Vladimir Colin

Deşteptăciunea proştilor   Doi proşti s-au întâlnit cândva la o cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul  de  râs.  Celălalt  se  suise  într-o  căruţă,  în  care  se  mai  înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiară care-ncotro, umplând lumea până-n ziua de azi... — Bună vremea, om cu minte – spuse primul prost, văzând că se întâlnise cu unul care, deşi soarele ardea, purta două căciuli şi trei cojoace. — Mulţumesc dumitale, om  cu  scaun  la  cap  –  răspunse al  doilea, băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart. Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună, iar dacă merseră ce merseră, li se făcu sete. — Bună ar fi acu nişte apă – spuse cel dintâi. — Phii! Tare bună, încuviinţă al doilea. Of! bună de tot... Şi, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni aşezate, cine ştie de ce, una lângă alta. — Vezi? Eu am să beau dintr-asta – spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace, oprindu-se lângă una dintre cele două fântâni. — Oare a două fântână n-o fi având apa mai bună? întrebă cel cu scaun la cap. Prostul cuminte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială şi, izbindu-se cu palma peste frunte, grăi: — Ştii că ai dreptate dumneata! Păi, atunci, din care să bem? — He-he – râse cel cu scaun la cap – am să te-nvăţ eu. Ai zis că a doua are apă mai bună? Iaca, bem dintr-a doua fântână! Dar prostul cuminte, cu două căciuli şi trei cojoace, căzu parcă şi mai tare pe gânduri. — Aşa, pare lesne de zis – răspunse el după o vreme. Dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună, a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare, şi n-o închise decât pentru a striga: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca, măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun – vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem? Şi amândoi, uscându-se de sete, rămaseră să cugete adânc. Oftau şi cugetau. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la alta, neputându-se hotărî din care să bea. — Frate-meu, auzi?... Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am şi murit de-a binelea... Dar cum să bei aşa, ca proştii! Nu-i ruşine? — Drept! Aşa-i. Ca proştii nu poţi bea – spuse al doilea prost şi izbucni în hohote de plâns. — Nu mai plânge, că-mi sfâşii inima – rosti atunci cel dintâi, plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. — Ce  păcat  că  nu  suntem  mai  proşti!  strigă  deznădăjduit  prostul cuminte. Am bea şi noi ca proştii şi gata... Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre cele două fântâni. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat te miri ce ticăloşi două fântâni taman aici! Două... Una nu le-ajungea? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe: — Ajutor! Săriţi, oameni buni!... Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat, nimeni nu-l auzi. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizând ochii, îşi propti capul în ţărână. Când colo, nasul i se opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine ştie cui. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, lipăind încetişor, încetişor, să nu-l simtă tovarăşul, bău toată apa aceea verzuie. Şi să vezi comedie, tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap, care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. — Hai, frate-miu, să mergem! rosti atunci prostul cuminte. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! — Că bine zici, frăţioare! răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni... Şi,  încântaţi  că  nu  băuseră  ca  proştii,  cei  doi  înţelepţi  îşi  urmară drumul, cărând două căciuli, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.   Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit!

Fierarul şi Moartea   Odată, la vremea cireşelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Şi coborâse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreaptă şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire îngheţată. Păşea Moartea pe uliţa satului şi pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâţele se zbârleau şi caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-şi penele. Căci Moartea trecea pe uliţa satului şi dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietăţile lipsite de grai... Şi nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu-şi avutul în lada de zestre. Iar Moartea, călcând cu paşi grei, se îndreptă către casa aceea şi se opri în faţa uşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată. — Tu? şopti fata şi cântecul i se frânse şi buzele-i albiră fără veste şi ochii i se măriră. Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decât eu... şi mâine mă mărit! — Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat... — Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt... — Nu te osteni – grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea! Şi Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, şi braţul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă: — La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta? — E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!  Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse şi, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să ştie licoarea. — Cum te cheamă? întreb Moartea. — Nu... nu ştiu – răspunse fata, rotindu-şi privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat... — Nici n-ai nevoie să ştii – rânji Moartea şi, apucând coasa, izbi. Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.  — Ia te uită! mormăi Moartea şi, înciudată, mai izbi o dată. Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi-n ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă. Dacă văzu aşa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăişul coasei şi-l află tocit, zimţat ca un fierăstrău. Şi cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, vieţile pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, vieţile păsărilor şi vieţile gâzelor, avusese vreme să se tot ştirbească! — Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aştepţi oleacă... Şi, înfăşurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci şi porni din nou pe uliţa satului, în căutarea unui fierar. Acu, un singur fierar locuia în sat, şi cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi. Moartea se opri în dreptul uşii lui şi bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă. Fierarul nu dormea. Întins pe culcuşul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în uşă îndată se sculă şi, deschizând zări o bătrână gârbovită. — Ce-i, mătuşă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte? — Nevoile, maică... Iacă, fie-ţi milă de-o biată bătrână. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul... Fierarul apucă mirat coasa. — Da’ bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii? Bătrâna chicoti răguşit: — Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori? — Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Şi era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca muşcată de şarpe. — Uliţa! Uliţa! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina şi, ca şi cum ar fi fost gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul alunecă şi fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa-n nasul cârnei, care-n van striga şi blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după nişte case. — Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-şi întâmpine mireasa cum se cuvine. Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate nişte semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era stricat. — Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, aşteptă să se lumineze de zi. Acu, să nu uităm că în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunându-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din câte văzuse şi trăise până-atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o-nspăimânte, îşi bătu palmele şi strigă: — Fugi! iar uliţa zvâcni ca un şarpe şi prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în uliţa cea liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!). Gonea neauzit, frecându-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa pierea lăsând în urmă-i o fâşie de iarbă, smălţată de flori. Căci, pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rânduri de case... Şi fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea încetişor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, şoptindu-le: — Zburaţi! Şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii. Fata însă nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. Întinse braţul către sclipirea aceea şi, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca şi când ar fi voit să urce o treaptă. Şi-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi-ncă una, şi-apoi alta şi alta, un şir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălţându-se treptat în văzduh. Şi-n dreptul secerii lunii se-opri şi se aşeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, şi-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră şi luna. Cerul era albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii... Fireşte, dimineaţa oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-şi privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înţelepţii se-ncuiară în casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată. Şi-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori uşa, fierarul se minună întâi de uliţa care pierise, lăsând în locu-i un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile spre soare şi văzu fata. Şi-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui! Alergă atunci ca ieşit din minţi, alergă până la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegând şi încăperea goală. — Ea e, îşi spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja! Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul, încercând să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniştită, dormea înainte. Şi-şi aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea până ce nu-şi ucide umbra... Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Şi pentru întâia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată şi-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunându-se, şi curând pământul de lângă el semănă cu o ţarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică. — N-am  să  scap  de  tine? strigă  fierarul şi,  deznădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei. Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă. — Coasa  Morţii!  izbucni  fierarul,  grăbind  să  apuce  scula  uitată  de cruntul oaspe din vremea nopţii. Şi-ndată potrivi fierul pe nicovală şi-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude un ţipăt de cucuvaie, aci desluşea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-şi dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sângele în vene. Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela şi cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, până ce tăişul fierului ajunse ca un brici. Atunci îşi şterse fierarul sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Şi izbi în pata neagră, lungită la picioare. Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mişcă  fierarul, umbra  rămase nemişcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise acolo, pe vecie. Şi fierarul ieşi din fierărie şi-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită, atârnând între cer şi pământ, şi se bucură la gândul c-o va putea ajunge. — Aşteaptă! strigă el. Am să urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă! Dar fata nu-i răspunse, şi-atunci, punându-şi coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru şi greu îl trăgea în jos, păşea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât păşea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, până se pomeni în vârful unui munte. Şi numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălţa, pierzându-se-n cer. Şi scara era alcătuită din fire de aur. — Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul. — De dragul iubitei – răspunse fierarul. Şi-i sări în spinare. Şi vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea aşa cum mai strălucise şi-n nopţile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopţile acelea îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptându-se şi jucând printre lumânările stelelor şi fierarul nu pricepuse cum de zboară; şi mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când şi când, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decât să-şi urmeze drumul, aşa cum şi-l urma şi-acu, suind pe scara de aur. Şi sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită şi-oleacă mirată. — He-hei! strigă fierarul. — He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine eşti tu? Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma aceea năprasnică. — Nu mă cunoşti? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra şi-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ! — Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ? Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor. — Mireasa mea, ai uitat de pământ? Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar. — Cine eşti? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat... — E-o vrajă – şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea... — Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino! Şi-l luă de mână şi fierarul se miră de răceala mâinii ei. Şi păşiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste râul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece. — Să nu intrăm – se rugă fierarul. Dar fata-şi întoarse privirile către el şi rosti încet: — Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo... Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze şi el, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele ca şi cum ar fi păşit, dar nu înainta nici cu o palmă. — Vino — îl chema fata, şi el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă paşi pe loc. — Nu pot intra – spuse cu durere fierarul. — Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Şi, pe măsură ce vorbea, se depărta încet. — Opreşte-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieşi! — Nu pot ieşi – rosti fata şi-şi mişcă mâna în chip de bun rămas, şi depărtarea dintre ei sporea mereu. Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul şi durerea lui, şi fierarul se prăbuşi înaintea porţii uriaşe. Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât şi doar fâşiile norilor călătoreau alene. — Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie... Atunci simţi, lipită de trup, coada coasei şi-şi aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii. — Da, da, îşi vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă? Norii treceau leneşi pe lângă el. — Norilor, norilor, pe unde-aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte? — Nici aproape, nici departe – răspunseră norii. Şi norii trecură şi se ivi Vântul, care-i mâna din urmă. — Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte? — Nici aproape, nici departe – răspunse şi Vântul. Şi vântul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă. — Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte? — Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui. Povesti amănunţit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea. — Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârşi – tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, şi tu ţi-ai jertfit umbra şi-ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare! Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, îşi întinse mâinile şi se-agăţă de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa. — Rămâi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat! — Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbândă! Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul şi-ntr-o clipă-nconjură pământul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era cât pe ce să-şi descleşteze degetele şi să lunece-n hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pământul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce şerpuia purtând o mogâldeaţă-n spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea. Şi steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungând deasupra uliţei buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Şi se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte. Târâtă de-atâtea zile pe  unde vrei şi  pe unde nu vrei, de mânie, Moartea  era  parcă  şi  mai  neagră  ca  de  obicei.  Dacă  văzu  că  ceva  se prăbuşeşte lângă ea, se plecă să vadă ce şi cum. — Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârşit tot atât de fără veste cum începuse. — Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?... Abia atunci îşi zări Moartea coasa şi-o bucurie cumplită o cuprinse. — Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar. Dar acela se trase îndărăt şi vorbi liniştit: — Stai niţel, că din preţ încă nu ne-am înţeles. — Ne-om înţelege, ne-om înţelege! grăi repede Moartea, şi fieraru-i răspunse îndată: — Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile. Dar Moartea-şi îndreptă oasele şi-ncrucişându-şi braţele, spuse cu trufie:  — Nici gând! — Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – şi-am s-o primesc din mâinile tale, aşa cum o ştiu de pe pământ. — Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora  le-am  ucis  trupul,  sau  trupurile  care  şi-au  ucis  singure umbra, câştigându-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu-ngăduinţa mea! — Priveşte! spuse fierarul. Uliţa însufleţită îşi urmase calea-n tot acest timp şi ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu are umbră. — Ce-ai făcut, fierarule? şopti Moartea. — Te-am învins, răspunse fierarul – şi pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinşi de gânduri grele. — Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier. Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne uliţa, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare. Dincolo de poarta aceea începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără ţintă, şi peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin ţara aceea uliţa şerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor şi nălucile-şi mişcau zadarnic braţele, fluturându-le ca pe nişte fâşii de pânză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strânsă. — Uite-o! strigă el deodată, şi glasul îi răsună ca o trâmbiţă în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând. La sunetul acela o umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întâi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână şi-o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit: — E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar: — Pleacă-ţi coasa – spuse ea. Şi, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ţi de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap! Şi fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea şi, pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul. — Mi-e frig, se plânse fata. — Îndată, îndată, o mângâie fierarul. Şi Moartea-l îndemnă să mâne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri. Şi-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gâtul fierarului: — Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...  — S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare. — Iar mi te-arăţi? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile? Moartea dădu din umeri şi rosti apăsat: — Fierarule, m-am ţinut de cuvânt. Dă-mi coasa! — Îndată, spuse fierarul. Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoţea fiece mişcare a fetei. Umbra-i fâlfâi aşa cum şi umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele ei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înmână Morţii coasa. Şi uliţa se opri fără veste undeva, între cer şi pământ, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe uliţa cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri. — Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aş deştepta dintr-un vis... un vis pe care l-am uitat... Şi amândoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care-abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare... Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins şi s-au schimbat, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi la fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vântul se opreşte din drum şi gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie şi nevătămaţi vor dăinui în veci, căci nu au umbră. Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai porneşte drumul într-acolo?

