Vladimir Colin

Cerbul de sticlă   Acu, povestea asta nu-i atât de nouă cum ai socoti poate dumneata; e mult mai veche, încă de pe vremea calicilor, cam de pe când au fost atârnate stelele de aur întâiaşi dată pe cer, cu câţiva ani înainte de a se fi născocit drumul de fier. Şi-apăi, iaca, ce mai tura-vura, trăia cică pe la noi un boier lat în şale de-atâta stat pe sofale, care moştenise de la boierii dinaintea lui un beci mare cât o casă din cele mari, şi beciul era tot-tot bucşit cu galbeni, de nu le ştiau seama nici vătafii, nici boierul că, vorba aceea, dacă am, să fie şi nici dracu’ să nu ştie! Iaca, bun. Numai că boierul, dacă tot şedea şi bea cafele, murea de urât şi se gândea la câte cele: măi, că n-are şi el ceva de făcut în toată ziulica mare; că să-şi numere galbenii n-are răbdare; că de altceva nu-i în stare; că ce viaţă amărâtă are – mă rog, şedea boierul pe sofa şi, azi aşa, mâine aşa, plângea în, ceaşca de cafea! Şi-ntr-o bună zi, cum plângea el şi-şi înghiţea lacrimile, mirându-se că-i pare sărată cafeaua, odată vine un slujitor şi-l vesteşte că un neguţător de peste mări a sosit cu mărfuri alese şi roagă să i se îngăduie să le arate pe dată cinstitului boier. — Cum de nu? Să vie – strigă boierul, prea mulţumit că are cu ce-şi trece vremea. Şi cât te-ai şterge, să zicem, la un ochi, păşi neguţătorul în încăpere. Era un om lung şi slab, cu barbă ascuţită şi căutătură vicleană. Purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu brâu albastru de mătase şi-n brâu avea înfipt un hanger. — Fii binevenit, neguţătorule – rosti boierul, săltându-se oleacă pe sofa. Ce minunăţii ne-aduci de peste mări? Neguţătorul se  înclină tăcut şi,  drept răspuns, bătu de  trei ori  din palme. Atunci uşile se deschiseră şi şapte slujitori muţi şi surzi aşezară la picioarele boierului pocale şi tipsii, cupe şi garafe, oglinzi şi podoabe, toate făcute din cleştar limpede şi curat ca apa de izvor. Soarele juca pe cleştarul cel limpede, care strălucea în culorile curcubeului, şi boierul se săltă din nou pe sofa. — Aferim! strigă el. Ţi le cumpăr pe toate! Neguţătorul se înclină şi făcu un semn, cei şapte slujitori ieşiră ducând toate minunile acelea de cleştar, iar boierul aşteptă, nădăjduind să vadă şi altele. Dar neguţătorul nu se clintea. — Ei, ce-mi arăţi acu? întrebă cu nerăbdare boierul. Atunci faţa neguţătorului se posomorî şi, pentru întâia oară de când intrase în încăpere, buzele i se mişcară. — Mă doare inima, boierule, dar altceva nu-ţi mai pot arăta. — Chiar nimic? Nimic de tot? întrebă dezamăgit boierul. — Nimic – oftă neguţătorul. Am fost silit să-mi închid sticlăria şi ceea ce ai văzut e tot ce mi-a rămas. Nu mai am bani... — N-ai bani? se minună boierul. — Nu... Un gând se născu atunci în creierii toropiţi ai boierului. Îl întoarse pe-o faţă şi pe alta, chibzui şi în cele din urmă zise: — Ian ascultă, neguţătorule... Ce-ar fi să-ţi deschizi o sticlărie aici, pe moşia mea? Bani, vorba aceea, am berechet. Faci sticlă şi-mpărţim câştigul. O flacără se-aprinse-n privirile viclene ale neguţătorului. Şi, măcar că toate mergeau după pofta inimii lui, se prefăcu a chibzui şi el, se lăsă greu şi nu se-nvoi decât după trei ceasuri de târguială, spre bucuria boierului, care nădăjduia că sticlăria-i va alunga urâtul şi-l va face să-şi treacă vremea mai plăcut. Iac-aşa se deschise pe meleagurile noastre sticlăria străinului. Nimeni n-avea îngăduinţa să arunce o privire înăuntru, acolo unde nu pătrundea decât neguţătorul cu slujbaşii lui cei muţi şi surzi, care se dovediră a fi şapte meşteri mari, calfe de sticlari. Boierul se arătă de câteva ori şi apoi se mulţumi să privească doar pocalele, sculele şi podoabele de cleştar, căci în sticlărie era fum şi cald, şi tot mai bine se simţea pe sofa, lângă ceaşca de cafea. Şi-a mers aşa treaba ani şi ani, a mers ca pe roate, şi din sticlărie ieşeau lucruşoare de cleştar care se-mprăştiau în lume, aducându-le neguţătorului şi boierului galbeni buni şi lucitori. Se speriase boierul de mulţimea galbenilor şi se tot frământa la gândul că n-aveau să mai încapă-n beciul cel mare, când neguţătorul i se înfăţişă într-o bună zi, posomorât şi încruntat ca altă aia. — Află, boierule – spuse el – află că azi-noapte mi-a murit un meşter. Am nevoie de-un ucenic care să-nveţe meşteşugul şi să fie în stare să-mi înlocuiască meşterul, că nu pot lucra decât dacă am în cap şapte meşteri mari, calfe de sticlari. — Şi pentru atâta lucru te frămânţi? râse boierul. N-am eu destui ţărani din care să-ţi alegi nu unul, ci o mie de ucenici? Neguţătorul îşi plecă fruntea şi coborî glasul: — Meşterii mei, cum vei fi băgat de seamă, sunt cu toţii muţi şi surzi. I-am ales aşa ca să nu-mi trădeze meşteşugul şi n-am poftă să mă dau acu pe mâna unui ucenic în stare să vorbească prea mult şi s-audă ce nu se cuvine. Eu, boierule, am nevoie de un ucenic mut ca peştele şi surd ca un buştean... — Pricep  –  încuviinţă  boierul.  Am  să-mi  chem  vătaful  şi-am  să-i poruncesc să caute printre ţărani un flăcău mut şi surd. — Iar dacă nu se va afla nici unul? Boierul se uită la neguţător cu milă, aşa cum te-ai uita la un prunc neştiutor, şi spuse moale: — Dacă nu se va afla nici unul, om face noi unul cum se cere. I-om smulge limba şi i-om străpunge urechile! Auzind una ca asta se bucură neguţătorul, că el tot aşa gândise, dar nu era încredinţat că boierul i-ar îngădui să schilodească un om; şi, bucurându-se, plecă la treaba lui, în vreme ce boierul îşi chemă vătaful şi-i porunci cam aşa: — Ascultă, vătafule, să faci ce-i şti, dar fără-un flăcău mut şi surd să nu-mi vii... Şi-apoi începu vătaful să cutreiere bordei după bordei şi, dacă găsi un mut, află că mutul aude, iar dacă dădu peste surzi, aceia erau moşnegi şi, de grăit, grăiau ca tot omul. Tii! la mare strâmtoare încăpuse vătaful! Umbla tot cu nasul în jos de teama boierului şi, tot umblând aşa, se ciocni odată piept în piept c-un nepot de soră. Era acela un flăcău sprinten, de nu şedea locului cum nu şade apa, şi calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul. — Ce-i, nene? Ce umbli tot trist şi tot parcă-ţi ninge-ntruna? — Fugi din drumul meu, pacoste! — Zău, nene, spune-mi şi mie ce-ai pe inimă... Cine ştie de unde sare iepurele? Poate că te alegi c-un sfat bun tocmai de la unul ca mine... — Piei din ochii mei, n-auzi? Dar flăcăul nu şi nu, atâta se ţinu de capul vătafului, până ce i-a spus omul porunca boierului; nu de alta, dar ca să scape de el. — Atâta tot? râse însă flăcăul. Păi ia-mă cu dumneata! Zici că-s mut şi surd din născare şi, încolo, las’ pe mine! N-a vrut vătaful nici s-audă la-nceput, dar dacă a văzut şi a văzut că nu găseşte un mut şi-un surd adevărat în toate satele boierului, ce şi-a zis: „Ia să-l duc eu pe Radu (că aşa-i zicea flăcăului, Radu). Dacă m-o vedea venind cu mâna goală, odată te pomeneşti că mă scoate boierul din slujbă...“. Şi iac-aşa se potrivi că vătaful se-nfăţişă la curte cu Radu. Neguţătorul era şi el de faţă. — Da-i mut şi surd? întrebă el. — Vai de mine! Mai mut şi mai surd nici că se poate... — Eşti mut, băiete? întrebă şi boierul, dar Radu, vezi bine, holba ochii cât cepele şi-şi ţinea buzele cusute ca un mut şi-un surd ce se afla. — Bine, vedem noi – zise neguţătorul şi, nici una, nici două, îl duce pe Radu-n sticlărie, scoate un fier înroşit în foc şi i-l lipeşte de braţ. A sărit Radu de durere, s-a tăvălit pe jos, dar nici un sunet n-a scos. — E mut – îşi spuse neguţătorul şi, liniştit dinspre partea asta, începu să-i arate ce are de făcut. Iac-aşa a rămas Radu în sticlărie şi-a privit lucrul meşterilor şi s-a minunat văzându-i cum moaie un capăt de ţeavă în sticlă topită şi suflă apoi în ţeava aceea, închipuind garafe şi pocale de toată mâna – şi mici, şi mari, şi subţiri, şi pântecoase. A privit el o vreme, cum îţi spusei, şi unde nu-l vede neguţătorul că odată pune mâna pe-o ţeavă din cele de suflat, îi moaie un capăt în sticla topită şi-apăi suflă pe celălalt capăt. Iar mărgica de sticlă moale odată se umflă, creşte, creşte, se face o mândreţe de pom, cu trunchi de sticlă, crăci de sticlă, flori de sticlă şi frunze de sticlă. Iar trunchiul era sur, frunzele verzi şi florile de cleştar, iar frunzele tremurau pe codiţele lor şi, tremurând aşa, cântau uşurel... Se strânseră meşterii în jurul lui Radu şi priviră prostiţi minunea aceea de pom, iar neguţătorul se-ncruntă şi prinse a răsfoi prin ceasloavele lui, unde stătea scris cum se fac toate podoabele de sticlă. Răsfoi ceasloavele şi citi bucoavele, dar nicăieri nu găsi însemnare despre felul cum se pot sufla pomi de sticlă de mai multe culori şi încă în stare să cânte. De când vieţuiau meşteri sticlari pe lume, asemenea lucru nu se pomenise! Tot încruntat, neguţătorul îi făcu semn flăcăului şi-i porunci să mai sufle-un pom, va să vadă şi el cum vine treaba. Radu se gândi ce se gândi, apoi luă ţeava, scoase din cazan o boabă de sticlă topită şi-ncepu a sufla. Îl privea neguţătorul cu sufletul la gură şi cu sufletul la gură priveau şi cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, iar Radu suflă, suflă, şi la capătul ţevii se ivi deodată un om de sticlă. Şi-şi holbară meşterii ochii, şi nu le veni să creadă ce văd, şi se trase neguţătorul de barbă, căci omul de sticlă era lung şi slab, avea o barbă ascuţită şi privirile viclene, purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu un brâu de mătase albastră şi-n brâu purta înfipt un hanger. Chiar aşa. Flăcăul plăsmuise din sticlă, aidoma, chipul neguţătorului! Şi faţa-i avea culoarea trandafirie a feţei omeneşti şi ochii erau verzi, părul negru, iar straiele cum îţi spusei... Dac-o văzu şi pe asta, chibzui neguţătorul şi din nou răsfoi prin ceasloave şi-şi purică de-a mărunţelu’ strâmbele bucoave şi foarte se miră neaflând nicăieri însemnare despre felul cum se pot sufla oameni de sticlă după chipul şi asemănarea oamenilor vii. Dar mirarea îl copleşi cu totul când pricepu că Radu nu-i în stare să facă acelaşi lucru de două ori. Pomul de sticlă pe care-l sufla el nu semăna niciodată cu cel pe care-l mai suflase şi făcea chiar chipul neguţătorului altminteri de fiece dată. Era chipul aceluia, îl cunoşteai, dar chipurile nu semănau între ele. Ceilalţi şase meşteri mari, calfe de sticlari, în schimb, dacă învăţară să sufle pomi de sticlă, îi suflau aceiaşi la nesfârşit, semănând ca două picături de apă. Radu născocea însă mereu chipuri noi şi noi alcătuiri şi-i învăţa şi pe ei meşteşugul, iar neguţătorul trimitea podoabele de sticlă-n  lumea  largă,  unde  începură  împăraţii  să  se  bată  pentru  minunile flăcăului, de numele căruia nimeni n-auzise. Şi-adunară boierul şi neguţătorul galbeni cu carul şi săpară beciuri încăpătoare, şapte beciuri fiecare, să aibă unde-şi ţine comorile. Cât despre Radu, rămăsese tot calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul... Acu, sosi într-un rând un vătăşel la curtea boierului, sosi cu straşnică poruncă-mpărătească: „Află, boierule – suna porunca – află că eu, luminatul şi prea puternicul Verde Împărat, am de gând să-mi mărit fata cu feciorul luminatului şi prea puternicului Negru Împărat. Şi-n zestrea fetei voi să fie un lucru nemaivăzut şi nemaipomenit, ca să se mire neamurile şi să-mi cunoască puterea. Şi-ţi poruncesc aşadar ţie, credinciosul meu boier, să grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi trimiţi o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu va mai fi! Şi să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei împlini porunca, vei primi trei care cu galbeni, iar dacă n-o vei împlini, îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Am zis!“. Dacă află boierul porunca-mpărătească îi scăpă din mână ceaşca de cafea şi-şi pătă mândreţe de sofa. Apoi, tremurând tot, îl găzdui pe vătăşel şi trimise după neguţător. — Nu te teme, boierule – spuse neguţătorul. Păi Radu ce păzeşte? Şi-l chemară pe flăcău şi boierul strigă, încă tremurând de spaimă: — Până azi ai huzurit, Radule, dar acu, iacă, îţi poruncesc să grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi aduci o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu va mai fi! Şi să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei împlini porunca vei primi trei galbeni, iar dacă n-o vei împlini îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Ai priceput? — Ce să priceapă, boierule? Nu ştii că-i surd? zise neguţătorul şi, cum-necum, îi tălmăci prin semne flăcăului porunca. Radu zâmbi, se închină şi plecă. Şi se-ncuie în sticlărie şi nu ieşi două zile şi două nopţi din încăperea plină de fum şi-ncinsă peste măsură, nu mâncă, nu dormi, iar în zorii celei de-a treia zi, pe când boierul se da de ceasul morţii pe sofaua lui, iacă se deschise poarta fabricii şi Radu ieşi, galben la faţă ca lămâia, clătinându-se pe picioare, dar purtând pe braţe ceva, acoperit cu un ştergar alb ca laptele. Şi, clătinându-se, urcă treptele de piatră şi se-nfăţişă boierului, care bea cafea după cafea şi i se tânguia neguţătorului: — Ce mă fac? Ce mă fac?... Au să mă lase fără cap! Şi intră Radu şi-aşeză la picioarele boierului ceea ce lucrase, şi trase ştergarul. Şi ţipă de bucurie boierul şi strigă de mirare neguţătorul, că flăcăul suflase o minge de cleştar, mare cât un cap de om, şi-n mingea aceea alerga un cerb de sticlă aurie. Şi mingea era moartă şi cerbul era viu, mingea zăcea şi cerbul umbla şi nimeni nu putea pricepe cum fusese lucrată minunea aceea de sticlă. — Iacă cei trei galbeni – spuse boierul, dacă se mai potoli întrucâtva. Şi, ca să vezi cât sunt de bun, ţine, îţi mai dau un galben pe deasupra, aşa, de la mine... şi sughiţă de plăcere la gândul celor trei care cu galbeni făgăduite de împărat. Radu luă galbenii şi gata era să iasă pe uşă, când se repezi-n încăpere vătăşelul împărătesc. — Azi e a treia zi, boierule! strigă vătăşelul. Nu ţi-e milă de prea cinstitul dumitale cap? — Ba mi-e milă, cum de nu? răspunse boierul. Drept aceea am şi împlinit porunca luminăţiei sale... Ş-apăi, dacă văzu vătăşelul ce lucru de cerb viu într-o minge moartă îi arăta boierul, întâi nu-şi crezu ochilor. Apoi se lumină la faţă şi rămase prostit, ca de-obicei. — Doamne, boierule, pe legea mea că cele trei care cu galbeni pe care le vei primi sunt o nimica toată faţă de astă minune! zise el, adunând ce mai putu din minţile oricum rătăcite. Dar care-i meşterul cu mâini de aur de-a lucrat asemenea podoabă? — Acest cinstit neguţător şi meşter sticlar, căruia demult i s-a dus buhul – zise boierul, arătând către neguţătorul care se-nchină smerit. Iar Radu, săracu’, vedea şi-auzea. Nu zise nimic dacă pricepu că primise patru galbeni pentru munca lui, în vreme ce boierul avea să capete trei care cu galbeni pentru că şezuse pe sofa şi-şi băuse cu vrednicie ceştile de cafea. Dar să se mândrească altul cu munca lui, asta nu răbdă! — Cinstite dregător împărătesc – spuse el de aceea – eu am lucrat cerbul de sticlă. Tii, măiculiţă maică! Să fi văzut ce mutre făcură boierul de pe sofa şi neguţătorul care tocmai se-nchina... dacă pământul ar fi scuipat acolo, în faţa lor, un balaur cu şapte capete sau dacă o pasăre cu cap de măgar ar fă căzut din cer şi ar fi-nceput să ragă acolo, în încăpere, n-ar fi căscat boierul ochi mai mari şi n-ar fi albit neguţătorul mai tare la chip. — Nu-i mut! gemu boierul. — Nici surd! scrâşni neguţătorul. — Ne-ai înşelat, ticălosule!... Slujbaşi, daţi-mi cafea! răcni boierul şi se răsturnă pe sofa. — Am să storc şi ultima licărire de viaţă din tine – spuse neguţătorul, care din alb se făcuse verde la faţă. Atunci grăi vătăşelul împărătesc şi toţi îl priviră cu luare-aminte şi-şi ciuliră urechile. — Îmi vine să râd – spuse vătăşelul, pufnind într-adevăr şi înecându-se de râs. — Nu-l crede, boierule – se repezi neguţătorul. Mă ştie o lume-ntreagă ca meşter iscusit... — De-aceea-mi şi vine să râd – îi întoarse vorba trimisul împărătesc, pufnind din nou şi prinzând a behăi ca o capră. Un flenduros şi-un coate-goale ca acesta să fi putut lucra o podoabă cum nu s-a mai văzut sub soare?... Haida-de! Mă credeţi neghiob? — Înţelepciunea luceşte în privirile măriei tale – susură neguţătorul, închinându-se iar, în vreme ce boierul răsuflă uşurat. Dar Radu strigă atunci, de se zguduiră pereţii: — Aşa?... Apăi faceţi-vă voi podoabele! Şi cum strigă, cum se repezi, încercând să sfarme mingea de sticlă. Numai că neguţătorul îi puse piedică, şi boierul, cât era de lat în şale, sări de pe sofa şi se lăsă pe spinarea flăcăului. Slujitorii năvăliră şi-l apucară pe Radu, care-n van se zbătu. Dărâmă unul dărâmă trei, dărâmă nouă, dar al zecelea tot izbuti să-l lege. — Zvârliţi-l în hrubă – răcni boierul. Şi, aşezându-se pe sofa, porunci bucuros: Şi-acu să-mi faceţi o cafea! Iac-aşa se pomeni Radu într-o hrubă umedă, unde ţinu tovărăşie şerpilor, în vreme ce vătăşelul plecă împreună cu neguţătorul să ducă mingea de sticlă la cetatea împărătească. Şerpii i se cuibăriseră-n sân şi flăcăul aşteptă o zi şi-o noapte, doar-doar şi-o aminti careva de el şi i-o aduce o coajă de mămăligă. Dar nimeni nu se arătă. În hrubă era linişte şi numai apa murmura, curgând pe pereţii de piatră. Când îşi simţea gura uscată flăcăul se ridica uşurel, să nu tulbure şerpii aciuiaţi în sân, şi lipăia apa aceea. Barba-i crescuse şi şerpii i se jucau printre firele bărbii. — Au să mă uite-aici, în hruba asta, îşi spuse Radu. Şi tare dragă mi-a fost mie sticla! Câte lucruşoare-aş mai fi suflat eu, să se bucure oamenii, văzându-le... Şi cerbul meu, închis în mingea de cleştar, ce-o fi fă-când el în palatul împărătesc printre boieri şi dregători? M-o fi uitat, oare? — Cum să te uit, Radule? spuse în clipa aceea cerbul de sticlă, şi Radu se frecă la ochi şi nu-i veni a crede ce vede. Dar cerbul lui, cerbul de sticlă aurie, îi stătea în faţă. — Cum ai ajuns aici? întrebă flăcăul, mai-mai să-i plesnească inima de bucurie. — Am simţit că te gândeşti la mine – răspunse cerbul. Am izbit cu coarnele, am spart mingea de cleştar şi-am venit într-un suflet... — Prin ziduri? se minună Radu. — Prin ziduri. Hai, suie-n spinarea mea! Şi-şi  scoase flăcăul cu  grijă  şerpii din  sân  şi  din  barbă şi  sări  în spinarea cerbului de sticlă, care crescuse mare şi falnic cât un armăsar. Cerbul dădu cu fruntea de zid, şi zidul se căscă, îmbinându-se iar după ce trecură. — Dar unde mă duci? mai întrebă Radu. — În lumea din care m-ai chemat... Afară era noapte. Şi văzu flăcăul că cerbul se-ndreaptă spre sticlărie, pătrunde prin perete şi se opreşte lângă cazanul cu sticlă topită, sub care focul ardea zi şi noapte. Meşterul de rând să păzească focul aţipise cu fruntea pe genunchi. — Nu te teme – spuse cerbul şi, avântându-se, sări cu Radu în cazanul cu sticlă topită. I se păru flăcăului că cerbul trece printr-o pânză de apă, iar dacă străbătu pânza aceea se minună, aflând o lume de sticlă. Pajişti de sticlă se întindeau până-n zarea străjuită de munţi de sticlă, iar prin pajişti şerpuiau râuleţe de sticlă şi-nfloreau flori de sticlă şi păşteau mioare de sticlă, lângă care ciobani de sticlă se sprijineau în bâte de sticlă. Uluit, flăcăul nu se sătura să privească, dar cerbul de sticlă goni prin codrii de sticlă şi nu se opri decât într-o peşteră de sticlă, în inima munţilor de sticlă. Era adâncită peştera aceea în sticlă de toate soiurile, de toate culorile, sticlă lucie şi sticlă cu vene, iar Radu netezea cu degetele pereţii de sticlă, bucurându-se şi minunându-se de câte vedea. — Bine-ai venit, Radule – spuse atunci cineva în spatele flăcăului, şi flăcăul se răsuci şi se pomeni în faţa unui bătrân de sticlă. Era mic de stat, barba albă-i curgea până-n dreptul genunchilor şi pletele albe îi băteau călcâiele. Desculţ, bătrânul avea în faţă un şorţ de piele ca orice meşter, şi-n mână ţinea o ţeavă de suflat, o ţeavă ca aceea în care Radu suflase de atâtea ori, deşteptând din mărgeaua de sticlă topită câte o plăsmuire nemaivăzută. Părea bătrânul un meşter din vremi trecute, doar că făptura şi straiele-i erau de sticlă şi străluceau în bătaia soarelui. — Sunt Duhul-Sticlei – spuse bătrânul. Te cunosc, Radule, şi ştiu de ce eşti în stare... Îngăduie, fiule, să te-mbrăţişez! Şi bătrânul îşi deschise braţele de sticlă şi flăcăul se aruncă la pieptul lui de sticlă, simţind cu mirare că trupul bătrânului era cald, ca cel al unui om viu. Duhul-Sticlei îl sărută pe frunte şi Radu se făcu deodată frumos, cum nici un pământean n-a fost, iar zdrenţele de pe el se schimbară în straie bogate, ţesute cu fir. — Nu sunt vrednic – vorbi cu spaimă flăcăul. De ce tocmai eu?... Sunt meşteri cu faimă pe lume... — Meşteri cu faimă or fi, Radule, dar tu nu eşti numai meşter – grăi Duhul-Sticlei. Tu iubeşti sticla şi-nţelegi la ce năzuieşte... Căzu atunci Radu la picioarele bătrânului şi-i sărută mâna de sticlă. — Ce trebuie să fac? întrebă el. — Cât  mai  multe  şi  cât  mai  frumoase  plăsmuiri  din  sticlă,  fiule – răspunse bătrânul, ridicându-l. Ia şi ţeava asta. Aşa... Iar tu, cerbule – se-ntoarse Duhul-Sticlei către cerbul care se ţinuse toată vremea deoparte – slujeşte-ţi stăpânul cu vrednicie. Rămâneţi cu bine! Şi, grăind astfel, se topi bătrânul în pereţii de sticlă ai peşterii, iar Radu încălecă pe cerbul de sticlă. Dar uite cum mă luai cu vorba şi uitai să-ţi spui de încă una – uita-ne-ar să ne uite relele şi zilele negre! Păi da, că-n vremea cât flăcăul nostru întâmpinase toate câte le aflaşi, se stârnise mare zarvă prin împărăţie. Se măritase adică domniţa lui Verde Împărat cu feciorul lui Negru Împărat şi se bucurase se mingea de cleştar, în care alerga cerbul de sticlă, iar neguţătorul se-ntoarse acasă cu cele trei care de galbeni. Şi-apoi nu trecuse cine ştie cât, că-ntr-o bună seară, pe când împărătiţa cea tânără se afla la ea în iatac şi privea la cerbul care alerga în mingea-i de cleştar, odată o auziră slugile ţipând. Şi năvălind slugile-n iatac găsiră pe podele cioburile de cleştar ale mingii şi-ntr-un jilţ o aflară pe împărătiţă, care răcnea: — Prindeţi-l! Prindeţi-l!... Mi-a fugit cerbul de sticlă! Aş! Prinde umbra dacă poţi, că mai lesne ai fi prins o umbră decât să te poţi ţine după cerbul de sticlă, care parcă intrase în pământ. De inimă rea a căzut la pat împărătiţa şi, măcar că fură chemaţi s-o vindece doftori şi babe şi vraci, se-aleseră din leacurile lor doar draci uscaţi. Că împărătiţa bolea şi bolea şi tot după cerbul de sticlă plângea. A trimis atunci Verde Împărat vătăşei pe cai iuţi, cu straşnică poruncă să-l afle pe neguţătorul şi meşterul sticlar care lucrase mingea de cleştar. Să facă ce-o şti şi cum o şti, dar să se înfăţişeze cu altă minge în care să alerge alt cerb de sticlă, că de nu, capul i-o sta la picioare şi trupul la soare, ospăţ pentru zburătoare. Iar   dacă   au   sosit   vătăşeii   împărăteşti   cu   porunca,   s-a-ncuiat neguţătorul în sticlărie şi s-a pus cu gârbaciul pe cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, ca să-i sufle mingea de cleştar cu cerbul de sticlă. Şi şi-a citit el ceasloavele şi le-a cercetat bucoavele şi-au năduşit meşterii şi s-au subţiat ca nişte aţe, dar de isprăvit, nimic n-au isprăvit. Îşi lăsase până şi boierul cafeaua, îşi părăsise sofaua şi, cât era ziulica de lungă, trăgea pe nas fum de sticlă şi dădea din mâini, jeluindu-se şi smulgându-şi părul din cap, dar cu toate astea cerbul de sticlă nu alerga în mingea de cleştar şi nici nu dădea semn că ar putea vreodată alerga. Ei, şi dac-a văzut şi-a văzut că truda-i în van, s-a dus boierul la hruba cea umedă, gândind să-l scoată pe Radu la lumină. Când colo, flăcăul pierise! A căzut boierul din picioare şi, de spaimă, n-a mai rostit o vorbă, de-au trebuit să-l care pe sofa, să-i toarne-n gură cafea după cafea, până să-l audă gemând: — Radu... Cerbul... Săriţi! Se dădea boierul de ceasul morţii, se perpelea neguţătorul, năduşeau cei   şase   meşteri  mari   şi   cu   toţii-ncepeau  să   se   deprindă  cu   gândul descăpăţânării, când un alai ciudat poposi la curte. În frunte, pe un cerb uriaş şi strălucind ca aurul, călărea un străin frumos, cum nici un pământean n-a fost; straiele bogate îi erau ţesute cu fir, iar străinul purta înfipt în brâu, în loc de hanger, o ţeavă de suflat sticla. După cerbul acela veneau încă opt, mai mici, ducând în spinare opt bărbaţi cu feţe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi. — Aici e sticlăria? întrebă străinul. — Aici, boierule — răspunseră slujitorii. — Poftesc să cumpăr sticlărie aleasă... — Numaidecât  –  dădură  cuvânt  slujitorii  şi,  intrând  la  boierul  care plângea şi se văita, îi vestiră sosirea străinului. Şi străinul fu dus în casă şi boierul se minună de frumuseţea şi de straiele lui. Dar, dacă-l cercetă prin pânza de lacrimi care-i împăienjeneau ochii, spuse boierul: — Tare mă mir, cinstite oaspe, de ţeava pe care ţi-o zăresc în brâu... — Nu-i de mirare – răspunse străinul. Sunt şi eu oleacă de meşter în ţara mea şi voi să cumpăr sticlărie tocmai ca să mai învăţ câte ceva... Auzind una ca asta, odată răsări boierul dintre perne. — Te pomeneşti că ceasul cel bun şi norocul mi te-au adus în casă! strigă el. Doamne, nu cumva ai şti să făureşti o minge de cleştar, în care să alerge un cerb de sticlă aurie? Începu a râde străinul. — Dar bine, boierule – cuvântă el – asta-i treabă pentru unul ca mine? Asemenea nimicuri fac toţi ucenicii... Tii, bucuria boierului! Ce s-o mai lungesc, l-a dus el pe Radu (că doar ghicişi cine era străinul), l-a dus în sticlărie şi i-a făgăduit marea cu sarea, doar-doar i-o face o minge de cleştar în care să alerge un cerb de sticlă aurie. — Dar la ce-ţi trebuie dumitale astfel de flecuşteţ? întrebă flăcăul. — Ia... să mai schimbăm şi noi felul podoabelor, se grăbi să spună neguţătorul... — Aşa, aşa, întări şi boierul. Să le mai schimbăm!  Dar Radu îşi duse ţeava la ureche şi, prefăcându-se că ascultă ceva, dădu din cap. — Nu minţiţi, că degeaba minţiţi! grăi el. Îmi spune mie ţeava asta descântată că pricina e alta... Schimbară arunci boierul şi neguţătorul priviri furişe, iar neguţătorul vorbi repede, clipind din ochii-i vicleni: — Văd că nu-ţi putem ascunde nimic. Iaca, adevărul e că mingea de cleştar ne trebuie pentru o serbare pe care vrea s-o dea boierul... Doar că ţeava lui Radu îi mai du o dată de minciună. Încercară ei s-o mai întoarcă-n fel şi chip, se-ncurcară, bâlbâiră şi, până la urmă, înciudaţi, mărturisiră: mingea de cleştar le fusese poruncită de împărat, pentru fiica lui bolnavă. — Aşa da – spuse Radu. Bine... Am s-o fac, dar am s-o duc chiar eu. Dădeau din colţ în colţ boierul şi neguţătorul, dar dacă n-aveau ce face? Decât fără capete, mai bine, socoteau, fără cinste... Şi numai ce se-nvoiră ei, că muie flăcăul un capăt al ţevii în cazanul de sticlă topită şi luă din el o boabă. Şi suflă o dată şi făcu o minge de cleştar în care alerga un cerb de sticlă aurie, şi cerbul avea coroană de aur şi vorbea cu glas omenesc. Îl privea boierul, îl privea neguţătorul, îl priveau cei şase meşteri mari şi nici unul nu cuteza să răsufle. — Boierule,  eşti  un  păcătos!  spuse  cerbul  cu  coroană  de  aur.  Şi păcătos eşti şi tu, neguţătorule! Iar cei doi îl ascultau stând smirnă şi nu puteau rosti o vorbă. — Mă tem că cerbul meu are dreptate – zâmbi atunci Radu. Ce-ai făcut, boierule, cu flăcăul pe care l-ai închis în hruba cea umedă? Rotea boierul priviri năuce şi buzele prinseră a-i tremura. — De... de unde... ştii? — Eu ştiu tot – spuse Radu şi, ducându-şi ţeava la buze, suflă asupra boierului.  Şi se prefăcu boierul într-un boier de sticlă, cu straie şi işlic de sticlă. Ca o momâie rămase în picioare şi, văzând una ca asta, se bucură neguţătorul, socotind că tot aurul aceluia se va-ntoarce lui. — Bine ia-i făcut – spuse el de-aceea. Era un om rău şi-i mai mare ruşinea cum s-a purtat cu bietul flăcău din hrubă... — Nu eşti nici tu mai breaz – spuse însă cu asprime Radu. Cine ţi-a dat dreptul să smulgi limbile meşterilor pe care-i mâni cu gârbaciul? Şi-odată suflă şi asupra neguţătorului şi-l schimbă şi pe acela într-un chip de sticlă. Ceea ce văzând, se bucurară foarte tusşase meşteri mari, calde de sticlari, care se strânseră în jurul flăcăului, mulţumind prin semne şi dând să-i pupe mâinile. Că meşterii aceia, sărmanii, erau robii neguţătorului şi, după ani şi ani, acu întâia oară se bucurau de sfânta libertate. Dar Radu îi duse la beciurile cu galbeni şi le împărţi galbenii după dreptate şi-i aşeză pe toţi stăpâni peste curtea boierului şi peste sticlărie, după care o porni către împărăţie, cale lungă, ca să-i ţie, drum din vară-n primăvară şi din seară până-n seară. De-atunci urma flăcăului s-a pierdut pe drumuri fără capăt, dar meşterii au meşterit în sticlărie, s-au însurat şi-au avut copii, din care au ieşit tot meşteri mari, calfe de sticlari, şi meşteşugul nu li s-a pierdut. Şi n-a fost pe lume sticlărie mai frumoasă decât a lor şi tare se minunau oamenii de câte ştiau să facă meşterii, suflând într-o boabă de sticlă topită. De aceea şi spune unul şi altul, ori de câte ori meşterii ivesc o nouă podoabă, că-n puterea nopţii bate la poarta sticlăriei un flăcău frumos, cum nici un pământean n-a fost, un flăcău în straie bogate şi cusute cu fir. E călare pe-un cerb uriaş şi-l însoţesc pe opt cerbi opt bărbaţi cu feţe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi. Aceia, cică, îi învaţă pe meşteri să sufle podoabele cele nemaivăzute... Şi mai zic unii că dacă vrei să ajungi meşter mare, calfă de sticlar fără-asemănare, se cere să pândeşti la miezul nopţii trecerea celor nouă cerbi. Dacă flăcăul frumos, cum nici un pământean n-a fost, te atinge cu ţeava lui de suflat sticla, atunci iese din tine un meşter fără pereche. Asta, pasămite, e tot o taină a meşterilor din sticlăria cea veche. Acu, o fi, n-o fi, cine poate şti? Dacă-i întrebi, meşterii clatină din cap şi tac... Şi-atunci, mie ce-mi rămâne să fac? Tac şi eu ca peştii, că am ajuns la capătul poveştii!

