşecu­lui social pe care-l constată, de altfel foarte exact pentru orînduirea în care trăia el şi, după ţara sa, tot restul occi­dentului european. „Realitatea, spune el, rămîne neclă­tinată: niciodată omul n-a fost mai nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazăm interior, într-o societate în lichidare care se autodevoră”. Simptomele crizei erau exact constatate de scriitor — el formula acestea în plină criză eco­nomică generală a siste­mului capitalist; diagnosti­carea cauzelor, descoperirea surselor acestor simptome într-o criză tot generală a spiritului uman nu mai sînt la fel de exacte, dar metafora în care se comunica totul era atracţioasa. Şi astfel, scrii­torul nostru prelua ideea „noului ev mediu” a lui Ber- diaev, spaţiu istoric incert, numit de Cezar Petrescu „era nocturnă”, aparentă omului ca o necesitate din nevoia reculegerii, a regăsirii de sine întru spirit, dacă s-a pierdut pe sine în latura existenţei mate­riale. În ultimă instanţă, e o chemare la meditaţie, exprimată însă în termenii tragediei. „Eră nocturnă” — care vine spre noi, sau noi mergem spre ea — înseamnă, la o primă lectură, o sugestie de apocalips, profetizarea întoarcerii la caver­ne. Însă scriitorul nu preconizează decît solitudinea, numai terminolo­gia e catastrofică, nu şi substanţa frazei sale, care constă indirect într-un îndemn: de vreme ce, din cauza pierderii sensului cosmic — sau numai plane­tar — al existenţei, omul a ajuns să se autodevore (sa se întredevore) în societatea care se distruge pe ea însăşi, e necesar ca omul să caute (în meditaţie solitară nocturnă), soluţia regăsirii, recîştigării aces­tui sens cosmic (sau numai planetar), — ceea ce, tradus atent, în expresii curente, nu poate însemna decît afirmarea necesităţii de a se descoperi (sau redescoperi) solidaritatea între oameni, coordona­tele convieţuirii între indivizi sau grupări de indi­vizi. Substratul tonic al formulărilor pesimiste ale scriitorului poate fi descoperit, oricît de adînc şi de pier­dut printre simboluri de tot felul şi formule sonore; adver­sitatea faţă de o societate falimentară („în lichidare, care se autodevoră”), este reacţia unei conştiinţe lucide, chiar cînd protestul sau condam­narea sînt tragice. Criticismul social al operei lui Cezar Petrescu aparţine acestei atitu­dini de spiritua­litate ultragiată într-un sistem social neac­ceptat, faţă de care e inaderentă fără soluţie, iluzionată sau obstinată în a găsi cel puţin o explicaţie. De aceea, toată ampla expoziţie de falimente ale socie­tăţilor — în forma din 1947 a Cuvîntului îna­inte — nu întăreşte argumentarea soluţiei (necesi­tatea reculegerii nocturne), nici a explicaţiei cauza­lităţii (pierderea sensu­lui cosmic, a sensului plane­tar), însă e o interesantă exemplificare a simptomelor concrete ale falimentului social la care ajunsese sistemul economic, cu societăţile (ţările) intrate în conflict. Din punctul de vedere al con­ceptului omu­lui abstract, biblic sau creştin, sau biologic pur („animal planetar”) înfruntarea putea părea auto- devorare a umanităţii; însă erau contradicţii sociale antagonice, care-şi căutau rezolvarea pe cale politică. Astfel de consideraţii se pot face în continuare, permi­ţînd concluzia că observatorul social-politic atent, care era Cezar Petrescu, mergea în marginea ştiinţei cu teoria sa, despărţindu-se de ea atunci cînd definea cauzalităţile, pierzîndu-se aici într-un nebulos fatalism al istoriei, într-o mistică a ei — şi aici apar viziunile împrumutate simbolu­rilor lui Ber­diaev — dar întretăind cert cursul principal al ştiin­ţei, atunci cînd înregistra faptele istoriei — şi aici este indiscutabila parte valoroasă a literaturii, a gîndirii sale, realismul lor. Revenind la tipologia esenţială a lui Cezar Petre­scu, la acel Ion, magma primă a lui Enric Sântion, vom observa că el reapare palid în romanul Întunecare, în comportarea finală a eroului principal, Radu Comşa, în insurgentul Vasile Mogrea, înfrîntul fără a fi fost vreodată şi un triumfător, aşa cum fusese Ion şi cum va fi Sântion. Mai expresiv avem tipul în La Paradis general, în cinicul şi tiranicul Maximi­lian Ştaic; îl avem în Grigore Panţâru, pomenit şi în Plecat fără adresă, după ce apăruse anterior în Oraş patriarhal şi Greta Garbo, iar ulterior în ciclul 1907; în Ioachim Grult din Duminica orbului; în Spartacus din Calea Victoriei; în ciudatul „critic vienez” din Romanul lui Eminescu; în Paul I. Năgară din Cheia visurilor; şi, la sfîrşit, în Vladim din romanul care se inti­tulează cu numele personajului. Ca o curiozitate, merită semnalat faptul că opera lui Cezar Petrescu numără şi o carte nediscutată de nimeni, căci nu are nici un fel de legătură cu opera scriitorului: o prezentare a traiectoriei lui Alexan­dru Macedon, nu roman sau nuvelă, ci un fel de eseu istoric. Celebrul