                                                    Bob de grâu de Vladimir Colin                                                                                       Partea I   Ar fi fost odată, de mult, pe vremea poveştilor adevărate, când iepurii purtau corniţe şi iezii plete răsfirate, atunci şi nu altădată, zice-se, ar fi fost, pe la noi, un moşneag. Cât de bătrân era nu mai ştia nimeni şi, de când trăia, uitase şi moşneagul socoteala anilor. Dacă voia să se uite la una-alta îşi ridica genele cu degetele şi chiar aşa vedea ca prin sită. Barba-i ajungea până la genunchi, iar pletele până la călcâie. Şi trăia singur-singurel moşneagul, pentru că, să ştiţi, era arţăgos cum nu se mai află. Întruna căuta noduri în papură şi purici în brânză. Cât era ziua de lungă sta singur pe o laviţă şi, veşnic nemulţumit, bombănea. Ba i se părea că soarele bate prea tare, ba îl supărau norii prea deşi ; când îl necăjea ziua prea lungă, când îl scotea din sărite noaptea prea scurtă. Nimeni şi nimic nu-i intra în voie ! Şi uite că într-o bună zi, cum sta el în colibă şi se încrunta la gândul că după zi avea să vină noaptea, atunci când ar fi poftit să se mai schimbe rânduiala statornicită, o ciocârlie, cum face, cum drege, nimereşte pe uşa deschisă, şi intră în colibă. Dacă s-a văzut închisă între patru pereţi, s-a speriat straşnic şi a început să zboare de colo-colo. Zboară-zboară, nimereşte în dreptul cuptorului şi scapă din cioc un bob de grâu. Apoi se mai învârtește o dată prin colibă şi, zvârr ! țâșnește pe uşă şi se pierde în albastrul cerului. Dar bobul de grâu, pricepi, căzuse pe cuptor. Şi, cum dă de căldură, cum începe să se umfle ; se umflă, se umflă, ajunge cât un ou. Moşneagul cel supărăcios, fireşte, nu văzuse nimic. Nici ciocârlia nu fusese în soare s-o zărească, darămite bobul de grâu! Şi-apăi bobuşorul îşi cată de treabă. Se mai umflă o dată, se face cât un harbuz! Iar harbuzul odată plesneşte ca harbujii răscopţi şi, ce să vezi! Iese din el un prunc de o palmă, purtând la şold o sabie cât degetul. — I-ha ! Tare mi-e foame ! De astă dată moşneagul s-a mirat — vezi că de auzit auzea mai bine decât vedea — şi a întrebat supărat: — Foame ? Cui îi e foame ? — Lui Bob-de-Grâu... — Şi de când grăiesc boabele de grâu ? a strigat moşneagul. Şi de când li-e foame?... Eu îmi astâmpăr foamea cu ele. — Ba nu cumva să faci una ca asta ! Şi, vorbind aşa, a sărit Bob-de-Grâu de pe cuptor şi taman pe genunchii moşului a nimerit. S-a apucat de barba moşneagului, apoi, hai-hai, s-a căţărat şi a tot urcat până i-a ajuns la bărbie. — Mă vezi ? Moşneagul şi-a ridicat genele cu degetele. Ceva-ceva zărea el, dar nu se putea dumiri. — Ştii ce ? Dă-mi un codru de pâine şi-ai să mă vezi, a strigat atunci Bob-de-Grâu. — Ce face?... Pâine ? De ce să-ţi dau pâine? s-a răstit moşneagul, nu de alta, dar ca să se poată încrunta, cum îi era felul. Bob-de-Grâu a tăcut şi bătrânul a prins să se perpelească. Uitai să vă spun că mai avea o meteahnă : pe toate voia să le ştie. — De ce taci ? a strigat atunci. Răspunde ! Dar Bob-de-Grâu tăcea. S-a luptat moşneagul cu sine însuşi, a şovăit, până la urmă meteahna lui de-a doua a biruit-o pe cealaltă, care voia ca nimic să nu-i fie pe plac. S-a ridicat, s-a îndreptat din şale şi, șontâc-șontâc, s-a dus de-a pus pe masă o bulcă de pâine. Bob-de-Grâu îndată a sărit pe masă, a scos sabia şi a început a hăcui pâinea, potrivindu-şi îmbucăturile. Iar dac-a început să mănânce, a prins a creşte cu câte un an de fiece îmbucătură. — Te văd ! a strigat deodată moşneagul trezindu-se că pe masa lui se ridică un flăcău voinic, în mână cu o sabie zdravănă (că-i crescuse şi sabia deopotrivă). Ia dă-te jos, că-mi strici masa ! a mai ţipat apoi, găsind îndată pricină de supărare. — Iaca mă dau, a răspuns bucuros flăcăul şi a sărit de pe masă, venind cu braţele întinse către bătrân. Tătucă, să ne sărutăm. Dar moşneagul s-a dat îndărăt cu un pas şi, împiedicându-se de o laviţă, a căzut cât era de lung. — Tătucă ? a strigat fără să ţină seamă de durere, de spaimă, de nimic. Care tătucă? De unde tătucă ?... Băiete, vâră-ți minţile în cap si nu vorbi în dodii !  S-a întristat atunci Bob-de-Grâu şi a şoptit: — Va să zică, eu să nu am tată ? — Ia te uită la el ! a strigat moşneagul. Dar ce, un tată se găseşte aşa, pe toate cărările ?... Numai supărări are omul de la feciori. Voi, flăcăii, vă ştiu eu, alta nu faceţi decât să mâncaţi! Ai să-mi mănânci şi capul... Şi de unde ştiu eu că eşti vrednic să-mi fii fecior ? Ce, puţin lucru-i să ai un tată ca mine ? — Încearcă-mă ! Cere-mi ce pofteşti, i-a răspuns bietul Bob-de-Grâu. Dar să fiu şi eu în rând cu oamenii... — Aşa ? A chibzuit moşneagul, apoi a socotit să-l pună la încercare : Ascultă, i-a grăit în cele din urmă, dacă vrei să-ţi dovedeşti vrednicia, află că trăieşte pe undeva un blestemat de zmeu, Salcotea. Multe răutăţi a săvârşit năpăstuind oamenii, furându-le fetele şi prigonindu-i în fel şi fel... Şi tot mult m-am luptat şi eu în tinereţile mele cu el, dar — cum, necum — n-a fost chip să-i vin de hac. Tu ştii ce ? Ca dovadă că l-ai răpus, adă-mi biciul lui Salcotea, cel din lumea zmeilor şi cu barba de nouăzeci şi nouă de stânjeni, şi atunci te primesc de fecior... Să fi văzut cum s-a bucurat Bob-de-Grâu ! De nerăbdare nu mai izbutea să stea locului. — Unde-i ? Unde-i Salcotea ? Spune-mi, şi-ndată mare fug să-ţi aduc biciul... — Nu ştiu, te priveşte, a răspuns mânios moşneagul. Descurcă-te! Dac-a auzit aşa, şi-a luat Bob-de-Grâu rămas bun şi a pornit în lumea mare să-l caute pe Salcotea. A umblat către răsărit şi către apus, către miazăzi şi către miazănoapte, a mers cale lungă să-i ajungă, din poveste mult înainte este, cine va asculta bine va-nvăţa şi cine va dormi bine va odihni, iar după ce a mers atâta lume, s-a pomenit într-o seară la marginea unei holde fără capăt. Secerătorii trudeau în holda aceea şi parcă din ce secerau, dintr-atât valul spicelor creştea mai bogat. Iar oamenii erau amărâți şi aveau feţe posomorite. — Seară bună, a zis Bob-de-Grâu. — Mulţumim dumitale. — Care-i nevoia, oameni buni ? — Iaca, a răspuns un bătrân, holda asta, bat-o s-o bată ! Dacă nu isprăvim s-o secerăm în iaseară e vai şi-amar de noi, că nu mai avem zi bună cu Salcotea... — Salcotea ? a strigat bucuros voinicul. Şi şi-a ridicat atunci Bob-de-Grâu braţul şi, fără vorbă multă, a apucat, de pe cer, secera lunii. — Păzea, fraţilor! Şi-apăi când a început a secera, cădeau grâiele dealuri-dealuri şi singurele se legau în snopi. Lucea tăişul de aur al lunii de-ai fi zis că fulgeră şi, privindu-l, rămaseră oamenii cu gurile căscate. Cât ai răsuci o ţigară, nu se mai zărea din holda aceea decât miriştea ţepoasă, iar Bob-de-Grâu se înălţă din spate şi aşeză binişor luna pe cer, la locul ei. — Voinic bărbat, grăi atunci bătrânul care vorbise dintâi, şi cu toţii-i mulţumiră lui Bob-de-Grâu, care le dăduse ajutor. Da-n timp ce se întrebau ei de una şi de alta se stârni un vârtej de vânt care răsturnă oamenii ca pe nişte gândăcei, şi numai Bob-de-Grâu, cât era el de voinic, abia dovedi să se ţină pe picioare. Venea, pasămite, Salcotea, cel din lumea zmeilor şi cu barba de nouăzeci şi nouă de stânjeni. — Aţi secerat ? i se auzi glasul hărmăluind. Dar tu cine eşti ? mai strigă, dând ochii cu Bob-de-Grâu. Cum îndrăzneşti să calci pe pământurile mele ? Şi nici ziua bună nu-i dădu, că odată-l chemă la luptă. Voinicul nu se sperie — doar nu era copil de babă ! — ci spuse numai : — Bine, dacă ai poftă de bătaie. Dar să-mi răspunzi întâi la una : în luptă să ne luptăm, sau în săbii să ne tăiem ? — Ba în luptă, că-i mai scurtă, strigă Salcotea, şi se şi aruncă asupra lui Bob-de-Grâu. Şi se-ncăierară, se strânseră şi se-ncleştară, stârnind o larmă de-ai fi zis că tună cu toate tunetele şi fulgeră cu toate fulgerele. Numai că să nu lungesc vorba şi să nu bag ziua în noapte şi noaptea în zi, destul să-ţi spui că nouă ani se luptară şi nu se dovediră. Înfloreau macii în jurul lor, cădea zăpada, copiii se făceau oameni în putere, dar Bob-de-Grâu şi Salcotea încă se luptau scurmând cu picioarele şi afundându-se în pământ. Numai capetele li se mai vedeau din groapa în care-şi măsurau acum puterile.    Într-al zecelea an, dacă văzu şi văzu că n-are ce face, se scutură o dată Salcotea şi, subţiindu-se ca o aţă, se răsuci şi se-nşurubă într-o bortă pierind în fundul pământului, în lumea zmeilor. — Stai, zmeule, strigă Bob-de-Grâu în urma lui. Opreşte ! Ţi-ai găsit! Se topise, pierise Salcotea. — Ce facem, oameni buni ? — Ce să facem ? răspunse careva. Om fără necaz şi iarnă fără frig nu s-a pomenit... Ne-om canoni şi noi mai departe cu Salcotea... Dar Bob-de-Grâu nu pricepea asemenea gând şi nici nu voia să-l priceapă. — Nu aşa, oameni buni, că am şi eu o treabă cu Salcotea ! Nu mă las până nu dau de el, de-o fi să-l caut şi-n gaură de şarpe... Nu ştiţi pe unde-şi are casa ? — Asta nimeni n-o ştie, voinice... — Rămâneți cu bine. Şi din nou o porni Bob-de-Grâu şi merse, merse voiniceşte, întrebând de Salcotea în dreapta şi-n stânga. Care cum îi auzea întrebarea dădea din umeri, mărturisind că de asemenea nume nici nu auzise, nici nu pomenise. Ce să facă Bob-de-Grâu ? Mergea şi el încotro îl duceau ochii şi, tot mergând, ajunse pe seară într-o pădure. — Ia să poposesc eu în poiana asta şi să-mi fac oleacă de foc. Începe el să caute lemne de foc, dar, cum era năzdrăvan, nu se mulţumea cu uscături mărunte. A căutat până a dat de un stejar cât toate zilele, doborât de furtună. Şi numai ce-a vrut să-l ridice şi să-l care în poiană, c-a auzit un glas : — Fie-ţi milă, voinice, şi nu lua stejarul ! Mai bine înalţă-l cum a fost, şi-ai să vezi că prinde din nou rădăcini... S-a mirat Bob-de-Grâu şi a înălţat stejarul, care pe dată a prins rădăcini şi-a înverzit, de parcă nici o furtună nu-l doborâse. Şi s-a despicat în lung trunchiul stejarului şi-a ieşit dinăuntru un moşneag cu faţa arămie ca frunzele de toamnă, cu cioareci şi opinci arămii, cu o cămaşă arămie şi, pe umăr, cu o zeghe de frunze arămii. — Cine eşti, moşule ? — Maimarele pădurii, Bob-de-Grâu. Şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te ajut şi eu. Ce-ţi pofteşte inima ? — Păi, uite care-i nevoia... Ai şti să-mi spui cum să dau de Salcotea, din lumea zmeilor ? — Ei, Bob-de-Grâu, greu lucru îmi ceri, a rostit moşneagul. Numai Pământul ar putea să-ţi dea răspuns, şi pentru asta se cuvine să ajungi la capul Pământului, cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile... Iar