Povestea ţesătorului   Trăia odată de azi pe mâine şi n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un ţesător, mare meşter în ţesutul mătăsurilor grele şi-al feluritelor soiuri de catifele. Despre meşteşugul lui se dusese vestea-n cele patru colţuri ale lumii şi straşnic se mândrea stăpânul ţesătoriei cu meşterul lui, dar vezi că nu uşor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca şi să plece de la dânsul nu-l lăsa... „Tii, la grea cumpănă am încăput! îşi spunea ţesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe uliţele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băţ. Dacă fug, are el arnăuţi de credinţă să-mi ia urma şi să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc şi cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“. Iacă-aşa umbla ţesătorul zăpăcit de gânduri, când, înşelat de întuneric, se împiedică de-o piatră şi căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simţi sub palma dreaptă ceva moale şi-n lumina stelelor văzu că mâna i se potriveşte peste o bucată de ţesătură. „Ce fel de ţesătură-i asta?“ se întrebă meşterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii. Şi tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vişinie, ţesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca şi catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o ţesătură  mai  mare,  căci  avea  marginile  cu  grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătuşe de aur de-un copac. Şi numai ce palmele-i încălziră ţesătura, că meşterul auzi un glas subţirel: — De când te tot aştept, ţesătorule! — Pe mine? se miră meşterul. Cine mă aşteaptă? Şi-şi răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise. — Nu privi în jur, ţesătorule – se înălţă însă din nou glasul. Priveşte în faţa ta!  Şi-şi plecă ţesătorul privirile şi văzu că pe ţesătura vişinie fata se mişcă, vie. — Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare. — Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătuşele de aur care-mi strâng încheieturile! Şi ţesătorul atinse cu degetul cătuşele de aur şi cătuşele sunară, sfărâmate, şi se aşezară cuminţi la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră ţesute de când lumea. — Ştiu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătuşe, am să te scap şi eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna! Şi-ntinse mâna ei micuţă, pe care ţesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui. Atunci simţi deodată cum trupul i se-mpuţinează şi, până să ştie ce şi cum, se pomeni alături de fată, în ţesătura vişinie, care se legănă, se-nălţă şi prinse-a pluti peste acoperişurile târgului. Trecu pe deasupra ţesătoriei, zbură peste un lac şi-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă: — Ei, încotro ai vrea să te duc? Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul ţesător nu-şi putea veni în fire. Ţinea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătuşată şi, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar ţesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi... Când meşterul izbuti să-şi alunge tulburarea, trecuseră peste şapte mări şi şapte ţări şi se aflau tocmai deasupra unei cetăţi cu turle aurii. — Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca. — Să ne oprim – încuviinţă fata. Şi ţesătura coborî binişor în curtea pietruită a unui palat. — Ia te uită!... Ce-i asta? O ţesătură căzută din cer, strigă un oştean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oştilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar... Şi, nici una, nici două, oşteanul alergă şi-nfăţişă mai-marelui ţesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte şi de alta a unui copac. — Halal, băiete! zise mai-marele. Ţine-un gologan şi  du-te de-l bea sănătos! Şi numai ce plecă oşteanul, că mai-marele se ferchezui, îşi unse barba cu mirodenii şi-alergă fuguţa la-mpărat, căruia-i înfăţişă ţesătura. — Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul. Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moşie, îşi chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă ţesătura aceea căzută din cer, şi vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniţei. Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domniţa să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare. — Tii,  ce  ne  facem?  întrebă  în  şoaptă  ţesătorul,  în  vreme  ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vişinie. — Om vedea noi – îi răspunse tot în şoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!  Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredinţă că totul fusese o părere şi intră în iatacul domniţei, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă. — Prinde şi peticul ăsta pe rochie, îi  spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduieşte că-i va purta noroc domniţei... Şi nu trecu mult că domniţa-şi îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vişinie strălucea în dreptul inimii. Ţesătorul se ţinea de copac şi privea cu ochi mari alaiul nuntaşilor în frunte cu împăratul şi împărăteasa, iar, nu ştiu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce ştiu, e că odată simţi că-i vine să strănute. Îşi stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător: — Hapciu! — Vai de mine, a răcit domniţa! strigă mirele, şi nuntaşii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară şi cu nişte şipuri de care, pasămite, nu se despărţeau nici în somn. — Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domniţa. — Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa! — Eu?  spuse  şi-mpăratul.  Nici  gând!  Dar  îndată-şi  luă  seama,  se îngălbeni şi strigând: Te pomeneşti... îi făcu semn unui slujbaş care se-nfăţişă cu-o batistă de mătase şi-i şterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul ţesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle uşurat. Şi-apoi porni alaiul pe uliţa cea mare a cetăţii şi, prinzând o clipă când trâmbiţele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe ţesător. — Ce era să fac? se dezvinovăţi acela şi, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbiţaşii încetară să mai sune din trâmbiţe. Strănutul se auzi atât de limpede şi-n liniştea ce se lăsase răsună atât de straşnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea: — De astă dată, domniţă, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele. Şi din nou se-mbulziră nuntaşii cu sfaturi şi cu şipuri de leac, şi domniţa mărturisi din nou că-i sănătoasă tun şi că-l bănuieşte pe mire de strănutul cu pricina. — De-altminteri – spuse domniţa – aţi auzit cu toţii strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veţi crede că o domniţă subţirică poate strănuta atât de cumplit! — Mulţumesc! rosti cam înţepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aş strănuta cumplit... — Doamne, da’ copii mai sunteţi! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puşi pe harţă. Oare n-a strănutat şi adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreţ, măreţ în toată puterea cuvântului... — Zău? Măreţ? strigă şi împăratul. E limpede! Măreţ nu pot strănuta decât eu... Iar, auzindu-i vorbele, slujbaşul cu batista de mătase nu mai aşteptă porunca şi-ndată se şi repezi, ştergând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credinţă îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo şi că s-au văzut oameni murind din mai puţin decât două strănuturi. — Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viaţa măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă şi nunta se poate face şi peste câteva zile... Împăratul mai şovăia, nehotărât, când ţesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor şovăielilor. — Sunt bolnav, bolnav greu – şopti măria sa, şi-ntregul alai se-ntoarse din drum şi împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub şapte plăpumi şi-l obloji cum ştiu mai bine şi-i turnă pe gât şapte ceaiuri de la şapte vraci, pe care-i ţinea de iscusiţi deopotrivă. Cât despre domniţă, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei şi, zvârlindu-şi rochia pe un jilţ, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleştar, răsturnă o măsuţă cu sulimanuri şi zvârli un scaun într-o oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-şi verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilţ şi văzu ţesătura de catifea vişinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc. — Noroc? strigă înciudată domniţa. Şi-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilţ şi-i făcu vânt pe fereastră. Iar rochia de mireasă a domniţei zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieşea pe poartă. Şi nu puţin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun duşman încearcă să-l doboare cu vicleșug, pivnicerul îşi smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc şi prinse a izbi orbeşte. — Ţine! Şi încă! Mai na! Pofteşte! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol şi răsucindu-se ca un prâsnel. Şi-apoi  aşa  se  război  cu  vrăjmaşul,  copleşindu-l  sub  o  ploaie  de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Şi-şi trase atunci rochia de pe cap şi, văzând că-i singur, se bucură că-şi pusese vrăjmaşul pe goană; şi, văzând rochia, o pături degrabă şi-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniţă-n alai şi-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vişinie. — Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – îşi spuse el. Rochia domniţei face pe puţin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face şi două!... Ba, la drept vorbind, face şi trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subţire de domniţă... Mare mirare să nu fi dat şi patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită şi ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă aşa-i domniţa noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea şi ea, acolo, şase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu şi nu, că ea dă cinci, numai şi numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat şase? Şi mergea pivnicerul în neştire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer şi-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe ţesătorul care da din colţ în colţ. — N-ai fost în stare să-ţi stăpâneşti şi tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste... — Nu mă mai osândi! strigă ţesătorul, şi pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-şi că el gândise vorbele acelea şi că se aflase vrednic de osândă. — Cine să mă osândească? îşi şopti, făcându-şi inimă. Ce, m-a văzut careva? Şi-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o şi că, vorba aceea, a căzut din cer... Dar fata se răsti la ţesător: — Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ţi pună stăpânul pielea pe băţ! Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea: — Vai de mine! Pielea mea pe băţ? — Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, ţesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de şarpe! — Cum? Să intru şi-ntr-o gaură de şarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul ţesător rosti cu năduf: — Of! Îmi vine să mă iau la palme! De astă dată pivnicerul se opri locului şi prinse-a tremura ca varga. — Nu-i a bună – îşi spuse el. Prea năstruşnice gânduri îmi fulgeră prin minte!  — Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puţin. În locul tău m-aş arunca într-o fântână, cu capul înainte... Dacă auzi aşa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ţinea gura: — Feriţi! Feriţi! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău... Feriţi! Acu târgoveţii îşi scoseseră capetele pe ferestre şi-şi chemară plozii care se jucau pe uliţi, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace şi-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Şi-aşa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguţător de pânzeturi din cetate. Şi, zărind acolo pe-o tarabă nişte colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat: — Oameni buni, face-vă-ţi milă şi pomană şi cetluiţi-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău! Neguţătorul  auzi   strigătele  şi,   din   fundul   dughenei,  le   porunci ucenicilor: — Ia vedeţi, măi, ce-i cu răcnetele celea! Iar ucenicilor, ca unor băieţi gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau nişte lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie şi mi-l legară pe bietul pivnicer şi de mâini şi de picioare, de nu se mai putu mişca, ba-i vârâră şi-un căluş în gură. Şi-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguţătorului. — Ce-ai păţit, omule? întrebă neguţătorul. Acela, fireşte, mormăia şi nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci căluşul şi, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulţumi cum ştiu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el şi-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de şarpe, ba-i făgăduia şi că stăpânul avea să-i pună pielea pe băţ. — Şi de când te chinuieşte duhul cel rău? întrebă neguţătorul. — De când am primit rochia de nuntă a domniţei... — Chiar ea ţi-a dat-o? se minună neguţătorul, privindu-l cam dintr-o parte.  — Ehei, dar cum socoţi dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n braţe şi mi-a zis: „Binevoieşte, om de treabă, şi primeşte darul ăsta, care face pe puţin şapte pungi cu galbeni. Şi mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preţ, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“. Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguţătorul le făcu semn să tacă. — Îmi îngădui să văd şi eu rochia aceea? întrebă el şi, cum pivnicerul era legat fedeleş, îl căută fără sfială şi-i află sub haină rochia cea scumpă. Şi  neguţătorul pricepu  dintr-o  ochire  că  rochia  domniţei  făcea, nu şapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar îşi luă îndată o înfăţişare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă şi oftă cum ştiu mai sfâşietor. — Ce-i? se sperie pivnicerul. — Hei, mai bine tac... — Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoţi că de la darul domniţei mi se trage nenorocirea? Neguţătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi şi până la urmă zise: — Iacă ce-i, pivnicerule, eşti un om de treabă şi nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniţă, putea să găsească un ticălos oarecare şi nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălăşluieşte în rochia ei de nuntă, şi ca să scape de dânsul ţi-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat. Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un şuvoi de sudălmi, pe care neguţătorul le ascultă în tăcere, clătinându-şi capul a încuviinţare. Iar pivnicerul sudui ce sudui şi, la urma urmei, se rugă de celălalt. — Doamne, neguţătorule, scapă-mă de belea şi ţi-oi mulţumi până la sfârşitul zilelor! Eşti om priceput şi-ai să ştii să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primeşte rochia asta blestemată şi îngăduie-mi să-mi văd de drum... — Cum?  Să  mă  lupt  eu  cu  duhul  cel  rău?  strigă  neguţătorul. Ia-ţi gândul, omule, şi nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit şi ţi-am deschis ochii... Iacă-aşa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii îşi dădeau coate şi-şi stăpâneau anevoie râsul. Şi-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni şi se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârşitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc. Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară şi omul fugi ca din puşcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise şi fericit că scăpase doar cu-atât! Iar neguţătorul îşi frecă mâinile şi-nchise rochia cea scumpă într-un sipet. Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguţătorul acela era chiar fratele stăpânului ţesătoriei, cel de care ţesătorul nostru încercase să fugă. Şi, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preţ, neguţătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniţei, însoţită de-un răvaş în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viaţă lungă şi chiverniseală. Zis şi făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă şi-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vişinie, fetei cusută-n fir şi ţesătorului nu le rămase decât să aştepte, mulţumiţi că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici şi colo şi că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie... Şi-apoi străbătu ucenicul cele şapte ţări şi şapte mări câte despărţeau cetatea cu turle aurite de târgul ţesătorului, le străbătu în şapte ani şi, într-un târziu, se-nfăţişă stăpânului ţesătoriei. — Aşa şi-aşa – grăi ucenicul – iacă ce-ţi trimite fratele domniei tale! Şi se bucură acela deschizând sipetul, citind răvaşul şi despăturind rochia cea scumpă, dar şi mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vişinie. — Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – şi dacă-i dărui soţiei rochia domniţei, descusu cu mâna lui bucata de catifea şi-o vârî până una-alta în buzunarul mantalei că, vezi, se pricepea la ţesături şi cunoscuse că un petic ca acela nu se-ntâlneşte în fiece zi. Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul ţesător se da de ceasul morţii. — Ce mi-i că stăteam închis în ţesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toţi oamenii şi n-am să mai pot ţese mătăsuri grele şi catifele? — Fii pe pace – răspunse fata. Şi-apoi nu trecu mult că stăpânul ţesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului şi numai ce-şi îmbrăcă surtucul aşa împodobit, că ieşi în uliţă, dornic să se fălească. — Ei, acu-i acu! şopti atunci fata şi, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ. — Ţine-mă-ţi! răcni el, simţind cum se-nalţă. Văleu! N-apucă însă nimeni să-l mai ţină, că se şi ridicase până-n dreptul acoperişurilor ţuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini şi din picioare, de parcă-nota prin văzduh, ţipa de mama focului, dar măcar că ţipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea. Şi-aşa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul şi trupul lui lunecă din surtuc, lunecă şi veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieţi, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî şi el, coborî uşurel şi se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului. — Sai de pe peticul de catifea! şopti atunci fata şi ţesătorul o ascultă. Şi numai ce sări pe pământ, că prinse a creşte; şi crescu, crescu, până se făcu aşa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vişinie. Şi desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului şi, cu peticul în mână, ieşi din târg şi pătrunse în târgul vecin. Acolo se puse şi ţesu din nou mătăsuri grele şi catifele, de i se duse vestea, şi nu se lăsă până nu văzu toţi târgoveţii umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraţilor de pe pământ. Frumoase peste seamă fuseseră şi-nainte ţesăturile lui, dar neînchipuit de  frumoase erau  acu,  de  se  minuna  lumea  şi  nu  credea  că  două  mâini omeneşti le putuseră ţese. Şi la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac şi-având la picioare o pereche de cătuşe sfărâmate... — Dar fata? Zic unii că fata a sărit şi ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele şi că din clipa aceea nu s-a mai despărţit de ţesător. Să crezi? Nu-i uşor... Că alţii iarăşi vin şi zic că nu-i adevărat nimic! Fata, cică, era o zână bună şi stă şi azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai ştiu nici eu. Alegeţi voi, că mie, zău, mi-e greu!

                                 Bob de grâu de Vladimir Colin                                             Partea a II-a   A trecut Bob-de-Grâu prin apă şi a ieşit la mal, iar vârcolacii, când l-au văzut cu piatra de moară la gât, au încremenit. Şi-apăi a început Bob-de-Grâu să-i judece trăsnindu-i cu piatra de moară, de făcea numai roate-roate prin trupurile lor. Vezi că abia acu se supărase de-a binelea ! Mi i-a judecat el în lege şi, peste puţin, rămăsese acolo numai o mână de vârcolaci care, văzând că se îngroaşă gluma, au tulit-o de fugă dând cinstea pe ruşine, măcar că Muma-Pădurii nu ostenea să-i cheme la luptă, șuierând şi îmbărbătându-i. Ei, şi mi-au înconjurat-o atunci copacii pe Muma-Pădurii şi au strâns-o din aproape în aproape, până au închis-o, de parcă stătea într-o cuşcă cu zăbrele. Degeaba se zvârcolea, degeaba ameninţa, degeaba se străduia să sufle aer încins. Bob-de-Grâu a legat-o de mâini şi de picioare, le-a mulţumit copacilor, iar copacii s-au întors ca la un semn şi, haida-hai, au pornit-o spre locurile de baştină în care şi-au înfipt din nou rădăcinile şi unde au încremenit, de parcă nu se clintiseră de când lumea. — Cum om ajunge noi la capul Pământului cu scorpia asta de babă ? i-a întrebat atunci Bob-de-Grâu pe tovarăşii lui, pe cel 'nalt cât palma, gros cât deştul şi pe cel cât turla. — Vă iau eu în spinare pe toţi, s-a bucurat Uşurelul-Vântului. — Da, bine ar fi, numai că până la capul Pământului e cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile... — Asta să-ţi fie grija, a râs Greul-Pământului. Lasă-te pe mine... Şi unde n-a început a ciocăni Pământul cu mânuțele lui grele cât nişte căsoaie din cele mari, de ziceai că acuşi-acuşi îl sfarmă şi trece dincolo. Şi nu peste mult s-a auzit un glas : — Cine bate ? N-ăi fi tu, cumetre ? — Chiar aşa, a dat răspuns Greul-Pământului. Fii bun şi ieşi la vedere... Într-o clipă, o dihanie măruntă a țâșnit dintr-o bortă. — Iacătă-l şi pe cumătrul meu, Căţelul-Pământului, a zis tovarăşul lui Bob-de-Grâu. Măi cumetre, n-ai vrea să-mi faci un bine ? Tare aş avea nevoie de coada de mătură a Mumei-Pădurii, dar, vezi, păcatele, am năruit muntele cu palatul baborniţei cu tot, şi nu mă mai încumet s-o găsesc în atâta morman de piatră şi de lemn... — Se poate, cumetre ? a chiţăit Căţelul-Pământului. Rabdă puţintel, c-am venit ! Şi cum a vorbit, cum a țâșnit ca săgeata şi a pierit în mormanul de dărâmături. A stat Bob-de-Grâu cât ai avea vreme să te ştergi la un ochi, şi Căţelul-Pământului s-a şi înfăţişat ținând în gură coada de mătură. I-a mulţumit cumătrul şi l-a întrebat de sănătate, dar Căţelul-Pământului nu s-a întins la vorbă, că era zorit. S-a vârât în borta lui — şi dus a fost! — Harnic cumătru, nimic de zis, s-a bucurat Bob-de-Grâu. Dar cu coada de mătură ce-om face ? — Cu coada de mătură om face aşa, a răspuns Greul Pământului. Tu ai s-o iei în spinare pe Muma-Pădurii şi ai să te prinzi de un picior al lunganului ăsta de Uşurelul-Vântului, iar eu am să-l apuc de celălalt picior. Apoi ai să înşfaci coada de mătură şi-ai să zici: Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Cu iuţeala vântului. La capul Pământului !   Zis şi făcut. Iar dacă a rostit ce-l învăţase Greul-Pământului, s-a pomenit Bob-de-Grâu pe meleaguri pustii, unde picior de om nu călcase, unde aripă de pasăre nu zburase. Era acolo o linişte mare, şi când ploua, cinci ningea, când cădeau stele. Iar cum stătea Bob-de-Grâu şi privea cu mirare în jur, iacă-n depărtare doi munţi ascuţiţi mișcându-se de-ai fi zis că joacă. A priceput Bob-de-Grâu că nu-s munţi, ci urechile Pământului care se ciulesc, auzind larmă de paşi. Atunci a pus mâna pâlnie la gură şi a strigat o dată, cât a putut de tare : — Ehei, Pământule ! S-a cutremurat Pământul atât de straşnic, că Greul-Pământului s-a tupilat, făcându-se din mic mai mic, iar Uşurelul-Vântului a țâșnit în văzduh, cât era de lung. Numai Bob-de-Grâu s-a înfipt bine pe picioare şi a aşteptat în linişte. Iar un glas adânc şi care deştepta ecou după ecou a prins a bubui : — Cine... cheamă... Pământul? — Eu, Bob-de-Grâu... Am prins-o pe Muma-Pădurii şi ţi-am adus-o legată de mâini şi de picioare. — Unde-i ? a strigat cu glas de tunet Pământul. Şi pe dată a şi căscat o gură de piatră, o peşteră fără fund. Bob-de-Grâu a luat-o pe Muma-Pădurii şi a zvârlit-o în peştera care s-a închis cât ai bate din palme, iar Pământul straşnic s-a bucurat dacă şi-a văzut duşmanca răpusă. — Pentru binele pe care mi l-ai făcut, se cuvine să te răsplătesc, Bob-de-Grâu. Ce-ţi doreşte inima ? — Să dau de urma lui Salcotea, din lumea zmeilor... — Bine, Bob-de-Grâu... şi pe dată a căscat Pământul o altă peşteră, care se afunda ca un puţ. Coboară, Bob-de-Grâu, şi ai să dai de urma lui Salcotea, din ţara zmeilor. Din nou s-au adunat cei trei tovarăşi, iar Bob-de-Grâu a apucat coada de mătură şi a strigat: Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Până-n lumea zmeilor, Pe tărâmul răilor !       Dar, ce să vezi ? Nu s-au mişcat defel. Şi-au înţeles atunci că mătura Mumei-Pădurii n-avea puterea să-i ducă pe celălalt tărâm. — Nu-i nimic, a zis Uşurelul-Vântului. Să se lase Greul-Pământului greu, dar ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca să nu ne frângem gâtul... Şi să vezi dumneata, agăţaţi de picioarele năzdrăvanului au coborât încetişor Bob-de-Grâu şi Greul-Pământului, au tot plutit în jos cale de nouă zile şi nouă nopţi, până au ajuns în lumea zmeilor. Ciudată lume ! Toate câte se aflau acolo erau răsturnate cu capul în jos, şi copacii, şi florile, şi apele. Apele curgeau prin văzduh şi, să vezi minune, nu se vărsa din ele nici un strop. — Măi, n-om fi noi suciţi cumva? a întrebat cu spaimă Uşurelul-Vântului. Şi îndată a încercat să păşească pe mâini. Dar, când i-a văzut pe tovarăşii lui râzând cu gura până la urechi, s-a ruşinat şi s-a pus din nou pe picioare. Au umblat tustrei cât au umblat, minunându-se de toate câte vedeau şi, într-un târziu, au ajuns la nişte munţi prăpăstioşi. Au mers prin trecători înguste, pe brâie de piatră şi în cele din urmă au zărit, pe un stei, un castel de aramă. Pe un tăpşan sta o fată frumoasă, care ofta şi-şi pieptăna pletele de aur... — De ce eşti tristă, fată frumoasă ? a întrebat Bob-de-Grâu. — Cum să nu fiu tristă, voinice, i-a răspuns fata, dacă m-a răpit Salcotea şi mă ţine închisă în lumea zmeilor, pe tărâmul răilor?... Dar voi cum de-aţi ajuns aici ? — Apăi tot cu Salcotea avem o treabă... E acasă ? — Ba nu, că-i plecat de ieri la vânătoare... Dac-a auzit aşa, a mai întrebat Bob-de-Grâu : — Fată frumoasă, n-ai văzut cumva unde-şi ţine biciul ? — Cum de nu ! Hai să-ţi arăt... Şi l-a dus fata în castel şi i-a arătat biciul spânzurat de un cui, deasupra patului lui Salcotea. Bob-de-Grâu l-a luat şi, apucând fata de mână, a dat să iasă din castel. Numai ce-i trecuse pragul, că a-nceput biciul să şuiere ca o mie de balauri la un loc, şi Salcotea-l auzi pe unde vâna, înţelegând că biciul îi dă semn de primejdie. Ca un fulger s-a repezit zmeul şi, înfășurându-se în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni, a gonit spre casă. N-a trecut mult şi Salcotea l-a ajuns din urmă pe Bob-de-Grâu, l-a pălit din zbor cu buzduganul şi i-a luat biciul şi fata, după care s-a făcut nevăzut. Uşurelul-Vântului a vorbit atunci, galben la faţă ca lămâia : — Ei, Bob-de-Grâu, scoală... ce-ai rămas lungit la pământ ? Greul-Pământului s-a apropiat de voinic, l-a pipăit, l-a cercetat şi a strigat: — Ce tot hodorogeşti? Nu vezi că l-a ucis blestematul?... Hai, scoate-mă degrabă pe Pământ. Şi s-a agăţat Greul-Pământului de piciorul namilei de Uşurelul-Vântului care l-a scos, prin peştera îngustă, tocmai pe Pământ. Greul-Pământului i-a arătat apoi calea, şi celălalt l-a dus hăt, tocmai la munţii care se bat în capete, de unde au luat un ulcior cu apă vie. Degrabă s-au întors acolo unde zăcea Bob-de-Grâu şi numai ce l-a stropit Greul-Pământului, că voinicul s-a şi ridicat oftând : — Of, fraţilor, greu somn mai dormii... — Şi-ai fi dormit tu mult şi bine, dacă nu te stropeam cu apă vie, i-a răspuns Greul-Pământului, povestindu-i toată întâmplarea. S-a bucurat Bob-de-Grâu dac-a văzut că are tovarăşi de credinţă şi le-a mulţumit cum nu se poate mai frumos. — Păi degeaba socoţi că te-am îndemnat să ne iei cu tine ? i-au răspuns într-un glas tovarăşii. Vorba e, ce facem acum? — Acum ne întoarcem la castel, a hotărât Bob-de-Grâu. Şi, pornind din nou la drum, au mers, au tot mers până au întâlnit munţii prăpăstioşi şi-au dat iarăşi, pe tăpşanul din faţa castelului, peste fata care-şi pieptăna părul de aur. Acum era şi mai tristă, iar ochii-i pluteau în lacrimi. Dar s-a luminat la faţă văzându-i şi a strigat cu mare bucurie : — V-aţi întors ? Şi eu, care-mi luasem nădejdea... Fata vorbea cu tustrei deodată, dar numai la Bob-de-Grâu se uita, şi tare-l mai sorbea din priviri ! Iar voinicul nu se lăsa nici el mai prejos. — Ei, porumbeilor, le-a amintit atunci Greul-Pământului, de Salcotea aţi uitat cu totul ? — Aşa-i, s-a posomorit Bob-de-Grâu. Întâia dată m-am luptat cu el nouă ani încheiaţi, iar a doua dată m-a ucis, pălindu-mă fără veste. Se cheamă că tot el e mai tare... Fată frumoasă, n-ai şti să-mi spui ce mănâncă zmeul, de-i atât de puternic ? — Cum să nu, i-a răspuns fata, că doar pe mine mă sileşte să-i gătesc bucatele ! I-a destăinuit că Salcotea înghite Ia o masă zece cuptoare de pâine, cinci bivoli, un butoi cu rachiu şi două butoaie cu vin. — Ia să vedem, oi putea mânca şi eu tot atât ? a întrebat Bob-de-Grâu, şi fata a alergat pe dată în castelul de aramă şi i-a pregătit o masă straşnică, ştii, ca pentru Salcotea. S-a pus Bob-de-Grâu la masă şi-a dovedit cuptoarele de pâine, şi butoaiele cu rachiu şi cu vin. Ba, după ce a înghiţit al cincilea bivol, s-a mai rugat de fata frumoasă să-i mai frigă unul, nu de alta, dar i se făcuse o foame, ceva de speriat ! Şi iacă, nu sfârșise bine masa, că o larmă năpraznică se auzi şi castelul se zgudui până în temelie. — Ce-i asta ? — Vine Salcotea ! strigă fata cu spaimă. Aşa face întotdeauna... îşi aruncă buzduganul de la o mie de poşte... Şi, să vezi şi să nu crezi, după ce izbise în porţile de aramă ale castelului, stârnind larma năpraznică, buzduganul a deschis porţile şi a năvălit în încăperea în care se afla Bob-de-Grâu. A sărit pe masă şi, de pe masă, s-a aşezat frumuşel la locul lui, agățându-se în cuiul anume bătut în perete. Uşurelul-Vântului schimba feţe-feţe şi Greul-Pământului îşi astupase gura cu palma, dar Bob-de-Grâu s-a ridicat îndată şi, apucând buzduganul, l-a rotit de trei ori şi i-a făcut vânt îndărăt. A zburat buzduganul șuierând, a zburat şi-a tot zburat, oprindu-se doar când s-a izbit de fruntea lui Salcotea. De izbitura lui a căzut zmeul pe spate şi şi-a pipăit cu spaimă cucuiul, înțelegând că acolo, la castel, se petrecuse ceva necurat. A cules buzduganul şi, de unde venea liniştit spre casă, odată s-a înfăşurat în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni şi a gonit pe drumul de întoarcere. Când colo, îl află pe Bob-de-Grâu în faţa porţii. — Tot tu, Bob-de-Grâu ? — Tot eu, zmeule,.. O cam băgase pe mânecă Salcotea, că încă nu uitase de lupta cu Bob-de-Grâu şi ştia că ultima dată îl răpusese numai pentru că îl izbise pe neaşteptate. — Cum să ne luptăm ? întrebă zmeul. În trântă să ne trântim, sau cu buzduganele să ne strivim ? — Ba în trântă, că-i mai sfântă, răspunse Bob-de-Grâu şi îl şi înşfăcă de barbă. Se luptară din zori şi până-n seară, fără să se poată dovedi. Scântei țâșneau din palmele lor şi tuna şi fulgera de-ai fi zis că toate furtunile din lume, strânse la un loc, bubuie pe tăpşanul din faţa castelului. — Fată frumoasă, strigă atunci Salcotea, adă-mi oleacă de apă, că te-oi face stăpână peste lumea zmeilor, din tărâmul răilor ! — Fată frumoasă, a strigat şi Bob-de-Grâu, nu-i da apă. În schimb, dacă-mi dai mie, te-oi duce pe Pământ, s-auzi glas de ciocârlie ! Fata se repezi în castel, a umplut un ulcior cu apă şi l-a dat lui Bob-de-Grâu care, cum l-a băut, cum a simţit o putere de foc în vine. Când l-a apucat pe Salcotea de barbă, numai o dată a tras şi barba i-a rămas în mână. Atunci s-a făcut Salcotea mic şi neputincios, că în barbă stătea toată puterea lui, iar Bob-de-Grâu mi l-a-nvârtit prin văzduh, şi, atât de năpraznic l-a buşit de Pământ, că s-a crăpat Pământul şi zmeul a căzut, a tot căzut, până s-a zdrobit în adâncul Pământului. Şi s-a veselit atunci fata frumoasă, s-au veselit Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului, şi pe dată s-au gătit de întoarcere. Iar Bob-de-Grâu a intrat în castel de-a pus mâna pe biciul lui Salcotea, şi biciul n-a mai şuierat defel. Atunci, ce-i vine voinicului, odată plesneşte din bici ca să-i încerce puterea şi pe loc se strânge castelul de aramă, cu toate acareturile şi bogăţiile dintr-însul, se strânge şi se preface intr-un măr de aramă. A mai plesnit o dată Bob-de-Grâu din bici şi mărul s-a făcut din nou castel. Dacă i-a priceput puterea, şi-a vârât voinicul mărul în sân şi, cu biciul în mână, s-a apropiat de tovarăşii lui. De astă dată Greul-Pământului s-a lăsat mai uşor, iar Uşurelul-Vântului i-a scos pe toţi prin peştera dreaptă ca un puţ. Şi a apucat Bob-de-Grâu coada de mătură a Mumei-Pădurii şi numai ce-a rostit : Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Pe nepusă masă, La tătuca-n casă !   