cuceritor al antichităţii pre­figura, în felul său, destinul viitorului om al seco­lului XX, care se prăbuşeşte în plină glorie. Apari­ţia acestei ciudate cărţi în peisajul operei lui Cezar Petrescu e anterioară Întunecării, dar ulterioară tuturor Scrisorilor unui răzeş, între care deci şi istoriei lui Ion. Radiografiindu-şi singur opera din unghiul tipolo­giei căreia îi aparţine Sântion — apro­piere trebuie făcută chiar şi între nume: Ion şi Sântion — scriitorul alătură categoriei şi alte perso­naje: pe doctorul Nicolae Bantaş şi pe profesorul Honoriu Farunga din Ochii strigoiului, pe Dinu Grinţescu din Aurul negru, pe Dimitrie Petreanu din 1907, pe Ion Burdea-Niculeşti din Omul care şi-a găsit umbra, pe meşterul Coppelius din Baletul mecanic, ba chiar şi pe un anonim comentator din Carlton — nu şi pe Alexandru! Cu toate că înrudiri există, între eroii numiţi de scriitor, toţi fiind „oameni ai secolului XX”, care răz­besc odată cu veacul, se luptă cu el etc., totuşi, familia strictă a lui Sântion, aşadar cea care e triumfătoare şi apoi se frîn­ge inexplicabil, sau renunţă inexplicabil la putere, avere, dragoste, activitate, este cea reprezen­tată de Ion, Enric Sântion, Ioachim Grult şi Vladim. Alţii, ca Nicolae Ban­taş (Ochii strigoiului) sau Ion Lenş (Adăpostul Sobolia), Grigore Panţâru (Oraş pa­triarhal, 1907), Maximilian Ştaic (La Paradis gene­ral), Dimitrie Petreanu (1907), criticul vienez (Ro­manul lui Eminescu) chiar Eleazar şi Coppelius (Baletul mecanic) sînt nişte boemi de o inteligenţă scepti­că, nu lipsită de cinism, şi de aici mizantropia aparentă sau reală, dar şi efuziunile de umanitarism ale unora. Aceştia din a doua categorie, cărora le putem spori mult numărul (Zaharia Duhu din Aurul negru, Radu Comşa din Întunecare, povestitorul din Scrisorile unui răzeş, prie­tenul Jan din nuvela Prie­tenul meu Jan, Hrisanta Murgu din Ochii strigoiului, Alexandru Stoican din Vladim etc.) au o inteligenţă adesea superioară primilor, manifestarea lor e în sfera spiritului, în timp ce filozofia celorlalţi e prac­tică, lucrativă. Ei dirijează industrii, bănci, afaceri de tot felul, trag profituri, conduc oameni, sînt per­soane publice — în vreme ce categoria lui Panţîru, Petreanu, Bantaş, Lenş, Stoican, Duhu, Ştaic sînt solitarii-artişti (termenul „boem” li se potriveşte), intelectualii puri, absenţi de la orice afirmare socială, de la orice intenţie de parvenire. Ei sînt candidaţii neîndoielnici la scufundare lentă — în vreme ce ca­tegoria cealaltă se prăbuşeşte spectaculos. Înfrînţi şi unii şi alţii, categoria primă se salvează moral, cedînd fără luptă sau chiar de la începu­tul înfruntării, în vreme ce a doua îşi măsoară mai ales ruina mo­rală, după eşecul unei lupte pe care a dat-o şi a cîştigat-o. Radu Comşa din Întunecare este, într-o pri­vinţă, sinteza acestor două tipologii, întrucît şi el ratează, dar după o luptă, iar atunci cînd îşi dă seama, ca Sântion, că a eşuat, îşi ia viaţa. Se vede, prin urmare, că persona­jul acesta l-a preocupat pe scriitor, ca ilustrarea maximă, din unghiul sociolo­giei sale literare, a „omului veacului XX”. O subliniere trebuie făcută: aceste personaje mă­soară în felurite chipuri „fantasticul interior”, la care adesea trimite Cezar Petrescu, drept determinantă a falimentului lor moral. Scriitorul a declarat nu o dată că investigarea „orizontală“, în fenomenul so­cial, e cea care îl interesea­ză mai puţin; pasiunea sa era investigaţia „verticală”, în conştiinţă, ceea ce ar fi tocmai „fantasticul interior”. Romanul Simfo­nia fantastică, dedicat ciudatei obsesii a profesoru­lui Grigore Stolnicu, nuvelele Aranca, ştima lacurilor, Omul din vis, Păianjenul negru, Pallace, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Fereastra, sînt analiza aceluiaşi caz ca al lui Sântion, Ion, Grult, Năgară, dar în ipostaza insului lipsit de dimensiuni sociale; Vladim, proiecţia aceluiaşi caz, este singurul pră­buşit nu din cauza unui cataclism interior, ci a unuia social, care nimiceşte brusc soluţia lui de viaţă, îi smulge cuceririle, posesiunile, nu-l aşteaptă să renunţe singur la ele. Cezar Petrescu este, prin aceste serii tipologice ale prozei sale, unul dintre redutabilii inovatori mo­derni în roman şi nuvelă, de la noi, creator de li­teratură a absurdului, a conştiinţelor aflate în criză, turmentate de obsesii, tributare unor tare biologice, victime ale unor turburări petrecute în zone ale su­fletului adînci, neson­dabile. Putem descoperi aici una dintre tentaţiile între care scriitorul a oscilat, cea a unei literaturi a absurdului şi cea realistă, de frescă socială, de studiu psihologic în­temeiat pe raporturi logice între oameni, între componen­tele diverse ale realităţii. Viaţa, spunea Cezar Petrescu, este absurdă, ea nu are obligaţia veridicităţii, a si­militudinilor, se