ca Pământul să-ţi dea răspuns, se cere să-l ajuţi s-o ferece în lanţuri pe Muma-Pădurii. Tare-l canoneşte Muma-Pădurii, pustiindu-i codrii cu dinţii ei de fier! Cui s-ar îndemna s-o biruie, i-ar rămâne Pământul îndatorat, aşa că l-ar ajuta în lupta cu Salcotea... Dac-a auzit aşa, i-a mulţumit Bob-de-Grâu şi nu s-a temut de nimic. Iar moşneagul i-a dat o crenguţă fermecată şi l-a sfătuit să sufle peste ea de-o fi la nevoie, după care l-a învăţat cum să ajungă la Muma-Pădurii. Şi cum a vorbit, cum a pierit, intrând în trunchiul stejarului, care s-a închis pe dată, de parcă aşa fusese de când lumea. Iar Bob-de-Grâu a purces din nou la drum, cale lungă să-i ajungă, că pe drumul de poveste înainte tot mai este. Şi dac-a mers preţ de un an, a dat peste un pod de argint şi, cum se lăsase noaptea, s-a ascuns sub pod, gândind să-i tragă un pui de somn. Şi numai ce aţipise, că a-nceput podul să scârțâie, ca sub o povară năpraznică. — Care eşti acolo ? a strigat Bob-de-Grâu, deșteptându-se şi sărind în picioare. Şi nu mică i-a fost mirarea văzând că pe pod trecea o fărâmă de om, ’nalt cât palma, gros cât deştul. — Tu faci să scârțâie podul, voinice ? a râs Bob-de-Grâu. — Râzi tu, râzi, Bob-de-Grâu, i-a răspuns omuleţul, dar ia încearcă să mă ridici. A încercat Bob-de-Grâu, l-a apucat cu o mână, l-a apucat cu amândouă, s-a străduit şi şi-a pus întreagă puterea lui de voinic, dar n-a fost în stare să clintească omuleţul ’nalt cât palma, gros cât deştul. — Bre, mare drăcovenie... — D-apoi degeaba socoti că sunt Greul-Pământului ? a vorbit potolit acela. Ia-mă mai bine cu tine, că nu ţi-o părea rău...   — Bine, se-nvoi Bob-de-Grâu. Tot mi-era lehamite să bat drumurile de unul singur ! Şi, începând să umble împreună, mult se minuna Bob-de-Grâu de mersul tovarăşului, care-şi strângea mâinile şi picioarele de se făcea ghem şi-şi da drumul de-a dura, rostogolindu-se mai repede decât putea merge Bob-de-Grâu cu pasul lui de voinic. Şi-au cutreierat aşa câtă lume au cutreierat, până au ajuns într-o seară la un pod de aur, sub care au hotărât să facă popas. Şi numai ce aţipiseră, că a început podul să se clatine şi să salte, de-ai fi zis că vrea s-o ia din loc. — Care eşti acolo ? a strigat Bob-de-Grâu, deșteptându-se şi sărind în picioare. Şi nu mică i-a fost mirarea văzând că pe pod trece o namilă de om înalt cât o turlă, care mai mult sălta decât păşea şi se tot ţinea cu mâinile de marginile podului. — Tu salţi podul, voinice ? a râs Bob-de-Grâu. — Râzi tu, râzi, Bob-de-Grâu, i-a răspuns namila, dar ia încearcă să mă ţii locului! L-a apucat Bob-de-Grâu cu o mână, l-a apucat cu două, s-a străduit şi şi-a pus întreagă puterea lui de voinic, dar n-a fost chip să ţină pe pământ namila înaltă cât turla. Sălta şi se ridica în văzduh cu atâta uşurinţă, că îl înălţa şi pe Bob-de-Grâu cu câțiva stânjeni. — Bre, asta-i altă drăcovenie ! — D-apăi degeaba socoti că sunt Uşurelul-Vântului ? a grăit potolit acela. la-mă mai bine cu tine, că nu ţi-o părea rău... — Bine, se-nvoi Bob-de-Grâu. Unde-s doi, trece şi al treilea... Au început a umbla câteştrei, şi tare mulţumit era Uşurelul-Vântului că, apucându-l Greul-Pământului de picioare şi lăsându-se greu, greu de tot, putea şi el să păşească pe pământ, ca oamenii. Dar dacă Greul-Pământului uita şi se lăsa mai uşor, odată se trezea înălţat în văzduh — şi-apăi ţin-te ! Îl făcea Uşurelul-Vântului cum îi venea la gură, de nu mai ştia Greul-Pământului unde să se vâre de ciudă. Iar bătând ei cale din zori şi până-n asfinţit şi din asfinţit până-n zori, au ajuns în pădurea uscată peste care împărăţea Muma-Pădurii. Unde-ţi întorceai privirile nu vedeai decât trunchiuri moarte şi crengi schiloade. Iar în mijlocul pădurii se ridica un munte golaş şi, în vârful muntelui, palatul de bârne al Mumei-Pădurii. — Măi, a dracului iasmă ! s-a mirat Bob-de-Grâu. — De mult o ştiu eu, i-a răspuns Greul-Pământului. Şi odată s-a făcut ghem şi s-a rostogolit, izbind straşnic în poalele muntelui. De izbitura lui s-au cutremurat lumile şi praf şi pulbere s-a ales din muntele golaş, iar palatul din creştet s-a zdrobit ca o coajă de nucă. — D-ăştia-mi sunteți ? a strigat atunci Muma-Pădurii, ridicându-se cu mare ură dintre sfărâmăturile palatului. Ei, las’ că vă vin eu de hac... Şi unde n-a-nceput să sufle un aer fierbinte, de simţea Bob-de-Grâu că i se usucă şi ochii din cap. Uşurelul-Vântului habar n-avea, că se ridicase sus, peste câmpia norilor. — Alelei, Bob-de-Grâu frate, acum e rândul tău, a gemut Greul-Pământului. Mă arde Muma-Pădurii, mă seacă... Numai oleacă s-a întins Bob-de-Grâu şi, apucând de pe cer un nor dolofan, l-a stors cum ai stoarce dumneata o cârpă udă. Atâta ploaie a căzut din norul dolofan, că a stins pârjolul şi-a iscat o Dunăre lată şi adâncă, de era să se înece Greul-Pământului. — Opreşte, frate, a strigat el rostogolindu-se din calea apelor. Opreşte, că nimeresc din lac în puţ! Nu-ţi mai spui de Muma-Pădurii, că era leoarcă toată. Dac-a văzut că nu-i de glumă, odată a şuierat şi, ivită de unde, de neunde, o oaste de vârcolaci s-a năpustit asupra lui Bob-de-Grâu. Lupta Bob-de-Grâu, lupta Greul-Pământului, lupta Uşurelul-Vântului, dar vârcolacii veneau mereu cât nisipul mărilor şi, unde cădea unul, răsăreau de îndată alţi doi. A priceput Bob-de-Grâu că numai cu tovarăşii lui nu le vine de hac. A scos din chimir crenguţa moşneagului din pădure, a suflat peste ea şi, ce să vezi ? Cum a suflat, cum s-au pus în mişcare codrii zdraveni de la marginea împărăţiei peste care stăpânea Muma-Pădurii. Copaci bătrâni cu trunchiul cât butiile, stejari oţeliţi şi fagi vânjoși, brazi falnici ca suliţele de voinic, paltini, arţari şi câte alte soiuri de copaci, care nu se clintiseră din locurile lor de când erau, îşi scoteau din pământ rădăcinile şi călcau acum, de parc-ar fi avut picioare. Păşeau copacii încruntaţi şi hotărâți, iar — văzându-i — Bob-de-Grâu simţi că-i creşte inima. Luptă ca aceea nu s-a pomenit şi n-o să se pomenească, frate, câtu-i lumea, că-i strivea pădurea pe vârcolaci şi-i făcea una cu pământul. Gata, gata să rămână Muma-Pădurii fără vârcolaci. Dar s-a repezit cotoroanţa în zbor şi i-a aruncat în faţă lui Bob-de-Grâu un pumn de nisip şi, cum i-a ajuns nisipul la gene, cum a căzut Bob-de-Grâu într-un somn adânc. Atunci s-au repezit vârcolacii şi, ce-au dres, ce-au făcut, au găsit o piatră de moară, au legat-o de gâtul lui Bob-de-Grâu şi l-au cărat pe voinic de mi l-au zvârlit, bâldâbâc, în apa cea lată şi adâncă. Vezi că, prinşi în iureşul bătăliei, Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului nu văzuseră şi nu auziseră nimic. Şi a căzut Bob-de-Grâu, a tot căzut în apa neagră şi adâncă până-a ajuns pe fund, unde a dormit trei zile şi trei nopţi încheiate. Iar dacă s-a trezit, tare s-a mirat aflându-se cu gura în nisipul de pe fundul apei. — Ce-i asta, frate ? Un peştişor care înota de colo-colo se opri şi răspunse, privindu-l cu ochii lui rotunzi şi bulbucaţi : — Ce, nu ştii ? Vârcolacii te-au zvârlit în apă. Auzind una ca asta, tare s-a mai supărat Bob-de-Grâu. O dată s-a opintit şi a ieşit deasupra, trăgând după el piatra de moară. Dar pe mal lupta mai era în toi, ce crezi !       Descarcati formatul word de la atasamente            

                                              Hans și cele patru castele de Vladimir Colin   A fost odată o femeie săracă, o femeie căreia îi murise bărbatul în război. Trăia, biata, într-un bordei la marginea pădurii şi singura ei avere era o capră, albă, pe care i-o cumpărase bărbatul înainte de a fi trimis să moară în bătălie. Fără capra albă greu s-ar fi descurcat şi poate că nici n-ar fi avut cum să-şi crească băiatul, pentru că — uitai să vă spun — avea un băiat. Şi când s-a mai înălţat oleacă, a dus băiatul capra la păscut. De dimineaţa pleca de acasă şi se întorcea tocmai pe seară. Mama mulgea capra — şi uite-aşa, cu laptele ei, îşi duceau amândoi zilele, trăind în cumpătare şi voie bună, până ce Hans s-a ridicat flăcău voinic. Îi creştea bătrânei inima de bucurie când îşi privea feciorul, că nu era de jur împrejur nici unul care să-i poată sta alături, iar Hans o iubea cum nu se mai poate şi se străduia să-i facă viaţa mai bună şi mai uşoară. Dar, pe neaşteptate, traiul le-a fost tulburat de-o întâmplare cumplită. într-o seară, întorcându-se acasă, Hans nu-şi mai găsi mama în bordei. Pământul din jur era răscolit de parcă-l arsese cineva şi din loc în loc se vedeau urme de paşi mari, cum nici o făptură pământească n-ar fi putut lăsa. „Zmeul", îşi spuse Hans. Dar nu se înspăimântă. Coborî până-n sat şi dădu capra în păstrare unui om de treabă, vestindu-i că pleacă la drum lung. — Şi unde te duci, Hans ? întrebă omul. — Mă duc să caut zmeul care mi-a furat mama. — Vai de tinereţele tale, Hans! strigă celălalt, bătându-și palmele a mirare. Mama ta era bătrână, şi-aşa n-ar mai fi dus-o cine ştie cât... Dar nu te gândești că ai să pieri şi tu şi că nu ţi-ai trăit încă viaţa ? — Fii bun şi vezi de capră, răspunse Hans, că atâta avere avem şi noi. Cât despre cele ce ai spus, mă mir că nu ţi-e ruşine ! A tăcut atunci omul şi Hans a pornit la drum. De mers, a mers cale lungă, dar atunci cum să dea de zmeu ? Nu era nimeni în stare să-i arate drumul până la bârlogul zmeului şi numai dacă îi întreba, fugeau oamenii înspăimântaţi, care încotro. Ce era să facă Hans ? A umblat şi el tot înainte. Într-un rând, mergând printr-o pădure, îl prinse seara. Tocmai când să-şi caute culcuş sub coroana unui copac mai răsărit, văzu că în depărtare se aprinde o luminiţă. A mers după luminiţa pe care o văzuse şi, după o vreme, a ajuns la o colibă. Uşa colibei era deschisă şi, înăuntru, un bătrân sta la masă în faţa unei oale cu supă de găină. — Bună seara, bunicule, spuse Hans din prag. Bună seara. Dar tu cine eşti ? Abia atunci băgă de seamă flăcăul că bătrânul era orb. — Eu sunt Hans, bunicule, şi am plecat să-l caut pe zmeul care mi-a furat mama. Îmi îngădui să înnoptez la tine ? Dacă i-a auzit cuvintele, a sărit bătrânul de la masă, l-a apucat de mână şi l-a poftit cu mare grabă înăuntru. — Ei, Hans, dragă Hans, de când te aştept eu să vii ! Şezi şi mănâncă... Au stat ei şi au mâncat cum se cuvine, iar, după ce au sfârșit masa, bătrânul s-a îndreptat spre un perete al colibei, de care spânzura o spadă. — Uite, Hans. a grăit el, cu spada asta ai să-l dobori pe zmeu. A încercat Hans să ridice spada, dar nici s-o clintească n-a fost în