că s-au şi pomenit tuspatru în coliba moşneagului. Mai îmbătrânise moşneagul între timp şi se făcuse mai puţin supărăcios. De când îl trimisese pe Bob-de-Grâu în lume, nu fusese ceas în care să nu se blesteme pentru nerozia lui care îl lipsea de un fecior — şi încă de unul atât de vrednic ca Bob-de-Grâu. — Moşneag nebun, se certa întruna, l-ai trimis unde şi-a înţărcat dracul copiii şi, de bună seamă, feciorul s-a lipsit de asemenea părinte... N-ai să-l mai vezi, cum n-ai să-ţi vezi ceafa ! Dacă s-a pomenit moşneagul cu atâta omenire în colibă, a încremenit. Şi-a ridicat genele cu degetele şi, când a auzit strigătul lui Bob-de-Grâu : „Tătucă, iacă biciul lui Salcotea!“ a murit şi-a înviat de bucurie. Iar Bob-de-Grâu l-a poftit afară, a scos mărul de aramă şi a plesnit din biciul lui Salcotea. Pe dată s-a ridicat în faţa lor castelul de aramă, cu acareturile şi bogăţiile lui nemăsurate, iar văzându-l că strălucea de-l putea vedea şi el, nu mai ştia moşneagul pe ce lume se află. Vezi că nu cunoscuse puterea biciului decât acum ! Cu lacrimi în ochi şi-a strâns feciorul în braţe şi şi-a cerut iertare că avusese inima să-l trimită să înfrunte atâtea primejdii. — Nu-i nimic, tătucă, i-a răspuns Bob-de-Grâu. Ia te uită ce mireasă şi ce tovarăşi mi-am găsit! Dac-a văzut-o şi pe fata cu părul de aur, s-a bucurat moşneagul că are şi o fiică. Au chemat părinţii fetei şi s-a făcut o nuntă mare şi frumoasă, la care au fost poftiţi toţi oamenii din lume şi unde s-a mâncat până ce toată omenirea s-a săturat şi s-a jucat până le-a ieşit tuturor foc din călcâie. Ce crezi ? Eram şi eu pe-acolo, de căram la vatră lemne cu frigarea şi apă cu ciurul. Iată dacă m-au văzut aşa, nu ştiu ce i-a găsit pe nunii mari să mă-nghiontească şi să mă gonească, de-a trebuit să plec de la nuntă încălecând pe o lingură scurtă, s-o dai peste nasul cui n-ascultă !       descarcati basmul in format word de la atasamente            

                                            Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu   A fost odată un urs tare de treabă. Departe de mine gândul că n-ar mai fi şi astăzi urşi de treabă, dar să-mi daţi dreptate când zic că, de la o vreme, s-au cam împuţinat... Şi-apoi, ce-i drept, nici ca ursul despre care vă vorbesc nu cred să mai fie vreunul. Uite, judecaţi şi voi ! A plecat într-o bună zi ursul să caute miere, a căutat, a tot căutat şi, cum umbla aşa prin pădure, aude deodată nişte orăcăieli. Un broscoi ? Dar straşnic mai striga broscoiul. — Măi al dracului! Ce l-a găsit, frate ? Se apropie ursul pâşa-pâşa, când colo, nu era nici un broscoi : era un pui de om. A mormăit de câteva ori ursul cel de treabă, neştiind ce să facă. Dacă-l lăsa în pădure, lupul colţat nu l-ar fi cruţat. Dacă-l lua cu el, cine ştie cum l-ar fi primit ursoaica, şi aşa destul de necăjită cu trei pui neastâmpăraţi, care o înnebuneau de cap. — Ia te uită, frate, ce-ntâmplare! a mormăit ursul. Şi tocmai eu să-l găsesc, care am inima atât de bună... Ce era să facă ? A luat frumuşel în braţe puiul de om, şi tare s-a mirat când l-a văzut încetând din plâns. Se simţea bine omuleţul în braţele ursului! L-a dus la bârlogul lui. — Ce-ai acolo, bărbate ? l-a întrebat ursoaica. Mi se pare mie, sau e un miel ? — Un miel! Un miel! strigară cei trei ursuleţi neastâmpăraţi, făcând tumbe şi agățându-se de blana groasă a ursului. Dar, când au văzut puiul de om, şi-au vârât câte o unghie în boturile umede şi n-au mai putut de mirare. — Nu mănânc eu de-alde-astea, a spus supărată ursoaica. — Nici nu l-am adus ca să-l mănânci, i-a răspuns ursul cel de treabă. Uite ce frumos doarme... S-a uitat ursoaica : de frumos, dormea frumos. — Ia dă-l la mine ! A zâmbit pe sub mustăţi ursul cel bun şi i l-a dat. Şi numai ce l-a simţit ursoaica în braţe, că a şi cuprins-o o dragoste mare pentru puiul de om, care, trezindu-se, îi apucase nasul şi, strângându-l cu degeţelele lui, râdea... A rămas puiul de om în bârlogul urşilor. Şi i-au dat tata-ursul şi mama-ursoaica o creştere îngrijită şi l-au învăţat tot ce trebuie să ştie o făptură care trăieşte în pădure. L-au învăţat să cerceteze şi să cunoască urmele de paşi, să vâneze, să lupte şi chiar nescrisul citap[1] al pădurii l-au învăţat. Şi a crescut fiul ursului printre urşi, iar pentru că era mai tânăr decât toţi, i-au zis Mladen[2]. — Tată, a întrebat într-o zi Mladen, de ce sunt eu atât de alb, de parcă aş fi un urs dintre cei care trăiesc printre gheţurile de la miazănoapte ? A mormăit ursul cei de treabă, s-a sucit şi s-a scărpinat, ca şi cum l-ar fi pişcat nouă viespi, dar până la urmă n-a avut ce face şi a mărturisit : — Tu, fiule Mladen, nu eşti din neamul nostru. Eşti un pui de om. Tare s-a amărât Mladen auzind una ca asta. Vezi că se obişnuise să creadă că ursul e cel mai chipeş, mai înţelept şi mai viteaz locuitor al pădurii. Iar acum afla aşa, dintr-o dată, că nu era urs. — Atunci, a spus îmbufnat, mă duc la oameni. — Nu se poate ! — Mă duc. A văzut ursul că nu-i chip să-l oprească. — Vezi fagul care creşte în faţa bârlogului nostru ? Dacă-l smulgi din pământ, îţi dau voie să pleci, a mormăit ursul. Fagul era înalt şi gros. S-a apropiat Mladen, a încercat să-l cuprindă în braţe, s-a opintit şi s-a smucit. Fagul nici nu se clintise. — Mai stai să prinzi putere, a hotărât ursul. Şi a rămas Mladen mai departe în bârlog şi s-a jucat mai departe cu cei trei fraţi, care tot neastâmpărați rămăseseră, şi a ieşit la vânătoare cu ei. Dar ursuleţii i-au spus : — Frate Mladen, dac-o fi să părăseşti bârlogul nostru, să ştii că tata o să te-ntrebe ce dorinţă ai, că n-o să te lase să pleci fără un dar. Ascultă-ne pe noi, cere să-ţi dea limba mută. Ei n-o să vrea, o să te roage să primeşti altceva, dar tu să nu te îndupleci. A mai trecut un an. La capătul anului, din nou s-a rugat Mladen : — Lasă-mă, tată, să plec la oameni. — Smulge fagul. S-a dus Mladen la fagul cel gros şi, când l-a apucat în braţe, odată l-a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot. S-a bucurat ursul cel de treabă dacă a văzut ce voinic crescuse Mladen şi l-a învăţat să cureţe trunchiul de ramuri şi să-şi facă din el o măciucă. A săltat Mladen trunchiul pe umeri şi a vrut să-şi ia rămas bun. — Acuma pleci în lume, fiule Mladen, şi cine ştie dacă ne-om mai vedea vreodată, a grăit ursul cel de treabă. Eu vreau să-ţi dăruiesc ceva. Spune-ţi dorinţa şi, pe citapul pădurii, jur s-o împlinesc. — Vreau limba mută, a răspuns Mladen. A rămas încurcat ursul : — Asta nu-i de tine, fiule ! Cere-mi altceva. — Nu, eu numai limba mută o vreau. N-a mai avut ce face ursul, că doar făgăduise. — Scoate limba, fiule Mladen. A scos Mladen limba, şi la fel a făcut şi ursul de treabă. Ursul şi-a smuls apoi un fir de păr din blană şi l-a pus pe limba flăcăului, i-a smuls un fir din cap şi l-a pus pe limba lui. — Aşa, fiule Mladen. Acum ai căpătat limba mută. A mulţumit Mladen, şi-a luat rămas bun de la neamul urşilor şi, cu măciuca de fag pe umeri, a pornit-o spre capătul pădurii. Şi iată că pe dram a întâlnit doi iepuri. — Ei, spunea primul iepure, dacă voinicul ăsta ar şti ce-l aşteaptă, ar lua cu el o ghindă. — Adevărat, răspunse celălalt iepure, fără ghindă n-o să facă nimic. S-a mirat Mladen şi a cules o ghindă. Şi a înţeles că limba mută îi îngăduia să înţeleagă limbile tuturor vieţuitoarelor. Limba urşilor o ştia el, nu-i vorbă, dar limbile celelalte, de unde ? A ieşit Mladen, fiul ursului, din pădure. Şi cum a ieşit, cum a dat peste o ceată de boieri care fuseseră la vânătoare. Nimic nu vânaseră boierii, dar erau veseli pentru că băuseră două damigene pline-ochi. — Bună ziua, cinstiţi boieri. — Unde ţi-i drumul, voinice ? — Unde-am să găsesc mâncare şi-un butoi din cel mai mare. Au început boierii să râdă de cuvintele şi de măciuca lui Mladen. — Stai că ne vine acuşi un convoi cu mâncare, spuse unul dintre ei, şi-om venea ce poţi. Dacă te lauzi şi nu mănânci tot ce-ţi punem în faţă, să ştii că-ţi luăm măciuca. — Şi dacă nu mă laud? a întrebat Mladen. Atunci vă iau tot fierul. — Fierul ? Ia-l, băiete. Şi iar au râs boierii. Ce fier să le ia ? Bre, prost flăcău ! Abia au contenit din râs, că s-a arătat o căruţă, şi încă o căruţă, şi alta după ea, un convoi întreg de căruţe pline cu mâncare si băutură pentru boieri. — Să te vedem la treabă ! S-a dus Mladen la prima căruţă şi a mâncat doi viţei fripţi, după care a început să strige : — Asta-i tot ? S-a dus la a doua şi a mâncat cincizeci de gâşte. — Mai aveţi ceva, boieri dumneavoastră ? Într-a treia căruţă a găsit o sută de pui şi i-a înghiţit cât ai clipi. Au început boierii să-şi dea coate şi să se neliniştească : — Destul ! Să nu ţi se aplece... Nu ni-i de noi, de tine ni-e ! Ţi-ai găsit ! A mai înfulecat Mladen la repezeală nişte raţe, câţiva porci şi două sute de pâini. Apoi s-a pus şi a golit toate poloboacele cu rachiu. Şi încă-i mai era foame ! De sete nici nu mai vorbesc... Au rămas boierii cu buzele umflate, şi Mladen a cules toate bucăţile de fier aflătoare la armele şi carele lor. A strâns o grămadă cât toate zilele, şi drept la un fierar a nimerit. — Topeşte grămada, fierăriile, şi făureşte-mi o ghioagă, s-o prind de fagul ăsta ! Fierarul i-a spus să vină a doua zi, şi s-a pus pe treabă. Dar ce şi-a zis ? Păcat de tot mormanul de fier. Câte n-ar putea el să facă — pluguri, şi sape, şi belciuge, şi câte altele — să lucreze o lună întreagă şl să câștige bani buni. A făcut ghioaga numai din jumătatea grămezii. — Gata, fierarule ? a întrebat Mladen a doua zi. — Gata, voinice. A luat Mladen ghioaga şi a azvârlit-o pân’ la soare. Apoi s-a întins pe burtă şi-a aşteptat să primească ghioaga în spinare. S-a spart ghioaga, s-a făcut fărâme. A înţeles Mladen că fierarul îl furase. Dă necaz, a adunat sfărâmăturile ghioagei, a răscolit până a găsit şi fierul dosit, apoi a dat un bobârnac în ziduri şi a prăbuşit întreaga clădire. — Aşa să păţească toţi hoţii, a zis Mladen şi a plecat fluierând, în timp ce fierarul îşi smulgea părul din cap. Şi a nimerit voinicul la un alt fierar, care auzise de cele păţite de fierarul necinstit. Fără să crâcnească, a muncit, a suflat în foaie şi a izbit în nicovală ca mânat de o mie de draci, de-a scos până la urmă o ghioagă de toată frumuseţea. A încercat-o Mladen zvârlind-o până dincolo de soare şi, când a primit ghioaga în spinare, nu s-a mai spart, ci a săltat numai de câteva ori, de parc-ar fi căzut pe arcuri, şi nu pe spinare de om. — Aşa, fierarule ! A plecat Mladen mulţumit şi, cum a plecat, cum s-a întâlnit cu un popă. — Încotro, voinice ? — În lumea largă, bre. S-a uitat faţa bisericească : voinic flăcău. Şi-a făcut popa îndată socoteala că un argat ca ăsta îl scuteşte de cei cinci pe care îi are şi face mai multă treabă decât toţi la un loc. — Nu vii la mine, voinice? Cu ce-ai să te alegi umblând teleleu pe drumuri ? Pe când eu te hrănesc şi te îmbrac şi, pentru că sunt om de omenie, îţi dau şi cinci dinari pe an. Ia, ai să faci şi tu puţină treabă acolo, de ochii lumii: spargi lemnişoare, mături şi cureţi, iei aer ducând văcuţele la păscut, ari, semeni, seceri, treieri, ce să mai vorbim ? Faci şi tu câte ceva, să nu zică lumea că te învăţ leneş... A primit Mladen. S-a dus cu popa şi, cum se întunecase; s-a culcat în grajd. În zori sforăia sfinţia sa cum nu mai sforăise de mult. Visa că Mladen munceşte, munceşte... Numai văzîndu-l, obosise popa atât de tare, că nu-i mai venea să se scoale. Până la urmă, spre prânz, s-a sculat. A ieşit somnoros în curte. — Unde-i sluga cea nouă ? — Ce slugă ? a întrebat preoteasa. N-am văzut nici o slugă. Aleargă popa la grajd. Mladen dormea cu poftă, cu şi mai multă poftă decât dormise popa. Asta l-a necăjit pe popă cel mai tare. — Ce faci, netrebnicule ? Mladen a căscat un ochi. — Cum îndrăzneşti să dormi la ora asta ? a răcnit popa, cu mare mânie. A căscat Mladen şi ochiul al doilea. — Ce strigi, bre ? Ai spus că ai să mă hrăneşti şi ai să mă îmbraci. Păi de când tot aştept să vii să mă hrăneşti şi să mă îmbraci, am adormit de o sută de ori ! S-a lipsit popa de aşa argat, şi Mladen a pornit iar la drum, cu fagul pe umeri. Merge ce merge, numai ce vede pe câmp o fată frumoasă, care plângea. — De ce plângi, fată frumoasă ? — Cum să nu plâng, că acuşi vine Mustăciosul... — Şi ce-i dacă vine ? — Of, voinice, a gemut fata, tare de departe vii, dacă n-ai auzit că Mustăciosul pe toţi ai noştri-i canoneşte şi tuturor le ia bir. Pe mine m-a ales să-i caut în cap, şi n-o să mă ucidă decât când s-o plictisi de bine... Fugi, fugi degrabă, a mai strigat fata, mântuiește-ți zilişoarele şi mulţumeşte că ai scăpat la vreme. S-a mirat Mladen de vorbele fetei şi s-a aşezat lângă ea. Ce-o fi cu Mustăciosul ăsta ? — Dar vine ? Să n-aştept degeaba... N-a sfârșit de vorbit, că fata a ţipat o dată : — Uite-l! Fugi, că vine... De după un deal s-a văzut întâi o jumătate de mustaţă. Dar ce mustaţă ? Trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi duraseră păsările în jumătatea aceea de mustaţă şi încă mai rămăsese loc pentru altele. Mladen s-a pitit după un tufiş, şi de acolo a văzut răsărind şi cealaltă jumătate de mustaţă, cu alte trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi, de toata mâna. Iar Mustăciosul, care ducea atât de falnică podoabă, călca apăsat de se cutremura cerul şi groapă rămânea unde punea piciorul. Cum a venit, namila şi-a pus capul pe un muşuroi uriaş, lângă genunchii fetei, şi a adormit. Atunci Mladen s-a repezit şi l-a izbit cu ghioaga. — Vezi că mă înţeapă țânțarii, a bombănit Mustăciosul, iar fata s-a speriat că se trezeşte. A izbit Mladen cât a putut de tare, Mustăciosul a deschis ochii şi i-a văzut. — Tu erai țânțarul ? Când l-a văzut Mladen că se ridică de jos, n-a mai aşteptat şi a fugit ca din puşcă. Ce era să facă, dacă dihaniei nici ghioaga nu-i venea de hac? Mustăciosul, după el. A fugit Mladen până a ajuns la un râu mare de unde începea ţara unor uriaşi cu inimă bună. Un uriaş tocmai îşi săpa grădina, lângă mal. — Cum trec dincolo, frate-meu ? — Suie pe sapă. S-a suit Mladen pe sapă şi omul l-a zvârlit pe celălalt mal. Dar Mustăciosul numai un pas a făcut şi a trecut apa. Alerga Mladen, de ziceai că-i cerb. Şi a văzut acum un semănător din neamul uriaşilor. Din sacul atârnat de gât scotea cu mâna seminţele, mai zdrobea câteva între dinţi, dar pe cele mai multe le zvârlea în brazdă. — Vine Mustăciosul, a strigat Mladen. Unde să m-ascund ? — Intră în sac. A intrat Mladen în sac şi s-a pitit printre seminţe. Abia s-a pitit că Mustăciosul a răsărit lângă semănător. — Pe unde a trecut un om cu ghioaga pe umăr ? — Uite, încolo, a răspuns semănătorul, şi Mustăciosul a luat-o la goană. A scăpat Mladen de primejdie. Dar altă primejdie îl pândea. Semănătorul a pornit să semene şi, când şi-a vârât mâna în sac, l-a scos şi pe Mladen odată cu un pumn de seminţe. După obicei, a aruncat câteva seminţe în gură şi Mladen s-a nimerit tocmai printre seminţele cu pricina. În gura semănătorului era cam întuneric. S-a apucat Mladen să-şi caute adăpost între două măsele, şi de-acolo a văzut cum toate seminţele trec în goană prin gâtlejul semănătorului. Dacă apuca să-l înghită şi pe el, dus ar fi fost, că semănătorul era un înghiţitor straşnic. — Opreşte! Opreşte! striga Mladen, cât îl ţineau puterile. „Ia te uită, frate ! şi-a spus semănătorul. Abia am început semănatul şi să mă opresc ?“ I se părea că el singur se gândise să se oprească. Dar Mladen strigă din nou în gura mare : — Stai ! Stai ! Uimit, semănătorul se opri şi căzu pe gânduri : „M-am prostit de-a binelea. Cum să stau ? Păi ce, am ieşit în câmp să stau ?“ N-a fost chip să-l aducă Mladen să înţeleagă. Ce era de făcut ? Atunci şi-a amintit voinicul de sfatul iepurilor, cărora le înţelesese cuvintele mulţumită limbii mute. A scos ghinda din buzunar şi a vârât-o între alte două măsele ale semănătorului. Şi ghinda s-a dovedit harnică, şi o tulpiniţă a început să crească dintr-însa. Pe seară, un smoc de frunze ieşi printre buzele semănătorului. „Ce-o mai fi şi asta ?“ Supărat, semănătorul smulse frunzele, cu tulpiniţă cu tot, şi aşa scăpă din închisoare şi Mladen, care se agăţase de stejărelul crescut din ghindă. — Tu erai ? strigă semănătorul. Uitasem de tine, uita-te-ar relele să te uite ! I-a mulţumit Mladen şi a pornit-o repejor, că nu mai voia să întârzie în preajma uriaşului. A trecut nouă munţi, nouă văi şi nouăzeci şi opt de vâlcele, iar într-a nouăzeci şi noua a dat peste un cal. —Călătorule, nu ştii când o să vină pe aici Mladen, fiul ursului ? l-a întrebat calul. -— Eu sunt Mladen. Dar ce-i ? s-a mirat flăcăul. Calul s-a bucurat şi a răspuns : — De o sută de ani te aştept, voinice. Eu, aşa cum mă vezi, am fost un om rău. Am avut un pobratin[3] şi intr-un rând, certându-ne, l-am ucis. Pe loc am fost schimbat în cal, şi cal mi-e dat să rămân până ce Mladen, fiul ursului, îşi va face curele din pielea mea. Acum, că ai venit, croieşte rogu-te din pielea mea câte curele vrei şi izbăveşte-mă ! S-a mirat Mladen din nou şi a răspuns : —Cum să fac curele ? înseamnă să te ucid... — Ucide-mă, ucide-mă, l-a rugat calul. De ce pregeţi să faci o faptă bună ? — Ia lasă-mă în pace! a strigat Mladen şi a vrut să-şi vadă de drum. Dar calul a început să plângă şi, văzând că nu-l înduplecă să-i facă voia, l-a rugat să-l ia măcar cu el. Mladen s-a învoit. A încălecat şi-a pornit mai departe. Şi numai puţin a mers, că, ridicând ochii, a văzut, în nori, un castel. Era un castel minunat, cu ziduri tari şi drepte, dar nici o scară nu ducea de la pământ la Castelul-din-Nori. A simţit Mladen o dorinţă nestăvilită de a intra în Castelul-din-Nori. — Ei, Mladen voinice, a grăit calul, vezi că uneori şi răul e spre bine ? Fă curele din pielea mea, leagă-le cap la cap, prinde curelele de coada unei săgeţi şi zvârle săgeata în castel. Cățărându-te pe curele, ai să ajungi unde te cere inima, şi eu am să fiu izbăvit... A şovăit Mladen să asculte sfatul calului, dar acesta îl ruga atât de fierbinte, şi dorul lui creştea atât de nestăvilit, încât, până la urmă, s-a învoit. A tăiat două crăci de şi-a cioplit un arc şi o săgeată ; apoi a făcut curele din pielea calului, le-a legat unele de altele, le-a prins de săgeată şi a trimis săgeata drept în zid, lângă o fereastră. Dar, când să se caţere pe frânghia de curele, un tânăr s-a apropiat de el. — Cine eşti ? — Mă numesc Lubomir şi am fost calul din pielea căruia ai tăiat curelele, i-a vorbit bucuros tânărul. Acum sunt iarăşi om şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te slujesc cu credinţă. S-au suit pe frânghia de curele şi-au intrat în Castelul-din-Nori. Dar cine să povestească minunile pe care le-au văzut acolo ? Erau paturi aurite şi covoare groase, în care piciorul se afunda, încăperi înalte, cu tipsii şi vase de preţ, şi o sală mare, mare, în care masa era pusă şi, pe masă, înşirate tot soiul de mâncări şi băuturi. Dacă au văzut că nu dau peste nimeni în tot castelul, s-au pus Mladen şi Lubomir la masă şi au început lupta cu bunătăţile din faţa lor. Goleau tăvile de aur şi sticlele de cristal, de-ai fi zis că nu mai mâncaseră de când sunt! Dar zgomotul cuţitelor lovite de tăvi şi clinchetul paharelor au deşteptat un glas în liniştea castelului. — Om bun, fie-ţi milă şi dă-mi un pahar cu apă ! S-a uitat Mladen la Lubomir, s-a uitat Lubomir la Mladen. Cine vorbise ? S-au sculat amândoi şi au găsit în încăperea vecină un butoi mare cu trei doage de fier. — Om bun, toarnă peste butoi un pahar cu apă ! Mă usuc de sete... A turnat Mladen un pahar şi, cum l-a turnat, cum a sărit prima doagă de fier. — Mai toarnă un pahar, om bun ! Tare mi-e sete... A turnat Mladen al doilea pahar şi a sărit şi a doua doagă. — Încă un pahar, om bun. Straşnică sete... A sărit şi doaga a treia, butoiul a plesnit, iar din butoiul cel mare a țâșnit, în mijlocul unui nor de fum, un balaur cumplit. — Nu vă speriaţi, oamenilor, a strigat cu glas tunător balaurul. Şi în lumea noastră, a balaurilor, sunt balauri buni şi răi, măcar că voi nu-i prea deosebiţi şi v-a căşunat că trebuie să ne tăiaţi neapărat capetele, cum daţi cu ochii de noi. — Şi tu... eşti un balaur cumsecade ? a întrebat Lubomir. — Cumsecade, cumsecade, a răcnit balaurul. Dacă vă întâlnea frate-meu, Mustăciosul, pe loc vă înghiţea pe amândoi. Dar eu sunt bun, am inima milostivă şi de dragul vostru mă mulţumesc acum cu unul singur şi vă las plăcerea de a hotărî chiar voi pe care să-l înghit astăzi şi pe care mâine. — Asta ţi-i inima bună ? a strigat mânios Mladen. Şi unde nu l-a pocnit odată cu ghioaga, de i-a şi fărâmat unul din capete (că, uitai să vă spun, balaurul cel milostiv avea trei căpățâni). A început în Castelul-din-Nori o luptă cumplită. Balaurul se zvârcolea, spărgea cu coada paturile aurite şi vasele de preţ, dar Mladen şi Lubomir nu-i dădeau răgaz să răsufle. Din încăpere-n încăpere-l urmăreau. Răcnea balaurul şi blestema cu cele două guri care-i rămăseseră, că, închis de ani de zile în butoiul cel mare, îi scăzuseră puterile şi-şi dădea seama că le cam încurcase... Dacă i-a sfărâmat Mladen şi capul al doilea, a început balaurul să strige : — Iertaţi-mă, fraţilor, fie-vă milă de un biet balaur cu un singur cap. Iertaţi-mă şi am să mă călugăresc, petrecându-mi zilele în post şi rugăciune... — Ba nu, i-a răspuns Mladen, n-o să te iertăm, ca să nu mai poţi înşela în vecii vecilor ! Şi cum a zis, cum i-a zdrobit şi ultima căpățână. S-au opintit, voinicii de-au zvârlit trupul balaurului de la una dintre ferestrele Castelului-din-Nori. A căzut timp de o zi întreagă şi, când a ajuns pe pământ, praf s-a făcut. Numai oasele mai mari i s-au păstrat, şi ele se mai văd şi azi acolo, ca o grămadă de stânci acoperite cu muşchi. — Acum ce facem ? a întrebat Lubomir. — N-ai auzit că spurcăciunea asta era fratele Mustăciosului ? i-a răspuns Mladen. Multe blestemăţii mai fac şi balaurii ăştia... N-am să mă las până nu-l răpun şi pe Mustăcios. Au mai rămas trei zile şi trei nopţi în Castelul-din-Nori, să prindă puteri iar a patra zi au coborât pe pământ şi au ascuns bine frânghia din curele, ca s-o poată găsi dacă or mai voi să pătrundă în castel. Apoi s-au dus şi s-au tot dus, până au ajuns la câmpul pe care plângea fata pe care Mustăciosul o punea să-i caute în cap. Mai plângea şi acum. De atâtea lacrimi, crescuse acolo un râu care-şi avea izvorul în ochii fetei, şi râul avea apa sărată ca apa mării.  — Nu mai plânge, fată frumoasă, spuse Mladen. Mai bine ajută-mă să-l răpunem pe Mustăcios. Fata îşi ridică privirile şi-l recunoscu : —Iar ai venit pe la noi, voinice ? Ai văzut că te-a biruit afurisitul! — E tare al dracului, rosti înciudat Mladen, dar omul trebuie să fie mai isteţ decât o spurcăciune de balaur. Dacă nu-l putem doborî cu puterea, să-l doborâm cu viclenia. Mă ajuţi ? — Voinice, voinice, oftă fata, mare bine ţi-ai face cu lumea întreagă dacă l-ai birui. Am să te ajut cât oi fi în stare. S-a bucurat Mladen, şi deodată parcă i-a fost dragă fata. — Întreabă-l unde-şi ţine puterea. Dacă-mi spui asta, ştiu eu ce-mi rămâne de făcut... S-a învoit fata, şi voinicii s-au ascuns în scorbura unei sălcii bătrâne. Abia s-au ascuns, că pământul a început să tremure şi de după el s-a ivit o jumătate de mustaţă, apoi cealaltă jumătate, şi după ea şi Mustăciosul, care adulmeca văzduhul şi răcnea cât îl ţinea gura : — Simt miros de om străin ! Unde-i, să-l pun pe-o măsea ? — Ce miros, Mustăciosule ? i-a răspuns fata. Cale de nouă poşte n-a mai rămas picior de om pe aici, că pe toţi i-ai înghiţit. Ţi se năzare... S-a frământat dihania o vreme, în cele din urmă s-a potolit şi şi-a lăsat capul pe muşuroiul uriaş, lângă genunchii fetei. Când l-a văzut ea toropit, a prins a grăi : — Vai, Mustăciosule, de atâta amar de vreme te caut în cap şi până azi nici o vorbă bună n-am auzit de Ia tine... — Ce vorbă ? a mârâit zmeul. Ce s-auzi ? — Ia, să-mi arăţi şi mie puţină încredere, să-mi spui, de pildă, cum de eşti atât de puternic... — Ce ? a răcnit zmeul. Cum de sunt puternic ? şi unde-a început să râdă în hohote, de săltau norii pe cer ca nişte perne azvârlite de colo-colo. L-a lăsat fata să râdă în voie şi, când s-a liniştit, a prins a-i vorbi din nou : — Ce bine că poţi râde cu atâta poftă ! cum să nu râzi, dacă te ştii atât de tare... Ce-am mai râde noi amândoi, dacă aş pricepe şi eu de unde ţi se trage puterea ! Ne-am bate joc de toţi prostănacii care-ar râvni să-ţi vină de hac... Mustăciosul mai râse o dată, stârnind un vânt aprig de era să doboare salcia în scorbura căreia se pitiseră Mladen şi Lubomir. — Ei, află că puterea mea e bine ascunsă, strigă el. Am un castel în nori, unde nimeni nu poate sui. Acolo, în castel, e un butoi mare cu trei doage de fier, şi-n butoi îmi stă puterea, sub chipul unui frate al meu, balaur. L-am închis, că poftea să mă doboare... Cine l-o ucide, mă are în mâna lui. Dar asta, fetico, n-o să se întâmple, n-ai grijă ! I-a mulţumit fata pentru încredere, şi Mustăciosul a adormit. Atunci a ieşit Mladen din scorbură şi s-a apropiat. — Am auzit ce ţi-a spus. Minte, şopti el. Balaurul din butoi e mort, şi pe el îl văd puternic ca mai-nainte. — Acu’ nu-l mai pot întreba, răspunse tot în şoaptă fata. Am să-l mai iscodesc mâine... A intrat din nou în scorbură Mladen. Mustăciosul a dormit cât a dormit, apoi a plecat la treburile lui şi nu s-a întors decât a doua zi. — M-ai minţit, i-a spus fata când namila şi-a lăsat capul pe muşuroi. Balaurul din butoi e mort, şi tu eşti la fel de tare ca mai-nainte. Mustăciosul nu ştia că frate-său fusese ucis. Anume îi spusese fetei că puterea lui e ascunsă în butoi, pentru că era prevăzător şi nădăjduia că balaurul l-ar înghiţi pe cel care ar fi fost în stare să ajungă în Castelul-din-Nori. Auzind însă vorbele fetei, sări în picioare, atât de tulburat, încât uită şi s-o întrebe de unde aflase că fratele lui murise. Se repezi până la castel şi văzu că totul era adevărat. Acum, de balaur nu-i părea lui rău, că doar singur îl pusese la-nchisoare după o ceartă, dar se întreba cum şi cine izbutise să urce până la castel. Era mânios foc. Numai că, întorcându-se la fata de pe câmp, atât de bine se pricepu ea să-l liniştească, să-i abată gândurile şi să-l încânte, încât Mustăciosul îi spuse : — Ei bine, puterea mea — dacă vrei să ştii — e ascunsă într-o fântână. Fântâna se află în mijlocul pământului, de aia i se şi spune Fântâna Buricul-Pământului. De unde să ştie fata că Mustăciosul anume îi răspunse aşa, pentru că în fântâna aceea locuia fratele lui mezin, şi pentru că nădăjduia că balaurul se va pricepe să ia viaţa oricui ar coborî în fântână ? Dar Mladen şi cu Lubomir nu ştiau nici ei ce-i aşteaptă. Au pornit la drum de îndată şi, după cale lungă, au găsit Fântâna Buricul-Pământului, ascunsă într-o pădurice de brazi. — Eu am să cobor întâi, a spus Lubomir. — Să tragem la sorţi, a răspuns Mladen. Sorţii l-au arătat pe Lubomir. Flăcăul şi-a vârât picioarele în găleată şi a coborât încetişor încetişor până-n fund. Acolo, drept în gura balaurului a nimerit. Afară, Mladen aştepta să-i dea tovarăşul semn. A aşteptat, a aşteptat, degeaba. — Să ştii că Lubomir a păţit ceva ! Dacă a văzut că tovarăşul nu se mai arată, şi-a făcut o făclie dintr-un brad şi a coborât şi el. Făclia lumina pereţii de piatră ai fântânii şi, la strălucirea ei, se vedeau șopârlele țâșnind speriate şi mistuindu-se printre pietrele jilave. Era adâncă fântâna, răspundea tocmai pe celălalt tărâm, de sub pământ. Mirat, Mladen a înălţat făclia şi a privit în jos. Când colo, balaurul stătea cu botul căscat, bucuros de noua pradă. — Tu l-ai înghiţit pe Lubomir ? — Şi ce ? a rânjit dihania. Acum te înghit pe tine... A început Mladen lupta cu balaurul, acolo, pe tărâmul de sub pământ. Întâi a zvârlit făclia în singurul lui ochi şi l-a orbit. Apoi, fără să-i lase timp să se dezmeticească, l-a pălit în creştet. A pierit balaurul, şi Mladen i-a spintecat burta din care Lubomir a țâșnit, viu şi nevătămat. În clipa aceea s-a auzit un tunet năpraznic, iar voinicii s-au trezit afară, în păduricea de brazi. De fântână, nici urmă. Pierise de parcă n-ar fi fost. S-au întors ei atunci la fata de pe câmp şi i-au povestit totul, apoi s-au ascuns în scorbură, așteptându-l pe Mustăcios. Şi dihania a venit şi şi-a lăsat capul pe muşuroi, dar era tot atât de în putere ca mai-nainte. — N-ai încredere în mine, a prins să se tânguie fata. M-ai minţit şi de astă dată... Atâta l-a dondănit ea, cum că ar vrea să-i dovedească dragostea pe care i-o poartă, atâta l-a ciocănit, că n-a mai răbdat Mustăciosul şi şi-a deschis inima : — Puterea mea hapsână stă în păsările oploşite în straşnicele mele mustăţi. Aşa-i că n-ai crede ?... Dar dacă m-ar părăsi păsările, n-aş mai fi bun de nimic. Atâta i-a trebuit lui Mladen. Cum a auzit, cum a început să strige în limba păsărească, pe care o ştia mulţumită limbii mute : — Păsări surioare, veniţi la mine şi lăsaţi-l pe Mustăcios! Am să vă găsesc loc bun pentru cuiburi şi am să vă dau o sută de saci cu mei. Mustăciosul e un tâlhar, ajutaţi-mă să mântui lumea de fărădelegile lui. Paserile l-au ascultat, pentru că Mustăciosul nu fusese niciodată în stare să le vorbească pe limba lor şi, sfrr! ca un nor s-au desprins de sub nasul lui şi s-au lăsat pe crengile sălciei. Iar straşnicele mustăţi ale Mustăciosului odată s-au pleoştit, şi dihania a sărit în picioare, speriată. — Valeu, ce s-a-ntâmplat ? Mladen ieşise din scorbură şi alerga spre el. Şi atunci s-a petrecut un fapt de mirare : Mustăciosul, namila nesăţioasă care chinuise oamenii ucigându-i şi zdrobindu-le casele, care înspăimântase şi jefuise o ţară, Mustăciosul se sperie şi o luă la fugă, ţipând ca din gură de şarpe : — Ajutor ! Săriţi i Ajutor ! De bună seamă, nimeni nu răspunse la chemarea nelegiuitului şi, apucând o piatră, Mladen o zvârli în urma Mustăciosului. Piatra îl lovi în spinare şi-i ieşi prin piept lăsând în urmă o gaură — atât de tare slăbise zmeul. Aşa a murit Mustăciosul. Şi, cum a murit, cum s-au          ivit ca din pământ, în jurul lui, oamenii pe care-i ucisese. Cântau, se bucurau şi-i mulţumeau lui Mladen, fiul ursului, că-i întorsese la viaţă. Mladen s-a însurat cu fata de pe câmp şi, însoţiţi de credinciosul Lubomir, s-au mutat cu toţii în Castelul-din-Nori. Dar, cum nu voia să trăiască despărţit de oameni, a zidit Mladen o scară de piatră de la pământ şi până la poarta castelului, iar cum neîncetat se găseau oameni care voiau să-l vadă, era pe scara aceea un du-te-vino, ceva de speriat. Odată cu oamenii am urcat şi eu, am privit şi-am ascultat. Dacă scara de piatră nu mai e azi la locul ei, or fi tocit-o tălpile atâtor oaspeţi câți au suit la Mladen, că aşa-i cu scările astea: de lemn sau de piatră, te lasă când ţi-e lumea mai dragă !   [1] Citap – cod (în limba sârbă).   [2] Mladen – tânăr (în limba sârbă).   [3] Pobratin – frate de cruce (în limba sârbă).     Puteti descarca basmul de la atasamente              