dispensează de ele, conducîndu-se adesea şi după arbitrariul pur — însă prozatorul nu poate fi absurd atunci cînd descrie absurdităţile vieţii, el nu are voie să fie arbitrar. Şi totuşi, pasiunea scriitorului era, după cum se vede, pentru ilogicul şi absurdul, imprevizibilul „fan­tastic interior”, specific — după opinia sa — în cel mai înalt grad secolului XX. Stadiul dezvoltării noastre literare, sau pasiunea gazetăriei care l-a însoţit permanent, dublîndu-i sau circumscriindu-i vocaţia de scriitor, i-au imprimat mai multe carac­teristici din seria balzaciană, a promotorilor fres­cei sociale, a marilor serii tipologice. Cazuistica „fan­tasticului interior” este, chiar după nomenclatura acestui concept, la distanţă de pînza amplă, socială, a marilor colective şi categorii umane; dimpotrivă, ea are în vedere indivizii, unicatele, excepţiile absurde, chiar dacă ele pre­figurează serii tipologice mai largi. Iar frecvenţa atît de mare a acestor personaje în opera lui Cezar Petrescu — el însuşi înscriindu-se pe sine în rîndurile lor — dove­deşte ceea ce s-a spus mai sus, anume că e, în adevăr, o tipologie inten­ţionată să fie şi fiind chiar axul operei scriitorului, indicînd „personajele-cheie” ale romanelor şi nu­velelor sale.     * Îl dăm în întregime, exact, în forma iniţială, iar apoi în cea ultimă, din 1947, cînd a fost sporit cu o seamă de adaosuri, şi mai ales cu o amplă parte a doua, dezvoltînd şi amplificînd datele din prima, anterioară cu 15 ani. Scris în primă formă în perioada cea mai fertilă a creaţiei lui Cezar Petrescu — momentul 1928—1934, cînd apar roma­nele sale de cea mai mare pregnanţă, osatura „Cronicii ro­mâneşti a veacului XX” — Cuvîntul înainte este mani­festul său scriitoricesc, dar o explozie izolată în latura de filozofie a istoriei. Forma din 1941 nu o mai dăm, fiind intermediară între cea din 1932 şi cea definitivă, din 1947. Practic, tot ce fi­gurează în textul din 1941, există în cel din 1947, care insă e mult mai dezvoltat şi cu mai multe exemplificări.    

                                                                        DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.                                                                                  1932 — 1947                                                                                                  I                                                                                      Aprilie 1932    O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă. Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina. Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea expli­caţii? — cînd o realizare deplin ro­tunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului? Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argu­mentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibi­lul ghem care scălîmbăie spinarea progeni­turii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în de­finitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur şi o astfel de teo­rie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de coco­şaţi, punînd într-o demorali­zantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşuru­bate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie şontîc-şontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine au­toritate vajnici deschizători de drumuri,   nu-şi trans­formă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor in­firmităţi? O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred! Ei înşişi o cred. O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă. De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul. Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziu­ne. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pen­tru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înver­şunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi tre­cem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatoru­lui, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşte­rii. Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le inter­preteze. Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o de­dicaţie — indicînd o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta. Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de com­plexe, pe atît de imperioase, cred. Mă opresc numai la două. Cele mai însemnate. În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocu­parea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite pînă acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea de­finitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor. În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi croni­carul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai me­ritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş. Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode eti­chetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu con­trariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi — aş recu­noaşte, pînă la un punct: îndreptăţiţi — să-mi atri­buie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, inten­ţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului. Nimic mai firesc. Căci nimic nu dă mai desăvîrşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton ală­turi, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoa­rele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni mo­loz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele ne­ridicate încă, maschează o privire de ansamblu. Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansam­blu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articu­late într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi res­pingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi. Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mi­zer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cro­nologia apariţiei sau în cronolo­gia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să ja­loneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregi­mentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase. Nu cred în ele. În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor. Din anii cei mai neîmpîcliţi de scepticism ai ado­lescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfa­tic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza gale­ria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire. Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada. Orice tentativă de evadare e un început de tră­dare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere. Piruetele acelor scriitori de după războiul se­minţiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferi­telor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simulta­neisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste giumbuş­lucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promi­siuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobis­mului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli li­terare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiţii, bi­blioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supra­vieţuiască fulgurantelor mani­feste? Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani. Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndepli­nite. De cadavrele destinelor literare şi ar­tistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de con­sistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniş­tilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime. Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orien­tare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cro­nologia cărţilor mele, ci de continuarea perseve­rentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească prin­tre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşte­şugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi ar­tistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieţilor individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii. Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura euro­peană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investi­gaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi proce­sele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul me­canic, novelele cu natură de mici romane compri­mate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc. Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu po­menesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor. Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de tim­bru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar perma­nent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase. Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi admită drep­tul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ţi scri­sele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respec­tată vreme de zece ani. M-au îndemnat întru­cîtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scri­itori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Ma­xim Gorki, un Joseph Conrad şi un Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene. Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său naţional? Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp. Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caie­tul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte ro­mane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversînd epoca. Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde socie­tatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat ento­mologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd aripi de pajură.