stare. Ruşinat, a mai încercat o dată cu amândouă mâinile, dar spada era grea cât un munte şi-n van se strădui flăcăul s-o urnească. — Ei, n-ai izbutit ? zâmbi atunci bătrânul. Măcar că nu văd, mi-am închipuit că aşa o să fie. Trage tu o înghiţitură din băutura asta, care-i laptele voinicilor... I-a dat bătrânul sticluţa, şi Hans a sorbit o dată. Dacă a încercat să ridice spada, a izbutit s-o clintească... — De ce te grăbeşti ? a zâmbit iarăşi bătrânul. Mai bea o înghiţitură. Acum dovedi Hans să ia spada, dar mâna-i căzu îndată, învinsă de atâta greutate. Bătrânul auzi zgomotul spadei izbită de duşumea şi, fără să se mire, grăi din nou : — Mai bea o înghiţitură. Abia o băuse, că flăcăul ridică spada de parcă ar fi ridicat o pană. — Aşa, spuse bătrânul. Acum te poţi încumeta pe urmele zmeului. — Dar încotro s-o iau? întrebă Hans. Nimeni nu ştie unde se ascunde blestematul. Bătrânul zâmbi din nou şi zise : — Eu ştiu unde se ascunde zmeul şi am să te ajut să-i dai de urmă, dar în schimbul a tot ce fac pentru tine ajută-mă, rogu-te, şi tu. Mama zmeului e o zgripţuroaică rea şi urâcioasă, care ştie multe. Întreab-o cum să-mi recapăt vederea ! Îi făgădui Hans s-o întrebe pe mama zmeului de leacul cerut, şi orbul îi spuse atunci că în pădure se află o poiană, în mijlocul căreia se ridică un copac gros cât un turn şi înalt de nu i se vede creştetul. În copacul acela să se suie Hans, dacă vrea să dea de urma zmeului. Hans n-aşteptă să i se spună de două ori. Mulţumind pentru spadă şi pentru învăţătură, o porni degrabă şi, după ce merse cât merse, ajunse în poiana despre care-i vorbise bătrânul. Copacul cel straşnic era atât de mândru, încât flăcăul rămase uimit. Vârful nu i se vedea, dar sus de tot, printre stelele de pe cer, parcă-parcă licărea ceva. Hans nu stătu mult pe gânduri. Îşi scoase încălţările trecând şireturile pe după gât, îşi legă spada la şold şi prinse să urce. S-a căţărat o zi, două, trei, şapte zile s-a tot căţărat, fără să obosească. Într-a şaptea zi, uimit, a văzut că se află pe o câmpie cu iarbă de aramă. Lângă el se înălţa un castel de aramă, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aramă şi frunze de aramă, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aramă topită. Numai ce apucă Hans să vadă minunile de aramă că un zgomot năpraznic se auzi şi din castelul de aramă năvăli un zmeu cu şase capete. — Stai, puiule de om ! strigă zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse Hans şi, fără să-i lase vreme să răsufle, îi zbură toate şase capetele dintr-o lovitură. Trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, detunând, plesni. Scăpat de zmeu, intră Hans în castel şi, fără să se oprească la comorile pe care le vedea, trecu din încăpere în încăpere. Căută prin castel, căută din pod până-n pivniţă şi din pivniţă până-n pod, dar nu-şi găsi mama. Atunci ieşi afară şi, iată, trunchiul copacului pe care se căţărase se înălţa încă şi mai sus, iar vârful tot nu i se zărea. „Să vedem ce-o fi mai încolo”, îşi spuse Hans. Şi din nou începu să suie. Sui o zi, două, trei, şapte zile tot sui, fără să obosească, iar într-a şaptea zi ajunse pe o câmpie cu iarbă de argint. Lângă el se înălţa un castel de argint, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de argint şi frunze de argint, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de argint topit. Numai ce izbuti să privească toate minunile acelea, că un tunet înfricoşător se auzi şi din castelul de argint năvăli un zmeu cu nouă capete: — Stai, puiule de om ! răcni zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse din nou Hans şi, nici una, nici două, îi reteză toate nouă capetele dintr-o lovitură. Atunci trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, nemaiavând cum să se umfle mai mult, plesni. Cercetă Hans şi răscoli toate încăperile din castelul zmeului, dar şi aici îi fu truda în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-şi găseşte mama, ieşi din castel şi băgă de seamă că trunchiul copacului năstruşnic încă mai suie. „Să vedem ce-o fi mai departe”, îşi spuse atunci şi, liniştit, urcă din nou. Urcă o zi, două, trei, urcă fără să obosească şapte zile încheiate şi, într-a şaptea zi, se pomeni pe o câmpie cu iarbă de aur. Lângă el se înălţa un castel de aur, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aur şi frunze de aur, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aur topit. Numai ce căsca ochii la câte minuni se aflau acolo, că o bubuitură înspăimântătoare se auzi şi din castelul de aur năvăli un zmeu cu douăsprezece capete. — Stai, puiule de om ! urlă zmeul. Dac-ai ajuns pân-aici, trebuie să te măsori cu mine ! — Bine, răspunse iarăşi Hans şi, ridicând spada, îi tăie zmeului unsprezece capete. Dar pe al doisprezecelea nu i-l putu reteza şi, cât ai clipi, celelalte unsprezece capete crescură la loc. — Ha, ha ! râse zmeul scuipând foc şi fum prin toate cele douăsprezece guri ale lui. Pân-aici ţi-a fost ! Dar Hans nu se-nfricoşă. Cu spada ridicată, se repezi, izbi, şi unsprezece capete ale zmeului se rostogoliră din nou pe iarba de aur. Al doisprezecelea însă rămase şi de astă dată pe grumaz, aşa că toate celelalte crescură iar la loc. Zmeul se zvârcolea, se înălţa şi se zvârlea asupra flăcăului, dar nu izbutea să-l apuce. Oricum se răsucea, spada lui Hans îi reteza întotdeauna unsprezece capete, care îndată creşteau din nou pe grumaji. Se zguduia copacul de parcă o armată de tăietori de lemne l-ar fi izbit cu securile, vuia văzduhul ca-n miez de vijelie. Iar lupta cumplită şi istovitoare ţinu toată noaptea. Dar, când soarele se ivi pe cer, puterile zmeului începură să scadă. Hans se opinti şi, în sfârșit, îi tăie toate cele douăsprezece căpățâni. Leşul se umflă ca şi cele ala fraţilor săi, se umflă şi, până la urmă, plesni cu o larmă de-ai fi zis că se prăbuşeşte pământul. Dacă se văzu scăpat şi de-al treilea zmeu, rămase Hans o clipă să răsufle. Apoi alergă în palatul de aur, care era mai mândru decât toate, şi căută prin fiece încăpere, prin fiece cotlon, fără să-şi poată găsi mama. Când ieşi afară, ce să vadă ? Trunchiul copacului tot mai suia spre cer. „Acum, dac-am ajuns până aici, îşi spuse el, hai şi mai departe !˝ Sui din nou, cale tot de şapte zile, şi iată că ajunse în vârful copacului. Acolo se întindea o câmpie plină de flori cioplite numai şi numai din nestemate. La o aruncătură de băţ, castelul era tăiat într-un singur diamant uriaş, pădurea era de smarald, iar apele râului care curgeau pe dinaintea castelului rostogoleau un nesfârșit şuvoi de pietre scumpe. În locul unui zmeu însă, o vrăjitoare bătrână țâșni de astă dată pe poarta castelului. — Vino, puiule de om, vino, strigă vrăjitoarea, intrând în castel. Hans păşi după ea, cu mâna pe spadă. Şi vrăjitoarea îl duse întâi şi întâi într-o încăpere în care zăcea leşul zmeului cu şase capete. — Acesta era fiul meu cel mic, spuse vrăjitoarea. Într-a doua încăpere zăcea zmeul cu nouă capete. — Aici e fiul meu mijlociu, spuse vrăjitoarea. În cea de a treia încăpere zăcea zmeul cu douăsprezece capete. — Iată-l şi pe fiul meu cel mare, mai spuse vrăjitoarea. Apoi deschise încă o uşă şi, întorcându-se către Hans, strigă : Iar aici ai să zaci tu, blestematule ! Vorbind aşa, se aruncă asupra flăcăului şi încercă să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi şi ascuţite, ca nişte cuţite. Dar Hans o împinse şi, cât ai clipi, spada îi fulgeră în pumn. — Am glumit, strigă atunci vrăjitoarea care începu să tremure, am glumit, puiule de om! Lasă spada, şi-ţi arăt beciul în care am închis-o pe maică-ta... — Nu-i nevoie să mi-l arăţi, spuse Hans mânios. Îl găsesc şi singur. Spune mai bine cum se poate vindeca orbul care locuieşte în coliba din pădure... — Îţi spun, cum să nu, strigă vrăjitoarea înspăimântată de spada necruţătoare. La rădăcina copacului pe care te-ai urcat ca să ajungi până la mine se află o piatră mare şi, sub piatră, un pumn de humă roşie. Să-şi dea cu humă pe la ochi şi o să vadă mai bine ca înainte. Abia isprăvise de vorbit, că Hans făcu o mişcare şi, hârșt ! îi zbură capul de pe umeri. Şi cum era el să lase în viaţă o vrăjitoare atât de rea, în stare să zămislească zmei nelegiuiţi ? Dac-a sfârșit şi cu bătrâna zgripţuroaică, a coborât Hans în beci. Acolo şi-a găsit mama, în lanţuri. Cu spada i-a sfărâmat cătuşele, şi pe braţe a scos-o la lumină. — Hans, dragul meu, a şoptit bătrâna. Lângă beciul din care m-ai scos e încă unul, în care se ofileşte cea mai frumoasă fată de pe pământ... Şi-a aşezat Hans mama într-unul din paturile castelului de diamant şi a alergat din nou în beci, de unde s-a întors cu o fată atât de frumoasă, încât soarele i s-a părut în urmă pătat şi lipsit de strălucire. — Cine eşti ? a întrebat flăcăul, cu inima înfiorată. — Sunt Ilse, fata ciobanului, răspunse ea. Apoi tăcu. Hans tăcea şi el. Tinerii se priviră lung şi se îndrăgiră. Când intrară în castelul de diamant, mama se mai odihnea în pat, şi de la ea află Hans că vrăjitoarea bătrână cunoscuse, mulţumită vrăjilor ei, că Ilse e cea mai frumoasă fată de pe pământ. — Atunci a răpit-o, cu gândul s-o dea de nevastă zmeului cel mare. Dar ceilalţi fraţi au dorit-o şi ei, aşa că au început cu toţii să se certe ca nişte bezmetici. Până să se hotărască, vrăjitoarea a pus-o în lanţuri, să fie siguri că fata nu le scapă... Ei, bine că s-a sfârșit! Acum, zâmbi mama, eu cred că Ilse va fi o noră bună... — Şi eu cred, strigă cu încredinţare Hans. — Dar tu, copila mea ? întrebă mama. — Şi... şi eu cred la fel, şopti Ilse. Mult se bucurară toţi trei, şi acolo, în castelul de diamant, nu se mai săturară vorbind. Dar Hans îşi aminti de bătrânul orb care-l aştepta, aşa că spuse : — Ar trebui să ne întoarcem pe pământ. Am să vă leg pe amândouă în spinare, şi aşa o să coborâm... — Nu, zâmbi mama, nu-i nevoie să te istoveşti. De când tot stau aici am învăţat şi eu câte ceva... Ridicându-se din pat, îi duse pe Hans şi Ilse în grajdul castelului, unde le arătă un cal. Dar ce cal ! Era alb tot, strălucitor ca un diamant şi avea opt picioare. — Iacă cine ne-o duce acasă... Încălecară tustrei, şi Hans porunci : — Pe pământ! Calul necheză şi începu să sară de pe câmpul de diamant pe cel de aur, de pe cel de aur pe cel de argint, de pe cel de argint pe cel de aramă şi de pe cel de aramă în poiana din pădure. Curând ajunseră cu toţii în coliba bătrânului. — Bunicule ! strigă Hans. — Hans ! Te-ai întors ? Mare i-a fost bucuria când Hans îi povesti tot ce i se întâmplase şi cum se întorcea cu mama pe care o căutase, ba şi cu o mireasă. — Ce păcat că nu vă pot vedea ! oftă bătrânul. — Ai să vezi, îi spuse Hans împărtăşindu-i taina aflată de la vrăjitoare. — Dacă-i aşa, se bucură bătrânul, întoarce-te, dragă Hans, la castelele zmeilor şi adă de acolo scuturile de aramă, de argint, de aur şi de nestemate. Numai după aceea vom putea săpa la rădăcina copacului... Încălecă Hans pe calul cu opt picioare şi, cât ai bate din palme, se află în castelul de aramă. Văzu în încăperea cea mare scutul de aramă agăţat de un perete şi-l luă, după cum luă din celelalte castele şi scuturile de argint, de aur şi de diamant. Şi se întoarse cu ele pe pământ. Atunci bătrânul spuse : — Scutură cele patru scuturi ! Hans le scutură, şi pe dată se iviră lângă el o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi       o sută de oameni de         diamant. Cu toţii se închinară şi strigară : — Porunceşte, stăpâne ! Hans rămase fără grai, dar bătrânul vorbi liniştit : — Spune-le să croiască în pădure patru poiene şi în fiecare să mute câte un castel. Hans îi dădu ascultare, oamenii pieiră cum se arătaseră şi, peste o clipă, un om de aramă, unul de argint, unul de aur şi unul de diamant se iviră rostind intr-un glas : — Îndeplinit ! — Puteţi pleca, răspunse bătrânul. Tare se bucură Hans, înţelegând   puterea celor patru scuturi.         