Acul şi foarfeca   Am să-ţi spun că a fost odată un croitor şi că era bătrân, tare bătrân. De bătrân ce era nici aţa în ac nu mai vedea s-o vâre, şi rar dacă avea ce să mănânce în fiecare zi. Avea bătrânul trei băieţi. Dar, dacă avea trei băieţi, crezi că asta îl ajuta la ceva ? Băiatul mai mare lucra la un bogătaş, şi nu degeaba se zice că, decât slugă la bogat, mai bine mort şi-ngropat. Al doilea era dascăl la heider[1] şi, dacă ai văzut vreodată un dascăl sătul, să mi-l arăţi şi mie ! Al treilea îl ajuta pe bătrân, dar dacă nu era de lucru, te rog să-mi spui cum putea să-l ajute ? Vrednicia lui se prăpădea de pomană. A înţeles bătrânul că destul a făcut umbră pământului. Într-o seară s-a culcat şi şi-a strâns feciorii lângă pat. — Eu, băieţii mei, a rostit cu amărăciune, am trăit nouăzeci de ani şi-mi ajunge. Am hotărât să mă culc şi să nu mă mai scol. Dar, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, vreau să vă las câte ceva, să mă pomeniţi cu drag când n-oi mai fi. Degeaba au strigat feciorii, degeaba au plâns. Bătrânul i-a ascultat liniştit, apoi a spus : — Ţie, fiul meu cel mare, îţi las toate lucrurile din casă. Multe nu sunt, bune nu sunt, dar, decât nimic, tot mai bine cu ele ! Dacă te însori, ai să te ajuţi şi tu cu ce-ai să poţi. I-a sărutat mâna fiul cel mare, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt. — Ţie, fiul meu mijlociu, îţi las ce brumă de ţoale mi-au rămas. Multe nu sunt, întregi nu sunt, dar poate tot alegi ceva din ele... I-a sărutat mâna şi mijlociul, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt. —Ţie, fiul meu cel mic, a început pentru a treia oară bătrânul... dar s-a oprit îndată. Ce putea să-i mai lase băiatului, când tot ce avusese împărţise celor mai mari ? — Nu-i nimic, tată, a rostit plângând mezinul, dacă i-a înţeles încurcătura, să fi fost matale sănătos... S-a gândit bătrânul, s-a tot gândit... Nu-i venea să-şi lase băiatul fără partea lui de avere, mult-puţină, câtă va fi fost, mai cu seamă că era feciorul cel mai vrednic şi cel mai drag. Deodată s-a luminat la faţă. — Am găsit! Ţie, fiul meu cel mic, îţi las acul şi foarfeca. Să le păzeşti cum şi eu le-am păzit şi să ştii că, în mâna unui om harnic, darul ăsta e mai de preţ decât tot ce-au primit fraţii tăi. I-a sărutat mezinul mâna şi i-a mulţumit plângând, dar n-a mai apucat să se dea îndărăt. Bătrânul a închis ochii şi şi-a dat sufletul. L-au plâns ce-au plâns feciorii, l-au îngropat cu cinste, şi-a luat fiecare partea lui de moştenire, iar fratele cel mare a vorbit astfel: — Fraţii mei, la un loc o să ne vină tare greu să ne descurcăm. Uite, eu am să mă mut la bogătaşul meu, tu să te duci la heider, iar tu, cel mai mic dintre noi... — Nu vă îngrijiţi de mine, mă descurc eu... — Ei, dacă te descurci, cu atât mai bine ! Au plecat fraţii cu câte o bocceluţă în spinare, şi mezinul a rămas singur în casă. S-a uitat la pereţii goi, s-a uitat pe-afară... Ce să facă în cocioaba pustie ? Şi-a înfipt acul în cămaşă, a vârât foarfecă în buzunar si, haida-hai, a pornit la drum. Merge o zi, merge două, merge nouăzeci şi nouă. Într-a suta zi ajunge la un palat împărătesc. A început să se plimbe pe sub fereşti, răcnind cât îl ţinea gura : — Meşter croitor ! Meşter croitor ! În ziua aceea împăratul se sculase tare supărat. O bruftuluise pe împărăteasă, ţipase la sfetnici şi-acuma şedea încruntat pe scaunul lui de aur, întrebându-se pe cine să-şi verse mânia ca să se răcorească de-a binelea. Şi, cum se întreba el aşa, numai bine aude strigătele croitorului. — Strigă ? Cine cutează să strige sub ferestrele mele ? — Un croitor, măria-ta. Din verde cum era de obicei, într-o clipă s-a făcut roşu împăratul şi, când a ţipat o dată, au zăngănit decoraţiile pe piepturile sfetnicilor. — Ce ? Un croitor ? Şi de ce strigă ? Cu ce-i el mai breaz decât cei două sute de croitori ai mei care lucrează în tăcere ? — Nu ştim, măria ta... — Cine l-a pus să strige ? Vai de zilele noastre ! se jeluiau curtenii. Dar împăratul nu şi-a plecat înalta lui ureche la şoaptele speriate ale sfetnicilor şi a poruncit cu glas tunător : — Aduceţi-l aici, viu sau mort! Am să-l învăţ eu minte... Strigăte, înghesuială, zăngănit de fiare... Ai fi crezut că se pregăteşte o oaste pentru cine ştie ce bătălie împotriva vreunui Gog-Magog[2]. Dar toate erau numai pentru bietul croitor care, nebănuind ce-l paşte, striga mai departe pe sub ferestre : — Meşter croitor ! Cine are ceva de cusut, de cârpit, de prefăcut sau de întors pe dos ? S-au deschis porţile palatului şi slujitori turnaţi în oţel s-au repezit buluc, îndemnându-se între ei cu mare mulţime de strigăte : — Prinde-l ! — Pune mâna pe croitor ! — Să nu ne scape ! „Pe cine-or fi căutând ?“ se întrebă croitorul privind mirat în jur. Într-o clipă fu împresurat, legat burduf, dus pe sus cu falnic-alai şi zvârlit pe lespezile de piatră din încăperea de Scaun a împăratului. Totul sa petrecuse atât de repede, că n-avusese vreme să înţeleagă nimic. — De ce strigi, ticălosule ? îl întrebă împăratul. Te lauzi că eşti meşter mare ? Ei bine, te voi pune la-ncercare ! Până mâine dimineaţă să-mi faci un veșmânt de oţel, prin care săgeata să nu treacă şi pe care suliţa să nu-l străpungă. Şi să nu te pună dracul să-l faci din zale sau din mai ştiu eu ce... Vreau un veșmânt de oţel tot, croit aidoma acestui veșmânt pe care-l port. Dacă-l faci, îţi dau voie să te numeşti croitor al luminăţiei mele. Dacă nu, îi dau voie călăului să te scurteze cu un cap. Am zis ! Încă buimăcit, croitorul se simţi apucat, ridicat şi purtat către ieşire. — Şi să nu uiţi buzunarele, mai strigă împăratul în urma lui. Am nevoie de cât mai multe buzunare ! Îmbrâncit, înghesuit, croitorul s-a trezit într-o încăpere plină cu foi mari din tablă de oţel. Slujbaşii l-au încuiat înăuntru şi au plecat, iar croitorul a rămas să se perpelească, încercând zadarnic să caute o ieşire din buclucul în care nimerise. „Ce mi-a venit să strig tocmai pe sub ferestrele nebunului ? se întreba el. Parcă dacă strigam în piaţă nu era bine ?... Aşa, cu ce m-am ales ?“ Uite-aşa se certa şi se perpelea, în timp ce orele treceau ca să nu se mai întoarcă. În încăperea cu table de oţel se tot întuneca şi, obosit, flămând, croitorul adormi. Atunci foarfecă sări din buzunarul lui şi începu să taie foile de tablă cum ai tăia dumneata dintr-un postav. Şi bag seamă că nu le tăia oricum, ci în aşa fel încât să alcătuiască mâneci, un spate şi o faţă de surtuc, pantaloni, tot ce se cerea pentru întregirea veşmântului cerut de împărat. A muncit foarfecă în tăcere cât a muncit şi, isprăvind treaba, s-a întors cuminte în buzunarul croitorului, care dormea dus. Atunci a sărit acul de la locul lui şi a început să coasă bucăţile de tablă. Alerga prin aer; de nu-l puteai urmări cu privirea şi, cât te-ai şterge la ochi, veşmântul, împăratului era încheiat. Şi nu ţeapăn, cum ai putea crede, ci moale ca o haină de postav, măcar că era de oţel şi, fiind lucrat cu chibzuială, avea tot soiul de buzunare : şi mari, şi potrivite, şi mici de tot. În zori s-au auzit bocăneli înaintea uşii şi, însoţiţi de călău, slujbaşii au venit să-l ducă pe croitor la împărat. Dar în faţa veşmântului de oţel au rămas fără grai, că asemenea haină nici nu se văzuse, nici nu se pomenise. Iar croitorul dormea într-un colţ, fără habar. — Meştere, scoală, spuse într-un târziu un slujitor. Croitorul deschise întâi un ochi, apoi al doilea, apoi pe amândoi dintr-o dată, şi primul chip pe care-l zări fu al călăului care-l privea mânios la gândul că nu-i va mai tăia capul. Dar croitorul n-avea cum să ştie asta. Supărat, îi strigă în faţă : — Păcătoasă slujbă, ţi-ai ales, călăule ! — Aşa ? îţi baţi joc de mine ? strigă călăul. A doua oară nu-mi mai scapi, nu te teme... Mirat, croitorul se uită la ceilalţi şi, cum îşi rotea privirile prin încăpere, văzu haina de oţel. Era întocmai cum o ceruse împăratul. Copleşit de o nouă mirare, deschise gura, voi să întrebe ceva, dar nu izbuti să găsească nici un cuvânt şi rămase cu gura căscată. — Pofteşte la împărat, cinstite meşter, grăi un slujbaş. Fără să înţeleagă nimic, croitorul se ridică şi, îndreptat de ceilalţi, o porni spre încăperea de sfat a împăratului. În frunte, păşea un slujbaş care purta haina de oţel, iar în urmă venea călăul rumegând planuri de răzbunare. Când dădu cu ochii de veşmântul cerut, împăratul îl pipăi, apoi îl încercă. Hainele de oţel i se potriveau, ca turnate. — Mda, mârâi împăratul, ai făcut treaba. Îţi dau voie să te numeşti croitorul luminăţiei mele. „Mulţumesc şi pentru atât, îşi spuse croitorul. Mai bine al luminăţiei lui, decât al călăului...” De atunci dregătorii începură să vină la el să-şi coasă haine, şi veniră cu nevestele, ba şi cu copiii. Avea de lucru croitorul până peste cap, dar cine se plânge de lucru ? Călăul, însă, zi şi noapte se gândea cum să-l piardă. De aceea se aruncă într-o zi la picioarele împăratului, strigând din adâncul rărunchilor :  — Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac ! — Vorbeşte, dar pe scurt, îi îngădui împăratul. — Măria ta, croitorului i s-a suit cinstea la cap. Dacă a făcut haina de oţel, acu se laudă peste tot că ar şti să facă o haină şi mai şi, o haină de aur, — O haină de aur? strigă împăratul şi ochii prinseră să-i lucească. — Cu totul şi cu totul de aur, măria ta. Iar nasturii i-ar face din pietre scumpe... — Să vină croitorul, răcni împăratul. Ce, îşi bate joc de bunătatea mea ? Într-un suflet a alergat călăul şi l-a înfăţişat pe croitor. — Te-ai lăudat că ai şti să faci o haină de aur? întrebă împăratul. — Nu m-am lăudat în nici un fel, răspunse croitorul, speriat. — Taci. Îţi baţi joc de bunătatea mea ? Până mâine dimineaţă haina să fie gata. Şi nasturii să fie de nestemate ! Altminteri, călăul te învaţă minte... Am zis ! A plecat amărât croitorul şi s-a închis în casă, blestemând clipa în care sosise în oraşul împăratului. Dar ce folos că o blestema ? Călăul abia aştepta să-i zboare capul... Cum sta el aşa, cu durerea în suflet, odată aude un glas subţire, mai subţire ca firul de aţă : — Ce-i, croitoraşule ? De ce eşti trist ? Se uită croitorul în dreapta, în stânga, se uită în sus şi în jos. Cine vorbise ? — Nu căuta atât de departe, râse glăsciorul, Croitoraşule, caută mai aproape. Ai ghicit! Vorbea acul. Şi foarfecă a râs şi ea şi a vorbit cu glas gros : — Mai aproape, croitoraşule, caută mai aproape ! — Spune-ne ce te doare, l-a îndemnat acul, şi croitorul le povesti toată întâmplarea. — Asta-i tot ? Păi dacă am cusut noi o haină de oţel, o s-o coasem si pe a de aur, nu te teme. De ce crezi că ne-a lăsat tatăl tău să-ţi purtăm de grijă ? Du-te la împărat şi cere-i aurul, că de ce urmează ne îngrijim noi singuri. Vai, cât s-a bucurat croitorul! Şi cum le-a mulţumit prietenilor buni, moşteniţi de la bătrânul lui tată ! Îndată a alergat la palat, de unde a adus tot ce era de trebuinţă. — Aşa. Acum culcă-te, şi lasă-ne pe noi să facem treaba. Fericit, croitorul n-a stat să lungească vorba şi, ca omul fără griji, cum, a pus capul jos, cum a adormit. Dar vezi că afurisitul de călău nu putea să doarmă, de teamă să nu-i scape din nou capul croitorului. A venit tiptil, tiptil, s-a apropiat de fereastra casei în care trăia meşterul luminăţiei sale şi s-a uitat pe geam. Acolo,, minune mare ! Lucrau acul şi foarfecă aşa cum nu s-ar fi priceput să lucreze douăzeci de meşteri la un loc, iar croitorul dormea dus, cu mâinile după ceafă. — Ăsta mi-ai fost ? s-a bucurat călăul. Meştere, te am în buzunar. A doua zi dimineaţă şi-a îmbrăcat împăratul haina de aur cu nasturi de pietre scumpe şi, de mulţumit ce era, a binevoit să-l plătească pe croitor cu un zâmbet. Dar abia plecase croitorul, că în încăperea de sfat s-a şi înfăţişat călăul. S-a aruncat la picioarele împăratului şi a răcnit ca scos din minţi : — Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac ! — Vorbeşte, i-a răspuns împăratul netezind cu palma haina de aur care sclipea de parcă soarele însuşi coborâse de pe cer şi intrase în încăperea împărătească. — Măria ta, am aflat taina croitorului. Hoţomanul are un ac şi o foarfecă, amândouă descântate în aşa fel, încât lucrează singure... — Singure ? s-a mirat împăratul. — Singure, măria ta. Dacă le-ai avea în stăpânire, ai putea să le pui să-ţi coasă sute de haine de aur şi de argint şi ai fi cel mai bogat împărat de pe faţa pământului. — Să vină croitorul! a răcnit împăratul. Nu cumva îşi bate joc de mine ? Îndrăzneşte să ascundă asemenea scule nemaivăzute ? A alergat călăul repede de i s-a tăiat răsuflarea şi într-o clipă l-a adus pe croitor la palat. — Unde-i acul ? Unde-i foarfecele ? a strigat împăratul. Croitorul s-a îngălbenit de supărare. Cum să-i dea împăratului acul şi foarfecă moştenite de la tatăl lui ? — Măria ta, îţi fac câte haine pofteşti, îi fac şi împărătesei, şi cui porunceşti, dar acul şi foarfecă nu le dau ! — Nu le dai ? — Nu le dau ! S-a învineţit de furie împăratul. Ca un cocoş sărea în scaun, şi un timp nici n-a putut vorbi de supărare. Apoi a poruncit cu straşnică mânie : — Călăule, ia-i capul! — Îndată, măria ta ! a strigat ticălosul şi, ridicând spada, s-a năpustit asupra croitorului. Cum să se mai împotrivească bietul om ? Dragi îi erau sculele moştenite, dar şi mai dragă viaţa... — Bine, împărate, a spus croitorul. Dacă aşa ţi-i vorba, poftim...  A scos acul şi foarfecă şi le-a pus înaintea măriei sale, în timp ce călăul fierbea şi spumega : capul croitorului îi scăpase din nou. A poruncit împăratul să se aducă mătăsuri şi catifele, purpură, atlaz şi blănuri de hermină, iar dacă toate au fost adunate înaintea lui a strigat cu glas de tunet : — Tu, ac, şi tu, foarfecă, puneţi-vă pe treabă ! Nici acul, nici foarfecă nu s-au speriat de tunetele lui. Ca şi cum n-ar fi auzit nimic, stăteau la locul lor, de-ai fi zis că-s nişte scule proaste şi lipsite de preţ. — N-auziţi ? Vreau să-mi faceţi cele mai frumoase haine din lume ! a mai strigat împăratul. Dar acul şi foarfecă nu voiau să muncească pentru el, aşa că nu se clinteau. S-a înciudat atunci împăratul şi, cât era el de împărat, a pus mâna pe ac, pasămite să-l îndemne la treabă. Numai că acul odată s-a smucit şi, cât ai zice peşte, a cusut buzele împăratului, de n-a mai putut deschide gura şi scoate o vorbă. Iar foarfecă s-a năpustit asupra călăului şi hârști ! i-a tăiat capul. Acul şi foarfecă s-au întors apoi în buzunarul croitorului, care a ajuns liniştit în piaţă, fără ca nimeni să cuteze a-l opri. Repede, repede, s-a depărtat de palat, a ieşit din oraşul împărătesc şi a pornit pe câmp, înainte, cale lungă să-i ajungă. Pe seară zăreşte nişte focuri şi, în jurul lor, un pâlc de oameni fugari. Stăteau amărâți lângă bocceluţele lor şi tăceau. — Ce-i cu voi, oameni buni ? — Vai şi vai, răspunse o femeie. Pacoste şi blestem au căzut pe capetele noastre, silindu-ne să fugim din ţara în care trăim din moşi-strămoşi... S-a dat croitorul mai aproape, şi femeia i-a povestit: — În ţara noastră a năvălit Omul-de-Fier. Izbeşte cu pumnul, şi pereţii se năruie de parcă ar fi de cocă. Striveşte pruncii în picioare. Ucide, pradă şi sfarmă. A intrat în cel mai depărtat sat de la hotare şi l-a pustiit. Apoi a trecut la al doilea, de acolo la o cetate, la alta... Au plecat oştile să lupte cu el, dar Omul-de-Fier îşi râde de paloş şi de săgeată. Necruţător, păşeşte înainte şi lasă în urmă moarte şi paragină. Noi am fugit cum am putut din calea lui, dar cine ştie dacă nu ne-a şi zobit casele, făcându-le una cu pământul... Plângea femeia, ascultându-i povestea începură să plângă şi ceilalţi fugari, iar cu ei plângea şi croitorul. I-a îmbărbătat cât a putut, dar ce să le spună ? Amărât, şi-a luat rămas bun şi a pornit mai departe. A mers până a dat de o pădure. Dar credeţi că era o pădure ca toate pădurile ? În pădurea asta copacii creşteau atât de apropiaţi, că nici o pasăre n-avea loc să zboare printre ei. S-a oprit croitorul şi a stat la sfat cu tovarăşii lui.  — De, spuse acul, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta...  — Dar eu unde sunt ? a strigat foarfecă. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ?     Şi într-o clipă s-a repezit şi, ţac ! ţac ! a început să taie copacii uriaşi, de parcă ar fi avut în faţă snopi de paie. A muncit bine foarfeca şi a deschis potecă prin pădure, de a putut înainta croitorul până în inima codrului, unde a găsit o colibă. Acolo locuia un ţadic[3] . — Croitorule, ştiam că ai să ajungi la mine, în ciuda copacilor, a grăit ţadicul. Dar tu, foarfecă, n-ai obosit ? — Aş mai tăia încă două păduri ca astea! Ţadicul şi-a mângâiat barba albă, a zâmbit şi şi-a clătinat fruntea : — Buni tovarăşi ţi-a lăsat tatăl tău, croitorule ! Cu ei ai să ajungi acolo unde picior de om n-a ajuns şi-ai să-i poţi ajuta pe fugarii cu care te-ai întâlnit. S-a mirat croitorul auzind vorbele ţadicului. De unde ştia el că un biet croitor avea să nimerească în codrul lui, şi de unde ştia cu cine se întâlnise pe drum ? Dar ţadicul vorbea mai departe, aşa că-şi ciuli urechile.   Află, croitorule, spuse ţadicul, că deasupra capului nostru, acolo sus, e poarta cea mare a cerului. Ai să te sui la cer, iar Soarele te va ajuta să-i vii de hac Omului-de-Fier ! S-a cam speriat croitorul nostru auzindu-i vorbele ! Toate ca toate, dar să se caţere până-n cer şi să mai stea şi cu Soarele de vorbă, asta i s-a părut prea din cale-afară ! S-a uitat cu mirare la foarfecă, şi foarfecă a grăit, şovăind : — De, croitoraşule, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta... — Dar eu unde sunt ? a strigat acul. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ? Şi într-o clipă, țâști ! a început să sară prin aer. Şi a băgat atunci de seamă croitorul că acul lucrează o scară minunată, o scară cum nu s-a mai văzut, o scară de mătasă. Şi scara suia drept, drept sus. — Ihi-hii, stingă acul cu glăsciorul lui subţire. După mine, croitoraşule ! Ihi-hii! — Du-te, fiule, şi nu te teme, a vorbit ţadicul. Tu nu ceri nimic pentru tine... A răsuflat adânc croitorul şi s-a apucat de scara de mătasă, a mai răsuflat o dată şi a început să suie. Acul striga mereu deasupra capului lui, şi scara sporea crescând în înălţime. A urcat croitorul niţel şi, când a privit în jos, se şi afla deasupra coroanelor verzi ale copacilor. — Mai sus, croitorule, mai sus ! i-a strigat un şoim avântându-se în văzduhul fără hotar. Şi croitorul urca, urca mereu. Când obosea, se oprea şi privea în jos. Pământul rămăsese departe şi se făcea mic, tot mai mic. Nici şoimul nu mai cuteza să zboare în jurul croitorului, ci se mulţumea să descrie cercuri largi, plutind în hăul albastru. Se înfiora croitorul de singurătatea prin care trecea, agăţat de scara de mătasă. Îl cuprinse un dor fierbinte de oameni, de râsul copiilor. „Şi dacă se rupe scara ?“ îi trecu prin minte, şi sângele îi îngheţă în vine. Dar în clipa aceea auzi glasul subţirel al acului :. — Ihi-hii ! Mai sus, croitoraşule, mai sus ! Îmbărbătat, sui mai departe. Cine ştie cât a suit ? Unii spun un an, alţii şapte. Până la urmă, ridicând fruntea, a văzut zidul alb al norilor şi, în mijlocul zidului, o poartă mare, deschisă. S-a apucat cu amândouă mâinile de toartele cerului şi, hop ! a sărit înăuntru. Mai întâi a închis ochii, orbit de strălucirea din cer. Luceau stelele mai ceva ca nasturii de diamant ai împăratului şi o horă de stele tinere juca şi cânta. Când s-a mai obişnuit cu lumina fără seamăn, a început să calce pe podeaua de nori. Parcă mergea pe arcuri! Apoi a dat peste un loc unde încetau norii şi începea o întindere nesfârșită, aşternută cu praf de stele. Atâta a mers prin praful scăpărător, că tălpile lui l-au butucit şi au croit un drum oare se mai vede şi azi. A trecut pe lângă butoaie cu ploaie şi grindină, a văzut mormane de zăpadă pregătite pentru iarnă şi, într-un hambar mare, a dat de fulgerele care-şi ascuţeau dinţii. A văzut lăzile cu tunete şi peştera furtunilor, peste intrarea căreia era prăvălită o lespede grea, a văzut visteria curcubeielor şi magazia cu purpură pentru vopsit amurguri. Peste tot stăteau de pază stele care-l priveau cu mirare, dar care nu scoteau o vorbă: ca şi cele de pe pământ, străjile din cer n-au voie să se întindă la taifas ! Tot mergând aşa, ajunse la un palat cu pereţii de aur. În jurul palatului, mare forfotă de stele. Toate se înghesuiau, iar nişte stele-poliţai le împingeau pe cele care ieşeau prea în faţă. — Ce s-a întâmplat ? întrebă croitorul. — Iese Soarele ! Iese Soarele ! răspunseră în acelaşi timp vreo patru stele, înghesuindu-se să vadă mai bine. Porţile se deschiseră într-adevăr, şi Soarele ieşi din palat. Era un tânăr de aur, frumos cum croitorul nici în vis nu visase. Pletele de aur îi fluturau pe umeri, ochii-i aruncau sclipiri de peruzea. De îndată ce ieşi din palat, se făcu şi mai multă lumină, iar câteva stele prinseră să vopsească norii cu purpură de la magazie. Croitorul înţelese că, pe pământ, toate astea se numeau răsărit. Soarele trecea încet printre şirurile de stele. ÎI iubesc, îl iubesc, şopti o steluţă cu cârlionți la urechea altei stele, prietena ei. Ieri s-a uitat la mine şi am fost atât de fericită... — Taci, prostuţo, o certă prietena. Parcă n-ai şti că n-are ochi decât pentru Luna, cu care nu se poate întâlni... Iar Soarele trecu încet, fără să bage de seamă privirile steluţei care se înroşise de parcă s-ar fi atins de purpura norilor. Vezi că şi acolo, în cer, sunt dureri, ca şi pe pământ... Privirile Soarelui căzură însă asupra croitorului, încremenit de toate câte vedea. — Un om ? Şi de când se plimbă oamenii prin cer ? întrebă Soarele. Croitorului i se încleştaseră fălcile şi nu putea rosti o vorbă. — Vorbeşte, şopti din buzunar foarfecă. Doar n-ai venit să taci ! — Mărite... Mărite... bâigui croitorul, pierit. — Apropie-te, omule, grăi Soarele. Dacă ai ajuns pân-aici, nu te mai poate tulbura nimic. Vrei să te ajut cu ceva ? — Nu pe mine, slăvite Soare, îngăimă, în sfârşit, croitorul. Nu pentru mine te rog, ci pentru oamenii năpăstuiţi de Omul-de-Fier... — Care Om-de-Fier ? Vorbeşte lămurit... Îi povesti croitorul fărădelegile Omului-de-Fier şi ochii Soarelui zvârliră tăişe albastre. Apoi se îndreptă spre o fereastră şi privi lung spre Pământ. — Îl văd, rosti Soarele. Trece pe strada mare a unei cetăţi pustii. — El a pustiit-o ! strigă croitorul. Se apropie la rândul lui de o fereastră, încercând să vadă cetatea. Dar cum să vezi ? Pământul se zărea de acolo cât o mărgică şi trebuia să ai ochii Soarelui ca să poţi desluşi câte ceva. — Ei, strigă Soarele, dar ce are de gând... ? A găsit, printre, dărâmături, doi copii. Acum l-a ridicat pe unul. Poate că vrea să-l sărute ?... Vai! L-a dat de pământ, l-a zdrobit ! Şi vrea să-l apuce şi pe al doilea... Ei bine, asta n-o să se întâmple ! Două spade de foc albastru ţâşniră din ochii Soarelui, se năpustiră spre pământ şi, străbătând cât ai bate din palme văzduhul, îl izbiră, pe Omul-de-Fier. Năprasnică trebuie să le fi fost căldura ! Omul-de-Fier n-apucă să crâcnească : se topi într-o clipă. — Aşa, spuse Soarele. Răii să nu mai apuce să-mi vadă lumina ! Tii, mare bucurie a fost atunci în cer ! Croitorul plângea de fericire, gândindu-se la fugarii care se puteau întoarce acasă, stelele cântau, iar steluţa cu cârlionți se zvârli de gâtul Soarelui să-l sărute, strigând cât o ţinea gura : — Uite, de-asta te iubesc ! Că eşti bun, bun, bun... Apoi alergă să se ascundă tocmai în visteria curcubeielor, care-i dăruiră o diademă ţesută în şapte culori, rugând-o să se arate cu ea pe cer, ca să se ştie că era zi de sărbătoare. Dar Soarele fu primul care-şi dădu seama că răsăritul întârziase din pricina Omului-de-Fier. Grăbind să urce în carul lui de foc, îşi îndemnă armăsarii la drum şi porni să cutreiere nesfârşitele câmpii albastra ale cerului. Numai că sunt lucruri pe care nici Soarele, cât e el de Soare, nu le poate face. În ziua aceea s-a întârziat cu răsăritul, şi nimeni până astăzi n-a aflat de ce. Iaca, vă dau dezlegare să lămuriţi pe cine v-o-ntreba ! Cât despre croitor, s-a întors frumuşel pe calea bătucită de tălpile lui prin câmpul cu praf de stele şi a ajuns la poarta cerului. Acul se înfipsese în pervazul porţii, şi aştepta acolo cuminte, cu scara după el. — Ai izbutit ? — Izbutit, acule, izbutit, strigă croitorul, începând să coboare scara de mătasă. Şi a tot coborât, preţ de un an sau de trei, sigur nu ştiu. Ce ştiu e că n-a avut nevoie de mai mult, pentru că la coborâre i-a trebuit mai puţină vreme decât la suit. Şi pe măsură ce cobora, strica şi acul scara de mătasă, aşa că atunci când croitorul s-a pomenit în faţa colibei ţadicului din pădure, acul i s-a înfipt în cămaşă, la locul lui. N-a rămas multă vreme croitorul în coliba din pădure, ci s-a grăbit să-i ajungă din urmă pe fugari. Când au auzit vestea cea bună, n-au mai ştiut cum să se bucure şi cum să-i mulţumească. Până la urmă, l-au poftit în ţara lor. Şi s-a dus croitorul cu ei, şi acul şi foarfeca au început să facă haine de toate culorile şi de toate mărimile, aşa că oamenii din ţara aceea purtau întotdeauna veşminte nou-nouţe, ca scoase din cutie. Numai că de la o vreme l-a răzbit dorul de casă, şi nici o rugăminte de a mai zăbovi nu l-a putut îndupleca. — Rămâneţi cu bine, a spus, mă duc la ai mei. Iar acul şi foarfecă au strigat şi ele într-un glas : — Acasă ! Ne ducem acasă ! Aşa a plecat croitorul şi a început să lucreze pentru cei din oraşul în care se născuse. Se spune că cele mai frumoase haine din lume se fac şi azi acolo, dar eu n-am văzut cu ochii mei, aşa că nu vă pot lămuri. Cine vrea, să se ducă să vadă ! Şi, dacă se duce, să-mi aducă şi mie o haină, chiar mai puţin frumoasă, ca răsplată pentru povestea pe care v-am spus-o.   [1] Heider — şcoală (în limba idiş). [2] Gog — regele ţării Magog (în Vechiul Testament). [3] Ţadic – înţelept (în limba idiş).

Basmele omului (1958)     Cartea de Piatră     Un băiat şi-a făcut odată un zmeu de hârtie, un zmeu mare, mare cât o casă şi, dacă la-nălţat, s-a prins şi el de coada zmeului care l-a purtat o săptămână pân-la a norilor ţâţână, l-a purtat o lună-ntreagă peste-a mărilor viroagă, ba – pe câte înţeleg – l-a purtat şi-un an întreg. Iar dacă se scurse anul, ameţi băiatul şi-şi duse dreapta la ochi, iar zmeul odată cârmi spre dreapta. Lăsă mâna jos şi-şi ridică stânga, iar zmeul, ascultător, apucă spre stânga. Văzând cum vine treaba, îşi ridică băiatul amândouă mâinile deodată şi zmeul porni să coboare lin. — Păi, zi aşa! strigă băiatul, bucuros că-i prinsese meşteşugul. — Dar tu cum credeai? răsună atunci un glas batjocoritor. — Na-ţi-o bună! se minună băiatul. Ştii să şi vorbeşti? — Vezi bine – se răsti zmeul. Voi oamenii v-aţi cam luat nasul la purtare şi vă credeţi mai deştepţi decât găina... Auzind una ca asta, se zăpăci băiatul. — Iartă-mă – se rugă el. N-am voit să te jignesc... — Asta ar mai lipsi! bombăni zmeul şi, încurcat, băiatul nu mai ştiu pe unde să-şi scoată cămaşa. — Eu, drept să-ţi spun, am bănuit dintotdeauna că zmeiele de hârtie grăiesc – vorbi el repede, încercând s-o dreagă. Ce poate fi mai înţelept decât un zmeu? — Şi  mai frumos! îi  aminti zmeul de hârtie, iar băiatul se grăbi să întărească: — De bună seamă! Mai frumos şi mai de preţ... Ce ne-am face fără zmeie? — De! Mă-ntreb şi eu... zise zmeul, umflându-se în penele lui de lemn bătute pe la-ncheieturi. Da, da, mi se pare că eşti mai isteţ decât am bănuit – urmă el îmbunat. — Atunci să coborâm, da? spuse băiatul şi-şi ridică palmele, iar zmeul începu să coboare. Din păcate, se cam pripise băiatul. Nu privise-n jos şi, iacă, zmeul coborî binişor şi se lăsă pe-un vârf de munte, pe-o culme unde doar norii albi şi vineţi se opreau uneori, de se rezemau istoviţi în coate, unde vântul poposea când şi când, să-şi tragă sufletul şi unde picior de om nu călcase din vremurile-ndepărtate ale începutului. Locul era neted ca sticla, alb ca spuma, uitat ca uitarea. De jur-împrejur se căscau hăuri neştiute, iar pe culmea lustruită de coatele norilor şi de suflarea vântului nimic nu se zărea. Nici fir de iarbă, nici fir de colb. — Nu-mi  pasă  –  zise  însă  băiatul.  Doar  să-mi  dezmorţesc  oleacă picioarele şi om porni mai departe... Dar numai ce făcu trei paşi, că totul prinse a se întuneca şi cea mai lungă noapte de peste an se lăsă peste culmea netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea. Şi culmea se acoperi fără veste cu o iarbă roşie, nemaivăzută. — Să plecăm – spuse zmeul, dar băiatul se rugă: — Nu, las’ să mai stăm oleacă... Atunci o toacă îşi ridică glasul, cântând nouăzeci şi nouă de chemări şi băiatul nu putu înţelege unde se afla toaca, nici cine o bătea. „Poate că toaca-i ascunsă în inima muntelui“, îşi spuse. „Poate că muntele singur o bate...“. O lumină lăptoasă scăldă atunci culmea şi-n cer se aprinse Steaua Stelelor, cea care luceşte doar o dată la o mie de ani. O linişte grea se lăsă peste culmea cu iarbă roşie, iar în liniştea aceea răsună deodată un tunet, care zgudui muntele. Ecourile purtară tunetul din depărtare-n depărtare şi când larma se stinse, tună din nou, mai asurzitor, iar muntele se clătină din temelie. Al treilea tunet despică însă muntele şi din străfundurile lui sui încet, sui şi se opri pe iarba cea roşie, sui şi se opri ca pe-o catifea roşie, o carte de piatră.  Era aceea Cartea Pământului şi filele-i uriaşe cât muntele erau groase de-un cot. Şi, iacă, în tăcerea ce se aşternu apoi, scoarţele de piatră se ridicară anevoie, descoperind întâia filă a cărţii. Fără a sta pe gânduri, băiatul se repezi şi sări pe fila aceea de piatră, dar nu izbuti să citească nimic. Fila era uriaşă, slovele – mai mari decât el. Şi se frământă atunci o vreme, se frământă cât se frământă, până ce odată se lumină la faţă şi, agăţându-se de coada zmeului de hârtie, se-nălţă în văzduh, chiar deasupra cărţii de piatră. Apoi, ridicându-şi mâinile după cum voia să-l poarte zmeul, ca să poată urmări şirurile slovelor, aşa, de sus, prinse a citi. Şi uită de tot şi de toate şi, răvăşit, citi fără încetare. Filele de piatră se ridicau încetişor, se lăsau pe stânga şi, agăţat de coada zmeului de hârtie, cocoţat năstruşnic peste culmea pustie, la lumina pe care Steaua Stelelor o răspândea, băiatul citi pe nerăsuflate, citi una după alta, multe dintre filele Cărţii Pământului, pe care stăteau scrise Basmele Omului. Noaptea se scurgea încet, dar cum cea mai lungă noapte de peste an are şi ea un sfârşit, când o geană de lumină albi în zare, Steaua Stelelor se stinse şi tunete năprasnice zguduiră muntele. Cartea de Piatră se închise şi prinse a se cufunda în golul de piatră, iar muntele se-nchise peste ea, ca o uriaşă cutie; iarba cea roşie pieri ca prin farmec şi culmea rămase din nou aşa cum fusese, lustruită de coatele norilor şi de suflarea vântului, netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea. — Vai, n-am citit nici un sfert din carte! oftă băiatul. — Nu-i nimic – îl mângâie zmeul de hârtie. Peste o mie de ani ne-om întoarce şi-ai să citeşti mai departe... Iar băiatul îşi luă atunci rămas bun de la culmea pustie şi zmeul de hârtie îl duse din nou pe pământ, începând a-l purta din ţară în ţară, ca lumea să poată afla Basmele Omului. Şi-a colindat băiatul pământu-n lung şi-n lat şi de nouă sute nouăzeci şi nouă de ani îşi spune poveştile. A albit, s-a gârbovit, dar zmeul de hârtie îl poartă mai departe. Vopseaua zmeului a cam ieşit la soare şi zmeul suflă greu când e să zboare, dar nici unul, nici altul, nu se dau bătuţi. Acu, mai ieri s-a-mplinit mia de ani şi Cartea Pământului a mai suit pentru o noapte pe culmea lustruită de coatele norilor şi de suflarea vântului, iar băiatul-moşneag s-a agăţat de zmeul lui de hârtie şi-amândoi s-au dus, s-au dus şi-au adus poveşti de sus... Nu le ştiţi?... Să vi le spun. De răbdare, am răbdare, dar vă rog să-mi daţi tutun...     Fluierul Pădurii Adormite   Acu, vorbele umblă fără picioare, dar ajung departe, nu ştii dumneata?... Iac-aşa umblă o vorbă demult, tocmai de pe vremea boierilor, umblă şi umblă şi răzbate până-n zilele noastre. Ce zice vorba aceea? Zice că odată, de când s-a pierdut socoteala, un băiat şi o fetiţă au rămas orfani. Şi mai zice că oamenii răi au venit, s-au încruntat, au pufnit, iar dacă li s-a tăiat suflarea de atâta răutate, i-au scos pe bieţii orfani din casă şi le-au strigat, înecându-se de mânie: — Să nu vă mai prindem pe-aici, că n-are să vă meargă bine... Atâta vă spunem! Fetiţa, sărmana, a prins a plânge, dar băiatul a luat-o de mână şi-a ieşit cu ea din târg. Şi-au mers ei aşa, au mers ţinându-se de mână, până ce noaptea i-a prins în pădure. Era aceea o pădure bătrână, lăsată din vreme veche, şi-n pădure zburau păsări mari şi negre, cu ochi de foc. Picioarele copiilor intrau până dincolo de genunchi în covorul de frunze moarte, iar frunzele uscate foşneau, de parcă li s-ar fi târât pe sub ele mulţimi de şerpi. — Lasă-lasă...   lasă-lasă...   şopteau   glasurile   ameninţătoare   ale copacilor. Şi copacii întindeau degete răşchirate, smulgând petice din hainele copiilor, şi-şi apropiau creştetele negre, de nu se mai vedea nici lună, nici stele; şi noaptea era groasă şi neagră, s-o tai cu cuţitul. Toate trosneau, iar în depărtare se puseră să urle lupii. — Mi-e frică! scânci fetiţa şi-ncepu să plângă. Atunci intrară într-o poiană. Şi numai ce intrară, că poiana se lumină fără veste. Din loc în loc înfloriră pe tulpini de aur nişte flori de foc, mai frumoase decât toate florile ştiute. O rază de lună se furişă printre crengile copacilor şi se lăsă pe creştetul fetiţei, alcătuind o diademă scânteietoare, iar patru iepuri albi, ca muiaţi în lapte, se iviră umblând pe picioarele dindărăt şi purtând din cele patru colţuri o pernă mare, o pernă de muşchi moale şi verde. Pe perna aceea dormea un fluier. Un fluier de lemn. Şi era vechi, vechi, vechi, şi-avea lemnul înnegrit şi luminos, ca cioturile putregăite, şi văzându-l aşa nu l-ai fi învrednicit cu o privire. — Cântă! spuseră cei patru iepuri albi, oprindu-se înaintea băiatului şi-ntinzându-i perna de muşchi moale şi verde. De mirare, băiatul nu putu scoate o vorbă. Apucă fluierul şi-l suci ruşinat între degete, apoi mărturisi cu sfială: — Dar eu... eu nu ştiu să cânt... — Nu-i nimic! Nu-i nimic! strigară cu spaimă iepurii cei albi. Cântă cum ştii. Dar cântă! Şi duse atunci băiatul fluierul la buze şi suflă uşurel, aşa, ca o părere. Vai, ce fuse asta? Un suspin adânc, un suspin al pădurii răsunase, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn de piatră. Tulpinile de aur se-ndreptară şi diadema străluci ca mai-nainte. — Cântă! Cântă! strigară iepurii cei albi bătând din lăbuţe. Nu te opri! Şi băiatul îşi duse din nou fluierul la buze şi, măcar că sunetele pe care le scotea băiatul erau aspre şi urâte, măcar că degetele-i tremurau şi nu nimereau găurile fluierului, copacii se clătinară întâi încetişor, abia simţit, apoi mai tare, tot mai tare, braţele prinseră a le undui, iar frunzişul şopti, cântă, izbucni într-un cântec neasemuit de frumos. Era un cântec vechi, un cântec al ierbii şi al frunzei, un cântec al rădăcinii cutezătoare, un cântec al vântului care răscoleşte pădurea, un cântec al ploii care hrăneşte pădurea, un cântec aprig şi pătimaş, un cântec vechi... Înfiorat, băiatul pricepu că nu el cânta, nici fluierul. Pădurea bătrână era cea care cânta şi pădurea n-avea nevoie decât s-audă sunetele fluierului de lemn! De mirare, băiatul luă fluierul de la buze. — Ce faci?... Cântă! strigară iepurii cei albi, înspăimântaţi că glasul pădurii încetează fără veste. Şi băiatul îşi luă atunci inima în dinţi şi suflă cu putere în fluierul de lemn. Cântecul pădurii creştea, se umfla ca o pânză în bătaia vântului, scădea până la şoaptă şi din nou izbucnea, mai viu, mai aprig, dezlănţuind puterile închise în trunchiurile copacilor bătrâni. O ceată de licurici mari cât oul de porumbel năvăli atunci în poiană şi aşezându-se în chip iscusit, închipui pe iarba poienei, în mic, alcătuirea bolţii cu stele. Doi copaci suflară apoi în două crengi lungi şi groase şi se-nălţă un sunet adânc, un sunet de bucium care-acoperi pentru o clipă cântecul pădurii. Un taraf de greieri ţârâi tremurat pe nişte strune subţiri şi privighetoarea prinse a suna din pietricele de argint şi clopoţei de sticlă. Din nou se înălţă buciumul copacilor şi poiana se mări deodată, ca şi cum copacii s-ar fi dat îndărăt, lărgind cercul. În mijlocul poienei se afla o piatră mare şi piatra începu a se umfla. Tot mai frumos cânta pădurea, şi piatra se umflă, crescu, până ce-n locul pietrei se ridică un palat alb, fără uşi şi fără ferestre. — Fetiţă – spuseră iepurii cei albi, apropiindu-se de fetiţa căreia i se părea că visează – atinge cu fruntea castelul de piatră! Fetiţa se ridică şi, tot ca-n vis, atinse castelul cu fruntea. În clipa aceea patru porţi grele, de piatră, se deschiseră din patru părţi, ca la un semn; nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla ferestrelor se polei ca aurul. O şopârlă roşie se ivi ca din pământ. — Vino după mine! spuse şopârla cea roşie, iar fetiţa o urmă fără a-şi da seama, păşi pragul şi pătrunse în castelul de piatră. În vremea asta băiatul sufla în fluierul de lemn, sufla cu putere şi oboseala începu să-l biruie. Un cerc de fier îi strângea parcă tâmplele şi-n coşul pieptului  simţea  o  durere  crâncenă.  Istovite,  braţele-i  căzură  şi  degetele-i scăpară fluierul de lemn, care se rostogoli în iarbă. Un vaier înfioră pădurea şi cântecul i se stinse, ca retezat. — Ce faci? strigară cei patru iepuri albi. Fluierul! Speriat, băiatul se repezi şi începu să caute fluierul, în vreme ce florile de foc se plecau pe tulpinile lor de aur, în vreme ce licuricii păleau, în vreme ce greierii  încurcau  strunele,  în  vreme  ce  clopoţeii  de  sticlă  ai  privighetorii plesneau. — Fluierul, fluierul! strigau tot mai înspăimântaţi iepurii, căutând şi ei de zor. Caută, te rugăm, îţi cădem la picioare, caută... — Îndată, îndată – le răspundea băiatul, căutând înfrigurat prin iarba poienei. Tulpinile de aur se frânseră şi florile de foc se stinseră. Licuricii fugiră. — De ce nu-l găseşti? strigau acum cei patru iepuri albi. Fie-ţi milă şi-l găseşte! Dar  fluierul  nu  era  nicăieri,  de  parcă-l  înghiţise  pământul.  Greierii tăcură, tăcu şi privighetoarea. Scrâşnind şi trosnind, copacii înaintară, cucerind palmă cu palmă bucata de poiană de pe care fuseseră nevoiţi să se tragă-ndărăt şi pe măsură ce înaintau castelul de piatră se micşora. — Surioară! gemu băiatul, dar în clipa aceea chiar, poarta de piatră se-nchise şi se făcu una cu zidul, ferestrele pieriră şi în locul lor rămase piatra goală. Castelul prinse a se micşora văzând cu ochii, iar când se repezi spre castel, băiatul nu mai dădu decât de piatra cea mare, pe care o văzuse încă de când păşise în poiană. Castelul pierise. Bătu  cu  pumnii,  strigă,  încercă  s-o  urnească  din  loc,  dar  piatra rămânea neclintită, mută şi rece, închizând trupul micuţ al fetiţei. — Caută fluierul... Fluierul! plângeau cei patru iepuri albi. Ce-o să ne facem acu’ fără fluier? Dar, de fluier, nici urmă. Băiatul se trânti deznădăjduit în iarba poienei şi se puse pe un plâns cu lacrimi fierbinţi, în vreme ce iepurii îşi încreţeau boturile şi, plângând şi ei, se pierdură printre copacii bătrâni.  Şi-apăi iacă-aşa a plâns băiatul, a plâns că a rămas de zbucium şi de izbelişte, a plâns până s-a luminat de zi. Numai că plânsul nu te scoate din nevoi! — Ia să mai caut eu o dată fluierul, îşi spuse el în cele din urmă. Îi lumină acu’ şi-am să văd mai degrabă... Nu se poate să nu dau de el! Zis şi făcut. Se pune şi caută, caută prin poiană şi nu lasă fir de iarbă necercetat. Când, taman pe locul unde scăpase fluierul, ce crezi că găseşte? O bortă de şoarece, o bortă micuţă, dar numai bună să înghită un fluier subţirel... — Tii! Să ştii că aici s-a vârât fluierul de lemn! şi, înviorat deodată, băiatul se plecă mai tare să cerceteze borta. Iar, cum îşi apropie faţa de borta şoarecelui, odată se lărgi intrarea aceea îngustă şi, fără a sta mult pe gânduri, băiatul se strecură înăuntru şi se pomeni într-un soi de hrubă-ntunecată. Se afundă el în hruba aceea şi merse, merse fără odihnă, cale de şapte zile şi de încă una, iar când fu a opta se trezi faţă în faţă cu un şoarece. Dar ce şoarece! Avea mustăţi de-argint, pe care le-atingea când şi când cu lăbuţa dreaptă, cântând pe mustăţile lui de-argint ca pe nişte strune; avea o barbă de-argint în care-şi sprijinea bărbia ca-ntr-un toiag; avea o stea de-argint în frunte şi cizmuliţe de-argint în picioare, iar mijlocu-i era încins cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. — Bine-ai  venit,  băiete!  spuse  şoarecele,  cântând  la  repezeală  un cântecel vesel, pe mustăţile-i de-argint. — Bine te-am găsit! rosti băiatul, holbând doi ochi cât ceştile. — Logodnica te-aşteaptă – mai spuse şoarecele. — Pe mine? se înspăimântă băiatul. — Doar nu pe mine! hohoti şoarecele. Ai cam făcut-o să aştepte, băiete – se-ncruntă el apoi. De şapte sute şaptezeci şi şapte de ani trebuia să i te înfăţişezi şi, când colo, dumneata umbli hai-hui, te miri pe unde... Nu-i frumos, băiete, nu-i frumos defel! şi-ndată cântă un cântecel de dojană, pe strunele de-argint ale mustăţilor.  Băiatul se dădu cu doi paşi îndărăt şi abia izbuti să şoptească: — Ştii?... Nu te supăra... e-o greşeală... Dar şoarecele râse cu bunătate. — O greşeală?... Of, of, cine-mi eşti, ştrengarule! Auzi dumneata, o greşeală de şapte sute şaptezeci şi şapte de ani!... Râdea atât de straşnic, că ciucurele de-argint prins de curea îi sălta ca o minge şi mustăţile-i cântară un cântec de chef, fără măcar să le atingă cu lăbuţa. — Nu m-ai înţeles – strigă speriat băiatul. E-o greşeală... Nu-s cine crezi dumneata! — Ha-ha – râse şoarecele – nu eşti ştrengar? Cu-atât mai bine! Să mergem, dar. Şi, apucându-l pe băiat de mână, îl duse pe un drum ocolit, în vreme ce mustăţile-i cântau un marş. Buimăcit de-a binelea, băiatul se lăsă în voia lui şi, nu peste multă vreme, se află în faţa unei flori ciudate, o floare de pământ. — Unde eşti, fata tatii? strigă şoarecele. — Aici, tăicuţă! Şi băiatul văzu că un şoricel se iveşte din floarea de pământ.  Avea plete de aur, o stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare. Acu  băiatul  le  cam  dase  toate  pe  una,  pricepând că  aceea-i  era logodnica. — Mi l-ai adus! strigă şoricelul cu plete de aur. Şi urmă, întorcându-se către băiatul care nu ştia pe unde s-o tulească: — Şapte sute şaptezeci şi şapte de ani... cum de nu ţi-a fost milă de mine?  — Cinstite feţe şoriceşti – spuse atunci băiatul, luându-şi inima în dinţi – n-am venit pentru nuntă, nu sunt logodnicul nimănui şi tot ce vreau e fluierul de lemn! — Fluierul? strigă şoarecele cu barbă de-argint. — Fluierul? strigă şi şoricelul cu plete de aur. — Fluierul – încuviinţă băiatul.  Urmă o clipă de tăcere, în care până şi mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint se pleoştiră. Din ochişorii şoricelului cu plete de aur începură să picure lacrimi grele. — Nu plânge, şoricel cu plete de aur – spuse înduioşat băiatul. Fără fluier nu-mi pot găsi surioara... Şi povesti tot ce i se întâmplase în poiana din pădure. Mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizme de-argint cântară atunci un cântec trist şi lacrimile curseră şi mai amar din ochii şoricelului cu plete de aur. — Va să zică, ai venit numai pentru fluier – spuse acesta plângând. — Fluierul nu ţi-l dăm! strigă şoarecele cu barbă de-argint. Cere-ne ce vrei, dar fluierul nu ţi-l dăm! — Nu putem să ţi-l dăm – adăugă şoricelul cu plete de aur. Dar am să te ajut să-ţi găseşti surioara... Mişcat, băiatul îi mulţumi cum ştiu mai frumos, şi şoricelul cu plete de aur îl duse pe-un drum lung, lung, şi nu se opri decât acolo unde drumul de sub pământ trecea pe dedesubtul pietrei celei albe din poiană. — Iacă piatra – spuse şoricelul şi arătă cu lăbuţa spre boltă. Întinde arătătorul mâinii drepte! Băiatul întinse degetul şi şoricelul îşi apropie botişorul de unghia arătătorului, sărutând-o. — Ce faci? spuse băiatul. — Priveşte prin unghie, spre piatră. Băiatul ridică degetul şi privi prin unghia pe care şoricelul cu plete de aur i-o sărutase. Şi ce-i fu dat să vadă? Unghia era străvezie ca sticla şi, privind prin unghia arătătorului, văzu că piatra se face şi ea străvezie. Zări în piatră nenumărate cămăruţe cât un degetar, scări cât o casă de melc, iar prin cămăruţele acelea şi pe scările cotite rătăcea o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Aci izbea cu pumnişorii cât două gămălii de ac în pereţii de piatră, aci se oprea plângând şi-şi frângea mâinile subţiri, subţirele, aci pornea într-o goană deznădăjduită, străbătând cămăruţă după cămăruţă... Băiatul o privi o vreme, şi doar într-un târziu strigă înspăimântat: — Surioară, tu eşti?... Tu? — Aşa nu te poate auzi – spuse şoricelul cu plete de aur. Pune unghia degetului arătător în dreptul buzelor. Băiatul ascultă şi, prin unghia străvezie, strigă din nou: — Surioară! Surioară!... Sunt eu, eu! Duse apoi repede unghia la ochi şi văzu că fetiţa îşi întorcea capul, căutând mirată în jur. Buzele i se mişcau, dar nu-i putu auzi cuvintele. — Pune unghia la ureche, îl povăţui şoricelul. — Frăţiorul meu, unde eşti?... Scapă-mă! auzi băiatul îndată ce-şi duse degetul în dreptul urechii. Aşa, mulţumită unghiei străvezii, care-i îngăduia să vadă, să audă şi să se facă auzit, află că surioara i se pomenise prinsă ca-ntr-o capcană, fără să ştie cum, în clipa în care castelul de piatră se micşorase. Nu văzuse nici o făptură în castel şi nici acu nu se-arătase nimeni. — Şopârla cea roşie! şopti atunci şoricelul cu plete de aur. Întreab-o de şopârla cea roşie! — N-ai văzut o şopârlă roşie? întrebă ascultător băiatul. — Ba da, ba da – răspunse fetiţa. Ea m-a-ndemnat să intru în castel... — Şi-acu? şopti înfrigurat şoricelul cu plete de aur. Unde-i acu? — Unde-i acu şopârla? întrebă din nou băiatul. — Nu ştiu... n-am mai văzut-o... Nu-i în castel... glăsui fetiţa şi, auzindu-i vorbele, şoricelul cu plete de aur începu să plângă. Nemaiînţelegând nimic, băiatul privea când spre surioara lui prinsă-n capcană, când spre şoricelul de lângă el şi-şi muncea mintea să priceapă cât de cât în ce lume de taine nimerise. Dar şoricelul cu plete de aur îşi stăpâni durerea şi băiatul îl auzi şoptind: — Nu, n-am să mă las aşa, cu una, cu două. Am să-i vin eu de hac! — Ce spui tu, şoricelule? — Ascultă, băiete, vrei să-ţi scapi surioara? — Sunt gata să-mi dau şi viaţa ca s-o scap – strigă băiatul. — Şi vrei să mă ajuţi şi pe mine? — Vreau – mai spuse băiatul. Mi se rupe inima când te văd plângând... Lacrimi luciră din nou în ochii şoricelului cu plete de aur, dar de astă dată erau lacrimi de bucurie. — Îţi mulţumesc! – zise el. Şi află că n-are să-ţi pară rău... Spune-i fetiţei  să  nu  se  teamă  şi  să  te  aştepte  liniştită.  Curând  ai  s-o  scoţi  din închisoarea de piatră! Şoricelul cu plete de aur vorbea cu atâta încredinţare, că băiatul nu şovăi  nici  o  clipă.  Prin  unghia  străvezie  îi  trimise  surioarei  cuvinte  de îmbărbătare şi-apoi, hotărât să facă şi ce-o şti şi ce n-o şti, se luă după şoricelul cu plete de aur, care şi apucase să se îndepărteze. Şi-l duse şoricelul îndărăt, până la floarea de pământ, unde şoarecele cu barbă de-argint şedea amărât şi-şi cânta pe strunele de-argint ale mustăţilor un cântec de jale, îl duse, luând drumul ocolit pe care venise, şi-l scoase la borta micuţă, prin care pătrunsese sub pământ. — Nu te teme de nimic – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – nu te teme şi vei izbândi. Iar cum rosti aceste cuvinte, cum se căţără pe pieptul băiatului şi-ndată i se opri pe umărul drept. Îi sărută umărul, aşa cum îi sărutase cu puţin înainte unghia arătătorului, şi-o aripă de piele, asemenea unei aripi de liliac, se desfăcu din umărul băiatului. Îi sărută apoi umărul stâng, şi umărul stâng i se-mpodobi şi el cu-o aripă de piele, o aripă de liliac. — Şopârla cea roşie – spuse atunci şoricelul cu plete de aur – şopârla cea roşie nu-i o şopârlă, ci Căţelul-Pământului. El ţi-a-nchis sora în piatra cea albă, cu vorbe descântate, pe care doar el le cunoaşte şi tu n-o poţi scăpa decât cunoscând descântecul de piatră deschisă. Află deci că nici un cuvânt rostit pe pământ, de la începutul vremii, nu s-a pierdut. Cuvintele zboară şi se-nalţă, adunându-se în Deşertul-Vorbelor-Rostite, iar deşertul acesta se află dincolo de bolta soarelui. Cu aripile pe care le ai acu vei putea ajunge pân’ la soare, iar ca să te poţi înălţa până unde picior de om n-a călcat şi ca să prinzi vorbele descântecului, amestecate în noianul de vorbe rostite de oameni în curgerea vremii, îţi vei stropi mai întâi faţa cu apa de aur din ceaunul soarelui.  Îi mai spuse şoricelul cu plete de aur ce şi cum, iar inima băiatului se strânse, şi el se cutremură aflând de încercările prin care avea să treacă. Îşi aminti însă de surioara închisă în bolovanul blestemat şi spuse: — Bine. Sunt gata! — Întoarce-te cu izbândă – încheie şoricelul cu plete de aur şi băiatul îşi desfăcu aripile şi se avântă în văzduh. Aripile de piele băteau tăcut, fâlfâind cu mişcări largi şi săltându-l grabnic, aşa că nu trecu mult şi băiatul ajunse în dreptul norilor. Se-avântă atunci mai sus şi norii îl îmbrăţişară cu braţele lor moi. — Ia-o la dreapta... la dreapta... la dreapta... — Ia-o la stânga... la stânga... la stânga... Învăluitoare, glasurile norilor încercau să-l abată din drum, dar băiatul suia, suia mereu, bătând din aripile lui de piele. Atunci se porni o ploaie năprasnică. Puhoaie de apă năvăleau din toate părţile, mugind ca nişte zimbri mânioşi, izbeau în trupul mărunt al băiatului, izbeau în aripile lui, silind să le rupă din umeri; dar el suia, suia mereu, în vreme ce puhoaiele lunecau neputincioase pe aripile lui de piele. Atunci ploaia încetă fără veste, aşa cum se pornise, şi norii sloboziră o grindină cât oul de gâscă. Grindina ciocănea în aripile băiatului, încercând să le găurească, îl  izbea  în  faţă,  zgâriindu-i obrajii;  dar  el  suia  mereu,  suia,  iar grindina încetă şi ea, neputându-l birui. — Spor la drum, băiete! strigau acum norii. Vrednic eşti să treci de vama noastră! Şi norii se dădură-n lături, iar băiatul se-nălţă prin văzduhul senin. Dar încercarea îl istovise, sângele-i şiroia pe faţă, şi-atunci, ca să prindă puteri, se lăsa să plutească uşor, în roate largi, asemenea vulturilor. De acolo de sus vedea prin spărturile norilor pământul şi mult se minună văzând că pământul odihnea pe patru peşti uriaşi, iar peştii pe patru trestii. Şi trestiile se legănau, legănând peştii, iar peştii legănau pământul, care dormea sub plapuma nopţii, străjuit de stele. Înţelese că jos, pe pământ, era noapte, dar sus văzduhul era luminat. Stelele se aprinseseră dedesubt, departe, şi, înviorat, băiatul se avântă spre boltă. Acolo, atârnat de-o crăcană de aur, spânzura ceaunul Soarelui, sub care ardea un foc potolit. De aceea, pasămite, era lumină-n văzduh; dar cum focul nu ardea cu toată puterea, strălucirea nu-i ajungea până pe pământ, unde se lăsase noaptea. Focul acela, vezi bine, nu se stinge niciodată, dar numai peste zi pălălăile-i cresc uriaşe, luminând şi pământul. Istovit de munca zilei, când aţâţa focul întruna, Soarele se culcase şi el sau plecase poate până la Lună, să-i ţină de urât. Cum-necum, acolo, lângă ceaunul lui, nu era. Băiatul se-nălţă, aşadar, şi privi în ceaun. Clipocea acolo o apă de aur viu şi, urmând povaţa şoricelului, ar fi trebuit să-şi stropească faţa cu apa aceea. Dar, privind-o şi ascultându-i clipocitul, băiatul se tulbură. O ameţeală ciudată îl cuprinse şi, ca împins de-o mână nevăzută, se zvârli în apa de aur, scăldându-se aşa, îmbrăcat cum era. Şi, numai ce se cufundă în apa de aur viu, că un huiet  înspăimântător  se  auzi,  ca  şi  cum  şiruri  de  munţi  s-ar  fi  prăvălit, măcinându-se, ca şi cum întreaga boltă a cerului ar fi răsunat de prăbuşirea aceea năprasnică. Departe, dedesubt, stelele prinseră a tremura şi fulgere de aur porniră să cutreiere văzduhul, pocnind ca nişte uriaşe bice de foc. — Ce-ai făcut, nemernicule? răsună un glas, care bubui ca şi cum tunete s-ar fi rostogolit în fiece cuvânt al celui ce vorbea. Mi-ai pângărit apa! Şi-o mână de aur se încleştă în ceafa băiatului, şi-o putere uriaşă îl smulse din ceaun. Zadarnic se zbătu, zadarnic bătu din aripi ca un pui de găină în ciocul uliului; strânsoarea era cumplită şi abia când fu întors cu faţa spre cel ce striga, văzu băiatul un om de aur, cu ochi scăpărători. — Soarele! şopti el şi bătăile inimii i se opriră parcă, de spaimă. — Da, Soarele! Soarele care-ţi va pedepsi cum se cuvine ticăloşia – strigă omul de aur. De ce? De ce mi-ai pângărit apa de aur viu? — Iartă-mă, Soare! şopti băiatul. — Iartă-mă e lesne-a spune – strigă însă Soarele. Acu trebuie să deşert ceaunul şi să-l curăţ şi să-l umplu din nou. Ştii tu ce-i apa asta de aur?... E sângele meu, băiete! Mi-am tăiat venele şi-am lăsat să mi se scurgă-n ceaun picătură cu picătură sângele de aur viu, pentru ca aburii ieşiţi din ceaun să se-mprăştie în lume şi să poarte duhul vieţii, până departe. Iar tu, tu, gâză nemernică, mi-ai pângărit aburii vieţii! În loc să se desfacă, albi şi curaţi, crinii vor creşte acu cenuşii. — N-am ştiut – strigă deznădăjduit băiatul. Vai, dacă aş fi ştiut... Soare, bunule, puternicule Soare, cum mi-aş putea răscumpăra vina? — De ce  te-ai scăldat în  apa mea de aur? întrebă atunci Soarele, oleacă mai îmbunat de căinţa pe care-o desluşea în glasul băiatului. — Ca să-mi scap sora – spuse acela şi-ncepu a povesti toate câte ţi le-am povestit şi eu dumitale, de când am început a da din gură. Trebuia să-mi stropesc doar faţa – încheie cu tristeţe băiatul – dar apa m-a ispitit şi m-am scăldat tot... Rămase Soarele pe gânduri şi multă vreme tăcu, iar băiatul îl privi cu sufletul la gură, aşteptând să-i audă hotărârea. — Dacă-mi cereai, scoteam eu cu mâna mea apă de aur şi te scăldai fără a-mi pângări ceaunul. Acu, însă, ce-a fost a fost şi vorbele nu ni-s de folos! Hai de-mi ajută să răstorn ceaunul – spuse în cele din urmă Soarele şi nici o umbră de mânie nu i se mai răzvrătea în glas. Şi ridicară amândoi ceaunul şi-l răsturnară şi apa de aur viu curse prin văzduh şi se lăsă pe pământ, în chipul unei ploi de aur, care acoperi munţi, livezi şi câmpii. Oamenii se grăbiră să adune aurul acela şi bătură din el galbeni, dar apa de aur a fost atât de multă, că astăzi se mai găsesc încă ici şi colo pietre stropite de aurul răsturnat atunci din ceaunul Soarelui. Frecară apoi ceaunul cu cenuşă, de-l făcură să strălucească aşa cum neam de neamul lui nu mai strălucise şi cititorii în stele vestiră pe pământ că strălucirea fără seamăn ce se vede pe cer e semn că iarna va fi grea şi lungă. Drept care împăraţii porniră să se războiască, gândind fiecare să-şi umple hambarele pe seama celorlalţi, iar când se-ntâmplă că iarna fu, dimpotrivă, blândă şi scurtă, douăzeci de cititori în setele fură traşi în ţeapă, ca mincinoşi şi clevetitori. Asta, ca să vezi dumneata