Apucându-l pe cel de aramă, îl scutură, şi cei o sută de oameni de aramă se iviră strigând : — Porunceşte, stăpâne ! — Săpaţi la rădăcina copacului cel mare, până daţi de un bolovan, porunci el. Sub bolovan o să găsiţi un pumn de humă roşie. Luaţi-l şi aduceţi-l pe dată. Trecu cât ai avea timp să te ştergi pe faţă, şi un om de aramă veni cu pumnul de humă. — Poţi pleca, spuse Hans, după care luă huma roşie şi-l unse pe bătrân la ochi. Bătrânul ridică pleoapele şi, strîngîndu-l pe Hans în braţe, strigă : — Văd ! Mai bine decât la douăzeci de ani... — Atunci putem face şi nunta, spuse mama lui Hans. Şi într-adevăr, în castelul de diamant, cel mai frumos dintre toate, făcură nuntă mare, la care poftiră toţi oamenii din satele învecinate, fără să-l uite nici pe omul de treabă care le îngrijise capra în tot acest răstimp. Omul veni cu capra şi se-ntoarse cu atâtea pietre scumpe, culese din râul ce curgea prin faţa castelului, încât avu cu ce trăi în voie şi el, şi copiii lui, şi copiii copiilor lui. Dealtminteri, fiecare nuntaş primi în dar o crenguţă de aramă şi de argint, una de aur şi trei nestemate, astfel că bucuria tuturor era lesne de priceput. Şapte zile şi şapte nopţi au jucat la nunta lui Hans, au jucat şi s-au veselit, iar într-a opta s-au întors cu toţii la casele lor. Dar, înainte de a pleca, i-a rugat Hans să vestească prin sate că trei din cele patru castele îşi aşteaptă locuitorii. — Care locuitori ? s-au mirat oamenii. — Săracii, care n-au unde locui, le-a răspuns Hans. Aşa s-a făcut că din toate satele, ba chiar şi din târguri au început să vină mulţimi de săraci, pe care Hans îi primea cu braţele deschise şi-i adăpostea în castelele zmeilor. Şi trăiau bine cu toţii şi se bucurau că scăpaseră de nevoi. Acum, regele i-a poftit într-un rând pe alţi trei regi prieteni la o vânătoare. Şi, vânând ei, au ajuns şi în pădurea în care locuia Hans. Când s-au pomenit în faţa palatelor nemaivăzute, când au văzut copacii de aramă, de argint, de aur şi de nestemate, au rămas regii cu gurile căscate. — Aici trebuie să locuiască un rege peste regi, şi-a dat unul cu părerea. — Cum aşa ? În regatul meu ? a întrebat regele ţării aceleia. — Dragă rege, a grăit din nou cel care vorbise întâi, în locul tău m-aş da jos de pe scaunul meu regesc şi m-aş tocmi aici rândaș la grajd. Ascultând batjocurile prietenilor săi, regele fierbea. — Om vedea îndată cu cine avem de-a face, grăi el poruncind unui slujbaş să intre în primul castel şi să-i vestească stăpânului că regele pofteşte să-i fie oaspete. — Mă rog, răspunse Hans, îl primim cu dragă inimă. Şi dacă se întoarse slujbaşul la cei patru regi ca să le ducă vorba lui Hans, ieşi flăcăul în prag şi-şi aşteptă oaspeţii care nu întârziară să se ivească. — Tu eşti stăpânul castelelor ? întrebă regele. — Eu, măria ta. — Hm, mormăi regele, să-ţi vedem castelele... Uimiţi rămăseseră regii văzându-le pe dinafară, dar îngălbeniră de necaz când văzură şi comorile dinăuntru. Nu făcea regatul fiecăruia cât unul din castelele lui Hans ! Iar Hans îi ospătă pe regi cu bucate alese, le ţinu tovărăşie, iar seara le arătă unde puteau să doarmă. Dar care rege izbuti să închidă ochii ? Îi rodea că tot ce văzuseră era în stăpânirea unui băietan prost, care nu se putea fuduli cu un singur strămoş mai acătării. — Ştiţi ceva ? spuse în cele din urmă regele ţării aceleia. Tare îmi place castelul de diamant... Dacă mă ajutaţi să-l cuceresc, vă dăruiesc celelalte trei castele... — Şi de ce, mă rog, să iei castelul de diamant ? strigă un altul. Un rege atât de neînsemnat se poate mulţumi şi cu cel de aramă... Castelul de diamant mi s-ar potrivi de minune. Începură regii să se ciorovăiască, să se tragă de bărbi şi, când văzu că se îngroaşe gluma, regele ţării aceleia spuse : — De ce să ne certăm ? Să cucerim întâi castelele şi apoi vedem noi ce avem de făcut... Sfatul plăcu celorlalţi trei regi. Nemairăbdând să aştepte zorii, fiecare dădu poruncile trebuincioase şi în puterea nopţii o porni spre ţara sa, legându-se faţă de ceilalţi ca, la anume zi, să vină cu ostile în pădurea lui Hans. Cât despre Hans, care se culcase liniştit, se miră a doua zi, văzând că regii pieriseră, cu alai cu tot. — Ar fi putut să-ţi mulţumească pentru găzduire, spuse mama lui. — Regii nu obişnuiesc să mulţumească, răspunse bătrânul, în locul lui Hans. Bine ar fi să nu ne căim că i-am omenit... Nici nu ştia ce drept vorbeşte ! Că nu trecu mai mult de o lună şi pădurea se umplu de oşteni, care făceau o larmă cumplită. În fruntea lor, zorindu-şi oamenii, călăreau cei patru regi. Din toate cele trei castele veniră atunci în goană săracii pe care Hans îi găzduise, vestindu-l de primejdia care se apropia. „Ce-i drept, dac-ar sosi cu gânduri bune n-ar avea nevoie de atâta oştire !“ îşi spuse Hans. Mulţimea săracilor jură să stea toată ca unul în jurul flăcăului. Dar, prevăzător, Hans scutură şi cele patru scuturi. Dacă se adunară în preajmă cei o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi o sută de oameni de diamant, le dădu în seamă cele patru castele, iar el încălecă pe calul cu opt picioare şi, cu spada în mână, aşteptă în fruntea mulţimii săracilor. N-avu prea mult de aşteptat. Din pădure se auziră trâmbițe şi ostile regeşti dădură năvală. Săracii le stătură împotrivă şi lupta se încinse. N-a văzut soarele, de când luminează el pe boltă, luptă ca aceea ! Că lunecau săgeţile, şi suliţele, şi paloşele pe trupurile de aramă, de argint, de aur şi diamant, dar paloşele de aramă, de argint, de aur şi diamant tăiau în carne vie. Vuia pădurea de strigăte, de armele izbite între ele şi, înţelegând că nimeriseră prost, cei patru regi îşi struniră, caii, îi întoarseră şi vrură s-o ia la goană. Numai că Hans îi ajunse din urmă şi, rotind deasupra capului spada cu care doborâse zmeii, le strigă cu aprigă mânie : — Unde fugiţi, regilor ? Nu vreţi să-mi mulţumiţi pentru găzduire ? — Îţi mulţumim, îţi mulţumim, ţipară, dând care mai de care pinteni cailor. — Staţi să ne privim în ochi, mai strigă Hans şi, întrecându-i, se aşeză în faţa lor. Unul dintre regi slobozi atunci o săgeată ce şuieră pe lângă urechea flăcăului. — Aşa ? Îşi îndemnă Hans calul şi, când izbi o dată cu spada, îl despică pe primul rege în două, cu armăsar cu tot. Ceilalţi alergau acum ca potârnichile, dar Hans îi ajunse din urmă şi, din trei regi călare, spada lui făcu şase jumătăţi de rege, pe şase jumătăţi de cal. Din oştile venite să cucerească mândrele castele, nu scăpă nimeni cu viaţă. Cât despre Hans, de aici înainte a avut parte numai de bucurii şi i-a fost dat să-şi joace pe genunchi feciorii şi feciorii feciorilor, zeci de ani la rând. Dacă n-a murit, să ştiţi că mai trăiește şi azi, iar dacă nu s-au dărâmat, e limpede că cele patru castele ale lui se mai înalţă şi azi în poiana din pădure. Drept e că eu, unul, nu m-am dus să le văd. Dar voi de ce nu v-aţi duce ?       Puteti descarca basmul de la atasamente              

Corabia sălbăticiunilor   Trăia odată în Deltă, într-un ostrov înverzit, o femeie bătrână. Nici o fiară nu-şi putea aminti s-o fi văzut când neîncovoiată şi cu părul de aur ; nici un pui nu făcea ochi şi nici un boboc nu ieşea din ou fără să primească de îndată de la părinţi întâia învăţătură : — La trei paşi de buturuga trăsnită, fiule, e o mlaştină, dar la doi paşi de scaunul babuşcăi e apă dulce... Din zori şi până-n asfinţit veneau sălbăticiunile să bea din apa dulce, şi bătrâna le urmărea cu ochii ei înceţoşaţi, spunându-le vorbe blajine. Da, era tare bătrână. Vai, vai, cât era de bătrână ! Dacă vidra nu i-ar fi adus din timp în timp vreun peştişor, dacă iepurele nu i-ar fi cules ierburi fragede, dacă veveriţa nu i-ar fi lăsat în poală castane de baltă, cu ce şi-ar fi dus ea zilele ? Moş Breb, neobositul dulgher din ostrov, se înspăimânta la gândul ăsta. De aceea, când şi când se apuca să bată toaca, şi toate sălbăticiunile se adunau la sfat, cu puii lor, pe neamuri şi seminţii. — Are de toate babuşca ? întreba moş Breb, maimarele sfatului. — Babuşca are, are tot ce-i pofteşte inima, scâncea atunci vulpea. Sunt alte biete bătrâne care se chinuie cum numai ele ştiu, şi nimeni nu le duce câte un boboc mai gras... Abia izbutea moş Breb să curme larma zburătoarelor, care cârâiau pe întrecute : — Ruşine ! — Boboc, hai ? Boboc gras, da ? — Pofta-n cui ! Când sfada se potolea şi vulpea ofta, jeluindu-se că a fost rău înţeleasă ca de-obicei, moş Breb se ducea la coliba babuşcăi de mai proptea ici un stâlp, mai întărea colo o împletitură. Dar le făcea pe toate cu atâta mânie, că bătrâna îl întreba întotdeauna : — Ce ai, meştere Breb ? Ce supărare a dat peste tine ? Moşul mai izbea o dată cu coada într-un lemn, apoi, netezindu-şi mustăţile, mormăia înfundat: — Nu se mai poate. Aşa nu se mai poate ! Matale, babuşca, să nu te superi, dar în ultima vreme mi s-a părut că bag de seamă... da, da, cred că... Of, ai îmbătrânit oleacă, asta-i! — Crezi, moş Breb ? zâmbea bătrâna. — Nu te supăra, babuşca, rostea încurcat meşterul. Aşa mi se pare mie... Oleacă ! Ce-i drept, nu mult, dar de îmbătrânit toţi se întâmplă să îmbătrânim. Şi noi avem nevoie de un conducător în putere, care să pună bună rânduială în viaţa de pe ostrov. — De unde să-l luăm, moş Brebule ? — Hei, dac-ai fi avut matale un fecior... La vorba asta se amăra bătrâna şi prindea să ofteze. — Ce-i, babuşca ? se auzea îndată glasul unei broscuţe speriate. Şi într-o clipă stârcul alb îşi scutura moţul de pene scumpe şi zbura neliniştit de colo-colo, dând de veste : — Oftează babuşca ! Sălbăticiuni, babuşca oftează ! Ca din pământ se strângeau lângă scaunul bătrânei Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, lupi şi cerbi semeţi, Şi şoimi vineţi şi sticleţi,   Întrebând cu teamă mare: — Ce te doare ? Ce te doare ? Plângea bătrâna văzând dragostea tuturor, plângea moş Breb şi, din una-alta, se luau cu vorba. Dar azi aşa, mâine tot aşa, a înţeles bătrâna că trebuie să născocească ceva. L-a chemat atunci pe meşterul Breb şi i-a dat poruncă să înjghebe o corabie straşnică, o corabie în stare să înfrunte mările şi furtunile. Moşul s-a scărpinat la ceafă, s-a sucit, a chibzuit, apoi s-a dus cu mare grabă la cetatea brebilor, unde a lămurit porunca babuşcăi. Şi s-au pus brebii pe treabă şi cu dinţii au ros de la rădăcină copacii trebuincioşi, au socotit, au meşterit, iar într-o lună se ridicase în cetatea brebilor o mândrețe de corabie cum nici ţarul n-avea printre corăbiile lui. Bun! A pornit moşul de i-a dus babuşcăi vestea. Atunci a adunat ea toate păsările meştere la întărit cuiburi şi le-a poruncit să împletească frânghii pentru corabie, iar păianjenilor cu multe braţe le-a cerut să-i ţeasă pânzele. Şi dacă babuşca a dat poruncă, nu s-a dat în lături nimeni de la muncă. A mai trecut o lună, şi corabia era gata, cu pânze şi frânghii, ba şi cu-o flamură care fâlfâia la catargul cel mare. — Dragii mei, a cuvântat bătrâna la soborul din ostrov, unde toaca lui moş Breb adunase toate jivinele cu două, cu patru, cu opt picioare, ba şi pe târâtoare, care — se ştie — nu prea au picioare, dragii mei, ascultați vorba mea : cei mai iscusiţi dintre voi să urce pe corabie şi să pornească în lume. Vă dau o oglindă minunată. Dacă ajungeţi în faţa celui pe care-l socotiţi vrednic să împartă dreptatea aici, în ostrov, priviţi în oglindă. Neagră ca noaptea se va face dacă alegerea voastră nu va fi bună şi în întunecimea oglinzii veţi vedea meteahna ascunsă a alesului. Iar dacă se va face albastră ca cerul senin, veţi avea semn că aţi chibzuit bine. Faceţi cum v-am spus, şi n-o să vă căiţi ! Îndemnul bătrânei a fost primit cu bucurie. Şi pe dată i s-a încredinţat Vidrei conducerea corăbiei, ca una ce era pricepută la călătoriile pe apă, în timp ce moş Breb a primit sarcina de cârmaci, la care-l îndreptăţea coada lată şi groasă. Şi corabia sălbăticiunilor a prins să lunece pe unde. Ce să lunece, că zbura, şi mai multe nu ! Ca să vezi dumneata ce meşteri erau brebii de demult, fără a mai vorbi de păianjeni ! Dimineaţa, când soarele privea în bobiţele de rouă prinse de urzeala lor minunată scânteiau pânzele corăbiei ca nişte pânze de sticlă... Aşa trecea ca gândul corabia pe ape şi curând la curtea ţarului se adunară căpitani vestiţi, clătinându-și bărbile. — Ce-i, căpitani vestiţi, de ce vă clătinaţi bărbile ? a întrebat ţarul.. — Cum să nu le clătinam, măria ta, a răspuns cel mai bătrân dintre ei, când pe mare s-a ivit o corabie fermecată, condusă de o vidră, iar pe scările de frânghie suie şi coboară marinari cum nu s-au mai văzut ? — Cum ? — Da, măria ta, l-a încredinţat bătrânul căpitan pe ţar. Sunt veveriţe, şobolani şi câte altele, iar corabia are pânze strălucitoare şi goneşte mai ceva ca vântul... Parcă nu ştii dumneata ce inimă au ţarii ? Pe dată lăcomia s-a trezit în inima ţarului şi a poruncit să i se aducă lui corabia fermecată, iar căpitanul cel bătrân, ca mai iscusit, a primit porunca. S-au făcut pregătiri mari, ce crezi ? Glumă e să lupţi cu cine ştie câte jigănii ? Iar pregătirile odată isprăvite, corabia ţarului a purces la drum. În vremea asta, Vidra cerceta zările. Vezi că de săptămâni de zile tot rătăceau pe mare, aşa că li se făcuse lehamite sălbăticiunilor de pustietatea apelor negre şi tare ar fi poftit să mai zburde printre ierburi şi sa tragă pe nări mirosul reavăn de pământ. Pricepi acum de ce-a fost mare bucuria Vidrei zărind în depărtare ceva, ca o musculiţă. — Pământ ! Pământ! chiţăiră şobolanii, începând să se dea peste cap de plăcere. — Nu-i pământ, îi potoli însă Vidra, pricepând cea dintâi că se-nşelaseră. Într-adevăr, nu trecu mult şi putură să-şi dea seama cu toţii că musculiţa se prefăcuse într-o corabie mare, care se apropia de ei. — Cine sunteți ? strigă Vidra către cei de pe corabie. — Oamenii ţarului, răspunse căpitanul bărbos. Daţi-vă robi ! Când au auzit sălbăticiunile una ca asta, au văzut negru înaintea ochilor, că dragă le era libertatea. Apoi s-au mirat. — Dar cine-i şi ţarul ăsta ? a mai întrebat Vidra. — E maimarele nostru, i-a dat răspuns căpitanul. La glasul lui tremură munţii! Vidra s-a gândit ce s-a gândit, şi-a privit tovarăşii, apoi a strigat cu mirare : — Ce tot spuneţi voi, cei de pe corabie ? Nu pricep nimic... Maimarea noastră e babuşca, dar noi o iubim şi nimeni nu tremură când îi aude glasul... A urmat o clipă de tăcere, şi în clipa asta căpitanul bărbos a stat şi a cugetat. — Prindeţi cu căngile corabia jivinelor ! a poruncit apoi, vădind cam de ce soi îi era cugetarea, iar luptătorii ţarului s-au apropiat şi şi-au înfipt căngile în corabie şi-au năvălit pe punte, cu săbiile trase. Când i-au văzut atât de înspăimântători, veveriţele. — ce-i drept — s-au repezit taman în vârful catargelor, dar Vidra a dat porunci şi nouă mistreţi tineri au sărit asupra oştenilor. Năpraznic le luceau colţii albi şi crunt le străluceau privirile. Până să înţeleagă oştenii ce li se întâmplă, s-au trezit cu toţii zvârliţi în mare, iar cei nouă mistreţi au năvălit pe corabia ţarului unde au început să facă prăpăd. Zburau oameni şi scuturi care încotro, se auzeau strigăte de spaimă şi durere, iar căpitanul bărbos zadarnic îşi smulgea barba, cu mare mânie. — Izbiţi cu suliţele ! răcnea când şi când. Străpungeţi! Zdrobiţi ! Ce să facă suliţele, zvârlite cu braţe tremurătoare, în faţa celor nouă mistreţi cât nişte viţei ? Până la urmă şi-a dat seama şi căpitanul că degeaba strigă. Cât ai bate din palme, se făcuse gol în jurul lui. Corabia ţarului fusese cucerită. — Duceţi-mă la căpitanul vostru, ceru atunci căpitanul ţarului, şi pe dată îl împresurară cei nouă mistreţi şi-l petrecură, mișcându-și pe-ntrecute codiţele. Iar odată ajunşi în faţa Vidrei, bărbosul se închină şi, scoțându-și sabia, i-o înmână. — Şi-acum, întrebă el, ce-aveţi de gând ? — Ce-aveam de gând şi până a vă întâlni, răspunse Vidra, povestindu-i pricina pentru oare plecaseră din ostrovul înverzit şi pentru care cutreierau mările. Numai despre oglinda fermecată nu-i spuse nimic. — Aşa ? strigă bucuros căpitanul bărbos. Păi bine, cinstită Vidră, ce conducător mai vrednic puteţi găsi în lumea asta decât pe luminatul meu stăpân, preaputernicul ţar ? — Cel la glasul căruia tremură munţii ? se-ncruntă moş Breb, care era de faţă. — Ei, tremură... Asta a fost aşa, o vorbă... Cum să tremure ? prinse să vorbească repezit căpitanul. Mă rog, ce s-o mai lungim ! Atâta a stăruit căpitanul ţarului, atâta s-a bătut cu pumnii în piept şi s-a jurat că stăpân mai bun nu cunoaşte, încât sălbăticiunile au început să-l asculte. Auzindu-l, ai fi zis că ţarul e blajin ca o clătită rumenă şi că se sfârșește de dor să-i fie babuşcăi sprijin la bătrânețe. Bietele sălbăticiuni, care nu-şi scoseseră vreodată nasul din ostrov, se înduplecară să-l cerceteze şi pe ţar, măcar că moş Breb îşi clătina mustăţile cu mare îndoială. Aşa s-a făcut că Vidra a dat poruncă să se înalţe pânzele şi, trăgând după ea corabia bărbosului, corabia durată în cetatea brebilor s-a îndreptat spre oraşul ţarului. Şi tot aşa s-a făcut că orăşenii au putut vedea curând pe uliţele lor un preaciudat alai. În frunte păşea ţanţoşă Vidra, urmată de căpitanul bărbos împresurat de cei nouă mistreţi, iar după ei veneau la rând moş Breb Iepuri şi arici. Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, lupi şi cerbi semeţi, Şi şoimi vineţi şi sticleţi,   fără a mai vorbi de câte alte lighioane ale ostrovului înverzit. Când au văzut străjerii palatului alaiul care se apropia, s-au uitat unii la alţii schimbând feţe-feţe. Dar ţarul, care privea pe fereastră, a început să strige : — Deschideţi porţile ! Deschideţi porţile ! S-au deschis porţile în faţa sălbăticiunilor, de parc-ar fi fost niscai trimişi ai altor ţari cu straşnică putere. Într-o clipă s-a umplut palatul de scheunături, de grohăituri, de cârâieli şi clămpăneli, de-ai fi zis că e sfârșitul lumii. — Ai biruit ? l-a întrebat ţarul pe căpitanul lui bărbos, atunci când alaiul a pătruns în încăperea cea mare, în mijlocul căreia se ridica scaunul lui de abanos. — Să vezi, luminate... a dat să bâiguie căpitanul şi i se mişca barba mai abitir ca o flamură pe catarg. — Ai biruit ? — Nu, măria ta. Preacinstita Vidră, aici de faţă, m-a biruit ea pe mine... Şi-a răsfrânt ţarul buzele de necaz şi nasul i s-a înroşit : — Aşa ? — De, măria ta... Ţarul se întoarse către un boier care gemea de căldură din pricina mulţimii blănurilor pe oare le purta şi porunci scurt : — Căpitanul... în ţeapă ! — În ţeapă, măria ta, gemu boierul. Am priceput. Dar, când să îndeplinească porunca ţarului şi să se apropie de căpitanul bărbos, pentru a-l aduce la locul de pedeapsă, boierul se dădu cu un pas îndărăt: cei nouă mistreţi îl împresuraseră din nou pe căpitan, şi colţii le luceau ameninţător. Vezi că mistreţii, cât erau de mistreţi, tot aveau mai multă inimă decât ţarul şi nu puteau suferi să-l vadă pe bărbos în ţeapă. — Măria ta... începu boierul. Ţarul plesnea de necaz. — Ce-i, purceluşilor ? Ce-i, drăgălaşilor ? întrebă el cu glasul piţigăiat de mânie. V-a supărat careva, porumbeilor ?       