câte-au întâmpinat bieţii oameni, numai pentru că Soarele şi băiatul nostru se puseseră să frece cu cenuşă, acolo în cer, ceaunul cel mare al Soarelui. Vorba aceea, unde dai şi unde crapă sau, cum zicea un cumătru din Prosteşti, întâmple-se ce s-o-ntâmpla, că eu toate le trag pe spuza mea... Numai că noi să nu ne uităm vorba, dacă tot am început-o. Era acu ceaunul curat, luminat ca aurul strecurat, şi Soarele îşi întinse braţele peste ceaun. — Ia taie-mi tu, băiete, venele – spuse Soarele, întinzând o brişcă de aur. Nu de alta, dar pe mine nu mă ţin băierele să mă crestez singur... Băiatul, câr că mâr, că una, că alta, că nu se poate, că n-are el inima aceea, şi Soarele nu şi nu, că să-i taie venele şi alt nimic. Dac-a văzut şi-a văzut băiatul că altminteri n-o scoate la cap, odată a înşfăcat brişca şi, harşti! s-a tăiat el la-ncheietura mâinii, de şi-a deschis cu mâna lui vinişoarele. (Tii, uita-m-ar moartea cum am uitat şi eu să vă spun: păi da, că dacă s-a scăldat el în apa de aur viu, s-a făcut şi băiatul totului tot de aur. Cum de nu, dar ce socoţi? Ehei! scaldă-te şi dumneata în ceaunul Soarelui, dacă-ţi dă mâna, şi-apoi vină de-mi povesteşte că aşa şi pe dincolo!). Iar când a văzut Soarele că din venele băiatului se scurge în ceaun o apă de aur viu, odată s-a ruşinat de slăbiciunea lui şi, luând brişca, s-a crestat şi el la braţ, de-a-nceput a se amesteca în ceaun sângele de aur al băiatului cu sângele de aur al Soarelui. Şi iac-aşa stăteau unul de-o parte şi altul de partea cealaltă şi-şi zâmbeau şi se priveau în ochi, în vreme ce încet-încet se umplea ceaunul... Iar când apa de aur clipoci domol în ceaunul plin-plin, îşi ridicară amândoi braţele şi pielea de aur li se lipi pe dată şi crestăturile nu li se mai văzură. Şi din ziua aceea tot ce trăieşte pe pământ, şi flori, şi dihănii, şi oameni, trăieşte pe jumătate din sângele băiatului, căruia Soarele i-a spus acolo, în cer: — Să trăieşti, frăţioare, căci fraţi suntem de azi înainte! Du-te cu bine şi cu bine te-ntoarce. Eşti bun şi netemător şi de aceea-ţi vei mântui sora. Şi l-a îmbrăţişat Soarele şi băiatul şi-a desfăcut aripile şi s-a avântat dincolo de bolta cerului, cale de şapte luni, şapte zile, şapte ceasuri şi şapte clipe, iar dacă a zburat voiniceşte, cum în basm se pomeneşte, a ajuns pe întinderea de nisip a Deşertului-Vorbelor-Rostite. Cât vedeai cu ochii şi mult dincolo de ceea ce puteau ochii vedea, se-ntindea, neted ca-n palmă, pustiul. O lumină ciudată, venită de nicăieri, scălda nisipul verde ca pielea de broască, iar peste întregul cuprins al nisipului verde goneau nevăzute, se-nfruntau şi se ciocneau toate cuvintele rostite pe pământ din prima zi, toate şoaptele de dragoste, toate răcnetele de ură, toate vaietele celor căzuţi pe câmpurile de luptă, toate blestemele, toate rugăminţile şi toate sudălmile, toate vorbele fără noimă, toate zicerile cu tâlc, strigătele copiilor nou-născuţi şi gemetele bolnavilor, poruncile-mpăraţilor, uralele soldaţilor, şi cântece de chef, şi cântece de jale, şi tot ce mai râvneşte inima matale, toate alergau de colo-colo fără odihnă, toate se-adunau într-o înspăimântătoare larmă, care-l năuci pe băiat, îl izbi cu putere de măciucă şi-l doborî pe nisipul verde ca pielea de broască... Se năpustea noianul de cuvinte, se-nvârtejea urlând, şi măcar că larma era năprasnică, nimic nu se zărea pe-ntinderea pustie, scăldată-n lumina aceea ciudată. Şi poate că pierdut ar fi fost băiatul şi n-ar fi izbutit să se mai ridice şi s-ar fi stins acolo, prăbuşit pe nisipul verde, dacă-n cădere nu s-ar fi nimerit ca o ureche să i se-nfunde în nisip, iar în dreptul celeilalte să se afle unghia străvezie a degetului pe care i-l sărutase şoricelul cu plete de aur. Încercând să se ferească de măciuca vorbelor, băiatul îşi acoperise capul cu mâna şi aşa se potrivise ca unghia descântată să-i vină în dreptul urechii. Şi-atunci, ca prin minune, vuietul amarnic se potoli, se limpezi şi din noianul de cuvinte se-aleseră doar cele legate de el. Îşi auzi ţipetele de copil şi auzi cântecul de leagăn al mamei; glasul tatălui se-nălţă, blând, şi-ntr-o frântură de clipă ascultă toate cuvintele pe care părinţii le spuseseră, tot ce le răspunsese, şi se bucură pentru vorbele bune, şi se căi pentru vorbele rele, şi plânse pentru toate, pentru că toate erau legate de părinţii duşi prea curând pe ceea lume. — Mamă – strigă el printre lacrimi – unde eşti?... Tăicuţule! Dar părinţii nu-i puteau răspunde, şi-n locul vorbelor aşteptate auzi mai departe glasul surioarei, apoi glasurile celor patru iepuri albi, apoi glasurile şoarecilor cu podoabe de aur şi argint. Apoi se făcu tăcere. Şi plânse băiatul, aşa, prăbuşit pe nisipul verde, plânse mult şi inima i se strânse de dor şi durere. Orele treceau... „Şopârla roşie!“ îşi aminti el deodată şi, ca de departe, auzi un glas necunoscut, un glas aspru şi hârâit: — Dacă se va afla cineva în castelul de piatră şi va râde în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne! „Iacă deci de ce nu mi-au dat şoarecii fluierul, îşi spuse băiatul. Dar cum să-mi scot sora din castel? Cum să aflu descântecul?“. Şi,  numai ce-şi rostise întrebarea, că-ndată desluşi din  nou  glasul aspru şi hârâit, şoptind în mare taină: — Descântecul de piatră deschisă nu-l ştie nimeni:   Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Glasul se stinse, dar băiatul ştia acu ceea ce râvnise să ştie. Ca scăpat din arc se repezi la marginea Deşertului-Vorbelor-Rostite şi-şi dădu drumul în hăul de dedesubt. Aripile-l făcură să plutească lin până la bolta Soarelui, care aţâţa de zor focul sub ceaunul cu apa de aur viu. — Ai aflat ce voiai să afli? îl întrebă Soarele. — Am aflat, mulţumesc de-ntrebare. — Apăi, zboară, frăţioare, sănătos şi s-auzim numai de bine! — Cu bine, Soare, şi nu mă pomeni de rău!  Iar luându-şi rămas bun de la Soare, se-ntoarse băiatul pe Pământ, alunecând prin văzduh, se-ntoarse plutind în roate largi, ca vulturii semeţi, şi se opri în poiana din pădure. La fel de albă şi de tăcută era piatra, la fel de verde iarba, dar parcă şi mai posomorâţi copacii bătrâni. Şi-şi ridică băiatul degetul cu unghie străvezie şi prin unghia străvezie privi în inima pietrei. Surioara lui stătea abătută într-una din cămăruţele cât un degetar, şi lacrimile i se uscaseră pe obraji şi suspina, sărăcuţa, de ţi se rupea inima. — Ridică-te, surioară, şi te pregăteşte! îi strigă băiatul, ducând unghia străvezie la buze, şi-ndată apoi rosti descântecul de piatră deschisă: Căţelul Pământului latră Şi patru porţi de piatră Din patru părţi cad sparte, Ca patru toarte moarte.   Se auziră patru pocnituri şi din patru părţi patru găuri se căscară în piatra cea albă, iar pe una dintre ele ţâşni o făptură mică-mititică, nu mai mare decât o furnică. Numai ce ieşi însă din capcană, că prinse a creşte, şi crescu, crescu, până se făcu o fată-naltă şi mlădioasă, frumoasă ca o crăiasă, care se repezi şi-l cuprinse pe băiatul nostru, sărutându-l şi plângând de bucurie. — Doamne, surioară, mare şi mândră-ai mai crescut! spuse băiatul, după ce se potoliră ei întrucâtva. — Dară tu! îi întoarse fata vorba. Erai un băieţel când ne-am despărţit, şi-acu te-ai înălţat flăcău în lege... Aşa-i, că flăcăul (ce să-i mai spunem băiat, dacă flăcău ajunsese?!), flăcăul nu ştia că lipsise şapte ani încheiaţi, că şapte ani ţinuse călătoria lui prin văzduh şi, nevăzându-şi chipul şapte ani, socotea că zburase doar şapte zile. Nici nu mai avu sora lui vreme să se minuneze de pielea care-i strălucea ca aurul că, din borta micuţă, se auzi un glas subţirel: — Care va să zică, de mine-ai uitat cu totul? Se-ntoarse flăcăul şi văzu în bortă capul şoricelului cu plete de aur. — N-am uitat, şoricelule, cum era să uit? Dar abia mi-am mântuit sora... În clipa aceea poiana i se zgudui sub picioare. O grămadă de pământ sări şi căzu în lături, iar din gaura căscată ţâşni o dihanie pocită. — Văzduhul mi-i închis – răcni dihania – şi nu te-am putut ajunge-n văzduh, dar aici, pe pământ, n-ai să-mi mai scapi, om nesocotit, care ai cutezat să mă-nfrunţi! — Căţelul-Pământului! strigă şoricelul cu plete de aur. Fereşte-te! Flăcăul însă se înfipse bine pe picioare: — Să mă feresc?... De ce? — Iacă de ce! răcni Căţelul-Pământului şi, repezindu-se, îşi înfipse în gâtul flăcăului colţii ascuţiţi ca nişte gheare. Numai că, tot atât de grabnic cum sărise, căzu îndărăt urlând de durere, căci colţii i se rupseră în pielea de aur a flăcăului. Şi ce socoţi? Doar brişca de aur a Soarelui putea cresta asemenea piele... — Aşa? hârâi dihania. Bine! Şi cu un glas în care fierbea ura şi mânia, rosti cel mai înfricoşător descântec pe care-l ştia, descântecul de mort: Uruie, moară de moarte, Macină-i parte de parte! Tu, năpârcă, Alba hârcă Ia-i în cârcă Şi pe cârmă mi-o atârnă De cârligul prins în bârnă, Colo, unde mân şi râm, Pe scălâmb şi rău tărâm.   Şi rosti dihania descântecul de mort, şi moara de moarte se căscă sub picioarele flăcăului, ca o râşniţă mare şi neagră. Pietrele grele uruiau învârtindu-se şi puteau măcina tot ce pofteau schimbând deopotrivă în pulbere făpturi şi lucruri. Dar flăcăul bătu din aripile lui şi se-avântă ca de-un stânjen în văzduh, scăpând de pietrele negre ale morii de moarte. Când voi să se lase însă din nou pe iarba poienii, moara pieri din locul unde uruia şi mutându-se din nou i se căscă hulpavă sub picioare. De şapte ori se-nălţă flăcăul în văzduh, de şapte ori încercă să atingă pământul şi tot de şapte ori îşi schimbă şi moara locul. Dacă văzu aşa, se năpusti  din  văzduh  flăcăul,  şi-apucând  Căţelul-Pământului  cu  amândouă mâinile, îl smulse de pe iarba poienii şi se ridică odată cu dihania care se zbătea, muşca şi urla. Apoi de-acolo, de sus, se-ntoarse-n poiană, şi-n clipa când moara de moarte îşi frecă pietrele negre sub tălpile lui, zvârli Căţelul-Pământului între pietrele crunte. Pietrele scrâşniră, uruiră şi măcinară dihania, alegând praf şi pulbere din ea, iară dacă-şi isprăvi treaba, se cufundară cu moara de moarte în măruntaiele pământului, acolo de unde descântecul de mort le chemase la lumină. Atunci flăcăul se pomeni într-o clipă înconjurat de sora lui, de şoricelul ce plete de aur, cu stea de aur în frunte şi conduri de aur în picioare, de şoarecele cu mustăţi şi barbă de-argint, cu stea de-argint în frunte, cu cizmuliţe de-argint în picioare şi cu o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Şi cu toţii săreau de bucurie şi cântau, în vreme ce mustăţile de-argint ale şoarecelui cu cizmuliţe de-argint înălţau cel mai vesel cântec pe care stăpânul lor îl cântase vreodată. Şoricelul cu plete de aur se opri însă deodată şi pieri în borta micuţă, de unde se întoarse cu fluierul de lemn. — Mai ţii minte că ai făgăduit să mă ajuţi? Iacă, rogu-te, acu poţi cânta din fluier – spuse şoricelul. Şi-apucă flăcăul fluierul de lemn şi-l duse la buze şi suflă în el cu putere. Pădurea suspină, aşa cum mai suspinase cândva, cu ani în urmă, în noaptea când băieţelul şi fetiţa pătrunseseră pentru întâia oară în poiană.  Şi florile de foc se aprinseră pe tulpinile de aur, şi diadema de raze înflori pe creştetul fetei, şi frunzişul îşi cântă cântecul vechi, cântecul ierbii şi-al frunzei, cântecul rădăcinii cutezătoare, cântecul vântului care răscoleşte pădurea, cântecul ploii care hrăneşte pădurea, cântecul aprig şi pătimaş, cântecul vechi. Licuricii cât oul de porumbel alcătuiră pe iarbă chipul bolţii-nstelate, taraful greierilor ţârâi pe strune subţiri, iar privighetoarea sună din pietricele de-argint şi clopoţei de sticlă. Buciumul copacilor se-nălţă şi piatra prinse-a creşte, până ce castelul de piatră se ivi în poiană. Păşind uşor, fata atinse cu fruntea una dintre cele patru porţi deschise de puterea descântecului şi nenumărate ferestre se căscară în pereţii castelului şi sticla fereştilor se polei ca aurul. Patru  iepuri  albi  năvăliră  atunci  în  poiană,  cei  patru  iepuri  care purtaseră odinioară perna mare de muşchi, pe care odihnise fluierul pădurii adormite. Se plecară adânc în faţa flăcăului şi-a fetei, apoi dădură-n genunchi înaintea celor doi şoareci cu stele-n frunte. — Cântă mai departe, flăcăule – spuse mai-marele iepurilor albi – şi, tot cântând, atinge stelele de-argint şi de aur ce lucesc pe frunţile acestor cinstiţi şoareci! Şi-i ascultă flăcăul îndemnul şi, tot cântând, atinse steaua de-argint. Şoarecele se scutură o dată, pieri, şi-n locul lui rămase un moşneag cu stea de-argint în frunte, cu barba şi mustăţile de-argint, cu cizme de-argint şi-o curea de-argint, de care spânzura un ciucure de-argint. Atinse flăcăul şi steaua de aur şi şoricelul se scutură şi el, pieri, şi-n locul lui se-nălţă o fată frumoasă ca visul şi ca amintirea, şi-avea o stea de aur în frunte, şi plete de aur şi conduri de aur în picioare. Şi veniră cei patru iepuri albi lângă moşneag şi lângă fată şi-i mângâie de trei ori moşneagul şi fata de trei ori şi pieriră şi iepurii, rămânând în locu-le patru slujitori în straie de zăpadă. Doi dintre ei scoaseră din brâu două trâmbiţe de aur şi suflară în ele de trei ori. Moşneagul luă apoi fata de braţ şi amândoi intrară-n castel, unde se aşezară pe  două jeţuri,  şi  numai ce  se  aşezară că  slujitorii trâmbiţară din trâmbiţe de aur, copacii buciumară din buciumele crengilor şi-o mulţime de iepuri,  veveriţe,  căprioare,  vulpi,  râşi,  lupi,  mistreţi  şi  câte  încă  dintre sălbăticiunile pădurii năvăliră-n poiană şi se-nghesuiră-n castel, intrând prin cele patru porţi, în vreme ce stoluri de păsări pătrundeau în castel pe ferestre. — Mulţumescu-ţi,  flăcăule!  spuse  atunci  mai-marele  slujitorilor.  Poţi înceta cântarea! Flăcăul luă fluierul de la buze, şi cum îl luă, cum se prefăcu fluierul într-un sceptru de abanos, pe care-nfloriră ghiocei de-argint. — Vino, surioară – spuse flăcăul, apucându-şi sora de mână; şi-aşa, de mână, intrară în castelul de piatră şi-i dădură moşneagului sceptrul de abanos, cu ghiocei de-argint. Iar moşneagul se ridică şi-i îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum am să vă pot vreodată mulţumi? întrebă el. Iacă, de când se ţine minte, sunt craiul sălbăticiunilor. N-am oropsit făpturile cu pene, cum nu le-am obidit pe cele cu blană. Am trăit în dreptate şi nimeni n-a avut vreodată pricini a se plânge de judecata mea. Adevăr grăiesc, prieteni? întrebă craiul. Şi păsările şi dihăniile răspunseră-ntr-un glas: — Adevăr grăieşti, craiule! — Aşa am trăit noi în bună pace – urmă moşneagul – până ce Căţelul-Pământului mi-a cerut mâna fetei. Eu n-am vrut să i-o dau, că-l ştiam solomonar şi făcător de rele, şi nici fetei nu i-a plăcut. Şi ce-avea să-i placă? Acu, nu că zic, dar l-ai văzut şi tu... Craiul oftă şi dădu din cap: atât mi-a trebuit! Mă crezi? Nici nu  ştiu  când  a  bolborosit  un  descântec  şi-odată  ne-am  pomenit  amândoi şoareci. „Şi şoareci veţi rămâne, a strigat Căţelul-Pământului, până ce un om s-o îndura să-ţi ia fata de nevastă!“. Cum ai văzut, mi-a schimbat castelul în bolovan, sceptrul în fluier şi slujitorii în iepuri. Cu lacrimi în ochi l-am rugat să nu ne blesteme atât de rău... Care om ar fi voit să-şi lege viaţa de un şoarece? „Bine, a zis atunci Căţelul-Pământului. Dacă s-o găsi un suflet curat, un copil care să sufle din fluier, toate s-or face cum au fost. Dar dacă va pătrunde cineva în castelul de piatră în vreme ce fluierul de lemn va cânta, fărâme se va face fluierul şi-n vecii vecilor şoareci veţi rămâne!“. Şi-a mai şi ascuns fluierul te miri pe unde – c-au trecut ani şi ani de zile până să-l afle slujitorii mei de credinţă... — Lasă, tăicuţule – spuse atunci fata cu părul de aur – destul am plâns şi-i timpul să mai uităm de rele! — Zău aşa, craiule! întăriră şi sălbăticiunile. Mai bine cântă-ne ceva, că tare multă vreme a trecut de când nu te-am mai auzit... Şi râse craiul şi-şi ciupi strunele mustăţilor de-argint, şi-n castelul de piatră se-nălţă un cântec vesel, pe care-l cântară şi păsările cu pene, şi fiarele cu blană. Iar ce-a fost mai încolo nu-i greu de ghicit, că moşneagul lăsă locul de crai flăcăului şi-i dădu şi mâna fetei cu plete de aur care, pe câte ştiu, n-a avut nimic împotrivă, ba după câte spun unii şi alţii ar fi avut multe de zis dacă nu i-ar fi dat-o. Cât despre sora flăcăului, nu-i duceţi grijă, că i-au găsit şi ei un mire pe măsură. Şi-au rămas cu toţii în castelul de piatră, unde am veşti că au trăit atât amar de vreme, că parcă-parcă-aş crede că mai trăiesc şi azi. Dar sigur nu-s, de ce să mint? N-am mai dat pe la ei cam de când bunicul juca leapşa pe ouate şi de când bunica se purta cu cozi pe spate... Măi, tu, cela cu ochi mari! Ia dă tu o fugă până la castel şi vin’ de ne spune ce-ai aflat în el!  

Cioplitorul din cetatea cea albă   A fost odată – vai, tare-i mult de-atunci! – a fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită, ridicată la malul  mării.  A  fost  odată o  cetate... Şi  nu  s-a  pomenit de-atunci una  să-i semene, că zidurile cele albe ale cetăţii albe erau, din loc în loc, împodobite cu câte o aripă albă, tot atât de albă ca aripa lebedei albe. Câtu-i anul de lung, aripile cele albe fâlfâiau pe ziduri ca nişte năframe, fâlfâiau rar şi parcă ostenite, întocmai cum flutură năframele albe în clipa despărţirii. Corăbierii le vedeau din largul mării şi mult se minunau când pânzele corăbiilor începeau să fluture şi ele pe catarge, răspunzând parcă de departe bătăii din aripi a cetăţii-nsorite! Şi venea apoi o noapte, o noapte de sidef şi catifele-albastre, când aripile cele albe prindeau a fâlfâi cu putere. Nici un străin de cetate nu mai putea rămâne între ziduri, şi porţile cele albe se-nchideau atunci, scârţâind. Căci întreaga cetate, cu uliţi, şi case, şi oameni, căci întreaga cetate se-nălţa îndată binişor, plutea peste marea verzuie şi nimeni, nimeni nu ştia încotro o purtau sutele de aripi albe, nimeni nu bănuia ce se petrece în orele nopţii de sidef şi catifele-albastre, de la asfinţit, când cetatea se ridica în slavă, şi până-n zori, când se-ntorcea pe malul mării. Iar aripile urmau să fâlfâie un an de zile, rar şi fără putere, ca şi cum n-ar fi izbutit să uite de osteneala îndelungatei călătorii... Şi-n cetatea-nsorită se afla o piaţă mare, iar în piaţa cea mare se ridicau trei chipuri cioplite în piatră albă, prin faţa cărora treceai şi te minunai. Erau acelea chipurile unor oameni care trăiseră în urmă cu sute de ani şi care purtaseră în lumea largă faima cetăţii. Şi-aşa cum fuseseră-n viaţă, aşa se-nălţau acu în piaţa cea mare, ciopliţi în piatră, Poetul, Luptătorul şi Vraciul. Şi-n cetatea cea albă trăia un flăcău înalt, cu zâmbetul cald. Şi flăcăul era cioplitor în piatră. — Ascultă,  cioplitorule  –  îi  spuseră  într-o  bună  zi  mai-marii  cetăţii, arătându-i cele trei chipuri cioplite în piatră. Să ne faci un al patrulea chip, vrednic să stea alături de acestea, şi chipul să fie chipul Neguţătorului, care a fost, precum ştii, un dregător de seamă în cetate... — Bine – răspunse flăcăul. Şi-apăi din clipa aceea veni zi de zi şi privi lung, lung, la cele trei chipuri cioplite-n piatră albă, care se înălţau în piaţa cea mare a cetăţii. Şi, din ce le privea, dintr-atât se-ncredinţa că Neguţătorul nu era vrednic să le stea alături. — Am să aşez lângă voi un alt chip – spuse cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald. Un chip cum n-a mai fost, o să vedeţi... Şi, dacă privi zile-n şir cele trei trupuri de piatră, se-nchise în casă şi prinse a dăltui o bucată de marmură albă. Şi munci, singur, într-o înfrigurare ciudată, şi-n toată vremea cât ciopli piatra i se păru că aude un cânt, mai frumos decât toate cântecele ştiute... Iar după trei zile şi trei nopţi lepădă dalta şi ciocanul, deschise poarta casei şi strigă: — Veniţi şi vedeţi! Şi oamenii veniră şi printre ei îşi croiră drum mai-marii cetăţii şi cu toţii priviră chipul tăiat în marmura cea albă. — Ce-i asta? strigară mai-marii. Îţi baţi joc de noi, cioplitorule? Căci în locul Neguţătorului mare şi gras pe care-l ştiau, văzură o Dănţuitoare. Marmura netedă părea caldă şi vie, capul Dănţuitoarei se pleca uşor către umărul stâng, braţele-arcuite păreau că pe dată se vor roti, iar trupul se mlădia pe măsura unui cântec neauzit. — Numai Dănţuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător şi de Vraci, ca una ce-nchipuie frumuseţea – spuse cioplitorul. — Ce să facem cu frumuseţea? strigară însă mai-marii. Neguţătorul a cumpărat şi a vândut tot ce se poate cumpăra şi vinde pe lumea asta... a cumpărat, de bună seamă, şi frumuseţe. Chipul lui să se-nalţe în piaţa cea mare! — Avea un suflet pocit – se-mpotrivi cioplitorul, dar mai-marii tăbărâră asupră-i, strigând: — Ce-ţi pasă? Ţi-am poruncit să-i ciopleşti sufletul? — Nu pot dăltui un chip fără a-i dăltui în piatră şi sufletul... — Nu  fi  prost  –  şopti  către  cioplitor  unul  dintre  oamenii  care  se adunaseră să privească. Îl vor pe Neguţător?... Fă-l aşa cum vor ei şi gata! Ai să primeşti bani buni... — Numai Dănţuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător şi de Vraci – spuse însă cioplitorul. Acesta mi-i ultimul cuvânt. Iar dacă văzură că flăcăul nu le dă ascultare, se sfătuiră mai-marii şi hotărâră pe dată că cioplitoru-i numai bun de închisoare. — Prea se crede isteţ – spuseră mai-marii. Şi-şi bate joc de noi... — Dar cu Dănţuitoarea ce facem? întrebă careva. — Dănţuitoarea?... Vârâţi-o şi pe ea la închisoare, să-i ţină de urât, râseră mai-marii. Şi-ntr-adevăr,  cioplitorul  cel  înalt,  cu  zâmbetul  cald,  fu  dus  la închisoare, şi-n beciul în care-l zăvorâră fu-nchisă şi Dănţuitoarea. Şi zile după zile trecură şi, iacă, mai rămăsese doar una singură până la noaptea de sidef şi catifele-albastre, sorocită tainicului zbor, când o corabie opri în faţa cetăţii celei albe. Era  o  corabie  ciudată,  cum  nimeni  nu-şi  amintea  să  mai  fi  văzut cândva. Părea toată un butoiaş înnegrit de vreme, şi-n loc de pânză o fâşie de piele neagră îi spânzura de catarg. Iar din corabia aceea coborî un singur om scund, gros, cu picioare scurte şi-aducând mai degrabă a broscoi. — De  unde  vii,  străine şi  pentru  care  treburi? îl  iscodi straja, care veghea pe zid, între două aripi albe, ce fâlfâiau domol. — Vin de departe şi-aduc mărfuri nemaivăzute – răspunse omuleţul cu-nfăţişare de broscoi.  — Mărfuri? râse straja. Şi ce mărfuri pot încăpea, rogu-te, în butoiaşul tău? Auzindu-i  vorba,  prinseră  a  râde  toţi  cei  aflaţi  la  malul  mării,  dar omuleţul îi lăsă în voia lor şi-ncepu să-şi descarce corabia. Şi-apăi unde nu se-nălţă pe chei întâi o moviliţă, apoi un deal şi-n urmă un munte de mărfuri nemaivăzute – că omuleţul scotea din butoiaşul lui, scotea şi scotea tot soiul de straie, lucrate toate dintr-un soi de piele ciudată, roşie ca focul şi plină de gurguie. Şi, din ce-o golea, dintr-atât se-nmulţeau parcă mărfurile-n corăbioara lui! Acu nu mai râdea nimeni pe chei şi omuleţul cără, cără mereu, straie care nu semănau undele cu celelalte, până ce umplu cheiul, de nu mai aveai unde pune un ac. — E cam strâmt locul la voi – spuse neguţătorul cu-nfăţişare de broscoi. Şi cât ai bate din palme, întreaga cetate află despre străinul cu mărfuri nemaivăzute şi oamenii se strânseră plini de mirare, iar dacă văzură straiele de piele roşie, se-mbulziră care mai de care să le cumpere. — Cu cât vinzi un strai de piele, străine? — Un ban straiul! Un ban straiul! striga omuleţul. Să cumpere toată lumea şi să le poarte sănătoasă... Un ban straiul! Un ban straiul! Erau ieftine straiele cele nemaivăzute şi, cum lăcomia numără de nouă ori pentru a se păcăli a zecea oară, oamenii se buluciră, întinzându-şi banii. Şi străinul începu a vinde, şi vându, şi vându, vându, vându, iar muntele de straie de pe chei scăzu, de se făcu întâi cât un deal, apoi cât o movilă, până pieri cu totul. Omuleţul îşi strânse atunci banii în butoiaşul lui şi, rugând straja să ia aminte, se făcu nevăzut în cetate, în vreme ce oamenii se răspândeau pe la casele lor, bucuroşi de norocul cu care se-ntâlniseră. Şi-apăi iscodi el în dreapta şi în stânga, cercetă cum se pricepu şi se bucură aflând că nu rămăsese-n cetatea cea albă un singur om care să nu-şi fi cumpărat un strai de piele ciudată, roşie ca focul şi plină de gurguie. Până şi săracii făcuseră, bag seama, rost de-un ban şi puseseră mâna pe câte-un strai, că despre mai-marii cetăţii, ce să mai spui? Erau câte unii de-şi luaseră şi-o sută... Iar dacă văzu şi văzu străinul că toate merg după pofta inimii lui, se ascunse pe după un pietroi – se ascunse ca un broscoi – şi aşteptă. Iar aşteptarea nu-i fu lungă, ziua fiind pe sfârşite. Străjile-ncepură a cutreiera uliţele şi omuleţul le auzi trâmbiţele şi-apoi glasurile, vestind fără-ncetare: — Curând se vor închide porţile! Gătiţi-vă pentru marele zbor! Aşa treceau străjile pe uliţele cetăţii, trâmbiţându-şi vestea, iar străinii se grăbeau să părăsească cetatea şi oamenii se-nchideau în case, pregătindu-se.  Corăbiile  plecară  una  câte  una  şi  porţile  albe  ale  cetăţii  se-nchiseră scârţâind. — Oare  neguţătorul  care  ne-a  adus  straiele  de  piele  s-a  suit  în corăbioara lui? întrebă la malul mării mai-marele străjilor. — Nu l-am văzut – răspunse straja, dar în clipa aceea chiar butoiaşul negru al străinului prinse a se depărta, jucând pe valuri. — Ai  adormit, de  bună seamă, păcătosule! strigă mai-marele. Iacă, butoiaşul porneşte-n larg... Şi straja privi prostită spre corăbioară şi, măcar că nu-nchisese defel ochii, se-ncredinţă că nu-şi făcuse datoria. — Om mai sta noi de vorbă! spuse cu asprime mai-marele. Atunci soarele coborî în mare şi trâmbiţele sunară de trei ori, vestind că noaptea de sidef şi catifele-albastre se lăsase. Pe zidurile cele albe ale cetăţii sutele de aripi albe bătură aerul, stârnind vântoase ce deschiseră porţile tuturor caselor din cetate. Şi oamenii ieşiră din case şi se-adunară-n cea mai mare piaţă a cetăţii, privind cu mirare unii la alţii. Căci toţi avuseseră acelaşi gând, şi-n cinstea zborului se-mbrăcaseră cu straiele cele noi, de piele roşie ca focul şi plină de gurguie. Din nou sunară trâmbiţele, aripile albe zvâcniră şi cetatea întreagă, cetatea cu uliţi, cu case, cu oameni, prinse a se înălţa binişor. În clipa aceea însă, caldarâmul pieţei se prăbuşi, iar toţi cei din piaţă se rostogoliră în prăpastia căscată sub picioarele lor, se rostogoliră şi nu se opriră decât pe nisipul moale de pe malul mării, în vreme ce neguţătorul cu-nfăţişare de broscoi, ivit nu se ştie de unde, se arătă pe zidul cetăţii. — Rămas bun! strigă omuleţul. Aşteptaţi-mă în straiele voastre de piele! şi mai strigă tot soiul de vorbe batjocoritoare, pe care cei căzuţi pe nisip nu le mai auziră, că cetatea se şi mistuise în văzduh. Uluiţi, locuitorii cetăţii se priviră fără grai, înţelegând prea târziu că straiele de piele fuseseră vrăjite şi că omuleţul nu le vânduse atât de ieftin decât pentru a-i înşela, pentru a afla taina cetăţii albe şi-a zborului ei din noaptea de sidef şi catifele-albastre. Şi-n vreme ce rămaseră acolo, pe nisip, să se certe şi să caute o ieşire care nu li se arăta de nicăieri, cetatea cea albă urma să zboare, purtată de sutele de aripi fâlfâind pe ziduri, urma să zboare cu neguţătorul cel scund, gros, cu picioare scurte şi-aducând mai degrabă a broscoi. Iar dacă cetatea cea albă zbură ce zbură tot înălţându-se-n văzduhul nopţii, văzu neguţătorul o lumină care din ce în ce sporea, şi nu peste mult cetatea cea albă poposi în lună. Atunci porţile cetăţii se deschiseră de la sine şi neguţătorul tremură înspăimântat, căci cele trei chipuri albe din piaţă prinseră a se mişca. Ca deşteptate dintr-un somn lung, statuile se frecau la ochi, îşi întindeau braţele şi picioarele amorţite şi coborâră apoi de pe soclurile lor. — A mai trecut un an – spuse Poetul, scuturându-şi pletele de piatră. — De ce suntem singuri? întrebă Luptătorul, rotindu-şi cu mirare privirile de piatră. Unde-s oamenii? — Unde sunteţi? strigă şi Vraciul, potrivindu-şi cuşma de piatră pe cap. Atunci  îl  văzură  pe  neguţătorul  încremenit  lângă  zid  şi  tustrei  se strânseră în jurul lui. — Cine eşti tu? întrebă Poetul. Ochii-ţi fug în lături... — Domnule statuie – se bâlbâi neguţătorul – eu... să vezi... — Văd – spuse Poetul, şi neguţătorul urmă grăbit, rostogolind cuvintele: — Sunt de-al cetăţii... în cetate... adică, m-am născut... Nu mă cunoşti? Mă mir... În toţi anii am zburat cu cetatea... — Aşa?  se  răsti  Luptătorul.  Şi  unde-s  toţi  ceilalţi?...  De  ce  nu nentâmpină ca-n fiece an? Dar  nu  mai  apucă  omuleţul  să  răspundă,  că  un  flăcău  înalt,  cu zâmbetul cald, se ivi în piaţă. Era pasămite cioplitorul, ieşit din închisoare (că vântoasa stârnită de sutele de aripi albe deschiseseră şi porţile-nchisorii), iar lângă el păşea Dănţuitoarea, vie-n noaptea de sidef şi catifele-albastre, după cum înviaseră şi Poetul, şi Luptătorul, şi Vraciul. — Ce  se-ntâmplă,  cioplitorule?  