Cel mai mare mistreţ răspunse cu vocea lui groasă, care-i băgă în răcori până şi pe străjeri : — Ce purcei?... Ce porumbei?... Lasă-l în pace pe căpitan! Ţarul îşi muşcă buzele, îşi apucă bărbuţa rară, o muşcă şi pe ea, se făcu vânăt la faţa, apoi verde şi, când grăi, parcă scârțâiră nişte uşi neunse :   —  Căpitanul ?... I-auzi, boierule, cinstiţii oaspeţi te întreabă ce ai cu căpitanul... Dar ce, ţi-a făcut ceva, de-ţi veni să-l ameninţi cu ţeapa ? — Măria ta, gemu deznădăjduit boierul, eu... — Las-o pe măria mea deoparte ! strigă ţarul, regăsindu-şi măreţia. Şi aşa, lung şi slab cum era, se ridică de pe scaun şi, despuindu-l pe boier de blănuri, le aşeză pe toate în spinarea căpitanului, care le primi buimăcit şi îndată începu să geamă de căldură. Să-nsemne grămăticii cum ştie ţarul să împartă dreptatea ! mai spuse stăpânul. Apoi, întorcându-se către mistreţul cel mare, şopti mieros : Ei, porumbe... asta, falnice mistreţ, e bună judecata ţarului ? Mistreţul grohăi înveselit şi-l întrebă pe căpitanul bărbos, care năduşea sub povara blănurilor : — E bună judecata ? — Trăiască ţarul! gemu căpitanul. Cum ar fi, judecata lui tot bună-i, până la urmă... Atunci păşi înainte Vidra. — Ascultă, ţarule, începu ea. Noi avem nevoie de un conducător în ostrovul înverzit. Ai pe cineva care ar face treaba ? — Am, am, cum să nu, răspunse de îndată ţarul. Vi-l dau pe Ţarevici... Ei, căpitane, aleargă la Ţarevici şi pofteşte-l degrabă ! Veni Ţareviciul. Era un prostălău mic şi gras, care de cum păşi în încăpere se împiedică şi căzu drept în ghimpii ariciului, bucătar pe corabia sălbăticiunilor. Ariciul nu păţi nimic, fireşte, dar prostălăul începu să schiaune ca din gură de şarpe. — Da’ mai taci odată ! spuse plictisit ariciul. Cu chiu, cu vai, se potoli Prostovan-Ţarevici. — Iată-vă conducătorul, grăi atunci ţarul. Mai bun n-o să găsiţi în lumea-ntreagă... Vidra schimbă o privire cu moş Breb, şi amândoi se înţeleseră de minune: cu prostălăul ţarului nici nu făcea să mai încerce oglinda ! Când colo, ariciul prinse să vorbească : — Eşti viteaz ? îl întrebă pe Ţarevici. — Tare viteaz, răspunse ţarul în locul prostălăului, care-şi holba ochii şi se trăgea înapoi din faţa ariciului. — Şi deştept ?' — Mai ales deştept, se grăbi tot ţarul să încredinţeze. Ariciul se apropie de Prostovan-Ţarevici, care începu să fugă de-a-ndaratelea. Calcă un bâtlan pe picior, se agăţă de colţii unui mistreţ, nimeri între labele lui moş Breb şi căzu printre șopârlele uimite. Râdeau sălbăticiunile cum nu mai râseseră de mult, iar ţarul tremura de mânie, şi mai multe nu! — Dă-l afară pe Ţarevici, strigă în cele din urmă văzând că, şi fără să vorbească, prostul tot se dăduse pe faţă ; iar căpitanul bărbos se grăbi să-l scoată din încăpere pe Prostovan-Ţarevici. Acu, nici vorbă să-l mai ia Vidra pe Ţarevici în ostrov. Dac-a văzut aşa, s-a gândit ţarul să le facă de petrecanie dihăniilor. Le-a poftit să mâie peste noapte într-o clădire mare, şi pe dată a împărţit straşnice porunci. Au pregătit slujbaşii munţi de vreascuri şi lemne uscate, apoi, așezându-le în jurul clădirii, le-au dat foc. A privit ţarul limbile roşii ale flăcărilor, a privit cât a privit şi s-a dus la culcare. Dar bietele jivine ce-mi făceau ? Cum au simţit căldura şi mirosul fumului, au schimbat între ele priviri nedumerite. Numai cârtița şi-a păstrat firea şi degrabă s-a apucat să sape sub duşumele. Sapă, scobeşte — a săpat pân-a făcut drum de trecere sub pământ. Jivinele, după ea, că le goneau flăcările din urmă. Şi uite cum s-au potrivit lucrurile, că drumul de sub pământ al cârtiței taman în iatacul lui Prostovan-Ţarevici a nimerit. Sforăia prostul, în patul lui, de se zgâlțâiau pereţii auriţi. Una câte una, sălbăticiunile s-au adunat în încăpere. Au stat acolo liniştite o vreme, apoi Vidra a făcut semn, doi mistreţi l-au apucat pe Prostovan-Ţarevici, l-au purtat cu băgare de seamă şi, luând drumul de sub pământ pe care veniseră, l-au aşezat peste cenuşa răcită de pe locul unde se înălţase casa aprinsă din porunca ţarului. Prostălăul dormea ca duşii de pe lume, iar sălbăticiunile s-au ghemuit cum au putut pe patul Ţareviciului, pe mese şi pe scaune, ba şi pe jos s-au ghemuit, şi au mai şi tras un pui de somn până la ziuă. Acu, de dimineaţă, prima grijă a ţarului a fost să dea o fugă acolo unde nădăjduia să găsească oasele arse ale sălbăticiunilor. De ars, clădirea arsese. Dar pe aşternutul de cenuşă sforăia Prostovan-Ţarevici, mai dihai decât dacă s-ar fi aflat în iatacul lui. A stat ţarul şi a privit, scărmănându-şi cu degetele bărbuţa rară, a stat, a văzut şi nimic n-a priceput. A dat atunci o fugă până la iatacul lui Prostovan-Ţarevici, şi acolo, cum a intrat, cum l-au întâmpinat sălbăticiunile : — Bună dimineaţa, ţarule ! — Cum ai dormit ? — Aşa grijă pentru oaspeţi mai zic şi eu ! Să ne dai chiar iatacul lui Ţarevici...  Le-a răbdat ţarul batjocurile şi a tăcut mâlc, ce era să spună ? Ţar, ţar, dar de înţeles a înţeles şi el că nu-i a bine să stârnească jivinele. Ba dimpotrivă ! Mânios, a ieşit din iatacul lui Prostovan-Ţarevici şi a adunat îndată sfatul boierilor, care au venit gâfâind de pe la casele lor, că straşnic îi zoriseră vătăşeii ţarului. Iar dacă i-a văzut strânși în jurul scaunului său de abanos, a izbucnit luminăţia sa : — Slugi ticăloase, aşa mă slujiţi, hai ? Mă lăsaţi să ajung de râsul fiarelor ? Oftau boierii şi gemeau, simţind că-i ia cu frig în ciuda blănurilor groase de pe ei. — Iartă-ne, mărite Ţar !... îndură-te de noi, păcătoşii... — Ascultaţi porunca mea, grăi atunci ţarul, cumva îmbunat. Nu se va întâmpla să-şi râdă vecinii de mine ! Pregătiţi în noaptea asta toate ostile ţării şi aşezaţi-le pe câmpul de la marginea oraşului. Eu am să îndrept într-acolo blestematele dihănii, şi toată oastea să se năpustească şi să le măcelărească... Dacă duceţi treaba cu bine la capăt, vă împart moşii la toţi! O larmă bucuroasă se ridică din mijlocul boierilor, care începură să pupe mâinile ţarului, ba câțiva, mai zeloşi, îi pupară şi picioarele. Rău ar fi fost de sălbăticiunile din ostrov, dacă un cariu nu şi-ar fi sfredelit de ani de zile căsuţa în lemnul scaunului pe care şedea ţarul. Era un gândăcel înţelept şi bun la inimă. Auzind cuvintele ţarului, ieşi în grabă din borta lui şi, lăsându-i pe boieri să-şi pupe ţarul şi să se pupe între ei, alergă într-un suflet până în iatacul lui Prostovan-Ţarevici. — Prăpăd ! Primejdie! strigă gândăcelul cu glas subţire, regăsindu-şi cu greu răsuflarea. Apoi, întrebat de Vidră, povesti ce auzise. — Eşti un gândac de treabă, îi spuse Vidra, mulţumindu-i în numele tuturor. Ştii ceva ? O vietate cumsecade n-are ce căuta în palatul ţarului. Vino cu noi în ostrov şi o să-ţi dăm un trunchi uscat în care să-ţi faci casa... Se ţinu apoi sfat şi sălbăticiunile luară hotărâri de luptă. A doua zi dimineaţa, ţarul veni devreme, şi era tot numai lapte şi miere. — Scumpii mei oaspeţi, dragii mei, astăzi vom face o plimbare minunată... Dar cel mai mare mistreţ nu-şi putu stăpâni dispreţul faţă de viclenia ţarului. — O să-ţi arătăm noi plimbare, mormăi supărat. — Poftim ? Ai spus ceva, drăguţule ? — Spune că abia aşteptăm să mergem la plimbare, strigă repede Vidra, iar ţarul îşi frecă mâinile. Încet, încet, ajunseră la marginea oraşului. Se întindea acolo un câmp mare, pe care se înălţa acum o pădure de corturi : tabăra oastei ţarului. — Porniţi, vitejilor! răcni ţarul fluturând o năframă, şi în clipa aceea se auziră trâmbițe, şi ostaşii se buluciră din corturi. O parte se aruncă pe cai. Dar cum încălecau, cum se prăvăleau din şei, iar caii speriaţi începeau să-i izbească şi să-i frământe sub copite. Pedestraşii alergară şi ei la locurile unde-şi aveau îngrămădite armele şi se întrecură să le apuce mai degrabă. Când colo, coardele arcurilor erau retezate şi lemnul suliţelor frânt. — Încotro vor s-o pornească vitejii ? întrebă cu nevinovăţie Vidra. După hotărârea luată în sfatul sălbăticiunilor, în timp ce ostile dormeau, iepurii, şobolanii şi brebii se strecuraseră în tabără şi roseseră chingile şi frâiele cailor, coardele arcurilor şi lemnul suliţelor. Înspăimântat, ţarul îşi smulgea bărbuţa rară, neîndrăznind să-şi dea pe faţă mânia. Toată oastea lui se făcuse de râs ! A priceput atunci că nu-i de glumit cu sălbăticiunile şi că mai cuminte ar fi să le dea drumul, să plece cât mai curând. Pe dată a întors foaia şi s-a grăbit să le ia cu binele. Aşa s-a făcut că s-a întins masă mare în palatul ţarului şi, pentru întâia dată de când simt ţari pe lume, la masă au fost poftiţi : Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, brebi şi porci mistreţi, Şi șopârle şi sticleţi,   care cum s-au strâns laolaltă, cum s-au pus să mănânce din farfuriile de aur ale ţarului. Şedea ţarul în capul mesei, cu Vidra în dreapta şi moş Breb în stânga, iar Prostovan-Ţarevici făcea feţe-feţe, că avea în stânga un arici şi în dreapta doi raci mici. Ţarul înghiţea noduri văzând cum șopârlele, broaştele şi celelalte dihănii mărunte se plimbau pe masă ca la ele-acasă, în timp ce păsările zburau în voie şi ciuguleau de ici o firmitură şi de colo o-mbucătură. Dar mai putea spune ceva ? Tăcea, răbda şi se ruga la toţi sfinţii să-l scape de belea ! Ei, şi-atunci s-a sculat Vidra şi a prins să grăiască : — Ascultă, ţarule ! A tresărit tarul si si-a ridicat nasul din farfurie. — Ascultă, ţarule, a spus Vidra din nou. Până acum, ce-i drept, nu ne-am putut plânge de nimic. Tare bine ne-ai primit şi nădăjduiesc că la buna ta primire am răspuns cum se cuvenea. (Aici a început ţarul să tuşească fără pricină şi l-a ţinut tusea o bucată bună de vreme...) Numai că noi am venit cu o treabă, a urmat Vidra când tusea ţarului s-a potolit. E vorba de conducătorul nostru... O lucire rea trecu prin ochii ţarului, care răspunse cu mare grabă : — Scumpi oaspeţi, nici să nu vă doară capul. O să vă puteţi alege în toată voia conducătorul şi numai mulţumiri îmi veţi aduce. Bizuiţi-vă pe mine. De bizuit, ştiau acum sălbăticiunile cum se puteau bizui pe cuvântul ţarului. Dar cum voiau să vadă ce era în stare să mai născocească, l-au lăsat să facă ce-o şti. Şi cum ş-a sfârșit masa, cum şi-a trimis din nou ţarul vătăşeii, de i-a strâns din nou pe boieri la sfat: — Ascultaţi, boieri, şi destupaţi-vă urechile. Jivinele vor să-şi aleagă un conducător, şi eu m-am gândit la voi... Uite, rău îmi pare că n-ai putut vedea şi dumneata, cu ochii dumitale, spaima boierimii când a auzit cuvintele ţarului. — Vai şi vai, măria ta ! De ce tocmai noi ? — Nu ne da pradă fiarelor, măria ta, îndură-te. — Avem case, moşii, acareturi... Fie-ţi milă ! I-a ascultat ţarul şi, pe măsură ce-i asculta, straşnic se posomora. — Tăceţi, proştilor! a răcnit cu glas năprasnic, nemaiputându-le răbda vaietele. Ştiţi voi că ostrovul înverzit, în care locuiesc jivinele, e cea mai frumoasă parte a lumii ? N-aş da ostrovul ăsta nici pe zece moşii de-ale voastre ! Dac-au auzit aşa, au tăcut boierii, ca la un semn. S-au privit cu coada ochilor unii pe alţii, şi-odată s-au pus pe strigat: — Măria ta, mie mi se cuvine... Nu uita că ţi-am dăruit un lanţ de aur ! — Ce ? Ţie ? s-a amestecat în vorbă un altul. Mie, mărite ţar, mie mi se cuvine ostrovul! Feciorul meu l-a învăţat pe Ţarevici să prindă sticleţi... Mă rog dumitale, a fost în încăperea de sfat o gălăgie atât de cumplită, încât slujitorii palatului, care auziseră şi văzuseră destule, au căzut pe gânduri, întrebându-se dacă nu cumva boierii îl ucid pe ţar. — Ei şi ? a zis un slujitor. Mare brânză... Mâine răsare altul, nu te teme ! În vremea asta, văzând zelul boierilor, ţarul se înseninase de-a binelea. Se trăgeau boierii de păr, îşi sfâșiau hainele, se băteau ca orbii, numai şi numai să poată pune mâna pe ostrovul minunat.  — Gata, boieri ! strigă de la o vreme ţarul. Degeaba vă certaţi, că de ales au să aleagă chiar jivinele ! La vorba asta, boierii tresăriră. — Aoleu, măria ta, jivinele... Că bine zici! Ostrovul ca ostrovul, dar ce facem cu jivinele ? Păi astea, mărite ţar, ce ştiu ele ? Sunt în stare să sfâșie ditamai boierul, întocmai ca pe un mujic de rând... A râs ţarul în bărbuţa lui rară şi a catadicsit să-i lămurească : — Mi se pare mie, cinstiţi boieri, că aţi uitat de răzbunarea mea. Păi de ce vreau să-l pun pe unul dintre voi mai mare peste ostrov ?... Împânzim ostrovul cu capcane, ucidem sălbăticiunile pe nesimţite, azi una, mâine alta, şi în scurtă vreme curăţim ostrovul. Nu vedeţi, sunt tari numai când se află laolaltă... S-au bucurat boierii, au chibzuit ce au chibzuit şi s-au împrăştiat pe la casele lor, să se pregătească pentru alegerea vidrei. Că vestise ţarul prin trâmbițași şi oamenii de credinţă că sălbăticiunile aveau să-şi aleagă a doua zi un conducător, şi poftise tot ce era viţă de boier să se adune în faţa palatului. Ca să vezi dumneata ce putere căpătaseră dihăniile în vremea aceea, şi cum făcea acum ţarul pentru ele tot ce făcuse şi cu ani în urmă, când îşi măritase fata după un alt ţar. Da, zău ! A doua zi toate sălbăticiunile luară loc în cerdacul cel mare al palatului. Se cam înghesuiau ele, că oricât de încăpător părea cerdacul, tot mic era pentru mulţimea lor. Pe sub colţii mistreţilor îşi scoseseră capetele iepurii, pe ciocurile bâtlanilor se aşezaseră, sticleţii şi licuricii — era acolo o învălmăşeală de trupuri şi gâturi, de cozi şi de ciocuri, de blăni şi de boturi, cum nu-ţi poţi închipui. Uite, de-asta şi zic că-mi pare rău : tare păcat că n-ai fost şi dumneata acolo, să vezi şi să nu crezi ! Că stătea în mijlocul dihăniilor Vidra cea făloasă şi-n laba dreaptă ţinea o pietricică, pe care trebuia s-o zvârle în cel pe care l-ar fi ales. Mă rog, întocmai ca o fată de ţar, ochindu-şi mirele în mulţimea peţitorilor. Apoi şi când au început să treacă pe sub cerdac boierii îmblăniţi şi încotoşmănaţi, încinşi cu lanţuri şi lănţujele de aur, sau feciorii de boieri strânși în zale lucitoare şi cu pene roşii deasupra coifurilor, n-ai mai fi ştiut ce să crezi. Că aruncau cu toţii priviri galeşe spre vidra din cerdac şi se fuduleau şi mi se strâmbau, de-ai fi zis că-i acolo frumoasa pământului, nu o sălbăticiune cu blană, şi încă una dintre cele pe care mulţi o purtau în chip de guler sau de căciuliţă. Şi au trecut aşa toţi boierii din oraş, cu fii, cu nepoţi şi strănepoţi, au trecut moşnegi sprijiniţi subsuori, de nu mai ieşiseră cu anii din casă, şi tineri, de încă nu le dăduseră tuleiele şi, care cum trecea, trecea fără să ştie şi prin faţa oglinzii babuşcăi, pe oare Vidra o aşezase cu meşteşug pe cerdac, la loc ferit. Şi neagră ca bezna cea mai neagră s-a făcut oglinda în tot timpul perindării boierilor şi s-au răsfrânt în ea toate păcatele lor ascunse. Câţi se buluciseră prin faţa oglinzii erau lacomi, cruzi, desfrânați, zgârciți, hoţi, leneşi, cum numai boierii pot fi. Că, vezi dumneata, lacomi, zgârciți sau leneşi se întâmplă să găseşti şi printre oameni, dar să te ferească sfântul de păcatele boierilor ! Nici leac n-au şi nici cu ale noastre nu seamănă. Acum, trecuse prin piaţa din faţa palatului şi ultimul picior de boier. — Măi, a zis Vidra, afurisit neam de oameni!... Şi, cum vorbea aşa, numai ce vede că oglinda se face albastră, aidoma cerului în nopţile de vâră din ostrovul înverzit. A rămas Vidra fără grai şi, dacă şi-a aruncat privirile în piaţă, ce să vadă ? Un biet fecior de pescar nimerise şi el acolo, când locul se golise de boieri. El, vezi tu, habar n-ave a de cele ce se petreceau, pentru că, om nevoiaş, nu-l vestise nimeni de nimic. Prinsese şi el nişte peşti dis-de-dimineaţă şi se grăbea să-i dea la bucătăria ţarului, nădăjduind să capete niscai copeici cu care să-şi mai împlinească din nevoi. Şi uite că, păşind în dreptul cerdacului, se pomeneşte izbit de-o pietricică. — Ian ascultă ! strigă pescarul supărat, întorcându-se să vadă cine-şi bate joc de el. Ţi-ai găsit să vadă ceva! Piaţa era goală. A ridicat atunci fruntea şi a dat de soborul dihăniilor bulucite-n cerdac, care-i făceau semne şi-l chemau care mai de care : — Suie, pescarule, suie degrabă ! Un bâtlan îşi desfăcu aripile şi se lăsă uşurel lângă pescarul buimăcit. Se închină cuviincios arcuindu-şi gâtul lung şi subţire, apoi îl îndemnă să-l urmeze. Scatiii, sticleţii, pitulicile şi toate celelalte zburătoare îşi dădură şi ele drumul de sus şi începură să zboare în jurul pescarului, bucurându-se şi ciripind. „Ia te uită, frate, îşi spunea bietul om, mi-am găsit beleaua cu păsările astea ! Dar şi ţarul, dacă stai să te gândeşti, ce le-o fi adunat acolo, ca la pomană ? Acu, numai să nu se supere şi să se răzbune pe scrumbiile mele...” Dac-ar fi fost vorba numai de scrumbii! Nu ştia bietul ce-l paşte. Că numai ce înţelese ţarul că nici unul dintre boierii lui n-a fost pe placul Vidrei şi că dihăniile se opriseră la un om de rând, că şi-a şi văzut planurile risipite ca fumu-n vânt. Şi asta l-a făcut să dea din mâini şi să strige : — Cu ce-i pescarul ăsta zdrenţăros mai bun decât boierii mei cu blănuri ? — Asta, ţarule, ne priveşte pe noi, au răspuns într-un glas cei nouă mistreţi, şi pe dată ţarul şi-a înghiţit potopul de vorbe rele care se băteau să-i țâşnească din gură. În vremea asta, petrecut cu alai de păsările care se ţineau de el scai, pescarul ajunse în încăperea unde sălbăticiunile se ciorovăiau cu ţarul. Cum îl văzură Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, brebi şi porci mistreţi, Şi șopârle şi sticleţi   preasmerit i se-nchinară, la mulţi ani toţi îi urară şi-l poftiră-nsufleţit în ostrovul înverzit. Dacă înţelese pescarul ce vor de la el sălbăticiunile, nu şovăi nici o clipă. Dragi îi erau feluritele vietăţi ale apei, ale cerului şi ale pământului. — Dar repede te mai hotărăşti! rânji cu răutate ţarul. Al cui eşti tu ? — Al căpitanului măriei tale, tresări pescarul, privind cu durere în ochii Vidrei. — Şi pe boier l-ai întrebat dacă te slobozeşte şi-ţi îngăduie să pleci aşa, teleleu prin lume ? mai întrebă ţarul. — Pe boier o să-l întrebăm chiar noi, răspunse mânioasă Vidra. Să fie chemat pe dată la palat! Plecă într-un suflet un sticlete să-l aducă pe căpitanul bărbos, care se încuiase în casă şi, de supărare că nu fusese ales să stăpânească ostrovul înverzit, se pusese pe băut de unul singur. Când îl vesti sticletele că e chemat de Vidră, deşertase tocmai al zecelea stacan. — Vin îndată, strigă căpitanul bărbos, crezând că sălbăticiunile se răzgândiseră şi că până la urmă se opriseră la el. Vezi bine, vorbi împleticit către sticlete, şi-au dat seama că om ca mine nu mai află ! Apoi, clătinându-se, se urni din loc şi, tot clătinându-se, îşi făcu intrarea în încăperea în care toţi îl aşteptau. — Ascultă, căpitane, spuse Vidra, noi te-am scăpat de la grea primejdie. Iată, îţi cerem în schimb să-l slobozeşti pe pescarul ăsta, cu care avem noi o treabă. — Tu... eşti al meu ? întrebă fălos căpitanul, abia ținându-se pe picioare. — Da, boierule... — Ei, dracu să te ia. Te slobozesc, na ! Mult s-au bucurat atunci sălbăticiunile şi, împresurându-l pe pescar, au început să joace şi să ţopăie. Dar ţarul s-a apropiat de căpitanul bărbos şi i-a şoptit cu mânie : — Prostule, ai stricat tot! Acum au să-l ia pe pescar în ostrov. — Ce ? Pe pescar ?... Cum aşa ? a bâiguit căpitanul. Eu credeam că m-au ales pe mine... Şi atâta supărare l-a cuprins, că pe dată i s-au risipit aburii vinului şi a început să strige cât îl ţineau puterile : — Staţi, staţi! N-am ştiut... îmi iau cuvântul înapoi... Pescarule, nu te mai slobozesc ! Nu, cum să fac una ca asta ? Mai degrabă te pun în lanţuri... Cât ai clipi, s-a oprit jocul sălbăticiunilor. — Boierule, a strigat pescarul, cine a fost slobod măcar o clipă nu se mai întoarce în robie... câtu-i lumea ! Şi, cum a strigat, cum s-a apropiat de căpitan, cu pumnul ridicat. Iar, în urma lui, cei nouă mistreţi au prins a-şi zbârli perii. Atunci ţarul şi căpitanul au început să tremure de le sunau măselele în gură, în timp ce Vidra şi moş Breb schimbau priviri pline de mândrie. Iacă, alesul lor se dovedea a fi aşa cum trebuie, nu se lăsa călcat pe coadă.   — Să mergem, a poruncit cu glas tunător pescarul şi sălbăticiunile îl urmară îndată, lăsându-i încremeniţi pe ţar şi pe boieri.   Au străbătut încăperile palatului în care nimeni n-a îndrăznit să-i oprească şi au ieşit în piaţă.          — Opriţi ! Opriţi-i! a strigat într-un târziu ţarul, scoțându-și bărbuţa pe fereastră. S-au frământat străjile şi, la porunca maimarelui lor, au dat năvală. Dar s-a întors pescarul şi, repezindu-se asupra maimarelui, i-a smuls sabia. Şi când a început s-o rotească, au prins străjerii a răcni între ei, ca besmetici : — Da’ ce-avem noi cu el ? Ia lăsaţi-l să plece... Aşa au ajuns sălbăticiunile la ţărmul mării, unde corabia li se legăna pe valuri. Şi vânturile au umflat pânzele păianjenilor şi corabia a început   să gonească pe mare, şi a gonit, a tot gonit, până ce în dreptul ostrovului s-a oprit.  L-au dus sălbăticiunile pe pescar la coliba babuşcăi, şi-n faţa bătrânei pescarul s-a sfiit şi şi-a înclinat fruntea.  — Da, a grăit cu blândeţe babuşca, bine aţi ales...      Şi au trecut zile după zile şi ani după ani, iar când babuşca s-a culcat ca să nu se mai scoale, pescarul i-a luat locul şi a cârmuit cu vrednicie peste sălbăticiuni. Şi dacă ai s-ajungi dumneata în ostrovul înverzit, să ştii c-ai să-l găseşti tot acolo, oleacă îmbătrânit, dar în putere. Şi du-i un butoiaş cu miere. Iar dacă ţi-i teamă că nu-l vei găsi, dă-mi mie butoiul — şi gata !