întrebă  Poetul,  care-l  cunoştea  pe flăcău, de când se născuse. — Nu ştiu – răspunse acela. Vin din închisoare... Şi povesti pricina pentru care fusese întemniţat. — Au greşit mai-marii cetăţii – spuse atunci Luptătorul. Dănţuitoarea e vrednică să ne stea alături... Dar cum rămâne cu stârpitura asta? şi arătă către omuleţul, care şuieră degrabă: — Eu... pe mine vă rog să mă iertaţi... sunt tare zorit... — Stai – spuse Vraciul. Am privit în inima ta şi-ţi ştiu gândurile. Tu... Dar omuleţul n-aşteptă să fie dat pe faţă şi prinse a goni prin piaţa cea mare. — Singur ţi-ai căutat-o – rosti Luptătorul şi, luându-şi de pe umăr arcul de piatră, înstrună o săgeată de piatră şi-o slobozi în urma neguţătorului. Săgeata vâjâi şi se opri între umerii fugarului, care căzu pe caldarâm şi rămase nemişcat. — Vai! şopti Dănţuitoarea, acoperindu-şi ochii de piatră. — Nu te mai gândi la el – o rugă cioplitorul, iar Poetul îi cuprinse pe-amândoi cu privirea şi spuse zâmbind: — Aşadar,  vom  petrece  noaptea  asta  doar  noi.  Hai,  Vraciule,  să-ncepem! Şi-şi  înălţă  Vraciul  braţele  şi  stelele  se  dezghiocară de  pe  cer  şi prinseră a zbura în jurul lor, ca un roi de musculiţe de aur. Şi-nsoţiţi de roiul stelelor ieşiră cu toţii pe porţile larg deschise ale cetăţii şi păşiră pe câmpia de argint a lunii, către un palat de-argint, ce se zărea de departe. În mijlocul câmpiei se-nălţa palatul şi nenumăratele-i ferestre luceau, împrăştiind o lumină argintie. Iar dacă ajunseră la poarta cea mare, o mână de-argint zbură prin aer şi le deschise poarta. Stelele rămaseră afară. Şi păşind în cea dintâi încăpere văzură o mulţime de bărbaţi şi de femei cu pielea ca argintul şi cu toţii-şi vorbeau, ca nişte prieteni vechi. Mâini de-argint zburau de colo-colo, purtând tăvi încărcate cu băuturi argintii. — Să bem – spuse Vraciul. O mână de-argint le aduse îndată tava cu pocale din cleştar de stâncă şi cu toţii sorbiră băutura argintie, răcoritoare ca o apă de munte. — Ce-i asta? se miră Dănţuitoarea, simţind în trupul ei de piatră o căldură nebănuită. Cioplitorul zâmbi, şi o mână de-argint deschise atunci o nouă uşă, prin care trecură cu toţii-ntr-o încăpere uriaşă, de nu i se vedea capătul. Undeva, aproape de tavanul înalt, câteva mâini de-argint făceau să răsune cetere, în vreme  ce  pe  podelele  netezi,  de  te  puteai  oglindi  în  ele,  se-nvârteau nenumărate perechi, dănţuind. Şi erau acolo oameni înveşmântaţi în blăni de leu, bărbaţi înfăşuraţi în mantii albe, femei împodobite cu giuvaeruri strălucind pe purpura catifelelor, şi cu toţii îşi unduiau trupurile, lunecând pe podelele cele netezi, după cum îi îndemna cântecul ceterelor. Atunci Dănţuitoarea oftă, închise ochii şi, cu mâinile adunate pe piept, se avântă pe firul nevăzut al sunetelor. Şi-n încăperea uriaşă dănţui singură, printre perechile ce se-nvârteau agale, dănţui ca o flacără. — Rămâi aici? îl întrebă Poetul, iar cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald, răspunse fără a-şi putea lua ochii de la Dănţuitoare: — Da, mai rămân oleacă... Şi, clătinând din capete, Poetul, Luptătorul şi Vraciul se-ndreptară către trei uşi, pe care o mână de-argint le deschise înaintea fiecăruia. Şi Poetul intră într-o încăpere în care se adunaseră toţi poeţii care grăiseră-n stihuri, de când dăinuia lumea. Erau acolo tineri cu plete răsfirate pe umeri şi bătrâni cu ochii lipsiţi de lumină, şi cu toţii vorbeau încet, rostind pe rând cele mai frumoase stihuri ce răsunaseră vreodată sub soare. Luptătorul pătrunse într-o încăpere în care adăstau toţi marii ostaşi ai vremurilor duse şi se prinse în sfatul aspru al bărbaţilor înzăuaţi; iar Vraciul se-ntâlni  cu  vracii  şi  tămăduitorii  care  s-au  perindat  în  curgerea  vremii  prin aşezările oamenilor, căci o dată pe an, în noaptea de sidef şi catifele-albastre, toţi duşii de pe lume se adunau în castelul de-argint de pe câmpia lunii... Iar în încăperea uriaşă Dănţuitoarea plutea parcă, unduindu-şi braţele, şi cioplitorul o sorbea din ochi. „Eu, îşi spunea, eu i-am dat viaţă! Cu mâna mea i-am dăltuit trupul mlădiu şi buzele, braţele gingaşe şi pletele vălurind... Eu, eu, eu!“. Şi gându-l îmbăta şi simţea că ameţeşte şi că se clatină sub povara mândriei. — Vino, avântă-te împreună cu mine – spuse Dănţuitoarea, oprindu-se fără veste înaintea flăcăului. Acela tresări, ca deşteptat dintr-o vrajă, şi vorbi moale: — Demult m-aşteaptă acolo, după uşa cu-ntărituri de-argint, cioplitorii din veacuri... — Să mai aştepte! râse Dănţuitoarea şi, cuprinzându-l pe după grumaz, îl trase în vârtejul perechilor ce lunecau pe podelele netezi. Şi cioplitorul uită de sfatul meşterilor, la care se cuvenea să fie faţă şi, rotindu-se printre nenumăratele perechi ale dănţuitorilor, îşi uită menirea. Şi vârtejul din jur nu era mai aprig decât vârtejul gândurilor lui şi-n bucuria ce-l stăpânea nu rămânea loc pentru păreri de rău... — Tu ai dat chip pietrei în care dormeam – îi şoptea Dănţuitoarea – şi mulţumită ţie mă pot lăsa purtată de valul cântecului. Învârte-mă, cioplitorule, repede... repede... repede... Aşa, pierzându-se cu totul, dănţui flăcăul ceasuri în şir, dănţui şi se dărui întreg, şi tot ce era mai bun în el jertfi pe podelele netezi ale uriaşei încăperi, în care perechile lunecau, lunecau... Apoi mâinile de-argint care cântau pe cetere se-opriră fără veste, şi-n palatul de-argint din lună răsunară deodată trei sunete de trâmbiţă. Perechile încetară danţul, şi oamenii înveşmântaţi în blăni de leu, bărbaţii înfăşuraţi în mantii albe şi femeile împodobite cu giuvaeruri strălucind pe purpura catifelelor începură a se face străvezii. Din ce în ce trupurile li se vedeau mai puţin, ca nişte umbre argintii, până se topiră cu totul în lumina argintie, pierind ca nişte năluci firave, de nu rămaseră în încăperea fără capăt decât cioplitorul şi Dănţuitoarea. Atunci se deschiseră trei uşi şi Poetul, Luptătorul şi Vraciul pătrunseră în încăpere. O lumină strălucitoare le scălda chipurile. — Să mergem – spuse Vraciul. Dar, dând cu ochii de cioplitor, pe faţa căruia nu citi decât o mare oboseală, întrebă cu teamă: De ce eşti istovit? N-ai sorbit puteri din sfatul meşterilor tăi? — Nu... n-am fost la sfat – mărturisi flăcăul. — Am jucat întreaga noapte! strigă Dănţuitoarea. Vai, cât am jucat... Poetul oftă, privind cu milă către cioplitor. — Să mergem – spuse el. Şi o mână de-argint le deschise poarta, şi-afară, pe câmpia de argint a lunii, roiul stelelor îi înconjură. Dar nici o stea nu se apropie de cioplitor, care păşea anevoie, ca un om cu sufletul bolnav... Şi tăcuţi păşiră pe câmpia de argint şi tăcuţi intrară pe porţile larg deschise ale cetăţii celei albe, ce se împreunară, scârţâind, în urma lor. — Rămas bun, noapte de sidef şi catifele-albastre – spuse Poetul. — Bun rămas pentru un an de zile – spuse Luptătorul. — Cu bine – spuse şi Vraciul, înălţându-şi braţele, iar stelele ţâşniră de lângă ei şi se pironiră la locurile lor, pe boltă. Atunci sutele de aripi albe bătură aerul şi cetatea se desprinse binişor de pe câmpia lunii, apucând calea de întoarcere spre pământ. — O, Vraciule – strigă deodată cu patimă cioplitorul, care până aci tăcuse, cufundat în gânduri – o, Vraciule, noaptea asta m-a legat pe veci de Dănţuitoare! Ajută-mă, rogu-te, cu puterea ta şi-ngăduie-i să rămână vie lângă mine... Dar Vraciul clătină din cap, mâhnit. — Nu stă în puterea mea să-ţi îndeplinesc dorinţa... Dacă i-ai fi rugat pe meşterii tăi din veac – cine ştie? – s-ar fi găsit poate vreunul să te-ajute... — Opriţi! strigă atunci rătăcit cioplitorul. Aripi albe, ridicaţi-mă la palatul din lună! O, cum n-am ştiut!... Cum n-am ştiut!... Opriţi! Opriţi odată! — Prea târziu! spuse însă Luptătorul. Ţi-ai irosit noaptea şi desigur te-ai osândit. — Cum şi-a irosit-o? îl certă Dănţuitoarea. Şi-a petrecut-o cu mine... Lacrimi grele curseră din ochii cioplitorului şi el se aruncă la picioarele Poetului, rugându-se deznădăjduit: — Măcar tu arată-te îndurător! Luptătorul are o inimă de piatră, Vraciul e bătrân şi inima-i e de gheaţă, dar tu, tu eşti tânăr şi-ai cântat dragostea... — Nu dragostea cântă în inima ta – spuse însă cu tristeţe Poetul. Eşti bolnav de mândrie, cioplitorule şi nu vrei să te desparţi de lucrul mâinilor tale... — Ajută-mă, totuşi – plânse acela – nu mă lăsa... — Ridică-te – vorbi atunci Vraciul. În noaptea asta ai preţuit mai mult un chip decât meşteşugul care ţi-ar fi îngăduit să ciopleşti nenumărate alte chipuri, tot mai desăvârşite. În noaptea asta te-ai oprit în loc şi niciodată nu vei mai ciopli ca până azi. Ai rămas încremenit în noaptea asta, cioplitorule, şi tot ce pot face pentru tine e să-ţi duc încremenirea până la capăt. — Şi voi sta veşnic lângă Dănţuitoare? strigă cioplitorul. — Şi vei sta veşnic lângă Dănţuitoare – încuviinţă cu tristeţe Vraciul. — Îţi mulţumesc – şopti flăcăul. E tot ce mai doresc. Şi Vraciul îşi întinse atunci degetul de piatră şi cu degetul de piatră atinse ochii cioplitorului, şi nările, şi buzele, şi urechile. Şi cu degetul de piatră îi atinse inima... Iar cetatea cea albă pluti, pluti, coborând prin văzduh, şi-n zori se lăsă pe malul mării, unde oamenii înşelaţi de neguţătorul cu-nfăţişare de broscoi aşteptau cu inima strânsă, în straiele de piele roşie ca focul şi plină de gurguie, cu care lăcomia lor îi dăruise. Şi, văzând-o că se lasă pe nisip, năvăliră cu toţii în cetate, şi-n piaţa cea mare dădură peste leşul omuleţului şi se minunară de săgeata de piatră care-l răpusese; dar mirarea nu le cunoscu margini când, lângă chipurile Poetului, Luptătorului şi Vraciului, văzură chipul Dănţuitoarei, şi-alături de ea, chipul cioplitorului, încremenit pe veci... Şi-au mai trecut de-atunci nenumărate nopţi de sidef şi catifele-albastre, dar nimeni n-a mai zburat cu cetatea cea albă în palatul de-argint de pe câmpia lunii, căci sutele de aripi albe s-au făcut şi ele de piatră pe ziduri şi n-au mai fâlfâit nicicând... A fost odată o cetate mai mândră decât toate, o cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită la malul mării. A fost odată o cetate... şi povestea i se deapănă agale, a fost odată o cetate fără seamăn – şi n-a lăsat decât prilej de jale. O, de-ai putea închide-nvăţătura în inima şi-n mintea dumitale!

Fântâna domniței   Şi-aşa cum îţi spusei, pe lumea asta sunt poveşti cu duiumul! Nu zău, cum te-ntorci şi cum te suceşti, dai peste-o poveste, că poveştile (nu mai e demult o taină pentru nimeni, aşa că mă-ncumet şi eu să ţi-o spun la ureche), poveştile  cresc  la  margine  de  drum,  în  plopii  care  fac  pere  mălăieţe  şi-n răchitele care fac micşunele, dar eu unul n-am văzut, nu ştiu şi, dacă nu ştiu, mai bine tac. De ce să grăiesc în dodii? Despre plopi însă ştiu bine şi, odată ce ştiu, iacă, nu mă tem s-o spun în gura mică la urechea orişicui... Acu, de bună seamă, odată ce cresc în plopi, poveştile sunt toate adevărate, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar asta nu înseamnă, vezi bine, că toate sunt adevărate deopotrivă. De ce să mint? Unele-s mai adevărate, altele mai puţin. Numai că eu am să-ţi spun acu cea mai adevărată dintre toate poveştile care s-au spus vreodată, de când soarele arde pe cer. Iar dacă ai să afli în povestea asta o singură minciună, fie şi una mică, fie şi un fleac de minciună, o pârlită de minciună, o minciunică, atunci îţi dau voie s-o mai asculţi o dată, de la început şi până la sfârşit, ca să te-ncredinţezi că am dreptate! Cum? De ce lungesc vorba? Dar nu lungesc nimic... Şi ca dovadă iacă, ţi-am şi spus că-ntr-o ţară trăia odată o domniţă de viţă. Şi-avea domniţa palate şi podoabe nenumărate, rochii şi caleşti, avea tot ce pofteşti, că nu era lucru pe lume să nu-l râvnească, şi dacă-l râvnea, îndată-l avea. Păi cum? Te ruga atât de  dulce  să-i  dăruieşti  tot  ce-i  plăcea,  că  nimeni  nu  se  mai  putea  pune împotrivă. — Ai o pasăre măiastră? zicea domniţa. Dă-mi-o! Dă-mi-o de bunăvoie că de nu, te trag în ţeapă! Iar la asemenea rugăminte, pricepi, nimeni nu pregeta să-i facă pe plac, şi domniţa fugea cu pasărea-n iatac.  Şi-apoi, într-o bună zi ieşi domniţa din palat şi porni să se plimbe prin cetate, şi se plimbă, se plimbă şi nu-ntâlni picior de om. Se vestise, pasămite, că are de gând să se plimbe şi locuitorii se ascunseseră care pe unde putea, ştiind că dacă o-ntâlnesc are să râvnească ba una, ba alta, şi are să-i despoaie. Iar domniţa trecea mânioasă pe uliţele pustii, singură şi pusă pe harţă. Dacă merse ce merse, ajunse lângă o grădină nespus de frumoasă, pe care n-o mai văzuse nicicând. — Ia te uită! îşi spuse domniţa. Aşa grădină mi-ar plăcea şi mie... Deschise portiţa şi păşi în grădină, dar cum păşi, cum intrară-n pământ şi florile, şi iarba, şi tufişurile. Se frecă ea la ochi, grădina însă pierise şi doar în mijloc se mai înălţa un pom stingher. Înciudată, unde nu se răsuci domniţa pe călcâie şi valvârtej ieşi pe portiţă; dar când privi din uliţă, ce să vadă? Florile, iarba şi tufişurile erau iarăşi la locurile lor. — Nu  se  poate!  strigă  domniţa  şi  bătu  din  picior,  mai-mai  să-şi scrântească glezna. Ca o furtună năvăli pe portiţă, şi numai ce puse piciorul în grădină, că toate pieriră din nou, de parcă n-ar fi fost. — Care-i stăpânul grădinii? strigă înciudată domniţa, dar  nimeni nu răspunse şi nimic nu se clătină. Strigă de câteva ori, până ce, istovită, se rezemă de gard. Atunci i se păru că ceva luceşte în pomul din mijlocul grădinii. Şi se apropie de pomul acela şi văzu spânzurând pe-o cracă un singur măr de aur. „Dacă  stăpânul  grădinii  ar  fi  răspuns  când  am  strigat,  îşi  spuse domniţa, i-aş fi cerut mărul şi, de bună seamă, mi l-ar fi dat. Am să-l iau singură şi gata!“. Şi-ntinse mâna să apuce mărul de aur, dar mărul sări de pe craca lui şi se opri pe altă cracă, dedesubt. Speriată, domniţa făcu un pas îndărăt. Mărul stătea atât de cuminte pe craca de care se agăţase, că ea îşi luă inima în dinţi şi-ntinse mâna din nou. Îndată sări şi mărul de la locul lui şi se puse pe altă cracă, şi mai jos. — Am să-mi ies din sărite! strigă domniţa şi, dacă în palatul ei curtenii i-ar fi auzit strigătul, fără îndoială că toţi ar fi prins să tremure ca frunza. Dar în jurul domniţei nu se afla nici umbră de curtean, nimeni nu-i auzi strigătul şi nimeni nu tremură. Atunci, strângând din dinţi, întinse încă o dată mâna şi mărul de aur sări iar de pe cracă şi se aşeză binişor pe pământ. — Acu te-am prins! se bucură domniţa şi se repezi înainte. Dar, când încercă să-l apuce, mărul se afundă în pământ şi-n locul unde abia stătuse se ivi o gaură. Tremurând de necaz, domniţa îşi vârî mâna în gaura aceea, socotind că dăduse în sfârşit de mărul buclucaş. Trase şi, când colo, trase de un soi de cârlig cu rost ascuns acolo, bag sama, că-ndată simţi cum se lasă-n jos, de parcă pământul s-ar fi prăbuşit odată cu dânsa. — Ajutor! strigă domniţa. Săriţi! Ajutor! Dar nimeni n-o auzi, nimeni nu-i răspunse şi ea se cufundă, se cufundă până ce tălpile i se opriră pe una dintre rădăcinile mărului. Vru să urce, dar peste capul ei pământul se-nchisese şi se pomeni prinsă ca-ntr-o capcană. Iar un opaiţ care nu părea atârnat de nimic, un opaiţ lumina rădăcinile şi, când îl privi mai bine, văzu că opaiţul era chiar mărul de aur pe care-l râvnise. Mărul  începu  să  coboare;  iar,  temându-se  că  rămâne  în  beznă, domniţa coborî din rădăcină-n rădăcină, ca pe nişte trepte, coborî şi se afundă în pământ. Cât a durat coborâşul, n-am ştire, dar când s-a sfârşit, domniţa se trezi pe-o câmpie de piatră. Până hăt, departe, câmpul de piatră se-ntindea neted ca-n palmă, iar mărul de aur îl lumina, spânzurând undeva, în dreptul frunţii albe a domniţei. Şi porni din nou mărul, sărind pe sus, şi domniţa-l urmă uitând că voise să pună mâna pe el. — Să nu mă laşi în beznă, auzi tu? îi porunci. — Aud – răspunse mărul. — Cum, ştii să vorbeşti? se mânie domniţa. Apăi atunci să-ţi fie ruşine obrazului!... Pe unde mă porţi, mărule? — Ai să vezi tu – zise mărul şi nu voi să mai spună nimic. Şi-o purtă pe domniţă peste câmpul de piatră, o purtă şi-o purtă până ce condurii ei se sparseră. — De-acu  nu  mai  fac  un  pas!  strigă  domniţa,  privindu-şi  cu  milă degetele de la picioare, ieşite din conduri. Atunci se pomeniră în faţa unei matahale de om, care purta în spinare un gheb uriaş. — Ce mi-ai adus, mărule? — Ia, o domniţă — răspunse acela. — Bre, bre, oare numai domniţe trăiesc pe pământ?... De la o vreme mă blagosloveşti numai cu domniţe, cu jupâniţe şi cu-mpărătiţe... — De, ce să-i faci! oftă mărul. Calul de dar nu se caută la dinţi. Acu, domniţa le ascultase sfatul, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Dar, dacă mai auzi şi ultimele cuvinte ale mărului, nu se mai putu stăpâni. — Nu v-ar fi ruşine, neobrăzaţilor! se răsti ea. Aşa grăiţi voi despre cele mai alese făpturi de pe pământ?... Cum de n-am eu la-ndemână un călău priceput, ba chiar şi unul nepriceput, că tot ar şti să vă-nveţe minte! — Iacă, asta-i marfa – oftă mărul. Dacă nu-i pe alese... — Fii bun, mărule – se rugă uriaşul, întorcându-se cu ghebul către măr. Şi-apăi când se izbi mărul de ghebul aceluia, se desfăcu ghebul şi-o scară de frânghie se lăsă din el, ca de la o fereastră. — Suie dumneata pe scară – o îndemnă mărul; dar domniţa se trase îndărăt.  — Eu?... Nici în ruptul capului! Ce să caut acolo? — Dar multe mofturi mai faci! se stropşi atunci uriaşul. Suie odată dacă ţi se spune! Şi-atât  de  năprasnic  strigase,  că  domniţa  nu  cuteză  să  i  se  mai împotrivească. Înspăimântată, se repezi la scara de frânghie şi prinse a sui. — Câte zici că ai pân-acu? întrebă mărul. — Dar  cine le  mai ştie  seama? dădu răspuns uriaşul, clătinându-şi amărât căpăţâna.  Şi-aşa urmară să grăiască potolit, în vreme ce domniţa suia pe scara de frânghie, suia mereu, până ajunse la capătul scării. Acolo, ce să vadă? Un drum mărginit de salcâmi pornea prin ghebul uriaşului. Iar dacă puse domniţa piciorul pe  drumul acela, odată se  trase înăuntru şi  scara de  frânghie, iar intrarea se închise-n urma ei, de nu se mai cunoscu nici locul unde fusese... Ai fi zis că-n ghebul uriaşului se cuvenea să fie beznă, aşa-i? Ei, iacă, nu era. Privi cu mirare domniţa şi văzu că pătrunsese într-o lume cu cer şi pământ, cu iarbă şi copaci, iar toată lumea aceea era scăldată într-o lumină întunecată. Iar dacă merse ce merse pe drumul mărginit de salcâmi, se sfârşi drumul acela la malul unui lac. — Ciudat gheb mai poartă în spinare şi matahala asta! spuse cu glas tare domniţa. Şi numai ce spuse aşa, că o ştiucă se şi ridică la faţa lacului. — Ştiucilor, suratelor – strigă ştiuca – haideţi, că ne-a sosit mâncarea! — Ce tot vorbeşti? o luă la rost domniţa. Unde vezi tu mâncare? Ştiuca o privi lung şi spuse cu mirare: — Asta-i bună! Dar tu ce socoţi că eşti?... Băutură? — Te poftesc să fii cuviincioasă! strigă domniţa. Şi să nu-ţi treacă prin minte că, dacă am binevoit să-ţi vorbesc, îţi poţi lua nasul la purtare. Sunt o domniţă! — Aşa? se bucură ştiuca. Tare-mi plac domniţele! Şi unde nu ridică odată un băţ de care era legată o sfoară. Iar când îndreptă băţul către ea, văzu domniţa că de sfoara aceea spânzură un cârlig de undiţă. — Ce faci? strigă domniţa, uluită. — Pescuiesc  –  zise  ştiuca,  încercând  s-o  prindă  cu  undiţa.  Hai, domniţă, agaţă-te! Şi-ntr-o clipă se iviră la faţa apei sumedenie de ştiuci, toate cu câte-o undiţă, şi fiecare încercă s-o prindă pe domniţa care se trase îndărăt, albă la faţă ca varul. — Ai speriat-o! strigară ştiucile şi, dacă văzură că undiţele lor n-o mai pot atinge, tăbărâră cu toate asupra ştiucii care intrase în vorbă cu domniţa: De câte ori ţi-am spus că la pescuit nu se vorbeşte? — Iertaţi-mă! scânci ştiuca. N-am să mai fac... — Tot  aşa  ai  spus  şi  rândul  trecut!  Şi  ştiucile  se  cufundară-n lac, trăgându-i ştiucii celei guralive un toc de bătaie, să-şi amintească măcar de-aci înainte că pescarului i se cere să tacă din gură. Iar văzând că nu-i de şagă, se-apucă domniţa să ocolească lacul ştiucilor. Trecu prin salcâmii care-o zgâriară şi-i sfâşiară hainele cu acele lor lungi, se târî, se luptă şi până la urmă dădu peste-un alt drum, la marginea căruia păştea un cal. — Căluţule! Căluţule! strigă bucuroasă domniţa, gândind să-ncalece şi să-şi scutească alte osteneli. Calul îşi înălţă însă capul şi-o privi cu tot atâta bucurie. — În sfârşit! spuse el şi, nici una, nici două, sări în spinarea domniţei. — Ce... Ce faci? apucă să mai strige aceea, moartă de spaimă şi alta nu. — Lasă vorba! îi porunci însă cu asprime calul. Dii! N-am vreme de pierdut... Şi unde nu-i puse odată frâul pe cap, îndemnând-o la drum. Şi-apăi îl cără domniţa pe calul călăreţ, îl cără cât îl cără, până ce, istovită, căzu cu cal cu tot. — Dii, mârţoagă! strigă calul, dar domniţei nici prin gând nu-i trecea să se ridice.  Era frântă de oboseală, buimăcită şi, uitând că-n palatul ei nu izbutea să adoarmă decât pe saltele din puf de privighetoare, dorea din tot sufletul ca asprul călăreţ să-i îngăduie să se culce acolo, în praful drumului. Iar dacă văzu că n-o putea urni, calul îşi spuse, pesemne, că mai degrabă ajunge singur unde avea treabă. — Păcătoase mârţoage ne mai trimit de la o vreme! bombăni el. Şi, tot bombănind, îi luă frâul de pe cap şi se duse la treburile lui, în vreme ce domniţa adormi pe dată şi dormi, dormi pe salteaua de praf, aşa cum nicicând nu dormise în patul de aur din palatul ei. Când se trezi, se frecă la ochi şi nu pricepu unde se află. Bătu din palme, ca să-i vină slugile şi nimeni nu veni şi se văzu întinsă-n drum, cu straiele mânjite şi sfâşiate. Atunci îşi aminti de tot ce i se întâmplase şi se ridică speriată, grăbind în căutarea unui adăpost, unde să fie apărată de primejdii. Iar dacă merse o bucată de drum cât o aruncătură de băţ, se află înaintea unei ciuperci nemăsurat de mare. Sub pălăria ciupercii, ca-n bătătura unei case, zăceau care, pluguri şi unelte mărunte. Se apropie domniţa şi văzu că-n trupul ciupercii se află o poartă de lemn. Atunci, cu teamă, bătu în poartă. — Cine bate? — Eu, domniţa... Poarta se deschise şi-n prag se ivi un flăcău. Straiele-mpărăteşti pe care le purta erau mai rupte şi mai feştelite decât straiele domniţei, iar pe capul flăcăului strălucea o coroană. — Încă o domniţă! spuse-n silă flăcăul. M-am săturat de domniţe, ca de mere acre... — Cum de cutezi? se sumeţi domniţa. — Iaca, răspunse flăcăul. Cutez! Şi nu mă mai ţine de vorbă, că domnii porci s-au pus la masă şi-au să mă ia la trei păzeşte dacă nu le aduc ţuiculiţa şi măslinele... — Porcii?  se  înspăimântă  domniţa,  amintindu-şi  de  ştiucile  care încercaseră s-o pescuiască şi de calul pe care-l purtase în spinare. — De bună seamă – spuse flăcăul. Îi slujesc la masă... Pe tine la ce te-au pus? Domniţa bătu din picior, dar cum îşi părăduise condurii, se izbi într-o piatră şi prinse-a plânge: — Vreau acasă! plângea domniţa. Nu-mi place aici! Vreau acasă! — A, eşti nou venită – pricepu flăcăul. Iaca ce-i! Fă bine atunci şi ia-o pe după spatele ciupercii noastre, până ai să dai peste cuşca domnului câine. Spune-i că vii de pe pământ şi are să te rânduiască el pe unde-o fi nevoie... Şi, zicând aşa, îşi potrivi flăcăul coroana şi, fără a-şi lua rămas bun, se grăbi să ducă ţuiculiţa şi măslinele, ca să nu-l ia domnii porci la trei păzeşte! Rămasă singură, domniţa mai plânse oleacă şi, neavând ce face, o luă pe după spatele ciupercii, aşa cum o sfătuise flăcăul. Şi nu merse mult, că dădu peste cuşca unui câine. — Cuţu! Cuţu! strigă domniţa, dar un glas gros se răsti deodată la ea: — Frumos vă-nvaţă să vă purtaţi acolo, pe pământ; tare frumos, n-am ce zice!... Bate mai întâi cuviincios la poartă şi nu striga prostii. Bătu domniţa şi-ntrebă cu sfială: — E voie? — Pofteşte! Atunci intră domniţa în cuşcă şi se pomeni faţă în faţă cu un câine ciobănesc. — Când ai venit? o întrebă câinele, privind-o peste ochelari. — Ieri — spuse domniţa. Adică, azi... Adică... — Am înţeles – oftă câinele şi, clătinând din cap, deschise un catastif mare în care însemnă pe rând numele domniţei, locul de unde venea şi ziua când păşise în Ţara-din-Ghebul-Uriaşului, după care întrebă: Ce ştii să faci? — Nimic – spuse domniţa. Adică ştiu să mă plimb, să dorm, ştiu să bat din palme... Câinele se scărpină la ceafă cu pana de gâscă muiată în cerneală şi-şi mânji bunătate de blană, dar nici nu luă seama, atât era de încurcat. — Nu ştiu ce să mai fac – mărturisi el. Toate domniţele sunt deopotrivă de nepricepute... — Ştiu să călăresc! spuse domniţa, dar îndată şi-aminti de calul pe care-l purtase şi strigă: Ba nu, am uitat! Crede-mă că am uitat. Zău! — Te cred – rosti câinele. N-ai putea duce un mânz, darămite un cal voinic... Ştii ce? Am să te trec la doamnele oi. — O domniţă la oi? — La doamnele oi, da! Nădăjduiesc că ai să fii supusă şi că n-ai să le dai prilej de supărare... Iar dacă îi dădu un răvaş către domnul berbec, mai-marele oilor, îi arătă câinele pe unde s-o apuce şi merse domniţa de i se înfăţişă berbecului, care sta proptit într-o bâtă ciobănească. — Baciule, a venit o domniţă – îl vesti o oaie. — Ia  s-o  vedem –  spuse berbecul. Şi  când domniţa se  apropie, o cântări din ochi: Mda! Trece-o la turma de ţurcane... Oaia dădu din cap, în semn c-a priceput, şi deschise un ţarc. Iar care nu fu mirarea domniţei când văzu în ţarcul ţurcanelor... o turmă de domniţe. Oaia atârnă o talangă de şiragul mărgăritarelor pe care domniţa le purta la gât şi strigă cât putu de tare: — Hei, ţurcanelor! V-am mai adus o domniţă... Apoi  închise  ţarcul  şi  plecă,  în  vreme  ce  domniţele  ţurcane  se strânseră în jurul domniţei, sunând din talăngi şi vorbind toate odată. — Nu pricep nimic, grăiţi pe rând – le rugă domniţa. — Ai avut noroc că te-au trecut la turmă – spuse o domniţă scundă şi rotofeie. — Aici trăim ca-n palatele noastre – zise cu trufie o altă domniţă, care-şi ţinea nasul tot pe sus. — Nu facem decât să ne plimbăm, să dormim şi să mâncăm – strigă o domniţă veselă. — Ce-i drept, în fiecare primăvară ne tund – spuse alta. — Ne tund? Cum ne tund? strigă domniţa. — Bine, aşa cum se tunde – o lămuri careva. Cu foarfecele. Şi-abia atunci văzu domniţa că domniţele ţurcane purtau toate câte un tulpan, care le-ascundea părul ciuntit. — Noi suntem doar ţurcane şi încă o ducem destul de bine, dar să vezi trai la domniţele merinos! oftă o domniţă lungă şi deşirată. Aşa, din vorbă-n vorbă, află domniţa că din cosiţele celor de la turmă se ţes pături pentru domnii cai. Şi plânse auzind una ca asta, că dacă se-nvoia să se plimbe, să doarmă şi să mănânce, nu se-mpăca nicicum cu gândul că pletele unei domniţe pot sluji drept pături pentru cai. Iar după ce plânse ce plânse, plecă să se plimbe cu turma, şi zilele începură a se scurge atât de asemănătoare, că domniţa pierdu şirul zilelor. Se obişnui cu oile ciobăniţe şi cu baciul berbec, se obişnui cu ţarcul şi cu tunsul, şi doar nespus de greu îşi putea închipui că trăise cândva şi altfel decât cu o talangă la gât. Şi trecu aşa multă, multă vreme... Acu, ghebul uriaşului atârna tot mai greu, că mărul de aur aducea zi de zi, ba un prinţ, ba o jupâniţă, ba un boier, ba o domniţă. Se clătina bietul uriaş pe picioare, se clătina sub povara cea mare, iar mărul îi aducea întruna oaspeţi, că nu li se mai sfârşea neamul! Şi-apăi într-un rând, când o jupâniţă cu trupul cât un poloboc, sui pe scara de frânghie, uriaşul nu mai dovedi să se ţie drept. Se-ncovoie, se-mpletici şi, dând cu ghebul de pământ, căzu cât era de lung. Iar ghebul odată plesni şi prin plesnitura aceea prinseră a sări ca nişte purici împăraţi şi împărătiţe, domni şi domniţe, jupâni şi jupâniţe, mă rog, câţi fuseseră-nchişi în gheb, de se simţiseră cam strâmtoraţi în ultima vreme. — Staţi pe loc! Opriţi! strigă mărul de aur, dar degeaba strigă, că un zdrahon de împărat mustăcios odată puse mâna pe el şi-l sili să scoată pe pământ toată strânsura aceea de capete încoronate. Mărul, biet, ce să facă? Nu-şi mai răci gura de pomană, că de ştiut ştia el ce ştia, şi-i călăuzi pe toţi pe acelaşi drum pe care-i călăuzise cândva. Şi, după cum veţi fi bănuit, domniţa noastră se afla şi ea printre cei de năvăliră pe pământ. Iar dacă se văzu la larg, îşi luă rămas bun de la domniţele ţurcane şi se-ndreptă spre casă. Şi-apăi merse domniţa sunându-şi talanga, merse şi tare se minună nemaicunoscând nici locurile, nici oamenii. Grădina cea neasemuit de frumoasă pierise, pierise şi pomul care făcuse făcuse mărul de aur. — Încotro e palatul? o întrebă domniţa pe-o fetiţă care bătea mingea pe-acolo. Fetiţa însă se sperie şi fugi. Şi merse domniţa pe uliţele pline de oameni, că nimeni nu se mai ferea cu din calea ei, iar dacă ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle palatul, văzu doar o fântână. Un chip de piatră se-nălţa acolo şi domniţei i se păru întâi că-i chiar chipul ei; iar când se apropie, zări o oaie de piatră, din gura căreia ţâşnea un firicel de apă, şi firicelul de apă cădea într-un havuz. Ca fermecată, domniţa privi ceasuri la rând spre oaia de piatră. Ba i se părea că-şi vede chipul, ba se-ncredinţa că nu-i decât o oaie... Apoi prinse a-nsera şi, ca să vadă mai bine, trecu peste marginea de piatră a havuzului, intră în apă şi se opri lângă chipul de piatră. ...Iar în zori, când oamenii umplură uliţele, tare se minunară văzând că lângă oaia de piatră a fântânii se mai ivise o oaie. Cum bătea vântul, talanga de la gâtul oii se mişca şi sunetele talăngii parcă spuneau: „Domniţă! Domniţă! Domniţă!“. Oamenii numiră atunci fântâna Fântâna Domniţei şi, pentru-ntâia oară, se-ncredinţară că şi-o domniţă-i bună la ceva.

Şoricelul cel năzdrăvan   Iacă, de-atunci să tot fie trei sute de ani şi-o zi... Cum? Ei da, poate să fie şi două, n-am să mă-ncaier acu pentru o zi mai mult sau mai puţin! Vorba e că a fost atunci un şoricel năzdrăvan, un şoricel cum astăzi poţi căuta şi-un an. Dacă te uitai la el – mă rog, un şoricel! Cu botişor ascuţit şi ochi de mărgele negre, cu blăniţă cenuşie şi cu-o mândreţe de coadă sprintenă şi fără de astâmpăr. Cum îţi spusei, nu-l deosebeai dintre alţi o mie, care poftesc la caşcaval şi ronţăie hârtie... Atât că era năzdrăvan. Cine l-a-nvăţat pe el meşteşugul ăsta, nu ştiu, că n-am aflat. Destul că se pricepea la tot soiul de drăcovenii şi numai de pozne se ţinea, în vreme ce la o treabă gospodărească, miră-te de vrei, era tot atât de neghiob ca omul care n-are habar de cât fac trei şi cu trei. Şi-apăi după cum am prins a-ţi spune, să tot fie trei sute de ani şi-o zi sau două de când şi-a scos şoricelul nasul din borta-n care locuia. — Nasul? — Nu, bre, şoricelul!... Când, ce-i fu dat să vadă? Gospodina, vezi dumneata, pusese la cuptor nişte plăcinte. Acu, ce-o fi fost, ce n-o fi fost, nu se coceau plăcintele şi gospodarul îşi cam pierduse răbdarea. — Gata plăcintele, nevastă? întrebă el, mângâindu-şi mustăţile. — Ai răbdare, omule, şi-or fi gata! Tii! Oftează acela, se scarpină la ceafă şi iar se pomeneşte grăind: — Da’ nici acu nu-s gata? Apăi atunci îi sare şi muierii ţandăra şi unde nu strigă de zăngăne şi sticlele-n fereşti: — Nu, vedea-te-aş plăcintă, nu-s gata! Dar şoricelului atât îi trebui: — Plăcintă? Nu-i rău... Şi, iacă, odată-şi mişcă el vârful cozii aşa cum ştie că se cere, chiţăie ce chiţăie şi, când se uită femeia, simte că i se moaie picioarele.  Păi ce, gândeşti că-i glumă să-l ştii acolo, pe scăunelul cu trei picioare pe omul tău cu care-ai împărţit şi bine şi rău, să întorci o clipă ochii, şi când te uiţi din nou, să vezi în locul lui o plăcintă? Că plăcintă se făcuse – şi încă una grasă şi rumenă, de-ţi lăsa gura apă văzând-o. — Ei brava, frumos! zise plăcinta. Mi-o făcuşi nevastă... — Vai de mine, omule, nu te ţine de pozne! Ce glumă-i asta? — Eu mă ţin de pozne? grăi plăcinta. Îmi strigi „vedea-te-aş plăcintă“, mă fac plăcintă (mă şi mir cum) şi-acu tot pe mine mă scoţi vinovat... Dacă şi-a auzit omul rostind cuvinte atât de blânde, măcar că avea dreptul să fie mânios, a prins a plânge muierea: — Iartă-mă, bărbate... Iartă-mă, plăcintă... — Nu-mi spune plăcintă, auzi tu? — Iartă-mă! Am grăit într-un ceas rău... dar ce ne facem acu? — Mde, drept să-ţi spun, nu ştiu – zise plăcinta. Până una, alta, cheam-o şi tu pe maică-ta, ca barem să guste şi ea din plăcinte, dacă n-am avut parte de ele... Femeia, ce să facă? A ieşit în uliţă, a trecut peste drum (că acolo şedea maică-sa) şi-a poftit-o la plăcinte. — Phii, tare mândre ţi-au ieşit – zise bătrâna intrând în încăpere, şi dând cu ochii de plăcinta de pe scăunelul cu trei picioare, nici una, nici două – hap! – o-nghiţi pe nemestecate. — Ce-ai făcut, mămucă? strigă deznădăjduită nevasta. Ce-ai făcut? — Ce-am făcut, păcatele mele? — Mi-ai mâncat bărbatul – se jelui aceea. Încalte să-l fi mâncat eu, că al meu era... Deschise atunci bătrâna gura să grăiască şi, când colo, vorbi cu glas bărbătesc: — Bine, mamă soacră, aşa te porţi? — Bărbăţele – izbucni fericită nevasta – mai poţi vorbi? Trăieşti? — Of,  viaţă  se  cheamă  asta?  rosti  amărât  gospodarul  schimbat  în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate de soacră-sa. Acu, bătrâna trecuse prin toate spaimele auzindu-se cum vorbeşte cu glas bărbătesc. — Dragă ginere – se rugă ea, tremurând toată – pleacă, du-te, lasă-mă necazului şi nu-ţi face de râs cu mine... Sunt femeie bătrână, mă ştie o lume, cum să grăiesc bărbăteşte? — Vai, vai, de ce nu te-am înghiţit eu? plânse nevasta. Să vorbesc cu glasul tău, să fim una până la moarte... vai, vai de ce nu te-am înghiţit? Dar şoricelului atât îi trebui. — Aşa? Bine... şi-ndată mişcă din vârful cozii, chiţăi şi aşteptă. Cineva bătu atunci în fereastră: — Vecine, eşti acasă? — Acasă, cum de nu, răspunse gospodarul. Şi, de astă dată vorbea prin gura nevesti-si care, pricepând că i se împlinise dorinţa, cântă de bucurie. Cât despre bătrână, dacă se văzu scăpată de belea, nu mai stătu să numere muştele de pe pereţi, că odată o şi zbughi pe uşă... izbindu-se de vecinul care tocmai intra. — Binişor, mătuşă – zise acela. — Ehei, lesne ţi-e a spune – îi zvârli din mers bătrâna şi, fugind peste uliţă, se zăvorî în casă, fericită că scăpase şi cu-atât. Se miră vecinul de ea, apoi, dând bineţe, începu să-l caute pe gospodarul cu care abia vorbise. Gospodarul însă, vezi bine, nu era de găsit. — Doamne, cumătră, nu ţi-am auzit eu adineauri bărbatul zicând că-i acasă? întrebă vecinul şi roti priviri năuce prin încăpere. — M-ai auzit – zise cu glas gros femeia. — Nu, că asta-i încă una! strigă prostit vecinul. Tu... eşti... el? — Vezi bine – răspunse femeia. Sunt şi eu... şi el. Acela, fireşte, socoti că nevestei îi lipseşte o doagă, dar cum nici nu dădea peste omul ei, nu ştiu ce să creadă. — Păi... dacă ţi-i glasul de bărbat, te pomeneşti că ai să-ţi laşi şi-o barbă până la genunchi – glumi el, bătându-i înstrună. Dar şoricelului atât îi trebui. — Barbă?... De ce nu? şi-ndată, mişcându-şi vârful cozii, chiţăi scurt. Atunci, sub ochii vecinului, o barbă stufoasă prinse a creşte pe bărbia femeii. Crescu, crescu şi nu se opri decât dacă-i ajunse până la genunchi. — Cum îţi place? întrebă nevasta, mângâindu-şi barba cea stufoasă. — Vezi, eu... s-a făcut târziu... mă aşteaptă acasă – zise omul. Şi,  umblând  de-a-ndăratelea  se  grăbi  să  iasă  pe  poartă,  ca  să vestească în sat minunea femeii cu glas de bărbat şi barbă până la genunchi. Iar, rămânând singură, femeia îşi privi chipul în oglindă. — Ştii, bărbate, la ce m-am gândit? întrebă apoi, cu glasul ei de femeie. — Ştiu, dacă mi-i spune – îşi răspunse singură, dar cu glasul bărbatului. — Barba asta nu mi-i de folos. Nu că ar fi urâtă, de ce să mint, dar n-am ce face cu ea. Parcă tu purtai barbă? Dacă tot ne-aflăm acu amândoi adunaţi într-un singur trup, apoi socot că n-ar fi rău să-mprumut de la tine ceva mai de soi... — Aşa?... Şi cam ce-ai împrumuta? Femeia se gândi oleacă. — Mai ţii minte că nu prea am putere în mâini?... Cum n-ai să mai fii în stare să spargi lemne, are să-mi vină tare greu singură. Ştii ce?... Ia dă-mi braţele tale. Şoricelului atât îi trebui. — Braţele? îşi spuse. Fie! şi-ndată-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi scurt. Ca prin farmec două braţe vânjoase crescură din umerii nevestei. Avea acu patru braţe. — Ha-ha, straşnic îţi şade, râse ea, cu glasul bărbatului. Parcă-ai fi un păianjen... În locul tău, nevastă, m-aş fi gândit mai bine şi-aş fi cerut un lucru folositor, într-adevăr, dar şi frumos! — Şi ce-ai fi cerut, mă rog? întrebă femeia. — Hei, unde nu-i cap, vai de picioare! Nu vezi câte boroboaţe ne-a făcut capul tău neghiob? Ia să fi avut pe umeri capul meu... Aşa-i că alta era socoteala? Dar şoricelului atât îi trebui. — Lasă că te-mpac şi pe tine! îşi spuse. Iar, dacă-şi mişcă vârful cozii şi chiţăi aşa cum ştia el, odată se pomeni femeia că-i mai răsare un cap pe umeri, capul bărbatului schimbat în plăcintă şi-nghiţit pe nemestecate. Avea acu femeia patru braţe şi două capete, un cap de femeie cu barbă până la genunchi şi-un cap mustăcios, de bărbat. Dar şoricelul cam încurcase găvanele, se vede treaba, că dacă începură a grăi, capul femeii grăi cu glas bărbătesc, iar capul bărbatului, cu glas de femeie. — Of,  bine  că  ieşii  la  lumină!  rosti  aşadar  subţirel  bărbatul  cel mustăcios. — De ieşit, ai ieşit, dar de ce mi-ai luat glasul? zise cu glas gros femeia cu barbă de bunic. Toate ca toate, dar glasul nu ţi-l dau! — Eu ţi l-am luat? Mi-ai răpit tot şi-ncă te mai plângi? Mă rog, ce s-o mai lungesc, iacă-aşa începură a se sfădi... Şi unul zise una şi cealaltă strigă două şi din vorbă-n vorbă se luară de păr. Se mişcau cele patru braţe mai ceva decât patru aripi de moară şi-aşa zdravăn băteau aerul, că trupul femeii odată se pomeni săltat de două palme şi, până să priceapă ce şi cum, cele două capete se şi izbiră de grinda ce sprijinea podul. Iar şoricelul, care nu pierdea nimic din câte se-ntâmplau, îndată mişcă din vârful cozii şi chiţăi din nou, de se căscă o gaură-n scândurile podului, o alta în acoperiş şi femeia cu două capete şi patru braţe începu a se ridica în văzduh. Iar cum celor două capete nici prin gând nu le trecea să se împace şi cum cele patru braţe se roteau întruna, ameninţând, zbură femeia, zbură şi zbură, până se pierdu în nemărginirea nopţii şi, dacă vreţi să ştiţi, aşa mai zboară şi azi. Cât despre şoricel, atât de straşnic râse de-ntâmplare, râse cu lacrimi, şi lacrimile-i împăienjeniră vederea, şi nu văzu un motan mare, care se plimba pe acoperişul casei şi sări frumuşel prin gaura acoperişului în pod şi prin gaura podului în casă. Iar ajuns în încăpere se repezi şi, cât ai zice peşte, înhăţă şoricelul, adeverind o dată mai mult că cine râde la urmă râde mai bine...

Pruncul Năzdrăvan   În vreme veche, pe când bătrânii se făleau că-s tari de ureche, pe când curca da cu ţurca şi pisicile, mai toate, jucau leapşa pe ouate, în vreme veche, cum vă spui, veni pe lume un băiat cu ochi căprui. Şi tare i s-au minunat părinţii, dacă-au văzut că pruncul nici nu ţipă, nici nu plânge, aşa cum e datul puilor de om. — De ce nu plânge? De ce nu ţipă? întrebă, cam cu teamă, tatăl. Şi, n-apucă mama să-i dea răspuns, că pruncul odată rosti potolit: — Eu, tată dragă, n-am să plâng şi n-am să ţip nicicând! Tatăl, fireşte, se-nspăimântă atunci de-a binelea şi strigă: — Taci! Taci!... De ce grăieşti? Pruncii prind a grăi abia târziu, încolo... — Nu te speria – zise pruncul – dar cred că-i bine să afli din capul locului. Tată dragă, eu sunt năzdrăvan! Şi, dac-o mai auzi şi pe asta, se lăsă tatăl amărât pe o laiţă, iar mama strigă cu mânie: — Năzdrăvan? Ce vorbă-i asta, năzdrăvan?... Satu-i plin de copii şi nici unuia nu i-a trăsnit prin minte să fie năzdrăvan! Tocmai tu te-ai găsit mai cu moţ? — Şi-apoi,  ce  poţi  şti?  spuse  tatăl.  Stai  să  vedem  cum  ţi-or  meni ursitoarele... Acu, să nu uit, pe vremea aceea omul nu-şi făcea viaţa după cum îl tăia capul, că trăiau undeva, într-un bordei, trei baborniţe ursitoare, şi-ntâia era surdă, a doua oarbă, iar a treia sărită din minţi. Şi oamenii se plecau de veacuri înaintea vrerii celor trei ursitoare şi nici cu-o iotă nu le ieşeau din cuvânt. De ce? Iacă-aşa apucaseră ei din bătrâni şi-aşa socoteau că se cuvine... Câte bordeie, atâtea obiceie! Şi-apoi, într-o bună zi, spuse ursitoarea cea surdă: — Am auzit, suratelor, că s-a născut un prunc! — Păi... să-l vedem, zise oarba. — Hi-hi, râse nebuna. Haideţi degrabă să-i menim! Şi-ncălecând cele trei ursitoare pe trei cozi de mătură, zburară prin văzduh şi nu se opriră decât pe acoperişul casei în care se născuse pruncul. Îşi lăsară cozile de mătură acolo, pe acoperiş şi, dându-şi drumul pe gura hornului, se pomeniră cât ai bate din palme în încăperea în care pruncul odihnea în leagăn. Părinţii le auziră hurducăind prin horn, dar se făcură că nu le văd, ca nu care cumva să le stingherească. Şi ursitoarele se apropiară de leagăn. — Văd că-i fată – zise oarba. — Aşa parcă-am auzit şi eu – încuviinţă surda. — Hi-hi, râse nebuna. Să-i menim ca unei fete! Doar că pruncul se ridică atunci în capul oaselor şi rosti desluşit: — Ce le tot încurcaţi, ursitoarelor? Eu sunt băiat. — Hi-hi, vâră-ţi minţile-n cap, băiete – râse nebuna. Eşti fată. Şi-ai să se măriţi c-un negustor de haine vechi... — Pe dracu’! râse pruncul. — Taci! zise însă oarba. Te văd sfioasă şi temătoare... Ai să mori de spaimă la treizeci de ani. — Nici prin gând nu-mi trece! râse pruncul, dar surda răcni pe cât putu: — Mai taci, taci că mă asurzeşti!... Ai să ai trei copii. — Of, sfârşiţi odată! strigă pruncul şi, dacă văzu că n-are cu cine se-nţelege, odată se ridică din leagăn, se duse către vatră, apoi se căţără prin horn şi, ajungând pe acoperiş, puse mâna pe cele trei cozi de mătură şi strigă: Duce-vă-ţi, ursitoare, la culcare. Lasă că de-acu’ am să mai menesc şi eu! Şi-ncălecă pe cele trei cozi de mătură, care-ndată se schimbară într-un armăsar cu trei picioare. În loc de copite, însă, armăsarul avea aripi, şi cu aripile acelea se-nălţă în văzduh, pierind cât ai bate din buze. Acu, ursitoarele nici nu prinseseră de veste că pruncul fugise. Dar dacă se pomeniră fără cozile de mătură, tăbărâră toate trei asupra părinţilor pruncului năzdrăvan. — Cozi de mătură să vă faceţi, auzitu-m-aţi? strigă surda. — N-am ochi să vă văd! strigă oarba. Unde-i coada mea? — Hi-hi, pune-ţi sare pe coadă! râse nebuna. Îşi cerură iertare bieţii oameni pentru batjocura făcută ursitoarelor, iar tatăl înhămă boii la car şi le duse cu carul cu boi până la bordeiul lor, de unde baborniţele nu mai ieşiră, că le crăpau obrajii de ruşine... Cât despre pruncul năzdrăvan, dacă zbură ce zbură prin vămile văzduhului, îşi îndemnă armăsarul să coboare şi, când se lumină de zi, ajunse într-o poiană, pe care păştea o cireadă. Şi mare-i fu mirarea văzând în mijlocul cirezii o fată care apucase un taur de coarne şi-l săltase pe umeri. — Ce fel de fată-i fi, de salţi în spinare ditai taurul? o întrebă pruncul. Fata se zăpăci şi scăpă taurul, care o zbughi ca din puşcă. — Să nu mă spui, pruncule – îl rugă fata. Aşa cum mă vezi, sunt un flăcău de-ajuns de voinic... Dar ursitoarele mi-au menit ca unei fete şi-ai mei m-au îmbrăcat cu fotă şi cu ie, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, pruncule, că pe mine fota aduce mai degrabă a nădrag, furca – naiba ştie cum! – se face spadă-n mâna mea, năframa se schimbă-n coif şi, dacă mă silesc să mă sperii şi eu, ca o fată ce se cuvine să fiu, numai ce strig: văleu! că de strigătul meu se zguduie pământul, copacii se scutură de frunze, apele ies din mătcile lor şi oamenii se prăbuşesc cu feţele-n colb... — Aşa? râse pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi duşmanul fricilor! — U-iu! chiui flăcăul şi, de bucurie, zvârli cât colo cu o singură mână vreo cinci vaci, pe care le prinse apoi cu mâna cealaltă, ca nu cumva să le smintească vreun oscior. — Ştii ceva? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-o-ncolo de cireadă şi vino cu mine. — Cum de nu! strigă Voinicul-Voinicilor. Vin bucuros. Şi-ncălecă şi el pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră amândoi, în zbor, peste păpuşoi. Şi, iacă, nu zburară cine ştie cât, că la malul unui lac dădură peste un flăcău, încins cu zale de fier. Şi tare se mirară văzând că flăcăul coase pe-un gherghef. — Ce fel de flăcău îi fi, de coşi pe gherghef? întrebă pruncul, iar flăcăul înzăuat scoase un ţipăt de spaimă şi se grăbi să pitească ghergheful. — Să nu mă spuneţi, oameni buni – se rugă flăcăul. Sunt o fată harnică şi cuminte... Dar ursitoarele mi-au menit ca unui flăcău şi-ai mei m-au înveşmântat în zale, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viaţa asta, oameni buni, că zalele sclipesc pe mine ca fluturii pe ie, spada – naiba ştie cum! – se face ac în mâna mea, pavăza se schimbă-n gherghef şi, dacă mă silesc să chiui, ca un flăcău ce se cuvine să fiu, nimeni nu se-nspăimântă şi lumea zice că asemenea dulce cânt n-a mai auzit... — Aşa? râse iarăşi pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, aşa că te menesc să fii Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor! — Oare? strigă fata, şi strigătul ei răsună ca un cânt, pe care-l prinse vântul, colindând cu el pământul. — Ştii una? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-le-ncolo de zale şi vino cu noi...  — Cum de nu! strigă Fata-Fetelor. Bucuroasă! Şi-apăi, luând de la Voinicul-Voinicilor fota şi ia, îi dădu aceluia zalele, spada şi pavăza. Şi-ncălecă şi ea pe armăsarul cu trei picioare şi-o porniră câteştrei la drum, din cătun în cătun, o porniră-n zbor cu sârg, de la târg şi pân’ la târg, ca oamenii să mai trăiască şi după firea lor. Iar unde dădeau peste-o viaţă strâmbată o-ndreptau şi unde se năştea un copil îi meneau să crească-n voie. Şi-acu, să vezi comedie, dacă nu-i mai menea nimeni să fie tâlhari, se stinse sămânţa tâlharilor şi judecătorii se amărâră peste poate, nemaiavând pe cine judeca şi osândi, pe când boierii se mâniară cumplit, nemaiaflând cu nici un chip vânzători şi slugi. Pricepi? Lăsaţi de capul lor, oamenii creşteau oameni de treabă... Şi  se  pomeni  atunci  într-o  bună  zi  la  palat  împăratul  cu  boieri, judecători, călăi şi jandari, care cu toţii se jeluiau şi suduiau, cerând cu răcnete ca minciuna, hoţia şi prostia să se-ntoarcă pe pământ.  — Ce să facem noi cu o lume bântuită de dreptate, de-adevăr şi de isteţime? Cu ele murim de foame, măria ta, se jelui căpetenia boierilor. — Dă-ne  pâinea  noastră  cea  de  toate  zilele  –  se  rugă  şi  fruntea judecătorilor. Dintr-o singură hoţie, dintr-un singur omor ne-am putea hrăni un an de zile, cu neveste şi copii... — Fie-ţi  milă  –  strigă  şi  mai-marele  jandarilor.  Dă-ne  oameni  de schingiuit şi de-nchis în beciuri... E mai mare jalea, măria ta. Ni-s beciurile pustii! — Nici nu mai ţinem minte de când am retezat ultimul cap, măria ta – plânse şi cel mai vechi călău al împărăţiei. Ne-om uita meşteşugul şi-om ajunge de râs şi de batjocură! Iar împăratul îi ascultă pe toţi şi-şi clătină capul, oftând cu mare năduf. — Vă-nţeleg, iubiţi boieri, judecători, călăi şi jandari – spuse luminăţia sa. Voi sunteţi braţele şi degetele împărăţiei, iar dacă plângeţi voi, plânge împărăţia. Eu sunt împărăţia. Şi, precum vedeţi, plâng... Şi lacrimi prinseră a picura din ochii împăratului. — Nu mai plânge, măria ta – spuse atunci căpetenia boierilor. Răul are leac... Ascultă! Şi boierul făcu semn către mai-marele jandarilor. Acela bătu din călcâie şi grăi aşa: — Măria ta, jandarii mei au pândit, au iscodit şi s-au lămurit. Toată vina o poartă un prunc năzdrăvan, care zboară pe-un armăsar cu trei picioare şi-i însoţit de Voinicul-Voinicilor şi de Fata-Fetelor. De răul lor, ursitoarele nu-şi mai pot face slujba... — Auzi, dumneata, neobrăzare! strigă împăratul. — Întocmai, măria ta. Neobrăzare şi alt nimic... — Şi de ce, mă rog, nu i-aţi prins pe ticăloşii aceia? întrebă împăratul, iar mai-marele jandarilor se tulbură, tuşi, se-ngălbeni şi roşi. Întreb: de ce? mai strigă împăratul. — Să vezi, măria ta – bâigui celălalt, până la urmă. Am vrut... Cum de nu, am vrut din toată inima noastră de jandari... — Şi? — Şi n-am putut... Se făcu îndată linişte şi împăratul, boierii, judecătorii, călăii şi jandarii îşi clătinară atât de tare capetele, că mulţi îşi ciocniră capul de capul vecinului, ceea ce născu o larmă de tărtăcuţe izbite între ele. Apoi se uitară mânioşi unii la alţii, ba câţiva mai întărâtaţi prinseră a scutura şi-a smulge şi bărbile celor din jur. — Linişte! porunci însă împăratul. Lăsaţi în pace bărbile. Şi degrabă să mi le-nfăţişaţi pe cele trei ursitoare! Iar auzind porunca, plecă însuşi mai-marele jandarilor de le sui într-o caleaşcă pe cele trei baborniţe şi sosi cu ele la curte. — Voi sunteţi ursitoarele? întrebă împăratul. — Văd că ne-ai cam uitat – zise oarba. Ce-i drept, ţi-am menit să fii uituc... — Gura! strigă însă împăratul, trăgând cu coada ochiului către cei din încăpere. Cine vă împiedică să vă faceţi slujba? — Aud că trei nelegiuiţi, dragă împărate – zise surda. Un prunc, un flăcău care trebuia să fie fată şi o fată care trebuia să fie flăcău... — Hi-hi, dă-ne cozile de mătură! râse şi nebuna. Fără cozile de mătură suntem ca fără picioare... — Aşa? Ei las’ pe mine, ursitoarelor! zise împăratul. Ia să faceţi voi bine şi să rămâneţi aici, în palat, că v-oi chema eu la vremea vremii... Iacă-aşa rămaseră la palat ursitoarele. Iar, neavând încredere în alţi slujbaşi, împăratul înţesă palatul cu boieri, judecători, jandari şi călăi, pe care-i piti care cum îi veni mai bine. Mişcai o perdea? Dădeai peste-un boier. Te uitai pe sub mese? Te pomeneai nas în nas c-un judecător. Dulapurile gemeau de jandari şi pe sub paturi se aciuiaseră călăii; ba unii, mai iscusiţi, îşi găsiseră loc şi pe sub covoare, de se-mpiedica de câte o sută de ori pe zi măria sa, căzând şi făcându-şi vânătăi, în vreme ce călăul ascuns sub covor îşi iţea capul şi-şi cerea smerit iertare. Mă rog dumitale, ce s-o mai lungesc, aducea palatul a viespar. Şi toţi boierii, judecătorii, jandarii şi călăii aveau săbii, buzdugane şi pistoale şi ţineau în dinţi câte-un cuţit. Iar, dacă văzu împăratul că-şi aflaseră locul cu toţii, porunci de i se făcu o păpuşă de ceară, pe care-o îmbrăcă în straie scumpe. Aşeză păpuşa într-un leagăn de aur şi vesti că i se născuse un cocon. Clopotele sunară, trâmbiţele strigară şi, acolo pe unde se afla, pruncul năzdrăvan zise către tovarăşii lui: — Măi, măi, ce-i dădu prin minte împăratului! — Cum aşa? întrebă Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor şi  duşmanul fricilor.  — Iacă, a tocmit o capcană, să ne vină de hac. — Dacă nu ştie că cine râde la urmă râde mai bine – zise Voinicul-Voinicilor. Hai să-l învăţăm noi minte! — Hai! se-nvoi şi pruncul. Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor şi stăpâna pletelor se cam codi întâi, dar când îi văzu hotărâţi, nu se puse împotrivă şi armăsarul îi duse pe tustrei până la palatul împăratului, unde pătrunse pe fereastra deschisă şi se opri înaintea leagănului de aur. Lângă leagăn adăsta împăratul. — Fiţi bineveniţi! zise acesta. Apoi, întinzând mâna către leagănul în care odihnea păpuşa de ceară, adăugă: Meniţi-i coconului meu cum vă pricepeţi mai bine! — Chiar aşa – rosti pruncul năzdrăvan şi, întorcându-se cu faţa către leagăn, grăi: Scoală, cocon de ceară! Iar împăratul – să cadă din picioare şi mai multe nu! Că unde nu se sculă păpuşa de ceară şi prinse-a ţipa ca din gură de şarpe. — Săriţi!  răcni  atunci  împăratul,  acoperind  ţipetele  păpuşii.  Boieri, judecători, jandari şi călăi, pe ei! — De ce răcneşti, împărate? zise Voinicul-Voinicilor. Coconul va purta coroană şi se va aşeza pe tron... Dar cum împăratul o ţinea una şi bună şi din „Săriţi!“ nu ieşea, cei pitiţi în încăpere se iviră, care de pe unde se ascunsese, şi năvăliră asupra celor trei. Erau vreo nouă cu toţii şi, până să-şi tragă săbiile sau să sloboadă pistoalele, Voinicul-Voinicilor  îi  şi  apucase  cu-o  singură  mână  şi  le  făcuse  vânt  pe fereastră. Ceea ce văzând împăratul, se puse pe răcnit mai cu temei: — Săriţi! Săriţi! Iar în toate încăperile palatului, auzindu-i glasul, prinseră a sări de după perdele boierii, de sub mese judecătorii, din dulapuri jandarii, de sub paturi şi covoare, călăii. — Sărim, măria ta! strigau cu toţii, dând năvală şi tropăind pe scări. Sărim de zor! Şi-atâta larmă făceau, că ursitoarele-i auziră şi-şi deschiseră uşa încăperii pe care le-o hărăzise împăratul. — Ce s-a-ntâmplat? întrebă oarba. — Sărim! strigau înainte boierii, judecătorii, jandarii şi  călăii. Sărim, măria ta! Ursitoarea cea oarbă se-ntoarse atunci înspăimântată către celelalte două. — Vedeţi? E foc, suratelor! S-a aprins palatul, şi de aia strigă cu toţii:  „Sărim! Sărim!“. — Aud – zise şi surda. Sar pe fereastră, bag sama... — Să sărim şi noi! râse nebuna. Celelalte n-aşteptară să le spună de două ori, că îmbulzindu-se nevoie mare se şi suiră pe prichiciul ferestrei, sărind tocmai din turla palatului (că-n turlă le-aşezase împăratul). Iar dacă văzu aşa, sări şi nebuna după ele. Acu,  lângă  leagănul de  aur  al  coconului de  ceară,  care  ţipa,  ţipa întruna de mama focului, împăratul se mira auzind larma oamenilor lui şi nevăzând în încăpere pe nici unul. — Da’ săriţi odată! răcnea împăratul. Ce tot mocoşiţi atât? — Sărim, măria ta! Ei, într-un târziu se dumeri şi împăratul că boierii, judecătorii, jandarii şi călăii nu puteau intra în încăpere pentru bunul cuvânt că Fata-Fetelor încuiase uşa cu cheia. Cei de afară izbeau ei în uşă, dar mare brânză nu făceau, că uşa era de fier. Şi-n toată vremea coconul de ceară ţipa, ţipa în leagănul lui de aur, ţipa de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap... — Chemaţi ursitoarele! porunci atunci împăratul, şi de-afară se auziră îndată strigătele boierilor, judecătorilor, jandarilor şi călăilor: „Chemăm, măria ta!“ şi „Ursitoare! Ursitoare!“. Pruncul năzdrăvan, Voinicul-Voinicilor şi Fata-Fetelor se stricau de râs şi până şi armăsarul cu trei picioare râdea pe cât putea, nechezând voios. Iar ursitoarele nu mai soseau... — Măria ta, strigă atunci de cealaltă parte a uşii căpetenia boierilor, ursitoarele au sărit din turla palatului şi, naiba ştie de ce, acu nu mai suflă nici una... — Cum, nu mai suflă? întrebă împăratul. Nu suflă deloc, deloc? — Deloc, măria ta... — Şi vraciul? Ce zice vraciul? mai întrebă împăratul. — Vraciul? răspunse căpetenia boierilor. Vraciul zice că, dacă nu mai suflă, atunci e cu putinţă să fi murit de-a binelea. — Vai de mine! — Vai de noi, măria ta, că odată cu ele au murit şi minciuna, şi prostia, şi hoţia! Auzind aşa, prinse împăratul a plânge cu sughiţuri, de sărea hlamida pe el. — Ce mă fac eu fără minciună?... Şi fără prostie? Şi cum trăiesc fără hoţie?... Vai mie, vai mie... — Nu te-ntrista – vorbi atunci Fata-Fetelor. Împreună cu tine, boierii, judecătorii, jandarii şi călăii rămân tot mincinoşi, tot proşti şi tot hoţi... — Oare? se lumină împăratul. D-apăi atunci se mai poate trăi... — Trăieşte! râse pruncul năzdrăvan. Şi-n vreme ce coconul de ceară ţipa înainte, calul cu trei picioare sări pe fereastră şi se făcu nevăzut, împreună cu cei trei tovarăşi. Şi să-ţi spun eu dumitale că din ziua aceea toate gâlcevile şi toate hoţiile s-au purtat numai între împărat şi boieri, judecători, jandari şi călăi. Că oamenii ca mine şi ca tine se ţineau de-o parte şi-şi vedeau de treburi: nu-i puteai înşela, dar nici ei nu trăgeau la înşelăciune. Şi-apăi, iacă, mult n-a trecut, că împăratul cel bătrân a adormit pe vecie şi-n scaun s-a înălţat coconul de ceară. Din vremea aceea, pasămite, au prins a fi împăraţii moi ca ceara în mâna boierilor, de-i suceau aceia cum pofteau şi toate se-ntâmplau după voia inimii lor... Şi s-au mâncat între ei boierii, judecătorii, jandarii şi călăii, s-au mâncat între ei, până n-a mai rămas oscior de boier, judecător, jandar şi călău. Iar, dac-au văzut aşa, l-au dat oamenii jos şi pe-mpărat, că tot nu mai avea nimeni nevoie de el... — Dar pruncul năzdrăvan? — D-apăi grija lui o duceţi? Fiţi numai voi sănătoşi şi la faţă roşi, că năzdrăvanul de ce-i năzdrăvan? Să trăiască o mie de ani... Aşa că pruncul-i bine sănătos, mulţam de întrebare. Pe câte ştiu, a oblicit că pe aiurea mai sunt ursitoare şi umblă să scape oamenii de ele, de ponoase şi belele. Iar Voinicul-Voinicilor şi cu Fata-Fetelor îi dau o mână de-ajutor, că, năzdrăvan-năzdrăvan, dar unde-s doi puterea creşte şi unde-s trei... Na, sfârşiţi vorba-n locul meu, că uitai de meleşteu!